Consecinţele căderii omului în păcat Gressham Machen

download-1

Consecinţele căderii omului în păcat   Gressham Machen

Omul, ca fiinţă creată, era bun. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, în cunoştinţă, neprihănire şi sfinţenie. Ei bine, dar, dacă Dumnezeu l-a creat pe om bun, cum se face că acum toţi oamenii sunt răi? Cum s-a transmis păcatul la toată omenirea? Ce a determinat această schimbare uluitoare din bine în rău?

Păcatul a intrat în lume prin depravarea lui Adam. Urmaşii lui Adam nu îşi încep viaţa fără păcat, aşa cum a început-o el. Ei o încep pătată, într-un anumit fel sau altul, de păcatul pe care l-a comis Adam. Dacă Adam a păcătuit, el ar fi trebuit să moară. Moartea era pedeapsa neascultării. Deci, el a păcătuit. Ce s-a întâmplat după aceea? A fost Adam singurul care a murit? Au început urmaşii lui din acelaşi loc de unde a început şi el? Au avut şi ei în faţă aceeaşi alternativă dintre moarte şi viaţă, care a fost pusă înaintea lui Adam? Cartea Geneza indică foarte clar opusul acestor lucruri. Descendenţii lui Adam, înainte ca ei să facă vreo alegere, aveau deja asupra lor pedeapsa morţii.

Ce să însemne, dar, aceasta? Adam era reprezentantul rasei umane, numit în mod divin. Dacă el ar fi ascultat poruncile lui Dumnezeu, întreaga rasă a urmaşilor săi ar fi avut viaţa; dacă el nu ar fi ascultat, aceştia ar fi avut moartea. Nu văd cum naraţiunea cărţii Geneza, atunci când o iei ca un întreg, ar putea să însemne altceva.

Această perspectivă a lucrurilor devine mai explicită în anumite pasaje importante din Noul Testament. În ultima parte a capitolului cinci din Romani, apostolul Pavel explică lucrurile în mod specific. „Prin greşeala unui singur om, condamnarea a venit asupra tuturor oamenilor” (Romani 5:18) (traducere după versiunea autorului, n. tr.). „Prin neascultarea unui singur om [spune el în următorul verset] mulţi au fost făcuţi păcătoşi”. În aceste cuvinte şi pretutindeni în acest pasaj observăm marea doctrină – atunci când Adam a păcătuit el a făcut-o în calitatea de reprezentant al rasei, aşadar este destul de corect să spunem că toată omenirea a păcătuit în el şi a decăzut odată cu el, încă de la primul său păcat. Există o legătură profundă între Adam şi întreaga rasă a urmaşilor săi.

Dumnezeu i-a spus lui Adam că, dacă nu va asculta, va muri. Care este însemnătatea acelei morţi? Ei bine, aceasta include moartea fizică. Nu este nicio îndoială în această privinţă. Dar, din nefericire, aceasta include cu mult mai mult decât moartea fizică. Aceasta include moartea spirituală, moartea sufletului faţă de lucrurile care sunt bune, include moartea sufletului faţă de relaţia cu Dumnezeu. Înspăimântătoarea pedeapsă a acelui păcat al lui Adam a fost faptul că el şi descendenţii săi au devenit morţi în greşelile şi păcatele lor (cf. Efeseni 2:1). Ca pedeapsă dreaptă pentru păcatul lui Adam, Dumnezeu şi-a retras bunăvoinţa; şi sufletele întregii omeniri au devenit moarte din punct de vedere spiritual. Sufletul care este mort din punct de vedere spiritual, sufletul care este corupt este culpabil nu doar datorită vinei lui Adam dar şi datorită propriului său păcat. Acesta merită pedeapsa veşnică.

Doctrina cu privire la mânia lui Dumnezeu nu este una populară, însă nu este nici o doctrină care să fie mai complet răspândită de-a lungul întregii Biblii. Pavel dedică o mare parte acestei doctrine în primele trei capitole din Epistola către Romani, pe care o consacră expunerii mesajului său despre mântuire; şi el este foarte atent să arate faptul că mânia lui Dumnezeu este peste toţi oamenii, cu excepţia celor care au fost mântuiţi prin harul lui Dumnezeu. În acest pasaj din primele trei capitole din Romani nu există nimic specific. Acesta doar expune, într-un fel comprehensiv, ceea ce se presupune din Geneza la Apocalipsa şi devine explicit în nenumărate pasaje.

Oare formează învăţătura lui Isus vreo excepţie faţă de prezentarea, de altfel universală, despre mânia lui Dumnezeu în Biblie? Ei bine, ai putea crede aceasta dacă ai asculta doar ceea ce spune sentimentalismul modern cu privire la Isus din Nazaret. Oamenii lumii, care nu s-au născut niciodată din nou, care nu au ajuns niciodată sub convingerea stării de păcat, au reconstruit un Isus acomodat cu situaţia lor, un sentimentalist plăpând, care predica numai despre dragostea lui Dumnezeu şi nu avea nimic de zis cu privire la mânia lui Dumnezeu. Foarte diferit este, însă, realul Isus – cel prezentat în sursele noastre de informaţii istorice. Isus cel real a proclamat, fără îndoială, un Dumnezeu care este „un foc mistuitor” (Deuteronom 4:24; compară cu Evrei 12:29), aşa cum spune Vechiul Testament, pe care El l-a onorat drept Cuvântul lui Dumnezeu. Foarte de temut a fost însăşi mânia lui Isus, aşa cum o descriu Evangheliile, o profundă indignare arzătoare împotriva păcatului Şi teribilă este mânia lui Dumnezeu pe care El l-a proclamat ca Domnitor al cerului şi al pământului. Nu, cu certitudine, nu poţi scăpa de învăţătura Bibliei cu privire la mânia lui Dumnezeu făcând apel la Isus din Nazaret. Cele mai grozave prezentări biblice cu privire la mânia lui Dumnezeu sunt cele găsite în cuvintele binecuvântatului nostru Mântuitor.

Unde găsim cea mai teribilă descriere despre iad din Biblie? Isus este cel care vorbeşte despre păcatul care nu va fi iertat nici în această lume şi nici în cea viitoare; Isus este cel care spune de viermele care nu moare şi focul care nu se stinge (Marcu 9:48); Isus este cel care ne-a oferit relatarea despre bogatul şi Lazăr şi despre marea prăpastie dintre ei (Luca 16:19-31); Isus este cel care spune că e mai profitabil pentru un om să intre în viaţă doar cu un ochi decât să aibă doi ochi să şi fie aruncat în focul iadului (Matei 18:9). Regăsim aceste lucruri în Predica de pe Munte şi, cu certitudine, în marele capitol despre judecată – capitolul douăzeci şi cinci din Matei, precum şi în alte pasaje, mult prea numeroase pentru a fi menţionate. Aceasta nu se află undeva în circumferinţa învăţăturii sale, ci este însăşi inima şi miezul acesteia.

Nu cred că înţelegem întotdeauna suficient de clar cât de mare este divergenţa din acest punct dintre învăţătura lui Isus şi predicarea curentă. Oamenii de azi sunt interesaţi de această lume. Ei nu-şi mai conştientizează păcatul şi, prin urmare, şi-au pierdut frica de iad. Ei au încercat să facă din creştinism o religie a acestei lumi. Au ajuns să-l privească doar ca pe un program pentru enunţarea condiţiilor împărăţiei lui Dumnezeu pe acest pământ; şi sunt extrem de nerăbdători atunci când cineva îl priveşte drept un mijloc de intrare în rai şi scăpare de iad.

Am menţionat învăţătura biblică despre iad doar pentru că este necesară în înţelegerea învăţăturii biblice cu privire la păcat. Grozăvia pedepsei păcatului arată mai clar ca orice altceva ticăloşenia păcatului înaintea ochilor lui Dumnezeu.

Am încercat să vă prezint schiţat întreaga imagine – omul vinovat de greşeala imputată a primului păcat al lui Adam; omul care suferă prin consecinţă moartea, care este pedeapsa păcatului – nu doar moartea fizică, ci şi cea spirituală, ce constă în coruperea întregii naturi a omului şi în incapacitatea sa totală de a-i fi pe plac lui Dumnezeu; omul care produce din inima sa coruptă păcate fără număr; omul care stă faţă în faţă cu pedeapsa veşnică a iadului. Aceasta este imaginea care se desfăşoară pe parcursul întregii Biblii. Omenirea, conform Bibliei, este un popor pierdut în păcat. Păcatul nu este doar o adversitate, ci este ceva care atrage după sine indignarea neprihănitului divin. Înaintea justiţiei groaznice a lui Dumnezeu nu poate sta niciun lucru necurat; şi omul este necurat, un încălcător al legii sfinte a lui Dumnezeu, supus în mod drept la pedeapsa sa teribilă.

Pe măsură ce încerc să vă prezint acea imagine, cred că sunteţi şi voi, la fel ca mine, inspiraţi de faptul că oamenii din zilele de astăzi, în mod general, nu ar asculta sau nu ar crede acest lucru. Ei nu ar admite faptul că întreaga omenire este pierdută în păcat. Îmi amintesc de un serviciu la care am luat parte cu câţiva ani în urmă, într-o biserică dintr-un sat frumos. Predicatorul era în mod distinct mai sus de nivelul mediu în ceea ce priveşte cultura şi zelul moral. Nu îmi amintesc predica sa (decât că era o glorificare a omului), dar îmi amintesc de ceva ce-a zis în rugăciunea sa. El a citat acel verset din Ieremia, că inima omului este „înşelătoare mai presus de toate lucrurile şi deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9) şi apoi a adăugat în rugăciunea sa, după cum îmi amintesc, aceste cuvinte: „O, Doamne, tu ştii că noi nu mai acceptăm această interpretare, dar, crede acum, că omul ar face ce este drept dacă ar cunoaşte calea cea bună”. Ei bine, omul a fost cel puţin sincer cu privire la acest subiect. Avem o opinie bună despre noi astăzi; şi dacă este aşa, de ce nu l-am lăsa pe Domnul să ştie secretul nostru? De ce să continuăm prin a cita, într-o manieră ipocrit de pioasă, confesiuni despre păcat din Biblie dacă nu credem un cuvânt din ele. Cred că predica acelui predicator de la sat a fost rea, foarte rea. Dar cred totodată că nu a fost aşa de rea, probabil, precum rugăciunile acelor predicatori care au respins deja mesajul central al Bibliei, la fel de mult cum a făcut-o şi el şi, totuşi, să ascundă faptul acesta, prin folosirea limbajului tradiţional. Cel puţin acea rugăciune a subliniat în mod clar problema distincţiei dintre imaginea biblică despre păcat şi păgânismul crezului modern: „Eu cred în om”.

La baza a tot ceea ce spune Biblia este acest adevăr trist: că omenirea este pierdută în păcat. Biblia ne învaţă, aşa cum am observat, că fiecare om intră în lume ca un păcătos. Acestei doctrine i s-a dus o puternică critică. Vreau să vă spun câteva cuvinte despre aceasta, pentru ca doctrina Bibliei, care este asaltată, să devină mai clară. De această critică a ajuns să fie legat numele unui călugăr britanic, care a trăit la sfârşitul secolului patru şi începutul secolului cinci după Cristos. Numele lui era Pelagius. În contradicţie cu doctrina biblică, Pelagius a spus că fiecare om, departe de a fi născut cu o natură coruptă, îşi începe viaţa, în mod practic, de unde a început-o şi Adam, fiind perfect capabil să aleagă binele sau răul.

Biblia ne învaţă, în mod clar, faptul că acţiunile păcătoase provin dintr-o natură coruptă a omului care le comite, că alegerile individuale greşite vin din condiţia stării fundamentale a persoanei care se angajează în ele. Un om este responsabil, din punct de vedere moral, pentru alegerile greşite ce îşi au originea în natura sa rea; şi el este responsabil pentru natura greşită din care izvorăsc aceste alegeri greşite. Păcatul nu este doar o chestiune legată de acţiunile individuale. Atât acţiunile rele cât şi starea rea, de unde provin acţiunile rele, sunt păcat.

Voi cita un pasaj din învăţătura lui Isus, aşa cum este înregistrat în Evanghelii, şi apoi vă voi întreba dacă acest pasaj nu se rezumă în învăţătura Bibliei cu privire la acest punct. „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui. Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.” (Matei 12:33-35) În lumina acestor cuvinte ale lui Isus, atât de simple şi atât de profunde, cât de superficială pare să fie perspectiva pelagiană cu privire la păcat! Conform lui Isus, acţiunile rele vin dintr-o inimă rea; şi atât acţiunile cât şi inima, de unde vin acestea, sunt păcătoase.

Aceasta este perspectiva întregii Biblii. Nu există în Biblie, de la început şi până la sfârşit, nicio urmă de confort pentru noţiunea superficială că păcatul este o chestiune ce ţine doar de alegerile individuale şi că un om rău poate, fără să fie transformat în interior, să producă brusc acţiuni bune. Nu, Biblia descoperă pretutindeni rădăcina răului în inimă; şi prin inimă ea nu se referă la sentimente, ci la întreaga viaţă interioară a omului. Inima omului, ne spune aceasta, este înşelătoare mai presus de toate lucrurile şi deznădăjduit de rea. Şi din cauza aceasta omul este un păcătos înaintea lui Dumnezeu. Un om rău săvârşeşte, în mod inevitabil, acţiuni rele. Acest lucru e la fel de cert precum e de cert faptul că un pom rău produce roadă rea. Însă omul rău produce acele acţiuni rele pentru că el vrea să le facă, ele sunt faptele lui libere şi el este responsabil pentru ele înaintea lui Dumnezeu.

Biblia ne învaţă de la începutul şi până la sfârşitul ei, în mod clar, faptul că păcatele individuale provin dintr-o natură păcătoasă; şi că natura tuturor oamenilor este păcătoasă de la naşterea lor. „Iată, în nelegiuire am fost făcut, şi în păcat m-a zămislit mama mea” – aceste cuvinte din Psalmul 51 rezumă, în strigătul unui păcătos penitent, o doctrină a păcatului care se desfăşoară în cadrul Bibliei din Geneza şi până la Apocalipsa. De această perspectivă biblică asupra păcatului depinde şi perspectiva biblică asupra mântuirii. Învaţă oare Biblia că tot ceea ce a făcut Cristos pentru noi este spre a ne oferi un exemplu bun, pe care noi suntem perfect capabili să-l urmăm, fără vreo schimbare în cadrul inimilor noastre? Omul care gândeşte astfel este un om care nici măcar nu a ajuns la pragul marelui adevăr central pe care-l conţin Scripturile. „Trebuie să vă naşteţi din nou”, a spus Isus Cristos (Ioan 3:7). Nu există niciun fel de speranţă pentru noi până nu ne naştem din nou, printr-un act care nu este al nostru; nu există niciun fel de speranţă că vom alege ce este drept până ce nu vom fi făcuţi vii prin Duhul Dumnezeului cel viu.

Nimic din ceea ce fac oamenii decăzuţi şi neregeneraţi nu este pe placul lui Dumnezeu. Multe lucruri pe care le fac ei sunt capabile să ne facă pe plac, cu standardele noastre imperfecte, însă nimic din ceea ce fac ei nu poate să fie plăcut lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce fac ei nu poate sta în lumina neprihănită a tronului Său de judecată. Câteva din acţiunile lor ar putea fi relativ bune, însă niciuna dintre ele nu sunt de fapt bune. Toate sunt afectate de depravarea profundă a naturii umane decăzute, de unde au şi provenit.

Aceasta ne duce la un alt aspect al marii doctrine biblice despre depravare. Ea se găseşte în incapacitatea completă a omului decăzut de a se ridica pe sine din condiţia sa decăzută. Omul decăzut, conform Bibliei, este incapabil de a contribui la cea mai mică parte a marii transformări, prin care el este făcut viu dintre cei morţi. Oamenii, care sunt morţi în păcatele şi nelegiuirile lor, sunt complet incapabili să aibă credinţa salvatoare, la fel precum este un om mort, care şade într-un mormânt, incapabil să contribuie, câtuşi de puţin, la învierea sa. Atunci când un om este născut din nou, Duhul Sfânt produce credinţă în el; şi omul nu contribuie cu absolut nimic la acel rezultat binecuvântat. După ce a fost născut din nou, el cooperează cu Duhul lui Dumnezeu în lupta zilnică contra păcatului. După ce a fost făcut viu prin Dumnezeu, el continuă să arate că este viu prin producerea de fapte bune. Însă până ce el este făcut viu, nu poate face nimic care să fie bun, iar actul Duhului lui Dumnezeu, prin care el este făcut viu, este un act irezistibil şi suveran.

Omul, conform Bibliei, nu este doar bolnav de nelegiuiri şi păcate, el nu este doar într-o condiţie slăbită aşa încât să aibă nevoie de ajutor divin, ci el este mort în păcate şi în nelegiuiri. El nu poate face absolut nimic pentru a se salva pe sine. Dumnezeu îl salvează prin actul graţios şi suveran al noii naşteri. Biblia nu face compromisuri în ce priveşte păcatul omului şi harul lui Dumnezeu.

Doctrina biblică despre harul lui Dumnezeu nu înseamnă, precum o reprezintă uneori caricaturile, că un om este salvat împotriva voii sale. Nu, aceasta înseamnă că voinţa unui om este reînnoită. Actul său de credinţă este propriul său act. El îndeplineşte acel act cu bucurie; şi este sigur că niciodată nu a fost atât de liber precum atunci când l-a îndeplinit. Cu toate acestea, lui i se permite să îl îndeplinească prin actul graţios, suveran al Duhului lui Dumnezeu.

O, prietenii mei, cât de preţioasă este acea doctrină a harului lui Dumnezeu! Aceasta nu este în acord cu mândria umană. Ea nu este o doctrină pe care să o fi dezvoltat noi. Atunci când ea este revelată în Cuvântul lui Dumnezeu, inimile celor răscumpăraţi strigă “Amin”. Păcătoşilor salvaţi prin har le place să atribuie nu o parte, ci toată slava lui Dumnezeu.

https://www.rcrwebsite.com/fall.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s