Pagina de Istorie
Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.
ISTORIE BAPTISTĂ
De la fondarea biserici creştine până în prezent
de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)
CAPITOLUL V
PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.
Secţiunea VI
Biografia lui Menno Simon – Relatarea Publicaţiilor sale – Conducerea Biserici printre Baptişti – Excursiile misionare.
Noi propunem acum să oferim o relatare despre Menno Simon, faţă de a cărui eforturi Baptiştii din Olanda au fost atât de îndatoraţi.
Acest om măreţ s-a născut la Witmarsum, în Friesland, în anul 1505. Se cunoaşte foarte puţin de viaţa sa timpurie. Nu se ştie unde a studiat; dar este evident, deopotrivă din scrierile sale şi din recunoaşterea oponentului său, că el era un cărturar de primul rang. Mosheim spune, că el a dobândit „învăţând suficient pentru a fi considerat de mulţi ca un oracol”. Deşi el a fost educat pentru preoţie, el era în întregime ignorant faţă de Scripturi, cu excepţia porţiunilor care sunt conţinute în Missal şi în Breviary. Ba mai mult, el nu era doar ignorant ci ostil, „vorbind de rău despre lucrurile pe care nu le cunoştea”, după modalitatea preoţiei Catolice din acea eră, care era iritată de apelul constant al Reformatorilor la Cuvântul lui Dumnezeu, şi au refuzat să îl recunoască, susţinând că autoritate Bisericii era supremă. Faptul că Luther şi ajutoarele sale şi-au propus să îşi derive viziunile lor religioase din Biblie, i-au condus pe aceşti preoţi înţelepţi să identifice Cartea Sfântă cu erezia, şi de aceea s-au abţinut să o studieze. Astfel Menno Simon a fost după aceea mărturisit.
Dar el era un gânditor. Fiind ordinat în 1528, el a devenit Vicar în Pingium, un sat din Friesland. Sărbătoarea masei era desigur o datorie frecventă. El a fost învăţat să creadă că atunci când preoţii au rostit cuvintele, „Hoc est corpus Mewn” (Acesta este trupul Meu), azima era schimbată în trupul Domnului Isus. Acest motiv a fost şocant şi dezgustat. Ar putea să fie adevărate aceste lucruri? Le învăţa creştinismul? La aceste răspunsuri nu se putea răspunde decât dacă el examina înregistrarea originală. El s-a hotărât să facă aceasta, astfel că în anul 1530 el a citit Noul Testament. Examinarea i-a deschis ochii. El a renunţat la transubstanţiere. Continuând să citească, mai multă iluminare a urmat. După cum a învăţat, a predat. El a predicat atât atât de diferit că a început să fie considerat ca un slujitor evanghelic. Dar aceasta era încă doar lumină; viaţa spirituală lipsea.
Am menţionat într-o secţiune anterioară martirajul lui Sicke Snyder, la Leeuwarden. Menno a auzit de aceasta, şi atunci pentru prima dată a fost informat de existenţa unor oameni numiţi „Anabaptişti.” Efectele produse asupra minţii sale, şi rezultatele finale, au fost astfel afirmate de el însuşi după câţiva ani mai târziu:-
„Suna foarte ciudat în urechile mele ca o persoană să fie re-botezată. Am examinat Scripturile cu atenţie, şi am meditat asupra lor cu sinceritate; dar nu am putut găsi în ele nici o autoritate pentru botezul copilului. În timp ce am remarcat aceasta, am vorbit despre aceasta păstorului meu; după mai multe conversaţii el a recunoscut că botezul copilului nu avea nici un fundament în Scripturi. Totuşi, nu îndrăznesc să mă încred atât de mult în înţelegerea mea. Am consultat câţiva autori antici, care m-au învăţat că copiii trebuie prin botez să fie spălaţi de păcatul lor original. Am comparat aceasta cu Scripturile, şi am înţeles că aceasta făcea fără valoare sângele lui Hristos. După aceea m-am dus la Luther, şi aş fi dorit cu bucurie să cunosc de la el temeiul; şi el m-a învăţat că trebuie să botezăm copiii doar pe baza credinţei lor, pentru că ei sunt sfinţi. De asemenea am văzut că aceasta nu era potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu. În al treilea rând am mers la Bucer, care m-a învăţat ar trebui să botezăm copiii pentru ca să fim în stare să ne ocupăm de ei mai atent, şi să îi creştem în căile Domnului. Dar şi aceasta am văzut că era o reprezentare fără fundament. În al patrulea rând, am recurs la Bullinger, care mi-a indicat spre legământul circumciziei; dar am găsit, ca mai înainte, că potrivit Scripturii practica nu putea sta. Ca acum am observat din fiecare parte că scriitorii au stat pe temelii atât de diferite, şi fiecare şi-a urmat raţiunea sa, am văzut clar că ei au fost înşelaţi cu botezul copilului.”
În 1530 Menno s-a întors la Witmarsum, satul său natal, unde el a rămas cinci ani, renunţând la datoriile sale ca preot Catolic. „Acolo,” a spus el, „am predicat şi am spus mult din Cuvântul lui Dumnezeu, dar fără nici o influenţă din partea Duhului, sau vre-o atitudine potrivită pentru sufletele oamenilor; şi am făcut, prin aceste predici, multe persoane tinere, ca mine, lăudători zadarnici, şi palavragii; dar ei aveau puţin interes pentru lucrurile spirituale… Am intrat cu pasiune în indulgenţa poftelor tinereţii; şi ca şi majoritatea persoanelor cu ţeluri similare, am căutat excesiv câştigul, înfăţişarea lumească, favoarea oamenilor, şi slava unui nume.” Cu toate acestea, el a continuat să caute adevărul, şi Domnul l-a condus prin har şi l-a binecuvântat. În timp ce viziunile sale au devenit mai clare, inima sa era afectată, şi cu timpul au apărut toate urmele unei convertiri autentice. Apoi a venit un timp de încercare. Să îşi menţină poziţia sa ca preot, sau să lase totul şi să îl urmeze pe Hristos? „Dacă continui în starea aceasta,” a exclamat el, „şi nu expun cu toată capacitatea mea ipocrizia învăţătorilor falşi, şi vieţile nepocăite şi neglijente ale oamenilor, botezul şi cina lor depravată, cu celelalte superstiţii ale lor, ce se va alege de mine?” Fidel faţă de convingerile sale, el a predicat Evanghelia cu credincioşie şi fără teamă.
„Am început,” a spus el, „în numele Domnului, să învăţ în pubic de la amvon doctrina pocăinţei adevărate; să conduc poporul în calea îngustă; să mărturisesc despre anumite păcate şi comportamente necreştine, şi de toată idolatria şi falsa închinare; cât şi despre botez şi cină, potrivit sensului şi principiilor fundamentale ale lui Hristos, atât cât am primit har de la Dumnezeu în acea vreme. De asemenea, am avertizat fiecare om împotriva urâciunile monstruoase în privinţa unui rege, a poligamiei, a unei împărăţii lumeşti, a săbiei, etc., foarte credincios, până când marele şi milostivul Domn, probabil după cursul a nouă luni, m-a întregit prin Duhul Său părintesc, m-a ajutat cu mâna sa puternică, astfel că am abandonat liber imediat caracterul şi faima mea printre oameni, ca de altfel urâciunile anticreştine, botezul copilului, viaţa lejeră şi fără griji, şi toate; şi m-am pus pe mine de bună voie în toate necazurile şi sărăcia, sub crucea ce apasă a Domnului Hristos. În slăbiciunea mea m-am temut de Dumnezeu. Am căutat oameni evlavioşi, şi dintre aceştia am găsit unii, deşi puţini, cu râvnă şi doctrină bună. Am avut dispute cu cei pervertiţi; şi pe unii i-am câştigat prin ajutorul şi puterea lui Dumnezeu; dar pe cei încăpăţânaţi şi aroganţi i-am încredinţat Domnului. Astfel milostivul Domn m-a atras prin favoarea gratuită a marelui Său har. Mai întâi El mi-a stârnit inima. El mi-a dat o minte nouă. El m-a smerit în frica Sa. El m-a condus de pe calea morţii, şi prin simpla milă m-a chemat pe calea îngustă a vieţii în compania sfinţilor Săi. A Lui să fie lauda în veci de veci. Amin.”
Această referinţă faţă de „Monstruozitatea Munster” slujeşte pentru a sublinia particularitatea circumstanţelor sale. El era un Baptist deplin în principiu; dar comportamentul scandalos al bărbaţilor din Munster (despre care vom vorbi pe larg într-o secţiune ulterioară) a expus toate persoanele care purtau numele de Baptist pe nedrept dispreţuit; de fapt, nici o viaţă care s-a ataşat acelui corp nu era în siguranţă. Totuşi, Menno a deosebit între cei preţioşi şi cei răi. Respingând doctrinele şi pretenţiile monstruoase care au caracterizat mania Munster, împotriva căreia el a protestat întotdeauna cu sinceritate, el a îmbrăţişat sentimentele ţinute de Baptiştii adevăraţi, şi s-a alăturat uneia dintre bisericile lor. Aceasta a fost în anul 1535.
În timpul primului său an după botez, Menno a trăit în izolare, întâlnindu-se cu biserica din când în când, şi a folosit cu sârguinţă toate mijloacele în puterea sa pentru creşterea cunoştinţei şi evlaviei. Dar el a putut să fie ascuns. Biserica a recunoscut talentele sale utile, şi în mod înţelept s-a hotărât să îl cheme în lucrare. Din nou vom cita propriile sale cuvinte…
„El care m-a cumpărat cu sângele dragostei Sale, şi m-a chemat în slujba Sa, nevrednic cum sunt, mă cercetează, şi cunoaşte că nu caut nici aur, nici bunuri, nici lux, nici confort pe pământ; ci doar slava Domnului meu, mântuirea mea, şi sufletele multor nemuritori. De aceea, acum în secolul optsprezece, am îndurat o asemenea excesivă nelinişte, opresie, necaz, tristeţe şi persecuţie, împreună cu săraca plăpânda mea soţie şi urmaşul meu mic, am stat în primejdia vieţii mele, şi în mulţi o frică. Da, în timp ce preoţii se întind pe paturi moi şi pe perniţe, noi trebuie să ne ascundem de obicei în colţuri secrete. În timp ce ei sunt la toate nunţile şi botezurile, şi în alte dăţi se înveselesc în public cu flautele, tobele, şi diferite feluri de muzică, noi trebuie să ne uităm după fiecare câine, ca el să nu fie folosit pentru a ne prinde. În loc să fim salutaţi de toţi doctorii şi conducătorii, noi trebuie să fim numiţi Anabaptişti, posesori clandestini, înşelători, şi eretici. Pe scurt, în timp ce pentru slujbele lor ei sunt răsplătiţi în stil de prinţi, cu remuneraţii mari şi zile bune, răsplata noastră şi partea noastră trebuie să fie focul, sabia şi moartea.
„Ceea ce acum eu, şi ajutoarele mele adevărate în această slujbă foarte dificilă şi riscantă, am căutat, sau am putut căuta,toţi cei bine-dispuşi pot estima uşor din lucrarea şi roadele sale în sine… Şi prin slujba noastră plăpândă, prin învăţătură, şi simpla scriere, cu comportarea atentă, munca, şi ajutorul fraţilor noştri credincioşi, marele şi puternicul Dumnezeu a făcut atât de cunoscut şi de public în multe oraşe şi ţinuturi cuvântul pocăinţei adevărate, cuvântul harului Său şi puterea, împreună cu folosirea bună a sfintei Sale împărtăşanii; şi a dat o creştere atât de mare a bisericilor Sale, şi le-a investit cu o tărie atât de invincibilă, că nu doar multe inimi mândre au devenit umile, cei necuraţi cuminţi, cei beţivi temperaţi, poftitorii generoşi, cruzii blânzi, cei fără Dumnezeu evlavioşi; dar de asemenea pentru mărturia pe care o poartă, ei şi-au dat cu credincioşie proprietatea lor pentru a fi conficată, şi trupurile lor spre tortură şi moarte – după cum s-a întâmplat din nou şi din nou până în prezent. Acestea nu sunt semne sau roadele unei doctrine false (cu aceasta Dumnezeu nu cooperează), nici sub o astfel de opresie şi mizerie nu putea ceva să dureze atât de mult, dacă nu ar fi fost puterea şi cuvântul celui Atotputernic. Dacă toţi profeţii, apostolii şi adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu nu prin slujba lor au produs astfel de roade, am dori cu bucurie să lăsăm pe toţi cei evlavioşi să judece.”
Problema era că acel Menno a devenit un slujitor Baptist. Ultimii douăzeci şi cinci de ani din viaţa sa au fost petrecuţi în eforturi obositoare şi periculoase pentru răspândirea adevărului. În mod repetat forţat să îşi schimbe locuinţa, şi traiul pentru cea mai mare parte într-o stare de rătăcire şi exil, viaţa sa a fost fără îndoială foarte amărâtă. De asemenea, căsătorindu-se într-o perioadă timpurie a misiunii sale, suferinţele sale au fost crescute de expunerea soţiei sale şi a copiilor săi la acelaşi necaz pe care l-a îndurat şi el. Dar el a muncit fără să leşine, şi Dumnezeu l-a binecuvântat din abundenţă. Să îl ascultăm încă o dată.
„Probabil la un an după aceea, în timp ce mă angajam în linişte asupra Cuvântului Domnului, în citire şi scriere, au venit la mine şase sau opt persoane, care erau o inimă şi un suflet cu mine; în credinţa şi viaţa lor (atât cât poate judeca omul) ireproşabile; separaţi de lume, potrivit direcţiei Scripturilor; supuşi Crucii lui Hristos; şi purtând un dispreţ din inimă, nu doar faţă de Munster, ci de asemenea faţă de toate sectele lumeşti, blestemăţii şi corupţii. Cu multă blândeţe ei m-au îndemnat, în numele celor evlavioşi care au fost de acord cu ei şi cu mine într-un duh şi o inimă, că totuşi voi aşeza puţin pentru a compătimi marea suferinţă şi multele necesităţi ale sufletelor sărace oprimate (căci foametea era mare, şi foarte puţini erau slujitori credincioşi), şi să utilizez talentul, care, nevrednic cum sunt, l-am primit de la Domnul.
„În timp ce am auzit aceasta am fost foarte tulburat; neliniştea şi frica m-au încercuit. Căci pe de o parte am văzut micul meu dar; lipsa mea de erudiţie; natura mea slabă şi timidă; nespus de marea răutate, încăpăţânare, comportament pervers, şi tirania lumii; puternicele mari secte; şiretenia multor duhuri; şi crucea grea, pe care, dacă aş începe, nu m-ar presa puţin. Pe de altă parte, am văzut jalnica foamete extremă, lipsa şi necesitatea copiilor pioşi devotaţi; căci am înţeles destul de clar că ei rătăceau, ca simple oi părăsite atunci când nu au nici un păstor.”
„Cu timpul, după multă rugăciune, m-am predat pe mine Domnului şi poporului Său, cu o condiţie. Ei urmau să se unească cu mine în rugă către El cu râvnă, ca, dacă este sfânta sa plăcere să mă folosească în slujba Sa spre lauda Sa, bunătatea Sa părintească să îmi dea o astfel de inimă şi minte, încât să mărturisesc împreună cu Pavel, Vai de mine dacă nu predic Evanghelia! Dar dacă voia Sa ar fi alta, El să ordone astfel de mijloace pentru a permite chestiunii să rămână acolo unde este. „Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18:19, 20)”1
Înaintea sa, Baptiştii din Olanda nu au putut realiza, din diverse cauze, pe deplin aşa cum era de dorit, avantajele organizării bisericii. Menno, i-a instruit în aceste chestiuni, şi în stabilirea guvernării şi a disciplinei. S-ar putea spune că el a exercitat un fel de supraveghere Apostolică asupra lor. În orice caz, lucrătorii şi cei care au călătorit cu el erau Apostolici. „El a călătorit în West Friesland,” spune Mosheim, „teritoriul lui Groningen, şi East Friesland, apoi în Guelderland, Olanda, Brabant, şi Westphalia, şi în provinciile germane, pe lângă ţărmul Baltic, şi a pătruns până în Livonia, şi a adunat un imens număr de adepţi, astfel că el a fost aproape părintele şi episcopul tuturor Anabaptiştilor.”2
Astfel de eforturi nu au putut să nu atragă observaţia specială a guvernului persecutant din Olanda. S-a emis o proclamaţie, oferind iertare (dacă cel care se informa era Baptist), libertatea ţării, şi o mare răsplată financiară, pentru oricine l-ar fi predat pe Menno autorităţilor.3 Uneori el a fost în pericol iminent de a fi capturat. O dată un frate creştin, în a cărui casă el s-a adăpostit, a fost deţinut, a fost torturat cu cruzime, şi apoi a fost omorât, pentru că el nu a vrut să îl trădeze pe slujitorul lui Dumnezeu. O altă scăpare strânsă este povestită astfel de fiica sa: –
„Un trădător a fost de acord, pentru o anumită sumă de bani, să îl predea pe acesta în mâinile duşmanilor săi. Mai întâi el a încercat să îl captureze la o întâlnire; în care, totuşi, el nu a avut succes, şi Menno a scăpat într-un mod minunat. Curând după aceasta, trădătorul, în compania unui ofiţer, a trecut pe lângă el într-o mică barcă pe canal. Dar trădătorul a rămas tăcut până când Menno a trecut de ei la o anumită distanţă, şi a sărit până la mal pentru a scăpa cu mai puţin pericol. Apoi trădătorul a strigat, „Iată, pasărea ne-a scăpat!” Ofiţerul l-a mustrat, l-a numit ticălos, şi l-a întrebat de ce nu i-a spus la timp despre aceasta; la care trădătorul a răspuns, „Nu am putut vorbi: căci limba mea era legată.” Domnitorii au fost atât de nemulţumiţi de aceasta încât l-au pedepsit aspru pe trădător – o avertizare şi o lecţie pentru toţi trădătorii lacomi de sânge.”4
În fine Providenţa i-a apărut. Domnitorul din Fresenburg, un teritoriu între Olanda şi Lubeck, a vizitat frecvent Olanda, a mărturisit despre persecuţia Baptiştilor, şi a admirat pietatea lor şi credincioşia lor. Când ei au fost scoşi din casele lor, el le-a permis să se stabilească pe moşiile sale. O mare mulţime s-a folosit de acest privilegiu. Au fost găsite aşezări înfloritoare, şi multe biserici Baptiste au fost întemeiate. De asemenea, acolo a găsit şi Menno o retragere în pace, şi şi-a urmărit strădaniile sale fără molestare. Acolo s-a întemeiat o tipografie, de unde au fost tiprite multe dintre lucrările sale. Şi acolo el a murit, în 15 ianuarie 1561, în satul Odesloe. Rămăşiţele sale au fost depozitate în propria sa grădină.
Nu s-a păstrat nici o relatare despre moartea sa. Dar „doctrina, scopul, şi modul de viaţă” al său au fost „cunoscute pe deplin.” „Sfârşitul” unui astfel de om a fost fără îndoială „pacea.”
Menno Simon a fost un scriitor voluminos. Lucrările sale au fost colectate şi publicate într-un minunat volum folio. Vom menţiona tratatele principale conţinute în acesta.
- „O demonstraţie evidentă a Doctrinei Mântuitoare a lui Isus Hristos.” În această lucrare el discută următoarele subiecte: – 1. Timpul harului. 2. Pocăinţa. 3. Credinţa, pe care el o defineşte, „O îmbrăţişare a Evangheliei cu ajutorul Duhului Sfânt.” El arată că credinciosul se bazează pe Hristos şi pe harul Său; că el îmbrăţişează promisiunile Lui; şi că el este justificat, nu prin fapte, ci prin credinţă, care nu este de la oameni, ci este darul lui Dumnezeu; şi că această credinţă nu este fără roade, ci lucrează prin dragoste. 4. Botezul. El apără restrângerea botezului la cei credincioşi din Matei 28:19, Marcu 16:16, şi prin argumentele folosite de obicei de Baptişti; şi răspunde argumentelor în favoarea Pædobaptismului. În acest capitol el foloseşte un stil foarte sever de a scrie. Acesta era obişnuit autorilor acelei ere şi a erei următoare. Reformatorii, şi după ei Puritanii, şi-au tratat adversarii cu foarte puţină politeţe; şi cu siguranţă nu au primit nici una din partea oponenţilor lor. 5. Cina Domnului. 6. Despărţirea de Biserica de la Roma. 7. Chemarea slujitorilor în Biserică. 8. Doctrinele de predicat de către slujitori, arătând că Scriptura este singura regulă a credinţei. 9. Viaţa slujitorilor, şi sprijinul lor. El neagă legalitatea salariilor ministeriale. Aceasta a fost una dintre greşelile sale. În acest capitol de asemenea, el avertizează magistraţii, oamenii învăţaţi, şi oamenii obişnuiţi împotriva slujitorilor falşi, înţelegând prin aceştia cei care s-au identificat pe ei înşişi cu răscoalele împotriva puterii civile. El arată că singura sabie pe care ar trebui să o folosească creştinii este sabia Duhului, şi că cu această sabie Hristos îşi protejează Biserica Sa astfel că porţile iadului nu o vor birui. Astfel el sfătuieşte Biserica, sub persecuţie, să umble în practicarea tuturor virtuţiilor creştine.
- „Doctrine fundamentale din Cuvântul lui Dumnezeu.” Acest tratat se aseamănă foarte mult cu primul. El scrie foarte clar şi pe deplin despre spiritualitatea împărăţiei lui Hristos, şi argumentează că doar cei regeneraţi sunt membrii adevăraţi ai Bisericii.
III. „O avertizare consolatoare pentru poporul lui Dumnezeu sub persecuţie.” Atrăgând atenţia asupra subiectelor obişnuite de consolare, el îşi avertizează fraţii foarte solemn împotriva luării armelor pentru apărarea religiei.
- „Doctrina excomunicării.” Se arată că excomunicarea este făurită pentru a-i aduce pe păcătoşi la pocăinţă, şi să păstreze Biserica în puritatea ei. Aceasta este bine. Dar când Menno vine să susţină că cei pioşi trebuie să se retragă cu totul faţă de cei excomunicaţi, şi să nu aibă nimic de a face cu ei, şi că excomunicarea dizolvă toată societatea dintre tată şi copii, fraţi şi surori, soţi şi soţii, – unirea cu Hristos prin credinţă fiind infinit mai important decât unirea pământească, – nu putem să nu mărturisim că schema sa era cu mult mai aspră decât ar garanta Noul Testament. Au existat multe dispute asupra acestui subiect între oamenii cu măsuri severe şi fraţii lor moderaţi; dar cei din urmă erau în minoritate în timpul perioadei avută în considerare acum.
- „Răspuns lui Gellius Faber, Ministru la Embden.” Toate particularităţile Baptiştilor au fost afirmate şi apărate în această lucrare. Faber nu doar a scris împotriva lor, ci de asemenea a strârnit persecuţia şi a aprins minţile oamenilor. De aceea Menno îl loveşte atât de tare. Faber, de asemenea, dă lovituri robuste. Amândoi erau oameni duri.
- „O rugăciune compătimitoare a creştinilor săraci, adresată magistraţilor,” &c.
VII. „O scurtă justificare a creştinilor mizerabili şi a străinilor dispersaţi, &c., adresată tuturor păstorilor şi predicatorilor din Olanda.” În aceste două lucrări Menno se apără pe sine şi pe fraţii săi împotriva acuzaţiilor aduse împotriva lor. El expune calomniilor duşmanilor lor, şi argumentează indignat cu magistraţii şi cu preoţii pentru să îşi permit să fie induşi în eroare de denaturări şi minciuni, inventate fără alt scop decât pentru realizarea ruinării oamenilor inocenţi.
VIII. Cea mai interesantă dintre toate lucrările lui Menno Simon este „Povestire despre despărţirea de Papi,” în care el urmăreşte şi descrie experienţele felurite prin care a trecut el, şi luptele pe care le-a îndurat şi de care aici a obţinut o eliberare deplină.5
În comun cu Baptiştii din acea perioadă, Menno Simon susţinea că nici un creştin nu ar trebui să îşi asume slujba de magistrat, sau să poarte arme, sau să se lege pe sine prin jurământ. Oricare ar fi sentimentele acum, este evident că ei şi-au originat viziunile lor întreţinute de Baptişti referitoare la puritatea Bisericii. Susţinând că o Biserică a lui Hristos trebuie să fie alcătuită în exclusivitate din persoane pioase, ei au concluzionat, în mod necesar, că astfel de persoane nu sunt călcătoare de lege, că ei urăsc toată violenţa, şi că se pot baza pe cuvântul lor. De aceea, printre ei, nu este necesar nici un magistrat. Principiile lor ar fi incompatibile cu folosirea forţei, chiar în auto-apărare. Ar fi scandalos să îi chemi să confirme orice afirmaţie printr-un jurământ, de vreme ce cuvântul oamenilor adevăraţi trebuie să fie întotdeauna luat. Toate acestea pot fi admise. Menno Simon şi prietenii săi se pare că au uitat, totuşi, că ei trăiesc „în lume,” şi că erau anumite datorii cuvenite lor ca membri ai societăţii. Totuşi acestea erau noţiuni inofensive, şi le-ar fi putut purta. Ele ar fi fost purtate cu răbdare de către ei.
Este evident că opiniile doctrinale ale Baptiştilor din această perioadă s-au armonizat, cu puţine excepţii dar nu de o importanţă mare, cu cele susţinute de Reformatorii tuturor convingerilor. Cu referire la constituţia şi guvernarea Bisericilor creştine, ei şi Reformatorii erau diferiţi. Potrivit celor din urmă, botezul copiilor forma baza membralităţii în Biserică, şi Biserica şi naţiunea erau identice. Baptiştii, în mod contrar, nu permiteau membri în bisericile lor decât pe baza profesării personale a pocăinţei şi a credinţei, pe baza acestei profesări ei erau botezaţi. Toate aranjamentele lor ulterioare erau întemeiate pe aceste condiţii esenţiale. Fiecare biserică era o familie de credincioşi. Când ei stăteau la cina Domnului, ei simţeau că sunt una în Hristos şi „membrii unii altora.” Biserica, în estimarea lor, era o societate sfântă. Toate regulile şi disciplina tindeau spre păstrarea acelei sfinţenii. Astfel Baptiştii au gândit şi au practicat de la început.
Nu găsim nici o diferenţă materială între ei şi noi cu privire la organizarea şi conducerea bisericilor. Opoziţia pe care ei au întâmpinat-o a fost atât de violentă încât ei au fost forţaţi să se întâlnească în secret, şi atunci când puteau. Fără îndoială, oricând era practicabil, ei petreceau împreună ziua Domnului în exerciţii spirituale, „potrivit poruncii.” Cu aceste ocazii, dacă slujitorii erau prezenţi, ei predicatu şi învăţau, şi administrau ritualul Cinei Domnului: dacă nu era prezent nici un slujior, erau îndemnuri reciproce, cu rugăciune şi laudă. Se avea grijă să se descopere printre ei cei care aveau daruri potrivite; şi aceste persoane, după o perioadă de probă, erau puse de o parte în mod solemn pentru slujba ministerială, prin rugăciune şi prin punerea mâinilor. Uneori ei îi trimiteau pe fraţi în turnee misionarem pentru a aduna împreună ucenicii răspândiţi sau pentru a mângâia bisericile chinuite. Aceasta s-a dovedit adesea a fi o sarcină periculoasă. Sunt înregistrate mai multe exemple de martirajm rezultând din descărcarea de această datorie. Misionarul itinerant era perceput ca un om suspect; căci faptul de a fi necunoscut, şi adesea un străin, era suficient pentru a stârni suspiciune. Examinarea dezvăluia secretul, şi urma moartea.
Vom da câteva extrase din „Martirologie,” care vor ilustra această parte a subiectului.
Joriaen Simons şi Clement Dorks, împreună cu Mary Jones, „au căzut în mâinile tiranilor din Haarlem,” în 1557. „Chiar de la porţile închisorii lor ei au făcut de cunoscut Cuvântul Domnului, pentru reformarea tuturor.” Când ei au fost chemaţi să îşi declare credinţa lor, ei au spus „că ei au fost botezaţi pe baza mărturisirii credinţei lor, potrivit cu porunca lui Hristos,” şi că „botezul copiilor nu este de la Dumnezeu, ci în opoziţie cu Cuvântul Său.” Ei au respectat Cina Domnului „în mod corespunzător instituţiei lui Hristos, după folosirea Sa şi binecuvântarea Lui când era cu Apostolii Săi.” Ei „nu au putut recunoaşte pe Papă şi Biserica Catolică a fi Biserica lui Dumnezeu.” Ei nu au recunoscut „nici o altă pedeapsă a ofensatorilor în Biserică decât excomunicarea evanghelică, prin aceasta să separe răul de bine, pentru ca să poată prezenta o Biserică pură Domnului, în care să nu fie nimic impur sau pângărit.”6
S-a observat că două femei evlavioase care au fost decapitate la Ghent, în 1564, că „ele s-au separat (în acord cu direcţia Sfintelor Scripturi) de Biserica Catolică a lui Anticrist, ca fiind coruptă cu multe impurităţi, şi plină cu faptele neroditoare ale întunericului, şi doctrinele şi poruncile oamenilor, în opoziţie cu adevăraţii membri ai lui Hristos, şi cu ei, potrivit capacităţii lor slabe, s-au străduit să respecte poruncile şi hotărârile Domnului. De aceea lor li s-a luat viaţa de către persecutorii şi urâtorii adevărului.”7
În 1559, „Jan Bosch, în mod obişnuit numit Jan Durps, era un om vrednic, pios, un ţesător de în după meserie, locuind în Maestricht. Deşi adevărul era foarte mult întunecat de Papalitate, totuşi lumina harului Divin a strălucit în mintea sa, şi adevărul Evanghelic autentic i-a fost adus acasă la el. El a reparat relaţia sa cu Biserica lui Dumnezeu şi a dat ascultarea pe care Hristos Fiul lui Dumnezeu a prescris-o şi a poruncit-o. După ce timp de o vreme şi-a împodobit chemarea sa creştină, Biserica l-a ordinat, şi i-a fost încredinţată sarcina de a le sluji prin citire şi îndemn. După multe refuzuri el a consimţit, şi s-a descărcat de sarcina sa cu devotament, şi a utilizat talentele sale cu cea mai bună abilitate a sa.”8
„Jan de Swarte, un om de un caracter excelent, din Nipkerke, şi soţia sa şi copiii, au venit la cunoştinţa adevărului, şi au fost uniţi la Biserica lui Dumnezeu. După aceea el a fost ales şi ordinat ca să fie slujitor al Bisericii. În această slujbă, potrivit cu capacitatea sa, şi în slăbiciune, el s-a purtat astfel (nu doar ca diacon prin îngrijirea de cei săraci, ci de asemenea, potrivit darului pe care l-a primit de la Dumnezeu, în împărţirea cuvântului de îndemn) încât a devenit foarte îndrăgit pentru toţi cei care l-au cunoscut.”9 Am observat martirajul său într-o secţiune anterioară.
„În anul 1560, fratele Claes Felbinger, un lăcătuş, un slujitor voluntar al Cuvântului lui Dumnezeu (atunci el era judecat), a fost arestat,” şi dat la moarte. Acest frate „a fost chemat la slujirea Evangheliei în anul 1556, dar nu a primit punerea mâinilor.”10 „În anul 1562, fratele Franciscus van der Sach, un nativ din Rovigo, în Italia, un slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu (fiind încă în probă), cu altul, semenul său mesager, numit Antionius Walsch, a fost arestat la Capo d’Istria.” După aceea el a fost înnecat la Venice, după cum s-a afirmat mai înainte.11
Următoarele cazuri ilustrează afirmaţia referitoare la pericolele care însoţeau excursiile misionare din acele zile. „La începutul anului 1536, Jeronimus Kels, din Kufstein, cu Michiel Zeepsieder, din Walt, în Bremen, şi Hans Overacker, din Etschland, au fost însărcinaţi să meagă pe proprietatea contelui de Tyrol; dar fiind venit în Viena, în Austria, ei au fost arestaţi, fiind trădaţi de hangiul unde au fost chiriaşi. În timp ce era la cină, oamenii de acolo au căutat să înţeleagă cine erau ei prin întrebări încuietoare; şi când au aflat viziunile lor, prin refuzul lor de a răspunde la toasturi, hangiul a trimis după hârtie, şi a scris o scrisoare în latină, care, printre alte cuvinte, conţinea următoarele: „Aici sunt trei persoane, care, cred că sunt toţi Anabaptişti.” Ei au fost arestaţi, şi au murit în foc la Viena.”12 În 1537, „Juriaen Vaser, prin dorinţa unor fraţi zeloşi, a fost trimis la Pogstall, în Austria, unde el a început cu bucurie să înveţe Cuvântul Domnului, în ciuda faptului că tocmai ieşise din închisoarea din Metlyng. El a adunat pe cei credincioşi laolaltă, şi a format o biserică potrivit poruncii lui Dumnezeu. Dar el nu a putut scăpa de floreta unui ticălos şiret, care, simulând o dorinţă de a învăţa de la el, ca un preot, natura şi temelia adevărului, a adus cu el mulţi slujitori, cărora le-a poruncit să îl prindă pe acest Juriaen Vaser când se va ivi o ocazie favoarabilă. Aceasta s-a realizat cu credincioşie.”13 Vaser a fost decapitat. În anul 1545, „Fratele Hans Blietel, fiind trimis de Biserică la Riet, în Bavaria, a fost arestat; căci s-au oferit bani de ei din Riet pentru oricine îl va prinde. În consecinţă a existat un trădător care i-a dat cuvinte bune, prefăcut cu mult zel, şi-a dorit cu ardoare să fie cu el, şi l-a atras acasă la el. Fratele a crezut că aceasta era pentru binele sufletului său, şi a mers la el.” Ticălosul s-a străduit să scotă bani de la el, şi, eşuând în aceasta, l-a trădat magistraţilor, care l-au condamnat la flăcări. „Când dragul frate Hans a ajuns la locul execuţiei în afara oraşului, el s-a gândit la Biserică, şi a strigat cu voce tare, în mijlocul oamenilor adunaţi, întrebând dacă era cineva prezent care ar avea curajul să informeze Biserica lui Dumnezeu în Moravia, că „Eu, Hans Blietel, am fost ars de dragul Evangheliei, la Riet, în Bavaria.” Un om zelos, plin de pietate, s-a descoperit atunci pe sine. Zelul său a fost cuprins de mânie de această întrebare, şi, deoarece nu se putea apropia de Hans, el l-a chemat şi i-a spus că el va spune şi va face de cunoscut Bisericii din Moravia că el a fost ars la Riet pentru credinţă.”14
Note de subsol
1 The above account is extracted from Menno Simon’s Narrative of his Secession from Popery.
2 Ecclesiastical History, cent. xvi. sect. 3, part 2, chap. vi. sect. 8.
3 Martyrology, i. p. 242.
4 Martyrology, p. 241.
5 See Baptist Magazine, vol. x., pp. 361-368, 401-406 containing a Memoir of Menno
Simon, by the late Rev. William Rowe, of Weymouth.
6 Martyrology, ii. p. 166.
7 Ibid. p. 357.
8 Martyrology, p. 240.
9 Ibid. p. 338.
10 Ibid. p. 279.
11 Ibid. p. 335.
12 Martyrology, i. p. 157.
13 Martyrology, p. 161.
14 Martyrology, p. 268. The Martyrology is an abridgment of a large folio volume, in Dutch, by T. J. van Braght, a Mennonite minister. The first edition was published at Dordrecht, in 1660; the second, illustrated by more than a hundred engravings, at Amsterdam, in 1685. A full translation of the work, by J. Daniel Rupp, was published at Lancaster, Pennsylvania, in an octavo volume of 1048 pages, in 1837. The late Rev. Benjamin Millard, of Wigan, was the author of the translation issued by the Hanserd Knollys
Continuare în numărul viitor…
http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_iul06.htm
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Membralitatea, prin ochii “9 Marks”, partea a doua.
Blog Creștin Ardelean Viorel 