Divertismentul – Partea a 3‑a Gary E. Gilley

download-1

Divertismentul – Partea a 3‑a  Gary E. Gilley

Reacţii adverse

Mulţi consideră această formă de închinare prin divertisment, despre care am vorbit până acum, drept o modă care va trece prin ţară şi apoi va dispărea la orizont. Dacă va fi aşa, atunci ea va lăsa în urmă un pământ pârjolit, plin de credincioşi descurajaţi şi dezorientaţi, care nu vor şti încotro să se îndrepte în continuare. Însă unii au început deja să plece. Donald G. Bloesch scria recent într‑un articol din Creştinismul Azi [Christianity Today] despre primele semne ale unui recul în serviciile adaptate pentru „căutători”, atât de populare în zilele noastre.

Protestantismul evanghelic are probleme astăzi, pe măsură ce un număr tot mai mare de oameni de afaceri şi profesionişti îşi caută o nouă biserică. Plângerea pe care o aud cel mai des este că aceşti oameni nu mai simt sacrul, nici în predică, nici în serviciul divin… Închinarea a devenit un spectacol, în locul unui timp de slavă adusă lui Dumnezeu. Cântările de laudă care au luat locul măreţelor imnuri ale Bisericii nu reuşesc să ascundă faptul că închinarea noastră este în esenţă un spectacol, care face apel la simţuri în loc să fie un act de reverenţă faţă de Dumnezeul Atotputernic, cel ce e în acelaşi timp sfinţenie şi dragoste. Închinarea contemporană este mai mult egocentrică decât teocentrică. Scopul ei este mai puţin să‑I dea slavă lui Dumnezeu şi mai mult să satisfacă dorinţele inimii omeneşti. Chiar şi atunci când cântăm laudele lui Dumnezeu, în centrul acestora stă împlinirea şi satisfacerea căutărilor omeneşti după împlinire şi pace sufletească (5 feb. 2001, p. 54).

Natura închinării

O mare parte a confuziei în toate aceste lucruri este provocată de faptul că nu înţelegem natura închinării. Ioan 4:23 ne spune că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. Sunt de acord cu John MacArthur, care scria, referindu‑se la acest verset: „Adevărata închinare implică în aceeaşi măsură intelectul şi emoţiile. Ea subliniază adevărul că închinarea trebuie să Îl aibă în centru pe Dumnezeu, nu pe închinător” (Următoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, ” Atunci cum să ne închinăm [How Shall We Then Worship],” de John MacArthur, p. 176). Închinarea noastră trebuie să fie centrată pe Dumnezeu, atunci când Îl lăudăm prin cuvânt, cântare şi rugăciune, şi atunci când Îi edificăm pe sfinţi prin învăţăturile Scripturii, astfel încât aceştia să poată trăi vieţi care să Îl onoreze. Pentru a‑L onora pe Dumnezeu şi pentru a I ne închina în felul acesta, tot ce facem trebuie să izvorască din adevăr. Cei mai mulţi sunt de acord cu aceste cuvinte, cel puţin în teorie dacă nu în practică, pentru că, atunci când vine vorba de predicare şi învăţarea Scripturii, Biblia este foarte clară (1Tim. 4:13; 2Tim. 2-4; Fapte 2:42; Tit 1:9; Col. 1:25). Din păcate, de cele mai multe ori în cazul muzicii se face o excepţie. Însă avem oare dreptul să cântăm erezii mai mult decât avem să predicăm erezii? Din nou, MacArthur are absolută dreptate atunci când scrie:

Muzica singură, despărţită de adevărul conţinut în versurile acesteia, nu e o trambulină legitimă pentru adevărata închinare. În acelaşi fel, o istorisire poate fi mişcătoare sau emoţionantă, dar dacă mesajul pe care îl transmite nu se încadrează în contextul adevărului biblic, toate emoţiile pe care le stârneşte nu sunt de nici un folos pentru promovarea unei închinări autentice. Sentimentele provocate nu sunt în mod necesar dovada că acolo are loc o închinare adevărată. Închinarea autentică este un răspuns la adevărul Divin. Ea este înflăcărată pentru că se naşte din dragostea noastră pentru Dumnezeu (ibid., p. 182,3).

Atunci când biserica se adună la închinare, care este mandatul ei biblic? Să amuze şi să distreze? Să răspundă strigătului după împlinire? Sau să Îl onoreze pe Dumnezeu în duh şi în adevăr? Diferenţa este dată în cea mai mare parte de obiectul atenţiei noastre. Ne concentrăm asupra noastră sau asupra lui Dumnezeu? Odată ce am stabilit că Dumnezeu trebuie să fie centrul închinării noastre, atunci trebuie să examinăm ce facem în închinare. Practica noastră trebuie să fie aliniată cu felul în care Îl înţelegem pe Dumnezeu şi biserica.

Atunci cum trebuie să cântăm?

Deşi s‑ar putea scrie volume întregi despre starea predicării de astăzi, voi lăsa acest subiect pentru altă dată. Ne vom îndrepta în schimb atenţia asupra subiectului muzicii, pentru că este mai strâns legat de problema divertismentului. Care este locul muzicii în închinare? Mult prea adesea, în cazul închinării moderne, locul muzicii pare a fi acela de a crea o stare sufletească. Cu muzica potrivită şi muzicanţi talentaţi, putem crea aproape orice fel de dispoziţie. Vrem oameni fericiţi? În lacrimi? Meditativi? Entuziasmaţi? Motivaţi? Muzica în mâini capabile poate crea toate aceste stări şi multe altele. Însă oare scopul biblic al muzicii creştine este acela de a crea o stare sufletească?

Unul din puţinele pasaje din Scriptură care ne ajută să înţelegem rolul muzicii în cadrul bisericii se găseşte în Coloseni 3:16, Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi‑vă şi sfătuiţi‑vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră (vezi de asemenea şi versetul paralel din Efeseni 5:19). Mulţi creştini, atunci când vin la biserică, vor să se simtă într‑un anumit fel, însă rolul central al muzicii în Biserica Noului Testament este să fie un partener pentru învăţarea din Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi muzica este un mod unic de a‑L lăuda pe Dumnezeu în închinare, evaluarea supremă a acelei muzici într‑un cadru creştin ar trebui să ţină cont dacă ajută sau nu Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi. La fel cum autoritatea şi adevărul Scripturii trebuie să predomine în predicare şi învăţare, în acelaşi fel trebuie să predomine şi în cântarea noastră.

Învăţarea prin muzică

Mai specific, muzica are rolul de a învăţa şi a îndemna. Muzica creştină îşi îndeplineşte menirea atunci când învaţă doctrina sănătoasă. Multe din măreţele imnuri, dar şi unele din cântările contemporane, sunt pline de teologie şi întăresc adevărurile Cuvântului. Pe de altă parte, muzica a fost adesea folosită în biserică pentru a învăţa şi a promova o mare varietate de erezii şi doctrine aberante. Este binecunoscut faptul că Arias (secolul IV) a folosit muzica pentru a‑şi răspândi credinţa eretică prin care afirma că Isus a fost o fiinţă creată şi nu Dumnezeu pe deplin. Deşi conciliile bisericii, cum ar fi cel de la Niceea, au condamnat arianismul, acesta a continuat să fie popular în rândurile maselor zeci de ani după aceea, pentru că învăţăturile lui Arias au fost transpuse în muzică şi cântate în adunări.

Desigur, o mare parte a muzicii creştine, atât antice cât şi moderne, învaţă prea puţin referitor la adevărul biblic. În particular, muzica creştină contemporană pune mai mult accentul pe inspiraţie şi mai puţin pe instruire. Cele mai multe din cântările atât de populare astăzi sunt simple versuri de laudă care, în cel mai bun caz, prezintă un singur adevăr, repetat într‑o formă sau alta de‑a lungul întregii cântări. Una din aceste cântări repetă încontinuu cuvintele „Te înalţ, O Doamne.” E adevărat, El e vrednic să fie înălţat. Însă de ce este înălţat? Ce învăţăm de aici despre caracterul lui Dumnezeu? O altă cântare ne învaţă, pe baza Psalmului 103, „Binecuvântează suflete pe Domnul… Căci El a făcut lucrări măreţe” (de 3 ori). Însă dacă citiţi Psalmul 103, celelalte 21 de versete îi spun cititorului de ce sufletele noastre trebuie să‑L binecuvânteze pe Domnul. Leonard Payton, comentând cuvintele acestei cântări, scrie: „Care sunt acele măreţe lucrări rămâne să ne imaginăm, ele nu ni se prezintă din învăţătura clară a Scripturii. Problema e că recunoştinţa adevărată, biblică, trebuie să se bazeze pe fapte obiective sau pe doctrină. Dacă nu o face, atunci e un simplu sentimentalism” (Următoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, ” Atunci cum trebuie să cântăm [How Shall We Then Sing],” de Leonard Payton, p. 194). Cu aceste cuvinte în minte, oare cântările moderne de laudă au vreun loc în serviciile noastre de închinare? Eu personal cred că da, însă acel loc ar putea fi asemănat cu locul desertului în dieta noastră. Aproape fiecăruia dintre noi ne place desertul, însă desertul nu trebuie să fie partea principală a dietei noastre zilnice, altfel vom suferi grave consecinţe. Pentru mine, câteva cântări de laudă sunt mai mult decât suficiente. A face din ele suportul principal al dietei muzicale a bisericii înseamnă să îngrăşăm biserica cu dulciuri, atunci când ea are nevoie de o porţie substanţială de hrană sănătoasă.

Ne‑ar putea fi de mare folos în acest punct să reflectăm la câteva poziţii ale unora dintre cei mai respectaţi lideri din trecut ai bisericii, în relaţia acestora cu muzica. Martin Luther spunea, „Muzica este servitoarea teologiei.” Duşmanii lui, recunoscând adevărul cuvintelor lui Luther, se plângeau: „Poporul nostru primeşte cântând teologia lui Luther” (Conducere [Leadership], Vol. VII, #2, p. 32). Magazin istoric creştin [Christian History Magazine] scrie că imnurile lui Charles Wesley includeau versete din fiecare carte a Bibliei, cu excepţia cărţilor Naum şi Filimon. El îşi considera imnurile drept un abecedar al teologiei şi un ghid atât pentru închinarea în public cât şi pentru devoţiunea personală (Vol. X, #3, pp. 11,36). Isaac Watts, părintele imnologiei engleze moderne, a scris imnuri pentru a‑şi completa predicile (ibid., pp. 20,36).

Prin contrast, o mare parte a muzicii creştine contemporane ocoleşte mintea, ţintind direct emoţiile. Atunci când scopul muzicii este să obţină un răspuns emoţional, lipsit de adevărul biblic, fără a ajuta în vreun fel Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi, rezultatul net este o credinţă creştină dramatizată. Inimile pot fi mişcate cu ajutorul folosirii iscusite a melodiei şi ritmului, indiferent de mesajul transmis de cântare. De exemplu, cine nu a simţit emoţia provocată de o excelentă interpretare a Imnului de Luptă al Republicii [The Battle Hymn of the Republic]? Însă cuvintele acestui imn au fost scrise de Julia Ward Howe, o unitariană liberală care credea că Dumnezeu este părintele întregii omeniri. Imnul ei nu are nimic de‑a face cu răspândirea Evangheliei, sau cu revenirea lui Hristos, ci mai degrabă cu domnia finală asupra întregii lumi a „adevărului” umanist. A devenit un renumit cântec patriotic, însă nu e nici pe departe un imn care să înveţe adevăruri biblice (vezi Istoria a 101 imnuri [101 Hymn Stories], de Kenneth W. Osbeck, pp. 35,36). Poate ne place frumuseţea şi pasiunea cântecului, însă teologia lui nu ajută Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi, deci nu este un imn potrivit pentru biserică.

Multe cântări moderne învaţă de asemenea o teologie greşită. De exemplu, Maiestate [Majesty], compus de Jack Hayford, ne învaţă că „autoritatea împărăţiei curge de sub tron pentru poporul Lui.” Teologia „Împărăţiei acum” este foarte prevalentă în multe învăţături carismatice şi în mişcarea „Ploaia târzie” [Latter Rain]. Ea propagă ce cred Jack Hayford, Mişcarea Viei [Vineyard Movement] şi învăţaţii mişcării Cuvântul Credinţei [Word of Faith], însă nu asta ne învaţă Scriptura, deci aceste învăţături ar trebui eliminate din jertfa noastră de laudă.

Însă cum rămâne cu cântările creştine contemporane care învaţă adevărul biblic? Deşi ele au cu siguranţă un loc în închinarea noastră, punctul lor slab este acela că prea adesea aduc laudă lui Dumnezeu însă sunt lipsite de o bază doctrinară. David Wells a analizat, din punct de vedere al conţinutului doctrinar, 406 cântări conţinute în Cântările de Închinare din Vineyard Maranatha! şi Music Praise Chorus Book, împreună cu alte 662 imnuri din Imnurile Legământului [The Covenant Hymnal]. În acest studiu, cântările care doar menţionau un adevăr fără să îl elaboreze au fost considerate ca fiind lipsite de conţinut doctrinar. De exemplu, o cântare care repetă încontinuu că Isus este Domnul, fără să mai spună nimic altceva, nu poate fi numărată printre cele cu conţinut teologic. Pe de altă parte, cântarea contemporană Blândeţe şi Maiestate [Meekness and Majesty] poate fi numărată între acestea, pentru că dezvoltă tema întrupării lui Hristos. Această cântare nu afirmă doar că Isus este Domnul, ci începe cu cuvintele „Blândeţe şi maiestate, natură umană şi Divinitate, într‑o desăvârşită armonie, Omul care e Dumnezeu. Domnul veşniciei, locuieşte în umanitate, îngenunchează cu smerenie şi ne spală picioarele.”

Folosind criteriul de mai sus, Wells a susţinut că 58,9% din cântările de laudă pe care le‑a analizat nu oferă nici un suport doctrinar sau vreo explicaţie pentru lauda pe care o aduc. Prin contrast, în cazul imnurilor clasice „a fost greu să găsim imnuri care să nu afirme şi să nu dezvolte anumite aspecte ale doctrinei” (Pierderea Virtuţii [Losing Our Virtue], p. 44).

S‑ar părea că, dacă evaluăm muzica creştină în funcţie de felul în care ajută Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi, atunci o astfel de muzică ar trebui să fie plină de adevăr scriptural. În plus, dacă analizăm muzica creştină comparând‑o cu Psalmii, cartea de imnuri a Bibliei, ajungem la aceeaşi concluzie. Psalmii nu sunt o colecţie de teme simple repetate la nesfârşit. Dimpotrivă, ei sunt plini de dezvoltări doctrinare. Psalmii dezvoltă cu multe detalii teme minunate. Acest lucru e adevărat cu privire la aproape fiecare psalm, însă haideţi să luăm ca exemplu Psalmul 36. În acest psalm, David contrastează planurile păcătoase ale celor nelegiuiţi (versetele 1-4) cu bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu (versetele 5-12). Astăzi am compune şi cânta o cântare care să repete întruna adevărul despre bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu. Hugh Mitchell scrie: „Credincioşia Ta este mai bună decât viaţa, Credincioşia Ta este mai bună decât viaţa, Buzele mele Te vor lăuda, De aceea Te voi binecuvânta, Îmi voi ridica mâinile în Numele Tău.” Prin contrast, psalmistul a scris despre numeroasele manifestări, nu numai ale bunătăţii lui Dumnezeu, ci şi ale credincioşiei Lui, ale neprihănirii, chiar şi ale judecăţilor Lui. Psalmistul a dezvoltat cuvinte-imagine despre belşugul, plăcerile, viaţa şi lumina pe care le găsim în Domnul nostru. Apoi se avertizează singur şi pe cititorii lui cu privire la capcanele care se găsesc pe drumurile vieţii şi care l‑ar putea prinde pe copilul neatent al lui Dumnezeu. Psalmii ne prezintă un minunat exemplu referitor la folosirea corectă a muzicii în închinarea pe care I‑o aducem lui Dumnezeu.

Îndrumarea prin muzică

Muzica creştină trebuie şi să îndrume. Cuvântul grecesc folosit pentru a îndruma înseamnă „a avertiza, a sfătui, a corecta.” Rolul muzicii în biserică este să treacă dincolo de învăţare şi să urmărească aplicarea celor învăţate. Muzica ar trebui să arate pericolul, să ne atragă atenţia, să ne sfătuiască în legătură cu alegerile pe care le facem. Cea mai mare parte a muzicii creştine, imnuri sau cântări moderne, este ineficientă în această privinţă, însă cu totul altfel stau lucrurile în ce priveşte „cartea de imnuri” a evreilor – cartea Psalmilor. Psalmii sunt încărcaţi tocmai cu acest fel de îndrumare. Poate că o revenire la un regim constant de cântare a Psalmilor (aşa cum încă se practică în unele cercuri) ar fi o mişcare înţeleaptă pentru cei interesaţi să lase muzica să‑şi împlinească scopul biblic. După ce am spus asta, adăugăm imediat că Psalmii, cât sunt ei de minunaţi, sunt totuşi limitaţi la adevărurile Vechiului Testament şi astfel nu pot oferi singuri o dietă muzicală echilibrată pentru sfinţii Noului Testament.

Pentru că vorbim de Psalmi, e vremea să observăm că în Coloseni 3:16 ni se spune: Învăţaţi‑vă şi sfătuiţi‑vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti. Am auzit adesea acest verset explicat într‑o mulţime de feluri, însă poate de cel mai mare ajutor mi‑a fost să aflu că Septuaginta (traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, folosită şi citată adesea de Isus şi de apostoli) a etichetat cei 150 de psalmi drept „psalmi”, „imnuri” sau „cântări duhovniceşti” (Payton, p. 191). Aproape fără îndoială acesta e contextul avut în vedere de Pavel în declaraţia lui din Coloseni. Dacă aşa stau lucrurile, un studiu amănunţit a felului în care Psalmii învaţă şi îndrumă ar putea fi cel mai profitabil lucru pe care l‑ar putea face liderii muzicali creştini. Vom descoperi cel puţin faptul că Psalmii nu se specializează doar în lauda adusă lui Dumnezeu, ei fac acest lucru în contextul adevărului într‑o lume în dezordine. Psalmii se ocupă de aproape fiecare circumstanţă imaginabilă a vieţii, dar fac acest lucru în lumina lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale minunate. Ce altceva ar putea fi astăzi un ghid mai bun pentru slujirea noastră prin muzică?

„Indiferent ce altceva ar putea însemna îndrumarea sau sfătuirea despre care vorbeşte Pavel, chiar şi o lectură superficială indică faptul că muzica noastră de închinare trebuie să atingă în mod regulat întreaga suprastructură a doctrinei creştine” (Payton, p. 194). Dacă acest lucru e adevărat, şi eu cred că este, atunci trebuie să examinăm nu doar ce spune (sau învaţă) muzica noastră, ci şi ceea ce nu spune. Dacă ne luăm după muzica transmisă la posturile de radio creştine, atunci se pare că tema proeminentă în muzica creştină contemporană este că Dumnezeu e un termometru al „nevoilor pe care le simţim”. Dacă suntem singuri, trişti, răniţi, dezamăgiţi sau goi pe dinăuntru, mergem la Isus care ne va mângâia şi va vindeca aceste răni. În funcţie de modul în care este prezentat acest lucru, există şi o măsură de adevăr în mesajul transmis de aceste cântări. Hristos ne mângâie cu adevărat şi ne împlineşte nevoile noastre reale, în special nevoia de neprihănire. El ne cheamă la tronul harului să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. (Evrei 4:16). Deci nu e nimic greşit atunci când cântăm despre mâna lui Dumnezeu care ne ajută în vremuri de durere şi îngrijorare. Însă e greşit să facem acest lucru neglijând alte doctrine esenţiale. Dumnezeu este mai mult decât un Mângâietor. Scripturile ne învaţă multe alte lucruri despre El. Tot planul lui Dumnezeu trebuie explorat, nu doar în predicile noastre ci şi în cântările noastre. Unele din aceste teme nu vor fi primite cu bucurie de ascultătorii moderni, însă nu au fost acceptate cu bucurie nici de ascultătorii din antichitate. Când autorul cărţii Evrei a vrut să explice cititorilor săi calitatea de preot după rânduiala lui Melhisedec a lui Hristos, el ştia că are o problemă, aceştia pricepând mai greu, nefiind în stare să digere hrana solidă a teologiei (Evrei 5:11-14). Deci ce a făcut? După o lungă mustrare (5:11-6:20), el a mers totuşi înainte (capitolele 7-10). Cu siguranţă aceşti oameni ar fi preferat să citească un tratat despre felul în care Dumnezeu îi poate face să se simtă mai bine, în loc să citească despre viaţa şi semnificaţia lui Melhisedec, însă ei aveau nevoie să‑l înţeleagă pe Melhisedec – şi asta au primit. Am face bine să fim atenţi la acest model.

Ce ar trebui să facem?

Dacă suntem serioşi în ce priveşte muzica noastră creştină şi credem că ea înseamnă mai mult decât divertisment, atunci sunt câteva lucruri pe care le putem face, recunoscând desigur faptul că probabil vom înota împotriva curentului, împotriva capriciilor momentului. Până la urmă, mulţi creştini au ascultat numeroase ore de emisiuni creştine la radio, au participat la concerte creştine, au cumpărat CD‑uri înregistrate de artişti creştini profesionişti, iar acum vin la serviciile bisericii aşteptându‑se ca toate acestea să se regăsească în întâlnirea de duminică dimineaţa.

Mai întâi, am putea să evaluăm întreaga muzică pe care o cântăm în bisericile noastre. Ne învaţă ea o teologie solidă? Ne îndrumă spre o viaţă corectă? I se închină lui Dumnezeu în adevăr? Ajută Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi? Fiindcă veni vorba, ultima expresie înseamnă că prin studiu, meditare şi aplicare a Cuvântului, acesta se simte din ce în ce mai mult ca acasă în vieţile noastre. A devenit parte din noi. Oare muzica noastră facilitează acest proces? Payton sugerează să ne punem următoarele întrebări în fiecare duminică: „Slujirea prin muzică de astăzi a ajutat Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi? Ne‑am învăţat şi ne‑am îndrumat unii pe alţii, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu în inimile noastre pentru lucrarea terminată a lui Hristos de pe cruce?” (Payton, p. 203). Acesta ar putea fi un exerciţiu valoros.

În al doilea rând, trebuie să ne instruim bisericile cu privire la acest întreg domeniu al divertismentului. S‑ar putea naşte un apetit pentru acest lucru. Nu trebuie să cedăm în faţa modului de gândire al lumii. Divertismentul are locul lui, însă acel loc nu e în centrul vieţii şi închinării bisericii lui Hristos. Faptul că bisericile, care s‑au perfecţionat în arta divertismentului, au ajuns să crească în salturi, ar trebui să provoace repulsie celor ce înţeleg Scriptura, nu să determine imitarea acestor metode.

În al treilea rând, avem multe de câştigat din studierea Psalmilor, pentru a descoperi felul în care trebuie folosită muzica cu scopul de a‑şi îndeplini mandatul biblic.

În al patrulea rând, trebuie să ne învăţăm copiii o muzică creştină de calitate în contextul bisericii. Au la dispoziţie restul săptămânii dacă vor să asculte muzica pe care şi‑o aleg singuri sau le‑o aleg părinţii, însă atunci când vin să se închine împreună înaintea lui Dumnezeu, trebuie să le prezentăm psalmii, imnurile şi cântările duhovniceşti care vor ajuta Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în ei. Poate că nu vor aprecia imediat melodiile sau versurile, însă unde altundeva pot învăţa despre această mare parte a muzicii dacă nu în bisericile noastre?

Concluzie

Pasiunea şi emotivitatea sunt adesea, prea uşor, confundate în biserica modernă. Viaţa creştină are parte de tot felul de emoţii: bucurie, pace, încântare, dragoste, regrete, durere, îngrijorare, etc. Credinţa noastră nu e doar pentru minte, e şi pentru inimă. Drept rezultat, e bine şi potrivit să dorim experienţa spirituală. Problema e că mulţi creştini nu fac deosebirea dintre entuziasmul pentru Dumnezeu şi manipularea clipei. Divertismentul poate părea închinare; distracţia se poate deghiza în bucurie; stimularea firii poate fi percepută drept întâlnire cu Divinitatea.

O parte a problemei pe care o avem astăzi este că din revoluţia dragostei libere (adică droguri, sex) a anilor 1960 a răsărit o dorinţă de nestăvilit după experienţe. Experienţa s‑a urcat pe tron şi îşi latră ordinele în faţa unor supuşi care şi‑­au pierdut răbdarea într‑o lume lipsită de sens. Dacă nu putem înţelege viaţa, dacă până la urmă viaţa nu are nici un sens, atunci cel puţin ne putem face de cap. Dacă te face să te simţi bine, poate nu e corect ce faci, dar cel puţin e mai bine decât nimic.

Din nefericire, această atitudine (numită postmodernism de cei cărora le place să eticheteze orice), s‑a furişat şi în biserică. Şi creştinii vor o experienţă care să‑i facă să se simtă bine. Această dorinţă a devenit atât de dominantă încât adevărul ocupă din ce în ce mai mult o poziţie inferioară faţă de timpul petrecut într‑un mod plăcut.

Ce ar trebui să facem? Mai întâi, ar trebui să fim întotdeauna conştienţi că Cuvântul este autoritatea noastră, nu experienţa. Adevărata plăcere în Dumnezeu ar trebui să izvorască din adevărul biblic. Apoi, ar trebui să privim cu atenţie Psalmii. Vom vedea cum scriitorii lor au fost îndrăgostiţi de Dumnezeu şi plini de entuziasm pentru El. De exemplu, în Psalmul 36:7-9 citim: Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Se satură de belşugul Casei Tale, şi‑i adapi din şivoiul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina. Găsim aici un om (David) care îşi găseşte bucuria în Domnul. El nu e preocupat de lucrurile exterioare; nu inventează sentimente; nu este interesat de crearea unei dispoziţii. Pur şi simplu, el meditează la Dumnezeu iar inima lui de‑abia poate cuprinde ceea ce vede. Aceasta e experienţa spirituală după care ar trebui să tânjim.

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/entertainment3.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s