Ancorat în pânză de păianjen

Oonisim botezatu

Încrederea lui este zdrobită, și sprijinul lui este o pânză de păianjen. Iov 8:14

Pânza de păianjen, este suficientă pentru a prinde o muscă, un țânțar, un fluture sau orice insectă minusculă, care ulterior devine masa păianjenului. Așa a lăsat Creatorul pentru această vietate care ne sperie copiii și își țese capcana inclusiv în unghiul pereților din casa regală și a palatelor împărătești.

Țesută într-un mod misterios și cu o inginerie milimetrică, pânza de păianjen rămâne o excepțională capcană pentru vietățile inocente care îi pică victimă. Nici pe departe nu ar trebui să aibă victime umane.

Dacă privim în contextul versetului citat, neprihănitul Iov, vorbește despre oamenii care îL părăsesc pe Dumnezeu. Omul care se încrede în sprijinul omului, încrederea lui este ca o pânză de păianjen. E șubredă, e naivă, e ineficientă, e oarbă, e zadarnică.

Nu vă încredeți în cei mari, spunea psalmistul. Ce înseamnă asta? Continuă tot el, o nimica sunt fiii oamenilor! Psalmul 62:9
Da, o nimica sunt fiii omului! Minciună sunt fiii oamenilor! Puși în cumpănă toţi laolaltă, ar fi mai ușori decât o suflare. Merită să îți ancorezi speranțele în cuiul neputinței lor? Merită să le faci statuie? Merită să te bazezi pe vorbele lor? Cu siguranță Nu!

Stimați conmuritori! Nu vă lăsați înșelați de retorica umană! Orice promisiune: politică, medicală, socială, filosofică, toate sunt o deșertăciune. Nu părăsi pe Dumnezeu pentru niciuna dintre ele, sunt ancore din pânză de păianjen. Prea luăm de sfânt ce zice doctorul și ne jucăm de-a legea lui Dumnezeu. Prea ne lăsăm prostiți de filosofiile seculare, care nu țin decât un număr de ani și ignorăm zilnic Sfânta Scriptură,Cuvântul vieții și ancora eternității noastre. Prea ne lăsăm driblați de campaniile politicianiste și ignorăm cu voia promisiunile lui Dumnezeu.

Este vremea să ne trezim! Să tăiem toate ancorele din pânză de păianjen, și să ne ancorăm încrederea noastră numai și NUMAI în Dumnezeu. Atunci vom putea speră la arborarea steagului biruinței. Cântecul cu pânză de păianjen care ține 1,2,3……10 elefanți, este doar o metaforă puerilă a copilăriei, dar nu faceți din asta filosofie de viață, că ajungeți la suicid.

Ai fost dezamăgit de oameni? Te simți trădat de apropiați? Ți-ai pierdut încrederea în neamuri? Te-ai dezgustat de colegii tăi? Nu dispera. Este modul prin care Dumnezeu a îngăduit să ți se taie ancorele din pânză de păianjen. Să nu crezi că vei rămâne suspendat în aer, nu, abia acum când te vei prinde cu toată ființa ta de Dumnezeu, vei experimenta minuni. Doar în brațele sale ești în siguranță. Doar încrederea în El te edifică, te înalță, te duce mai sus de Cosmos.

Lasă pânzele păianjenilor jos. Pot fi o cursă iremediabilă pentru tine. Poate acum stai odihnit și adulmeci confortul oferit de niște muritori ca și tine, dar nu uita că o tarantula înfierbântată stă pregătită pentru a te mușca. Iar mușcătura este incurabilă. Așa este încrederea și bizuința pe oameni. Aș vrea să te cruț.

Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Psalmul 33:12. Ferice de tine care te ancorezi în iubirea lui Dumnezeu. Tu nu vei rămânea rușinat ca toți cei care s-au ancorat voluntar în pânze de păianjen. Tu în Numele lui Isus ești mai mult decât biruitor!

Inspiră aerul biruinței tale.

https://wordpress.com/read/feeds/92587749/posts/2315190929

Profesorul Read Schuchardt va conferenția la București despre „Cele șapte păcate ale vieții virtuale” — ARMONIA MAGAZINE – USA

Conferința va avea loc Vineri, 21 iunie 2019, de la ora 18:00, cu tema „Cele șapte păcate ale vieții virtuale” – la Casa Filipescu-Cesianu (Calea Victoriei 151) din București. de Andrei Nicolae „Adaptarea fără conștientizare înseamnă sinucidere”, arată profesorul Read Schuchardt, referindu-se la provocările mediului virtual pentru fiecare dintre noi. via Profesorul Read Schuchardt va conferenția […]

MANTUIREA IN TEOLOGIA ORTODOXA

download-1

APOSTOLUL PAVEL NE EXPLICA CE SE INTAMPLA LA BOTEZ:

Vă propun să citim împreună ce se scrie despre mântuire într-un  manual de teologie ortodoxă şi apoi să comentăm cele citite.

Voi transcrie mai jos fragmente din manualul „Dogmatica Ortodoxă”, scris de Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean şi publicat de editura Renaşterea  Cluj în anul 2000.

„Mântuirea pentru toată lumea, înfăptuită prin opera lui Iisus Hristos se numeşte mântuirea obiectivăsau generală, iar însuşirea de fiecare om a acestei mântuiri se numeşte mântuire subiectivă saupersonală, îndreptare, sfinţire, la temelia căreia stă mântuirea obiectivă.

„Creştinismul este religia mântuirii şi, de aceea, în centrul dogmaticii stă învăţătura despre mântuirea în Hristos…” (pag. 187).

„Mântuirea este o reînnoire, o refacere prin har a omului şi a lumii…” (pag.188).

„În Iisus Hristos, întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească…” (pag.204).

„Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului ca om şi rămâne pentru veşnicie, fără nici o schimbare, fără nici o întrerupere… (pag.204).

„Răscumpărarea şi aspectele ei.                                                    „Deoarece răscumpărarea este actul culminant al întregii lucrări mântuitoare a lui Iisus Hristos în lume, Sfinţii Părinţi s-au silit să o înfăţişeze în toată bogăţia ei, iar unii teologi mai vechi şi mai noi, pe temelia lor, au formulat mai multe teorii cu privire la sensurile răscumpărării, precum teoria penală, teoria preţului de răscumpărare, teoria răscumpărării prin jertfă, teoria ontologică, teoria morală şi altele, cu diferite nuanţări după confesiuni şi după autorii acestor teorii.

„Explicarea numărului relativ mare al acestor teorii stă în bogăţia conţinutului răscumpărării, ca cel mai minunat act dumnezeiesc în legătură cu lumea. Teologia ortodoxă rezumă teoriile referitoare la răscumpărare, luând în considerare cele trei aspecte ale acesteia şi anume, de jertfă, ontologic şi recapitulativ.

„Aspectul de jertfă al răscumpărării. Sub acest aspect, răscumpărarea se manifestă pe de o parte ca fiind îndreptată sau având direcţia către Dumnezeu, jertfa fără prihană fiind preţ al răscumpărării, jertfa curată a Dumnezeului-Om, iar pe de alta, în direcţia către om, ca ridicare a pedepsei pentru păcat… (pag.222)

„Aspectul ontologic al răscumpărării. Acest aspect… pune un accent mai puternic pe ridicarea, pe îmbunătăţirea şi perfecţionarea internă a firii omeneşti, prin opera de mântuire înfăptuită de Iisus Hristos… conţinutul ei, adică fiinţa sau substanţa ei fiinţială, ontologică, constă dintr-o îmbunătăţire sau perfecţionare, desăvârşire a însăşi firii omeneşti. Aşadar, aspectul ontologic al răscumpărării se referă la această perfecţionare internă, fiinţială, a firii omeneşti, prin jertfa Mântuitorului. Sub acest aspect, ascultarea şi moartea ca jertfă a lui Iisus Hristos a ridicat firea omenească însuşită de El, desăvârşind-o până la îndumnezeire…

„Mai trebuie subliniat că ascultarea şi moartea lui Iisus Hristos au avut puterea deplină de a ajunge la ţelul urmărit, adică la mântuire, putere de ridicare fiinţială, ontologică, a firii umane din stricăciune şi moarte, întrucât n-a fost ascultarea şi moartea unui simplu om, ci a lui Dumnezeu-Omul…                                                                               În teologia ortodoxă se acordă o atenţie deosebită aspectului ontologic al răscumpărării…(pag.123-124).

„Aspectul recapitulativ al răscumpărării. Iisus Hristos, întrupându-Se, Şi-a însuşit firea omenească în mod real, dar în această fire suntem cuprinşi în mod virtual (duhovnicesc, cum spun în numeroase locuri cărţile liturgice) toţi oamenii, iar prin jertfa şi îndumnezeirea firii umane în Hristos, toţi am fost aduşi jertfă şi îndumnezeiţi în mod virtual…

„În mod tainic, Iisus Hristos ne-a cuprins pe toţi în tot ce a făcut, recapitulându-ne virtual în El. Şi astfel, mântuirea noastră personală  sau subiectivă nu este altceva decât însuşirea de către fiecare dintre noi a ceea ce avem deja virtual în Hristos de la început. Aceasta înseamnă că mântuirea noastră este o prefacere a unirii noastre virtuale cu Hristos într-o unire cu El, actuală, personală, voită, prin credinţă, astfel actualizându-se, prin repetare tainică, tot ceea ce Hristos a făcut pentru răscumpărarea tuturor…”(pag.224).

Până aici este explicarea mântuirii aşa cum ne-a realizat-o Domnul nostru Iisus Hristos. Putem să spunem că suntem de acord cu această explicare. Este adevărat, explicarea se face în termeni teologici şi este greu de înţeles pentru omul neobişnuit cu jargonul acesta. Noi simplificăm lucrurile, folosind un limbaj modern mai simplu şi mai uşor de înţeles. În esenţă, mântuirea noastră stă în faptul că Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, S-a făcut una cu noi, ne-a luat pe toţi în Fiinţa Lui şi când a fost răstignit, omorât, înviat şi înălţat la cer, noi am trăit împreună cu El toate aceste evenimente: Am fost răstigniţi împreună cu Hristos, am murit împreună cu El, am fost îngropaţi împreună cu El, am înviat împreună cu El şi am fost înălţaţi şi aşezaţi împreună cu El în ceruri. Aceste lucruri s-au întâmplat realmente. Când noi le credem,  înseamnă că ni le însuşim, că devin ale noastre. Unirea noastră cu Hristos devine reală şi noi suntem „în Hristos” şi „Hristos trăieşte în noi”.

În Evanghelia după Marcu citim că Domnul nostru Iisus Hristos, după ce a înviat din morţi, i-a trimis pe ucenici să predice Evanghelia la toate popoarele şi apoi a declarat: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit. Dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16: 15-16).

Vedem că Mântuitorul adaugă botezul la procesul mântuirii şi noi trebuie să-L credem, fiindcă El este  Dumnezeu Întrupat. Apostolul Pavel ne explică ce se întâmplă la botez: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Iisus Hristos am fost botezaţi în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Într-adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:3-5).

Cu cuvinte simple: noi mărturisim  cu gura că acceptăm să ne facem una cu Hristos. Pe baza aceasta suntem scufundaţi în apă, suntem scufundaţi în Hristos, ne facem una cu El şi de aici înainte trăim în unire cu El.

Prin credinţă ne însuşim tot ce a făcut şi ce este Hristos; prin botez arătăm lumii că ne-am făcut una cu El şi că, de acum încolo, trăim în această realitate.

Să recapitulăm: Hristos s-a făcut una cu noi prin întrupare; noi ne facem una cu El prin credinţă şi botez.

Unirea cu Hristos este reală, obiectivă şi indistructibilă. De aceea, Apostolul Pavel exclamă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Şi declară hotărât că nimic de pe pământ sau din lumea spirituală nu ne poate despărţi de Dumnezeu, fiindcă noi suntem „în Iisus Hristos” (Romani 8: 35-39).

Să revenim la Cartea de dogmatică ortodoxă din care am transcris ceea ce aţi citit mai sus, pe primele două pagini.  Acum urmează ceva cu totul neaşteptat: „Mântuirea subiectivă este consecinţa răscumpărării în Iisus Hristos, prin care ne-a venit harul şi adevărul (Ioan 1:17). În concepţia Bisericii noastre şi spre deosebire de protestanţi, potrivit textului de la Romani 8:29, este o renaştere spirituală adevărată şi reală a omului, prin care el devine dreptînaintea lui Dumnezeu. Ea progresează sau regresează datorită unor condiţii subiective ale creştinului, fiind  dependentă de pregătirea şi ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibilă de creştere, întărire şi desăvârşire, dar fiindcă este legată nu numai de voinţa şi de lucrarea omului, ci şi de cum va găsi Dumnezeu rezultatul acţiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa.   

 De aceea, omului îi este necesară continua lucrare în acest scop…” (pag.253, sublinierea noastră, Iosif Ţon) ).

Doar opt rânduri mai jos, tot pe pagina 253 se scrie: „Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: „Căci în dar sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi: al lui Dumnezeu este darul. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos spre faptele bune, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2:8-10).

Iar, două pagini   mai încolo se scrie: „Învăţătura Bisericii noastre susţine că alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire” (pag.255).

Să se observe că în textul citat, din Sfânta Scriptură (Efeseni 2:8) se spune clar: „sunteţi mântuiţi prin credinţă… nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”.

Să ne amintim că mântuirea înseamnă că Domnul Hristos S-a unit cu noi şi noi ne-am unit cu El. Aici, în Efeseni 2:10, ni se spune că zidirea, sau plantarea noastră în Hristos se face „spre faptele bune, ca să umblăm în ele”.

Să observăm logica textului Biblic: Mântuirea noastră s-a făcut numai şi numai „prin darul lui Dumnezeu” şi noi, prin credinţa noastră, ne-am însuşit darul mântuirii, acceptând astfel unirea cu Hristos în vederea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu ca să umblăm în ele.

Noi nu facem fapte bune ca să fim mântuiţi, ci facem fapte bune fiindcă suntem mântuiţi.

Domnul Iisus Hristos, în Predica de pe munte, se referă la fapte ca fiind „roade”. El ne dă cheia cum să cunoaştem pe adevăraţii creştini: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?… Pomul bun nu poate face roade rele,  nici pomul rău nu poate face roade bune… Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7: 15-20). Roadele de care vorbeşte Iisus Hristos că pe baza lor va despărţi la judecată oile de capre trebuie să se vadă deja de pe acum. Noi de pe acum ştim că suntem oile Lui, fiindcă „oile Mele cunosc glasul Meu”. Domnul nostru, care este Păstorul nostru cel Bun, ne spune că acum „Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10:11-14). Noi nu trebuie să aşteptăm până la judecata finală ca să cunoaştem aceste lucruri. Tocmai în aceasta stă frumuseţea vieţii creştine, că ştim de pe acum că am fost mântuiţi şi suntem oile Domnului nostru Iisus Hristos, suntem ai Lui şi El este al nostru.

Tot astfel, Apostolul Pavel ne spune că ne-am făcut una cu Hristos „pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” (Romani 6:6). De asemenea, Duhul Sfânt ne este dat  ca să căpătăm puterea necesară să trăim o viaţă curată: „Dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14).

Prin urmare, afirmaţia că „alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire”contrazice în mod vizibil textul Sfintei Scripturi! Faptele bune sunt dovada mântuirii, nu cauza mântuirii.

Şi tot astfel, afirmaţia că „nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa” este totalmente contrară Sfintelor Scripturi!

Dar, dacă citim mai departe în cartea de dogmatică ortodoxă, suntem surprinşi să vedem cum se mai adaugă şi alte cerinţe pentru dobândirea mântuirii:

„Mântuirea subiectivă  sau îndreptarea trebuie  să şi-o însuşească însă fiecare creştin în mod personal, împropriindu-şi roadele răscumpărării sau împăcării de pe Golgota. La dobândirea acestei mântuiri, în afară de harul însuşit sau câştigat prin Sfintele Taine, sunt necesare credinţa şi faptele bune ale creştinului, la care însă se adaugă şi mijlocirea sfinţilor prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Desigur, lucrarea pentru dobândirea mântuirii subiective trebuie să şi-o facă fiecare creştin personal. Dar Biserica, prin sfintele ei slujbe şi îndeosebi prin Sfânta Liturghie, de asemenea sfinţii prin rugăciunile lor, mijlocesc  pentru creştini către Dumnezeu, pentru ca aceştia, pentru milostivirea dumnezeiască, să-şi poată dobândi mântuirea, ceea ce nu este un lucru uşor” (pag.264).

Pentru dobândirea mântuirii, „care nu este lucru uşor”, se mai adaugă imediat următoarele: cinstirea sfintelor moaşte, cinstirea sfintelor icoane, cinstirea sfintei cruci, preacinstirea Maicii Domnului” (pag. 264-272).

La toate acestea se mai adaugă teoria că tot ce a realizat Fiul lui Dumnezeu pe cruce este acum depozitat în Biserică şi „astfel Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin  Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei Întemeietor, ea împărtăşeşte credincioşilor harul divin până la sfârşitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată şi neîmpuţinată a harului divin pe care îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin Sfintele Taine” (pag.330).

Dacă întrebăm pe un teolog ortodox ce este de fapt Biserica, acesta îţi va răspunde că Biserica, în esenţa ei este alcătuită din ierarhia ei, adică din episcopii, mitropoliţii şi patriarhul ei. Iată concluzia din manualul de care ne-am folosit noi;

Biserică-ierarhie-taine este „sfânta triadă” în şi prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor” (pag.331).

Să observăm contradicţia: La început ni s-a explicat cum mântuirea noastră o realizează, o face, o împlineşte Fiul lui Dumnezeu pe crucea de la Golgota şi că noi doar trebuie să ne-o însuşim prin credinţă. Acum ni se spune că mântuirea se realizează prin sfânta triadă care este Biserica-ierarhia-tainele.

În Matei 17:18 citim că Domnul Iisus spune „Eu voi zidi Biserica Mea”, apoi în Matei 18:20, după ce ne spune că dacă nu ne putem împăca cu fratele nostru să-l spunem Bisericii, El adaugă: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor” şi prin aceasta ne dă definiţia Bisericii!  Lucrul acesta îl întăreşte Sfântul Apostol Petru, care, scriind către toţi creştinii, ne spune: „Voi sunteţi o preoţie sfântă… şi voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească…” (1 Petru 2: 5 şi 9) . În teologie, învăţătura aceasta se numeşte preoţia tuturor credincioşilor! Prin urmare, Biserica nu este ierarhia, Biserica este alcătuită din toţi creştinii adunaţi laolaltă în Numele lui Isus!!

Am văzut deasemenea că în „Dogmatica ortodoxă” ni se spune că dobândirea mântuirii „nu este un lucru uşor”, fiindcă pentru a o dobândi ne trebuie intervenţia Bisericii, a ierarhiei, a sfinţilor, a Maicii Domnului, a moaştelor, a icoanelor.

Mântuirea, care în Sfânta Scriptură, adică în Cuvântul lui Dumnezeu, este prezentată ca fiind lucrarea Domnului Iisus pe cruce, însuşită de noi prin credinţă,   în partea a doua a dogmaticii ortodoxe ni se prezintă ca fiind ceva foarte complicat, greu de obţinut şi nimeni nu poate şti în viaţa aceasta dacă este mântuit ssau nu. Dar noi am văzut că în Sfânta Scriptură ni se spune că aici şi acum noi ştim că am fost şi suntem mântuiţi, ştim că am devenit copii ai lui Dumnezeu, ştim că ne-am făcut una cu Domnul Iisus Hristos, ştim că suntem „în El” şi că „El trăieşte în noi”, ştim că avem părtăşie cu Dumnezeu, ştim că avem viaţă veşnică, ştim că vom petrece veşnicia cu Mântuitorul nostru, care ne-a garantat că acolo unde este El vom fi şi noi!

Desigur, mântuirea ca relaţie personală cu Dumnezeu, este ceva care durează toată viaţa şi de aceea cere  cultivarea ei, creşterea ei, cere studierea cuvântului lui Dumnezeu, cere cooperarea noastră cu Dumnezeu. Despre aceasta vom discuta într-un alt articol.

Aici vrem doar să adăugăm că lucrurile ne-biblice pe care ortodoxia le adaugă pentru dobândirea mântuirii sunt oferite pe bani. Dorinţa actuală a Bisericii ortodoxe române de a stoarce bani de pe popor prin oferta unor lucrări plătite este extrem de primejdioasă spiritual. Tocmai lucrurile acestea le-a înlăturat Reforma religioasă de acum cinci sute de ani. O asemenea Reformă ar revoluţiona şi viaţa spirituală din România.

Esenţa Reformei.

Mântuirea cuprinde trei evenimente esenţiale: Iertarea de păcate, împăcarea cu Dumnezeu şi eliberarea de sub orice stăpânire a celui rău. Acestea au fost realizate prin jertfa Fiului lui Dumnezeu pe cruce şi sunt oferite de Dumnezeu fiecărui om ca un dar, care se însuşeşte prin credinţă.

Mântuirea aduce cu sine intrarea omului într-o relaţie personală cu Dumnezeu.

Reforma a înlăturat preotul, biserica, ierarhia, liturghia, pe sfinţii, pe Maica Domnului, moaştele, icoanele din procesul de mântuire.

Preotul (pastorul) rămâne cu funcţia de învăţător, sfătuitor (consilier spiritual), predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, conducător al lucrărilor bisericii (actele de cult, sacramentele, tainele).

Biserica rămâne mediul în care credincioşii cresc spiritual şi în care lucrează împreună pentru promovarea lucrărilor lui Dumnezeu în societate şi pe câmpul de misiune.

http://iosifton.ro/blog/mantuirea-in-teologia-ortodoxa_2017_07_06_blog

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/mantuirea-in-teologia-ortodoxa/

Jurnal de Misiune din Ulan-Ude: Un clan de zei capricioși!

download-1

Astăzi facem cunoștință cu o parte din bucătăria buryaților specifică sărbătorii Sagaalgan. Nu pierdeți în fiecare zi din luna februarie, câte un episod din cultura impresionantă, dar pierdută spiritual a Buryaților din Jurnalul de Misiune a lui Marius Giura. Răspunde și tu la „Chemarea Siberiei” binecuvântând acest colț de lume prin rugăciune.

 

Ziua 5

16 februarie – Buryații se trezesc înainte de răsăritul soarelui. Se scoală în timp ce este încă întuneric, aprind focul în sobe și luminile în casă. Fac asta pentru ca zeul care „aduce noroc” să-i vadă și să nu treacă pe lângă ei în plimbarea lui de dinainte de răsăritul soarelui. Dacă-i prinde dormind, atunci anul viitor nu le va merge bine, cred ei.

Prima zi de Sagaalgan buryații o petrec în mijlocul familiei. Pregătesc mâncăruri „albe” (simbolul gândurilor/intențiilor bune, dar și al unui nou început), mâncăruri cum ar fi buuzî (un fel de găluște cu carne tocată în aluat, fierte în abur – poate cea mai cunoscută mâncare tradițională buryată/mongolă), smântână, brânză de vaci, lapte și alte mâncăruri din făină albă sau carne. De asemenea, fac schimb de cadouri unul cu altul. Așa începe Sagaalgan-ul (Luna Albă) – Anul Nou conform calendarului lunar.

Rugați-vă ca buryații să iasă de sub blestemul zeilor capricioși și să vină sub binecuvântarea lui Dumnezeu, „Căci ce binecuvântezi Tu, Doamne, este binecuvântat pentru veșnicie!” (1 Cronici 17:27)

Rugați-vă ca Cel ce este Lumina Lumii, Isus Hristos, să lumineze și inimile buryaților, astfel încât ei, urmându-L, să nu mai umble în întuneric. (Ev. după Ioan 8:12)

Rugați-vă ca ei să accepte darul vieții veșnice – „fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23)

Rugați-vă ca Dumnezeu să binecuvânteze familiile buryaților, familia fiind foarte importantă pentru ei, dar și ca multe dintre aceste familii să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu, cu mic și mare!

Rugați-vă și pentru seminarul Mișcarea Ucenicilor Multiplicatori, care va avea loc sâmbătă și duminică în biserica noastră cu participarea credincioșilor din mai multe bisericii din Buryatia. Rugați-vă ca 2 Timotei 2:2 – „Ceea ce ai auzit de la mine, înaintea multor martori, încredinţează unor oameni de încredere, care să fie în stare să-i înveţe pe alţii!” – să se împlinească în viețile noastre și în viețile lor!

Mulțumesc că-i purtați pe buryați și pe noi în rugăciune!

PS: una dintre imaginile atașate este o pictură de Zorikto Dorjiev, unul dintre cei mai faimoși pictori buryați, pictura reprezentând o familie buryată.

În harul Lui,

Marius Giura

https://www.stiricrestine.ro/2018/02/16/jurnal-de-misiune-din-ulan-ude-un-clan-de-zei-capriciosi/?u

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/jurnal-de-misiune-din-ulan-ude-un-clan-de-zei-capriciosi/

ROMANI VIII. EPILOG 15:14-16:27 / Dr. Bejamin Cocar,

Dr. Benjamin Cocar

Pagina de Teologie

Pagina de Teologie este realizată de

Dr. Bejamin Cocar,

Profesor Asistent de Biblie şi Teologie la Luther Rice Seminary, Georgia, USA

Pastor al Bisericii Baptiste Eben-Ezer

Site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer, unde Dr. Bejamin Cocar slujeşte ca pastor, pune la dispoziţia frăţietăţii meditaţii zilnice, care pot fi citite mergând direct la site-ul bisericii, sau prin site-ul Publicaţiei Baptiste de Apologetică.

Pentru cei care au posibilitatea să asculte predici, oferim frăţietăţii predicile fratelui Dr. Bejamin Cocar, care pot fi găsite pe site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer.

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

Începând cu luna decembrie 2005, vă prezentăm o altă temă la pagina de Teologie, cursul Romani predat de Dr. Benjamin Cocar la William Tyndale College in iarna anului 2000. Cursul de faţă este o analiză exegetică a cărţii Romani cu accent pe înţelegerea metodei lui Pavel de dezvoltare a subiectului cheie a neprihănirii lui Dumnezeu aşa cum se desprinde din tratarea sa a omului pierdut, naţiunea Israelului, şi creştinul. Atenţie specială se acordă unei înţelegeri a naturii vieţii victorioase a creştinului aşa cum apare în scrisoarea lui Pavel către biserica din Roma.

ROMANI VIII. EPILOG 15:14-16:27

Marele Apostol al neamurilor este aproape de a conclude marea scrisoare teologică scrisă vreodată. El a prezentat bisericii creştine din Roma marile învăţături ale credinţei.

Pavel a prezentat înaintea noastră imaginea întunecată a condamnării, marea imagine a justificării doar prin credinţă, ne-a purtat în mijlocul bătăliei intense pentru sfinţire, şi ne-a dus în locurile cereşti de glorificare. El a mers cu noi pe urmele dedicării, şi ne-a învăţat să trăim printre membrii familiei, printre vecini, duşmanii noştri, şi printre fraţii cei slabi dintre ai noştri, sau cei tari. Acum el va conclude această mare epistolă. El vrea să ajungă la Ierusalim, şi de acolo să plece în Spania spre Roma. Care sunt lucrurile pe care vrea să le scrie înainte de a-şi conclude scrisoarea sa?

14. În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii.

15. Totuşi, ici colea v-am scris mai cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului pe care mi l-a dat Dumnezeu,

16. ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt.

17. Eu, deci, mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu.

18. Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele,

19. fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt. Aşa că, de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos.

20. Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul,

21. după cum este scris: „Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea şi cei ce n-auziseră de El, Îl vor cunoaşte.”

22. Iată ce m-a împiedicat de multe ori să vin la voi.

23. Dar acum, fiindcă nu mai am nimic care să mă ţină pe aceste meleaguri şi fiindcă de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi,

24. nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi.

25. Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor.

26. Căci cei din Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii, care sunt în Ierusalim.

27. Negreşit, au avut bunătatea; dar era şi o datorie faţă de ei; pentru că, dacă Neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovniceşti, este de datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor pământeşti.

28. După ce-mi voi împlini, deci, însărcinarea aceasta şi le voi încredinţa aceste daruri, voi pleca în Spania şi voi trece pe la voi.

29. Ştiu că dacă vin la voi, voi veni cu o deplină binecuvântare de la Hristos.

30. Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine,

31. ca să fiu izbăvit de răzvrătiţii din Iudea şi pentru ca slujba pe care o am pentru Ierusalim, să fie bine primită de sfinţi;

32. şi astfel să ajung la voi cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu şi să mă răcoresc puţin în mijlocul vostru.

33. Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toţi! Amin.
a. încrederea lui Pavel în biserica din Roma, 15:14-15a

b. lucrarea lui Pavel către lumea neamurilor, 15:15b-24

(1) lucrarea lui era prin harul lui Dumnezeu, 15:15b

(2) lucrarea lui era centrată pe Evanghelie, 15:16

(3) lucrarea lui era pentru slava lui Dumnezeu, 15:17

(4) lucrarea lui era prin puterea lui Dumnezeu, 15:18-19

(5) lucrarea lui era conform planului lui Dumnezeu, 15:20-24

c. lucrarea neamurilor către evrei, 15:25-33

(1) Pavel merge să slujească sfinţilor de la Ierusalim

(2) Macedonia şi Ahaia au făcut o contribuţiei pentru săracii din Ierusalim

(3) cei care au primit Evanghelia de la evrei s-au simţit obligaţi să-i ajute pe evrei cu banii lor

(4) Pavel avea nevoie de rugăciunile lor ca să fie scăpat de evreii necredincioşi

d. salutul final al lui Pavel, 16:1-27

1. Vă dau în grijă pe Fivi, sora noastră, care este diaconiţă (Sau: slujitoare) a Bisericii din Chencrea;

2. s-o primiţi în Domnul, într-un chip vrednic de sfinţi şi s-o ajutaţi în orice ar avea trebuinţă de voi; căci şi ea s-a arătat de ajutor multora şi îndeosebi mie.

3. Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus,

4. care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţumesc nu numai eu, dar şi toate Bisericile ieşite dintre Neamuri.

5. Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor. Spuneţi sănătate lui Epenet, preaiubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos.

6. Spuneţi sănătate Mariei, care s-a ostenit mult pentru voi.

7. Spuneţi sănătate lui Andronic şi lui Iunia, rudele mele şi tovarăşii mei de temniţă, care sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar.

8. Spuneţi sănătate lui Ampliat, preaiubitul meu în Domnul.

9. Spuneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Hristos şi lui Stache, preaiubitul meu.

10. Spuneţi sănătate lui Apele, încercatul slujitor al lui Hristos. Spuneţi sănătate celor din casa lui Aristobul.

11. Spuneţi sănătate lui Ierodion, ruda mea. Spuneţi sănătate celor din casa lui Narcis, care sunt ai Domnului.

12. Spuneţi sănătate Trifenei şi Trifosei, care se ostenesc pentru Domnul. Spuneţi sănătate Persidei preaiubite, care s-a ostenit mult pentru Domnul.

13. Spuneţi sănătate lui Ruf, cel ales în Domnul şi mamei lui, care s-a arătat şi mama mea.

14. Spuneţi sănătate lui Asincrit, lui Flegon, lui Hermes, lui Patroba, lui Herma şi fraţilor care sunt împreună cu ei.

15. Spuneţi sănătate lui Filolog şi Iuliei, lui Nereu şi surorii lui, lui Olimpa şi tuturor sfinţilor care sunt împreună cu ei.

16. Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare Sfântă. Toate Bisericile lui Hristos vă trimit Sănătate.

17. Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.

18. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşeală inimile celor lesne crezători.

19. cât despre voi, ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur, deci, de voi şi doresc să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele şi proşti în ce priveşte răul.

20. Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.

21. Timotei, tovarăşul meu de lucru, vă trimite sănătate; tot aşa şi Luciu, Iason şi Sosipater, rudele mele.

22. Vă trimit sănătate în Domnul eu, Terţiu, care am scris epistola aceasta.

23. Gaiu, gazda mea şi a întregii Biserici, vă trimite sănătate. Erast, vistiernicul cetăţii, vă trimite sănătate; tot aşa şi fratele Cuart.

24. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.

25. Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri,

26. dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor, şi, prin porunca Dumnezeului celui veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă,

27. a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin.
(1)            lăudarea lui Fivi, 16:1-2

–         ea era o servitoare a bisericii din Chencrea, portul Corintului

–         ea vizita Roma, probabil aducând scrisoarea

 (2)           Pavel salută 26 de oameni pe nume şi doi fără nume, precum şi pe mulţi din „bisericile de casă”, 16:3-16

–         dragii lui co-lucrători şi ajutători Priscila şi Acuila; ei şi-au riscat vieţile pentru el, ce cuplu! (Fapte 18:2, 3, 18-19; 1 Corinteni 16:19)

–         toate bisericile sunt mulţumitoare pentru ei

–         Epenet primul convertit în Asia

–         Maria a lucrat din greu pentru voi

–         Andronic şi Iunia, rudele lui Pavel, co-prizonieri, au venit la Hristos înaintea lui Pavel…

–         Ampliat, Urban, Stache, Apele, preaiubiţi, tovarăşi de lucru, dragi prieteni, aprobaţi în Hristos

–         casa lui Aristobul, nepotul lui Irod cel Mare, fratele lui Agripa I? (Cranfield)

–         Ierodion, ruda lui Pavel, suport pentru cei de mai sus

–         casa lui Narcis, cei în Domnul

–         Trifena, Trifosa, Persida, buni lucrători

–         Ruf, ales de Domnul, şi mama sa, ea a fost o mamă pentru Pavel! (Marcu 15:21)

–         Asincrit, Flegon, Hermes, Patroba, Herma şi fraţilor care sunt împreună cu ei

–         Filolog şi Iulia, Nereu şi surorii lui, lui Olimpa, şi congregaţia lor

Pavel ştia mulţi creştini în Roma, şi aceasta face scrisoarea să fie foarte personală prin a menţiona pe câţiva dintre ei pe nume. Ce om mare a lui Dumnezeu. A călătorit în tot Imperiul Roman, a întâlnit numeroşi creştini, şi totuşi putea să mai numească un număr bun de fraţi din Roma. Noi suntem familia lui Dumnezeu, şi ce mai familie!

(3)            fiţi atenţi la cei care cauzează divizii, 16:17-20

(4)            salutării companiilor lui Pavel, 16:21-23

–         Timotei

–         Lucius, Iason, Sosipater

–         Terţiu, secretarul lui Pavel

–         Gaiu, gazda lui Pavel

–         biserica din Corint

–         Erast, director din Corint al lucrărilor publice

–         Cuart

(5)            Doxologie, 16:25-27

Versetul 24 probabil că nu este parte din textul original.

Autorităţile occidentale îl au aici în loc de a-l avea în 16:20b. Câteva autorităţi au binecuvântarea de la finalul doxologiei, după v. 27. Cea mai plauzibilă poziţie este la finalul versetului 20, verset care conclude nota personală a lui Pavel.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_iul06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos ÎNVIEREA LUI HRISTOS: Un fapt istoric – Benjamin B. Warfield.

download-1

ÎNVIEREA LUI HRISTOS: Un fapt istoric Benjamin B. Warfield

Următorul eseu a fost publicat original în Jurnalul de Filozofie Creştină – The Journal of Christian Philosophy, vol. III., 1884, pp. 305-318.

Este oarecum o chestiune dificilă să faci distincţia dintre faptele şi relatările creştine. Doctrinele Creştinismului sunt doctrine doar pentru că ele sunt fapte; iar faptele Creştinismului devin doctrinele sale cele mai indispensabile. Întruparea Dumnezeului veşnic este în mod necesar o dogmă: nici un ochi uman nu ar putea mărturisi plecarea sa faţă de starea omului, nici o limbă umană nu putea aduce mărturie despre aceasta ca un fapt. Şi totuşi, dacă aceasta nu ar fi un fapt, credinţa noastră este în zadar, noi suntem încă în păcatele noastre. Pe de altă parte, Învierea lui Hristos este un fapt, un caz extern din cadrul cunoaşterii oamenilor pentru a fi stabilit de mărturia lor. Şi totuşi, aceasta este doctrina cordială a sistemului nostru: de aceasta atârnă toate celelalte doctrine ale noastre.

Au existat unii care, într-adevăr, au refuzat să admită importanţa esenţială a acestui fapt pentru sistemul nostru; şi chiar un critic atât de considerabil ca şi Keim s-a anunţat pe sine ca susţinător al acestui punct de vedere. Strauss a văzut, totuşi, cu ochi mult mai înseninaţi, declarând într-adevăr faptul învierii lui Hristos ca fiind „centrul centrului, inima reală a Creştinismului”, pe care stă sau cade adevărul său. Faţă de acestea, totuşi, un gânditor mai bătrân şi mai profund decât Strauss a mărturisit din abundenţă cu mult timp în urmă. Scepticul modern nu face nimic decât să repete cuvintele apostolului Pavel. Dar scepticul modern trebuie să fie debarasat de învierea lui Hristos. Acesta a recunoscut necesitatea şi şi-a aplecat toate energiile în strădanie.

Însă urmaşii Salvatorului au recunoscut şi ei suprema importanţă a acestui fapt; şi înregistrările Creştinismului conţin o masă de dovadă pentru aceasta, de o varietate atât de convingătoare şi putere convingătoare încât dilema faimosului Hume1 se dă îndărăt pe capul său. Este mult mai imposibil că legile mărturiei ar trebui să fie pe departe puse separat, încât o astfel de mărturie să fie greşită, decât ca legile naturii să fie puse separat şi ca un om să învie din morţi. Însăşi oponenţii revelaţiei fiind ei înşişi martori, mărturia cărţilor istorice ale Noului Testament dacă mărturia martorilor oculari este suficient de amplă pentru a stabili aceasta, pentru ei, un fapt absolut de zdrobitor. Este admis aproape universal faptul că Evangheliile conţin mărturie pentru învierea lui Hristos, care, dacă stă pe picioare, dovedeşte faptul; şi dacă Hristos a înviat din morţi, tot motivul şi toată posibilitatea negării oricărui fapt supranatural al Creştinismului este înlăturat pentru totdeauna.

De sigur, a devenit necesar, dar, pentru aceia care neagă o origine supranaturală a Creştinismului pentru a pune sub acuzare credibilitatea acestor martori. Este admis faptul că dacă relatarea Evangheliei ar fi într-adevăr mărturia martorilor oculari, atunci Hristos a înviat din morţi, însă este imediat adăugat faptul că Evangheliile sunt compoziţii târzii care au venit la lumină în al doilea secol – încât ele reprezintă, nu mărturia unor martori oculari, ci sălbaticele vise ale unei fantezii mitologice sau invenţiile mai primitive ale unui fals lipsit de scrupule; şi din aceasta, prin urmare, ei sunt nevrednici de creditare şi martori fără valoare faţă de fapt. Astfel, este proclamat, acest caz pretins al învierii din morţi a lui Isus că este dezgolit de toată mărturia pretinsă a martorilor; şi toată discuţia despre întrebarea dacă acesta ar fi sau nu un fapt este pentru totdeauna pus deoparte – singura întrebare rămânând aceea care se preocupă cu originea şi propagarea acestui crez fanatic.

În această poziţie îl găsim pe sceptic îngrădit – o poziţie puternică asigurată şi aleasă cu îndemânare desăvârşită. Aceasta însă nu este de neînvins. Există cel puţin două cursuri deschise pentru noi în atacarea acesteia. Am putea ori să înfuriem lucrările sau, prin a întoarce flancurile ei, să ne aducem armele noastre pentru a sta împotriva lor din spate. Autenticitatea Evangheliilor noastre este negată – noi ori am putea nega autenticitatea lor şi astfel şi caracterul mărturiei pe care îl conţin, sau am putea să renunţăm la întrebarea cărţilor atacate şi, să le folosim doar pe acelea care scepticii le declară a fi recunoscute drept autentice, şi să dovedim din ele că învierea lui Hristos a avut de fapt loc2.

Primul curs, fiind cel mai direct, este de obicei cel adoptat. Aici bătălia este intensă, însă subiectul ei nu este de îndoit. În mod intern, acele cărţi se dovedesc ele însele a fi autentice. Ele nu numai că proclamă o învăţătură absolut de originală şi evident de divină, ci ele au prezentat o biografie lumii pe care nici un om sau grupare de oameni nu ar putea să o născocească. Nici un mitolog nu ar fi putut inventa o Personalitate divino-umană – desemnând proporţiile exacte în care divinitatea şi umanitatea sa să fie arătate în viaţa sa, şi apoi să dramatizeze acest caracter printr-un curs aşa de lung de învăţătură şi acţiune fără nici o singură contradicţie sau inconsistenţă. Simplii ţărani au reuşit într-o sarcină în care o grupare de filozofi ar fi eşuat în mod sigur fără de speranţă, ceea ce poate fi justificat doar pe ipoteza că ei eu detaliat în mod simplu faptele actuale.

Din nou, sunt multe coincidenţe evident de neintenţionate în puncte minuţioase care trebuiesc observate între cartea Faptele Apostolilor şi acele epistole ale lui Pavel acceptate ca autentice, care dovedesc dincolo de orice îndoială că această carte este istorie autentică. Autenticitatea Faptelor este susţinută de cea a Evangheliei după Luca, şi mărturia acestor două întemeiază Învierea.

Dar pe lângă evidenţa internă, evidenţa externă pentru autenticitatea cărţilor istorice ale Noului Testament este incontestabilă. Succesorii imediaţi ai apostolilor le-au înzestrat pe acestea şi le-au stimat ca documente autoritare ale religiei lor unul din scriitorii acestei ere (pus de Hingenfield în secolul întâi) îl citează pe Matei ca Scriptură: un altul pune în mod explicit cartea Faptele Apostolilor printre „Cărţile Sfinte”, o colecţie ce conţine  termenii comuni ai Vechiului Testament şi cel puţin o parte largă a Noului: toţi citează aceste cărţi istorice cu respect şi reverenţă. Nu există nici un fundament extern, istoric şi nici un loc nu este lăsat pentru negarea autenticităţii Evangheliilor şi a Faptelor; şi de aici, nu rămâne nici un loc pentru negarea faptului Învierii. Rezultatul unui conflict de la mijlocul secolului în această linie de atât a rezultat în justificarea triumfătoare a credibilităţii înregistrărilor creştine.

Nu ne propunem, totuşi, să luptăm în această privinţă din nou acum. Al doilea din cursurile de mai sus au fost mai puţin adoptate în mod comun, însă duce le rezultate egal de satisfăcătoare. A expune aceasta este obiectul nostru prezent. Cele mai extreme şcoli ale scepticismului admit faptul că Apocalipsa este de Sf. Ioan; şi că Romani, 1 şi 2 Corinteni, şi Galateni sunt scrisori autentice ale Sf. Pavel3. Mulţi lideri ai gândirii anti-creştine admit şi alte epistole; dar doresc să ne limităm la cea mai îngustă bază. Sarcina noastră prezentă, prin urmare, este, renunţând la toată referinţa la cărţile disputate, să arătăm că mărturia acestor scrieri mărturisite ca autentice ale apostolilor este destulă pentru a întemeia faptul Învierii. Suntem chiar gată să ne asumăm o cale şi mai îngustă. Apocalipsa este admisă că a fost scrisă de un martor ocular al morţii lui Hristos şi al tranzacţiilor ulterioare; şi cartea Apocalipsa atestă învierea lui Hristos. În ea el este descris ca Cel care a fost mort şi care a venit la viaţă (2:8), şi ca primul născut dintre cei morţi (1:5). Prin urmare, aici este admis unul că a fost un martor ocular care atestă Învierea. De dragul simplificării argumentului nostru, totuşi, vom omite mărturia Apocalipsei şi să ne întrebăm dacă ceea ce mărturisesc cele patru epistole confirmate ale lui Pavel – Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni – sunt în acord cu faptul că Hristos a înviat din morţi.

Este clar la prima privire a acestor epistole că ele au foarte multe de zis despre Înviere. Sarcina noastră este să extragem valoarea esenţială a acestor referinţe.

Am nota, dar, în primul rând, că Pavel revendică a fi el însuşi un martor ocular al unui Hristos înviat. După ce afirmă ca un fapt că Hristos a înviat din morţi şi enumeră variatele sale apariţii la urmaşii săi, el adaugă: „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8). Şi din nou, el îşi bazează apostolia sa pe această vedere spunând (1 Corinteni 9:1), „Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?” „Vederea” lui a Domnului Isus a fost, prin urmare, de un aşa fel încât ea a constituit o chemare la apostolie. Aceasta nu a fost, deci, o simplă vedere a lui Isus înaintea crucificării lui: aşa cum este dovedit din faptul că după toate apariţiile pe care le-a binevoit el după învierea sa către urmaşii săi, că Pavel l-a văzut (1 Corinteni 15:8). Rămâne adevărat, atunci, că Pavel revendică a fi un martor ocular al faptului că Hristos a înviat. Nu este de ajuns să spunem că Pavel revendică să fi avut doar o „teofanie” cum şi era – o „vedere” a duhului viu al lui Hristos, care nu ar implica învierea trupului său. Aşa cum a indicat cu mult timp în urmă Bevschlag, că întregul argument din 1 Corinteni 15  fiind desemnat să însemne o dovadă a învierii trupeşti pentru credincioşi de la învierea lui Hristos, are necesită ideea ca Pavel, ca şi ceilalţi martori aduşi ca dovadă, să fi văzut pe Hristos în trup. Nici nu este dificil să determinăm când revendică Pavel că l-a văzut pe Hristos: aceasta este admis de tot ceea ce a fost această „vedere” care a produs conversia lui şi l-a chemat la apostolie. Conform cu Galateni 1:19 ambele chemări erau simultane.

Trasând astfel conversia sa şi bazând apostolia lui pe învierea lui Hristos, nu este ciudat faptul că Pavel nu a putut să-şi menţină epistolele sale de la a fi zburlite cu însemne ale intensei cale convingeri a faptului Învierii. Comparaţi de exemplu Romani 1:4; 4:24, 25; 5:10; 6:4, 5, 8-11, 13; 7:4; 8:11, 34; 10:7,9; 15:9. Nu putem dar nega fără ridiculizare faptul că Pavel era pe deplin convins că el l-a văzut pe Isus cel înviat, şi însăşi scepticii se simt forţaţi să admită acest fapt.

Ce să facem dar cu această revendicare a lui Pavel de a fi un martor ocular? Să declarăm „vederea” sa că nu a fost una reală, ci o viziune înşelătoare? Pavel s-a gândit la aceasta în întregime şi ca o vedere. Însă ni se spune că lui Pavel i s-a dat să aibă viziuni – că el era de fapt din acel temperament spiritual entuziast – ca Francis de Assisi de exemplu – care nu distinge între ideile obiective vi şi faptele externe. Dar în timp ce trebuie admis faptul că Pavel a văzut viziuni, tot criticismul sobru trebuie să nege în întregime că el era un vizionar. Renunţând la faptul că chiar şi viziunile lui Pavel erau comunicate în mod exterior lui şi nu erau proiecţii ale unei imaginaţii bolnave, precum şi toată discuţia generală a elementelor caracterului lui Pavel, această ipoteză vizionară este zdrobită de simplul fapt că Pavel ştia diferenţa dintre „vederea” sa a lui Isus şi viziunile sale, şi enunţă distincţia dintre ele în mod tăios. Această „vedere” a fost, aşa cum el însuşi ne spune, ultima dintre ele; şi singura viziune prin care principiile oponenţilor noştri pot fi atribuite lui, acea înregistrată în 2 Corinteni 12 este descrisă de Pavel într-o asemenea manieră încât să facă contrastul foarte puternic dintre confidenţa sa în această „vedere” şi incertitudinea sa faţă de ceea ce i s-a întâmplat atunci. De sigur, nu se poate face nici un apel corespunzător faţă de istoria „falsă” a Faptele Apostolilor; dar, dacă se încearcă, este suficient să spunem că conform cărţii Faptele Apostolilor, Pavel l-a văzut pe Isus după această vedre a 1 Corinteni 15; dar că aceasta era într-o transă (Fapte 22:18 şu), şi în ciuda acesteia vederea din 1 Corinteni 15 era „ultima” dată când a fost văzut Isus. Cu alte cuvinte, Pavel atrage încă o dată o distincţie strictă între „viziunile” şi această „vedere” a sa.

Este instructiv să notăm metodele prin care se încearcă să se facă această ipoteză vizionară mai credibilă. O imagine grafică este trasată de Baur, Strauss şi Renan, despre condiţia psihologică şi fizică Sf. Pavel. El a fost atins de statornicia creştinilor; a fost adânc mişcat de grandoarea morţii lui Ştefan; a început să se îndoiască de faptul dacă învierea lui Hristos nu cumva a avut de fapt loc; şi, bolnav în trup şi distras în minte, lovit de fulgerul unei furtuni, a fost îngenuncheat în calea lui spre Damasc şi a văzut în delirul său – o viziune groaznică imaginată de sine. Ar fi uşor de arătat că punctele principale ale acestei imagini sunt contrazise de Pavel: el nu cunoaşte nimic despre distragerea minţii sau de îndoielile deschise înaintea venirii catastrofei (cf. Galateni 1:13 şu). Ar fi din nou uşor să arătăm că, pe câte era aceasta de strălucită, această imagine eşuează în a relata faptele, notabilă pentru imensa schimbare morală (recunoscută de însăşi Pavel) prin care el a fost transformat de la cel mai setos de sânge dintre fanatici în cel mai gingaş dintre sfinţi. Dar ar fi suficient pentru scopul nostru prezent că nu numai ceea ce îl lasă a fi plauzibil este legătura sa cu anumite fapte înregistrate în istoria „de necrezut”, Faptele Apostolilor. Descoperim noi înşine, dar, în această dilemă că dacă Faptele Apostolilor nu ar fi istorie adevărată, atunci aceste fapte nu ar fi folosite aşa; dacă Faptele Apostolilor ar fi într-adevăr istorie, atunci conversia lui Pavel a şi avut loc; şi din nou, dacă Fapte este adevărată, atunci şi Evanghelia după Luca este; şi Fapte şi Luca sunt destule pentru a autentifica învierea lui Hristos. În oricare caz, cauza noastră este câştigată.

În ceea ce priveşte această întreagă schemă vizionară mai avem încă o remarcă de făcut: este de notat că şi dacă ar fi mai plauzibilă decât este, aceasta tot nu ar mai fi vrednică de o consideraţie ulterioară. Căci Pavel credea în faptul învierii lui Hristos nu pentru că l-a văzut el pe Domnul, ci şi din mărturia altora. Noi am fi notat, astfel, în al doilea loc faptul că Pavel ne introduce pe alţi martori oculari ai învierii lui Hristos. El şi-a bazat evanghelia sa pe acest fapt; şi în Galateni 2:6 şu, el ne spune că evanghelia sa era aceeaşi ca cea predicată de Petru, Iacov şi Ioan. Cei trei credeau cu aceeaşi intensitate că Hristos a înviat din morţi. Am văzut deja că această mărturie în ceea ce-l priveşte cel puţin pe Ioan, este sprijinită de ceea ce el însuşi a scris în Apocalipsa. În consistenţă cu deducţia, din nou, Pavel declară în mod explicit în 1 Corinteni 15:3 şu, că Hristos cel înviat a fost văzut nu doar de el ci şi de Chifa, Iacov, şi de toţi apostolii; şi aceasta de mai multe ori. Ba mai mult: el declară că el a fost văzut de peste cinci sute de fraţi odată, majoritatea dintre ei erau încă în viaţă când Pavel a scris această scrisoare, şi a căror mărturie o invocă el. Aici, Pavel ne prezintă un nor de martori.

În respect faţă de ei următoarele fapte sunt demne de remarcat. Aceşti martori au fost numeroşi; erau cel puţin cinci sute. Ei nu erau o simplă gloată necunoscută: cunoaştem ceva de unii dintre ei şi îi cunoaştem drept oameni practici. Majoritatea dintre ei erau încă în viaţă când Pavel a scris şi el putea face apel la ei pentru a aduce mărturie pentru corinteni.

Rezultatul este că tot ceea ce este notat în 1 Corinteni este echivalent cu mărturia lor individuală. Pavel este crezut a fi un scriitor sobru şi demn de încredere; epistola aceasta se admite a fi autentică a lui; şi el în acest document contemporan provoacă un apel faţă de martorii oculari în viaţă. El nu ar fi făcut acest apel confident dacă aceşti oameni nu ar fi profesat, în mod sobru şi cinstit, că l-au văzut pe Hristos. Avem, dar, nu numai pe Pavel revendicându-se a fi un martor ocular al Învierii, ci un număr mare de oameni, peste două sute şi cincizeci care erau cunoscuţi a fi încă în viaţă când a scris el. Nu trebuie să dăm socoteală pentru revendicarea unui om care l-a văzut pe Isus viu după ce a murit acesta, ci pentru aceeaşi revendicare adusă de o mulţime. Ne va fi oare de vreun folos argumentarea cuiva că Pavel avea uneori viziuni? Şi încă mai este un punct vrednic de a fi remarcat. Martorii la care se face apel aici sunt ucenicii şi apostolii originali ai Domnului. Din aceasta rezultă două lucruri: unu, ucenicii originali au crezut că l-au văzut pe Domnul înviat; şi al doilea, ei revendică faptul că l-au văzut în a treia zi după îngroparea lui (1 Corinteni 15:4). Aceasta, conform cu Pavel, este un fapt sigur.

Notaţi apoi în al treilea rând că această mărturie (aşa cum a fost deja arătată) nu era doar absolut de convingătoare pentru apostolul Pavel, ci era aşa şi faţă de întregul trup de creştini. Pavel nu numai că şi-a bazat adevărul întregului Creştinism pe adevărul acestei mărturii, şi şi-a bazat conversia lui pe aceasta, ci şi toţi creştinii. El nu putea conta pe toţi cititorii săi că sunt la fel de ferm convinşi de acest fapt aşa cum era el. Către corinteni, galateni, romani – aceasta este dogma Creştinismului. Când Pavel doreşte să-şi dovedească apostolia sa corintenilor sau galatenilor lui nu îi este teamă să o bazeze pe faptul astfel admis al învierii lui Hristos (1 Corinteni 9:1; Galateni 1:1): când el vrea să facă justificarea noastră să pară sigură pentru romani, el face apel la învierea lui Hristos în dovedirea ei (Romani 4:24, 25). Acestea sunt doar specimene ale practicii lui. Atât aluziile propuse cât şi cele incidentale sunt făcute faţă de Înviere în toate aceste patru epistole în minţile cititorilor lui. Ori de câte ori el le scrie corintenilor, galatenilor sau romanilor, aceasta este la fel de adevărată. Luaţi în considerare forţa acestui lucru. În unele din aceste biserici, trebuie să ne reamintim, erau disensiuni, diviziuni, partide îmbrăcate într-o ostilitate amară împotriva unii altora, partide cu negare insolentă a apostoliei, sau care renunţau la conducerea lui Pavel. Cu toate acestea toate partidele credeau în învierea lui Hristos: Pavel poate face apel la toţi să accepte o doctrină bazată pe aceasta. Oponenţilor lui cei mai amari el le va dovedi apostolia lui prin a revendica că l-a văzut pe Domnul cel înviat. Este clar, deci, că învierea lui Hristos era considerată în zilele lui Pavel drept o doctrină primordială, universală şi esenţială pentru Creştinism.

Din nou, unii din cititorii lui Pavel au fost departe de a fi simplii creduli. Era o partidă în biserica din Corint, de exemplu, care, cu toate instinctele criticismului filozofic modern, revendica dreptul de a încerca pe baza raţiunii doctrinele supuse acceptării lor. Ei nu puteau accepta o astfel de absurditate cum era învierea trupurilor acelora care au adormit în Domnul: „Dacă morţii învie, cu ce trup vor învia ei?” era doar un argument din cercetările lor. Aceeaşi clasă de dificultăţi în privinţa învierii oamenilor, cum ar începe în vremurile moderne în cercetările oamenilor de ştiinţă, era în mod evident înaintea minţilor lor. Cu toate acestea ei credeau ferm în învierea lui Hristos. Când Pavel vrea să se argumenteze cu ei în privinţa învierii lor, el îşi bazează argumentul său pe fundamentul comun al învierii lui Hristos. Este clar, deci, că credulii nesocotiţi nu vor justifica acceptarea universală a acestei doctrine: oameni capabili şi mai mult decât doritori să aplice testele critice faţă de evidenţă erau credincioşi fermi în aceasta.

Şi totuşi, una dintre aceste scrisori este adresată unei biserici cu care Pavel nu avea nici o legătură personală. Aceasta nu a fost fondată de el; nu a fost vizitată niciodată de el; nu i s-a adresat înainte acesteia. Erau aceia din ea care erau opuşi faţă de cele mai dragi învăţături ale lui: erau în ea acei umili urmaşi ai lui Hristos în timp ce el se tot înfuria împotriva Bisericii lui. Totuşi, cu toţii credeau ferm aşa ca el în învierea lui Hristos. El le putea dovedi doctrinele sale cel mai bine prin a se baza pe această credinţă comună. Este clar, deci, că această doctrină nu a fost de o creştere târzie din cadrul Bisericii, şi nici nu îşi avea originea în Pavel. Aceasta a fost întotdeauna crezul universal al Bisericii: oamenii nu credeau aceasta deoarece Pavel a predicat-o, ci ei şi Pavel o credeau datorită caracterului convingător al evidenţei. Când a avut o credinţă, atât de universal acceptată ca parte a Creştinătăţii aborigene în anul 58 d. Hr., o oportunitate de a creşte spre fiinţă? Şi dacă a crescut, cum rămâne cu mărturia acelora peste două sute cincizeci care încă erau martori în viaţă faţă de acest fapt?

Aici ne-am putea opri de drept ca să adunăm rezultatele. Aceasta se pare a fi indiscutabil de evident din aceste patru epistole ale lui Pavel: Primul, Învierea lui Hristos era crezută în mod universal în Biserica Creştină atunci când aceste epistole au fost scrise: fie că existau partide pe acolo, oricât de aproape ar fi fost, totuşi ei nu tăiau prin această dogmă. Al doilea, Că urmaşii originali ai lui Hristos, incluzând apostolii săi, au revendicat a fi martori oculari ai faptului învierii sale; şi prin urmare, de la început (a treia zi) întreaga Biserică a fost convinsă de adevărul ei. peste 250 din aceşti martori erau în viaţă atunci când a scris Pavel. Al treilea, Că Biserica credea în mod universal că îşi datora viaţa ei, precum şi continua sa existenţă şi creştere, fermei sale credinţe în această dogmă. Pentru ceea ce trebuie justificat este: 1. Nu pentru crezul unui om că el l-ar fi văzut pe Domnul, ci a câtorva peste 500. 2. Nu pentru convingerea unei partide, şi aceasta după un anumit timp, că Domnul a înviat, ci crezul universal şi imediat al întregii Biserici. 3. Efectul acestei credinţe în schimbarea absolută a caracterelor şi umplerea cu entuziasm a primilor săi posesori. Şi 4. Puterea lor de propagare a credinţei lor, în clădirea pe această dogmă stranie o comuniune largă şi rapid de crescătoare, toţi devotaţi faţă de aceasta ca fiind elementul prim şi de bază al credinţei lor.

Există doar trei teorii care pot fi afirmate pentru a da socoteală pentru aceste fapte. Ori ucenicii originali ai lui Hristos au fost înşelaţi şi şi-au inventat în mod intenţionat povestea Învierii, sau ei erau amar de înşelaţi; sau că Învierea a fost un fapt.

  1. Prima dintre aceste teorii, pe cât de veche este ea (Matei 28:11 şu), se admite acum pe toate părţile că este ridicolă. Strauss şi Volkmar, de exemplu, o dispreţuiesc ca o explicaţie imposibilă. Noi o vom trece cu privirea în câteva cuvinte. Trupul mort al lui Hristos stând în mormântul său gata să fie produs de evrei în oricare moment, din sine distruge această teorie. Căci trebuie să ne amintim faptul că crezul în înviere datează din ziua a treia. Ori, dacă trupul nu mai este în mormânt, unde era acesta? Trebuie ori să fi fost luat de duşmanii săi, în care caz aceasta ar fi produs o respingere a Învierii; sau să fie furat de însăşi ucenici. Noi suntem tăcuţi faţă de aceste două ipoteze, căci doar o posibilă a treia (că trupul nu ar fi fost niciodată îngropat ci aruncat peste o grămadă de gunoi) este în afara discuţiei, martorii oculari mărturisind în mod expres, conform cu Pavel, că acesta a fost îngropat (1 Corinteni 15:4 şu….). Nimeni nu se va ridiculiza pe sine în aşa fel în această eră încât să se lupte cu faptul că ucenicii au furat trupul. Aceasta nu numai că este sigur că ei nu puteau să-şi asume curajul să facă această încercare, dar însăşi ideea Creştinismului de datorare a vieţii sale unui asemenea act este mai rău decât absurd. Imaginativă, dacă ar putea cineva, această bandă de ucenici deprimaţi adunaţi şi complotând cu calm de a cuceri lumea pentru ei înşişi prin a proclama ceea ce trebuia să fie văzut pentru a fi promisiunea absurdă a vieţii veşnice prin Unul care a murit – a murit şi nu a mai înviat. Imaginează-ţi apoi să descoperi pe falsul lor un sistem de un adevăr cel mai minunat – pe acest act de răpire a unui sistem al celor mai perfecte morale. Îţi poţi imagina că trupul este furat şi adus în mijlocul lor – care credeau că pot fi înflăcăraţi spre strădania nobilă prin vederea acestuia? „Ne-am putea imagina un spectacol mult mai înspăimântător?” exclamă Dr. Nott, „decât acela al unui Hristos mort furat din cavoul său şi încercuit de deznădăjduiţii urmaşi pustiiţi după cer? Şi că aici, gândeşti tu, în camera cadaverică… în această bântuială de păcat, de falsitate, de mizerie, şi de putrefacţie, că sistemul transcendent şi nemuritor al credinţei şi moralelor creştine au fost adoptate? A fost acesta furat, deformat, cadavru lipsit de viaţă singurul punct de adunare al creştinilor? A fost oare la vederea acestuia care… a fortificat, şi a umplut cu cel mai îndrăzneţ curaj, cele mai lipsite de moarte speranţe, întregul trup al ucenicilor?” Bine au declarat oponenţii noştri această absurdă presupunere. Hristos a înviat din morţi, altfel ucenicii săi erau un grup de oameni îngrozitor de înşelaţi.
  2. Atunci, va întâmpina a doua teorie cazul? Este oare faptul admis că urmaşii timpurii ai lui Hristos au fost cu toţii convinşi că el a înviat din morţi, adecvat fiind explicat de presupunerea că ei erau victimele unei amăgiri? Trebuie să ne amintim că mărturia martorilor oculari declară că Hristos a înviat a treia zi; şi avem astfel să justificăm credinţa imediată. Dar, atunci, este trupul mort al lui Isus stand în mormânt! Cum s-ar putea ca întreaga grupare a acelor oameni să fie aşa de înşelaţi într-o chestiune aşa de importantă cu mijloacele testării adevărului ei la îndemâna lor? De aici, este admis în mod comun că mormântul era gol. Însăşi Strauss recurge la ipoteza părerii de rău că apariţia Hristosului înviat a fost în toată Galileea, şi că înainte ca ce 40 de zile care au intervenit înainte ca ucenicii să se reîntoarcă la Ierusalim să treacă, locul mormântului (sau movila) a fost în întregime uitată atât de prieteni cât şi de duşmani. Însă există acea mărturie inatacabilă a martorilor oculari că apariţiile au început în ziua a treia: şi faptul egal de asigurat (Romani 6:4; 1 Corinteni 15:4), că trupul a fost aruncat pe o movilă dar că acesta era un mormânt veritabil. Aşa că mormântul gol încă ne mai priveşte. Dacă Hristos nu a înviat, cum se face că mormântul este gol? Aici este dificultatea de vârf pe care toată ingenuitatea întregii şcoli critice moderne nu a putut să o explice. A fost acesta golit de proprii urmaşi ai lui Hristos? Aceasta are fi fost o impostură, şi scepticii dispreţuiesc un astfel de mijloc: ba mai mult, ipoteza că apostolii au fost impostorii a fost deja lăsată deoparte (în paragraful anterior). A fost atunci golit acesta de duşmanii săi? Cât de curând ar fi fost produs trupul, atunci, pentru a confrunta şi a confunda o erezie atât de repede crescând! Sau dacă aceasta nu era posibil, cât de curând ar fi fost adusă înainte dovada copleşitoare a mutării trupului! Atunci cum a fost golit mormântul? Să spunem că Isus nu a fost chiar mort, şi că a reveni din leşin, el însuşi s-a furişat din mormânt? Aceasta era ipoteza lui Schleiermacher. Aceasta nu numai că este în directă contradicţie cu mărturia martorilor oculari (1 Corinteni 15:3; 2 Corinteni 5:15; Romani 15:9, etc.), care este explicit că Hristos a murit; dar aceasta a fost simţită de toţi liderii gândirii sceptice pentru a fi inadecvată ca explicaţie. Strauss însuşi şi-a spus judecata asupra acesteia. Aceasta nu numai că pune o pată ruşinoasă pe caracterul moral al Domnului nostru, ci este în sine plin cu absurditate. „Ar fi fost imposibil astfel să se greşească un om rănit, murind din epuizare, pentru Mesia aşteptărilor evreilor, sau ca mai apoi să se amplifice aceasta într-o înviere din morţi”. Un muribund în ascunziş, centrul vieţii creştine! Aceasta umple entuziasmul şi curajul din ciuda morţii a fondatorilor Bisericii! Pe lângă toate, ipoteza îi face pe apostoli ori ticăloşi ori nebuni, nici una nefiind, după cum admit scepticii, adevăr posibil. De aici, ei înşişi se unesc cu noi în a respinge ca deplin de absurd acest vis al lui Schleiermacher. Încă o dată, deci, cum am putea justifica mormântul gol? Noi nu riscăm nimic în a afirma că acest singur fapt este distructiv faţă de toate teoriile învierii lui Hristos care au fost începute în efortul nervos de a se scăpa de realitatea sa. Acel mormânt gol este destul de ajuns pentru a se putea fonda Creştinismul pe el.

Dar să presupunem pentru un moment, că am asuma imposibilul, şi să permitem lui Strauss că locul mormântului era deja pierdut. Atunci ce? Ucenicii erau deja convinşi că Hristos a înviat. Cum să justificăm această convingere invincibilă? Singurul mijloc posibil este către ipoteza uzată a viziunii. Renan trasează o imagine frumoasă a Mariei Magdalena în dragostea şi durerea ei imaginând-o că ea era îndurerată după Domnul; şi una nu chiar atât de frumoasă a credulilor ticăloşi şi idioţi dintre ucenici care au crezut-o, şi apoi, pentru că au crezut-o, şi-au imaginat că ei înşişi l-au văzut pe el. Se poate dar ca această pictură a ceea ce a fost să stea pentru testul faptelor? Mormântul ne priveşte din nou în faţă: dacă trupul încă mai era în el, nu mai era loc pentru nici o viziune sau că era în afara acestora; dacă nu era în el, cum de a ieşit atunci?

Prin a enunţa acest argument final de premisă, însăşi teoria nu poate sta în picioare. 1. Nu a fost nici o aşteptare a unei învieri, şi de aici nu e nici o bază pentru viziuni. Cam atât mergem până acum. Dacă am fi putut apela la Evanghelii am fi putut merge mai departe şi am arăta că ucenicii şi-au pierdut inima şi „imaginaţia lor era pe departe de la a crea prezenţa sensibilă a lui Isus, încât ei nu l-au mai recunoscut din prima”. Renan câştigă toate faptele pe care îşi fondează teoria sa din Evanghelii: fie ca şi el să fie respins din aceleaşi înregistrări. Cum se poate ca mintea lui Maria Magdalena să fi creat viziunea lui Isus când ea nu l-a recunoscut ca Isus atunci când el a apărut? 2. Nu era nici un timp pentru a se crede în Înviere ca ea să crească în mod mitic. Bine stabilita ziua a treia ne întâmpină aici. Şi în cadrul a 40 de zile întreaga comunitate creştină, peste 500 în număr, nu numai că au crezut ferm în Înviere, ci au crezut, fiecare dintre ei, că au văzut pe Domnul. Trebuie să justificăm aceasta. 3. Aceştia 500 sunt prea mulţi vizionari spre a fi creaţi. Era oare toată Palestina locuită de Francişi de Assisi? Ceea ce poate fi declarat despre Pavel sau Maria îşi pierde toată verosimilitatea când este declarat de toţi contemporanii lor. Şi astfel nu putem decât să concludem că toate încercările de a explica credinţa urmaşilor timpurii ai lui Hristos în înviere ca o amăgire, cade în totalitate. Dacă aceasta nu era fondată pe fraudă şi amăgire, atunci nu era oare fondată pe fapt? Se pare că nu este nici o altă alternativă: martorii oculari mărturisesc din abundenţă faţă de fapt; dacă ei nu erau nici înşelători şi nici înşelaţi, atunci Hristos a înviat din morţi.

Nu trebuie să ne imaginăm, totuşi, că aceasta este toată dovada pe care o avem despre acest mare fapt. Am lucrat foarte inadecvat la o singură venă. Există un alt curs foarte convingător de argumentare care ar putea fi bazat pe rezultatele învierii lui Hristos – în transformarea acelora care au crezut aceasta – în fondarea unui Biserici. Şi apoi, deci, există şi cealaltă formă de argument deja arătată care constă în sarcina nu prea dificilă de justificare a autorităţii Evangheliilor şi a Faptelor Apostolilor, sau a relatării incluse în ele. Luând toate liniile de dovadă laolaltă, nu este deloc extravagant să afirmăm că nici un fapt din istoria lumii este atât de autentificat cât este faptul învierii lui Hristos. Şi aceasta fiind întemeiat, toată creştinătatea este întemeiată şi ea. Elementul ei supranatural este justificat de originea sa supranaturală dovedită. Apoi, credinţa noastră nu este în zadar, şi noi nu mai suntem în păcatele noastre. Lumea a fost răscumpărată pentru Dumnezeul nostru, şi toată firea poate vedea mântuirea lui. Atunci şi Cel Atotînţelept şi Atotiubitor şi-a justificat dragostea sa pentru totdeauna. Apoi, cântecul suprem al cerului ar putea fi corespunzător repetat pe pământ: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească puterea, şi bogăţiile, şi înţelepciunea, şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea”. Apoi, putem ştii că nimic nu ne separă de dragostea sa – că însăşi moartea a eşuat în încercarea ei; şi că aceasta este astfel oferită muritorilor pentru a exprima în triumf strigătul nemuritor: „Moartea a fost înghiţită de victorie!”

Note de subsol

  1. Enquiry Concerning Human Understandings, sec. 10 (1894, p. 115f.)[Cercetare referitoare la priceperile umane] „Nici o mărturie nu este suficientă pentru a stabili un miracol, decât dacă mărturia de acest fel că falsitatea sa ar fi mult mai miraculoasă decât faţa pe care se încumetă să o stabilească”.
  2. O încă a treia metodă de procedură ar fi să renunţăm la toate întrebările autenticităţii Evangheliilor şi să examinăm originea şi vrednicia tradiţiei duble şi triple întruchipată în cele trei Sinoptice sau oricare două dintre ele. S-ar ajunge astfel la rezultate satisfăcătoare.
  3. Astfel de extremişti individuali ca şi Bruno Bauer, Pierson şi Loman nu trebuiesc să mai fie enunţaţi aici.

Ediţia electronică a acestui articol a fost scanată şi editată de Shane Rosenthal. Aceasta este în domeniul public şi poate fi copiată şi distribuită liber.

http://www.voxdeibaptist.org/invierea_Warfield.htm

Ce să faci când îți vin în minte gânduri rele? | Adevărul despre Adevăr

download-1

Bună dimineața,
Am primit la redacție următoarea întrebare: „De o lună mă confrunt cu gânduri negre și ciudate. Cel mai grav este că-mi vin în minte, obsesiv, expresii de blestem la adresa copilului meu. Sunt gânduri străine de mine pe care nu le-am avut niciodată și nici nu mi le doresc, nici nu le gândesc, dar totuși le am fără sa vreau. M-am spovedit, postesc, merg la biserică. S-au mai diminuat, dar tot există. Ce să fac? Mi-e foarte frică să nu se prindă blestemul de copilul meu, chiar dacă doar l-am gândit și nu o dată, dar de multe ori. Se poate prinde? De unde îmi vin aceste gânduri groaznice?”. Găsiți răspunsul în video de mai jos.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 17 iun. 2019

Întrebare: „De o lună mă confrunt cu gânduri negre și ciudate. Cel mai grav este că-mi vin în minte, obsesiv, expresii de blestem la adresa copilului meu. Sunt gânduri străine de mine pe care nu le-am avut niciodată și nici nu mi le doresc, nici nu le gândesc, dar totuși le am fără sa vreau. M-am spovedit, postesc, merg la biserică. S-au mai diminuat, dar tot există. Ce să fac? Mi-e foarte frică să nu se prindă blestemul de copilul meu, chiar dacă doar l-am gândit și nu o dată, dar de multe ori. Se poate prinde? De unde îmi vin aceste gânduri groaznice?” Abonează-te! Youtube: https://www.youtube.com/user/MoldovaC… Facebook https://www.facebook.com/moldovacrest… Vizitează-ne pe pagina noastră de Web: https://moldovacrestina.md/ Vrei să devii ucenicul lui Isus Hristos? Dă click aici https://moldovacrestina.md/raspunsuri… Ai întrebări din Biblie? Apasă aici https://moldovacrestina.md/ask-the-pa… PENTRU MANUALE DE STUDIU BIBLIC CONTACTAȚI LA +(373)69966779 SAU info@precept.md
Moldova Creștină <vitalie.marian@moldovacrestina.md>