Închide

Poate un creştin să fie posedat de demoni? de Brent Grimsley şi Elliot Miller

download-1

Poate un creştin să fie posedat de demoni? de Brent Grimsley şi Elliot Miller

În unele cercuri creştine ale bisericilor din România au apărut noi aspecte ale “lucrării” creştine. Printre acestea se numără şi “slujbele de eliberare”, termen care într-adevăr uneori pare folosit şi în alte circumstanţe. Premiza de la care se porneşte în aceasta este aceea a posesiunii demonice a creştinilor pentru care nu există altă alternativă decât supunerea lor rugăciunii carismatice, a punerii mâinii predicatorului pe fruntea subiectului şi “plesnirea” de către acesta cu putere până la dezechilibrarea şi căderea pe spate a “pacientului”. Fenomenul “slujbelor de eliberare/izbăvire nu se manifestă doar în cercurile carismatice, ci mai nou şi în unele biserici ortodoxe unde se pare că există preoţi şi călugări specializaţi în scoaterea dracilor din creştinii ortodocşi. Este într-adevăr posibil ca creştinii să fie posedaţi de demoni ? Ce spune Biblia despre această controversă ?

Un credincios (să-i spunem, Carl) participă la o conferinţă asupra războiului spiritual sponsorizată de către biserica lui. În timpul perioadei de rugăciune în care “s-au pus mâinile” asupra lui el a mărturisit că în momentul împărtăşirii credinţei sale cu cei necredincioşi o frică puternică de a nu fi respins pune stăpânire pe el. Aceasta îl neutralizează complet şi-l face incapabil să le vorbească altora despre Hristos. Conducătorul grupului respectiv de rugăciune a sugerat că există un duh rău care este răspunzător pentru comportamentul lui Carl. După ce s-au rugat pentru discernământ şi având permisiunea lui Carl, liderul grupului împreună cu alţii au pus mâinile asupra lui în vederea efectuării exorcismului. Deşi Carl îşi aminteşte cu greu ce a urmat, lui i s-a spus că un spirit numit “frică” a fost obligat să se identifice. După ce a opus o rezistenţă înverşunată, acesta a fost izgonit în numele lui Isus.

După o vreme Carl şi-a învins frica şi chiar a condus câteva suflete la Hristos. Însă la un moment dat vechiul sentiment de intimidare şi-a croit din nou drum la suprafaţă făcându-l să se întrebe dacă nu va avea nevoie de încă o “şedinţă” de eliberare/izbăvire.

Puncte de vedere opuse   În ultima vreme creştinii nord-americani (şi nu numai!) au devenit foarte conştienţi de bătălia împotriva forţelor demonice. Învăţăturile despre războiul spiritual sunt în mare căutare în zilele noastre. La rândul ei, doctrina care susţine că creştinul poate fi locuit de către demoni a devenit populară fiind răspândită de învăţători respectabili ce provin din tabere teologice divergente, de la carismatici la dispensaţionalişti anticarismatici. Astfel au fost fondate lucrări (misiuni) de sine stătătoare având scopul declarat al izbăvirii creştinilor de sub controlul demonic. Ca şi rezultat s-au înmulţit “mărturiile” asemănătoare celei a lui Carl ridicând unora mari semne de întrebare.

Poate un creştin să aibe drac ? Întrebarea nu este doar teoretică. Răspunsul determină tipul de grijă pastorală care trebuie şi se aşteaptă să fie oferită cuiva aflat într-o astfel de situaţie (adică, se va ajunge la un punct în consilierea spirituală în care să fie necesară supunerea creştinului exorcismul ?), cât şi schimbă modul în care creştinul percepe lupta lui cu lumea, firea şi Diavolul.

În acest articol vom examina întâi concepţia actualmente populară care spune că deşi un creştin nu poate fi “posedat de demoni”, totuşi credincioşi pot fi “demonizaţi”. Lucrul acesta înseamnă că odată, demonii pot să se găsească (locuiască) în credincioşi şi să exercite control asupra lor, şi apoi că, metoda potrivită de tratare a acestei probleme este de a izgoni demonul (ţinând o slujbă de izbăvire).

Cea de-a doua concepţie care va fi luată în considerare (şi apărată în acest articol), afirmă că un credincios nu poate fi locuit, şi în consecinţă stăpânit (controlat) de un spirit demonic din moment ce acesta este locuit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Această concepţie recunoaşte totuşi că creştinii pot fi “oprimaţi” (asupriţi) din exterior de forţe demonice, dar recomandă ca soluţie potrivită rezistenţa (opunerea), nu izbăvirea (eliberarea). Haideţi să privim la raţiunile oferite pentru aceste două vederi opuse.

DOVADA BIBLICĂ   Consideraţii etimologice

Concepţia nr.1 interpretează verbul grecesc daimonizomai şi-l traduce “demonizat” în loc de “posedat/stăpânit de demoni” fiindcă (1) posesiunea sugerează proprietate, iar Satana nu posedă nimic; (2) verbul are timpul pasiv şi-l descrie pe demon controlând o persoană pasivă, şi (3) rădăcina verbului înseamnă “o pasivitate cauzată de un demon”.

  Este evident atunci că “demonizat” reprezintă o traducere mult mai atrăgătoare decât “posedat de demoni” pentru cei ce cred că un demon poate invada şi locui în trupul unui credincios. Această interpretare evită, de asemenea, conotaţiile emoţionale asociate posesiunii demonice. Ea se poate înţelege şi sub forma unei influenţe demonice din afară. Însă această redare ar fi greşită devreme ce (1) acesta este principalul termen folosit în Noul Testament pentru a descrie intrarea demonilor în oameni (alături de celelalte expresii cum ar fi, “a avea drac”), termen care nu este niciodată folosit să spună altceva, şi (2) cei ce susţin că un credincios poate fi demonizat mai învaţă şi că duhurile rele pot în realitate locui/sălăşlui într-un creştin. Acei demoni trebuind să fie scoşi afară.

  Aşadar, problema nu apare în traducerea verbului ci în poziţia duhurilor rele vizavi de credincios. În a afla care este legătura dintre ele şi creştin. Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebăm: pot demonii să-i stăpânească (controleze) pe creştini din interior, sau doar pot să-i oprime (apese) din afară ?

Concepţia nr.2 interpretează verbul ca însemnând “posesiune/stăpânire demonică” deoarece, (1) lexicoanele greceşti cât şi dicţionarele teologice toate traduc daimonizomai sub forma “a fi posedat de un demon – a fi stăpânit de un drac”, şi (2) una dintre definiţiile de dicţionar ale cuvântului “a poseda” este, de a “câştiga sau exercita influenţă sau control” asupra cuiva sau a ceva, sau “a domina” (vezi, American Heritage Dictionary, a 3-a ediţie). Astfel posesiunea demonică poate fi înţeleasă ca însemnând “o posesie cu scopul de a controla”. W. E. Vine traduce verbul în felul următor: “a fi posedat de un demon, a acţiona sub stăpânirea unui demon”.

  A doua concepţie expusă aici se potriveşte mai bine realităţii etimologice (adică, utilizării istorice a cuvântului) fiindcă în primul rând problema nu se poate privi din punctul de vedere al stăpânirii conform mitului popular ce spune că omul îşi poate “vinde sufletul Satanei”, ci a poziţiei (locului; relaţiei) unui demon faţă de un credincios, deoarece doar dacă se află în credincios un demon se află într-adevăr pe poziţia de a-l controla (şi astfel, stăpâni) pe acesta. În al doilea rând, în pilda lui Isus a omului tare (vezi, Mat.12:29; Luca 11:21-22), El compară eliberarea celor deţinuţi de un demon ce a intrat în ei cu legarea (biruirea) mai întâi a omului puternic/tare şi înarmat (care este Satana) şi apoi jefuirea posesiunilor (averilor) sale (cuvântul grec “huparcho” din Luca 11:21). Din moment ce averile din pildă îi reprezintă pe cei pe care Isus îi izbăveşte de demoni, putem înţelege că există un sens biblic în care Satana îi poate stăpâni (poseda) pe unii.

  În al treilea rând, greaca pasivă descrie primirea de către subiect a unei acţiuni, fapt ce se potriveşte perfect termenului posedat de demoni atunci când acesta este bine definit ca însemnând intrarea într-un om a unui demon, conducând astfel la stăpânirea lui.

Versetele biblice citate în vederea susţinerii invadării creştinilor (intrării demonilor în ei) Din cauza spaţiului trebuie să ne limităm la a examina cele mai plauzibile texte folosite în sprijinul ideii. Următoarele două pasaje sunt citate de un număr infinit de ori de către aceia care susţin că un creştin poate fi “demonizat”.

Cazul împăratului Saul Două pasaje ne spun cum un duh rău ieşit de la Dumnezeu a venit asupra lui Saul. În ambele cazuri el a încercat să-l pironească pe David cu suliţa la perete (1Sam.18:10-11; 19:9-10). Prima întrebare care trebuie să se pună este dacă Saul a fost un credincios adevărat. Deşi pe vremea ungerii lui ca rege el părea că este un om al lui Dumnezeu (vezi, 1Sam.10), comportamentul său ulterior nu se potrivea unui om cu adevărat convertit. Faptul că era uns împărat şi că a fost folosit de Dumnezeu nu înseamnă şi că era un adevărat credincios. Dumnezeu a folosit chiar şi împăraţi păgâni ca Cir ca oameni unşi de El pentru a-i duce la îndeplinire planurile (Isaia 45:1).

  Dar chiar dacă am accepta că Saul a fost la un moment dat un credincios adevărat ce mai târziu a ajuns stăpânit (posedat) de un demon, lucrul acesta nu înseamnă că acelaşi lucru li se poate întâmpla şi credincioşilor adevăraţi din zilele noastre. Deşi Scriptura nu explică clar care este natura regenerării (deci, a înnoirii) înainte de moartea ispăşitoare a lui Hristos, totuşi se pare că Duhul Sfânt nu locuia în acelaşi fel în credincioşii din Vechiul Testament cum locuieşte acum în cei din Noul Testament (vezi, de exemplu Psalmul 51:11).

  Thomas Ice şi Robert Dean Jr. mai adaugă un motiv în plus pentru respingerea cazului împăratului Saul ca argument în favoarea demonizării credincioşilor: “textul evreiesc spune că duhul rău fie vine asupra lui Saul, fie pleacă de la el, dar nu spune că acesta ar fi intrat în Saul, aşa cum se întâmplă în cazul posesiunii demonice…”

Cazul femeii gârbovite În Luca 13:10-17 citim despre o “fiică a lui Avraam” ce avea un “duh de neputinţă” care o ţinea gârbovită fără să-şi poată îndrepta spatele. Satana este identificat acolo ca fiind cel ce a ţinut-o legată timp de 18 ani (vers.16). Astfel nu se poate pune la îndoială că această boală a fost provocată demonic, dar avem oare dovezi suficiente care să ateste că această femeie era o credincioasă adevărată ce a fost posedată de un demon ?

  În cartea Posesiunea Demonică şi Creştinul C.Fred Dickason, decanul de teologie al Institutului Biblic Moody afirmă că dovezile indică faptul că ea era o credincioasă adevărată deoarece, odată, ea se închina la sinagogă, în al doilea rând, l-a glorificat pe Dumnezeu pentru vindecarea ei (v.13), şi în al treilea rând, expresia “fiică a lui Avraam” sugerează mântuirea ei dacă comparăm cu pasajul referitor la Zacheu (Luca 19:9).

  Cu toate acestea expresia “fiică a lui Avraam” nu înseamnă neapărat că ea a fost o credincioasă autentică în Dumnezeu şi în Hristos ci este mai degrabă indiciul faptului că ea era evreică, descendentă după trup a lui Avraam. Afirmaţia lui Isus în care a spus că Zacheu este un “fiu al lui Avraam” (Luca 19:9) semnifică faptul că începând din acel moment (datorită pocăinţei lui; n.tr.) el ar trebui privit ca un evreu adevărat şi membru al poporului ales al lui Dumnezeu deşi fusese până atunci un urât colector de taxe ce lucra pentru o putere străină, şi anume Roma.

  De asemenea, faptul că acea femeie frecventa sinagoga şi că l-a lăudat pe Dumnezeu pentru vindecarea ei nu au nici o legătură. Un om poate merge la sinagogă fără să fie un închinător adevărat al lui Dumnezeu, gândiţi-vă doar la farisei şi cărturari ! În plus, nu se face nici o menţiune a faptului că ea ar fi ajuns să creadă în Isus. Dacă ar fi făcut-o, lucrul acesta se poate privi ca fiind mai degrabă un rezultat al izbăvirii ei decât un fapt precedent ei.

  Pe lângă toate acestea, nu este deloc clar că femeia gârbovită ar fi fost posedată de un demon. Traducerile moderne redau expresia literară grecească “un duh de neputinţă” sub forma, “boală cauzată de un spirit” (New American Standard Bible), “paralizată de un spirit” (New International Version Bible), etc. Acesta pare sensul expresiei în cauză mai ales observând faptul că Isus nu a exorcizat demonul aşa cum a făcut-o de obicei în toate cazurile clare de posesiune demonică, ci pur şi simplu a pronunţat vindecarea ei.

  Aşa cum şi Dickason recunoaşte, “noi nu putem spune în mod sigur că Biblia oferă dovezi care să arate că credincioşii pot fi demonizaţi”.. Pasajele cele mai des folosite în sprijinul acestei concepţii sunt neconvingătoare. De asemenea, devreme ce Biserica nu a susţinut de-a lungul istoriei ei că creştinii pot fi posedaţi de demoni, care înseamnă că un demon poate coabita în noi alături de Duhul Sfânt, idee în mod natural respingătoare, responsabilitatea să producă dovada le revine celor ce susţin că un credincios adevărat poate fi locuit şi stăpânit de un demon. Tot ce pot spune erudiţi ca Dickason este faptul că Biblia nu ne oferă argumente clare că credincioşii nu pot fi demonizaţi. Aceasta înseamnă a căuta argumente unde nu se găsesc tocmai atunci când argumentele vorbesc contrariul.

Scripturile contra invaziei creştinilor   Este Biblia într-adevăr neutră asupra subiectului posesiunii demonice a creştinilor ? Deşi ea nu citează problema aceasta în mod direct, noi susţinem totuşi că Biblia afirmă unele adevăruri şi stabileşte principii ce militează împotriva unei asemenea idei. De fapt, un studiu cuprinzător în Noul Testament al acestui subiect ar trebui să conducă la o singură concluzie: cetăţenia în împărăţia lui Hristos şi posesiunea demonică sunt două concepte ce se exclud reciproc, deoarece posesiunea demonică înseamnă participarea în împărăţia Satanei.

Jefuirea posesiunilor Satanei Aşa cum am observat mai sus cei locuiţi de demoni sunt consideraţi “posesiunile (averilor – vezi, textul biblic; n.tr) Satanei” pe care Isus a venit să le jefuiască/prădeze prin instaurarea împărăţiei Sale. Prin credinţă toţi creştinii sunt izbăviţi din împărăţia întunericului şi transferaţi în “împărăţia Fiului dragostei Lui” (Col.1:13; Fapte 29:18). De aceea, nu este nici o coincidenţă faptul că orice apariţie în Noul Testament a cuvântului daimonizomai şi a termenilor asociaţi lui, cât şi fiecare exorcism (alungare/scoatere de demoni) relatat îi implică pe necreştini şi se petrece în contextul evanghelizării. Realitatea “apropierii împărăţiei lui Dumnezeu” este demonstrată prin faptul că Satana, stăpânitorul lumii acesteia nu mai poate să-şi păstreze prinşii lui (Luca 10:17-20).

  Ideea ce străbate Scriptura este că omul poate să îl aibe ori pe Dumnezeu locuind în el, ori pe Satana, dar niciodată pe amândoi. De exemplul apostolul Ioan îi asigură pe cititorii creştini ai epistolei sale: “Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1Ioan 4:4). Ca prin urmare, este rezonabil să deducem că “cel ce este în lume” nu poate fi de asemenea şi “în voi” !

Temple ale Dumnezeului Viu În Creştinism Duhul Sfânt al lui Dumnezeu vine să locuiască în credincios făcându-l pe acesta să devină un templu al Dumnezeului Viu. Astfel, Pavel îi îndeamnă pe credincioşii din Corint să nu se lege de necredincioşii pentru că ei sunt temple ale lui Dumnezeu, şi că armonia dintre lumină şi întuneric, Hristos şi Belial (satana), templul lui Dumnezeu şi idoli (pe care Pavel îi interpretează drept demoni în 1Cor.10:19-20), este imposibilă (vezi, 2Cor.6:14-18). Cum ar putea atunci Dumnezeu, care este mai mare decât Satana, să îngăduie unui demon să locuiască alături de El, în templul Său ?

  În pilda omului ce a fost din nou invadat de demoni (Matei 12:43-45) (să-i zicem, “celui ce a devenit de două ori mai rău”; n.tr), duhul necurat se întoarce în “casa” de unde a fost izgonit şi găsind-o neocupată îşi reia şederea acolo alături de şapte duhuri mai rele decât el însuşi. În mod îndreptăţit noi putem concluziona că dacă ar fi găsit “casa” ocupată (locuită de Duhul Sfânt) nu ar mai fi fost în stare să pună din nou stăpânire pe acel om.

Pecetluiţi şi păziţi de Dumnezeu   Locuirea Duhului Sfânt în credincioşi mai înseamnă şi că aceştia sunt pecetluiţi de Dumnezeu ca fiind posesiuni ale Sale şi că sunt păstraţi până în ziua mântuirii (vezi, Efes.1:13-14). Deşi credinciosul se găseşte într-un război spiritual şi ca prin urmare poate fi supus încă influenţelor şi atacurilor demonice (Efes.6:10-18), statutul său de copil şi bun al lui Dumnezeu stabileşte limite clare faţă de ceea ce-i pot face puterile întunericului. 1Ioan 5:18 ne spune că “Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el”. Nici nu înger rău nu-l poate despărţi pe credinciosul adevărat de dragostea lui Dumnezeu din Hristos Isus (vezi, Rom.8:38-39)   Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (Sau: zidire.), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

O absenţă evidentă În lumina clarelor realităţi biblice faptul că Satana este limitat în ceea ce le poate face credincioşilor ni se pare semnificativ nu doar fiindcă nu găsim creştini posedaţi în Noul Testament, dar nici instrucţiuni practice oferite creştinilor în vederea practicii exorcismului în biserică. Este clar că nici epistolelor nu le lipsesc învăţăturile despre războiul spiritual, dar în ciuda faptului că suntem adesea avertizaţi asupra pericolelor atacurilor satanice metoda de înfruntare a diavolului rămâne întotdeauna aceeaşi: “Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă…” (vezi, 1Petru 5:9; Efes.6:10-14; Iacov 4:7). După cum Ice evidenţiază, “niciodată nu li se cere credincioşilor să-i răspundă Satanei, sau demonilor, prin a-i izgoni, care de regulă este soluţia nou-testamentală pentru o persoană posedată. În schimb, porunca pentru credincios este de a se împotrivi sau de a rezista tot timpul, ceea ce reprezintă poziţia lui faţă de o ispită exterioară sugerată de Satana sau de demoni”.

  Acesta este un argument valabil, deoarece dacă izbăvirea ar fi tot atât de importantă pentru o viaţă creştină biruitoare cum încearcă să ne convingă susţinătorii ei, ne-am aştepta ca Noul Testament să se adreseze ei. Ice şi Dean subliniază cu tărie această idee: “Noi credem că lipsa argumentelor (sau absenţa învăţăturilor nou-testamentale asupra subiectului; n.tr.) este grăitoare…Biblia susţinând limpede că ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia (2Petru 1:3) şi că este în stare să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2Tim.3:16-17)… şi de aceea, cei ce susţin ideea posibilităţii posesiunii demonice a creştinului neagă prin implicaţie suficienţa Scripturilor, trecând peste autoritatea lor şi promovând-o pe a lor. Aceia au uitat avertismentul lui Pavel, “ca prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste ,,ce este scris” … (1Cor.4:6).

DOVADA EXPERIMENTALĂ Pentru noi este important să înţelegem ce gândesc cei pe care Ice şi Dean îi acuză de încălcarea autorităţii biblice. În poate cel mai riguros şi mai convingător exemplu al acestei gândirii, Dickason citează numeroasele cazuri de ale oamenilor care după toate aparenţele treceau drept creştini autentici, manifestând fără prefăcătorie simptoame ale posesiunii demonice. Atât pentru Dickason cât şi pentru toţi ceilalţi susţinători ai acestei doctrine apariţiile repetate ale acestor fenomene sunt cele ce-i conving că creştini pot avea draci.

  Deşi Dickason afirmă clar că creştinii nu ar trebui să pună experienţa (trăirile) mai presus de Scriptură în determinarea unei doctrine, totuşi el încearcă să demonstreze că Scriptura păstrează practic tăcerea asupra acestui subiect. Doar astfel el poate concluziona: “Noi recunoaştem lipsa unei dovezi concludente în Biblie cu privire la această chestiune şi nu vrem să elevăm concluzia noastră (experimentală) la statutul de adevăr (doctrină) biblică. Dar, noi găsim adevărul practic (experimental) al faptului că creştinii pot fi şi au fost demonizaţi”..

  Noi găsim două probleme în raţionamentul lui Dickason. Întâi, deşi el insistă că nu elevează (deci, ridică; n.tr.) această concluzie la statutul de adevăr biblic, din toate punctele de vedere este totuşi ceea ce el, alături de alţi promotori ai demonizării creştinilor, reuşeşte să facă, deoarece ei învaţă cu solemnitate şi apără ca având importanţă o doctrină (adică, pretinsă formulare a unui adevăr teologic), ce se bazează pe experienţe. Faptul acesta în sine constituie o problemă. Noi credem, ca regulă, că este înţelept ca învăţătorii să nu se exprime acolo unde Scriptura rămâne tăcută asupra unor chestiuni teologice sau spirituale.

  În al doilea rând, vedem că Dickason presupune că dacă Scriptura nu vorbeşte despre o problemă înseamnă că este şi neutră în ce-o priveşte. De aceea, el nu reuşeşte să explice adecvat argumentul dedus din lipsa argumentului, susţinut mai sus, şi anume că o problemă atât de serioasă precum invazia demonică a creştinilor nu este niciodată descrisă cu claritate în Noul Testament şi nici nu este discutată. În plus, aşa cum am văzut Biblia nu este complet tăcută asupra acestei chestiuni, şi deşi nu se referă la ea în mod direct, indirect totuşi ea ne conduce la o concluzie. Dickason şi ceilalţi au greşit îngăduind experienţei să aibe un impact mai puternic asupra gândirii lor decât dovezile biblice direct opuse concepţiei.

Explicaţii alternative Dacă nu acceptăm pretenţiile posibilităţii posesiunii demonice a creştinilor ce ne facem cu numeroasele experienţe dramatice relatate de Dickason, de teologul Merrill Unger, de John Wimber (liderul bisericilor Vineyard) şi de mulţi alţii ? Nu punem la îndoială realitatea multor asemenea experienţe dar interpretările pe care le dau aceşti învăţători sunt de cele mai multe ori nedorite.

Surse (cauze) psihologice Multe dintre aceste întâmplări se pot atribui unor cauze psihologice, nu doar unor boli mintale, care fără îndoială reprezintă un factor în unele cazuri, ci şi puterii sugestiei. În îndelunga cercetare efectuată de noi a mişcărilor şi fenomenelor religioase de nenumărate ori am dat peste un fapt curios. Şi anume, oameni dealtfel foarte inteligenţi pot deveni convinşi de crezuri nesigure atunci când manifestări ieşite din comun se petrec în propriul lor suflet, al altora sau apar ca manifestări externe. Aceste crezuri diferă de la elaborate conspiraţii ce implică abuzul ritualului satanic asupra copiilor până la întâlnirile cu OZN-uri, la experienţele dintr-o viaţă anterioară, arătările fecioarei Maria, sau semnele produse de ea pe cer. În multe dintre aceste cazuri cât şi în altele există un numitor comun reprezentat de o anticipare contagioasă (molipsitoare), adesea provocată de liderii respectivei mişcări, că o asemenea manifestare poate avea loc.

  Se poate observa cum un fenomen este citat în sprijinul aproape oricărui crez indiferent de cât de nebiblic este. Rămân încă multe de învăţat cu privire la dinamicile propriilor noastre minţi iar unele dintre aceste puţin înţelese realităţi demonstrează capacitatea lor enormă de a produce oamenilor iluzii psihologice.

Amăgirea satanică Dacă această interpretare (psihologică) pare inadecvată pentru a explica unele dintre fenomenele caracteristice posesiunii demonice există o a doua cauză (sursă) posibilă care uneori s-ar putea să opereze alături de prima. După cum este perfect posibil ca factori psihologici şi demonici să fie implicaţi în pretinsele întâlniri (fenomene) OZN, amintiri din vieţi anterioare, arătării ale fecioarei Maria, etc., la fel pot sta lucrurile şi în cazul creştinilor “demonizaţi” ce sunt izbăviţi. Desigur acesta este exact lucrul pe care susţinătorii lucrărilor de izbăvire/eliberare îl propun. Dar aşa cum amăgirea (înşelăciunea spirituală) poate fi tocmai obiectivul adevărat al Satanei în aceste cazuri, ea poate interveni şi în exorcismul creştinilor. Vă este limpede sperăm, că diavolul ar vrea să credem că are o mai mare putere asupra noastră decât poate în realitate !

  Într-adevăr, pentru a crea iluzia că de fapt creştinul este posedat se pare că demonii sunt în stare să cauzeze anumite fenomene audibile, mintale şi trupeşti creştinului, dar din afara acestuia. Dacă îi pot convinge pe credincioşi că ei au puterea de a-i controla atunci acei creştini deşi perfect stăpâni pe propria lor voinţă vor permite în consecinţă puterilor întunericului o mare influenţă asupra lor. Un creştin care apelează la şedinţele/slujbele de izbăvire pentru a învinge puterile demonice, în loc de a rămâne încredinţat de făgăduinţele şi cuvintele lui Hristos, este deja în mare măsură neutralizat de vrăjmaşul sufletelor.

Posedaţi, dar nu regeneraţi O a treia explicaţie posibilă este faptul că indivizii sunt într-adevăr posedaţi de demoni, dar respectivi nu sunt nişte credincioşi adevăraţi. Cum se poate determina cine este şi cine nu este un creştin adevărat ? Doar Dumnezeu cunoaşte în mod sigur identitatea aleşilor Săi cât şi starea reală a sufletului unui om (vezi, 2Tim.2:19; 1Sam.16:7; sau parabola ţarinei în care s-a semănat grâul dar a răsărit şi neghină alături de el din Mat.13:24-30, 36-43). În unele cazuri manifestarea duhurilor rele poate fi doar unul din paşii făcuţi de cineva pe calea unei adevărate reale convertiri la Dumnezeu.

  Noi suntem forţaţi să concluzionăm că este greu să deosebim cine este în mod sigur posedat de demoni şi cine este cu adevărat un creştin devreme ce aceste probleme privesc interiorul omului şi constituie stări inobservabile ale indivizilor. De aceea, ar fi o mare   nechibzuinţă ca cineva să-şi bazeze crezurile după stările aparente ale creştinilor posedaţi de demoni când argumentele teologice ale Noului Testament (referitoare la împărăţia lui Hristos şi a Satanei) înclină în direcţie opusă.

ARGUMENTELE TEOLOGICE Ca adăugire la dovezile biblice şi experimentale de mai sus se aduc diverse argumente teologice în favoarea demonizării creştinilor. Vom lua în considerare în continuare cele mai des întâlnite exemple.

Chinuitori demonici veniţi ca pedeapsă de la Dumnezeu   Un argument afirmă că Dumnezeu îngăduie demonilor să intre în trupurile credincioşilor ca şi formă de pedepsire a lor dacă continuă să păcătuiască şi să cedeze teren diavolului. Un asemenea păcat este neiertarea (2Cor.2:10-11; Efes.4:26-27; Mat.18:21-35). Dar în Matei 18:35 nu se găseşte nimic care să sugereze că “chinuitorii” (v.24) aceia trebuie luaţi literar. Ei sunt menţionaţi în trecere în aceea pildă (dacă nu, trebuie oare să credem că demonii ne chinuiesc până ce “plătim tot” ce-i datorăm lui Dumnezeu ?). De asemenea, nu se vorbeşte nimic în pasajul respectiv despre vreo activitate demonică.

  În a doua epistolă către Corinteni (2:10-11) cât şi Efeseni 4:26-27 se vorbeşte despre a da diavolului un “prilej” sau un “câştig” prin mânie şi neiertare. Dar din punct de vedere contextual este limpede că pasajele se referă la a oferi Satanei posibilitatea de a distruge unitatea şi mărturia bisericii, şi nu a de pune stăpânire pe credincioşi.

Demoni trimişi ca pedeapsă pentru că s-au dorit daruri sau puteri deosebite Un al doilea argument este acela ce spune că Dumnezeu poate permite unui demon să intre într-un credincios dacă acesta caută pentru el daruri sau puteri deosebite. Dar acest avertisment din nou poate fi dus prea departe. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă cu claritate să căutăm daruri spirituale şi să-i cerem lui Dumnezeu Duhul Sfânt (vezi, 1Cor.14:1; Luca 11:13).

  Desigur trebuie să evităm să obţinem puteri ocultice. Biblia avertizează împotriva intrării în legătură cu demonii (1Cor.10:14-22) dar nu spune niciodată că pericolul unei asemenea preocupări este posesiunea demonică.

   Este adevărat că există imitaţii satanice ale puterii divine (vezi, 2Tesaloniceni 2:9), de aceea este nevoie ca noi să testăm cu Biblia duhurile (spiritele) (1Ioan 4:1-3), caracterul moral al celor ce pretind că au daruri spirituale (Matei 7:22-23), cât şi toate învăţăturile din biserică, (1Tim.4:1; 2Tim.3:16-4:5), fără să negăm totuşi manifestările legitime ale puterii şi prezenţei lui Dumnezeu.

Dumnezeu poate locui alături de rău Jack Deere, până mai de curând principalul teolog al mişcării Vineyard (ce s-a remarcat prin potopul de experienţe spirituale dintre cele mai stranii ce s-au abătut vreodată asupra creştinilor; n.tr.), susţine că, “Isus locuieşte alături de păcat ori de câte ori vine în inima unui nou credincios. Dacă poate locui într-o persoană păcătoasă de ce n-ar putea s-o facă şi într-un om demonizat ?”

   Asemănarea aceasta dintre răul demonic şi răul naturii umane corupte este din capul locului eronată. Dumnezeu se poartă altfel cu demonii decât o face cu credincioşii. Relaţia aceasta nu suferă comparaţie. El este judecătorul Satanei şi al demonilor lui, dar este mântuitorul credincioşilor. Demonii sunt duşmanii lui Dumnezeu pe când credincioşii, în ciuda firii lor păcătoase sunt slujitorii şi prietenii Lui. Dumnezeu a spus că va locui împreună cu poporul Lui, dar nu şi cu duşmanii Lui.

     Acest argument greşeşte prin a nu recunoaşte diferenţa esenţială dintre nişte fiinţe ale răului (demonii) şi nişte fiinţe răscumpărate (credincioşii), ce într-adevăr au rău în ele (firea pământească), dar mai au şi o natură nouă (duhul) care le va conduce în cele din urmă la triumful asupra răului (1Ioan 3:9).

Demonii îşi fac locuinţa în suflet, nu în spiritul omului     Cu toate acestea, un alt argument susţine că demonii pot locui în sufletul unui credincios, dar nu şi în spiritului acestuia unde locuieşte Duhul Sfânt. Din păcate în Scriptură nu există nici o distincţie (deosebire) ontologică şi fundamentală dintre suflet şi spirit (duh). Într-adevăr termenii aceştia se folosesc pe rând şi se schimbă între ei în unele pasaje, de aceea, acest argument nu rezistă scrutinului biblic. În plus, problema reală trebuie să se pună dacă într-adevăr Dumnezeu şi Satana pot coabita alături în trupul (şi nu în sufletul, sau spiritul) credinciosului (vezi, 1Cor.6:19), chiar dacă aşa ar sta lucrurile, şi anume ca unul să locuiască în sufletul lui, iar celălalt, în spiritul credinciosului. De aceea, în realitate acest argument îşi ratează ţinta.

IZBĂVEŞTE-NE DOAMNE, DE “LUCRĂRILE DE IZBĂVIRE” ! Unele dintre învăţăturile ce se răspândesc astăzi privitoare la războiul spiritual sunt sănătoase din punct de vedere biblic, dar majoritatea lor sunt de o valoare îndoielnică. Învăţăturile senzaţionaliste înlocuiesc doctrina tradiţională evanghelică privitoare la lupta creştinului cu Satana. Aceasta sublinia întotdeauna protecţia pe care Hristos o aduce în viaţa unui credincios, înfrângerea diavolului prin predicarea Evangheliei, şi biruinţa credinciosului prin creşterea în sfinţenie. Evanghelicii au învăţat cu consecvenţă faptul că un creştin îl învinge pe Satana supunându-se lui Dumnezeu şi împotrivindu-se ispitei demonice. Războiul spiritual a fost mai degrabă privit ca un război moral, armătura lui Dumnezeu fiind compusă din acele calităţi pe care Duhul Sfânt le produce în viaţa unui credincios. Creştinul era considerat “biruitor” asupra Satanei dacă rămânea credincios lui Dumnezeu în pofida oricărei presiuni demonice sau ispite.

  Există un pericol grav în sindromul care vede un demon în spatele fiecărei probleme din viaţa credinciosului. Această mentalitate camuflează responsabilitatea noastră morală de a umbla în neprihănire şi de “a face să moară faptele trupului” (Rom.8:13) (vezi, “The Devil Made Me Do It!”). Biblia nu identifică deloc păcate ca pofta, mânia, şi mândria ca fiind spirite, ci mai degrabă ca “fapte ale firii pământeşti” pe care ne învaţă să le lăsăm în urmă, sau “să ne dezbrăcăm de ele” (vezi, Col.2:11), nu să le izgonim afară, şi că dacă “umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti” (Gal.5:16).

  Fără îndoială că tărâmul demonic găseşte aliat în firea noastră şi serveşte la exacerbarea dorinţelor ei încercând să ne provoace la păcat. Însă aceasta este doar o ispită sau o oprimare demonică, şi nu o posesiune demonică. Reprezintă un asalt din afară împotriva căruia credinciosul este bine echipat pentru a-i rezista şi pentru a-l învinge (Efes.6:10-18).

   Ce se poate spune despre mărturiile acelor creştini ale căror vieţi au devenit biruitoare printr-o slujbă de izbăvire ? Aşa cum creştinii care cred în eronata “vindecare prin Ispăşire” (citând spre exemplu un 1Petru 2:24 “El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi”; n.tr.), pot avea totuşi parte de vindecare pentru că s-au încrezut în Isus pentru aceasta, şi nu în doctrina respectivă, la fel creştinii care învaţă să se încreadă în Isus pentru înfrângerea diavolului pot avea parte de biruinţă, în ciuda impresiei lor eronate că ar fi fost “izbăviţi” de demoni. Cu toate acestea noi am observat o asemenea biruinţă ca fiind iluzorie (cum am văzut în povestea de la început al lui Carl), şi conducând la o nesănătoasă dependenţă de lucrările de izbăvire.

     Mai putem spune că învăţătura că creştinii pot fi demonizaţi de îndreaptă atenţia de la Dumnezeu asupra Satanei. Poate să-i inspire frică credinciosului când de fapt ar trebui să cunoască încrederea şi îndrăzneala în Hristos. Cum s-a spus, de multe ori îi face pe credincioşi să depindă de cei ce ţin slujbele de eliberare pentru a-i feri de demoni. Acest lucru dă naştere la o superstiţie spiritualistă care îl împiedică pe credincios atât de la proclamarea veştii bune cât şi de la creşterea lui personală în sfinţenie.

     Dar poate pericolul cel mai mare constă în metodologia determinării adevărului. Aşa cum am văzut mai sus, cei ce susţin că un creştin poate fi locuit/stăpânit de un demon plasează experienţa lor mai presus de învăţătura clară a Scripturii, negându-i astfel suficienţa. Odată ce biserica îngăduie experienţelor subiective să înlocuiască testul obiectiv al Scripturii asupra unei chestiuni se va crea un precedent pentru viitor. O adevărată cutie teologică a Pandorei va fi deschisă cauzând o adevărată epidemie de superstiţii şi doctrine false.

  Astfel, noi am văzut că Scriptura nu învaţă sub nici o formă că un creştin poate fi stăpânit de un demon. Şi nici nu afirmă că ar exista probleme spirituale pentru care un creştin ar trebui să fie supus exorcismului. În consecinţă, noi ar trebui să ne bazăm cu încredere pe victoria pe care Hristos a obţinut-o asupra forţelor demonice şi să ne derivăm puterea noastră de la Dumnezeu în lupta noastră împotriva lumii, a firii şi a diavolului. Fie ca Dumnezeu să ne izbăvească de aceste învăţături iluzorii şi distructive, şi fie ca noi să ne folosim de ceea ce avem în Hristos pentru a putea păstra sănătoasa învăţătură a moştenirii noastre evanghelice.

_____________________

Brent Grimsley deţine un doctorat în teologie de la Seminarul din Denver, Colorado, unde a efectuat îndelungi cercetări asupra Noului Testament. În prezent lucrează la o librărie creştină din Denver. Elliot Miller este un asociat al CRI-ului pentru care contribuie cu analize, articole şi critici.

https://www.rcrwebsite.com/demon.htm

Primul document istoric care vorbeste despre o minune a lui Isus Hristos relatata de un martor ocular

download-1

DOcumenrt ocular.png

Un document din secolul 1 scris de istoricul roman Velleius Paterculus a fost descoperit in Biblioteca Vaticanului. Vorbeste despre o minune a Mantuitorului la care autorul a fost martor.

Un expert italian a studiat un document din primul secol scris de istoricul roman Marcus Velleius Paterculus, care a fost descoperit recent în arhivele Vaticanului. Acesta este primul document care vorbeste despre o minune a lui Iisus Hristos relatata de un martor ocular. Autorul descrie o scenă în care el ar fi fost martor, în care un profet și învățător cu numele de Iēsous de Nazarenus a resuscitat un băiat mort și l-a dat înapoi mamei sale.

Istoricul și arhivar Ignazio Perrucci, a fost angajat de către autoritățile de la Vatican în 2012,  pentru a sorta, analiza și clasifica aproximativ 6.000 de documente vechi, care au fost descoperite în giganticul tezaur de arhivă. El a fost foarte entuziasmat când a observat că autorul textului a fost celebrul istoric roman Velleius, dar el a fost complet uimit cand si-a dat seama de natura  conținutului.

image

Profesorul Ignazio Perrucci a găsit textul în arhivele Vaticanului, in timp ce cauta printre un pachet de scrisori personale și alte documente banale datând din epoca romană.

Textul în ansamblu este o narațiune de călătorie. Autorului se întoarca de la Parthia la Roma în 31 d.Hr. El foloseşte un stil extrem de retoric pe patru foi de pergament. El descrie mai multe episoade diferite care au loc în timpul călătoriei sale, cum ar fi o furtună de nisip violentă în Mesopotamia și vizita la un templu în Melitta (zi moderne Mdina, în Malta).

Parte a textului care a prins cu adevărat atenția M. Perrucci este un episod care are loc în orașul de Sebaste (în apropiere zi moderne Nablus, în Cisiordania). Autorul descrie mai întâi sosirea unui mare lider în oraș cu un grup de discipoli și adepți, provocând mulți dintre oamenii din clasa de jos din satele vecine pentru a se aduna în jurul lor. Potrivit lui Velleius, nume acestui mare om a fost  Iēsous de Nazarenus, în traducerea greco-latină a numelui ebraic al lui Isus, Yeshua haNotzri.

La intrarea în oraș, Iisus ar fi vizitat casa unei femei pe nume Elișeba, care tocmai a dat naștere unui copil mort. Isus a luat copilul mort și a rostit o rugăciune în limba aramaică la ceruri, care, din păcate, autorul descrie ca fiind „immensus”, adică de neînțeles. Spre surprinderea și uimirea mulțimii, copilul a revenit la viață aproape imediat, plângând și zvârcolindu-se ca un nou-născut sănătos.

Marcus Velleius Paterculus era un ofiter roman de origine din regiunea Campania, el pare să îl perceapă pe Iisus Hristos ca un mare medic și mistic, fără să-l asocieze în nici un fel la conceptul evreiesc de Mesia.

image

Multe teste și analize au fost realizate în ultimele săptămâni pentru a stabili autenticitatea manuscrisului. Compoziția pergamentului și cerneala, stilul literar și scrisul, toate au fost atent examinate și au fost considerate a fi cu totul autentice. Analiza datei, de asemenea, a relevat faptul că pergamentul din piele de oaie pe care este scris textul într-adevăr datează din secolul al 1 din această eră, mai exact între anii 20-45 AD.

O traducere completă și oficială a documentului ar trebui să fie disponibil online în mai multe limbi diferite, în următoarele câteva săptămâni, dar impactul descoperirii este deja simțit în comunitatea științifică. Mulți oameni de știință au salutat deja constatarea ca unul dintre cele mai mari descoperiri realizate vreodată în studiul despre viața istorică a lui Iisus, în timp ce alții și-au exprimat îndoieli cu privire la concluziile profesorului Perrucci și au cerut să se facă mai multe de către alte instituții științifice înainte de a trage orice concluzii.

– See more at: push

http://logosul.ro/2017/11/25/primul-document-istoric-care-vorbeste-despre-o-minune-a-lui-isus-hristos-relatata-de-un-martor-ocular/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/primul-document-istoric-care-vorbeste-despre-o-minune-a-lui-isus-hristos-relatata-de-un-martor-ocular/

Misiunea Betania / Cu haine albe / Ana Gabriela Olaru

Misiunea Betania

 

Ana Gabriela Olaru Pagina Proiectului Betaniaeste realizată de

 Ana Gabriela Olaru

Coordonatoare Proiect Betania

Cu haine albe

Duminică 11 iunie 2006 am avut bucuria ca în Biserica Creştină Baptistă Sfânta Treime din Constanţa să avem un botez a 19 suflete. Oficierea a fost facută de fraţii păstori Claudiu Fechete şi Emanuel Mihaiu (Hârşova).

Desigur a fost o zi de mare sărbătoare la care au participat multe suflete şi biserica a fost arhiplină. Flori, zâmbete, lacrimi, bătăi puternice ale inimii a celor care şi-au văzut copilul, nepotul, tatăl în apa botezului. Ei şi-au încredinţat viaţa în Mâna Domnului.

Vreau să vă scriu despre una dintre candidate, căreia îi voi folosi doar iniţiala. C., fiica unui frate iubit din biserica noastră ajuns la o vârsta venerabilă, a plecat din biserică de tânără găsind că viaţa îi va oferi oportunităţi multiple. A ascultat glasul unei prietene şi a rătăcit mai bine de 30 de ani în lume. A uitat biserica, învăţămintele părinţilor. De câţiva ani, am vizitat cu voluntarii Betaniei familia tatălui, unde C locuieşte. A ascultat cântările şi încurajările noastre adresate tatălui în suferinţă, mamei care duce povara îngrijirii soţului grav bolnav.

La început a stat retrasă, printre uşi, mai apoi, în timp, ni s-a alăturat, ca mai pe urmă un infarct să o pună la pat. In momentele în care simţea cum viaţa se scurge din trup, a strigat la Dumnezeu rugându-l să-i îngăduie viaţa ca să îl recunoască ca şi Mântuitor. Domnul a ascultat-o şi i-a dat viaţa. Au fost câteva luni de recuperare, timp în care a meditat, s-a hotărât să ia botezul. Era o nerăbdare pe care o exprima în momentele în care ne întâlneam la biserică. Bătrâna sa mamă plângea şi spunea sorei Anişoara Capotă: “Aţi venit în casa mea pentru soţul meu, l-aţi vizitat şi aşa C s-a apropiat de Domnul, a văzut Dragostea Lui în voi; apoi Domnul a trecut-o prin mare suferinţă şi sunt fericită acum că a luat cea mai bună decizie a vieţii ei”.

Proiectul Betania este proiectul Fundaţiei Creştine Osana din Constanţa

http://publicatia.voxdeibaptist.org/betania_iul06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos /GLORIA DOMNULUI CARE ARE SĂ VINĂ: Descoperirea lui Hristos în Vechiul Testament – Edmund P. Clowney.

download-1

GLORIA DOMNULUI CARE ARE SĂ VINĂ: Descoperirea lui Hristos în Vechiul Testament – Edmund P. Clowney.

În California de sud, unde zăpada se poate vedea doar pe vârfurile munţilor distanţi din San Bernadino, Moş Crăciun se dă pe o sanie, efigia sa iluminată de plastic urmând nasul cel roşu al lui Rudolph peste acoperişurile unei ferme spaniole. Moş Crăciun poate fi văzut şi în magazine şi pe proprietăţi private, unde corectitudinea politică a interzis trecerea, de sigur, oile şi boii sunt alăturaţi de Donner, Blitzen, Rudolf, Lion King, Pocahontas şi Mickey Mouse. În ciuda acestora la Vanity Fair Mall muzica liniştită de fundal încă mai include melodiile „Hark the Herald Angels Sing” şi „O Come Let Us Adore Him”.

Isus Hristos însă nu este redus la muzica de fundal în vremea noastră. El a fost născut în istorie; el domneşte acum peste istorie ca Domnul cel înviat. El nu este acea „realitate virtuală” a distracţiilor digitale şi nici fantezia miturilor multi-culturale, ci prima şi ultima realitate: Dumnezeul cel viu, personal şi întrupat. El este Alfa şi Omega: Cuvântul creator care are ultimul cuvânt, căci atunci când va reveni, noi nu vom sta înaintea unui juriu ci înaintea unui Judecător. Istoria umană nu poate cuprinde gloria sa, dar noi avem nevoie de dimensiunea adâncă a istoriei Scripturii pentru a o dezvălui.

În prima dimineaţă de Paşte, când Isus mergea, nerecunoscut, cu Cleopa şi cu un alt tovarăş, el nu le-a înlăturat îndoielile şi temerile lor prin a spune „Cleopa!” aşa cum a spus el „Maria!” în grădină. Ei aveau nevoie să ştie mai mult decât faptul învierii – ei se depărtau de faptul mormântului gol şi de prezenţa îngerilor raportată de femei. Ei aveau nevoie să înţeleagă însemnătatea sa: slava lui Isus Hristos care a fost câştigată prin suferinţa lui. Cât de nebuneşte au eşuat ei să pătrundă ceea ce era mesajul Scripturii.

Isus, prin urmare, începând cu cărţile lui Moise şi ale profeţilor, le-a explicat din toate Scripturile lucrurile despre el însuşi (Luca 24:27). El nu era doritor să-i arate lui Cleopa că era oarecum viu, din moment ce într-o şansă din univers se poate întâmplă orice. Vestea cea bună nu este că a fost o înviere. Vestea bună este că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3,4).

Şi noi trebuie să ştim despre faptul învierii în contextul însemnătăţii sale. Învăţătura lui Isus care ardea în inimile celor doi ucenici nu a fost pentru totdeauna pierdută deoarece Cleopa doar pentru că el nu avea un reportofon. Noi avem învăţătura despre învierea lui Hristos din timpul celor patruzeci de zile inspirată în Noul Testament. De aceea ghidul sigur pentru înţelegerea noastră a Vechiului Testament este Noul Testament.

Duhul lui Hristos a vorbit prin profeţii Vechiului Testament, promiţând harul ce avea să vină pentru noi (1 Petru 1:10-12). Pe drumul spre Emaus, Isus a învăţat mesajul profeţilor şi al apostolilor: suferinţele şi slava lui Hristos (Faptele Apostolilor 17:2-3; 1 Petru 1:11; 1 Corinteni 15:3-5). Slava lui este slava Domnului care vine să mântuiască. Ucenicii au distins parte din acea slavă, şi din acest motiv nu au priceput cum de putea el să moară ca un criminal. Isus a trebuit să le arate că slava Domnului ce avea să vină era slava Robului suferind din profeţia Vechiului Testament.

Domnul trebuie să vină

Biblia nu este doar de la Dumnezeu, ea este despre Dumnezeu. Povestirea Bibliei nu este doar istoria lui Israel, nici a biografiilor sfinţilor a căror vieţi ne-ar putea inspira. Aceasta este povestirea lui Dumnezeu, descrierea lucrării lui salvatoare. Dumnezeu îşi rosteşte promisiunile sale şi acţionează ca să le împlinească. Iniţiativa este întotdeauna a sa. În Grădina Edenului, după păcatul lui Adam şi Eva, Domnul a venit să-i caute. Dumnezeu a promis că Fiul femeii avea să zdrobească capul şarpelui, şi călcâiul lui va fi zdrobit (Geneza 3:15). Această promisiune este baza istoriei umane. Dacă Dumnezeu ar fi rostit cuvântul său de judecată în locul promisiunii lui, istoria umană s-ar fi încheiat la piciorul pomului din Grădină. Planul lui Dumnezeu de a-l trimite pe Hristos este motivul pentru care noi avem Biblia; într-adevăr, motivul pentru care există o rasă umană.

Ceea ce a promis Dumnezeu în Grădină el a pregătit în desfăşurarea istoriei răscumpărării. Pe măsură ce răul uman se răspândea şi se adâncea, Dumnezeu l-a chemat pe Noe ca să-l salveze de la potopul judecăţii. Curcubeul a marcat promisiunea credincioasă a lui Dumnezeu. Atunci când mândrii ziditori ai Babelului erau împrăştiaţi în clanuri şi popoare, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să înceapă un popor separat prin care toate familiile pământului să fie binecuvântate.

Dumnezeu a preluat iniţiativa atât prin venire cât şi prin chemare. El s-a pogorât pe scara din visul lui Iacov ca să stea lângă el (citirea de pe margine)1. Deoarece Domnul a stat acolo, Iacov a spus, „Cu siguranţă că Domnul este în acest loc şi eu nu am ştiut” (Geneza 28:16). El l-a numit Betel, Casa lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise din flacăra prezenţei sale din rugul aprins, el s-a identificat pe sine ca „EU SUNT”, Dumnezeul cel viu al lui Avraam, Isaac şi Iacov, care a venit să-şi elibereze poporul său din robia din Egipt. „EU SUNT” îl denumeşte pe cel Suveran. El vorbeşte şi se face, Mai presus de toate, cuvântul lui Dumnezeu anunţă prezenţa sa: „EU SUNT” înseamnă „Eu sunt aici cu tine”.

Când Dumnezeu l-a dus pe Israel la Muntele Sinai, acolo unde el a apărut înaintea lui Moise în rugul aprins, el a făcut legământul său cu ei, sigilat în sânge. Totuşi, în timp ce Moise era pe munte şi primea planurile cortului întâlnirii, Israel cel nerăbdător au inventat propria lor închinare idolatră. După ce s-a calmat rebeliunea, Dumnezeu şi-a propus să amâne clădirea tabernacolului. În Îngerul Prezenţei sale el avea să meargă înaintea lor şi să-i conducă spre ţara promisă, însă el nu putea locui în mijlocul acestui popor păcătos. Aceasta era prea periculos pentru ei (Exod 33:3). În schimb el avea să se întâlnească cu Moise la uşă unui alt cort, la o distanţă sigură, în afara taberei.

Moise a răspuns în descurajare: dacă prezenţa lui Dumnezeu nu avea să meargă cu ei, nu era nici un motiv ca ei să meargă spre tara promisă, căci ce rost mai avea dacă Domnul nu era în mijlocul lor? El a pledat să-l cunoască pe Îngerul Domnului şi să-i arate slava Domnului.

Dumnezeu a ascultat ruga lui Moise şi s-a revelat pe sine în mod personal lui Moise. Ascuns în crăpătura unei stânci, Moise a văzut spatele Domnului în timp ce acesta trecea pe lângă el. Copleşit de slava Domnului, el a auzit proclamat numele lui Dumnezeu: „Domnul, Dumnezeu [Dumnezeul EU SUNT] este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Exod 34:6).

Moise s-a rugat într-o recunoaştere deplină a prezenţei Domnului: „Doamne, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, Te rog să mergi în mijlocul nostru, Doamne; poporul acesta este într-adevăr un popor încăpăţînat, dar iartă-ne fărădelegile şi păcatele noastre şi ia-ne în stăpânirea Ta” (Exod 34:9). Aderând la promisiune, Moise de fapt îi cere lui Dumnezeu să meargă în mijlocul lor deoarece ei sunt un popor păcătos – şi totuşi să nu-i distrugă, ci să le ierte păcatul. Cu Dumnezeu prezent şi păcatul iertat, Moise caută binecuvântarea supremă: nu numai ca Dumnezeu să le de-a ţara ca moştenire, ci ca el să-i ia ca stăpânire a sa (moştenirea lui, în limba engleză, n. tr.). Acea părtăşie dintre Domnul prezent şi poporul său este inima religiei biblice. Tabernacolul a fost construit în cele din urmă, locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul taberei, cu jertfele şi preoţia care să medieze apropierea de Cel Sfânt. La sfârşitul relatării din Exod, norul slavei lui Dumnezeu a umplut tabernacolul. Dumnezeu era în mijlocul poporului său.

Dumnezeu i-a dat lui Israel ţara şi a locuit acolo în templul său în Ierusalim. Dar Solomon, care a dedicate templul, a lansat şi apostazia lui Israel. Pentru una din soţiile sale păgâne, el a clădit pe Muntele Măslinilor un altar lui Chemoş, dumnezeul lui Moab. Cu toate acestea Dumnezeu a promis prin Moise că după judecata divină a culminat în exil, Dumnezeu avea să-şi adune poporul său şi să le circumcidă inimile aşa încât ei să-l iubească cu toată inima, sufletul şi viaţa lor (Deuteronom 30:6). Psalmii şi Profeţii repetă promisiunea binecuvântării ce avea să vină în zilele de pe urmă. Însă binecuvântarea supremă putea veni numai odată cu venirea Domnului.

Dumnezeu trebuia să vină datorită condiţiei aşa de rea a poporului său încât numai Dumnezeu o putea inversa. Ezechiel descrie viziunea sa despre adunarea lui Dumnezeu din vale (Ezechiel 37:1-14). Ei nu sunt vii ci morţi, reduşi la oase uscate pe fundul văii. Ei nici măcar nu sunt adunaţi ca schelete, ci împrăştiaţi. „Fiul omului, pot să trăiască aceste oase?” îl întreabă Domnul. Ezechiel nu oferă răspunsul evident, dar spune, „O Suveranule Domn, numai tu ştii”.

Domnul îi spune lui Ezechiel să predice promisiunea învierii vieţii la aceste oase uscate. Pe măsură ce le predica, zgomotul zornăitului oaselor umple vale; scheletele se adună şi sunt acoperite cu piele şi carne. Lui Ezechiel i se spune să predice din nou, promiţând Duhul de viaţă trupurilor lipsite de viaţă. În timp ce predica, suflarea intră în ele şi ei se ridică – o armată vastă!

Însemnătatea acelei viziuni apare în profeţia care urmează. Speranţa lui Israel nu s-a scurs: Dumnezeu promite să aducă înapoi pe poporul împrăştiat: „Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi…  Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne” (Ezechiel 36:25, 26).

Nu numai că condiţia poporului lui Dumnezeu este atât de deznădăjduită încât numai Dumnezeu îi poate remedia, promisiunile lui Dumnezeu sunt aşa de mari încât numai Dumnezeu le poate împlini. Nimeni nu l-a crezut pe Dumnezeu pentru că a promis prea puţin. Dumnezeu promite imposibilul. El a promis să facă o mare naţiune din Avraam, dar Avraam şi Sara nu aveau nici un copil. Anii treceau şi atunci când Dumnezeu a repetat promisiunea sa, Avraam, omul credinţei, a căzut pe faţa sa şi a început să râdă. El era de 100 de ani şi Sara de 90; promisiunea lui Dumnezeu era absurdă. „Dacă ar putea măcar Ismael să trăiască sub binecuvântarea ta!” a pledat Avraam, care a aranjat să restaureze credibilitatea lui Dumnezeu prin a avea un fiu cu Hagar, roaba lui Sara.

Când Sara a auzit mai târziu promisiunea din partea Îngerului Domnului, şi ea a râs. Confruntată de Domnul, ea a negat în jenă. Însă Domnul a insistat. Râsul ei a continuat, căci Domnul şi-a ţinut promisiunea lui, şi Sara a râs în bucurie, nu în necredinţă. Fiul ei a fost numit „Isaac” – „râs” (Geneza 17:17; 18:21; 21:6).

Dacă Dumnezeu avea să facă o promisiune raţională: o ridicare spirituală, o tehnică de relaxare, o scădere de taxe, atunci era seculară ar da credit acestui cuvânt al Celui Atotputernic. Însă Dumnezeu promite o natură nouă, învierea fizică, un cer nou şi un pământ nou şi viaţa veşnică. Superlativele izbucnesc pe măsură ce profeţii Vechiului Testament descriu ceea ce Dumnezeu va face în viitorul glorios. Zaharia prevede o vreme când fiecare vas din Ierusalim va fi ca un vas sfânt de templu, şi când „Sfinţenie Domnului”, odată înscris în aur pe tiara Marelui Preot, va fi pe frâele cailor – echivalentul antic al abţibildurilor. În acea zi cel mai plăpând om din Ier va fi ca Regele David, „şi casa lui David va fi ca a lui Dumnezeu, ca Îngerul Domnului înaintea lor” (Zaharia 12:8).

Robul trebuie să vină

Dumnezeu trebuia să vină, şi Isaia promite venirea sa, conducând un al doilea exod în timp ce trece prin pustie din nou (Isaia 40). Dar dacă Dumnezeu are să vină în mântuire şi nu în judecată, trebuie să existe o provizie finală pentru păcat, şi împlinirea neprihănirii pe care o cere Dumnezeu. Nu numai că Domnul trebuia să vină, Robul Domnului trebuia să vină: un profet ca Moise, dar mai mare; un Rege ca David, dar sfânt (şi mai înţelept decât Solomon); un preot liber de păcătoşenia liniei lui Aron. Domnul a promis un astfel de Profet, un astfel de Preot-Rege. Profeţii care au vorbit de venirea Domnului, au vorbit de asemenea şi de venirea Unsului Domnului. Din moment ce păstorii poporului lui Dumnezeu s-au îmbrăcat cu lâna oilor şi s-au hrănit cu carne, însă au eşuat în sarcina lor, Dumnezeu Păstorul cel Bun avea să vină să-i caute pe cei pierduţi, şi să-i lege pe cei răniţi. „Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor” (Ezechiel 34:24).

Poporului lui Dumnezeu îi lipseau luptători care să-i conducă, aşa că Dumnezeu avea să-şi pună platoşa neprihănirii şi coiful mântuirii şi să vină să-i salveze (Isaia 59:16, 17). Dumnezeu avea însă să-i elibereze prin Robul său, care va face compensare pentru păcatele lor, şi va ispăşi pentru nelegiuirile lor (Isaia 53). Domnitorul ce avea să vină pe tronul lui David poartă nume divine: Minunat Sfătuitor, Dumnezeu Puternic, Tată Veşnic, Prinţ al Păcii (Isaia 9:6).

Cartea Psalmilor a fost editată după întoarcerea lui Israel din exil pentru a da speranţă poporului care s-a întors în ţară, dar care nu avea nici un rege pe tronul lui David. Poporul lui Dumnezeu este încurajat să aştepte şi să laude, căci Dumnezeu vine; el şi-a pus regele său pe muntele său sfânt în Sion, într-adevăr la dreapta lui Dumnezeu, căci Fiul lui David este Acela pe care el îl numeşte Domnul meu.

Întregul Nou Testament este fondat pe revendicarea că Isus este Hristosul cel promis, Unsul Domnului şi el însuşi Domnul. Evanghelia după Ioan ar trebui să fie citită cu un deget în Vechiul Testament. Personifică oare Proverbele Înţelepciunea ca atribut al lui Dumnezeu, meşterul la lucru cu el în creaţie? (Proverbe 8:30) Apoi Ioan ne spune că Isus este Cuvântul lui Dumnezeu, din totdeauna cu Tatăl, prin care au fost făcute toate lucrurile. El nu numai că este cu Dumnezeu, el este Dumnezeu Fiul.

Se revelează Dumnezeu pe sine ca EU SUNT? Atunci când Isus se identifică cu aceste cuvinte în Gheţimani, soldaţii care au venit să-l aresteze au căzut la pământ ca morţi. Când el a spus, „Înainte să fi fost Avraam, Eu Sunt”, duşmanii lui au luat pietre ca să-l execute pentru blasfemie deoarece s-a făcut pe sine egal cu Dumnezeu (Ioan 8:58).

Dumnezeu, în timp ce promitea tabernacolul, s-a proclamat pe sine ca Domnul, „plin de har şi adevăr” (Exod 34:6). Ioan spune, „Cuvântul a devenit trup şi a locuit [tabernacol] printre noi, şi noi am privit slava Sa, slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14, după traducerea NKJV din engleză)2. Noi am primit din acea plinătate, har după har (v. 16). Adică harul şi adevărul pe care Dumnezeu l-a proclamat în Vechiul Testament este împlinit în harul şi adevărul care a venit prin Isus Hristos (v. 17). Moise nu l-a văzut faţă în faţă pe Dumnezeu, dar „Dumnezeu Singurul Născut, care este la dreapta Tatălui, i l-a făcut cunoscut” (v. 18, în marginea traducerii NIV din engleză).

Cu restul Noului Testament, Evanghelia după Ioan proclamă că Domnul însăşi a venit. Ioan Botezătorul a predicat venirea Domnului din Isaia 40. Isaia a promis venirea Domnului, şi Ioan a anunţat pe Unul a cărui sandale el nu era vrednic să le deschidă: Lumina care străluceşte peste toţi a venit în lume (Ioan 1:9, 23).

Când Isus i-a spus lui Nicodim că „Nimeni nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu dacă nu este născut din apă şi din Duh” (Ioan 3:5), Nicodim nu a recunoscut pasajul la care a făcut aluzie Isus (vezi mai sus, Ezechiel 36:25-27). Isus l-a mustrat pe Nicodim, un învăţător al lui Israel, pentru că nu înţelegea noua naştere promisă. Doar atunci când Dumnezeu intervine, doar atunci când Duhul său suveran se mişcă, inimile de piatră pot fi făcute să bată şi oase moarte să le fie dată viaţă nouă.

Nicodim a spus că Isus era un învăţător venit de la Dumnezeu. Cu toate acestea el nu ştia ce însemna că Isus a venit de la Dumnezeu şi nici că Isus îi putea spune lui lucruri cereşti. În cartea Proverbelor, înţeleptul Agur face o declaraţie înfiorătoare. El spune că el este cel mai stupid om în viaţă. „N-am învăţat înţelepciunea, şi nu cunosc ştiinţa sfinţilor” (Proverbe 30:3). Dar înţelepciunea sa constă în cunoaşterea a ceea ce nu ştia el. Despre ce este vorba? „Cine a mers în ceruri şi a coborât din el? întreabă el. Ancora programelor noastre de ştiri pare întotdeauna gata să aducă un reporter spre identificare. Dar cine poate identifica pe omul nostru din cer, pentru a raporta ultimul cuvânt din partea conciliului divin? Cine îl cunoaşte pe Cel Sfânt? „Care este numele lui şi cel al fiului său? Spune-mi dacă ştii!” (Proverbe 30:4).

Isus răspunde întrebării lui Agur: „Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer” (Ioan 3:13)3. Cel care merge în ceruri este Fiul Omului care a coborât din ceruri. Vorbind mai devreme lui Natanael, Isus i-a reamintit de îngerii care ură şi coboară peste Domnul în timp ce el stătea alături de Iacov la Betel. Aşa că Natanael, un adevărat fiu al lui Iavov/Israel, va vedea îngerii urcând şi coborându-se peste Fiul Omului (Ioan 1:51).

Dar cum se va urca Isus la cer? El va fi înălţat. „după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:14, 15).

Moise a ridicat un şarpe de aramă pe un stâlp în pustie atunci când a doua generaţie de israeliţi s-au răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, şi au fost judecaţi prin şerpii veninoşi. Atunci când ei au strigat către Domnul, el i-a spus lui Moise să ridice o figură de bronz a unui şarpe; toţi cei care se uitau la el aveau să fie vindecaţi şi să trăiască. Acest şarpe era un simbol al blestemului morţii pentru păcat. Acesta a fost ridicat, nu pentru adorare, ci ca un simbol al victoriei asupra blestemului. Aşa cum cineva ar putea pune un şarpe pe o suliţă şi să o ţină în sus în triumf, la fel a fost ridicat şi şarpele de armă.

Cum ar putea un astfel de simbol să reprezinte ridicarea Fiului Omului la cer? Avem răspunsul în cuvintele lui Isus: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32). Ioan explică, „Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară” (v. 33; Ioan 8:28). Nicodim nu a ştiut cum a venit Isus din cer, şi nici cum avea să se reîntoarcă în cer. Isus trebuia să fie ridicat pe o cruce. Acolo el a fost făcut blestem pentru noi; el a fost lovit de Dumnezeu, căci Domnul a pus peste el nelegiuirea noastră a tuturora (Isaia 53:6). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”.” (Galateni 3:13; 2 Corinteni 5:21).

Moartea agonizantă a lui Hristos nu îi elimină slava sa. Mai degrabă, prin acea moarte, el este ridicat ca un Victorios, zdrobind capul şarpelui. Aceasta este ceea ce a promis Dumnezeu: „Iată, Robul Meu va propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte sus” (Isaia 52:13). Dar cum va fi el înălţat? În îngrozitoarea suferinţă: „atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor – tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împăraţii vor închide gura” (v. 14, 15). Robul suferind al lui Isaia triumfă deoarece el şi-a dat viaţa sa, purtând păcatele multora (Isaia 53:12).

Aceasta este gloria lui Isus Hristos pe care Petru a văzut-o în Vechiul Testament. Petru, care a spus ca Isus nu trebuie să meargă niciodată la cruce, a ajuns să înţeleagă că acolo l-a salvat Isus pe el. El citează Isaia 53 şi rezumă: „El însuşi a purtat păcatele noastre în trupul său pe lemn” (1 Petru 2:24). Petru a văzut slava crucii. Isus despre a cărui suferinţe le-a mărturisit el, era Domnul şi Dumnezeu său. Încurajându-i pe creştini, el citează Isaia 8:12: „nu vă temeţi de ce se teme el, nici nu vă speriaţi”. Antidotul pentru frica oamenilor este însăşi slava Domnului. Isaia continuă, „Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi” (Isaia 8:13). Noi îl „sfinţim” pe Domnul prin a-l recunoaşte a fi Dumnezeu, pus deoparte ca Cel Sfânt. Însă acolo unde Vechiul Testament în greacă spune „Sfinţiţi-l pe Domnul”, Petru scrie „Sfinţiţi pe Domnul Hristos”! În acest fel Petru, care s-a închinat lui Isus în barca sa de pescuit, mărturiseşte slava lui Hristos Domnul său: Sfinţească-se Numele tău!

____________________

 Note de subsol

1 Sufixul masculin pronominal s-ar putea referi la scară sau la Iacov. Că s-ar referi la Iacov este evident din a doua apariţie a Domnului către Iacov la Betel (Geneza 35:13; 28:13). Acolo aceiaşi prepoziţie şi pronume este folosit pentru a descrie ridicarea lui Dumnezeu „de peste el”.

2 Cuvântul pentru „a locui” este de fapt „a sta în cort”, o iluzie la tabernacolul Vechiului Testament, ceea ce citează pasajul din Ioan, Exod 34:6.

3 În timp ce manuscrisele importante omit ultima frază, ar putea foarte bine să fie original. Vezi versetul 18.

Despre autor

Pastor, scriitor şi preşedinte de seminar (Westminster Theological Seminary, Philadelphia), Dr. Edmund Clowney a fost educat la Colegiul Wheaton, la Seminarul Teologic Westminster, Yale Divinity School şi Union Seminary din New York City. El este autorul cărţilor The Way of the Cross, The Unfolding Mystery: Discovering Christ in the Old Testament, alături de noua sa apariţie, The Church (Intervarsity Press). Dr. Clowney locuieşte acum împreună cu soţia sa Jean în Escondido, unde este Profesor Adjunct de Teologie Practică la Westminster Theological Seminary în California.

©1995 Alliance of Confessing Evangelicals

http://www.voxdeibaptist.org/Gloria_Domnului_Clowney.htm

Abuzul în familie | Pastor Vasile Filat

download-1

Bună dimineața,
Mesajul de azi este adresat femeilor care sunt abuzate și agresate de soții lor. Deși, e foarte dificilă situația în care trăiește doamna care a adresat întrebarea, totuși Dumnezeu are soluții în Cuvântul Său. Să ne rugăm ca Domnul să intervină în necazul acestei femei, care crește 4 copii și de ani de zile suferă din cauza soțului ei.

Publicat pe 25 iun. 2019

Mesajul din video acesta este adresat, în special femeilor care sunt abuzate, agresate de către soții lor. Deși, e foarte dificilă situația în care trăiește doamna care a adresat această întrebare, totuși, vin cu câteva sfaturi bazate pe Sfintele Scripturi și mă rog ca Domnul să intervină în necazul acestei femei. BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #moldovacrestina #pastorvasilefilat #abuz

 

Împarte „Viață în Dar” alături de Corul Zorilor din Cluj-Napoca

download-1

Împarte „Viață în Dar” alături de Corul Zorilor din Cluj-Napoca

„Vino, primește viață în dar
Râul ce curge din cer
Nicicând nu va seca”

Este unul din refrenele cheie de pe cel de-al VI-lea album al Corului Zorilor din Cluj-Napoca. Împarte acest mesaj sâmbătă, 29 iunie, împreună cu ei în cadrul unei seri de laudă și închinare la Casa de Cultură a Studenților, începând cu ora 19:00.

„În El era viaţa, și viaţa era lumina oamenilor” inspirat din Ioan 1:4  este solia pe care trebuie să o împărtășim cu fiecare suflare, pentru că cea mai mare valoare – adevărata viață – este darul pe care Dumnezeu îl face accesibil oricui, prin Fiul Său, Isus Hristos.

„Iată un motiv de adevărată bucurie! Prin acest album dorim să împărtășim această bucurie tuturor. Noi am găsit viața și aceste piese sunt expresia recunoștinței noastre către Dumnezeu” acesta este mesajul și dorința celor 100 de coriști, care vă invită sâmbătă la concertul „Viață în Dar”.

După un an și jumătate de muncă în culise, noua producție ne bucură inima și sufletele cu o nouă colecție de piese gospel și worship.

1. Vino, primește viață în dar
2. Unde găsesc apă vie
3. Laudă-L
4. Noi în Hristos suntem azi uniți
5. Când vom vedea pe nori
6. Ce zori slăvite
7. Yahweh
8. A-nviat!
9. Isus, Mesia
10. Hai la Isus!

Este setul de melodii care vor să atingă fiecare inimă rănită, pierdută în furtunile vieții. Veniți să primiți „Viață în Dar” de la Cel ce este însuși viața! Nu pierdeți oportunitatea de a vă odihni trupul și sufletul într-o seară de închinare, alături de Corul Zorilor, sâmbătă, 29 iunie, la Sala de Cultură a Studenților. Pentru mai multe detalii accesați site-ul oficial, iar pentru update-uri în timp real vedeți evenimentul Facebook | Viață în Dar.

Ascultați o mostră din noul album și nu pierdeți ocazia să fiți parte din acest eveniment unic! Rezervați biletele pe www.corulzorilor.ro

Înapoi sus
B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Viorel - Logos

Har şi Pace

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian Barsan

...din inima pentru tine

onisimbotezatu

onisimbotezatu.wordpress.com

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Curajul credinței

„Sinceritatea este fundamentul vieții spirituale” (Albert Schweitzer)

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Revista Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din Romania

inSYNC

Sincronizați cu dragostea lui Dumnezeu

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Pagina creștină

Simion Ioanăș

The good fight

Lupta pentru libertate

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat asta: