GNOSTICISMUL  

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

GNOSTICISMUL  

Informaţii generale

Gnosticismul a fost un dualism filozofic religios care susţinea mântuirea prin cunoştinţa secretă, sau gnosis. Mişcarea a atins un punct mare de dezvoltare în timpul secolului al 2lea d. Hr. în şcolile Romane şi Alexandriniene fondate de Valentius. Cărturarii au atribuit originile gnosticismului unui număr de surse: cultul misterelor greceşti; Zoroastrismul; Cabala Iudaismului, şi religia egipteană. Creştinii timpurii au considerat pe Simon Magul (Fapte 8:9-24) drept fondator al gnosticismului. Doctrina sa, precum cea a altor învăţători gnostici, nu avea nimic în comun cu cunoaşterea misterelor lui Dumnezeu pe care Sfântul Pavel le-a numit înţelepciune (1 Corinteni 2:7).

Liderii creştini au privit asupra gnosticismului ca la o ameninţare subtilă, periculoasă faţă de Creştinism în secolul al 2lea, un timp marcat de aspiraţii religioase şi preocupaţii filozofice cu privire la originile vieţii, sursa răului în lume, şi natura divinităţii transcendente. Gnosticismul a fost perceput ca o încercare de a transforma Creştinismul într-o filozofie religioasă şi de a înlocui credinţa în misterele revelaţiei prin explicaţii filozofice.

Sectele gnostice şi-au expus învăţăturile lor în sisteme complexe de gândire. Caracteristica poziţiei lor a fost doctrina că toată realitatea materială este rea. Una din convingerile lor centrale era că mântuirea este realizată prin eliberare spiritului din întemniţarea sa în materie. Explicaţii elaborate au fost date cu privire la felul cum a ajuns să existe această întemniţare şi felul cum avea să se realizeze eliberarea sufletului. Dumnezeul transcendent era înlăturat din toată materia printr-o succesiune de fiinţe eterne intermediare numite eoni. Eonii emanau precum cuplurile (bărbat şi femeie); seriile complete (de obicei de 30) constituiau Pleroma, plinătatea Dumnezeiri. Dincolo de Pleroma era universul material şi fiinţele umane care să fie salvate.

În gândirea gnostică, o sămânţă divină era întemniţată în fiecare persoană. Scopul mântuirii era de a elibera această sămânţă divină de materia în care aceasta era pierdută. Gnosticii au clasificat pe oameni conform a trei categorii: (1) gnosticii, sau cei siguri de mântuire, pentru că ei erau sub influenţa duhului (pneumatikoi); (2) cei ce nu erau pe deplin gnostici, însă capabili de mântuire prin cunoaştere (psychikoi); şi (3) cei dominaţi de materie în aşa măsură încât erau dincolo de mântuire (hylikoi). Gnosticii practicau adesea ascetismul excesiv, pentru că ei credeau că astfel erau eliberaţi de spirit.

Gnosticismul a fost denunţat de teologii creştini Irineu, Hippolytus şi Tertullian. În secolul al 3lea, Clement de Alexandria a încercat să formuleze un gnosticism creştin ortodox pentru a explica diferenţa în perfecţiune atinsă de indivizi în răspunsul lor faţă de evanghelie. Gnosticismul mai apoi s-a unit gradat cu Manicaeismul. Astăzi, Mandeanii sunt singurii supravieţuitori ai sectei Gnosticilor. Cercetarea cărturarilor a fost cu mult sporită din 1945, când o bibliotecă gnostică Coptică a fost descoperită lângă Nag Hammadi (Nag Hammadi Papyri), în partea de sus a Egiptului.

Agnes Cunningham

Bibliografie

G Filoramo, Gnosticism (1990); R M Grant, Gnosticism and Early Christianity (1966); H Jonas, The Gnostic Religion (1963); J Lacarriere, The Gnostics (1977); E Pagels, The Gnostic Gospels (1981); J M Robinson, The Nag Hammadi Library (1977).

 Gnosticismul

Informaţii Generale

Introducere

Gnosticismul este o mişcare religioasă esoterică care a înflorit în timpul secolelor 2 şi 3 d. Hr. şi a prezentat o provocare majoră pentru Creştinismul ortodox. Majoritatea sectelor Gnostice au profesat Creştinismul, însă crezurile lor au deviat în mod ascuţit de cele ale majorităţii creştinilor din biserica primară. Termenul Gnosticism este derivat din cuvântul grecesc gnosis („cunoaştere revelată”). Pentru aderenţii săi, Gnosticismul a promis o cunoaştere secretă a tărâmului divin. Scântei sau seminţe ale Fiinţei Divine au căzut din acest tărâm transcendent în universul material, care este în întregime rău, şi au fost întemniţate în trupurile umane. Retrezite de cunoştinţă, elementul divin din umanitatea se poate întoarce la casa sa adecvată în tărâmul spiritual transcendent.

Mitologia

Pentru a explica originea universului material, Gnosticii au dezvoltat o mitologie complicată. De la Dumnezeul original de necunoscut, o serie de divinităţi mai mici a fost generată prin emanaţie. Ultima dintre acestea, Sofia („înţelepciune”), a conceput o dorinţă de a cunoaşte Fiinţa Supremă de necunoscut. Din această dorinţă ilegitimă s-a produs un dumnezeu deformat, rău, sau demiurg, care a creat universul. Scânteile divine care locuiesc în umanitate au căzut în acest univers sau de altfel au fost trimise de Dumnezeul suprem pentru a răscumpăra umanitatea. Gnosticii au identificat dumnezeul rău cu Dumnezeul Vechiului Testament, pe care ei l-au interpretate ca o relatarea a eforturilor acestui dumnezeu de a menţine umanitatea cufundată în ignoranţă şi lumea materială, şi de a pedepsii încercările sale de a dobândi cunoştinţa. În această lumină ei au înţeles expulzarea lui Adam şi Eva din Paradis, potopul, şi distrugerea Sodomei şi Gomorei.

Gnosticismul şi Creştinismul

Deşi majoritatea Gnosticilor s-au considerat a fi ei înşişi creştini, anumite secte au asimilat doar elementele minore creştine într-un trup de texte gnostice ne-creştine. Creştinii gnostici au refuzat să identifice pe Dumnezeul Noului Testament, tatăl lui Isus, cu Dumnezeul Vechiului Testament, şi ei au dezvoltat o interpretare neortodoxă a lucrării lui Isus. Gnosticii au scris Evanghelii apocrife (cum ar fi Evanghelia lui Toma şi Evanghelia lui Maria) pentru a corobora pretenţia lor că Isus cel înviat a spus ucenicilor Săi adevărata interpretare, gnostică a învăţăturilor Sale: Hristos, spiritul divin, a locuit în trupul omului Isus şi nu a murit pe cruce ci s-a ridicat în locul divin de unde a venit. Gnosticii au respins astfel suferinţa ispăşitoare şi moartea lui Hristos şi învierea trupului. Totodată ei au respins alte interpretări literale şi tradiţionale ale Evangheliilor.

Rituri

Anumite secte gnostice resping toate sacramentele, altele au observat botezul şi Eucharistul, interpretându-le ca semne ale trezirii gnosisului. Alte rituri gnostice au fost intenţionate să faciliteze ridicarea elementului divin al sufletului uman către tărâmul spiritual. Imnurile şi formulele magice erau citate pentru a ajuta realizarea unei viziuni a lui Dumnezeu; alte formule erau recitate la moarte pentru a alunga demonii care ar putea captura spiritul ce se înălţa şi să-l întemniţeze din nou într-un trup. În secta Valentiniană (urmaşii lui Valentinus, un învăţător gnostic din partea timpurie a secolului 2 d. Hr.), un rit special, numit camera de nuntă, celebra reuniunea spiritului pierdut cu contra-partida sa cerească.

Etica

Învăţăturile etice ale gnosticilor au fost de la ascetism la libertinism. Doctrina că trupul şi lumea materială sunt rele a dus anumite secte să renunţe chiar la căsătorie şi procreare. Alţi gnostici susţineau aceasta pentru că sufletele lor erau complet străine faţă de această lume, nu conta ceea ce făceau ei în ea. Gnosticii în general au respins poruncile morale ale Vechiului Testament, privindu-le drept parte a efortului dumnezeului rău de a prinde în cursă umanitatea.

Surse

O mare parte a cunoştinţei erudite despre Gnosticism provine din textele creştine anti-gnostice din secolele 2 şi 3, care oferă doar citate extensive în greacă a textelor gnostice originale. Majoritatea textelor gnostice care au supravieţuit sunt în Coptică, în care au fost acestea traduse când Gnosticii s-au răspândit în Egipt în partea târzie a secolelor 2 şi 3. În 1945 un ţăran egiptean a găsit 12 codice care conţineau mai mult de 50 scrieri Gnostice Coptice lângă Nag Hammadi. S-a determinat faptul că aceste codice au fost copiate în secolul al 4lea în mănăstirile din regiune. Nu se cunoaşte dacă călugării erau Gnostici, sau dacă au fost atraşi de natura ascetică ale scrierilor, ori au adunat scrierile ca un studiu despre erezie.

Istorie

Textele gnostice nu descoperă nimic despre istoria diferitelor secte sau despre vieţile celor mai proeminenţi învăţători ai lor. Prin urmare, istoria mişcării trebuie să fie dedusă din tradiţiile reflectate din texte şi din scrierile anti-gnostice. Întrebarea cu privire la faptul dacă Gnosticismul s-a dezvoltat mai întâi ca o doctrină distinctă ne-creştină nu s-a rezolvat, însă secte păgâne gnostice au existat. Mitologia gnostică poate să fi derivat din speculaţia sectantă evreiască centrată în Siria şi Palestina din partea târzie a secolului 1 d. Hr., care la rândul ei a fost probabil influenţată de religiile dualiste persiene (vezi Mithraism, Zoroastrism). Prin secolul 2, învăţătorii gnostici creştini au sintetizat această mitologie cu speculaţia metafizică platonică şi cu anumite tradiţii creştine eretice. Cei mai proeminenţi gnostici creştini au fost Valentinus şi ucenicul său Ptolemaeus, care în timpul secolului al 2lea erau influenţi în biserica Romană. Gnosticii creştini, în timp ce continuau să participe în comunitatea creştină mai mare, aparent s-a adunat şi în grupuri mici pentru a-şi urma învăţăturile şi ritualurile lor secrete.

În timpul secolului al 2lea o altă tendinţă de Gnosticism a apărut în Siria de est, care punea accentul pe interpretarea ascetică a învăţăturilor lui Isus. Mai târziu în acel secol Gnosticismul a apărut în Egipt, iar naşterea monasticismului de acolo poate fi legată cu influenţa sectelor ascetice siriene.

Prin secolul al 3lea Gnosticismul a început să se moară în faţa opoziţiei şi persecuţiei creştine ortodoxe. În parte în reacţie faţă de erezia Gnostică, biserica şi-a întărit organizarea ei prin centralizarea autorităţii în oficiul de episcop, care îşi dădea eforturile să suprime gnosticii slab organizaţi mult mai eficient. Mai apoi, în timp ce s-a dezvoltat teologia şi filozofia creştină, învăţăturile mitologice gnostice au început să pară bizare şi grosolane. Atât teologii creştini cât şi filozoful neo-platonist Plotinus din secolul 3 au atacat părerea gnostică că lumea materială este în mod esenţial rea. Creştinii şi-au apărat identificarea lor a Dumnezeului Noului Testament cu Dumnezeul Iudaismului şi crezul lor că Noul Testament este singura cunoştinţă adevărat relevată. Dezvoltarea misticismului şi a ascetismului creştin au satisfăcut câteva din impulsurile care au produs Gnosticismul, şi mulţi gnostici au fost convertiţi la crezuri ortodoxe. Pe la finalul secolului al 3lea Gnosticismul ca mişcare distinctă pare să fi dispărut în mare parte.

Rămăşiţe

O mică sectă gnostică ne-creştină, Mandaeanii, încă mai există în Irak şi Iran, deşi nu este sigur că aceasta ar fi început ca parte a mişcării gnostice originale. Deşi sectele antice nu au supravieţuit, aspecte ale perspectivei gnostice au reapărut periodic în multe forme: religia dualistă antică numită Manichaeism şi ereziile medievale înrudite ale Albigenses, Bogomilii şi Paulicienii; filozofia medievală evreiască cunoscută drept Cabala (Kaballah); speculaţia metafizică din jurul alchimiei Renaşterii; teozofia secolului 19, existenţialismul şi nihilismul secolului 20, şi scrierile psihologului elveţian din secolul 20, Carl Jung. Esenţa Gnosticismului s-a dovedit a fi foarte durabilă: părerea că spiritul interior al umanităţii trebuie să fie eliberat dintr-o lume care este în fond înşelătoare, opresivă şi rea.

Pheme Perkins

Gnosticismul

Informaţii avansate

Anterior primei jumătăţi din secolul al 20lea ereziologiştii (apărătorii Creştinismului împotriva ereziei) timpurii precum Irineu, Tertullian, Hippolytus şi Epifanius au fost sursele noastre principale de informaţie privitoare la gnostici. Aceşti ereziologişti au fost usturători în denunţările lor ale gnosticilor, care au fost percepuţi a-i duce în rătăcire pe creştini prin manipulări de cuvinte şi sucirea înţelesurilor scripturale. De un interes particular pentru interpreţii gnostici au fost povestirile din Geneza, Evanghelia după Ioan, şi epistolele lui Pavel. Ei au folosit textele biblice pentru scopurile lor proprii. Într-adevăr, gnosticii precum Heracleaon şi Ptolemaeus au fost primii comentatori ai celei de-a Patra Evanghelii. Însă Irineu aseamănă aceste interpretări cu cineva care ia aparte o imagine frumoasă a unui rege şi o regrupează într-o imagine a unei vulpi (Adversus Haereses 1.8.1).

Ereziologiştii au privit Gnosticismul ca un produs al combinaţiei filozofiei greceşti cu Creştinismul. De exemplu, după detalierea ereticilor gnostici, Tertullian anunţă: „Ce are de fapt a face Atena cu Ierusalimul? Ce armonie este intre Academie şi Biserică? Dar intre eretici şi creştini? Departe cu toate încercările de a produce un Creştinism pestriţ al compunerii Stoice, Platonice şi dialectice” (În Prescrierea Contra Ereticilor 7). Vederea ereziologiştilor cu privire la Gnosticism a fost în general privită drept acceptabilă chiar şi la finalul secolului al 19lea, când Adolf Harnack a definit Gnosticismul drept „secularizarea acută a Creştinismului”.

Şcoala de istorie a religiilor, a cărui exponent contemporan este Hans Jonas, a provocat această definiţie. Conform lui Jonas, Gnosticismul este un fenomen religios general al lumii eleniste şi este produsul fuziunii al culturii greceşti şi a religiei orientale. „Conceptualizarea greacă” a tradiţiilor religioase răsăritene, adică, monoteismul evreiesc, astrologia babiloniană şi dualismul iranian, este văzut drept bază a Gnosticismului. În timp ce R M Wilson şi R M Grant au respins o astfel de definire largă şi afirmă în schimb o bază primară în Iudaismul elenist sau apocalipticul evreiesc, avantajul părerii lui Jonas este acela că recunoaşte spectrul mai larg din cadrul Gnosticismului. Slăbiciunea este că definiţia cuprinde aproape orice din cadrul conceptului religiilor elenistice.

Lăţimea orientărilor gnostice, totuşi, a fost confirmată de descoperirea unei biblioteci gnostice la Nag Hammadi în Egipt. În cele 13 codice antice sunt incluse 52 de tratate cu tipuri variate şi orientări. Un număr mare prezintă în mod clar o perspectivă gnostică creştină, cele mai familiare fiind 3 aşa-zise evanghelii Valentiniene: Evanghelia lui Toma (compusă dintr-o serie de scurte spuse ale lui Isus), Evanghelia lui Filip (o colecţie de spuse, metafore şi argumente esoterice) şi Evanghelia Adevărului (un discurs despre divinitatea şi unitatea reminiscentă a limbajului celei de-a Patra Evanghelii însă înclinată în mod definit în direcţia mitologiei gnostice şi posibil înrudită cu Evanghelia Adevărului a lui Valentius notată la Irineu). Totodată printre tratatele gnostice creştine sunt şi Apocrifa lui Iacov, Faptele lui Petru şi cei Doisprezece Apostoli, Tratatul despre Înviere, lunga colecţie cunoscută drept Tratatul Tripartit, şi trei ediţii ale Apocrifei lui Ioan (fascinanta povestire a creaţiei care implică o reinterpretare a relatării Genezei).

Însă nu toate tratatele revelează o orientare pseudo-creştină. Parafrazarea lui Shem pare să reflecte o perspectivă gnostică evreiască. Discursul al Optulea şi al Nouălea este în mod evident un tratat Hermetic. Cel mai lung tratat din bibliotecă (132 pagini) poartă desemnarea Zostrianos şi are ca scop de a fi din Zoroastru. Una din caracteristicile interesante ale bibliotecii este prezenţa a două ediţii ale lui Eugnostos Binecuvântatul, care par a fi un document filozofic ne-creştin care a fost aparent „creştinizat” într-o tratat redactat numit Sofia lui Isus Hristos. În final, prezenţa segmentului din Republica lui Plato printre aceste documente oferă o mărturie ulterioară faţă de natura sincretistă a gândirii gnostice. Ca rezultat al împrumuturilor gnostice, cititorii vor simţi o anumită fluiditate în desemnările gnostice.

Tipuri de Gnosticism

În ciuda unei fluidităţi în cadrul Gnosticismului, totuşi, Jonas defineşte două tipare de bază sau structuri ale gândirii gnostice. Ambele sunt structuri mitologice care caută să explice problema răului în termenii relaţiei sale faţă de procesul de creaţie.

Iranian

Această ramură a Gnosticismului s-a dezvoltat în Mesopotamia şi reflectă un dualism orizontal asociat cu închinarea Zoroastriană şi este condensat n forma sa Gnostică de mai târziu de Manichaeism. În acest tipar lumina şi întunericul, cele două principii primare sau divinităţi, sunt închise într-o luptă decisivă. Această luptă a fost poziţionată prin faptul că, din moment ce lumina transcende şi străluceşte dincolo de tărâmul ei, particulele de lumină au fost supuse capturii din partea duşmanului ei gelos, întunericul. Pentru a lansa un contra-atac şi să-şi recaptureze particulele sale pierdute, aşadar, lumina dă naştere la (sau „emană”) o serie de divinităţi subordonate ce sunt emanate pentru scopul de a se lupta. În apărare, întunericul pune şi el în mişcare o naştere comparabilă de sub-divinităţi şi aranjează înmormântarea particulelor de lumină într-o lume creată. Acest tărâm cosmic devine sfera de luptă pentru protagonişti. Obiectul luptei este câştigarea fiinţelor umane care poartă particulele de lumină şi efectuarea eliberării lor din temniţa acestei lumi ca ele sa poată intra în sfera luminii cereşti.

Sirian

Acest tip a apărut în zona Siriei, a Palestinei şi Egiptului şi reflectă un dualism vertical mult mai complex. În acest sistem principiul ultim este binele, şi sarcina gânditorilor gnostici este de a explica felul cum răul a ieşit din principiul singur al binelui. Metoda utilizată este identificarea unei deficienţe sau erori în bine.

Soluţia Valentiniană la problema răului este că dumnezeul bun (adâncimea ultimă) cu consorţiul său (tăcerea) iniţiază procesul de naştere al (sau „emană”) unei serii de divinităţi perechi. Ultima dintre divinităţile subordonate (de obicei desemnate drept Sofia, înţelepciune) este nefericită în privinţa consorţiului ei şi doreşte, în schimb, o relaţie cu adâncimea ultimă. Această dorinţă este neacceptabilă în dumnezeire şi este scoasă din Sofia şi exclusă din tărâmul ceresc (pleroma). În timp ce Sofia este astfel scăpată din pofta sa, dumnezeirea a pierdut o porţiune a naturii sale divine. Scopul, prin urmare, este de a recupera lumina căzută.

Însă dorinţa exclusă (sau Sofia de mai jos) este inconştientă de natura sa decăzută, şi depinzând de diferite relatări, ori de ea sau de descendentul ei, Creatorul, ea începe un proces „demiurgic” sau de naştere care oglindeşte parţial procesul de „emanare” în pleroma şi în final rezultă în crearea lumii. Dumnezeirea de mai sus (pleroma) prin mesagerul ei divin (adesea numit Hristos sau Duhul Sfânt) îl păcăleşte pe Creator – Demiurg în a sufla în om suflare de viaţă, şi astfel particulele de lumină sunt trecute la un om al luminii. Strategia de apărare a dumnezeirii de mai de jos (tărâmul Demiurgului) este că omul luminii este îngropat într-un trup al morţii care, sub direcţia Demiurgului, a fost format pentru pseudo-sub-divinităţile sale, cunoscute drept „sorţii” sau identificate cu tărâmul planetelor.

Povestirea Grădinii Edenului este apoi transformată aşa încât pomul biblic al cunoştinţei binelui şi răului devine un vehicul de cunoaştere (gnosis) stabilit de tărâmul ceresc sau pleromatic. Însă pomul vieţii devine un vehicul de robie şi dependenţă stabilit de tărâmul demiurgic. Mesagerul divin din pleroma îl încurajează pe om să mănânce din pomul cunoştinţei, şi în aceasta, omul descoperă că Creatorul gelos – Demiurgul (adesea legat cu formele scrise greşit de Yahweh cum ar fi Yaldabaoth sau Yao) nu este de fapt Dumnezeul ultim ci chiar un duşman al lui Dumnezeu. Omul, ca rezultat al ajutorului divin, ajunge astfel să cunoască mai mult decât Creatorul. În mânie Creatorul îl alungă pe om într-un trup pământesc al uitării, şi tărâmul pleromatic este forţat să iniţieze un proces de trezire spiritual prin mesagerul divin.

Mesagerul divin este adesea identificat cu figura creştină a lui Isus Hristos, însă o astfel de identificare are câteva alteraţii foarte semnificative. Din moment ce tărâmul divin este opus în fond creaţiei tărâmului mai de jos, trupurile în cel mai bun caz sunt parte a procesului creat şi prin urmare trebuiesc doar să fie privite ca unelte pe care divinul le poate folosi pentru propriile sale scopuri. Mesagerul divin Hristos, pentru scopul modelării perspectivei divine, „a adoptat” trupul lui Isus la un punct cum ar fi botezul şi s-a depărtat la un punct cum ar fi cel dinaintea crucificării. „Isus” cel înviat sau Hristos, este cel lipsit de restricţiile trupeşti, care bazat pe modelare are puterea de a-l trezi pe om din somnul său de uitare. Această asumare a trupului lui Isus de către mesagerul divin este în general pusă în termenii de „adopţionism” şi este înrudit docetismului, în care Hristos apare a fi doar un om.

Gnosticii sunt cei puşi într-o lume unde ei sunt persoanele spirituale (pneumatikoi) care posedă particulele de lumină şi care trebuiesc doar să fie treziţi pentru a putea moştenii destinele lor. În lumea în care se spune că sunt şi persoanele psihice (psychikoi), care sunt la un grad de mai jos şi trebuie să lucreze pentru oricare salvare la care ar putea ajunge. Gnosticii au identificat adesea astfel de psihici cu creştinii şi în mod înţeles au iritat pe ereziologii creştini precum Irineu. A treia diviziune a acestei păreri de umanitate este compusă din persoanele materiale (hylikoi sau sarkikoi), care nu au nici o şansă de a moşteni vreo formă de mântuire ci sunt destinaţi distrugerii. Prin urmare, ar trebui să fie evident că o astfel de vedere a antropologiei este foarte deterministă în orientare.

Scopul Valentinian este re-intrarea în pleroma, care este adesea simbolizat prin termeni precum „uniune” sau „unitate”. În documente ca Evanghelia lui Filip, totuşi, folosirea termenului „camera nunilor” poate sugere un sacrament de uniune. Astfel de expresii subliniază faptul că în multe documente Gnostice se utilizează terminologia sexual sugestivă. Pentru unii gnostici interesele sexuale ar putea fi ataşate unei alternative spirituale dintr-un stil de viaţă ascetă care pare să apară în avertizare nu pentru a fragmenta ulterior particulele de lumină în eul cuiva prin relaţia conjugală sau sexuală. Pentru alţii, totuşi, cum ar fi urmaşii lui Marcus, conştiinţa spirituală a fost aparent transferată prin activitatea copulativă din afara căsătoriei.

La moarte gnosticii, care au experimentat trezirea, pierd hainele mortalităţii în timp ce se înalţă prin tărâmurile sorţii (sau planetele). Astfel, trecând prin purgatoriul planetelor, ei ajung în cele din urmă la limită (horos) sau graniţă (uneori numită „crucea”) unde, lipsiţi de tot ceea ce constituie răul, ei sunt primiţi în tărâmul ceresc. Conceptul purgatoriului din tradiţia Romano Catolică nu este ne-înrudit cu modelul de epurare din gândirea gnostică.

Descrierea de mai sus este un tipar pentru înţelegerea tipului structurii gnostice siriene. În timp ce această structură ar oferi un model ajutător pentru cititori în interpretarea documentelor gnostice, este imperativ să se recunoască natura sincretistă a Gnosticismului şi larga varietate de forme care sunt evidente. Sethianii, de exemplu, s-au folosit de Seth drept figura lor principală, în timp ce Ophiţii s-au concentrat pe rolul şarpelui în dăruirea cunoaşterii. Posibilităţile vaste pentru variere în structură fac studiile gnostice să fie aventuri atât intrigante cât şi exercitante.

Gnosticii în mod evident au folosit surse precum dualismul Platonic şi gândirea religioasă Răsăriteană, inclusiv idei derivate din Creştinism. Folosirea lor de surse, totuşi, a rezultate adesea într-un atât asupra acestor surse. De exemplu, gnosticii utilizează conceptul de înţelepciune (scopul filozofiei greceşti) în aşa fel încât este făcută cauza întregului rău din lume. Un astfel de atac ingenios asupra conceptului înţelepciunii este mult mai ostil decât declaraţiile lui Pavel din 1 Corinteni 1:22-2:16.

În adiţie faţă de sistemul Valentinian şi multe forme relatate ale sale, literatura Hermetică oferă un oarecare dualism vertical structurat similar. Aceasta a apărut în Egipt, şi majoritatea scrierilor par a fi în general ne-înrudite cu Creştinismul sau Iudaismul, deşi tratatul principal al Corpus Hermeticum cunoscut drept Poimandres nu poate fi total neasemănător gândirii lumii Evangheliei a Patra. Literatura Hermetică ridică astfel problema originilor gnostice.

Problema datării

Datorită problemelor metodologice cu privire la originile gnostice, este imperativ să menţionăm pe scurt Mandaeanismul. În anii 1930 mulţi cercetători s-au referit la Mandaeanism ca fiind pre-creştin, în ciuda faptului că documentele folosite în procesul interpretativ au fost obţinute din mica sectă contemporană din Persia. Nu este nici o îndoială faptul că tradiţiile acestei secte de botez (care se referă la Ioan Botezătorul) proveneau dintr-o vreme mult mai timpurie. Dar cu cât de mult înaintea ridicării Islamului, care a considerat pe Mandaeani o grupare religioasă validă care poseda atât scrieri sacre cât şi un profet înaintea lui Mahomed, este total necunoscut. Chestiunea datării este, prin urmare, extrem de problematică în întregul studiu al Gnosticismului.

Anumite documente cum ar fi materialele Hermetice par să evidenţieze foarte puţine influenţe din Creştinism, întrucât câteva documente, cum ar fi Sofia lui Isus, pot fi redactări creştinizate ale documentelor ne-creştine mai timpurii. Însă întrebarea care mai rămâne să fie răspunsă este: Când s-a ridicat Gnosticismul? În mod clar la mijlocul secolului al 2lea d. Hr. Gnosticismul şi-a atins înflorirea. Însă contrar cu Schmithali (Gnosticismul în Corint) oponenţii lui Pavel în Corint abia dacă erau gnostici. Erau oponenţii descrişi în Coloseni sau Efeseni gnostici? Sau oponenţii scrisorilor ioaniene erau gnostici? E greu să citeşti Noul Testament şi să dobândeşti vreun sentiment sigur în prezent că scriitorii canonici atacau devotaţii sau mitologizatorii gnosticii.

G L Borchert

(Elwell Evangelical Dictionary)

Bibliografie

D M Scholer, Nag Hammadi Bibliography 1948 – 1969; J Robinson, ed., The Nag Hammadi Library in English; R M Grant, ed., Gnosticism: A Source Book of Heretical Writings from the Early Christian Period; W Foerster, Gnosis: A Selection of Gnostic Texts; B Aland, Gnosis: Festschrift fur Hans Jonas; G L Borchert, „Insights into the Gnostic Threat to Christianity as Gained Through the Gospel of Philip,” in New Dimensions in New Testament Study, ed. R N Longenecker and M C Tenney; R M Grant, Gnosticism and Early Christianity; H Jonas, The Gnostic Religion; E Pagels, The Gnostic Gospels; G Quispel, Gnosis als Weltreligion; W Schmithals, Gnosticism in Corinth and Paul and the Gnostics; R M Wilson, The Gnostic Problem and Gnosis and the New Testament; E Yamauchi, Pre – Christian Gnosticism.

 Indexul Alfabetic al Bibliotecii Nag Hammadi

Articolele de mai sus menţionează o masivă bibliotecă gnostică Coptică care s-a descoperit lângă Nag Hammadi (Nag Hammadi Papyri), în partea de sus a Egiptului în 1945. Conţinutul celor 52 de tratate ale colecţiei sulurilor includ următoarele:

Faptele lui Petru şi cei Doisprezece Apostoli

Allogenses

Apocalipsa lui Adam

Apocalipsa lui Iacov (Prima)

Apocalipsa lui Iacov (A Doua)

Apocalipsa lui Pavel

Apocalipsa lui Petru

Apocrifa lui Iacov

Apocrifa lui Ioan

Asclepius 21-29

Învăţăturile Autoritare

Cartea lui Toma Luptătorul

Conceptul Marii Noastre Puterii

Dialogul Salvatorului

Discursul al Optulea şi al Nouălea

Eugnostos Binecuvântatul

Exegeză asupra Sufletului

Evanghelia Egiptenilor

Evanghelia lui Filip

Evanghelia lui Toma

Evanghelia Adevărului

Hypostasis-ul lui Archons

Hypsiphrone

Interpretarea Cunoştinţei

Scrisoarea lui Petru către Filip

Marsanes

Melchizedek

Despre Ungere

Despre Botez A

Despre Botez B

Despre Eucharist A

Despre Eucharist B

Despre originea Lumii

Parafrazarea lui Shem

Plato, Republica 588A-589B

Rugăciunea Apostolului Pavel

Rugăciunea de Recunoştinţă

Al Doilea Tratat despre Marele Seth

Sentinţele lui Sextus

Sofia lui Isus Hristos

Învăţăturile lui Silvanus

Mărturia Adevărului

Gândul lui Norea

Cele Trei Stele ale lui Seth

Tunetul, Mintea Perfectă

Tratatul despre Înviere

Protennoia Trimofică

Tratatul Tripartit

O Expoziţie Valentiniană

Zostrianos

(Se crede că conţin textul complet a câteva din acestea)

(courtesy of http://mb-soft.com)

ADDITIONAL ARTICLES ON THE SUBJECT:

Gnosticism – Zelul cu care un student îşi începe studiul despre istoria bisericii este adesea tăiat încă din faşă, când îşi dă seama că pentru a cunoaşte istoria gândirii religioase din secolul al II-lea, trebuie să facă cunoştinţă cu speculaţii atât de barbare şi de nesăbuite încât e plictisitor de citit şi greu de crezut că a fost o vreme în care se considera că numai cunoaşterea lor merita numele de „cunoaştere”. (courtesy ofhttp://www.ccel.org)

Gnosticism – Părintele gnosticismului a fost Simon Magul (Fapte 8). Două şcoli principale s-au dezvoltat până în 150 AD, ucenicii lui Valentin şi ucenicii lui Basilides. Ceea ce cunoaştem despre gnostici ne parvine în cea mai mare măsură de la părintele bisericii Ireneu, care a scris opera în cinci volume „Împotriva ereziilor”, şi chiar din literatura gnostică accesibilă la Nag Hammadi, Egipt în 1945. Ireneu afirmă că gnosticii şi-au derivat învăţăturile de la păgâni, şi anume de la Homer, Platon, Aristotel, pitagoreicii şi alţii. (courtesy of http://www.biblefacts.org)

O analiză istorică a misterului denaturării din secolul al şaselea până în prezent – de Alan Morrison. Aşa cum am arătat cu alte ocazii, erezia gnostică a devenit o puternică forţă anticreştină în timpul primelor trei veacuri ale Bisericii, înainte de a dispărea aproape total din atenţie. Totuşi, asta nu a însemnat sfârşitul gnosis-ului şi a lucrării sale în lume. Acest lucru este recunoscut chiar şi de scolasticii gnosticismului. De exemplu, profesorul Kurt Rudolph de la Universitatea Philipp din Marburg, Germania, în studiul său specializat despre gnosticism, ne aduce la cunoştinţă că au existat „efecte ulterioare ale gnosis-ului după existenţa sa istorică concretă, efecte care pot fi desluşite în ‘receptarea unor idei gnostice şi fragmente din sisteme la sectele sincretic-teozofice moderne”.1 Treaba noastră aici este să arătăm că există o legătură clară între sectele ” sincretic-teozofice ” moderne etalate în Mişcarea New Age şi curentul antic al gnosticismului.  (courtesy of http://www.diakrisis.org)

DESPRE EREZIILE GNOSTICE ALE LUI MARCION – de Robert Baral. Nu este limpede dacă gnosticismul s-a dezvoltat în sânul Bisericii Creştine primare ca erezie sau a fost o perspectivă străină păgână sau/ şi iudaică asupra realităţii care a pătruns în Biserica primară din afară. Probabil că este o mixtiune din ambele. Gnosticismul a fost o religie de sincronizare a religiilor lumii existente la acea dată. Astfel, el amesteca filozofia greco-romană, păgânismul, iudaismul şi creştinismul, toate împreună- preluând anumite aspecte de la fiecare şi respingând altele. (1, 2, 6) (courtesy of http://www.voy.com/168403/2012.html)

THE SCHOOL OF ALEXANDRIA AND THE GNOSTICS. In the apostolic age, before the appearance of the Gnostic movement as a school (or schools), or as separate sects, the apostles dealt with false teachings similar to the Gnostic systems, as in 1 John and the pastoral epistles. (courtesy of http://www.stmarystlouis.bizland.com)

GNOSTIC WRITINGS – The following are writings by Gnostics of the second century according to some scholars, although some others dispute this classification for writings such as the Gospel of Thomas.

Definition of Gnosticism – by J.P. ARENDZEN. The doctrine of salvation by knowledge. This definition, based on the etymology of the word (gnosis „knowledge”, gnostikos, „good at knowing”), is correct as far as it goes, but it gives only one, though perhaps the predominant, characteristic of Gnostic systems of thought. (courtesy of http://www.ourladyswarriors.org)

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/gnosticismul/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s