Ancorat în pânză de păianjen

Oonisim botezatu

Încrederea lui este zdrobită, și sprijinul lui este o pânză de păianjen. Iov 8:14

Pânza de păianjen, este suficientă pentru a prinde o muscă, un țânțar, un fluture sau orice insectă minusculă, care ulterior devine masa păianjenului. Așa a lăsat Creatorul pentru această vietate care ne sperie copiii și își țese capcana inclusiv în unghiul pereților din casa regală și a palatelor împărătești.

Țesută într-un mod misterios și cu o inginerie milimetrică, pânza de păianjen rămâne o excepțională capcană pentru vietățile inocente care îi pică victimă. Nici pe departe nu ar trebui să aibă victime umane.

Dacă privim în contextul versetului citat, neprihănitul Iov, vorbește despre oamenii care îL părăsesc pe Dumnezeu. Omul care se încrede în sprijinul omului, încrederea lui este ca o pânză de păianjen. E șubredă, e naivă, e ineficientă, e oarbă, e zadarnică.

Nu vă încredeți în cei mari, spunea psalmistul. Ce înseamnă asta? Continuă tot el, o nimica sunt fiii oamenilor! Psalmul 62:9
Da, o nimica sunt fiii omului! Minciună sunt fiii oamenilor! Puși în cumpănă toţi laolaltă, ar fi mai ușori decât o suflare. Merită să îți ancorezi speranțele în cuiul neputinței lor? Merită să le faci statuie? Merită să te bazezi pe vorbele lor? Cu siguranță Nu!

Stimați conmuritori! Nu vă lăsați înșelați de retorica umană! Orice promisiune: politică, medicală, socială, filosofică, toate sunt o deșertăciune. Nu părăsi pe Dumnezeu pentru niciuna dintre ele, sunt ancore din pânză de păianjen. Prea luăm de sfânt ce zice doctorul și ne jucăm de-a legea lui Dumnezeu. Prea ne lăsăm prostiți de filosofiile seculare, care nu țin decât un număr de ani și ignorăm zilnic Sfânta Scriptură,Cuvântul vieții și ancora eternității noastre. Prea ne lăsăm driblați de campaniile politicianiste și ignorăm cu voia promisiunile lui Dumnezeu.

Este vremea să ne trezim! Să tăiem toate ancorele din pânză de păianjen, și să ne ancorăm încrederea noastră numai și NUMAI în Dumnezeu. Atunci vom putea speră la arborarea steagului biruinței. Cântecul cu pânză de păianjen care ține 1,2,3……10 elefanți, este doar o metaforă puerilă a copilăriei, dar nu faceți din asta filosofie de viață, că ajungeți la suicid.

Ai fost dezamăgit de oameni? Te simți trădat de apropiați? Ți-ai pierdut încrederea în neamuri? Te-ai dezgustat de colegii tăi? Nu dispera. Este modul prin care Dumnezeu a îngăduit să ți se taie ancorele din pânză de păianjen. Să nu crezi că vei rămâne suspendat în aer, nu, abia acum când te vei prinde cu toată ființa ta de Dumnezeu, vei experimenta minuni. Doar în brațele sale ești în siguranță. Doar încrederea în El te edifică, te înalță, te duce mai sus de Cosmos.

Lasă pânzele păianjenilor jos. Pot fi o cursă iremediabilă pentru tine. Poate acum stai odihnit și adulmeci confortul oferit de niște muritori ca și tine, dar nu uita că o tarantula înfierbântată stă pregătită pentru a te mușca. Iar mușcătura este incurabilă. Așa este încrederea și bizuința pe oameni. Aș vrea să te cruț.

Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Psalmul 33:12. Ferice de tine care te ancorezi în iubirea lui Dumnezeu. Tu nu vei rămânea rușinat ca toți cei care s-au ancorat voluntar în pânze de păianjen. Tu în Numele lui Isus ești mai mult decât biruitor!

Inspiră aerul biruinței tale.

https://wordpress.com/read/feeds/92587749/posts/2315190929

MANTUIREA IN TEOLOGIA ORTODOXA

APOSTOLUL PAVEL NE EXPLICA CE SE INTAMPLA LA BOTEZ:

Vă propun să citim împreună ce se scrie despre mântuire într-un  manual de teologie ortodoxă şi apoi să comentăm cele citite.

Voi transcrie mai jos fragmente din manualul „Dogmatica Ortodoxă”, scris de Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean şi publicat de editura Renaşterea  Cluj în anul 2000.

„Mântuirea pentru toată lumea, înfăptuită prin opera lui Iisus Hristos se numeşte mântuirea obiectivăsau generală, iar însuşirea de fiecare om a acestei mântuiri se numeşte mântuire subiectivă saupersonală, îndreptare, sfinţire, la temelia căreia stă mântuirea obiectivă.

„Creştinismul este religia mântuirii şi, de aceea, în centrul dogmaticii stă învăţătura despre mântuirea în Hristos…” (pag. 187).

„Mântuirea este o reînnoire, o refacere prin har a omului şi a lumii…” (pag.188).

„În Iisus Hristos, întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească…” (pag.204).

„Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului ca om şi rămâne pentru veşnicie, fără nici o schimbare, fără nici o întrerupere… (pag.204).

„Răscumpărarea şi aspectele ei.                                                    „Deoarece răscumpărarea este actul culminant al întregii lucrări mântuitoare a lui Iisus Hristos în lume, Sfinţii Părinţi s-au silit să o înfăţişeze în toată bogăţia ei, iar unii teologi mai vechi şi mai noi, pe temelia lor, au formulat mai multe teorii cu privire la sensurile răscumpărării, precum teoria penală, teoria preţului de răscumpărare, teoria răscumpărării prin jertfă, teoria ontologică, teoria morală şi altele, cu diferite nuanţări după confesiuni şi după autorii acestor teorii.

„Explicarea numărului relativ mare al acestor teorii stă în bogăţia conţinutului răscumpărării, ca cel mai minunat act dumnezeiesc în legătură cu lumea. Teologia ortodoxă rezumă teoriile referitoare la răscumpărare, luând în considerare cele trei aspecte ale acesteia şi anume, de jertfă, ontologic şi recapitulativ.

„Aspectul de jertfă al răscumpărării. Sub acest aspect, răscumpărarea se manifestă pe de o parte ca fiind îndreptată sau având direcţia către Dumnezeu, jertfa fără prihană fiind preţ al răscumpărării, jertfa curată a Dumnezeului-Om, iar pe de alta, în direcţia către om, ca ridicare a pedepsei pentru păcat… (pag.222)

„Aspectul ontologic al răscumpărării. Acest aspect… pune un accent mai puternic pe ridicarea, pe îmbunătăţirea şi perfecţionarea internă a firii omeneşti, prin opera de mântuire înfăptuită de Iisus Hristos… conţinutul ei, adică fiinţa sau substanţa ei fiinţială, ontologică, constă dintr-o îmbunătăţire sau perfecţionare, desăvârşire a însăşi firii omeneşti. Aşadar, aspectul ontologic al răscumpărării se referă la această perfecţionare internă, fiinţială, a firii omeneşti, prin jertfa Mântuitorului. Sub acest aspect, ascultarea şi moartea ca jertfă a lui Iisus Hristos a ridicat firea omenească însuşită de El, desăvârşind-o până la îndumnezeire…

„Mai trebuie subliniat că ascultarea şi moartea lui Iisus Hristos au avut puterea deplină de a ajunge la ţelul urmărit, adică la mântuire, putere de ridicare fiinţială, ontologică, a firii umane din stricăciune şi moarte, întrucât n-a fost ascultarea şi moartea unui simplu om, ci a lui Dumnezeu-Omul…                                                                               În teologia ortodoxă se acordă o atenţie deosebită aspectului ontologic al răscumpărării…(pag.123-124).

„Aspectul recapitulativ al răscumpărării. Iisus Hristos, întrupându-Se, Şi-a însuşit firea omenească în mod real, dar în această fire suntem cuprinşi în mod virtual (duhovnicesc, cum spun în numeroase locuri cărţile liturgice) toţi oamenii, iar prin jertfa şi îndumnezeirea firii umane în Hristos, toţi am fost aduşi jertfă şi îndumnezeiţi în mod virtual…

„În mod tainic, Iisus Hristos ne-a cuprins pe toţi în tot ce a făcut, recapitulându-ne virtual în El. Şi astfel, mântuirea noastră personală  sau subiectivă nu este altceva decât însuşirea de către fiecare dintre noi a ceea ce avem deja virtual în Hristos de la început. Aceasta înseamnă că mântuirea noastră este o prefacere a unirii noastre virtuale cu Hristos într-o unire cu El, actuală, personală, voită, prin credinţă, astfel actualizându-se, prin repetare tainică, tot ceea ce Hristos a făcut pentru răscumpărarea tuturor…”(pag.224).

Până aici este explicarea mântuirii aşa cum ne-a realizat-o Domnul nostru Iisus Hristos. Putem să spunem că suntem de acord cu această explicare. Este adevărat, explicarea se face în termeni teologici şi este greu de înţeles pentru omul neobişnuit cu jargonul acesta. Noi simplificăm lucrurile, folosind un limbaj modern mai simplu şi mai uşor de înţeles. În esenţă, mântuirea noastră stă în faptul că Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, S-a făcut una cu noi, ne-a luat pe toţi în Fiinţa Lui şi când a fost răstignit, omorât, înviat şi înălţat la cer, noi am trăit împreună cu El toate aceste evenimente: Am fost răstigniţi împreună cu Hristos, am murit împreună cu El, am fost îngropaţi împreună cu El, am înviat împreună cu El şi am fost înălţaţi şi aşezaţi împreună cu El în ceruri. Aceste lucruri s-au întâmplat realmente. Când noi le credem,  înseamnă că ni le însuşim, că devin ale noastre. Unirea noastră cu Hristos devine reală şi noi suntem „în Hristos” şi „Hristos trăieşte în noi”.

În Evanghelia după Marcu citim că Domnul nostru Iisus Hristos, după ce a înviat din morţi, i-a trimis pe ucenici să predice Evanghelia la toate popoarele şi apoi a declarat: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit. Dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16: 15-16).

Vedem că Mântuitorul adaugă botezul la procesul mântuirii şi noi trebuie să-L credem, fiindcă El este  Dumnezeu Întrupat. Apostolul Pavel ne explică ce se întâmplă la botez: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Iisus Hristos am fost botezaţi în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Într-adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:3-5).

Cu cuvinte simple: noi mărturisim  cu gura că acceptăm să ne facem una cu Hristos. Pe baza aceasta suntem scufundaţi în apă, suntem scufundaţi în Hristos, ne facem una cu El şi de aici înainte trăim în unire cu El.

Prin credinţă ne însuşim tot ce a făcut şi ce este Hristos; prin botez arătăm lumii că ne-am făcut una cu El şi că, de acum încolo, trăim în această realitate.

Să recapitulăm: Hristos s-a făcut una cu noi prin întrupare; noi ne facem una cu El prin credinţă şi botez.

Unirea cu Hristos este reală, obiectivă şi indistructibilă. De aceea, Apostolul Pavel exclamă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Şi declară hotărât că nimic de pe pământ sau din lumea spirituală nu ne poate despărţi de Dumnezeu, fiindcă noi suntem „în Iisus Hristos” (Romani 8: 35-39).

Să revenim la Cartea de dogmatică ortodoxă din care am transcris ceea ce aţi citit mai sus, pe primele două pagini.  Acum urmează ceva cu totul neaşteptat: „Mântuirea subiectivă este consecinţa răscumpărării în Iisus Hristos, prin care ne-a venit harul şi adevărul (Ioan 1:17). În concepţia Bisericii noastre şi spre deosebire de protestanţi, potrivit textului de la Romani 8:29, este o renaştere spirituală adevărată şi reală a omului, prin care el devine dreptînaintea lui Dumnezeu. Ea progresează sau regresează datorită unor condiţii subiective ale creştinului, fiind  dependentă de pregătirea şi ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibilă de creştere, întărire şi desăvârşire, dar fiindcă este legată nu numai de voinţa şi de lucrarea omului, ci şi de cum va găsi Dumnezeu rezultatul acţiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa.   

 De aceea, omului îi este necesară continua lucrare în acest scop…” (pag.253, sublinierea noastră, Iosif Ţon) ).

Doar opt rânduri mai jos, tot pe pagina 253 se scrie: „Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: „Căci în dar sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi: al lui Dumnezeu este darul. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos spre faptele bune, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2:8-10).

Iar, două pagini   mai încolo se scrie: „Învăţătura Bisericii noastre susţine că alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire” (pag.255).

Să se observe că în textul citat, din Sfânta Scriptură (Efeseni 2:8) se spune clar: „sunteţi mântuiţi prin credinţă… nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”.

Să ne amintim că mântuirea înseamnă că Domnul Hristos S-a unit cu noi şi noi ne-am unit cu El. Aici, în Efeseni 2:10, ni se spune că zidirea, sau plantarea noastră în Hristos se face „spre faptele bune, ca să umblăm în ele”.

Să observăm logica textului Biblic: Mântuirea noastră s-a făcut numai şi numai „prin darul lui Dumnezeu” şi noi, prin credinţa noastră, ne-am însuşit darul mântuirii, acceptând astfel unirea cu Hristos în vederea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu ca să umblăm în ele.

Noi nu facem fapte bune ca să fim mântuiţi, ci facem fapte bune fiindcă suntem mântuiţi.

Domnul Iisus Hristos, în Predica de pe munte, se referă la fapte ca fiind „roade”. El ne dă cheia cum să cunoaştem pe adevăraţii creştini: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?… Pomul bun nu poate face roade rele,  nici pomul rău nu poate face roade bune… Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7: 15-20). Roadele de care vorbeşte Iisus Hristos că pe baza lor va despărţi la judecată oile de capre trebuie să se vadă deja de pe acum. Noi de pe acum ştim că suntem oile Lui, fiindcă „oile Mele cunosc glasul Meu”. Domnul nostru, care este Păstorul nostru cel Bun, ne spune că acum „Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10:11-14). Noi nu trebuie să aşteptăm până la judecata finală ca să cunoaştem aceste lucruri. Tocmai în aceasta stă frumuseţea vieţii creştine, că ştim de pe acum că am fost mântuiţi şi suntem oile Domnului nostru Iisus Hristos, suntem ai Lui şi El este al nostru.

Tot astfel, Apostolul Pavel ne spune că ne-am făcut una cu Hristos „pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” (Romani 6:6). De asemenea, Duhul Sfânt ne este dat  ca să căpătăm puterea necesară să trăim o viaţă curată: „Dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14).

Prin urmare, afirmaţia că „alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire”contrazice în mod vizibil textul Sfintei Scripturi! Faptele bune sunt dovada mântuirii, nu cauza mântuirii.

Şi tot astfel, afirmaţia că „nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa” este totalmente contrară Sfintelor Scripturi!

Dar, dacă citim mai departe în cartea de dogmatică ortodoxă, suntem surprinşi să vedem cum se mai adaugă şi alte cerinţe pentru dobândirea mântuirii:

„Mântuirea subiectivă  sau îndreptarea trebuie  să şi-o însuşească însă fiecare creştin în mod personal, împropriindu-şi roadele răscumpărării sau împăcării de pe Golgota. La dobândirea acestei mântuiri, în afară de harul însuşit sau câştigat prin Sfintele Taine, sunt necesare credinţa şi faptele bune ale creştinului, la care însă se adaugă şi mijlocirea sfinţilor prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Desigur, lucrarea pentru dobândirea mântuirii subiective trebuie să şi-o facă fiecare creştin personal. Dar Biserica, prin sfintele ei slujbe şi îndeosebi prin Sfânta Liturghie, de asemenea sfinţii prin rugăciunile lor, mijlocesc  pentru creştini către Dumnezeu, pentru ca aceştia, pentru milostivirea dumnezeiască, să-şi poată dobândi mântuirea, ceea ce nu este un lucru uşor” (pag.264).

Pentru dobândirea mântuirii, „care nu este lucru uşor”, se mai adaugă imediat următoarele: cinstirea sfintelor moaşte, cinstirea sfintelor icoane, cinstirea sfintei cruci, preacinstirea Maicii Domnului” (pag. 264-272).

La toate acestea se mai adaugă teoria că tot ce a realizat Fiul lui Dumnezeu pe cruce este acum depozitat în Biserică şi „astfel Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin  Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei Întemeietor, ea împărtăşeşte credincioşilor harul divin până la sfârşitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată şi neîmpuţinată a harului divin pe care îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin Sfintele Taine” (pag.330).

Dacă întrebăm pe un teolog ortodox ce este de fapt Biserica, acesta îţi va răspunde că Biserica, în esenţa ei este alcătuită din ierarhia ei, adică din episcopii, mitropoliţii şi patriarhul ei. Iată concluzia din manualul de care ne-am folosit noi;

„Biserică-ierarhie-taine este „sfânta triadă” în şi prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor” (pag.331).

Să observăm contradicţia: La început ni s-a explicat cum mântuirea noastră o realizează, o face, o împlineşte Fiul lui Dumnezeu pe crucea de la Golgota şi că noi doar trebuie să ne-o însuşim prin credinţă. Acum ni se spune că mântuirea se realizează prin sfânta triadă care este Biserica-ierarhia-tainele.

În Matei 17:18 citim că Domnul Iisus spune „Eu voi zidi Biserica Mea”, apoi în Matei 18:20, după ce ne spune că dacă nu ne putem împăca cu fratele nostru să-l spunem Bisericii, El adaugă: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor” şi prin aceasta ne dă definiţia Bisericii!  Lucrul acesta îl întăreşte Sfântul Apostol Petru, care, scriind către toţi creştinii, ne spune: „Voi sunteţi o preoţie sfântă… şi voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească…” (1 Petru 2: 5 şi 9) . În teologie, învăţătura aceasta se numeşte preoţia tuturor credincioşilor! Prin urmare, Biserica nu este ierarhia, Biserica este alcătuită din toţi creştinii adunaţi laolaltă în Numele lui Isus!!

Am văzut deasemenea că în „Dogmatica ortodoxă” ni se spune că dobândirea mântuirii „nu este un lucru uşor”, fiindcă pentru a o dobândi ne trebuie intervenţia Bisericii, a ierarhiei, a sfinţilor, a Maicii Domnului, a moaştelor, a icoanelor.

Mântuirea, care în Sfânta Scriptură, adică în Cuvântul lui Dumnezeu, este prezentată ca fiind lucrarea Domnului Iisus pe cruce, însuşită de noi prin credinţă,   în partea a doua a dogmaticii ortodoxe ni se prezintă ca fiind ceva foarte complicat, greu de obţinut şi nimeni nu poate şti în viaţa aceasta dacă este mântuit ssau nu. Dar noi am văzut că în Sfânta Scriptură ni se spune că aici şi acum noi ştim că am fost şi suntem mântuiţi, ştim că am devenit copii ai lui Dumnezeu, ştim că ne-am făcut una cu Domnul Iisus Hristos, ştim că suntem „în El” şi că „El trăieşte în noi”, ştim că avem părtăşie cu Dumnezeu, ştim că avem viaţă veşnică, ştim că vom petrece veşnicia cu Mântuitorul nostru, care ne-a garantat că acolo unde este El vom fi şi noi!

Desigur, mântuirea ca relaţie personală cu Dumnezeu, este ceva care durează toată viaţa şi de aceea cere  cultivarea ei, creşterea ei, cere studierea cuvântului lui Dumnezeu, cere cooperarea noastră cu Dumnezeu. Despre aceasta vom discuta într-un alt articol.

Aici vrem doar să adăugăm că lucrurile ne-biblice pe care ortodoxia le adaugă pentru dobândirea mântuirii sunt oferite pe bani. Dorinţa actuală a Bisericii ortodoxe române de a stoarce bani de pe popor prin oferta unor lucrări plătite este extrem de primejdioasă spiritual. Tocmai lucrurile acestea le-a înlăturat Reforma religioasă de acum cinci sute de ani. O asemenea Reformă ar revoluţiona şi viaţa spirituală din România.

Esenţa Reformei.

Mântuirea cuprinde trei evenimente esenţiale: Iertarea de păcate, împăcarea cu Dumnezeu şi eliberarea de sub orice stăpânire a celui rău. Acestea au fost realizate prin jertfa Fiului lui Dumnezeu pe cruce şi sunt oferite de Dumnezeu fiecărui om ca un dar, care se însuşeşte prin credinţă.

Mântuirea aduce cu sine intrarea omului într-o relaţie personală cu Dumnezeu.

Reforma a înlăturat preotul, biserica, ierarhia, liturghia, pe sfinţii, pe Maica Domnului, moaştele, icoanele din procesul de mântuire.

Preotul (pastorul) rămâne cu funcţia de învăţător, sfătuitor (consilier spiritual), predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, conducător al lucrărilor bisericii (actele de cult, sacramentele, tainele).

Biserica rămâne mediul în care credincioşii cresc spiritual şi în care lucrează împreună pentru promovarea lucrărilor lui Dumnezeu în societate şi pe câmpul de misiune.

http://iosifton.ro/blog/mantuirea-in-teologia-ortodoxa_2017_07_06_blog

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/mantuirea-in-teologia-ortodoxa/

Jurnal de Misiune din Ulan-Ude: Un clan de zei capricioși!

Astăzi facem cunoștință cu o parte din bucătăria buryaților specifică sărbătorii Sagaalgan. Nu pierdeți în fiecare zi din luna februarie, câte un episod din cultura impresionantă, dar pierdută spiritual a Buryaților din Jurnalul de Misiune a lui Marius Giura. Răspunde și tu la „Chemarea Siberiei” binecuvântând acest colț de lume prin rugăciune.

 

Ziua 5

16 februarie – Buryații se trezesc înainte de răsăritul soarelui. Se scoală în timp ce este încă întuneric, aprind focul în sobe și luminile în casă. Fac asta pentru ca zeul care „aduce noroc” să-i vadă și să nu treacă pe lângă ei în plimbarea lui de dinainte de răsăritul soarelui. Dacă-i prinde dormind, atunci anul viitor nu le va merge bine, cred ei.

Prima zi de Sagaalgan buryații o petrec în mijlocul familiei. Pregătesc mâncăruri „albe” (simbolul gândurilor/intențiilor bune, dar și al unui nou început), mâncăruri cum ar fi buuzî (un fel de găluște cu carne tocată în aluat, fierte în abur – poate cea mai cunoscută mâncare tradițională buryată/mongolă), smântână, brânză de vaci, lapte și alte mâncăruri din făină albă sau carne. De asemenea, fac schimb de cadouri unul cu altul. Așa începe Sagaalgan-ul (Luna Albă) – Anul Nou conform calendarului lunar.

Rugați-vă ca buryații să iasă de sub blestemul zeilor capricioși și să vină sub binecuvântarea lui Dumnezeu, „Căci ce binecuvântezi Tu, Doamne, este binecuvântat pentru veșnicie!” (1 Cronici 17:27)

Rugați-vă ca Cel ce este Lumina Lumii, Isus Hristos, să lumineze și inimile buryaților, astfel încât ei, urmându-L, să nu mai umble în întuneric. (Ev. după Ioan 8:12)

Rugați-vă ca ei să accepte darul vieții veșnice – „fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23)

Rugați-vă ca Dumnezeu să binecuvânteze familiile buryaților, familia fiind foarte importantă pentru ei, dar și ca multe dintre aceste familii să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu, cu mic și mare!

Rugați-vă și pentru seminarul Mișcarea Ucenicilor Multiplicatori, care va avea loc sâmbătă și duminică în biserica noastră cu participarea credincioșilor din mai multe bisericii din Buryatia. Rugați-vă ca 2 Timotei 2:2 – „Ceea ce ai auzit de la mine, înaintea multor martori, încredinţează unor oameni de încredere, care să fie în stare să-i înveţe pe alţii!” – să se împlinească în viețile noastre și în viețile lor!

Mulțumesc că-i purtați pe buryați și pe noi în rugăciune!

PS: una dintre imaginile atașate este o pictură de Zorikto Dorjiev, unul dintre cei mai faimoși pictori buryați, pictura reprezentând o familie buryată.

În harul Lui,

Marius Giura

https://www.stiricrestine.ro/2018/02/16/jurnal-de-misiune-din-ulan-ude-un-clan-de-zei-capriciosi/?u

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/jurnal-de-misiune-din-ulan-ude-un-clan-de-zei-capriciosi/

ROMANI VIII. EPILOG 15:14-16:27 / Dr. Bejamin Cocar,

Pagina de Teologie

Pagina de Teologie este realizată de

Dr. Bejamin Cocar,

Profesor Asistent de Biblie şi Teologie la Luther Rice Seminary, Georgia, USA

Pastor al Bisericii Baptiste Eben-Ezer

Site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer, unde Dr. Bejamin Cocar slujeşte ca pastor, pune la dispoziţia frăţietăţii meditaţii zilnice, care pot fi citite mergând direct la site-ul bisericii, sau prin site-ul Publicaţiei Baptiste de Apologetică.

Pentru cei care au posibilitatea să asculte predici, oferim frăţietăţii predicile fratelui Dr. Bejamin Cocar, care pot fi găsite pe site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer.

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

Începând cu luna decembrie 2005, vă prezentăm o altă temă la pagina de Teologie, cursul Romani predat de Dr. Benjamin Cocar la William Tyndale College in iarna anului 2000. Cursul de faţă este o analiză exegetică a cărţii Romani cu accent pe înţelegerea metodei lui Pavel de dezvoltare a subiectului cheie a neprihănirii lui Dumnezeu aşa cum se desprinde din tratarea sa a omului pierdut, naţiunea Israelului, şi creştinul. Atenţie specială se acordă unei înţelegeri a naturii vieţii victorioase a creştinului aşa cum apare în scrisoarea lui Pavel către biserica din Roma.

ROMANI VIII. EPILOG 15:14-16:27

Marele Apostol al neamurilor este aproape de a conclude marea scrisoare teologică scrisă vreodată. El a prezentat bisericii creştine din Roma marile învăţături ale credinţei.

Pavel a prezentat înaintea noastră imaginea întunecată a condamnării, marea imagine a justificării doar prin credinţă, ne-a purtat în mijlocul bătăliei intense pentru sfinţire, şi ne-a dus în locurile cereşti de glorificare. El a mers cu noi pe urmele dedicării, şi ne-a învăţat să trăim printre membrii familiei, printre vecini, duşmanii noştri, şi printre fraţii cei slabi dintre ai noştri, sau cei tari. Acum el va conclude această mare epistolă. El vrea să ajungă la Ierusalim, şi de acolo să plece în Spania spre Roma. Care sunt lucrurile pe care vrea să le scrie înainte de a-şi conclude scrisoarea sa?

14. În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii.

15. Totuşi, ici colea v-am scris mai cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului pe care mi l-a dat Dumnezeu,

16. ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt.

17. Eu, deci, mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu.

18. Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele,

19. fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt. Aşa că, de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos.

20. Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul,

21. după cum este scris: „Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea şi cei ce n-auziseră de El, Îl vor cunoaşte.”

22. Iată ce m-a împiedicat de multe ori să vin la voi.

23. Dar acum, fiindcă nu mai am nimic care să mă ţină pe aceste meleaguri şi fiindcă de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi,

24. nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi.

25. Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor.

26. Căci cei din Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii, care sunt în Ierusalim.

27. Negreşit, au avut bunătatea; dar era şi o datorie faţă de ei; pentru că, dacă Neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovniceşti, este de datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor pământeşti.

28. După ce-mi voi împlini, deci, însărcinarea aceasta şi le voi încredinţa aceste daruri, voi pleca în Spania şi voi trece pe la voi.

29. Ştiu că dacă vin la voi, voi veni cu o deplină binecuvântare de la Hristos.

30. Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine,

31. ca să fiu izbăvit de răzvrătiţii din Iudea şi pentru ca slujba pe care o am pentru Ierusalim, să fie bine primită de sfinţi;

32. şi astfel să ajung la voi cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu şi să mă răcoresc puţin în mijlocul vostru.

33. Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toţi! Amin.
a. încrederea lui Pavel în biserica din Roma, 15:14-15a

b. lucrarea lui Pavel către lumea neamurilor, 15:15b-24

(1) lucrarea lui era prin harul lui Dumnezeu, 15:15b

(2) lucrarea lui era centrată pe Evanghelie, 15:16

(3) lucrarea lui era pentru slava lui Dumnezeu, 15:17

(4) lucrarea lui era prin puterea lui Dumnezeu, 15:18-19

(5) lucrarea lui era conform planului lui Dumnezeu, 15:20-24

c. lucrarea neamurilor către evrei, 15:25-33

(1) Pavel merge să slujească sfinţilor de la Ierusalim

(2) Macedonia şi Ahaia au făcut o contribuţiei pentru săracii din Ierusalim

(3) cei care au primit Evanghelia de la evrei s-au simţit obligaţi să-i ajute pe evrei cu banii lor

(4) Pavel avea nevoie de rugăciunile lor ca să fie scăpat de evreii necredincioşi

d. salutul final al lui Pavel, 16:1-27

1. Vă dau în grijă pe Fivi, sora noastră, care este diaconiţă (Sau: slujitoare) a Bisericii din Chencrea;

2. s-o primiţi în Domnul, într-un chip vrednic de sfinţi şi s-o ajutaţi în orice ar avea trebuinţă de voi; căci şi ea s-a arătat de ajutor multora şi îndeosebi mie.

3. Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus,

4. care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţumesc nu numai eu, dar şi toate Bisericile ieşite dintre Neamuri.

5. Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor. Spuneţi sănătate lui Epenet, preaiubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos.

6. Spuneţi sănătate Mariei, care s-a ostenit mult pentru voi.

7. Spuneţi sănătate lui Andronic şi lui Iunia, rudele mele şi tovarăşii mei de temniţă, care sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar.

8. Spuneţi sănătate lui Ampliat, preaiubitul meu în Domnul.

9. Spuneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Hristos şi lui Stache, preaiubitul meu.

10. Spuneţi sănătate lui Apele, încercatul slujitor al lui Hristos. Spuneţi sănătate celor din casa lui Aristobul.

11. Spuneţi sănătate lui Ierodion, ruda mea. Spuneţi sănătate celor din casa lui Narcis, care sunt ai Domnului.

12. Spuneţi sănătate Trifenei şi Trifosei, care se ostenesc pentru Domnul. Spuneţi sănătate Persidei preaiubite, care s-a ostenit mult pentru Domnul.

13. Spuneţi sănătate lui Ruf, cel ales în Domnul şi mamei lui, care s-a arătat şi mama mea.

14. Spuneţi sănătate lui Asincrit, lui Flegon, lui Hermes, lui Patroba, lui Herma şi fraţilor care sunt împreună cu ei.

15. Spuneţi sănătate lui Filolog şi Iuliei, lui Nereu şi surorii lui, lui Olimpa şi tuturor sfinţilor care sunt împreună cu ei.

16. Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare Sfântă. Toate Bisericile lui Hristos vă trimit Sănătate.

17. Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.

18. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşeală inimile celor lesne crezători.

19. cât despre voi, ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur, deci, de voi şi doresc să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele şi proşti în ce priveşte răul.

20. Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.

21. Timotei, tovarăşul meu de lucru, vă trimite sănătate; tot aşa şi Luciu, Iason şi Sosipater, rudele mele.

22. Vă trimit sănătate în Domnul eu, Terţiu, care am scris epistola aceasta.

23. Gaiu, gazda mea şi a întregii Biserici, vă trimite sănătate. Erast, vistiernicul cetăţii, vă trimite sănătate; tot aşa şi fratele Cuart.

24. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.

25. Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri,

26. dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor, şi, prin porunca Dumnezeului celui veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă,

27. a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin.
(1)            lăudarea lui Fivi, 16:1-2

–         ea era o servitoare a bisericii din Chencrea, portul Corintului

–         ea vizita Roma, probabil aducând scrisoarea

 (2)           Pavel salută 26 de oameni pe nume şi doi fără nume, precum şi pe mulţi din „bisericile de casă”, 16:3-16

–         dragii lui co-lucrători şi ajutători Priscila şi Acuila; ei şi-au riscat vieţile pentru el, ce cuplu! (Fapte 18:2, 3, 18-19; 1 Corinteni 16:19)

–         toate bisericile sunt mulţumitoare pentru ei

–         Epenet primul convertit în Asia

–         Maria a lucrat din greu pentru voi

–         Andronic şi Iunia, rudele lui Pavel, co-prizonieri, au venit la Hristos înaintea lui Pavel…

–         Ampliat, Urban, Stache, Apele, preaiubiţi, tovarăşi de lucru, dragi prieteni, aprobaţi în Hristos

–         casa lui Aristobul, nepotul lui Irod cel Mare, fratele lui Agripa I? (Cranfield)

–         Ierodion, ruda lui Pavel, suport pentru cei de mai sus

–         casa lui Narcis, cei în Domnul

–         Trifena, Trifosa, Persida, buni lucrători

–         Ruf, ales de Domnul, şi mama sa, ea a fost o mamă pentru Pavel! (Marcu 15:21)

–         Asincrit, Flegon, Hermes, Patroba, Herma şi fraţilor care sunt împreună cu ei

–         Filolog şi Iulia, Nereu şi surorii lui, lui Olimpa, şi congregaţia lor

Pavel ştia mulţi creştini în Roma, şi aceasta face scrisoarea să fie foarte personală prin a menţiona pe câţiva dintre ei pe nume. Ce om mare a lui Dumnezeu. A călătorit în tot Imperiul Roman, a întâlnit numeroşi creştini, şi totuşi putea să mai numească un număr bun de fraţi din Roma. Noi suntem familia lui Dumnezeu, şi ce mai familie!

(3)            fiţi atenţi la cei care cauzează divizii, 16:17-20

(4)            salutării companiilor lui Pavel, 16:21-23

–         Timotei

–         Lucius, Iason, Sosipater

–         Terţiu, secretarul lui Pavel

–         Gaiu, gazda lui Pavel

–         biserica din Corint

–         Erast, director din Corint al lucrărilor publice

–         Cuart

(5)            Doxologie, 16:25-27

Versetul 24 probabil că nu este parte din textul original.

Autorităţile occidentale îl au aici în loc de a-l avea în 16:20b. Câteva autorităţi au binecuvântarea de la finalul doxologiei, după v. 27. Cea mai plauzibilă poziţie este la finalul versetului 20, verset care conclude nota personală a lui Pavel.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_iul06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos ÎNVIEREA LUI HRISTOS: Un fapt istoric – Benjamin B. Warfield.

ÎNVIEREA LUI HRISTOS: Un fapt istoric Benjamin B. Warfield

Următorul eseu a fost publicat original în Jurnalul de Filozofie Creştină – The Journal of Christian Philosophy, vol. III., 1884, pp. 305-318.

Este oarecum o chestiune dificilă să faci distincţia dintre faptele şi relatările creştine. Doctrinele Creştinismului sunt doctrine doar pentru că ele sunt fapte; iar faptele Creştinismului devin doctrinele sale cele mai indispensabile. Întruparea Dumnezeului veşnic este în mod necesar o dogmă: nici un ochi uman nu ar putea mărturisi plecarea sa faţă de starea omului, nici o limbă umană nu putea aduce mărturie despre aceasta ca un fapt. Şi totuşi, dacă aceasta nu ar fi un fapt, credinţa noastră este în zadar, noi suntem încă în păcatele noastre. Pe de altă parte, Învierea lui Hristos este un fapt, un caz extern din cadrul cunoaşterii oamenilor pentru a fi stabilit de mărturia lor. Şi totuşi, aceasta este doctrina cordială a sistemului nostru: de aceasta atârnă toate celelalte doctrine ale noastre.

Au existat unii care, într-adevăr, au refuzat să admită importanţa esenţială a acestui fapt pentru sistemul nostru; şi chiar un critic atât de considerabil ca şi Keim s-a anunţat pe sine ca susţinător al acestui punct de vedere. Strauss a văzut, totuşi, cu ochi mult mai înseninaţi, declarând într-adevăr faptul învierii lui Hristos ca fiind „centrul centrului, inima reală a Creştinismului”, pe care stă sau cade adevărul său. Faţă de acestea, totuşi, un gânditor mai bătrân şi mai profund decât Strauss a mărturisit din abundenţă cu mult timp în urmă. Scepticul modern nu face nimic decât să repete cuvintele apostolului Pavel. Dar scepticul modern trebuie să fie debarasat de învierea lui Hristos. Acesta a recunoscut necesitatea şi şi-a aplecat toate energiile în strădanie.

Însă urmaşii Salvatorului au recunoscut şi ei suprema importanţă a acestui fapt; şi înregistrările Creştinismului conţin o masă de dovadă pentru aceasta, de o varietate atât de convingătoare şi putere convingătoare încât dilema faimosului Hume¹ se dă îndărăt pe capul său. Este mult mai imposibil că legile mărturiei ar trebui să fie pe departe puse separat, încât o astfel de mărturie să fie greşită, decât ca legile naturii să fie puse separat şi ca un om să învie din morţi. Însăşi oponenţii revelaţiei fiind ei înşişi martori, mărturia cărţilor istorice ale Noului Testament dacă mărturia martorilor oculari este suficient de amplă pentru a stabili aceasta, pentru ei, un fapt absolut de zdrobitor. Este admis aproape universal faptul că Evangheliile conţin mărturie pentru învierea lui Hristos, care, dacă stă pe picioare, dovedeşte faptul; şi dacă Hristos a înviat din morţi, tot motivul şi toată posibilitatea negării oricărui fapt supranatural al Creştinismului este înlăturat pentru totdeauna.

De sigur, a devenit necesar, dar, pentru aceia care neagă o origine supranaturală a Creştinismului pentru a pune sub acuzare credibilitatea acestor martori. Este admis faptul că dacă relatarea Evangheliei ar fi într-adevăr mărturia martorilor oculari, atunci Hristos a înviat din morţi, însă este imediat adăugat faptul că Evangheliile sunt compoziţii târzii care au venit la lumină în al doilea secol – încât ele reprezintă, nu mărturia unor martori oculari, ci sălbaticele vise ale unei fantezii mitologice sau invenţiile mai primitive ale unui fals lipsit de scrupule; şi din aceasta, prin urmare, ei sunt nevrednici de creditare şi martori fără valoare faţă de fapt. Astfel, este proclamat, acest caz pretins al învierii din morţi a lui Isus că este dezgolit de toată mărturia pretinsă a martorilor; şi toată discuţia despre întrebarea dacă acesta ar fi sau nu un fapt este pentru totdeauna pus deoparte – singura întrebare rămânând aceea care se preocupă cu originea şi propagarea acestui crez fanatic.

În această poziţie îl găsim pe sceptic îngrădit – o poziţie puternică asigurată şi aleasă cu îndemânare desăvârşită. Aceasta însă nu este de neînvins. Există cel puţin două cursuri deschise pentru noi în atacarea acesteia. Am putea ori să înfuriem lucrările sau, prin a întoarce flancurile ei, să ne aducem armele noastre pentru a sta împotriva lor din spate. Autenticitatea Evangheliilor noastre este negată – noi ori am putea nega autenticitatea lor şi astfel şi caracterul mărturiei pe care îl conţin, sau am putea să renunţăm la întrebarea cărţilor atacate şi, să le folosim doar pe acelea care scepticii le declară a fi recunoscute drept autentice, şi să dovedim din ele că învierea lui Hristos a avut de fapt loc².

Primul curs, fiind cel mai direct, este de obicei cel adoptat. Aici bătălia este intensă, însă subiectul ei nu este de îndoit. În mod intern, acele cărţi se dovedesc ele însele a fi autentice. Ele nu numai că proclamă o învăţătură absolut de originală şi evident de divină, ci ele au prezentat o biografie lumii pe care nici un om sau grupare de oameni nu ar putea să o născocească. Nici un mitolog nu ar fi putut inventa o Personalitate divino-umană – desemnând proporţiile exacte în care divinitatea şi umanitatea sa să fie arătate în viaţa sa, şi apoi să dramatizeze acest caracter printr-un curs aşa de lung de învăţătură şi acţiune fără nici o singură contradicţie sau inconsistenţă. Simplii ţărani au reuşit într-o sarcină în care o grupare de filozofi ar fi eşuat în mod sigur fără de speranţă, ceea ce poate fi justificat doar pe ipoteza că ei eu detaliat în mod simplu faptele actuale.

Din nou, sunt multe coincidenţe evident de neintenţionate în puncte minuţioase care trebuiesc observate între cartea Faptele Apostolilor şi acele epistole ale lui Pavel acceptate ca autentice, care dovedesc dincolo de orice îndoială că această carte este istorie autentică. Autenticitatea Faptelor este susţinută de cea a Evangheliei după Luca, şi mărturia acestor două întemeiază Învierea.

Dar pe lângă evidenţa internă, evidenţa externă pentru autenticitatea cărţilor istorice ale Noului Testament este incontestabilă. Succesorii imediaţi ai apostolilor le-au înzestrat pe acestea şi le-au stimat ca documente autoritare ale religiei lor unul din scriitorii acestei ere (pus de Hingenfield în secolul întâi) îl citează pe Matei ca Scriptură: un altul pune în mod explicit cartea Faptele Apostolilor printre „Cărţile Sfinte”, o colecţie ce conţine  termenii comuni ai Vechiului Testament şi cel puţin o parte largă a Noului: toţi citează aceste cărţi istorice cu respect şi reverenţă. Nu există nici un fundament extern, istoric şi nici un loc nu este lăsat pentru negarea autenticităţii Evangheliilor şi a Faptelor; şi de aici, nu rămâne nici un loc pentru negarea faptului Învierii. Rezultatul unui conflict de la mijlocul secolului în această linie de atât a rezultat în justificarea triumfătoare a credibilităţii înregistrărilor creştine.

Nu ne propunem, totuşi, să luptăm în această privinţă din nou acum. Al doilea din cursurile de mai sus au fost mai puţin adoptate în mod comun, însă duce le rezultate egal de satisfăcătoare. A expune aceasta este obiectul nostru prezent. Cele mai extreme şcoli ale scepticismului admit faptul că Apocalipsa este de Sf. Ioan; şi că Romani, 1 şi 2 Corinteni, şi Galateni sunt scrisori autentice ale Sf. Pavel³. Mulţi lideri ai gândirii anti-creştine admit şi alte epistole; dar doresc să ne limităm la cea mai îngustă bază. Sarcina noastră prezentă, prin urmare, este, renunţând la toată referinţa la cărţile disputate, să arătăm că mărturia acestor scrieri mărturisite ca autentice ale apostolilor este destulă pentru a întemeia faptul Învierii. Suntem chiar gată să ne asumăm o cale şi mai îngustă. Apocalipsa este admisă că a fost scrisă de un martor ocular al morţii lui Hristos şi al tranzacţiilor ulterioare; şi cartea Apocalipsa atestă învierea lui Hristos. În ea el este descris ca Cel care a fost mort şi care a venit la viaţă (2:8), şi ca primul născut dintre cei morţi (1:5). Prin urmare, aici este admis unul că a fost un martor ocular care atestă Învierea. De dragul simplificării argumentului nostru, totuşi, vom omite mărturia Apocalipsei şi să ne întrebăm dacă ceea ce mărturisesc cele patru epistole confirmate ale lui Pavel – Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni – sunt în acord cu faptul că Hristos a înviat din morţi.

Este clar la prima privire a acestor epistole că ele au foarte multe de zis despre Înviere. Sarcina noastră este să extragem valoarea esenţială a acestor referinţe.

Am nota, dar, în primul rând, că Pavel revendică a fi el însuşi un martor ocular al unui Hristos înviat. După ce afirmă ca un fapt că Hristos a înviat din morţi şi enumeră variatele sale apariţii la urmaşii săi, el adaugă: „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8). Şi din nou, el îşi bazează apostolia sa pe această vedere spunând (1 Corinteni 9:1), „Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?” „Vederea” lui a Domnului Isus a fost, prin urmare, de un aşa fel încât ea a constituit o chemare la apostolie. Aceasta nu a fost, deci, o simplă vedere a lui Isus înaintea crucificării lui: aşa cum este dovedit din faptul că după toate apariţiile pe care le-a binevoit el după învierea sa către urmaşii săi, că Pavel l-a văzut (1 Corinteni 15:8). Rămâne adevărat, atunci, că Pavel revendică a fi un martor ocular al faptului că Hristos a înviat. Nu este de ajuns să spunem că Pavel revendică să fi avut doar o „teofanie” cum şi era – o „vedere” a duhului viu al lui Hristos, care nu ar implica învierea trupului său. Aşa cum a indicat cu mult timp în urmă Bevschlag, că întregul argument din 1 Corinteni 15  fiind desemnat să însemne o dovadă a învierii trupeşti pentru credincioşi de la învierea lui Hristos, are necesită ideea ca Pavel, ca şi ceilalţi martori aduşi ca dovadă, să fi văzut pe Hristos în trup. Nici nu este dificil să determinăm când revendică Pavel că l-a văzut pe Hristos: aceasta este admis de tot ceea ce a fost această „vedere” care a produs conversia lui şi l-a chemat la apostolie. Conform cu Galateni 1:19 ambele chemări erau simultane.

Trasând astfel conversia sa şi bazând apostolia lui pe învierea lui Hristos, nu este ciudat faptul că Pavel nu a putut să-şi menţină epistolele sale de la a fi zburlite cu însemne ale intensei cale convingeri a faptului Învierii. Comparaţi de exemplu Romani 1:4; 4:24, 25; 5:10; 6:4, 5, 8-11, 13; 7:4; 8:11, 34; 10:7,9; 15:9. Nu putem dar nega fără ridiculizare faptul că Pavel era pe deplin convins că el l-a văzut pe Isus cel înviat, şi însăşi scepticii se simt forţaţi să admită acest fapt.

Ce să facem dar cu această revendicare a lui Pavel de a fi un martor ocular? Să declarăm „vederea” sa că nu a fost una reală, ci o viziune înşelătoare? Pavel s-a gândit la aceasta în întregime şi ca o vedere. Însă ni se spune că lui Pavel i s-a dat să aibă viziuni – că el era de fapt din acel temperament spiritual entuziast – ca Francis de Assisi de exemplu – care nu distinge între ideile obiective vi şi faptele externe. Dar în timp ce trebuie admis faptul că Pavel a văzut viziuni, tot criticismul sobru trebuie să nege în întregime că el era un vizionar. Renunţând la faptul că chiar şi viziunile lui Pavel erau comunicate în mod exterior lui şi nu erau proiecţii ale unei imaginaţii bolnave, precum şi toată discuţia generală a elementelor caracterului lui Pavel, această ipoteză vizionară este zdrobită de simplul fapt că Pavel ştia diferenţa dintre „vederea” sa a lui Isus şi viziunile sale, şi enunţă distincţia dintre ele în mod tăios. Această „vedere” a fost, aşa cum el însuşi ne spune, ultima dintre ele; şi singura viziune prin care principiile oponenţilor noştri pot fi atribuite lui, acea înregistrată în 2 Corinteni 12 este descrisă de Pavel într-o asemenea manieră încât să facă contrastul foarte puternic dintre confidenţa sa în această „vedere” şi incertitudinea sa faţă de ceea ce i s-a întâmplat atunci. De sigur, nu se poate face nici un apel corespunzător faţă de istoria „falsă” a Faptele Apostolilor; dar, dacă se încearcă, este suficient să spunem că conform cărţii Faptele Apostolilor, Pavel l-a văzut pe Isus după această vedre a 1 Corinteni 15; dar că aceasta era într-o transă (Fapte 22:18 şu), şi în ciuda acesteia vederea din 1 Corinteni 15 era „ultima” dată când a fost văzut Isus. Cu alte cuvinte, Pavel atrage încă o dată o distincţie strictă între „viziunile” şi această „vedere” a sa.

Este instructiv să notăm metodele prin care se încearcă să se facă această ipoteză vizionară mai credibilă. O imagine grafică este trasată de Baur, Strauss şi Renan, despre condiţia psihologică şi fizică Sf. Pavel. El a fost atins de statornicia creştinilor; a fost adânc mişcat de grandoarea morţii lui Ştefan; a început să se îndoiască de faptul dacă învierea lui Hristos nu cumva a avut de fapt loc; şi, bolnav în trup şi distras în minte, lovit de fulgerul unei furtuni, a fost îngenuncheat în calea lui spre Damasc şi a văzut în delirul său – o viziune groaznică imaginată de sine. Ar fi uşor de arătat că punctele principale ale acestei imagini sunt contrazise de Pavel: el nu cunoaşte nimic despre distragerea minţii sau de îndoielile deschise înaintea venirii catastrofei (cf. Galateni 1:13 şu). Ar fi din nou uşor să arătăm că, pe câte era aceasta de strălucită, această imagine eşuează în a relata faptele, notabilă pentru imensa schimbare morală (recunoscută de însăşi Pavel) prin care el a fost transformat de la cel mai setos de sânge dintre fanatici în cel mai gingaş dintre sfinţi. Dar ar fi suficient pentru scopul nostru prezent că nu numai ceea ce îl lasă a fi plauzibil este legătura sa cu anumite fapte înregistrate în istoria „de necrezut”, Faptele Apostolilor. Descoperim noi înşine, dar, în această dilemă că dacă Faptele Apostolilor nu ar fi istorie adevărată, atunci aceste fapte nu ar fi folosite aşa; dacă Faptele Apostolilor ar fi într-adevăr istorie, atunci conversia lui Pavel a şi avut loc; şi din nou, dacă Fapte este adevărată, atunci şi Evanghelia după Luca este; şi Fapte şi Luca sunt destule pentru a autentifica învierea lui Hristos. În oricare caz, cauza noastră este câştigată.

În ceea ce priveşte această întreagă schemă vizionară mai avem încă o remarcă de făcut: este de notat că şi dacă ar fi mai plauzibilă decât este, aceasta tot nu ar mai fi vrednică de o consideraţie ulterioară. Căci Pavel credea în faptul învierii lui Hristos nu pentru că l-a văzut el pe Domnul, ci şi din mărturia altora. Noi am fi notat, astfel, în al doilea loc faptul că Pavel ne introduce pe alţi martori oculari ai învierii lui Hristos. El şi-a bazat evanghelia sa pe acest fapt; şi în Galateni 2:6 şu, el ne spune că evanghelia sa era aceeaşi ca cea predicată de Petru, Iacov şi Ioan. Cei trei credeau cu aceeaşi intensitate că Hristos a înviat din morţi. Am văzut deja că această mărturie în ceea ce-l priveşte cel puţin pe Ioan, este sprijinită de ceea ce el însuşi a scris în Apocalipsa. În consistenţă cu deducţia, din nou, Pavel declară în mod explicit în 1 Corinteni 15:3 şu, că Hristos cel înviat a fost văzut nu doar de el ci şi de Chifa, Iacov, şi de toţi apostolii; şi aceasta de mai multe ori. Ba mai mult: el declară că el a fost văzut de peste cinci sute de fraţi odată, majoritatea dintre ei erau încă în viaţă când Pavel a scris această scrisoare, şi a căror mărturie o invocă el. Aici, Pavel ne prezintă un nor de martori.

În respect faţă de ei următoarele fapte sunt demne de remarcat. Aceşti martori au fost numeroşi; erau cel puţin cinci sute. Ei nu erau o simplă gloată necunoscută: cunoaştem ceva de unii dintre ei şi îi cunoaştem drept oameni practici. Majoritatea dintre ei erau încă în viaţă când Pavel a scris şi el putea face apel la ei pentru a aduce mărturie pentru corinteni.

Rezultatul este că tot ceea ce este notat în 1 Corinteni este echivalent cu mărturia lor individuală. Pavel este crezut a fi un scriitor sobru şi demn de încredere; epistola aceasta se admite a fi autentică a lui; şi el în acest document contemporan provoacă un apel faţă de martorii oculari în viaţă. El nu ar fi făcut acest apel confident dacă aceşti oameni nu ar fi profesat, în mod sobru şi cinstit, că l-au văzut pe Hristos. Avem, dar, nu numai pe Pavel revendicându-se a fi un martor ocular al Învierii, ci un număr mare de oameni, peste două sute şi cincizeci care erau cunoscuţi a fi încă în viaţă când a scris el. Nu trebuie să dăm socoteală pentru revendicarea unui om care l-a văzut pe Isus viu după ce a murit acesta, ci pentru aceeaşi revendicare adusă de o mulţime. Ne va fi oare de vreun folos argumentarea cuiva că Pavel avea uneori viziuni? Şi încă mai este un punct vrednic de a fi remarcat. Martorii la care se face apel aici sunt ucenicii şi apostolii originali ai Domnului. Din aceasta rezultă două lucruri: unu, ucenicii originali au crezut că l-au văzut pe Domnul înviat; şi al doilea, ei revendică faptul că l-au văzut în a treia zi după îngroparea lui (1 Corinteni 15:4). Aceasta, conform cu Pavel, este un fapt sigur.

Notaţi apoi în al treilea rând că această mărturie (aşa cum a fost deja arătată) nu era doar absolut de convingătoare pentru apostolul Pavel, ci era aşa şi faţă de întregul trup de creştini. Pavel nu numai că şi-a bazat adevărul întregului Creştinism pe adevărul acestei mărturii, şi şi-a bazat conversia lui pe aceasta, ci şi toţi creştinii. El nu putea conta pe toţi cititorii săi că sunt la fel de ferm convinşi de acest fapt aşa cum era el. Către corinteni, galateni, romani – aceasta este dogma Creştinismului. Când Pavel doreşte să-şi dovedească apostolia sa corintenilor sau galatenilor lui nu îi este teamă să o bazeze pe faptul astfel admis al învierii lui Hristos (1 Corinteni 9:1; Galateni 1:1): când el vrea să facă justificarea noastră să pară sigură pentru romani, el face apel la învierea lui Hristos în dovedirea ei (Romani 4:24, 25). Acestea sunt doar specimene ale practicii lui. Atât aluziile propuse cât şi cele incidentale sunt făcute faţă de Înviere în toate aceste patru epistole în minţile cititorilor lui. Ori de câte ori el le scrie corintenilor, galatenilor sau romanilor, aceasta este la fel de adevărată. Luaţi în considerare forţa acestui lucru. În unele din aceste biserici, trebuie să ne reamintim, erau disensiuni, diviziuni, partide îmbrăcate într-o ostilitate amară împotriva unii altora, partide cu negare insolentă a apostoliei, sau care renunţau la conducerea lui Pavel. Cu toate acestea toate partidele credeau în învierea lui Hristos: Pavel poate face apel la toţi să accepte o doctrină bazată pe aceasta. Oponenţilor lui cei mai amari el le va dovedi apostolia lui prin a revendica că l-a văzut pe Domnul cel înviat. Este clar, deci, că învierea lui Hristos era considerată în zilele lui Pavel drept o doctrină primordială, universală şi esenţială pentru Creştinism.

Din nou, unii din cititorii lui Pavel au fost departe de a fi simplii creduli. Era o partidă în biserica din Corint, de exemplu, care, cu toate instinctele criticismului filozofic modern, revendica dreptul de a încerca pe baza raţiunii doctrinele supuse acceptării lor. Ei nu puteau accepta o astfel de absurditate cum era învierea trupurilor acelora care au adormit în Domnul: „Dacă morţii învie, cu ce trup vor învia ei?” era doar un argument din cercetările lor. Aceeaşi clasă de dificultăţi în privinţa învierii oamenilor, cum ar începe în vremurile moderne în cercetările oamenilor de ştiinţă, era în mod evident înaintea minţilor lor. Cu toate acestea ei credeau ferm în învierea lui Hristos. Când Pavel vrea să se argumenteze cu ei în privinţa învierii lor, el îşi bazează argumentul său pe fundamentul comun al învierii lui Hristos. Este clar, deci, că credulii nesocotiţi nu vor justifica acceptarea universală a acestei doctrine: oameni capabili şi mai mult decât doritori să aplice testele critice faţă de evidenţă erau credincioşi fermi în aceasta.

Şi totuşi, una dintre aceste scrisori este adresată unei biserici cu care Pavel nu avea nici o legătură personală. Aceasta nu a fost fondată de el; nu a fost vizitată niciodată de el; nu i s-a adresat înainte acesteia. Erau aceia din ea care erau opuşi faţă de cele mai dragi învăţături ale lui: erau în ea acei umili urmaşi ai lui Hristos în timp ce el se tot înfuria împotriva Bisericii lui. Totuşi, cu toţii credeau ferm aşa ca el în învierea lui Hristos. El le putea dovedi doctrinele sale cel mai bine prin a se baza pe această credinţă comună. Este clar, deci, că această doctrină nu a fost de o creştere târzie din cadrul Bisericii, şi nici nu îşi avea originea în Pavel. Aceasta a fost întotdeauna crezul universal al Bisericii: oamenii nu credeau aceasta deoarece Pavel a predicat-o, ci ei şi Pavel o credeau datorită caracterului convingător al evidenţei. Când a avut o credinţă, atât de universal acceptată ca parte a Creştinătăţii aborigene în anul 58 d. Hr., o oportunitate de a creşte spre fiinţă? Şi dacă a crescut, cum rămâne cu mărturia acelora peste două sute cincizeci care încă erau martori în viaţă faţă de acest fapt?

Aici ne-am putea opri de drept ca să adunăm rezultatele. Aceasta se pare a fi indiscutabil de evident din aceste patru epistole ale lui Pavel: Primul, Învierea lui Hristos era crezută în mod universal în Biserica Creştină atunci când aceste epistole au fost scrise: fie că existau partide pe acolo, oricât de aproape ar fi fost, totuşi ei nu tăiau prin această dogmă. Al doilea, Că urmaşii originali ai lui Hristos, incluzând apostolii săi, au revendicat a fi martori oculari ai faptului învierii sale; şi prin urmare, de la început (a treia zi) întreaga Biserică a fost convinsă de adevărul ei. peste 250 din aceşti martori erau în viaţă atunci când a scris Pavel. Al treilea, Că Biserica credea în mod universal că îşi datora viaţa ei, precum şi continua sa existenţă şi creştere, fermei sale credinţe în această dogmă. Pentru ceea ce trebuie justificat este: 1. Nu pentru crezul unui om că el l-ar fi văzut pe Domnul, ci a câtorva peste 500. 2. Nu pentru convingerea unei partide, şi aceasta după un anumit timp, că Domnul a înviat, ci crezul universal şi imediat al întregii Biserici. 3. Efectul acestei credinţe în schimbarea absolută a caracterelor şi umplerea cu entuziasm a primilor săi posesori. Şi 4. Puterea lor de propagare a credinţei lor, în clădirea pe această dogmă stranie o comuniune largă şi rapid de crescătoare, toţi devotaţi faţă de aceasta ca fiind elementul prim şi de bază al credinţei lor.

Există doar trei teorii care pot fi afirmate pentru a da socoteală pentru aceste fapte. Ori ucenicii originali ai lui Hristos au fost înşelaţi şi şi-au inventat în mod intenţionat povestea Învierii, sau ei erau amar de înşelaţi; sau că Învierea a fost un fapt.

1. Prima dintre aceste teorii, pe cât de veche este ea (Matei 28:11 şu), se admite acum pe toate părţile că este ridicolă. Strauss şi Volkmar, de exemplu, o dispreţuiesc ca o explicaţie imposibilă. Noi o vom trece cu privirea în câteva cuvinte. Trupul mort al lui Hristos stând în mormântul său gata să fie produs de evrei în oricare moment, din sine distruge această teorie. Căci trebuie să ne amintim faptul că crezul în înviere datează din ziua a treia. Ori, dacă trupul nu mai este în mormânt, unde era acesta? Trebuie ori să fi fost luat de duşmanii săi, în care caz aceasta ar fi produs o respingere a Învierii; sau să fie furat de însăşi ucenici. Noi suntem tăcuţi faţă de aceste două ipoteze, căci doar o posibilă a treia (că trupul nu ar fi fost niciodată îngropat ci aruncat peste o grămadă de gunoi) este în afara discuţiei, martorii oculari mărturisind în mod expres, conform cu Pavel, că acesta a fost îngropat (1 Corinteni 15:4 şu….). Nimeni nu se va ridiculiza pe sine în aşa fel în această eră încât să se lupte cu faptul că ucenicii au furat trupul. Aceasta nu numai că este sigur că ei nu puteau să-şi asume curajul să facă această încercare, dar însăşi ideea Creştinismului de datorare a vieţii sale unui asemenea act este mai rău decât absurd. Imaginativă, dacă ar putea cineva, această bandă de ucenici deprimaţi adunaţi şi complotând cu calm de a cuceri lumea pentru ei înşişi prin a proclama ceea ce trebuia să fie văzut pentru a fi promisiunea absurdă a vieţii veşnice prin Unul care a murit – a murit şi nu a mai înviat. Imaginează-ţi apoi să descoperi pe falsul lor un sistem de un adevăr cel mai minunat – pe acest act de răpire a unui sistem al celor mai perfecte morale. Îţi poţi imagina că trupul este furat şi adus în mijlocul lor – care credeau că pot fi înflăcăraţi spre strădania nobilă prin vederea acestuia? „Ne-am putea imagina un spectacol mult mai înspăimântător?” exclamă Dr. Nott, „decât acela al unui Hristos mort furat din cavoul său şi încercuit de deznădăjduiţii urmaşi pustiiţi după cer? Şi că aici, gândeşti tu, în camera cadaverică… în această bântuială de păcat, de falsitate, de mizerie, şi de putrefacţie, că sistemul transcendent şi nemuritor al credinţei şi moralelor creştine au fost adoptate? A fost acesta furat, deformat, cadavru lipsit de viaţă singurul punct de adunare al creştinilor? A fost oare la vederea acestuia care… a fortificat, şi a umplut cu cel mai îndrăzneţ curaj, cele mai lipsite de moarte speranţe, întregul trup al ucenicilor?” Bine au declarat oponenţii noştri această absurdă presupunere. Hristos a înviat din morţi, altfel ucenicii săi erau un grup de oameni îngrozitor de înşelaţi.
2. Atunci, va întâmpina a doua teorie cazul? Este oare faptul admis că urmaşii timpurii ai lui Hristos au fost cu toţii convinşi că el a înviat din morţi, adecvat fiind explicat de presupunerea că ei erau victimele unei amăgiri? Trebuie să ne amintim că mărturia martorilor oculari declară că Hristos a înviat a treia zi; şi avem astfel să justificăm credinţa imediată. Dar, atunci, este trupul mort al lui Isus stand în mormânt! Cum s-ar putea ca întreaga grupare a acelor oameni să fie aşa de înşelaţi într-o chestiune aşa de importantă cu mijloacele testării adevărului ei la îndemâna lor? De aici, este admis în mod comun că mormântul era gol. Însăşi Strauss recurge la ipoteza părerii de rău că apariţia Hristosului înviat a fost în toată Galileea, şi că înainte ca ce 40 de zile care au intervenit înainte ca ucenicii să se reîntoarcă la Ierusalim să treacă, locul mormântului (sau movila) a fost în întregime uitată atât de prieteni cât şi de duşmani. Însă există acea mărturie inatacabilă a martorilor oculari că apariţiile au început în ziua a treia: şi faptul egal de asigurat (Romani 6:4; 1 Corinteni 15:4), că trupul a fost aruncat pe o movilă dar că acesta era un mormânt veritabil. Aşa că mormântul gol încă ne mai priveşte. Dacă Hristos nu a înviat, cum se face că mormântul este gol? Aici este dificultatea de vârf pe care toată ingenuitatea întregii şcoli critice moderne nu a putut să o explice. A fost acesta golit de proprii urmaşi ai lui Hristos? Aceasta are fi fost o impostură, şi scepticii dispreţuiesc un astfel de mijloc: ba mai mult, ipoteza că apostolii au fost impostorii a fost deja lăsată deoparte (în paragraful anterior). A fost atunci golit acesta de duşmanii săi? Cât de curând ar fi fost produs trupul, atunci, pentru a confrunta şi a confunda o erezie atât de repede crescând! Sau dacă aceasta nu era posibil, cât de curând ar fi fost adusă înainte dovada copleşitoare a mutării trupului! Atunci cum a fost golit mormântul? Să spunem că Isus nu a fost chiar mort, şi că a reveni din leşin, el însuşi s-a furişat din mormânt? Aceasta era ipoteza lui Schleiermacher. Aceasta nu numai că este în directă contradicţie cu mărturia martorilor oculari (1 Corinteni 15:3; 2 Corinteni 5:15; Romani 15:9, etc.), care este explicit că Hristos a murit; dar aceasta a fost simţită de toţi liderii gândirii sceptice pentru a fi inadecvată ca explicaţie. Strauss însuşi şi-a spus judecata asupra acesteia. Aceasta nu numai că pune o pată ruşinoasă pe caracterul moral al Domnului nostru, ci este în sine plin cu absurditate. „Ar fi fost imposibil astfel să se greşească un om rănit, murind din epuizare, pentru Mesia aşteptărilor evreilor, sau ca mai apoi să se amplifice aceasta într-o înviere din morţi”. Un muribund în ascunziş, centrul vieţii creştine! Aceasta umple entuziasmul şi curajul din ciuda morţii a fondatorilor Bisericii! Pe lângă toate, ipoteza îi face pe apostoli ori ticăloşi ori nebuni, nici una nefiind, după cum admit scepticii, adevăr posibil. De aici, ei înşişi se unesc cu noi în a respinge ca deplin de absurd acest vis al lui Schleiermacher. Încă o dată, deci, cum am putea justifica mormântul gol? Noi nu riscăm nimic în a afirma că acest singur fapt este distructiv faţă de toate teoriile învierii lui Hristos care au fost începute în efortul nervos de a se scăpa de realitatea sa. Acel mormânt gol este destul de ajuns pentru a se putea fonda Creştinismul pe el.

Dar să presupunem pentru un moment, că am asuma imposibilul, şi să permitem lui Strauss că locul mormântului era deja pierdut. Atunci ce? Ucenicii erau deja convinşi că Hristos a înviat. Cum să justificăm această convingere invincibilă? Singurul mijloc posibil este către ipoteza uzată a viziunii. Renan trasează o imagine frumoasă a Mariei Magdalena în dragostea şi durerea ei imaginând-o că ea era îndurerată după Domnul; şi una nu chiar atât de frumoasă a credulilor ticăloşi şi idioţi dintre ucenici care au crezut-o, şi apoi, pentru că au crezut-o, şi-au imaginat că ei înşişi l-au văzut pe el. Se poate dar ca această pictură a ceea ce a fost să stea pentru testul faptelor? Mormântul ne priveşte din nou în faţă: dacă trupul încă mai era în el, nu mai era loc pentru nici o viziune sau că era în afara acestora; dacă nu era în el, cum de a ieşit atunci?

Prin a enunţa acest argument final de premisă, însăşi teoria nu poate sta în picioare. 1. Nu a fost nici o aşteptare a unei învieri, şi de aici nu e nici o bază pentru viziuni. Cam atât mergem până acum. Dacă am fi putut apela la Evanghelii am fi putut merge mai departe şi am arăta că ucenicii şi-au pierdut inima şi „imaginaţia lor era pe departe de la a crea prezenţa sensibilă a lui Isus, încât ei nu l-au mai recunoscut din prima”. Renan câştigă toate faptele pe care îşi fondează teoria sa din Evanghelii: fie ca şi el să fie respins din aceleaşi înregistrări. Cum se poate ca mintea lui Maria Magdalena să fi creat viziunea lui Isus când ea nu l-a recunoscut ca Isus atunci când el a apărut? 2. Nu era nici un timp pentru a se crede în Înviere ca ea să crească în mod mitic. Bine stabilita ziua a treia ne întâmpină aici. Şi în cadrul a 40 de zile întreaga comunitate creştină, peste 500 în număr, nu numai că au crezut ferm în Înviere, ci au crezut, fiecare dintre ei, că au văzut pe Domnul. Trebuie să justificăm aceasta. 3. Aceştia 500 sunt prea mulţi vizionari spre a fi creaţi. Era oare toată Palestina locuită de Francişi de Assisi? Ceea ce poate fi declarat despre Pavel sau Maria îşi pierde toată verosimilitatea când este declarat de toţi contemporanii lor. Şi astfel nu putem decât să concludem că toate încercările de a explica credinţa urmaşilor timpurii ai lui Hristos în înviere ca o amăgire, cade în totalitate. Dacă aceasta nu era fondată pe fraudă şi amăgire, atunci nu era oare fondată pe fapt? Se pare că nu este nici o altă alternativă: martorii oculari mărturisesc din abundenţă faţă de fapt; dacă ei nu erau nici înşelători şi nici înşelaţi, atunci Hristos a înviat din morţi.

Nu trebuie să ne imaginăm, totuşi, că aceasta este toată dovada pe care o avem despre acest mare fapt. Am lucrat foarte inadecvat la o singură venă. Există un alt curs foarte convingător de argumentare care ar putea fi bazat pe rezultatele învierii lui Hristos – în transformarea acelora care au crezut aceasta – în fondarea unui Biserici. Şi apoi, deci, există şi cealaltă formă de argument deja arătată care constă în sarcina nu prea dificilă de justificare a autorităţii Evangheliilor şi a Faptelor Apostolilor, sau a relatării incluse în ele. Luând toate liniile de dovadă laolaltă, nu este deloc extravagant să afirmăm că nici un fapt din istoria lumii este atât de autentificat cât este faptul învierii lui Hristos. Şi aceasta fiind întemeiat, toată creştinătatea este întemeiată şi ea. Elementul ei supranatural este justificat de originea sa supranaturală dovedită. Apoi, credinţa noastră nu este în zadar, şi noi nu mai suntem în păcatele noastre. Lumea a fost răscumpărată pentru Dumnezeul nostru, şi toată firea poate vedea mântuirea lui. Atunci şi Cel Atotînţelept şi Atotiubitor şi-a justificat dragostea sa pentru totdeauna. Apoi, cântecul suprem al cerului ar putea fi corespunzător repetat pe pământ: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească puterea, şi bogăţiile, şi înţelepciunea, şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea”. Apoi, putem ştii că nimic nu ne separă de dragostea sa – că însăşi moartea a eşuat în încercarea ei; şi că aceasta este astfel oferită muritorilor pentru a exprima în triumf strigătul nemuritor: „Moartea a fost înghiţită de victorie!”

Note de subsol

3. Enquiry Concerning Human Understandings, sec. 10 (1894, p. 115f.)[Cercetare referitoare la priceperile umane] „Nici o mărturie nu este suficientă pentru a stabili un miracol, decât dacă mărturia de acest fel că falsitatea sa ar fi mult mai miraculoasă decât faţa pe care se încumetă să o stabilească”.
4. O încă a treia metodă de procedură ar fi să renunţăm la toate întrebările autenticităţii Evangheliilor şi să examinăm originea şi vrednicia tradiţiei duble şi triple întruchipată în cele trei Sinoptice sau oricare două dintre ele. S-ar ajunge astfel la rezultate satisfăcătoare.
5. Astfel de extremişti individuali ca şi Bruno Bauer, Pierson şi Loman nu trebuiesc să mai fie enunţaţi aici.

Ediţia electronică a acestui articol a fost scanată şi editată de Shane Rosenthal. Aceasta este în domeniul public şi poate fi copiată şi distribuită liber.

http://www.voxdeibaptist.org/invierea_Warfield.htm

Ce să faci când îți vin în minte gânduri rele? | Adevărul despre Adevăr

Bună dimineața,

Am primit la redacție următoarea întrebare: „De o lună mă confrunt cu gânduri negre și ciudate. Cel mai grav este că-mi vin în minte, obsesiv, expresii de blestem la adresa copilului meu. Sunt gânduri străine de mine pe care nu le-am avut niciodată și nici nu mi le doresc, nici nu le gândesc, dar totuși le am fără sa vreau. M-am spovedit, postesc, merg la biserică. S-au mai diminuat, dar tot există. Ce să fac? Mi-e foarte frică să nu se prindă blestemul de copilul meu, chiar dacă doar l-am gândit și nu o dată, dar de multe ori. Se poate prinde? De unde îmi vin aceste gânduri groaznice?”. Găsiți răspunsul în video de mai jos.

Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos. O zi binecuvântată să aveți. Cu drag, Vitalie Marian. Administratorul siteu-ului Moldova Creștină. Moldova Creștină TV Publicat pe 17 iun. 2019 Întrebare: „De o lună mă confrunt cu gânduri negre și ciudate. Cel mai grav este că-mi vin în minte, obsesiv, expresii de blestem la adresa copilului meu. Sunt gânduri străine de mine pe care nu le-am avut niciodată și nici nu mi le doresc, nici nu le gândesc, dar totuși le am fără sa vreau. M-am spovedit, postesc, merg la biserică. S-au mai diminuat, dar tot există. Ce să fac? Mi-e foarte frică să nu se prindă blestemul de copilul meu, chiar dacă doar l-am gândit și nu o dată, dar de multe ori. Se poate prinde? De unde îmi vin aceste gânduri groaznice?” Abonează-te! Youtube: https://www.youtube.com/user/MoldovaC… Facebook https://www.facebook.com/moldovacrest… Vizitează-ne pe pagina noastră de Web: https://moldovacrestina.md/ Vrei să devii ucenicul lui Isus Hristos? Dă click aici https://moldovacrestina.md/raspunsuri… Ai întrebări din Biblie? Apasă aici https://moldovacrestina.md/ask-the-pa… PENTRU MANUALE DE STUDIU BIBLIC CONTACTAȚI LA +(373)69966779 SAU info@precept.md Categorie Educație Moldova Creștină <vitalie.marian@moldovacrestina.md>

Problema adulterului | Studiu Biblic – Lecția 4

Bună dimineața,

Adulterul sau infidelitatea conjugală este o problemă foarte des întâlnită în zilele noastre. Multe căsătorii ajung să fie ruinate din această cauză și lasă amprente grele asupra copiilor. Adulterul este păcat în ochii lui Dumnezeu și atrage după sine consecințe spirituale grave.

Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos. O zi binecuvântată să aveți. Cu drag, Vitalie Marian. Administratorul siteu-ului Moldova Creștină. Moldova Creștină <vitalie.marian@moldovacrestina.md>

POGORÂREA DUHULUI SFÂNT Fapte. 2: 1- 21 Ardelean Viorel

POGORÂREA DUHULUI SFÂNT Fapte. 2: 1- 21

 Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE^[1].   Împărţirea Sfintei Scripturi se face în două mari părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament. În cartea Genezei primul capitol vorbeşte despre Creaţie, Căderea ocupă 2 capitole, şi celelalte capitole ne vorbeşte despre Răscumpărare. De asemenea avem 3 mari perioade : Perioada Tatălui, în care vedem voia Sa povăţuitoare şi voia Sa hotărâtoare, în care duce planurile Sale la capăt, Perioada Fiului care face o lucrare de Răscumpărare, şi Perioada Duhului Sfânt, care aplică această lucrare de răscumpărare şi sfinţire oamenilor. Cu alte cuvinte Tatăl creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără, şi Duhul Sfânt face o lucrare de sfinţire. Ne aflăm în perioada Duhului Sfânt. Faptele Apostolilor^[2] este adesea numită şi cea de-a cincea Evanghelie și este o prelungire a Evangheliei după Luca. Ultimele evenimente relatate în Evanghelii despre Isus în Matei şi Marcu este relatată Învierea, şi ne este   prezentată Înălţarea la cer, în Evanghelia după Luca apare făgăduinţa Duhului Sfânt, și în Ioan ni se spune despre făgăduinţa celei de-a doua venire, Paropsia. Primul capitol din Faptele Apostolilor se referă la toate aceste evenimente. Marea însărcinare misionară încredinţată celor care-l urmează pe Hristos dată în Evanghelia după Matei este confirmată în Faptele Apostolilor. Cartea Faptele Apostolilor denumită și Cartea Duhului Sfânt ne furnizează o scară pe care putem situa Epistolele Noului Testament. Cartea Faptele Apostolilor este o trecere între Evanghelii şi Epistole. Noul Testament fără Faptele Apostolilor ar lăsa impresia unui abis adânc. “Dacă Faptele Apostolilor ar dispărea, nu am avea ce să așezăm în loc.” spune Hohon. Cartea^[3] ne descrie naşterea şi creşterea   Biserici creştine şi acopere o perioadă cam de 30 de ani, ea se termină bruscă probabil cu autorul s-a întâmplat ceva, sau nu a mai avut ce să scrie. În altă ordine de idei Cartea se poate numi Faptele Duhului Sfânt, şi se trece de la învăţătura lui Isus Cristos la fapte şi acţiuni concrete. Titlul corespunzător pentru această scriere istorică prezintă cea mai mare problemă. Iată câteva exemple: “Faptele Apostolilor” în versiunea autorizată şi versiunea revizuită a Bibliei americane, precum şi Codex Vaticanul.   Un alt titlu este “Faptele Domnului cel Înălţat şi Glorificat” Primele două versete din Faptele Apostolilor ne oferă cheia problemei: “Teofile, în cea dintâi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început până în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese.” Autorul cărţii: este Luca, (gr.Loukas) Coloseni 4:14  „Luca, doctorul prea iubit,……… ”. Doctorul Luca este cel care a consemnat cea de-a treia Evanghelie (Fapte 1:1). Sir William Ramsay declară că Luca este cel mai mare istoric al epocii trecute sau moderne.   Data scrierii este aproximativ în anul   63 d. H. Luca este de origine păgână, medic de profesie, fapt rezultat din dovezile interne ale cărţii, dar şi din Evanghelia scrisă de El (Luca 8: 43), prin faptul că descrie foarte precis bolile. El a fost colaborator a lui Pavel (2 Timotei 4:11) şi se pare că nu l-a părăsit nici un moment. Această scrisoare constituie explicație inspirată a începuturilor Bisericii. Dacă Geneza spune despre obârșia universului fizic, Faptele Apostolilor scrie despre proveniența făpturii spirituale al lui Isus Hristos şi naşterea Bisericii. Prima persoană care face referire la Luca este   Iranaeus ( cca. 180 d. Cr.), pe care îl denumeşte a fi autorul celei de a treia evanghelie şi a cărţii Faptele Apostolilor. Tot în tradiţia este amintit în Canonul Muratorian,   „ aşa numitul prolog anti – Marcionit, la Evanghelia după Luca”, şi faptul că Luca nu a fost căsătorit şi a murit în Boeotia la 84 de ani, dar aceste date nu sunt sigure. Dovezile interne care îl indică pe Luca ca şi autor sunt mai puternice „Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine; căci el îmi este de folos pentru slujbă. (2 Timotei 4:11). Se vorbeşte mereu la plural, iar autorul nu crede de cuviinţă să folosească singularul. De asemenea nimeni nu a sugerat alt autor sau a revendicat acest lucru. Stilul literar indică un om educat, interes pentru medicină, iar talentul la scris este recunoscut de mulţi cercetători când a fost comparat cu alţi scriitori din antichitate. Luca a avut contact cu alţi creştini în urma vizitelor făcute la Ierusalim şi Cesarea ( Fapte 21:17…), de unde a cules informaţii despre Isus şi istoria Bisericii Primare. Era persoana cea mai potrivită să scrie, fiindcă a cercetat faptele importante de către martorii care au inspirat încredere din biserică ( Luca 1:1-4). Titlul: În originalul grec^[4], cartea poartă titlul: „Kala Loukon” – „după Luca”.   Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Faptul că a stat atât de mult alături de Pavel îl face pe Luca să fie legătura firească dintre Dumnezeul evreilor, prin apostolul neamurilor, către oamenii de pretutindeni. Influenţa exercitată de propovăduirea lui Pavel este evidentă în teologia Evangheliei scrisă de Luca. Versetul cheie este   “Ci voi veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” (Fapte 1:8) Caracteristici Cărţii. Luca subliniază şi scoate în evidenţă Persoana   Domnului Isus Hristos,   şi a   Duhului Sfânt. Isus Hristos a făgăduit să trimită Duhul Sfânt (Ioan 7:37-39,   Fapte 1:8). Aceasta este perioada în care lucrează Duhul Sfânt. Faptul impunător cu vedere la această perioadă este prezenţa Duhului Sfânt în cei credincioşi (1Cor. 6:19). De asemenea se manifestă puterea Bisericii și se evidenţiază Biserica, vizibilă şi invizibilă ca o nouă instituţie. Este importantă și   sublinierea locurilor începând din Ierusalim şi până la Roma. Un lucru deosebit este importanţa acordată numelor persoanelor și doctorul Luca menţionează numele a 110 persoane. Se remarcă și proeminenţa Învierii, care este punctul central al predicării în Evanghelie. Este de remarcat și importanţa acordată lui Petru în prima parte şi lui Pavel în a doua secțiune,   dar în mod ciudat, ceilalţi apostoli sunt omişi. Alte versete -cheie^[5] sunt : Fapte 2.4: „Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.” (Fapte 4.12) Fapte 4.19-20: „Drept răspuns, Petru și Ioan le-au zis: «Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit.”(Fapte 9.3-6): Fapte 16.31: „Pavel și Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit tu și casa ta.” Caracterul cărţii^[6]. Luca, aşa cum declară în primele versete este   interesat să scoată în evidenţă Istoria vieţii lui Isus Cristos, şi istoria biserici primare, şi felul în are a fost răspândită Evanghelia lui Cristos. El scrie unor oamenii care sunt la distanţă în timp, dar şi ca loc geografic de locul şi Persoana lui Isus. Destinatarul este Teofil, a cărui identitate nu este cunoscută, dar cartea este scrisă ca şi un omagiu, afecţiune faţă de cineva cunoscut, dar în acelaşi timp vizează mai mulţi cititori. Cartea poate fi utilizată ca şi „unealtă” de evanghelizare, a propovădui Evanghelia” (euangelizomai),   şi este necesar a reaminti că toate evangheliile, epistolele, erau scrise pe suluri separate, care circulau şi erau citite prin biserici, până când s-a format Canonul, sub Constantin cel Mare după anul 313 d. Cr. Luca este şi istoric iar Faptele Apostolilor este o carte narativă, care descrie viaţa şi acţiunile apostolilor, şi doreşte să dea credibilitate surselor orale care vorbesc despre Isus, aspecte pe care Luca le redă în detaliu şi în mod fidel. Luca indică şi profeţiile care s-au împlinit în Isus Cristos. Luca 4:18-21, 24:26 ….., 44-47), vestea Bună Împărăţiei Cerurilor (Luca 16:16) se cupă şi de viitor (Luca 19:11), în Persoane lui Iisus oamenii pot că primească iertare şi să fie în părtăşie cu Cristos, sub aspect mântuitor (Luca 7:16, cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El. (Fapte 10:38). Isus Cristos este Robul care sufere, Rege peste Împărăţia cerurilor, are şi titlul de Domnul, aspect confirmat prin Înălţarea sa la cer. (Fapte 2:36). Un aspect scos în evidenţă de Luca este grija lui Isus pentru cei săraci şi avertismentul pe care Îl dă celor bogaţi care sunt caracterizaţi de egoism. De asemenea are o atenţionare pentru cei care auto declară a fi neprihăniţi, nu simt nevoia să se pocăiască, dar în final vor fi judecaţi de Dumnezeu. Preţul pentru al urma pe Isus este foarte mare, acesta fiind în unele cazuri renunţarea la lucrurile materiale sau chiar martiraj   (Fapte 9:23). Viaţa lui Isus a fost condusă de planul lui Dumnezeu, tot aşa şi viaţa Bisericii este guvernată de Dumnezeu. Isus şi-a dus la îndeplinire lucrarea prin puterea Duhului Sfânt, tot aşa şi Biserica a fost umplută de Duhul Sfânt pentru lucrare şi mărturie (Luca 24:49), rugăciunea fiind prezentă în viaţa lui Isus şi a Biserici primare. H. Conzelmann susţine că Luca a considerat pe Isus punctul central al istoriei, şi face parte din Istoria lumii, şi dă o concepţie nouă despre Isus, în care creştinii nu mai aşteptau revenirea lui Isus şi un sfârşit iminent al lumii, Luca remodelând teologia în mod atent şi a mutat accentul pe relaţia omului cu Dumnezeu. În felul acesta accentul se mută de la Parousia pe vestirea Evangheliei. Scopul cărţii, este acela de ne prezenta o istorie a bisericii primare, ea scoate în evidenţă importanţa zilei în care Duhul Sfânt s-a coborât peste apostoli, care au devenit martori a lui Cristos,   este momentul în care se naşte Biserica şi relatează felul în care şi-au desfăşurat acţiunile şi au vestit Evanghelia apostolii. Un spaţiu amplu este destinat apostolului Pavel în care sunt descrise cele trei călătorii şi plantare de biserici. Sunt scoase în evidenţă darurile Duhului Sfânt în viaţa ucenicilor pe care îi împuterniceşte, îndrumă, învaţă, care îndeplinesc porunca din Matei 28. Vedem transformarea ucenicilor, a oamenilor care se pocăiesc dar şi împotrivirea lui Satana, persoane care resping Cuvântul lui Dumnezeu, şi dorinţa lor de putere, lăcomie, şi alte vicii care vin de la Diavolul. Opoziţia împotriva creştinismului creşte şi începe persecuţia care are aspecte eklesiale, naţionale şi politice care se împletesc între ele. Mulţi creştini sunt martirizaţi, şi se poate aminti numele lui Saul ca prigonitor, care s-a convertit, şi a devenit apostolul Pavel, care se pare că a fost martirizat la Roma. Primul martir creştin menţionat în Biblie a fost Ştefan, iar din Istoria Bisericii ştim că au fost 10 valuri de prigoană până când Biserica s-a unit cu Statul în 313 sub împăratul Constantin cel Mare, cu un preţ negativ spiritual foarte mare prin păgânizarea Bisericii. Legături^[7] în Cartea Faptele Apostolilor. Ea face trecerea de la Legământul Mozaic, la Noul Legământ, şi de la religia iudeilor la religia creştină. De asemenea dacă Duhul Sfânt în perioada Vechiului Testament nu este o permanenţă peste proroci şi avea ca şi activitate, ungerea exterioară a unor credincioşi, proroci, sau persoane puse deoparte ca „Moise (Numeri 11.17), Otniel (Judecătorii 3.8-10), Ghedeon (Judecătorii 6.34) și Saul (1 Samuel 10.6-10)”, şi se revărsa asupra prorocilor adevăraţi numai când Domnul Dumnezeu vorbea poporului „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră.” Dar n-aţi voit! (Isaia 30:15), în Noul Testament, după Învierea lui Isus Cristos Duhul Sfânt locuieşte în inima credincioşilor (Romani 8.9-11, 1 Corinteni 3.16), îi călăuzeşte şi împuterniceşte şi face acest lucru prin credinţa omului în Isus Cristos. Duhul sfânt este darul lui Dumnezeu pentru oamenii care cred în El. Convertirea lui Saul a fost una dramatică, pe cât era de convins de Legea Vechiului Testament, (Filipeni 3.6), tot aşa a fost de încredinţat, ferm hotărât în cea ce priveşte Religia creştină şi învăţa pe oameni despre Harul lui Dumnezeu, credinţa în Isus Cristos, şi despre neprihănirea care se primeşte prin credinţă   (Filipeni 3.8b-9). „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. (Efeseni 2:8-9). De asemenea prin vedenia lui Petru din Fapte 10.9-15, este un semn al trecerii de la vechiul Legământ mozaic,   la Noul Legământ, de la animale necurate, doar la trei restricţii, de la evrei la neamuri, toţi oamenii care cred fiind uniţi în Noul Legământ în Isus Cristos şi lucrarea pe care a făcut-o de curăţire prin Sângele de pe Calvar a păcatelor omenirii. Dumnezeu îşi poate face lucrarea prin oameni simpli şi obişnuiţi care sunt împuterniciţi de Duhul Sfânt şi au schimbă omenirea (Fapte 17.6), 1 Corinteni 1:27  „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari”. Aplicație practică. Din Saul care a persecutat pe creştini, El face un evanghelist, care a scris aproape jumătate din cărţile Noului Testament, a făcut călătorii misionare şi a plantat bisericii. Tot aşa s-a întâmplat şi cu ucenicii lui Isus în ziua de Rusalii, care au pornit să evanghelizeze lumea (Fapte 1:8). Credinţa creştină s-a răspândit în imperiul Roman datorită persecuţiei îngăduite de Dumnezeu cu o mare rapiditate. Dumnezeu poate face şi azi acest lucru doar dacă avem împuternicire prin Duhul Sfânt, o inimă schimbată, pasiune de a răspândi Evanghelia şi veste bună a Mântuirii, îndeplinind Marea Trimitere din (Matei 28.19-20). Dacă încercăm ceva prin puterile noastre vom suferi un eşec şi nu vom acea sorţi de izbândă. „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

2). RUSALIILE ÎN CREŞTINISM^[8]. Cuvântul vine din slavonă (rosalii), cunoscut ca şi Pogorârea Sfântului Duh peste ucenicii lui Isus din Nazaret, o sărbătoare creştină, celebrată totdeauna   duminica la 50 de zile după Paşti.  (Fapte 2 :1-11), eveniment care corespunde cu ziua rusaliilor la evrei (Şavuot). Din acest motiv sărbătoarea este denumită „cinzecime„ în latină Pentecostes, în franceză Pentecôte, în germană Pfingsten, etc. Ca şi semnificaţie ea este la început o sărbătoare agrară, şi de bucurie a evreilor în care se oferă Domnului pârga din roadele câmpului, denumită Şavuot (Ex. 34: 22; Lev. 23: 15). Mai târziu este aniversată ca şi o sărbătoare a legământului, care a fost încheiată tot la 50 de zile la ieşirea poporului lui Dumnezeu din Egipt (Exod 19:1-16). În creştinism sărbătoarea are un aspect ritualic exterior, dar se concentrează mai mult pe sărbătoarea lăuntrică în Noul Legământ, Harul şi iubirea, dobândite prin Coborârea Duhului Sfânt, care nu este dat numai bisericii ci fiecărui creştini în parte (Galateni 5 :22), fiind în acelaşi timp şi o sărbătoare de consacrare. Minunea de la Rusaliile din Ierusalim, este continuată în Biserică şi aduce rod în „Taina sfântului Mir”, fiind în sensul acesta şi o sărbătoare „de mulţumire pentru harul Mirului”. Sărbătoarea are semnificaţie şi prinde câteva aspecte ca : 1. O revărsare escatologică a Duhului Sfânt (Ioel 3:1-5), citat de Petru în Fapte 2 în predica sa. 2. De asemenea reprezintă încununarea Paştelui lui Isus Cristos, prin revărsarea Duhului Sfânt peste ucenici. 3. Comunităţile mesianice se adună împreună conform profeţiilor. 4. Biserica se deschide şi pentru celelalte popoare, (neamuri). 5. Este începutul misiuni, care este de fapt mandatul şi porunca pentru Biserică din Matei 28:18  „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20  Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului Amin”. Din Marea Trimitere reţinem cuvintele „Toată puterea,-   Duceţi-vă – faceţi ucenici– toate neamurile– botezându-i în ( SfântaTreime) – Eu Sunt cu voi– sfârşitul veacului, iar în concluzie porunca a fost dată ucenicilor, creştinilor, bisericii şi este valabilă pentru fiecare dintre noi. Ne reîntoarcem la cuvântul Rusalii, care derivă în mod indirect din latină Rosalia, din greacă ρουσάλια, şi din slavonă rusalija. Cuvântul rusalii^[9] cu o mare probabilitate derivă şi din slavonă „rusalka”, de origine păgână, rusalcele, fiind spiritele apei (ninfe, zâne, demoni), care erau sărbătoriţi pentru a îmblânzi spiritele, în prima săptămână din lunea iunie. Tradiţia precreştină a fost preluată de romani sub denumirea de „rusalka „drăgaică” (drăcoaică, demon)”, perioadă în care era interzis spălatul scăldatul sau apropierea oamenilor de apă. Această sărbătoare păgână s-a suprapus cu sărbătorea coborâri Duhului Sfânt de origine creştină. Când Biserica s-a unit cu Statul, alături de alte evenimente negative ca păgâni zarea bisericii şi această sărbătoare, împreună cu alte sărbători păgâne, au fost „creştinate”, plus elemente de altă factură, care au intrat în biserică care a fost puternic profanată. Semnificaţia şi motivele iniţiale ale sărbătorii creştini, au fost date uitării. Pavel acordă o importanţă deosebită acestei sărbători (Fapte 20:16) care are valoare în comunităţile creştine din primul secol şi reprezintă roadele şi mărturiile vii de la întemeierea Bisericii, realizată de Duhul Sfânt, şi a devenit o sărbătoare anuală creştină. Din informaţiile deţinute din Peregrinatio Etheriae spre sfârşitul secolului al IV-lea, sărbătoare începea la Ierusalim, cu o celebrare nocturnă. Dimineaţa se ţine o slujbă pe Golgota, a doua zi pe Sion, locul în care s-a pogorât Duhul Sfânt, iar după prânz pe muntele Măslinilor se celebra o sărbătoare în cinstea Înălţării lui Isus Cristos la cer. „La Roma, Rusaliile au devenit, pe lângă Paşti, a doua sărbătoare alături de botez. De aceea, vigilia şi săptămâna Rusaliilor au fost rânduite asemănător vigiliei şi săptămânii Paştelui. Deja în vremea Papei Leon cel Mare (440-461), în săptămâna după Rusalii urmau trei zile de post din ciclul Quattuor tempora. În secolul al XI-lea, s-a introdus, în Biserica Romei, octava Rusaliilor; în 1969, prin revizuirea anului liturgic, s-a înlăturat octava, pentru a se reveni la structura în care Rusaliile încheie ciclul pascal”. Nu am date din Istoria Bisericii Catolice dar în Biserica Ortodoxă există un fragment din troparul praznicului rusaliilor. „Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înţelepţi pe -pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ţie!”. Corespunzător cu învăţătura Bisericii Ortodoxe în ziua de rusalii a luat naştere Biserica creştină la iniţiativa divină cu chip divino-uman, fiind întemeiată odată cu Jertfa lui Isus Cristos pe Cruce. În ziua respectivă numită şi „Duminica Cincizecimii”, Pavel relatează în   Fapte capitolul 2, cum Duhul Sfânt sub chipul unor limbi ca de foc a umplut cu darurile Sale pe apostoli, care au grăit în limbi străine, care nu au fost cunoscute până atunci. Cei din Ierusalim s-au mirat, fiindcă cei 12, au învăţat despre Mântuitor la neamuri în limbi diferite, ei fiind oameni simpli. Acest eveniment al trimiteri Duhului Sfânt a fost vestit de Mântuitorul „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14.26). Aşa s-a şi întâmplat, Duhul Sfânt s-a pogorât peste apostoli, aceştia au devenit „preaînţelepţi”, şi plini „de lumina, râvna şi toate harurile dumnezeieşti” (Patriarhul Justinian). Abia după acest moment ucenicii Domnului Isus au ieşit în lume, a săvârşit minuni, şi au adus pe oameni simplii, sau împăraţi de la păgâni şi închinarea la idoli la dreapta credinţă. Începutul a fost când Sfântul Apostol Petru a predicat în ziua în care Duhul Sfânt s-a pogorât peste ei şi ca rezultat al predicii s-au convertit „ca la trei mii de suflete”, care au crezut în Cristos şi au alcătuit prima comunitate creştină. Ca şi sărbătoare legală în România începând cu 2008 prima şi a doua zi de Rusalii au fost decretate zile libere (cf. Legea nr. 202/2008 – MO 728 din 28.10.2008)”. De   asemenea „Lunea Rusaliilor este zi nelucrătoarea în Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Luxemburg, Ţările de Jos”, iar din cantoane se pot aminti amintii cantoanele din Elveţia,  Madagascar, Norvegia, Portugalia, Senegal, Ungaria, Togo. De asemenea nu este zi lucrătoare în ţări care au tradiţie catolică ca Italia, Brazilia, Irlanda, Spania, Canada, Portugalia, Polonia, Camerun dar nici în ţări cu tradiţie Ortodoxă ca Bulgaria şi Rusia. Sărbătoare s-a ţinut sau nu în diferite ţări cu tradiţie creştină în funcţie de tipul de stat, democratic sau totalitar, care a îmbrăcat forme multiple, şi interese diferite raportate la societate respectivă şi conducătorii lor.

3). RUSALIILE ÎN IUDAISM ^[10]. Septauginta în Levitic 23:16 face referire la momentul calendaristic în care se ţine sărbătoarea iudaică a Rusaliilor foloseşte cuvântul grec pentekonta hemeras pentru varianta ebraică „hamissim yom, „cincizeci de zile”, moment în care snopul de orz este oferit pentru începutul Paştelor, iar după 50 de zile are loc sărbătoarea Rusaliilor, s-a denumită şi sărbătoarea săptămânilor „hag sabu’ot, (Exod 34:22; Deuteronom 16:10). Sărbătorile indică încheierea seceratului la orz şi începutul secerişului la grâu (Deuteronom 16:9). Se mai numeşte şi sărbătoare recoltei -„hag haqqasir”, sau „yom habbikkurim”- ziua primelor roade (Exod 23:16; Numeri 28:26). Sărbătoare nu este limitată la timpurile din Pentateuh şi este un a din cele trei sărbători anuale ţinute de poporul evreu (Deuteronom 16:16). În timpul sărbătorii nu se făcea nici-o muncă de slujite, fiecare evreu trebuia să fie prezent în Sanctuar (Levitic 23:21), se aduceau pâine coapte din aluat din făină din noua recoltă împreună cu jertfe de animale pentru ispăşirea păcatelor şi de împăcare (Levitic 23:17-20) prin intermediul preotului. Ea era şi o zi de bucurie, în care poporul îşi exprima mulţumirea pentru binecuvântările date de Domnul, având o atitudine de frică temere şi respect faţă de Dumnezeu, şi amintirea eliberări din ţara şi robia Egiptului, (Deuteronom 16:12), în postura de popor al Legământului făcut de evrei cu Dumnezeu (Levitic 23:22). În perioada dintre cele două Testamente sărbătoare Rusaliilor a fost privită ca şi aniversarea poruncilor primite la Sinai (Jubilee 1:1, 6:17; TB, Pesahim 68b; Midrash, Tanhuma 26c). Saducheii ţineau această sărbătoare la 50 de zile după paştele evreiesc „Sabatul” din Levitic 23:15 ca referindu-se la Sabatul săptămânal”, prin care se punea în ordine şi se aranja respectarea publică a acestor sărbători cât timp exista Templu şi Biserica prin care se comemora şi Rusaliile creştine de către evreii convertiţi la creştinism. Fariseii au interpretat Sabatul ca „ sărbătoare pâinii nedospite (Levitic 23:15), iar acest calcul devine act normativ după anii 70 d.Cr. În Noul Testament sărbătoare de Rusalii este amintită de trei ori. Odată în Fapte 2 „în greacă ten hemeran tes pentekostes”, moment în care Duhul Sfânt se pogoară peste ucenici care sunt umpluţi de Duhul Sfânt, şi la predica lui Petru, se pocăiesc cam 3 000 de suflete, a doua oară tot în Fapte 20:16, în care Pavel se grăbeşte să ajungă la Ierusalim pentru ziua de Rusalii, (57 d.Cr.). Iar a treia oară sărbătoare este amintită în 1 Corinteni 16:8, în care Pavel intenţionează să stea la Efes până la Rusalii (circa 54 sau 55 d.Cr.), pentru că s-a deschis o uşă pentru vestire Evangheliei.

4). TRINITATEA ^[11]. Este un concept dezvolta mai târziu de către Biserică, deși acesta se afla pe paginile Sfintei Scripturi. A fost necesar să treacă valurile de prigoană și un timp suficient de mare ca Biserica să-și clarifice învățăturile. Este un concept pe care omul nu îl poate înțelege ci doar să îl accepte. Cele Trei Persoane ale Trinităţii, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt una în Esenţă, în care ( 3=1 şi 1=3, o matematică diferită de cea umană), dar există subordonare în lucrarea de slujire, Fiul ascultă de Tatăl şi uneori de Duhul Sfânt. Este ceva dincolo de priceperea noastră şi nu se poate inventa. Matematica lui Dumnezeu diferă de matematica omului. În închinare şi rugăciune, apelăm la toate cele trei Persoane ale Trinităţii şi se evită extremele. La Botezul lui Isus au fost prezente toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Matei 3:16  De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Isus Hristos era în apă, Duhul Sfânt s-a arătat în chip de porumbel, şi Glasul Tatălui s-a auzit din cer. Cuvântul Trinitate^[12] nu se regăseşte în formă directă în Biblie şi a fost folosit de Tertullian la sfârşitul secolul 2, iar din punct de vedere teologic este acceptat de Biserică în secolul IV. Crezul bisericii despre Trinitate a fost formulat complet de către Tertullian, Athanasi şi Augustin. Să nu uităm faptul căci până la unirea Bisericii cu Statul sub împăratul Constantin cel Mare, Canonul Noului Testament nu era făcut, iar Cărţile care armau să alcătuiască Noul Testament, erau scrise pe suluri separate, se citeau în biserici, dar a fost destul de greu pentru primii creştini să definească conceptul de Trinitate, acest lucru rămânând în seama teologilor. Despre această doctrină se poate vorbi în mod mai clar după ce a fost descoperită în Noul Testament, dar este dedusă şi din şi din Vechiul Testament. În Vechiul Testament Dumnezeu se prezenta ca şi unic, viu şi adevărat în mijlocul zeităţilor păgâne. Dar încă de pe primele pagini se observă existenţa şi persistenţa unei surse întreite care stau la baza tuturor lucrurilor. Sunt pasaje din Scriptură în care, Dumnezeu, Cuvântul şi Duhul sunt prezentate împreună, ca în naraţiunea creaţiei în care Elohim creează prin Cuvânt şi prin Duhul Său. De asemenea Geneza 1:26 „…….Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră …..„ ne indică mai multe Persoane, dar urmează şi împlinirea „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său„, prin care se sugerează o pluralitate şi unitate în acelaşi timp. Şi alte pasaje ne indică mai multe Persoane în care Dumnezeu, Cuvântul, şi Duhul sunt aduse împreună ca şi „cauze comune ale unor efecte”. La fel în Isaia 63:8-10 avem trei Peroane care vorbesc ca Dumnezeul Legământului cu poporul Israel (v. 8), Îngerul prezenţei Lui (v. 9),   şi Duhul întristat din cauza neascultării poporului (v.10). În activitatea Sa creatoare şi în guvernarea Sa lucrările Sale sunt asociate cu „Înţelepciunea” (Proverbe 8:22; Iov 28:23-27), la fel şi Duhul care împarte binecuvântări fizice şi spirituale (Exod 31:3; Numeri 11:25; Judecători 3:10). De asemenea avem Îngerul lui Iahve sau Îngerul Domnului care acceptă onoarea divină (Geneza 16:2-13; 22:11-16). Şi în alte pasaje biblice avem Îngerul Domnului care au calitate divină, demnitate şi putere „împarte izbăvire divină” şi acceptă omagiul şi adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu. Această divinitate îi este atribuită lui Mesia care este o Persoană distinctă faţă de Dumnezeu (Isaia 7:14; 9:6). Dar sunt alte pasaje despre Îngerul Domnului care are calitatea de înger creat (2 Samuel 24:16) care este învestit cu autoritate divină pentru o anumită misiune specială dar nu are pretenţia de atribute divine. Rolul Duhului Sfânt ocupă un loc important cu privire la Revelaţia lui Dumnezeu, Răscumpărarea, şi i se atribuie funcţia de pregătire a lui Mesia pentru lucrarea Sa de răscumpărare (Isaia 11:2; 42:1; 61:1), pregăteşte poporul lui Dumnezeu pentru ca acesta să răspundă cu ascultare şi credinţă (Ioel 2:28; Isaia 32:15; Ezechiel 36:26-27). În aceste feluri Dumnezeu s-a descoperit pe Sine la modul obiectiv prin Îngerul Mesager, s-a revelat pe Sine în mod subiectiv în El Duhul şi prin Cel care împarte binecuvântări şi daruri în dimensiunea spirituală a răscumpărării. Binecuvântarea aronică întreită (Numeri 6:24) trebuie privită ca şi un prototip pentru binecuvântarea din Noul Testament. Este necesar a face precizare faptului că Vechiul Testament a fost scris înainte de Noul Testament, iar Noul Testament înainte de a fi clarific conceptul realităţii despre Trinitate. În Noul testament doctrina are ca bază Întruparea Fiului trimis de Tatăl şi revărsarea Duhului Sfânt. Deşi nu suntem de acord în totalitate cu dispensaţi-le, totuşi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt din Noul Testament. sunt aceiaşi ca şi în Vechiul Testament. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).   În evanghelii Duhul Sfânt a pregătit oamenii care se temeau de Dumnezeu în mod mai activ ca şi în Vechiul Testament. Ca exemplu Ioan Botezătorul a fost conştient de prezenţa Duhului Sfânt în viaţa lui. Există posibilitatea ca să fi avut o perspectivă Trinitară, iar când a chemat oamenii la pocăinţă a recunoscut că nu este el Mesia. El făcea un botez spre pocăinţă, în apă al Duhului Sfânt, care era un simbol, dar era şi o anticipare. Matei 3:11  „cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu Sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Există etape ale revelaţiei trinitariene care sunt 1. Vestirea, care este o acţiune a Trinităţii în momentul în care Întruparea   Fiului este descoperită Mariei, pe care Duhul Sfânt „ o va umbri”, iar Fiul care se naşte îl are pe Dumnezeu ca Tată 2. La Botezul lui Isus Cristos au fost prezente în mod simultan toate trei Persoane din Trinitate Matei 3:16  „De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Aici avem o matematică simplă, în care se recunoaşte uşor trei Persoane. 3. Învăţătura lui Isus Cristos este pe de-a-ntregul trinitară. Isus vorbeşte despre Tatăl care l-a trimis Evrei 10:7  „Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” fiind în planul lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, de asemenea se roagă Tatălui pentru un înlocuitor Ioan 14:16  „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângîietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor.), care să rămână cu voi în veac”. La fel, El se supune voinţei   lui Dumnezeu, Matei 26:42  „S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”, şi a Duhului Sfânt Matei 4:1  „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul”. Exemple sunt mult mai numeroase în care Isus se roagă lui Dumnezeu şi este călăuzit şi asistat în lucrare de Duhul Sfânt. Atunci când Isus se confruntă cu evreii El nu este numai fiu al lui David ci că a fost Domn al lui David, cuvinte care indică dumnezeirea Lui dar şi preexistenţa Sa (Matei 22:43-45). În felul acesta se face o distincţie clară între cele trei Persoane, fiecare fiind identificată în mod precis în care Dumnezeu a trimis pe Fiul, iar Cristos a trimis pe Duhul Sfânt, aspect esenţial în baza credinţei creştine, cu privire la Trinitate şi la „dubla purcedere” a Duhului Sfânt. 4. Însărcinarea data de Cristos Înviat, după Înălţarea la Cer cu un mesaj specific şi clar. Matei 28:19  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. În scrierile din Noul Testament, din afara evangheliilor Isus a dat ucenicilor o învăţătură mai bogată în conţinut despre Trinitate decât au spus cei patru evanghelişti. În momentul în care Duhul Sfânt se revarsă la Rusalii, Fiul este prezentat într-o lumină nouă, iar Peru explică fenomenul ca fiind o lucrare a Trinităţii   (Fapte 2:32-33). În consecinţă Biserica a fost întemeiată şi este o lucrare a Trinităţii. În epistola întâi către Corinteni sunt menţionate darurile Duhului Sfânt, o diversitate în slujire, pentru acelaşi Domn şi sub inspiraţia aceluiaşi Dumnezeu (1 Corinteni 12:4-6). Mântuirea are o sursă triunică : „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite! (1 Petru 1:2). De asemenea şi binecuvântarea apostolică prinde aspectul trinitar „Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin” (2 Corinteni 13:14). De asemenea şi în salutul de la început Pavel vorbeşte în termeni trinitari ( Galateni 1:1-4). De la faptul că a existat mărturisirea unui singur Dumnezeu cam a fost învăţat poporul Israel s-a trecut fără împotrivire sau lupte doctrinare la Dumnezeu în trei Persoane, în creştinism, iar pentru evreii convertiţi acest aspect nu se contrazicea cu credinţa lor strămoşească, un Dumnezeu unic, expresie extraordinară, în credinţa evreilor.   Doctrina despre Trinitate necesita o formulare în cadrul unui crez fundamental care este o realitate, un crez dar care a fost necesar să intre şi în sfera apologeticii. Irenaeus şi Origen, Tertullian, sub conducerea lui Athanasiu formulează această doctrină care a fost proclamată ca şi un crez al bisericii la Conciliul de la Nicea (325 d.Cr.), care este acceptata de bisericile trinitariene până azi. John Calvin clarifică şi mai mult această doctrină (vezi B. B. Warfield, Calvin and Augustine, 1956, p. 189-284) şi doctrina intră în spaţiul spiritual al credinţei Reformate. Persoanele care compun Trinitatea sunt una în esenţa lor dar există şi distincţii specifice fiecărei Persoane. 1. Unitatea în Diversitate, înseamnă faptul că fiecare Persoană este conştientă de Sine, este auto-direcţionată, dar niciodată nu independentă sau în opoziţie, iar diversitatea se manifestă în Persoane, caracteristici şi acţiuni, Dumnezeu fiind în acelaşi timp o Unitate „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27.) 2. Egalitatea în Demnitate, înseamnă o egalitate absolută şi perfectă în natura, onoarea şi demnităţile dintre Persoane. Este ceva ce ţine de Dumnezeu (Efeseni 3:15). Fiul este „singurul născut”, aspect care sugerează unicitate. Isus Cristos a spus tot timpul că are o relaţie specială cu Dumnezeu ca Tată, de aceea evreii au vrut să îl omoare, deoarece îşi atribuia calităţile lui Dumnezeu, se făcea una cu Dumnezeu, dar în acelaşi timp făcea lucrarea pentru care a fost trimis Ioan 5:18  „Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu”. La fel şi Duhul Sfânt este descoperit ca şi singurul din Dumnezeu 1 Corinteni 2:10  „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”, în altă ordine de idei Duhul este „Dumnezeu Însuşi în esenţa cea mai profundă a fiinţei Sale”. 3. Diversitatea în Acţiune, sunt lucrări specifice care ies în evidenţă cel mai mult în acţiunea de Răscumpărare a omului. Acest aspect indică o subordonare în acţiune şi în relaţie. Tatăl este primul, El trimite pe Fiul care este al doilea, iar Duhul Sfânt este al treilea, dar rămâne egalitate în esenţă şi divinitate. Dumnezeu lucrează prin Fiul şi prin Duhul Sfânt, iar Isus face voia Tatălui şi este asistat de Duhul Sfânt în lucrare Sa Ispăşitoare. Doar aşa Isus poate afirma că „Tatăl Meu este mai mare decât Mine„. Funcţia Fiului este să-l descopere pe Tatăl Evrei 1:3  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, ……,”. De asemenea funcţia Duhului Sfânt este să-l descopere pe Fiul. Ioan 16:14  „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi”. Pentru primi creştini Trinitatea a fost mai mul o realitate în viaţa creştină, iar doctrina a fost dezvoltată mai târziu de către Biserică, fără să anuleze şi realitatea Ei. Sub alt aspect^[13] Tatăl este cauza definitorie în crearea universului, Apocalipsa 4:11), a Revelaţiei divine, (Apocalipsa 1:1), a mântuirii (Ioan 3:16-17) şi a lucrărilor lui Isus pe acest pământ (Ioan 5:17; 14:10). Fiul este „agentul” lui Dumnezeu prin care se împlinesc toate lucrurile ca exemplu, Crearea Universului (Ioan 1:3), Revelaţia divină, (Ioan 1:1 şi Mântuirea (2 Corinteni 5:19, Ioan 4:42). Prin Duhul Sfânt Dumnezeu face lucrări ca şi crearea şi existenţa universului (Geneza 1:2; Iov 26:13; Psalmul 104:30), se descopere pe Sine prin Revelaţia divină (Ioan 16:12-15; Efeseni 3:5, 2 Petru 1:21) şi Lucrările lui Isus Cristos (Isaia 61:1; Faptele Apostolilor 10:38). Există şi alte interpretări despre Trinitatea^[14] numite „ Interpretările Diacronice, care cuprind Concepţia „ economică despre Trinitate, Monarhismul dinamic, Monarhismul modalist şi formularea ortodoxă a doctrinei, având fiecare reprezentanţii săi care au încercat să o definească mai aproape sau mai departe de adevăr. Dar este doar o cunoaştere parţială despre Trinitate, iar Pavel recunoaşte acest lucru „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui”! (Romani 11:33). Doctrina despre Trinitate are implicaţii pentru credinţa creştinului, experienţa creştină şi teologie. 1 Avem un Dumnezeu revelat, iar Revelaţia Sa cuprinde Revelaţia Naturală şi Revelaţia Specială, iar înainte de aceste lucruri a existat o Revelaţie de Sine în cadrul Sfintei Treimi. Astfel Tatăl s-a Revelat Fiului iar Fiul s-a descoperit Duhului Sfânt, iar Duhului Sfânt a comunicat revelaţia în cadrul Trinităţi şi a fiinţei lui Dumnezeu. În acelaşi timp venind din eternitate, egale în esenţă şi atemporale Persoanele din Trinitate, se iubesc şi au părtăşie uni cu alţii, acest lucru este mai mult o înţelegere umană cu privire la Trinitate. Atunci când Dumnezeu a hotărât să creeze universul, nu vedem ceva schimbat în natura Sa, sau în comportamentul Său, iar revelaţia Sa a strălucit în exterior, în creaţie şi El a făcut acest lucru prin Duhul Sfânt care descopere natura şi fiinţa lui Dumnezeu. 2. Dumnezeu poate fi comunicat, în sensul că Dumnezeu este o comuniune în Sinea Sa şi permite ca această comuniune să fie transmisă fiinţelor pe care le-a creat. Acest fapt s-a petrecut şi a ieşit în evidenţă la modul suprem când Fiul s-a Întrupat pentru răscumpărarea umanităţii. Dumnezeu este o Trinitate care se destăinuie, comunică cu alte persoane, cu privire la El însuşi, propria Sa viaţă de comuniune cu Persoanele din Trinitate şi fiinţele create ca umanitatea căzută în păcat. 3. Trinitatea este baza adevăratei comuniuni în lume, fapt care înseamnă că şi fiinţele create, oamenii, care sunt făcuţi după Chipul Său, Ymago Dey, găsesc o plinătate în comuniune sau părtăşie, aspect reflectat în căsătorie, societate, dat mai ales în Biserică unde koinonia are bază în părtăşia Persoanelor din Trinitate. Isus Cristos s-a rugat pentru ca această părtăşie să aibă loc Ioan 17:21  „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. 4. Trinitate conferă varietatea vieţii universului, aşa cum am înţeles există diversitate în Dumnezeu care concepe toate lucrurile, Fiul creează, iar Duhul dă viaţă, printr-o mare diversitate funcţie şi activitate. Universul este o manifestare a lui Dumnezeu, mai precis una dintre manifestări, şi ne putem aştepta la o diversitate la întreaga scară a universului, de la particule elementare, până roiuri de galaxii, şi stele, de la microbi sau bacterii la coroana creaţiei care este omul, având în acelaşi timp legi cu privire la tot ce există indiferent de domeniu care supun materia anorganică de pe pământ, din spaţiu şi viaţa, inclusiv a omului. Psalmi 104:27-30, 27  Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă, ca să le dai hrana la vreme. 28  Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale. 29  Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor, şi se întorc în ţărâna lor. 30  Îţi trimiţi Tu suflarea: ele Sunt zidite, şi înoieşti astfel faţa pământului. În altă ordine de idei Dumnezeu creează, alege şi chemă, Fiul răscumpără iar Duhul Sfânt sfinţeşte.

 5). DUHUL SFÂNT^[15] „Exista din veșnicie ca a Treia persoana din Dumnezeire (Fapte 5:3-4), si este egala in esență cu Tatăl si cu Fiul (Matei 28:19, 2 Corinteni 13:14  „Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin”. El poseda atributele personalității ca   intelect 1 Corinteni 2:11  „În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu” (Rom. 8:26-27),  voinţă (1 Cor. 12:11),  sentimente   Efeseni 4:30  „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4:30), comunicare (Fapte 8:29)”.  De asemenea Duhul Sfânt are calităţile   divinităţi ca : atotştiinţa (1 Cor. 2:10-11),  – atotprezenţa (Ps. 139:7-10),  – atotputernicie (Gen. 1-2),  – adevăr 1 Ioan 5:7  (Căci trei Sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una Sunt.),  eternitate (Evrei 9:14). Duhul Sfânt este şi Persoană şi Putere Faptele Apostolilor 1:8  „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.”  Duhul Sfânt lucrează în multe feluri. În ceea ce priveşte lumea El „a fost activ in creaţie (Gen. 1:2), îl înalţă pe Hristos  „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. (Ioan 16:14), convinge oameni că sunt păcătoşi”, şi opreşte păcatul spre a nu se manifesta în toată forţa lui în lume (2 Tes. 2:6-7).  Duhul Sfânt lucrează în cei credincioşi şi regenerează (Tit. 3:5), botează 1 Corinteni 12:13  „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”, locuieşte in ei (Rom. 8:9), pecetluieşte Efeseni 1:13  „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit”, controlează (Efes. 5:18), asigură Romani 8:16  „Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că Suntem copii ai lui Dumnezeu”, convinge oamenii e păcat (Rom. 8:14, Gal. 5:18), luminează 1 Corinteni 2:15  „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni”, şi este arvuna noastră (Efes.1:14). Cu privire la Scriptură El a fost cel care a inspirat Scriptura (2 Pet. 1:21).  Cel care este credincios trăieşte prin Duhul Sfânt, în conformitate cu voinţa Duhului (Galateni 5:16 – 25; Efeseni 5:18). Darurile Duhului Sfânt sunt calităţi date de Dumnezeu spre folosul bisericii locale (1 Cor. 12:18, 1 Pet. 4:10), iar cele miraculoase ca vorbirea in limbi, vindecările, cunoaşterea sau profeţia, au avut un caracter limitat în timp pentru confirmarea apostolilor ca şi mesageri în „veacul apostolic” 2 Corinteni 2:12  „Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, cu toate că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul”,   (Evrei 2:2-4) şi că au încetat odată ce Noul Testament a fost scris complet (1 Cor. 13:8-11).  Duhul Sfânt este suveran şi nimic nu îl împiedică să dăruiască aceste daruri şi astăzi, dar nu o face spre mândria spirituală a omului (1Cor. 12:11). În cazuri particulare Dumnezeu face minuni atunci când doreşte să-ţi zidească Biserica în medii ostile. La ce trebuie să ne uităm astăzi sunt în principal roadele Duhului Sfânt descrise în Galateni 5: 22-24, 22  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. 24  Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. În acest fel ei au răstignit   firea pământească, nu vor avea roadele firii pământeşti (Galateni 5:19 – 21) şi vor aduce roadă în biserică şi în lume. Reluăm puţin ideea pentru a reliefa dintre atributele Duhului Sfânt^[16] ca Persoană care posedă inteligenţă, voinţă, emoţii, etc. Ioan 14:26  „Dar mângîietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Duhul Sfânt care poate fi întristat. Efeseni 4:30  „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”. El poate fi minţit (Fapte cap 5), Există păcatul Blasfemiei Matei 12:32  „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor”. El posedă voinţa, 1Corinteni 12:11  „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte”. Duhul Sfânt comunică cu şi prin oameni Fapte 8:29  „Duhul i-a zis lui Filip: „Du-te, şi ajunge carul acesta!” Duhul Sfânt este   adevăr  1 Ioan 5:7  (Căci trei Sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una Sunt.) El este atotştiutor 1 Corinteni 2:10  Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. El posedă atotputernicie (Geneza 1:2). Divinitatea Duhului Sfânt^[17] este exprimată prin numeroase exemple Avem referiri interschimbabile între Duhul Sfânt şi Dumnezeu, în (Fapte cap 5). Duhul Sfânt posedă calităţi ale lui Dumnezeu ca Eternitate Evrei 9:14  „cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!”, Omniscienţă Ioan 16:13, „Când va veni mângîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare”. Putere (Romani.5.) Geneza 1:2  Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. El convinge omul de păcat şi face regenerarea „Naşterea din Nou”. Numele Lui este folosit la masculin. Duhul Sfânt^[18], (ruah), însemnă vânt, suflare, forţă, putere divină.   El se manifestă vizibil în : limbi ca de foc, chip de porumbel, vâjâit ca de vânt, dar se poate manifesta şi în alte moduri pentru că este Suveran. El a însemnat prezenţa lui Dumnezeu şi separare şi consacrare şi mărturisire pentru ucenici. Ungerea cu Duhul Sfânt înseamnă a fi îmbrăcat cu putere, un început de misiune şi darul vorbiri în limbi. Vorbirea în limbi este o manifestarea a Duhului Sfânt, este un semn, şi este un dar. Această manifestare nu se mai regăseşte în cartea Faptelor Apostolilor. Există şi alte daruri ale Duhului Sfânt, aflate în 4 liste ale darului Duhului Sfânt (1 Petru 4:11. Rom. 12: 6-8, Efeseni 4:11, 1 Cor. 12: 4-11). A stărui, pentru primirea darului vorbirii în limbi, contrazice ideea de Dar. Duhul sfânt este Suveran, şi dă daruri cui voieşte pentru zidirea Trupului lui Hristos.

 6). POGORÂREA DUHULUI SFÂNT^[19] Ziua Cincizecimii, este sărbătoarea care avea loc la cincizeci de zile după sărbătoarea primelor roade. Din cauză că Paştele a fost împlinit în moartea lui Hristos şi sărbătoarea primelor roade a fost împlinită în învierea lui Hristos, noi credem că sărbătoarea Cincizecimii reprezintă împlinirea unui eveniment dinainte anunţat. Împlinirea constă în Naşterea Bisericii, și este ziua în care a luat fiinţă Biserica. Pavel face referire la acest lucru în 1 Cor. 5:7: “căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit”. Când a venit Duhul Sfânt, era vizibil sub trei forme: limbi ca de foc, chip de porumbel, vâjâit ca de vânt. Această arătare s-a simţit prin două dintre căile de acces a informaţiei în om, prin văz și auz.   De asemenea limbile erau ca de foc. Botezul cu foc însemnă altceva și se referă la Mânia lui Dumnezeu. (vezi Apocalipsa). S-a mai întâmplat un lucru remarcabil în care ni ne spune că toţi s-au umplut de Duh Sfânt. Domnul Isus le promite acest botez în Fapte1:4-5. Există câteva etape în viața credinciosului care trebuie împlinite. În primul rând omul trebuie să se Nască din Nou lucru pe care Isus îl spune în Ioan 3:5  „Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. În al doilea rând este necesar ca ei să fie locuiți de Duhul Sfânt Romani 8:9  „Voi însă nu mai Sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Apoi există pecetea Duhului Sfânt în momentul în care omul crede în Hristos ( Efeseni 1: 13-14). În al patrulea rând ei au fost botezați cu Duhul Sfânt, lucru prevestit de Ioan Botezătorul Luca 3:16  „Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: „Cît despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decât mine, şi căruia eu nu Sunt vrednic să-I desleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Acesta este începutul Bisericii și credincioșii sunt clădiți în Trupul lui Hristos. În Ierusalim se aflau în Ziua Cincizecimii oameni cucernici din mai multe neamuri și sărbătoarea era motivul prezenței lor acolo. Când s-a auzit sunetul acela deosebit (vâjâit ca de vânt), mulțimea a rămas încremenită din trei motive. Primul era sunetul deosebit, al doilea lucru erau limbile ca de foc, și al treilea lucru era faptul că fiecare om auzea vorbirea în limba și dialectul din care făcea parte. Se poate remarca faptul că erau omeni de pe trei continente și nații deferite ca Parţi, Mezi, Elamiţi, Cretani şi Arabi, iudei, prozeliți, și era limbi în care se înțelegea cea ce se spunea. Reacția lor a fost una de uimire, fiindcă cei care vorbeau erau bărbați din Galilea, și nu găseau o explicație a acestui fapt. Dar era și altă categorie care au râs și au făcut afirmația eronată că cei care vorbeau erau plini de must, lucru care nu se potrivea cu ceasul al treilea din zi.   Petru se ridică în picioare   pentru a se apăra. Trebuie să remarcăm faptul că biserica de atunci era compusă numai din evrei, a fost inaugurată la Ierusalim și de acolo mai târziu s-a extins în toată Iudeea. Înainte li s-a poruncit să ducă mesajul până la marginile Pământului ( Matei 28:18-20). Petru folosește pe prorocul Ioel ca referință, dar care în realitatea nu corespundea cu ziua respectivă. ( Ioel 2:28-32) El spune că nu este ceva neobișnuit în ceea ce se întâmplă, dar că se vor întâmpla. Ioel se referă de fapt la Ziua Domnului, care începe cu Necazul cel Mare, în Escaton. Dar în ziua cincizecimii noi asistăm la Nașterea Bisericii, prin ucenici, care este o lucrarea a Duhului Sfânt. De atunci încolo vorbim despre Istoria Bisericii. Predica lui Petru pune punctul pe i şi mulţi dintre ascultători se pocăiesc^[20]. Predicarea însemnă în esenţă două lucruri. Predicarea expozitivă care însemnă predicarea pe un text dat şi o explicare concretă şi la subiect a lui şi predicarea tematică în care se ia o temă şi se dezvoltă în limita timpului acordat. De asemenea predicarea tematică se aplică și Doctrinelor Scripturii, dar fiind foarte vaste, există o concentrare inevitabilă a lor urmărind în primul rând esența dar tot în limita timpului disponibil. Dar trebuie făcută precizarea faptului că noi predicăm pe Isus Hristos cel Răstignit. În mod incontestabil există o ordine în alegerea a ceea ce predicăm. Hristos este centrul predicării, urmează Doctrinele centrale ( Soteorologie, Pneumatologie, Harmtologie, etc ), și abia apoi se predică din alte învățături ca exemplu ”batic sau cordeluță”. Nu se inversează ordinea, iar dacă se face și se ajunge să se facă normă și conduită în biserică, rezultatul este catastrofal la nivelul spiritului uman.   Dacă astăzi predicarea însemnă explicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Petru în predica sa trebuie să demonstreze israeliţilor faptul că Isus Hristos era Mesia, cel promis în Sfintele Scripturi. Fapte 2:22-24. 22  Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; 23  pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. 24  Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea. El explică venirea Duhului Sfânt, ca o   împlinire a prorocului (Ioiel 2: 28-29). De asemenea este o confruntare a omului cu păcatul. Fapte 2:36  „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” Confruntarea cu păcatul este necesară pentru a rezulta și o pocăință adevărată. De asemenea există o conştientizare a păcatului, făcută de Duhul Sfânt: Fapte 2:37  După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” 38  „Pocăiţi-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Petru a fost mesagerul, şi Duhul Sfânt lucrează prin oameni. Oamenii au conștientizat păcatul din inima lor și au dorit o rezolvare a lui. Rezultatul a fost uluitor Faptele Apostolilor 2:41  „Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete”. Atunci s-a născut Biserica şi funcţiile unei biserici adevărate trebuie să fie aceleaşi ca şi a bisericii din primul secol. (Faptele Apostolilor 2:42)  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni. Acesta este tiparul de practică creștină a bisericii primare, stâlpii de susținere a biserici și dacă o sectă sau cult se abate de la ele, nu cred că mai reprezintă o biserică adevărată. De asemenea este valabil și versetul care spune așa : Matei 18:20  Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” Dacă sunt alte motive care adună oamenii când este vorba de închinare, aceea nu se poate numi biserică. Rusaliile pot fi considerate ziua de naştere a Bisericii, la 40 de zile de l-a Înviere, şi corespundea cu Sărbătoarea Cincizecimii şi a Roadelor din Vechiul Testament. Ekklesia înseamnă adunarea credincioşilor. În Vechiul Testament Dumnezeu era acela care vorbea și poporul asculta. În Noul Testament Dumnezeu vorbește prin vocea predicatorului. Biserica este Trupul lui Hristos şi Capul Bisericii este Hristos. (Coloseni 1:18)  El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Se face diferenţă între biserica locală, sau clădirea bisericii şi Biserica invizibilă care este formată din cei care s-au Născut din Nou. ”Biserica adevărată este Biserica universală,^[21] și nu este o organizaţie pământească vizibilă ci este organismul viu, spiritual, al celor mântuiţi, adică a celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou (Evrei12:23, Efeseni 1: 22-23). Ei întemeiază totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau categorie socială, din toate perioadele din cer şi de pe Pământ”. În altă ordine^[22] de idei primul botez este al binecuvântării şi vor fi afectaţi cei credincioşi, pe când al doilea botez va afecta necredincioşii care vor fi nimiciţi. Prin venirea Duhului Sfânt la Rusalii s-a născut Biserica care este Trupul lui Cristos , care erau un singur Trup „Căci prin Duhul am fost botezaţi cu toţii, într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie oameni liberi — şi am fost făcuţi să bem din acelaşi Duh (1 Cor. 12:13). Prin urmare, evreii şi ne-evreii credincioşi deveneau un singur om în Cristos Isus şi mădulare ale aceluiaşi Trup (Ef. 2:11-22). De asemenea „Apariţia limbilor în ziua de Rusalii nu trebuie să constituie o dovadă că limbile nu trebuie neapărat să însoţească darul Duhului Sfânt” Botezul cu Duhul Sfânt a însemnat faptul că credincioşii au fost introduşi în Biserică (1 Cor. 12:13) şi au fost înzestraţi cu putere ( Fapte 1:8). Un aspect al vorbirii în limbi este şi faptul că Dumnezeu a dat legea Sa într-o singură limbă, unui singur neam, dar evanghelia Sa a dat-o în toate limbile, tuturor neamurilor.” În plus era şi un semn pentru poporul Israel (1 Cor. 14:21-22). Lui Petru i s-a promis „ cheile Împărăţiei Cerurilor”, iar În Fapte 2 el foloseşte aceste chei pentru a deschide o Uşă şi pentru neamuri. În Fapte 2 citim despre creştinii iudei că a existat o succesiune a evenimentelor ca Pocăinţa, Botezul în apă şi Primirea Duhului Sfânt, Aceiaşi ordine o regăsim şi în alte pasaje din Scriptură ca de exemplu la convertirea samaritenilor (Fapte 8:14-17), la convertirea neamurilor aveam acelaşi tipar Fapte (10:44-48), la fel cum s-a întâmplat şi cu ucenici lui Ioan Botezătorul (Fapte 19:1-7), iar acest tipar se aplică tuturor iudei sau neamuri. Un element comun în viaţa credincioşilor creştini este faptul că ei aveau convingerea că sunt un popor al lui Dumnezeu, iar Biserica este o instituţie divină şi nu umană. Biserica la început era „o biserică în casă”, mai rar în sinagogă timp de două secole, când încep să apară Biserici ca şi clădiri. Astfel bisericile locale prin credinţa şi părtăşia credincioşilor formează Biserica Universală, condusă de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Acum vom da două exemple de personaje biblice care au fost călăuzite de Duhul Sfânt.

7). PERSONAJE BIBLICE. Am ales ca şi exemplu dintre credincioşii din ambele Testamente oameni care au fost aleşi de Dumnezeu, şi au fost călăuziţi de Duhul Sfânt, personaje care nu au avut prea multe bucurii în viaţă ci din contră au suferit destul de mult pentru Dumnezeu şi Isus Cristos. Călăuzirea Duhului nu înseamnă bucurie sau durere, poate mai mult durere, dar în primul rând este scoasă în evidenţă, ascultarea şi credincioşia faţă de Dumnezeu. În Vechiul Testament un bun exemplu este IEREMIA care scrie Cartea Ieremia^[23] şi Plângerile lui Ieremia. El scrie cartea între anii 630 – 580 î.Cr. .Dumnezeu a ales pe Ieremia pentru lucrare Ieremia 1:5  „Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.” Ieremia vesteşte şi datează judecata lui Dumnezeu cu mare precizie. Ieremia 52:12  „În ziua a zecea a lunii a cincea, în al nouăsprezecelea an al domniei lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit la Ierusalim Nebuzaradan, căpetenia străjerilor, care era în slujba împăratului Babilonului. 3  El a ars casa Domnului, casa împăratului, şi toate casele casele Ierusalimului; a dat foc tuturor caselor mai mari”. Ieremia compară Regatul lui Iuda cu o prostituată, iar Dumnezeu va judeca în mod sever idolatria şi corupţia poporului. Ieremia proroceşte cu privire la Mesia (Ieremia 23.5-6), ca fiind Odrasla din casa lui David –   Matei 1), iar Cristos va fi recunoscut în final şi e către Israel ca adevăratul Mesia care asigură aleşilor Săi mântuirea (Romani 11.26). Ieremia şi-a iubit poporul, dar a iubit mai mult pe Dumnezeu, şi deşii Dumnezeu a pedepsit aspru neascultarea şi noi trebuie să credem că El va da ce este mai Bun copiilor Lui. Romani 8:28  „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său”. Cu privire la Ieremia^[24] vom privi câteva aspecte din viaţa lui. Istoria vieţii lui este relatată pe o perioadă de 40 de ani, de la chemarea lui în slujbă pe timpul lui Iosif (626 î.Cr.), până la căderea Ierusalimului în anul 587 î.dr. În acest timp el a profeţit în perioada a cinci împăraţi, Iosif, Ioana, I-ochim, Manachin şi Zvecuia, o perioadă foarte agitată politic din istoria Orientului, care au afectat şi Regatul lui Iuda. Ieremia a fost chemat în slujbă pe când a fost un copil (na’ar ), termen care poate descrie copilăria (Exod 2:6), o adolescenţă avansată (1 Samuel 30:17), dar cel mai probabil el avea peste 20 de ani, moment în care avea puterea să poarte sarcina de proroc al Domnului, bazaţi pe regulile stabilite pentru leviţi (Numeri 8:24-26, 1 Cronici 23:24). În acele momente Împărăţia de Nord căzuse deja în mâinile asirienilor, iar Egiptul şi Babilonul erau o ameninţare pentru Regatul lui Iuda. Ieremia a crescut într-o familie credincioasă, numele lui fiind „Iahve înalţă” sau „Iahve aruncă jos”. Cele cinci domnii sunt caracterizate de faptul că naţiunea lui Israel era coruptă moral, insensibilă la chemarea lui Dumnezeu şi indiferentă faţă de pericolul care ameninţa din exterior. Reforma iniţiată de Iosia a avut un succes provizoriu, fără o întoarcere reală a poporului spre Dumnezeu. Împăratul Neco s-a amestecat în problemele interne a Regatului lui Iuda cu efecte negative. Între timp Neco pierde bătălia de Carchemiş (anul 605 B.C.), iar Babilonul devine putere politică pe scena istoriei din Orient. Ieremia este mereu în conflict cu împăraţii lui Israel, el mustrat pe rege, pe profeţi, pe preoţi, fapt pentru care Ieremia a fost persecutat, s-a complotat împotriva lui,   a fost declarat vrednic de moarte, iar profeţiile lui au fost distruse (Ieremia 36:27). Dar Ieremia mijloceşte pentru Iuda, demască prorocii mincinoşi, prezice distrugea Templului   (Ier. 7:1-15), distrugerea naţiunii şi plânge condamnarea şi moarea poporului său (Ieremia 9:1, 13:17, 14:17). În timpul împăratului Ioachin, Nebucadneţar asediază Ierusalimul, împăratul se predă (2 Împăraţi 24:12), iar Templul a fost jefuit, iar împăratul, majoritatea aristocraţiei, meşteşugari, soldaţi, au fost exilaţi în Babilon (Ieremia 22:18…). În timpul împăratului Zedechia instalat pe tron de   Nebucadneţar, evenimentele s-au amplificat în rău şi au pecetluit soarta Regatului de Sud. Zedechia a fost un rege slab, schimbător, a făcut joc dublu, şi a privit cu dispreţ spre prorocul Domnului. Profeţii falşi din Iuda şi Babilon au urmărit să-l omoare pe Ieremia, nu erau de acord cu timpul în care se derula robia babiloniană, cei falşi preziceau   o durată de 2 ani, iar Ieremia de 70 de ani. Era şi un conflict între Ieremia cu Zedechia cu privire la împotrivirea faţă de Nebucadneţar, prorocul îndemnând la capitulare (Ieremia cap. 27….. ).   Nebucadneţar asediază Ierusalimul de 2 ori, timp în care iese în evidenţă perfidia evreilor (faţă de sclavi). Asediul este reluat, Ieremia este aruncat în închisoare ca trădător de neam (37:17-21), apoi a fost aruncat într-un rezervor de apă, şi a scăpat datorită lui Ebed-Melec, iar mai târziu a fost întemniţat în închisoarea regala, iar regele îi cerea sfatul pe ascuns (Ieremia 38:15), dar nu ascută sfatul prorocului prin are Dumnezeu a vorbit. Ieremia face un gest prin care îşi arată credinţa în Dumnezeu şi cumpără o bucată de pământ (Ieremia 32:1-15), prin care proclamă restaurarea lui Israel ca şi naţiune. Profeţia face referire şi la Legământul cel Nou ( Ieremia 31:31…..), cu împlinire în Cristos. După luarea Ierusalimului Nebucadneţar a tratat pe Ieremia cu bunăvoinţă, Ghedalia este pus guvernator, dar este ucis în scurt timp iar Ieremia şi Baruc sunt duşi cu forţa în Egipt de către cei care s-au răsculat (Ieremia 42:1-22). Ieremia ajunge la Tahpanes, în Egipt unde continuă să prorocească împotriva Egiptului şi a lui Nebucadneţar, dar şi împotriva închinării idolatre a poporului din Egipt. Nu se cunoaşte evenimente din viaţa de mai departe a prorocului sau sfârşitul lui Ieremia. Pe parcursul acestor^[25] evenimente el rămâne credincios lui Dumnezeu, transmite mesajul poporului, sufere mult, este denumit şi „profetul lacrimilor” dar în mijlocul dezastrului are puterea să afirme despre bunătatea lui Dumnezeu. „bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!”(Plâng. lui Ieremia 3:22-23). Personalitatea lui Ieremia iese în evidenţă datorită vocaţiei lui de proroc, autoritatea lui care îl deosebeşte de prorocii falşi şi dilemele sale prin care trece, rămânând fidel mesajului lui Dumnezeu. Pe de o parte avem experienţa spirituală şi psihică a lui Ieremia în contrast cu lucrarea sa profetică. El prezintă contrasta puternice în personalitatea sa, fiind în acelaşi timp „blând şi tenace, afectuos şi inflexibil”. El insistă asupra pocăinţei poporului, a fost urât şi iubit de cei pe care îi iubea, demască păcatele poporului, vesteşte judecata, deşii a fost patriot este acuzat de trădare. Dumnezeu ia poruncit să vestească judecata, chiar dacă sfârşitul naţiunii era inevitabil din cauza încăpăţânării poporului. Fiind convins de eşecul final el îşi blestemă ziua   în care s-a născut (Ieremia15:10), l-a acuzat pe Dumnezeu de că este nedreptăţit (Ieremia 20:7a), şi-a plâns dezonoarea (Ieremia 20:10), a invocat blesteme asupra celor care îl chinuiau (Ieremia 18: 21-23). El a avea o viaţă tragică, dar aceste conflicte interne ale lui Ieremia cât şi cele externe cu poporul profeţii falşi şi împăraţii, l-au determinat pe Ieremia să găsească cel mai potrivit refugiu în Dumnezeu. Doar aşa Ieremia a reuşit să facă faţă „efectelor erozive ale timidităţii, temerii, neputinţei, ostilităţii, singurătăţii, disperării, neînţelegerii şi eşecului”. Mesajul lui Ieremia a fost îndreptat către idolatria poporului său are se închina lui Bal Moloc şi regina cerului, iar în Templu au fost găsiţi idoli străini.(Ieremia 8:19) şi evreii îşi treceau copiii prin foc. De asemenea Ieremia a fost împotriva imoralităţii poporului, iar corupţia morală a urmat în mod firesc după idolatrie şi desfrânarea, necinstea erau ceva obişnuit chiar şi între preoţi (Ieremia 5:30 ….). În mod ironic poporul idolatru şi imoral avea un zel religios, şi mută închinarea la nivel de ritual, o formă fără fond. Dar Dumnezeu pune un preţ mai mare pe respectarea Legii decât pe ritual, iar Ieremia aplică acest principiu în care Iuda trebuie să respecte Tablele Legii, Chivotul Legământului, tăierea împrejur, Templu, şi sistemul de jertfe, iar Dumnezeu afirmă. Ieremia 6:20  „Ce nevoie am Eu de tămâia care vine din Seba, de trestia mirositoare dintr-o ţară depărtată? Arderile voastre de tot nu-Mi plac, şi jertfele voastre nu-Mi Sunt plăcute.” Mesajul lui Ieremia a fost preponderent unul de judecată din partea lui Dumnezeu, ca seceta, foamea, invazii străine prin care Dumnezeu pedepsea o ţară apostată Ieremia 25:9  „iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la miazănoapte, zice Domnul; şi voi trimite la robul Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei, şi împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvârşire şi să facă din ele un pustiu şi o pricină de batjocură, nişte dărîmături veşnice”. În Cronicilor regilor caldeeni (626 – 556 î.Cr.), se face referiri la evenimente internaţionale printre care evenimente din timpul vieţii lui Ieremia. De asemenea şi Cronica babiloniană ne oferă un temei pentru profeţiile lui Ieremia împotriva Chedarului şi Haţorului ( Ieremia 49:28-33) şi a Elamului (Ieremia 49:34-39, 49:29- 32). şi a raidurile lui Nebucadneţar împotriva triburilor arabe în 599 B.C. Ieremia a intrat în conflict şi cu prorocii falşi care proroceau pe placul poporului şi a împăratului şi amăgeau poporul Ieremia 8:11  „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: „Pace! Pace!” Şi totuşi pace nu este” , în contrast cu Iremia care spunea contrariul. Deşii era în mijlocul dezastrului prorocul avea şi o rază de speranţă cu privire la viitor, exilul era limitat (Ieremia 25:11), Babilonul va fi cucerit, iar Iuda va supravieţuii după această judecată a Domnului (Ieremia 23:3-5), această speranţă fiind un act de credinţă. Ieremia a anticipat distrugerea Templului căderea dinastiei lui David şi încetarea jertfelor preoţilor, înlăturarea Chivotului Domnului, dar el vede necesitatea scrierii Legii nu pe Table de piatră ci în inimă (Ieremia 31:31-34; 32:40) şi o înnoire a Legământului într-o nouă formă Ieremia 33:15  „În zilele acelea şi în vremurile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară…….” adică în Cristos. Ieremia idealizează viitorul poporului evreu, care se va reîntoarce în Palestina, Samaria va juca şi ea un rol pozitiv, Ierusalimul va fi un loc sfânt pentru Domnul fiind numit „Domnul este neprihănirea (îndreptăţirea) noastră” (Ieremia 33:16). Poporul se va întoarce la Domnul prin pocăinţă din toată inima lui şi Dumnezeu îi va ierta ( Ieremia 31:34b), Prinţul mesianic va instaura stăpânirea peste popor (23:5….), dar şi mai mult popoarele străine se vor face părtaşe la binecuvântarea (Ieremia 16:19, 3:17, 30:8  „În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, voi sfărîma jugul de pe grumazul lui, îi voi rupe legăturile şi străinii nu-l vor mai supune. 9  Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David pe care li-l voi scula”. Aici avem aspectul profetic cu privire la Noul Legământ. Ieremia a făcut profeţii pe parcursul a cinci domnii, care nu au o ordine cronologică, şi a profeţit şi împotriva popoarelor străine aşa cum s-a arătat anterior. Problema ordinii profeţiilor este legată de relaţia dintre TM (textul masoretic) şi LXX, fiind şi o problemă de traducere. Divergenţele datează încă din timpul lui Origen, când era textul ebraic şi grecesc, şi faptul că avansat ideea omiterii unor pasaje, dar Cronica Babiloniană a prezentat cadrul istoric al evenimentelor contemporane cu Ieremia, cât şi profeţiile sale împotriva Chedarului, Haţorului, Elamului şi arabilor. De reţinut este faptul că evreii din „marea sinagogă” au preferat textul ebraic şi nu cel grecesc, în stabilirea Canonului Vechiului Testament. Deci suspiciunile cu privire la adevărul profetic cade. Ieremia şi-a dat seama că reformele lui Iosia au fost de suprafaţă şi au generat mai târziu o mişcare retrogradă, fiindcă nu a existat şi o schimbare a inimi. El a înţeles faptul că religia iudeilor avea să continue chiar dacă Ierusalimul şi Templul vor fi distruse, şi îndeamnă pe cei exilaţi în Babilon să se închine lui Dumnezeu într-o ţară păgână fără preoţi şi jertfe (Ieremia cap. 29), bazat pe o credinţă lăuntrică. Religia poporului evreu era în esenţă o relaţie morală şi spirituală, cerinţele trebuie să fie tot morale şi spirituale Ieremia 31:31……34  „Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor”. De asemenea responsabilitate naţiunii se mută şi pe fiecare credincios în parte, iar evreii trebuia pedepsiţi pentru păcatele lor, nu şi pentru păcatele părinţilor Ieremia 31:29  „În zilele acelea, nu se va mai zice: „Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii”. Adam Welch a afirmat faptul că Ieremia este o verigă de legătură între Osea şi Isus Cristos, , Ieremia împrumutând citate din Osea, Iar Isus Cristos a citat cel mai mult din aceşti profeţi. Ieremia a insistat asupra relaţiei personale cu Dumnezeu a credinciosului. Legea ce Nouă trebuia să fie scrisă în inima credinciosului şi respectată prin sentimente de dragoste şi loialitate. Aceste lucruri s-au împlinit în Noul Legământ prin Isus Cristos, ca şi „ Vlăstarul neprihănit” – Ieremia 33:16 „ În zilele acelea, Iuda va fi mântuit, şi Ierusalimul va locui în linişte. Şi iată cum Îl vor numi: „Domnul, Neprihănirea1 (Sau: Starea noastră după voia lui Dumnezeu.) noastră.”. În Vechiul Testament Duhul Sfânt se pogora peste prorocii Domnului doar atunci când Dumnezeu vorbea poporului sau împăraţilor, aşa cum a fost şi cazul, viaţa lui Ieremia, dar în afara acestui timp prorocul trebuia să trăiască după Legea dată de Dumnezeu lui Moise la Sinai în cadrul Legământului Mozaic. Este demn de menţionat faptul că prorocul prin care vorbea Dumnezeu era ultimul avertisment înainte de pedeapsa care urma să vină asupra poporului datorită călcării Legământului, aşa cum din păcate s-a şi întâmplat. Un al doilea personaj care a fost călăuzit de Duhul Sfânt este Pavel care trece e de la Iudaism la Creştinism. PAVEL^[26] era din seminţia lui Beniamin, născut din Tars şi era cetăţean roman. El era un membru plin de râvnă pentru partida fariseilor (Romani 11:1; Faptele Apostolilor 23:6), Pavel afirmă că Tarsul „ nu era o cetate fără însemnătate”, era un centru în care se învăţa sisteme filozofice greceşti, şi diferite culte religioase. De asemenea ştim că a crescut „la picioarele lui Gamaliel „ Rabban – bătrânul”. (Fapte 22:3). Lui Pavel i se dă puterea oficială de a persecuta pe creştini din partea Sinedriului, şi Pavel recunoaşte „îmi dădeam şi eu votul împotriva lor„, (Fapte 26:10). Se pare că familia lui a fost înstărită Fapte 23:16, 20). Aspectul fizic al lui Pavel lăsa de dorit (1 Corinteni 2:3 ş.urm.; 2 Corinteni 10:10). Apocrifa lui Pavel, „Faptele lui Pavel şi Tecla”   îl descrie mic de statură, picioare strâmbe, spătos, iar după întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului a avut probleme şi cu ochii. Convertirea^[27] lui Pavel pe drumul Damascului, ne asigură că a fost un act miraculos şi Pavel era stăpân pe facultăţile sal mintale. Deşii nu avem date exacte că s-a întâlnit cu Isus Hristos înainte de convertire, se pare că a asistat la uciderea lui Ştefan cu pietre (Fapte 8:1) şi   că a avut un puternic impact asupra lui. După convertire Pavel predică trei ani în Damasc (Gal.1:7, Fapte 9:19), iar datorită unor iudei care voiau să-l omoare a fugit la Ierusalim unde Barnaba l-a prezentat fraţilor. Împreună cu Barnaba merge la Antihohia, unde pentru prima dată ucenicii au primit numele de creştini, care era centru misionar pentru a ajuta la lucrarea printre neamuri (Gal. 1:17, Fapte 11:20). Cam după un an de zile Pavel şi Barnaba au fost trimişi în Iudeea să ajute fraţii de acolo, unde era foamete. Pavel se întoarce la Ierusalim şi este trimis cu Barnaba de la Antiohia în călătorie misionară în Cipru şi Galatia. Prima dată începe să predice în sinagogă unde un număr mic de iudei au acceptat mesajul lui Pavel, dar fiindcă majoritatea resping pe Hristos Pavel se întoarce să predice neamurilor (Fapte 13:46 ş.urm.). el predică Evanghelia în Antiohia Pisidiei, în Iconia, Listra, Derbe şi probabil şi la Perga. Din cauză că multe neamuri au pătruns în biserică, mulţi s-au împotrivit legilor şi obiceiurilor evreilor, plus iudaizatorii care cereau circumcizia s-au produs frământări. Era prima criză în creştinism de tip doctrinar şi teologic eveniment petrecut cam prin anul 50 d.Cr. Biserica din Ierusalim trimite pe Pavel şi Barnaba la Antiohia la „apostolii şi prezbiterii” pentru îndrumare, îndemnare, consultare şi a rezolva problemele ivite acolo. Această întâlnire este de fapt primul Conciliu din creştinism (Fapte 15). S-a luat hotărârea să nu se pună alte greutăţi peste neamuri decât abţinerea de la lucrurile jertfite idolilor, să nu consume sânge, sau animale sugrumate, şi să se ferească de curvie şi căsătorie incestuoasă, pentru ca să fie o bună înţelegere între creştinii iudei şi cei dintre neamuri. Pavel se desparte de Barnaba, mai există neînţelegeri şi între creştini, (Fapte 15:40; 18:22) şi împreună cu Sila au mers la bisericile din Sudul Galatiei, iar în Listra îl au tovarăş de misiune şi pe Timotei. Interesant este faptul că Duhul Sfânt le-a interzis apostolilor să meargă în Asia. Fapte 16:6  „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei”. Pavel are o vedenie la Troa în care vede „ un om din Macedonia”, care l-a chemat în ajutor. Aşa începe evanghelizarea în Grecia, iar în Macedonia s-au înfiinţat grupuri de credincioşi în „Filipi, la Tesalonic şi la Berea, în Ahaia, sau sudul Greciei”. Sunt vizitate oraşele Atena şi Corint unde Pavel rămâne aproape 2 ani şi plantează o biserică, care va fi o pricină de bucurie dar şi de încercare. Tot la Troa doctorul Luca devine colaborator a lui Pavel. Apostolul ţine legătură cu bisericile formate prin scrisori, numite mai târziu epistole. Din Corint Pavel merge la Efes să se întâlnească cu Acuila şi Priscila. Pavel face o scurtă călătorie spre Antiohia, prin Ierusalim şi astfel se încheie cea de a doua călătorie misionară apostolului.   De fapt Pavel face trei călătorii misionare, în care plantează biserici, şi trimite scrisori de încurajare sau mustrare bisericilor respective, iar pe unele reuşeşte să le viziteze din nou. Misiunea^[28] pe coasta mării Egee a fost importantă pentru apostolul Pavel (Fapte 18:23; 20:30) pentru că acolo se aflau plantate biserici creştine. În perioada aceea el a scris scrisori către biserica din Corint, din Roma şi se pare că şi câteva din epistolele pe timpul când era la închisoare, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon. Pavel a avut o perioadă agitată între succes şi înfrângere, în care s-a confruntat cu tot felul de erezii care au ameninţat biserica. De la Antiohia, Pavel merge la Efes, unde se întâlneşte cu Apolo (Fapte 18:24 ş.urm.) El se confruntă cu răscoala argintarului Dimitrie, care făcea idoli, şi oamenii care se închinau zeiţei Artemis, care s-au răsculat împotriva lui. Apoi Pavel „înştiinţat de Duhul” a plecat spre Ierusalim, ştiind că va fi arestat. Aşa s-a şi întâmplat, el a mers la Cesarea cu ajutoare pentru săraci şi a ajuns la Ierusalim la Rusalii (Faptele Apostolilor 21:23 ….. 2 Corinteni 9; Romani 15:25 ş.urm). A fost recunoscut de iudeii din Efes şi acuzat că spurcă Templul şi au întărâtat norodul împotriva lui şi este arestat. De pe treptele Templului Pavel încearcă să vorbească mulţimii dar nu este ascultat. Pentru a fi ferit de furia mulţimii Pavel este dus la Cesarea unde Felix îl ţine în închisoare doi ani. Succesorul lui Felix vrea să-l de pe Pavel în mâinile iudeilor pentru a fi judecat, dar Pavel ca şi cetăţean roman cere să fie judecat de Cezar, astfel este trimis sub pază la Roma, astfel se împlineşte visul apostolului, trebuie să mă „mărturiseşti şi în Roma” (Fapte 23:11). După o serie de peripeţii, cu o escală în insula Malta unde vesteşte Evanghelia doi ani, ajunge apoi la Roma, unde deşi în lanţuri are libertatea de a vesti Cuvântului lui Dumnezeu timp de doi ani. Aici se termină expunerea vieţii lui Pavel, unul din motive s-ar putea că cel care a scris să nu mai aibă posibilitatea de a scrie, s-au nu a mai avut ce să scrie, fiindcă din surse secundare se ştie că apostolul Pavel a fost martirizat la Roma în timpul primului val de prigoană din timpul lui Nero anul 63 – 67 d.Cr. Există şi alte variante care susţin faptul că Pavel a avut un timp de răgaz între două arestări, când a vizitat Spania şi regiunea din apropierea mării Egee, re-arestat din nou şi martirizat, fapt susţinut de „1 Clement (5.5-7; 95 d.Cr.), Canonul Muratorium (cca. 170 d.Cr.) şi lucrarea apocrifă (Vercelli) Faptele lui Petru (1.3; cca. 200)”. Pavel aşa cum a afirmat în 2 Timotei 4:7  „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa”, şi îl aşteptă cununa a simţit că îi vine sfârşitul. El este un exemplu pentru fiecare evanghelist, misionar şi credincios, un model uman care poate să fie demn de urmat. Toate acţiunile lui Pavel au fot animate de dragostea lui faţă de Isus Hristos şi faţă de oameni El a suferit mult, a fost ironizat la Atena, era să se înece Faptele Apostolilor 27:43  „Sutaşul însă, care voia să scape pe Pavel, i-a oprit de la gândul acesta. A poruncit ca cei ce pot înota, să se arunce de pe corabie în apă, şi să iasă cei dintâi la pământ” a suferit bătăi 2 Corinteni 11:24  „De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una” s-a luptat cu fiarele din Efes 1 Corinteni 15:32  „Dacă, vorbind în felul oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes,”…………….”, a fost bătut cu pietre Faptele Apostolilor 14:19  „Atunci au venit pe neaşteptate din Antiohia şi Iconia nişte Iudei, care au aţîţat pe noroade. Aceştia, după ce au împroşcat pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, crezând că a murit” şi se poate spune că viaţa şi lucrarea au fost în pericol 2 Corinteni 11:26  „Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tîlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgînilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi”. Dar Pavel rămâne credincios până la sfârşit „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. (2 Timotei 4:8). Tot el îndeamnă credincioşii să se uita la Cristos care este „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. (Evrei 12:2)

8). CONCLUZII. Faptele Apostolilor este o continuare a Evangheliei după Luca şi este scrisă de acelaşi autor. Ea se poate denumi şi Faptele Duhului Sfânt, şi se termină în mod abrupt. Sau autorul nu a mai avut ce scrie, sau i s-a întâmplat ceva. Ea ne spune cum s-a născut Biserica şi cum s-a extins în Imperiul Roman. Istoria lumii se poate împărţi în trei mari perioade care în mod concentrat se rezumă la Perioada Tatălui, Perioada Fiului și Perioada Duhului Sfânt. Astăzi se poate afirma că încă trăim în perioada Duhului Sfânt. După Înălţarea lui Isus la cer şi Marea Trimitere din Evanghelia după Matei, însărcinarea dată de Isus ucenicilor este confirmată în cartea Faptele Apostolilor, care face o trecere de la evanghelii, la epistole. Ea descria Naşterea Bisericii şi viaţa bisericii, iar de la Învăţătura lai Isus se trece la fapte concrete. Cartea Genezei este o carte a începuturilor şi ne prezintă originea universului fizic şi al omului, iar în Faptele Apostolilor ne este prezentată Naşterea şi începutul Bisericii. Evenimentul important de remarcat este atunci când ucenicii sunt umpluţi de Duhul Sfânt. Faptele Apostolilor 2:4  „Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească”. Această manifestare poate mai puţin spectaculoasă s-a văzut în fiecare credincios care a crezut în Cristos. Cartea scoate în evidenţă importanţa evenimentului petrecut la Rusalii, schimbarea produsă în inima ucenicilor, a credincioşilor prezentaţi în Noul Testament, deciziile şi acţiunile lor, faptul că Vestesc Evanghelia dar şi împotrivirea lui Satan, manifestată prin prigoană de tip eclezial, din partea iudeilor care nu au crezut şi persecuţie naţională şi politică din partea Imperiului Roman şi a Cezarului care pretindea închinare. Se face trecerea de la Legământul mozaic a poporului evreu cu Dumnezeu, la Noul Legământ prin Cristos de care beneficiază întreaga umanitate. Chiar dacă în Vechiul Testament s-au dat cele 10 porunci, iar Isus le comprimă în 2 porunci ele sunt date tot prin Har. Credinţa creştină s-a răspândit prin intermediul apostolilor şi a credincioşilor simpli în întregul Imperiu Roman. Sărbătoarea Rusaliilor, purtând numele şi de Pogorârea Duhului Sfânt a fost celebrară la 50 de zile după Paşti, sub diferite denumiri în funcţie de limba poporului respectiv Rosalii, Pentecostes, Pentecôte, etc. Ea vine din iudaism fiind o sărbătoare agricolă, şi se celebra şi   ieşirea poporului evreu din Egipt. În creştinism sărbătoare dincolo de aspectul ritualic exterior dobândit prin Coborârea Duhului Sfânt se cere în Noul Legământ iubire şi consacrare în inima credinciosului. Ea aduce rod prin „Taina   sfântului Mir, sărbătorea care prinde aspecte ca revărsarea escatologică a Duhului Sfânt, încununarea Paştelui, adunarea comunităţilor mesianice şi începutul misiunii pentru Biserica Primară, îndeplinind mandatul din Matei 28. Deşii Cuvântul rusalii este de origine păgână „rusalcele, fiind spiritele apei (ninfe, zâne, demoni), preluate de romani sub denumirea de rusalka „dragaică” (drăcoaică, demon)”,ea s-a suprapus peste sărbătoarea creştină care a fost sfinţită prin puterea Duhului Sfânt. Din păcate după unirea Bisericii cu Statul, Biserica s-a abătut de la valorile creştine şi a pus accent deosebit pe tradiţie. Informaţii vin abia din secolul IV, când Rusaliile se sărbătoreau la Ierusalim,   o celebrare nocturnă, o slujbă pe Golgota, apoi în Sion, iar după amiază pe muntele Măslinilor, fiecare loc semnificând un eveniment. După sărbătoare urmau trei zile de post, iar Rusaliile Paştele şi botezul, au devenit sărbători legale creştine în timpul lui Papei Leon cel Mare. Apoi se introduce în Biserica Catolică octava Rusaliilor în secolul XI, iar în secolul XX se revine la ciclul în care Rusaliile încheie ciclul pascal. Bisericile tradiţionale consideră că la Rusalii a luat fiinţă Biserica creştină şi divinul s-a unit cu umanul prin Duhul Sfânt, având ca bază Jertfa lui Isus Cristos, ziua fiind denumită şi „Duminica Cincizecimii”. Patriarhul Justinian face referinţă la această sărbătoare. Sărbătoare a devenit legala în multe ţări creştine mai ales după căderea comunismului printre care şi România, dar sunt a serie de ţări creştine din Apus şi Răsărit, cu tradiţie creştină în care Rusaliile este o zi lucrătoare, în funcţie de statul respectiv, democratic, totalitar, sau conducătorii statului. În Iudaism sărbătoarea Rusaliilor, bazată pe învăţătura din Septauginta, este denumită şi sărbătoare săptămânilor, la cincizeci de zile după Paşti şi are o dublă semnificaţie, ca şi sărbătoarea Recoltei, dar se sărbătorea şi ieşirea poporului din robia Egiptului. Rusaliile era una dintre cele trei sărbători principale, anuale pe care le ţineau evreii. Era o zi de bucurie, odihnă şi închinare şi se aducea şi jertfe pentru păcate.   Poporul evreu era monoteist şi credea într-un singur Dumnezeu, iar conceptul de Trinitate a apărut destul de târziu chiar şi în creştinism şi a fost clarifica de părinţii bisericii, Tertullian, Athanasi şi Augustin, Athanasiu (Conciliul de la Nicea 325 d.Cr.),   pentru faptul că Canonul nu era încă alcătuit, scrierile apostolilor, şi evangheliile circulau pe suluri separate, în plus au fost 10 valuri de prigoană şi Biserica avea nevoie şi de timpul necesar pentru a-şi clarifica învăţăturile. Conceptul de Trinitate în care există un singur Dumnezeu, dar în acelaşi timp sunt trei Persoane care deţin aceleaşi atribute divine ca şi Dumnezeu, egale în esenţa lor, şi în acelaşi timp Peroane separate, este dincolo de înţelegerea umană şi nu se poate explica ci doar acceptat. În apa botezului regăsim cele trei Persoane care se descopere în acelaşi moment Matei 3:16  „De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”. Este o numărătoare simplă care scoate în evidenţă aspectul trinitar al lui Dumnezeu. Chiar şi în Vechiul Testament avem pasaje din Scriptură în care se arată Dumnezeu şi Duhul sunt împreună, folosirea pluralului la facerea omului. De asemenea Îngerul Domnului apare în Vechiul Testament, şi sunt pasaje în care Îngerul acceptă atribute şi onoare divină, spre deosebire de alţi îngeri. Înţelepciunea care este personificată, prezintă şi ea atribute divine şi a fost prezentă la creaţie. În momentul în care Avram este vizitat de   trei bărbaţi, unul dintre ei este Domnul, dar mai există două persoane Geneza 18:1  „Domnul i S-a arătat la stejarii lui Mamre, pe când Avraam şedea la uşa cortului, în timpul zădufului zilei. 2  Avraam a ridicat ochii şi s-a uitat: şi iată că trei bărbaţi stăteau în picioare lângă el…….. „ De asemenea este important rolul Duhului Sfânt prin care Dumnezeu s-a descoperit umanităţii prin Revelaţia Naturală şi Specială şi pe Mesia ca mijloc de răscumpărare la împlinirea vremii Galateni 4:4  „Dar când a venit împlinirea vremurii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, 5  ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea”. Ioan botezătorul a fost conştient de prezenţa Duhului Sfânt, iar învăţătura lui Isus a fost pe deplin trinitară şi Isus însuşi era în planul lui Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii. El se roagă în multe cazuri Tatălui din cer şi înainte de Înălţarea la cer le promite un în înlocuitor în Persoana Duhului Sfânt. Sunt momente în care avem o sursă întreită la baza unor evenimente sau lucruri, tot aşa cum în alte momente există o distincţie clară între cele trei Persoane din Trinitate. Învierea lui Isus este un act al Trinităţii, iar la Rusalii pogorârea Duhului Sfânt peste ucenici este o lucrare tot a Sfintei Treimi. Astfel Biserica ia naştere prin Duhul Sfânt şi are ca şi temelie Trinitatea. De asemenea mântuirea este Triunică, binecuvântarea şi salutul apostolilor are un aspect triunic. Persoanele din Trinitate prezintă unitate în diversitate, în decizii scop şi acţiune, sunt egale în demnitate. Fiul îl descopere pe Tatăl iar Duhul Sfânt descopere pe Fiul, care afirmă că este una cu Dumnezeu. Pentru evreii monoteişti această afirmaţie era blasfemie motiv pentru care Isus a fost Crucificat. Isus a făcut voia lui Dumnezeu şi a fost ajutat în lucrarea de Răscumpărare de Duhul Sfânt. Creştinismul primar a experimentat Trinitatea, care mai târziu a fost şi definită. Prin unitatea şi diversitatea Peroanelor din Trinitate, Dumnezeu poate fi comunicat, altor persoane, Ea stă la baza unei adevărate comuniuni în lume sub multe aspecte în societate şi în Biserică Trinitatea   explică şi conferă diversitate şi unitate în crearea Universului sub toate aspectele de la materia la fiinţele vii şi la om care este creat după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu, Ymago Dey. Duhul Sfânt este o Persoană a Sfintei Treimi, posedă atributele divinităţii, şi se prezintă atât ca Persoană , cât şi ca Putere. El se regăseşte atât în Persoana Tatălui cât şi a   Fiului. Ele trăiesc în armonie şi în dragoste. Dumnezeu creează, alege și cheamă, Fiul răscumpără, iar Duhul sfânt face lucrarea de sfințire în viața credinciosului și a bisericii. Acest lucru este spus la modul concentrat și din perspectiva umană. Și totuși Persoanele Trinității nu acționează independent una de alta. În închinarea sau rugăciunea credinciosului trebuie să existe o stare de echilibru cu privire la Persoanele Trinității. Te poți ruga sau închina liber lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, fără să faci ceva greșit. Se pare că totuși în practicile noastre, Dumnezeu ca Tată și Fiul care s-a Întrupat îi simțim mai aproape de noi. Duhul Sfânt există din veşnicie şi este egală în esenţă cu Tatăl şi cu Fiul. Ca şi manifestări şi arătări Duhul Sfânt s-a prezentat în limbi ca de foc, chip de porumbel, vâjâit ca de vânt. Duhul Sfânt posedă atributele unei persoane ca „intelect^[29] ,  voinţă,  sentimente, comunicare,   având şi atribute divine ca atotştiinţă, atotprezenţă  atotputernicie  adevăr, eternitate.   Duhul Sfânt a fost prezent la creaţie, îl înalţă pe Isus Cristos, convinge oamenii că sunt păcătoşi şi este un obstacol în calea păcatului şi a răului din lume. De asemenea El a inspirat Scriptura. Cu privire la cei credincioşi El regenerează, botează, locuieşte in ei, pecetluieşte, controlează, asigură, convinge, luminează, si este arvuna noastră”. Darurile Duhului Sfânt din perioada apostolilor au încetat, iar acum trebuie să ne uităm mai degrabă la Roadele Duhului Sfânt din Galateni 5:22  „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”. Dar în acelaşi timp Duhul Sfânt este Suveran şi nimic nu îl împiedică să dea daruri şi astăzi pentru slujirea Trupului lui Cristos, şi o face atunci când Dumnezeu doreşte să zidească Biserica în medii ostile. Şi astăzi se întâmplă minuni, vindecări, dar tiparul trebuie să fie biblic, Duhul Sfânt nu face spectacol pe scenă, nu este în subordinea omului, iar în Biblie cei care au fost vindecaţi au dat Slavă lui Dumnezeu. De asemenea şi glosolalia este specifică şi religiilor păgâne, dar ucenicii au vorbit într-o limbă pe care au înţeles-o cei care îi ascultau. Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se poate ierta, deci este mai bine să ne abţinem de la o judecată categorică cu privire la minuni sau vindecări şi este bine să ne rezumăm la una analitică. Înainte de evenimentul Pogorâri Duhului Sfânt peste ucenici, în Vechiul Testament, Duhul se pogora peste proroci pentru a vesti judecata lui Dumnezeu, dar prorocii nu aveau tot timpul Duhul Sfânt, ci doar atunci când hotăra Dumnezeu. De asemenea erau persoane care erau unse cu Duhul Sfânt în vederea unei lucrări sacre pentru Dumnezeu, sau prorocii îi ungeau pe împăraţi ca şi conducători peste poporul evreu. În Noul Testament lucrurile se schimbă El având posibilitatea să fie permanent în viaţa credinciosului şi a bisericii. Deja în parte ştim ce s-a întâmplat la Rusalii de ziua cincizecimii, moment în care promisiunea lui Isus Cristos cel Înviat se îndeplineşte faţă de ucenici. „Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite. (Ioan 16:7). De asemenea ucenicii sunt transformaţi şi îmbrăcaţi cu putere. Faptele Apostolilor 1:8  „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” Acest lucru este un dat de la Dumnezeu pe care omul nu şi-l poate lua singur îndeplinind astfel mandatul din Matei 28. Aşa cum am spus în ziua de Rusalii ia naştere Biserica lui Cristos, acesta fiind începutul Bisericii iar credincioșii sunt clădiți în Trupul lui Hristos. Duhul sfânt s-a pogorât asupra ucenicilor sub cele trei forme vizibile limbi ca de foc, chip de porumbel, vâjâit ca de vânt, aspect pe care l-au văzut şi acei care îi ascultau. Erau acolo oameni de toate naţiile, Parţi, Mezi, Elamiţi, Cretani şi Arabi, iudei,   prozeliţi, şi fiecare auzea vorbirea în dialectul sau limba respectivă. În plus ei erau uimiţi şi de formele în care Duhul Sfânt s-a descoperit. Din păcate când nu vrei să crezi, găseşti motive suficiente pentru a respinge Cuvântul lui Dumnezeu, alţi evrei au râs de ucenici şi au spus că sunt beţi. Petru ca şi lider se ridică în picioare, odată pentru a se apăra iar a doua oară pentru a predica şi dovedi cu Scriptura că Isus Cristos a fost Mesia cel promis. Prin afirmaţiile directe a lui Petru „voi l-aţi omorât”, inima ascultătorilor este străpunsă, şi ei pun întrebarea „Fraţilor, ce să facem?”, iar Petru le răspunde „Pocăiţi-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”. Numărul celor care s-au pocăit a fost cam de 3 000. Confruntarea pe care Duhul Sfânt o face prin intermediul omului şi al Cuvântului predicat a păcatului personal al omului cu Sfinţenia lui Dumnezeu este singura modalitate prin care omul se poate converti cu adevărat. Cristos trebuie să fie centrul predicării, Cruce şi Jertfa de pe Calvar, celelalte aspecte, învăţături, nu că nu sunt necesare, dar acesta este punctul esenţial pentru ca cineva să se pocăiască. Doar conştientizarea păcatului îl face pe om să se întoarcă la Dumnezeu, iar această misiune este a Duhului Sfânt care poate convinge omul că est păcătos Romani 8:14  „Căci toţi cei ce Sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu Sunt fii ai lui Dumnezeu”, aspect care vizează şi viitorul Ioan 16:8  „Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata”. Reamintim lucrurile pe care Duhul Sfânt le realizează în inima credinciosului acestea fiind, de regenerare a inimi, botezul cu Duhul Sfânt, credincioşii fiind locuiţi de Duhul Sfânt, El îşi pune pecetea pe ei fiindcă sunt Născuţi din Nou, le controlează viaţa, asigură mântuirea, îi luminează şi este promisiunea pe care o primim prin El. Din acel moment începe viaţa Bisericii care se concretizează prin acţiunile credincioşilor care sunt descrise în Faptele Apostolilor 2:42)  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”, un tipar care este valabil şi astăzi. În Noul Testament Dumnezeu vorbeşte prin vocea predicatorului, care este ancorat în Cuvântul lui Dumnezeu. Bisericile locale funcţionează în parale şi alcătuiesc Biserica Universală al lui Isus Cristos. Astfel în Biserică toţi oamenii sunt egali în Trupul lui Cristos, fiind mădulare, Galateni 3:28  „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus” iar Cristos este Capul Bisericii. Dumnezeu a dat Legea prin poporul evreu, printr-o singură limbă, dar Evanghelia este vestită în toate limbile pământului. Aici reamintim succesiunea evenimentelor, regăsită în mai multe pasaje din Biblie, care sunt pocăinţa, botezul în apă şi primirea Duhului Sfânt, iar credincioşi sunt poporul lui Dumnezeu şi caracterul celor care fac parte din Împărăţia Cerurilor este descris de Isus în Predica de pe Munte. Dacă ne uităm în cartea Faptele apostolilor şi în scrierile lui Pavel, se mută accentul de pe vorbirea în limbi pe darurile Duhului Sfânt, iar astăzi ne uităm mai mult la roada Duhului Sfânt din Galateni 5, dar să nu uităm faptul că Duhul Sfânt este Suveran şi poate face aceste lucruri şi astăzi. Biserica este o „instituţie” divină, împletită cu umanitatea omului şi va fi prezentată de Isus lui Dumnezeu „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană”. (Efeseni 5:25-27). A fi prorocul lui Dumnezeu, sau creştin plin de Duhul Sfânt în cele mai multe cazuri nu ai o viaţă uşoară ci din contră, din pricina aceasta am ales două personaje biblice, oameni a lui Dumnezeu, aleşi de El, şi care au suferit până la moarte dar au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Cazul lui Ieremia ca profet al Domnului merită atenţia cuvenită fiind ultimul dintre prorocii înainte de exilul babilonian. Ieremia nu a fost un profet popular, ci din contră, prin faptul că a vestit judecata lui Dumnezeu împotriva propriului popor a fost prigonit deşi îi iubea. Regatul lui Iuda era într-o decădere morală şi idolatră adâncă, dar în contrast era animat de zel religios, fiind comparat cu o prostituată. Dumnezeu foloseşte acest termen prin Ieremia atunci când poporul se închină la idoli străini. Pe parcursul a cinci împăraţi, Ieremia vede poporul în aceeaşi stare decăzută moral şi religios, fără cea mai mică intenţie de a se întoarce la Căile Domnului. Chemat de tânăr în lucrare el asistă a decăderea poporului, vesteşte şi vede judecata lui Dumnezeu pentru fiii neascultării. Legământul mozaic de la Sinai a fost călcat în mod repetat şi deliberat şi a urmat o disciplinare severă, seceta, foamea, invazii străine, moarte şi exil. În ultimele momente de dinaintea cuceririi Ierusalimului de către Nebucadneţar Ieremia este făcut trădător, fiindcă îndemna pe împărat să se predea şi este aruncat în temniţă. După căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului, evreii fiind înfrânţi sunt omorâţi sau duşi ca robi în Babilon, de la împărat, aristocraţie şi meşteşugari, iar în ţară rămân oameni săraci şi simpli, iar Ieremia este tratat cu bunăvoinţă de către cuceritori, dar tot rău de către evreii rămaşi. Evreii rămaşi se răscoală, apoi fug şi îl duc şi pe Ieremia şi Baruc în Egipt. De acolo prorocul continuă să vestească mesaje de judecată împotriva naţiunii sale, a popoarelor străine şi a egiptenilor. Viaţa lui a fost marcată de contraste puternice fiind în acelaşi timp blând şi tenace, afectuos şi inflexibil, este patriot dar şi acuzat de trădare, a fost urât de cei pe care îi iubea. A fost convins de pedeapsa şi „ sfârşitul” tragic al poporului său, dar a continuat să transmită mesajul lui Dumnezeu, se crede nedreptăţit de Dumnezeu, se simte dezonorat, este în conflict permanent cu poporul, prorocii falşi şi cu împăraţii, iar Regatul lui Iuda, devenise o ţară apostată. Din negura evenimentelor Ieremia vede speranţa, concretizată într-un exil limitat, dar şi o privire escatologică care implică faptul ca Legea Domnului să fie scrisă în inimile oamenilor şi o înnoire a Legământului, care se va împlini în Mesia care urma să vină, adică în Cristos. Religia poporului evreu în esenţa ei monoteistă avea aspectul moral şi spiritual, iar cerinţele trebuiau să fie de acelaşi ordin, fapt care nu s-a întâmplat atunci, decât cu puţine excepţii. În plus responsabilitatea nu mai cade doar pe grup sau naţiune ci şi pe fiecare credincios în parte. Legea cea nouă scrisă în inimile credincioşilor însemna dragoste şi loialitate faţă de Dumnezeu, aceste lucruri s-au împlinit în Noul Legământ în Cristos. Ieremia a fost denumit şi profetul lacrimilor, el scrie Plângerile lui Ieremia, şi este ultimul avertisment dat de Dumnezeu poporului înainte de a fi pedepsit. Dumnezeu este Imuabil şi nu tolerează păcatul nici la poporul ales ca să fie lumina neamurilor, nici la creştini, care trebuie să fie lumină şi sare, indiferent de cum încearcă să fie justificat Romani 6:23  „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru”. Al doilea personaj este Pavel, a cărui viaţă este comparabilă cu a lui Ieremia. El a fost un om educat, a persecutat pe creştini, dar după întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului devine creştin şi un înfocat propovăduitor al Evangheliei. Datorită persecuţiei din partea iudeilor fuge din Ierusalim, apoi începe lucrarea între neamuri însoţit de Barnaba. El începe o luptă apologetică cu iudaizatorii şi participă la primul Conciliu creştin în Antiohia. Pavel se desparte de Barnaba şi îl ia ca tovarăş pe Sila şi începe călătoriile sale misionare, plantarea de biserici, şi le trimite ulterior scrisori de încurajare sau de mustrare. Nu toate epistolele lui Pavel s-au păstrat, exemplu fiind scrisorile trimise   la biserica din Corint. El îl ia ca şi însoţitor şi pe Timotei pe care îl lasă ulterior la biserica din Efes şi probabil şi la alte biserici din apropiere pentru a supraveghea lucrarea. Ei au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul lui Dumnezeu în Asia. El vesteşte Evanghelia în Grecia şi Macedonia, unde se înfiinţează biserici în diferite oraşe. Apoi ajunge la Atena, Corint, iar la Troa i se alătură Luca care devine colaborator.   Se întoarce prin Ierualim pentru a ajunge din nou în Antiohia. În mod succint am descris deja două dintre cele trei călătorii misionare efectuate de Pavel în care s-a confruntat cu perioade de succes şi înfrângeri, erezii care deja ameninţau Biserica. Răscoala argintarului Dimitrie ne arată cât de mult era lumea înclinată spre materialism, aşa cum este şi astăzi. Pavel porneşte spre Ierusalim cu ajutoare pentru săraci în plus ştie că acolo va fi arestat. Este întemniţat la Cesarea timp de 2 ani, dar ca şi cetăţean roman cere să fie judecat de Cezar. Este dus la Roma unde este întemniţat, iar tradiţia afirmă că fost martirizat de către Nero împreună cu alţi creştini, aceasta fiind cea dintâi prigoană efectuată de Imperiul Roman împotriva creştinilor. Pavel este condus de Duhul Sfânt în lucrare, sufere pentru Cristos sub diferite forme, de la bătaie, la împroşcarea cu pietre, a fost luat în râs de către atenieni, era să se înece şi de multe ori lucrarea şi viaţa iau fost în pericol de moarte. A fost în primejdii din partea tâlharilor, a evreilor, a păgânilor, a fraţilor mincinoşi şi stăpânirea romană, dar plin de dragoste pentru Evanghelia lui Isus Cristos el rămâne credincios până la moarte. Îndemnă pe cei în suferinţă să se uite la Cristos. Sub aspect uman viaţa lui nu este de invidiat, dar din punct de vedere creştin, în dimensiunea spirituală a credinţei creştine este un model de urmat, şi mută accentul pe viaţa şi învăţăturile lui Isus Cristos el rămânând în umbră. Rolul Duhului Sfânt în viaţa lui Pavel a fost deosebit de important, el înţelege şi face trecerea de la religia iudeilor din care a făcut parte la religia creştină, având ca bază Scriptura. Este luminat de Duhul Sfânt în predicarea Evangheliei, a învăţăturilor din Noul Testament, clarifică o serie de probleme şi îşi aduce un aport imens la conţinutul religiei creştine. O treime din cărţile care formează Noul Testament sunt scrise de Pavel. Răsplata lui pe pământ a fost lacrimi şi durere, dar în cer l-a aşteptat cununa veşniciei. Problema mântuirii este clarificată atât pentru iudei cât şi pentru neamuri, care constă în iertarea primită prin Sângele lui Isus Cristos. Mântuirea vine prin Har, dar poate fi însuşită prin răspunsul credinţei omului la invitaţia lui Dumnezeu şi   prin perseverenţă până la capăt. Există 2 pericole esenţiale în care poare să cadă credinciosul. Credincioşii pot să devii subiectivi şi în mod nejustificat pentru a renunţă la o bază intelectuală solidă în Sfânta Scriptură, îşi folosesc latura emoţională, autosugestie, etc. Alţii vin cu pretenţii de obiectivitate exagerate, cunosc foarte bine Scriptura, dar fără o schimbare a inimii. Duhul Sfânt aplică în mod diferit aspecte ale mântuirii la modul personal. El creează un echilibru între subiectivitate şi obiectivitate. De asemenea există un ataşament personal faţă de Isus Cristos. Credinţa creşte odată cu cunoaşterea şi poate fi mică sau mare. De asemenea credinţa şi pocăinţa sunt inseparabile. Mai mult şcoala credinţei este guvernată de dascăli ai credinţei: Abel Enoh, Ilie, Daniel, Ghedeon, Moise, David,   Isaia Ieremia, etc. Dar în   şcoala de astăzi lucrurile s-au schimbat în rău şi asistăm la un schimb de informaţie, se produce o ruptură între ceea ce vorbim şi ceea ce suntem. Astfel   apare un aspect negativ în care se pierde aspectul relaţiei în ambele sensuri, pe verticală şi pe orizontală. Dacă ne uităm la ce a făcut Dumnezeu prin Isus Cristos și Duhul Sfânt, nu se poate decât să spunem Tu ești Olarul iar eu lutul Amin.

9). BIBLIOGRAFIE:

 Sait http://www.twrro.ro/Itinerar_Biblic.html

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-faptele-apostolilor.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/luca-evanghelia-dupa.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Rusalii

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/rusalii_4.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

Millard, Erickson   Teologie Creştină, Volumele 1-3 Editura „Cartea Creştină” Oradea   1998.

O scurtă mărturisire de credinţă scrisa de Beniamin Cocar

Sait http://www.baptist-tm.ro/

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ieremia.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Comentariu biblic la N T de William Mac Donald

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-ieremia.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-faptele-apostolilor.html

Ardelean Viorel

^1] Ardelean Viorel

^[2] Sait http://www.twrro.ro/Itinerar_Biblic.html

^[3] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 154 – 155

^[4] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

^[5] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-faptele-apostolilor.html

^[6] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/luca-evanghelia-dupa.html

^[7] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-faptele-apostolilor.html

^[8] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Rusalii

^[9] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Rusalii

^[10] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/rusalii_4.html

^[11] Ardelean Viorel

^[12] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

^[13] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

^[14] Teologia Creştină vol 1 de Millars J. Erickson   pag 362-367

^[15] O scurtă mărturisire de credinţă scrisa de Beniamin Cocar

^[16] Ardelean Viorel

^[17] O scurta mărturisire de credinţă scrisa de Beniamin Cocar

^[18] Ardelean Viorel

^[19] Sait http://www.twrro.ro/Itinerar_Biblic.html

^[20] Ardelean Viorel

^[21] Sait http://www.baptist-tm.ro/

^[22] Comentariu biblilc la N T de William Mac Donald

^[23] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-ieremia.html

^[24] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ieremia.html

^[25] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ieremia.html

^[26] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html

^[27] Dicţionar Biblic pag 975

^[28] Dicţionar Biblic pag 976-977

^[29] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit