Parcurile de distracții Disneyland organizează mai nou parade GAY — Noutati Crestine

Disney a lansat noul lor parteneriat cu comunitatea „LGBTQ”, găzduind prima lor paradă de mândrie homosexuală, pe 1 iunie , la Disneyland Paris. Acest eveniment este o extindere de la o petrecere mică pe care au promovat-o în parc anul trecut și a fost prima paradă clară care sărbătorește stilul de viață gay. Escaladarea evenimentelor […]

Iosif Ţon: „În apărarea sărbătorilor creştine”

Întotdeauna când se apropie sărbătoarea naşterii Domnului nostru Isus Cristos apar tot felul de atacuri împotriva acestei sărbători: că data nu este corectă, că se suprapune peste sărbătoarea romană păgână a zilei soarelui, că numele „crăciun” este de origine necunoscută şi păgână, că bradul ca pom de crăciun este de origine germană păgână, etc., etc.

Când au apărut în România cultele evanghelice, au fost mari discuţii pe această temă, mai ales fiindcă credincioşii din Anglia nu sărbătoresc în adunare naşterea Domnului: ei sărbătoresc doar în familie, unde în dimineaţa zilei de 25 decembrie se deschid darurile pentru copii. Fraţii din România (mă refer în special la baptişti), ştiind câtă încărcătură emoţională are colindul şi celelalte datini de Crăciun, au avut înţelepciunea să zică: „Dacă scoatem toate aceste obiceiuri ne lipsim copiii de ceva puternic în viaţa lor şi cu siguranţă dăm ortodocşilor un motiv în plus să ne vorbească de rău”. De aceea, au decis să lase copiii şi tineretul să meargă la colindat să sărbătorească naşterea Domnului în adunări cu programe speciale dedicate sărbătorii.

Dacă ne uităm cu atenţie în Biblie, vedem că Dumnezeu a poruncit Lui Israel să sărbătorească în fiecare an ieşirea lor miraculoasă din Egipt (sărbătoarea Pascală) şi îndelungata trăire în corturi (sărbătoarea corturilor) şi de asemenea să pună „semne de aducere aminte” a altor evenimente, cum ar fi trecerea Iordanului şi Eben Ezer „până aici ne-a ajutat Domnul”.

Pe modelul acesta, creştinii au început foarte de vreme în istoria lor să marcheze ziua învierii Domnului Isus ca „ziua Domnului”. Domnul Isus Însuşi a poruncit să se facă „frângerea pâinii” în mod specific „spre pomenirea Mea”, adică să-şi aducă aminte în mod frecvent ceea ce a făcut El pentru ei la crucea de la Calvar.

Mai târziu s-a fixat o duminică specială ca să fie sărbătorită ca „Ziua Învierii”(Paştele creştin), precedat de „săptămâna patimilor”, sau „săptămâna mare”, iar la şapte săptămâni mai târziu să se sărbătorească evenimentul coborârii Duhului Sfânt „ziua cincizecimii”, numită de români şi „Rusaliile”. Este trist că până şi astăzi, catolicii şi ortodocşii nu pot cădea de acord să sărbătorească în aceeaşi duminică acest eveniment glorios din istoria creştinismului.

Era normal ca după toate acestea creştinii să se decidă să facă o sărbătoare şi din naşterea Domnului. Nu intru în amănunte despre modul în care s-a calculat data şi ziua acestui eveniment. Indiferent care au fost motivele fixării datei pe 25 decembrie, pentru noi creştinii din secolul al XXI-lea faptul este împlinit şi alegerea noastră este doar dacă ne încadrăm cu toţi creştinii să sărbătorim evenimentul acesta, sau să nu-l sărbătorim deloc.

În epoca modernă, pentru a armoniza calendarul nostru cu calendarul cosmic, s-a trecut de la calendarul iulian la cel gregorian (nu intru în complicatele calcule şi probleme ale acestor calendare). Ruşii au refuzat să facă această trecere şi astfel Crăciunul la ruşi are loc două săptămâni după Crăciunul din restul Europei. Românii din Republica Moldova sărbătoresc Crăciunul odată cu ruşii.

Esenţiale sunt două probleme. Prima este cea a conducerii fiecărei Biserici în parte. Cât de bine organizează şi conduce programul de sărbători? În ce măsură acest program îl onorează pe Dumnezeu şi în ce măsură acest program zideşte sufleteşte Biserica?

A doua este problema organizării sărbătoririi evenimentului în familie. Soţul şi soţia ar trebui să se sfătuiască din timp ce vor face la acea sărbătoare, mai ales, ce va face soţul şi ce va face soţia. Cum îi vor antrena pe copii şi pe ceilalţi membri ai familiei sau prieteni care vor participa cu ei la sărbătoare. Cum vor face ca niciunul să nu se simtă neglijat, ci iubit şi onorat. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Şi soţul şi soţia să se roage împreună pentru acea sărbătoare. Şi atunci Dumnezeu va fi slăvit la sărbătoare şi toţi participanţii se vor bucura şi vor trăi în profunzime evenimentul sărbătorit.

Noi românii avem un salut foarte frumos: „Sărbători fericite!” Să ţinem minte: Fericirea nu ne-o dă nimeni, nici măcar Dumnezeu. „Predica de pe munte” (Matei 5-7) începe cu „fericirile” – nouă trăsături de caracter pe care dacă le avem, ne spune Isus, suntem fericiţi. Opusul lor este reţeta sigură pentru nefericire. De sărbători, fericirea trebuie să ne-o facem noi, aducând aceste trăsături de caracter, aceste atitudini şi relaţionări, în modul în care ne planificăm şi ne trăim sărbătoarea.

Cu toate acestea în gând, vă dorim la toţi:

„Sărbători fericite!”

A vostră dragă familie Ţon

https://www.stiricrestine.ro/2017/12/27/iosif-ton-in-apararea-sarbatorilor-crestine/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/iosif-ton-in-apararea-sarbatorilor-crestine/

PLANUL MÂNTUIRII – Partea IV (Universalismul) – Benjamin B. Warfield.

download-1

Planul mântuirii – Partea IV (Universalismul)

Benjamin B. Warfield

Nota evanghelică este în mod formal alcătuită din totalitatea Protestantismului organizat. Adică, toate marile grupări protestante, în confesiunile lor oficiale, sunt de acord în a mărturisi totala dependenţă a omului păcătos doar de harul lui Dumnezeu pentru mântuire, şi în exprimarea că această dependenţă pe cât este de imediată atât este şi de directă de la Duhul Sfânt, care acţionează ca o persoană şi operează direct pe inima păcătosului. Această notă evanghelică determină particularitate pietăţii Bisericilor Protestante. Trăsătura caracteristică a acestei pietăţi este o conştiinţă profundă a comuniunii intime cu Dumnezeu Salvatorul, pe care sufletul îşi bazează dragostea şi încrederea. În mod evident această pietate este individualistă în centrul ei şi depinde pentru sprijinul ei de o convingere intensă asupra faptului că Dumnezeu Domnul se preocupă de fiecare suflet păcătos în mod direct şi pentru acesta. Cu toate acestea, contrar faţă de aceste sentiment individualist care informează întreaga pietate evanghelică reală, există în Protestantism o tendinţă răspândită de a interpreta activităţile lui Dumnezeu referitoare la mântuire nu în mod individual ci universal, pentru a declara, într-un cuvânt, că tot ceea ce face Dumnezeu în cadrul mântuirii omului păcătos, El nu o face către sau pentru oameni individuali ci către sau pentru toţi oamenii asemenea, adică nu face nici o distincţie. Aceasta este disputa caracteristică a ceea ce noi cunoaştem sub numele de Arminianism Evanghelic şi Luteranism Evanghelic şi este convingerea sinceră a grupărilor mari de Protestanţi adunaţi în multe comuniuni, sub multe nume.

În prim plan, s-ar părea că dacă Dumnezeu Domnul este singurul care poate produce mântuirea, printr-o operaţie a harului Său în mod imediat asupra inimii (ceea ce este miezul confesiunii evanghelice), şi dacă tot ceea ce face Dumnezeu referitor la mântuire pentru oameni o face către şi pentru toţi oamenii asemenea (care este substanţa disputei universaliste), atunci ce motiv ar mai fi ca toţi oamenii fără excepţie să trebuiască să fie mântuiţi. De această concluzie se pare că se poate scăpa doar prin a relaxa într-un fel sau altul convingerea unuia sau a altuia despre premisele presupuse. Ar trebui să se susţină ori că nu este Dumnezeu şi doar Dumnezeu cel care înfăptuieşte mântuirea, ci că plăcerea actuală a mântuirii atârnă de un punct decisiv din om, sau de ceva făcut de om (apoi am căzut din evanghelism im simplul naturalism sau auto-soterism); sau trebuie să se susţină că activităţile graţioase ale lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea nu sunt în cele din urmă absolut universale în operarea lor (apoi ne-am depărta şi de la presupusul universalism); altfel s-ar părea inevitabil ca noi să admitem ca toţi oamenii sunt mântuiţi. Evanghelismul consistent şi universalismul consistent pot coexista doar dacă suntem pregătiţi să declarăm mântuirea prin harul măreţ al lui Dumnezeu pentru toţi oamenii fără excepţie.

În consecinţă, a existat din totdeauna o tendinţă în acele cercuri evanghelice care se dau înapoi mai mult sau mai puţin decisiv de la atribuirea unui particularism desăvârşit lui Dumnezeu în cadrul distribuirii harului Său, pentru a presupune mântuirea actuală a tuturor oamenilor, oferită, adică, că sensul lor de dependenţă completă a păcătosului de Dumnezeu pentru mântuire este puternic şi operativ. Printre condamnările de erori incluse în Summa Confessionis et Conclusionum al Sinodului ţinut la Debrezeen în 24 februarie 1567, descoperim o clauză direcţionată împotriva a ceea ce este numit acolo „Holopraedestinani”, care este enunţată astfel: „Sfânta Scriptură respinge din aceste motive şi Holopraedestinani, adică, aceia care îşi imaginează că întreaga lume este aleasă şi că predestinarea universală urmează după promisiunea universală, şi învaţă că predestinarea este a câtorva, în particular, şi acel număr de aleşi este sigur, şi catalogarea lor se extinde la firele lor din cap. Căci toate firele din cap ne sunt numărate. . . Însă nu rezultă din această doctrină că Dumnezeu este parţial sau unul care să respecte persoanele.” Despre cine au fost aceşti Holopraedestinani ai secolului al şaisprezecelea nu am fost noi prea atenţi ca să-i cercetăm; dar în mod sigur, că din acel timp şi până acum, nu s-a dus lipsă de aceia care fiind în interesul protejării lui Dumnezeu de acuzarea de „parţialitate sau de respect de persoane” au fost înclinaţi să susţină că El i-a ales pe toţi oamenii pentru mântuire şi că prin harul Său măreţ El îi aduce la acel ţel binecuvântat.

Cele mai recente şi probabil şi cele mai instructive instanţe ale acestei tendinţe sunt oferite de doi preoţi ai Bisericii Scoţiei din zilele noastre, Dr. William Hastie, profesor de teologie la Universitatea din Glasgow şi Dr. William P. Peterson, lectorul departamentului de teologie, preşedinte la Chalmers and Flint, de la Universitatea din Edinburg. În cadrul admirabilelor sale discursuri Croall despre „Teologia Bisericilor Reformate în cadru Principiilor ei Fundamentale”, Dr. Hastie anunţă că „cuvântul veşnicei speranţe pare a fi pentru mine cel mai întârziat mesaj al Teologiei Reformate”; Dr Peterson ia această aluzie şi o desfăşoară în cadrul excelentului capitol despre „Mărturia Bisericilor Reformate” incluse în discursurile sale Baird in „Regula credinţei”. Dr. Peterson consideră faptul că mişcarea Calvinistă conţine în sine elemente „care sunt mutual repulsive”, în cadrul „doctrinelor ei despre pedeapsa veşnică” pe de-o parte, şi în cadrul „doctrinei sale despre alegere şi harul irezistibil” pe de altă parte. Uşurarea se poate obţine, „atunci când gândurile rebele împotriva a-l face pe Dumnezeu responsabil” pentru pedeapsa veşnică a unora „printr-o doctrină de condamnare”, prin refugiul într-un „anumit tip de gândire Arminiană sau semi-Arminiană”. Această uşurare ar fi procurată, totuşi, la preţul prea drag al abandonării graţiei gândirii, şi la căderea din credincioşie în principiul evanghelic, care este miezul Creştinismului. Conform Dr. Peterson nu mai rămâne nici o altă cale decât să renunţăm la doctrina pedepsei veşnice, şi să „rezolvăm condamnarea într-o lipsă temporară de privilegiu şi realizare spirituală”. Şi el remarcă oarecum complăcut faptul că „este o circumstanţă curioasă aceasta, în timp ce Calvinismul a devenit nepopular în principal datorită identificării sale cu o doctrină aspră şi fără remuşcare a pedepsei veşnice, acesta este singurul sistem care conţine principii – în cadrul doctrinelor despre alegere şi harul irezistibil – care ar putea face credibilă o teorie a restaurării universale.”

Ceea ce spune Dr. Peterson în aceste ultime cuvinte este destul de adevărat: dar este adevărat doar pentru că, atunci când este luat corect în considerare, Calvinismul, cu doctrinele sale despre alegere şi har irezistibil, este singurul sistem care poate face credibilă mântuirea oricărui păcătos: din moment ce în aceste doctrine sunt înfăţişate în puritatea sa principiile evanghelice că mântuirea este doar de la Dumnezeu şi că doar de la El este lucrarea infinită a harului Său. Dacă acest har în mila neînţeleasă a lui Dumnezeu este oferit doar la anumiţi oameni sau este revărsat peste toţi oamenii în mod asemănător, este o întrebare diferită care trebuie cercetată la propria sa temelie. Şi această întrebare de sigur că nu este uşor de rezolvat prin simpla presupunere că mila lui Dumnezeu trebuie să fie turnată peste toţi în mod asemănător, căci altfel nu toţi oamenii ar fi mântuiţi. Presupunerea fundamentală a unei astfel de arogări nu este alta decât că Dumnezeu datorează tuturor oamenilor mânuirea, adică, că păcatul nu este de fapt păcat şi că acesta trebuie să fie înfruntat mai degrabă ca o calamitate decât ca o boală.

Despre faptul că această perspectivă a păcatului este aşa de scăzută este ceea ce a determinat întreaga direcţie a gândirii Dr. Peterson din acest punct să devină imediat aparentă asupra referirii la termenii argumentului său. „Se spunea de obicei,” motivează el, ”că dacă nu ar fi fost nici o nedreptate în pedepsirea a tuturor fiinţelor vinovate, s-ar putea să nu fie nici una dintre fiinţele vinovate din acest număr la pedeapsă. Cei ce sunt mântuiţi sunt datorită milei lui Dumnezeu, în timp ce oamenii care sunt pierduţi se datorează păcatelor lor. Aceasta este la fel de adevărat ca şi când am spune că acele persoane bolnave care sunt salvate prin îndemânarea şi devoţiunea unui doctor datorează acestuia vieţile lor, şi că cei ce mor pier din cauza bolilor lor; însă în acest caz doctorul nu scapă de condamnare dacă se poate arăta că era în puterile sale să fi tratat şi să-i salveze pe cei care au murit. Este prin urmare imposibil să spunem că doctrina dragostei divine nu este afectată, din moment ce în principiul Calvinist este în puterea lui Dumnezeu de a se ocupa de toţi în acelaşi fel cu s-a ocupat şi cu restul. Căci ex hypothesi este în puterea lui Dumnezeu, în virtutea principiului harului irezistibil, să salveze chiar pe cei mai răi, şi dacă totuşi există o parte a rasei umane care este încredinţată pedepsei veşnice, se pare a fi doar explicabil pe presupunerea că dragostea divină nu este perfectă, deoarece aceasta nu este o dragoste atot-îmbrăţişătoare şi neobosită.”

Este oare, deci, de neconceput faptul că mâna divină să poată să se retragă de la a-i mântui pe toţi datorită altui lucru în afară de lipsa puterii? Întreaga materia a condiţiei de boală a păcatului şi a dreptăţii lui Dumnezeu care răspunde acesteia cu o indignare aprinsă, este omisă din raţionamentul Dr. Peterson. Dacă ar fi fost aşa cum el reprezintă cazul şi oamenii din simpla lor mizerie, apelând doar la mila lui Dumnezeu, stau înaintea minţii divine, ar fi inexplicabil că El nu i-a mântuit pe toţi. Doctorul care, având puterea de a-i trata şi a-i remedia pe toţi pacienţii săi, discriminează în mod arbitrar între aceştia şi se mulţumeşte doar cu slujirea la unii dintre ei, ar primi pe drept condamnarea oamenilor. Însă oare nu judecătorul, având simpla putere de a-i elibera pe criminali, ar putea să se reţină prin consideraţii mai înalte de la a-i elibera? Ar putea fi inexplicabil motivul pentru care un doctor în cazul presupus să nu-i trateze pe toţi, în timp ce mirarea ar fi în cazul judecătorului mai degrabă decât pe faptul că el ar putea să elibereze pe oricare. Dragostea lui Dumnezeu este în exerciţiul ei în mod necesar sub controlul neprihănirii Sale; şi a pleda că dragostea Lui a suferit o eclipsare deoarece El nu le face la toţi ceea ce ar putea să facă, este prin urmare a nega natura Sa morală. Adevărata soluţie la dilema care este ridicată referitor la distribuirea harului divin este, prin urmare, că ea nu trebuie să fie căutată printre liniile ori ale negării omnipotenţei harului lui Dumnezeu cu Arminienii, sau al negării realităţii al acestei condamnări cu neo-universaliştii noştri, ci în afirmarea neprihănirii Lui. Răspunsul vechi este în cele din urmă singurul suficient: Dumnezeu în dragostea sa îi salvează pe cât de mulţi poate dintre cei vinovaţi din rasa umană care consimt cu întreaga Sa natură de a mântui. Fiind Dumnezeu şi tot ceea ce este El, Dumnezeu nu va permite ca dragostea Sa infailibilă să-l trădeze în oricare acţiune care nu este corectă. Şi prin urmare din acest motiv noi Îl lăudăm şi ne încredem în El şi în dragostea Sa. Căci El nu este parte Dumnezeu, un Dumnezeu ici şi acolo, cu câteva dar nu toate atributele care aparţin adevăratului Dumnezeu: El este Dumnezeu în totalitate, şi că El este tot ceea ce trebuie El să fie.

Între timp, nu este universalismul consistent cel care cere mântuirea actuală a tuturor păcătoşilor, lucru care a fost îmbrăţişat de masa Protestanţilor universalizaţi. Cu siguranţă, Scripturile sunt prea clare ca să permită din contra indulgenţa acestui vis plăcut: este prea sigur că toţi oamenii nu sunt mântuiţi, însă în ziua de pe urmă vor rămâne cele două clase ale celor mântuiţi şi celor pierduţi, fiecare fiind trimis spre destinul veşnic de care aparţine. Marea problemă trebuie să fie abordată de evanghelicii universalizaţi, deci, referitor la cum de este doar Dumnezeu cel care mântuieşte sufletul, şi că tot ceea ce face Dumnezeu referitor la mântuirea sufletului o face către şi pentru toţi oamenii în mod asemănător, şi totuşi nu toţi oamenii sunt mântuiţi. Încercarea lor de a rezolva această problemă ne-au oferit acele construcţii doctrinare cunoscute sub numele de Luteranism Evanghelic şi Arminianism Evanghelic, ambele combinând un evanghelism expres şi un universalism expres, aceasta ca să răspundă la diversele chestiuni despre mântuire şi condamnare. Că aceste sisteme au reuşit în cadrul rezolvării acestei probleme (să o spunem cu francheţe că este de nerezolvat), cu siguranţă că noi nu credem aşa ceva; şi elementul din cadrul problemei care suferă în cadrul ajustărilor forţate pe care ei le propun, este în ambele cazuri elementul evanghelic. Cu toate acestea trebuie să se recunoască cu sinceritate că ambele sisteme declară că au găsit o soluţie şi că sunt prin urmare autoritate în declaraţiile lor despre un pur evanghelism şi un complet universalism în cadrul operaţiei lui Dumnezeu referitor la mântuire. Ar fi vrednic ca noi să clarificăm aceasta. Făcând astfel vom alege afirmaţii din care putem învăţa ceva mult din spiritul şi punctele de vedere ale acestor mari sisteme decât despre faptele particulare care ne atrag atenţia mult mai imediat.

Cât de incrustat este convingerea evanghelică în conştiinţa Arminianismului evanghelic putem descoperi din enunţarea instructivă a acestuia de către Dr. Joseph Agar Beet. Această enunţare are loc într-un context în care Dr. Beet respinge cu o anumită căldură doctrina alegerii necondiţionate. „Groaznica eroare,” spune el, „predominantă acum un secol în urmă, este doar o supraestimare a importantului adevăr al Evangheliei că mântuirea este, de la întoarcerea timpurie la Dumnezeu până la mântuirea finală, o lucrare deplină a lui Dumnezeu în om, şi o realizare miloasă a unui scop al lui Dumnezeu înaintea întemeierii lumii.” „În respingerea noastră a acestei doctrine a alegerii necondiţionate şi a predestinării, trebuie să ne reamintim că mântuirea, de la dorinţa bună de la început şi până la mântuirea finală, este realizarea unui scop divin al milei format înainte de întemeierea lumii.” În respingerea doctrinei alegerii necondiţionate, Dr. Beet este astfel atent să păstreze evanghelismul care, recunoaşte el, stă în centrul el, astfel el oferă o definiţie a evanghelismului din punctul de vedere Wesleyan. Aceasta dovedeşte a fi că întregul proces de mântuire este de la Dumnezeu, şi că toată puterea exercitată în salvarea sufletului este a lui Dumnezeu. Am putea fi încântaţi prin a întreba dacă acest evanghelism este chiar separabil de doctrina alegerii necondiţionate de care vrea Dr. Beet să o separe; şi să notăm în acelaşi timp că el însuşi pare să recunoască faptul că în minţile a câtorva cel puţin cele două trebuie să meargă laolaltă. Însă ceea ce ne face pe noi să observăm în particular acum este accentul cu care, un Wesleyan, Dr. Beet îşi duce mărturia sa la postulatul evanghelic general. Dacă dă validitate sau nu acestui postulat în întreaga sa gândire este de sigur o altă chestiune.

Din partea luterană conştiinţa principiului evanghelic este la fel de proeminent. Într-adevăr Evanghelismul Luteran este foarte apt să privească la evanghelism ca la propria sa posesiune şi să trădeze o anumită măsură din surpriză atunci când îl găseşte în mâinile altora. A. J. Haller, scriind în revista Zahn and Burger, se exprimă în următorul limbaj autoritar: „Că mântuirea nu este dobândită de oameni prin intermediul propriilor sale activităţi, ci că îi este dată lui prin harul lui Dumnezeu, că nu pot crede în Isus Hristos Domnul meu sau să vin la El prin propria-mi putere sau raţiune, decât dacă m-a chemat Duhul Sfânt, m-a iluminat, m-a sfinţit şi m-a păstrat, aceasta este cu siguranţă alfa şi omega crezului evanghelic şi nu este negat nici de Calvinişti şi nici de Metodişti.” Puritatea acestei confesiuni evanghelice trebuie să fie sincer recunoscută, chiar dacă nu putem evita neliniştea dacă este permisă condiţionarea tuturor gândurilor de către autorul lor, nelinişti referitoare la cine va fi imediat justificat atunci când vom vorbi despre regenerare, şi încă a vorbi despre ea într-o manieră care este în spirit mai puţin evanghelică decât sacerdotă, şi că nu este de fapt neatinsă de natruralismul care însoţeşte de obicei sacerdotalismul. El este sigur că regenerarea este monergistică, dar şi că acesta este efectul botezului în calitatea de cauză produsă; şi el este destul de preocupat în a apăra această concepţie de acuzarea că ar fi o lucrare magică. „S-ar putea numi magică,” remarcă el, „dacă s-ar fi susţinut că oamenii erau în mod complet transformaţi în regenerare, fără să se mai facă nici o cerere ulterioară asupra lor pentru vreo auto-determinare etică. Adică o nouă putere absolută este creată în ei de către Dumnezeu, a cărei acţiune salvatoare sau condamnatoare depinde de determinarea lor ulterioară sau contemporană (Entscheidung), ceea ce are puţin de a face cu magia în calitatea crezului că la Cina Domnului trupul lui Hristos şi sângele Său sunt în mod sigur şi într-adevăr date pentru binecuvântarea unora, şi pentru judecata altora.”

Un pasaj ca acesta dezvăluie dificultatea unui luteran care doreşte să rămână în confesiunea sa oficială care dă efect profesiunii sale evanghelice. El ar putea declara că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu, însă aceasta este traversată de conştiinţa sa sacerdotă că harul este transmis ca mijloacele sale, altfel nu. Harul regenerării, de exemplu, este transmis în mod obişnuit (unii spun doar) prin botez. Şi acest har al regenerării este operaţia monergistică a lui Dumnezeu. Chiar şi în acest caz, totuşi, nu se poate spune că efectul este tot al lui Dumnezeu. Căci, în primul rând, dacă are vreun efect, aceasta depinde de atitudinea primitorului. El nu poate coopera cu Dumnezeu în al produce, dar poate să-i reziste în mod fatal. De aceea Baier defineşte cu atenţie: „Dumnezeu produce în omul care este botezat şi care nu se opune harului divin lucrarea de regenerare sau de renovare prin însăşi Sacramentul acest (hoc actu ipso)”. Apoi, în al doilea rând, fie că acest dar al regenerării oferă o binecuvântare sau un blestem peste primitor depinde de felul cum acesta îl ia şi se ocupă de el. „O putere absolut nouă este creată în el de Dumnezeu,” spune Haller, „a cărei acţiune, ori înspre binecuvântare ori spre blestem, este dependentă de decizia ulterioară sau care este deja operativă în prezent.” Aceasta duce la faptul că, ceea ce este de fapt acoperit aici, această auto-determinare s primitorului este propria sa auto-determinare naturală. Căci dacă aceasta ar fi fost dată în cadrul noii puteri comunicate în regenerare, atunci ar fi de neconceput ca aceasta să acţioneze altfel decât pentru binecuvântare. Dacă omul e mântuit sau nu, nu depinde în nici un sens de regenerarea monergistică înfăptuită de Dumnezeu în botezul acestuia. Aceasta deprinde de felul cum omul primeşte această „nouă putere comunicată lui şi de felul cum o foloseşte”. Şi aşa am ajuns din nou pe terenul naturalismului pur.

Am putea foarte bine pune la îndoială faptul dacă evanghelismul nutrit de construcţia Wesleyană şi de cea Luterană nu este cumva mai mult teoretică decât practică; deşi între timp trebuie să recunoaştem că ei postulează cel puţin principiul evanghelic în teorie.

Este, totuşi, nota universalistă cea care caracterizează aceste construcţii. Aşa cum declară profesorul Henry C. Sheldon de la Universitatea din Boston: „Disputa noastră este pentru universalitatea oportunităţii mântuirii ca fiind împotriva unei alegeri exclusive şi necondiţionate de individuali înspre viaţa veşnică.” Din această declaraţie putem nota (1) accentul conştient al universalismului ca notă caracteristică a Wesleyanismului, şi (2) recunoaşterea prin consecinţă a faptului că tot ceea ce face Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea este de a oferi o oportunitate pentru aceasta; aşa că ceea ce este de fapt conţinut nu este că Dumnezeu nu-i salvează pe unii ci că El chiar nu salvează pe nimeni – El doar deschide o cale a mântuirii pentru toţi şi dacă e să fie mântuit careva ei trebuie să se mântuiască singuri. Atât de inevitabil este aceasta încât noi declarăm că tot ceea ce face Dumnezeu referitor la mântuire El o face către şi pentru toţi în mod asemănător şi cu toate acestea nu toţi sunt mântuiţi, noi facem ca tot ceea ce face El să fie lipsit de mântuirea actuală: nimeni nu trebuie să primească mai mult decât acela care a primit cel mai puţin.

Poate totuşi că nota universalist esenţială a construcţiei Arminiene nu primeşte niciodată o declaraţie mai puternică decât acela din cadrul crezului Uniunii Evanghelice, aşa numiţii Morrisonieni, motiv pentru a căror existenţă trebuie să se ridice un protest împotriva necondiţionalităţii alegerii. Crezu său însumează în sine ceea ce este denumit „cele trei universalităţi”: „dragostea lui Dumnezeu Tatăl în darul şi jertfa lui Isus pentru toţi oameni de pretutindeni fără excepţie sau diferenţă de persoane; dragostea lui Dumnezeu Fiul, în darul şi jertfa Sa ca adevărată ispăşire pentru păcatele lumii; dragostea lui Dumnezeu Duhul Sfânt, în lucrarea Sa personală şi continuă de aplicare la sufletele tuturor oamenilor proviziile harului divin.” Cu siguranţă că dacă se declară că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii în mod asemănător, de Fiul care are împăcarea pentru toţi oamenii asemenea, şi Duhul Sfânt care să fi aplicat beneficiile acestei împăcări la toţi oamenii asemenea, nimic nu mai rămâne decât să declarăm că prin urmare toţi oamenii sunt în mod asemănător mântuiţi; sau să spunem că tot ceea ce poate face Dumnezeu pentru omul păcătos nu-i poate fi de folos ca să-l mântuiască şi acesta trebuie lăsat să se mântuiască pe sine. Atunci unde este evanghelismul nostru cu marea sa afirmare că este doar Domnul Dumnezeu cu harul Său măreţ cel care mântuieşte sufletul?

O lumină strălucitoare este aruncată peste originea reală a acestor declaraţii viguroase despre universalismul activităţilor salvatoare ale lui Dumnezeu de către anumite remarci ale unui compătimitor istoric care vorbeşte despre ridicarea sectei Morrisoniene. „Despre mişcare ce are să ne capteze acum atenţia,” remarca el, ”nimic nu e mai adevărat decât că aceasta a fost odrasla anilor ei. în timpul anilor 30 ai secolului trecut, legislaturile ţării noastre au fost făcute să recunoască drepturile omului, aşa cum n-a mai fost înainte. În politică lunga noapte a privilegiului era departe petrecută, şi răsăritul unei noi ere începea să apară. Frăţietatea, egalitatea şi cinstea erau aclamate cu tărie la fiecare uşă închisă, care refuza să se întoarcă. O revendicare corespunzătoare, chiar independentă de politică, a fost făcută în numele teologiei creştine. Şi aici s-a cerut ca uşile privilegiului să se deschidă. Libertate pentru toţi, hrană pentru toţi, educaţie pentru toţi şi mântuire pentru toţi, avea să devină lozincile naţionale.” Cuvintele se puteau alege din greu care să prezinte mai ascuţit cerea pentru cele „trei universalităţi” în calitate de protejatoare ale inimii naturale pentru egala distribuţie a bunurilor celeilalte vieţi precum şi ale acesteia, cu alte cuvinte, dar şi aspectul religios al cererii de „nivelare” care a umplut lumea noastră modernă. Strigătul „Daţi-ne o şansă egală!” îşi poate avea justificarea relatată atunci când aceasta este exprimată din nevoia oamenilor care pier sub călcâiul privilegiului legitim. Dar ce vom spune despre aceasta când este de fapt doar o auto-declaraţie turbulentă a unei mulţimi de criminali, care asaltează o curte de justiţie, de unde se distribuie nu doar „şanse” de a scăpa ci doar pedepse, ci doar o clemenţă bine direcţionată, având în vedere toate drepturile implicate? Cu siguranţă că stare rea a păcatului, guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu şi harul de neînţeles al mântuirii ies în mod fatal din minte atunci când oamenii fac raţiuni referitoare la procedura adecvată a lui Dumnezeu în aducerea păcătoşilor la mântuire prin ajutorul analogiilor derivat din nivelarea politicii de astăzi. Nu ar trebui oare să ne fixăm în minţile noastre că mântuirea este dreptul omului; că o „şansă” de a se salva pe sine însuşi nu este o „şansă” de mântuire pentru nimeni; şi că, dacă cineva din rasa păcătoasă a omului este mântuit, aceasta trebuie să fie printr-un miracol al harului divin, la care acesta nu are nici o revendicare, şi, contemplând prin care poate fi el umplut cu o adorare măreaţă despre minunile dragostei inexplicabile a lui Dumnezeu? A cere ca tuturor criminalilor să li se dea o „şansă” de a scăpa de pedepsele lor, ca mai apoi tuturor să li se dea o „şansă egală”, este pur şi simplu o batjocură la ideea dreptăţii, şi nu mai puţin şi la adresa ideii de iubire.

Universalismul tuturor operaţiilor divine referitoare la mântuire este la fel de viguros afirmat în schema luterană ca în cea arminiană, însă, dacă e posibili, cu chiar mai putină logică în presupunerea că principiul evanghelic al dependenţei doar de Dumnezeu pentru mântuire trebuie să fie păstrat. Într-adevăr plămădeala sacerdotalismului preluat de forma luterană de la biserica veche, doctrina sa despre mijloacele harului, de la prima pată fatală cu însăşi puritatea universalismului ei, schimbând-o într-o simplă indiscriminare, care este ceva foarte diferit; şi a dat naştere printre luteranii moderni la dezvoltări de rău augur.

Vechiul Luteranism, pretinzând că onoarea lui Dumnezeu cerea ca El să facă tot ceea ce trebuia pentru mântuirea tuturor oamenilor în mod asemănător, a afirmat că Hristos a murit prin urmare pentru a lua păcatul lumii întregi, şi că s-au făcut provizii în mijloacele harului pentru aplicarea efectivă a jertfei lui faţă de toţi oamenii. Aceste mijloace de har (având mintea asupra proclamării evangheliei în care culminează acestea), au fost de fapt transmise tuturor oamenilor fără excepţie. Desigur că nu este de fapt adevărat că evanghelia a fost proclamată tuturor fără excepţie; şi s-a făcut un efort prin urmare pentru a acoperi falsitatea manifestată a declaraţiei prin substituirea acesteia cu poziţii diferite din punct de vedere esenţial care în trei stagii istorice (adică, vremea lui Adam, al lui Noe şi a apostolilor), evanghelia a fost făcută de cunoscut tuturor oamenilor care trăiau atunci, „şi”, este adăugat, „dacă aceasta a devenit universală în acele trei generaţii atunci aceasta a ajuns în mod indirect şi la succesorii săi.” Inutilitatea acestui avantaj de a ascunde faptul că de fapt evanghelia nu ar fi fost transmisă la fiecare om viu care trăia (şi nimic altceva nu poate satisface cerinţele acestui caz), este prea clar pentru a cere dovedirea; şi nu putem să mai fim surprinşi că disputa în sine a încetat să mai fie făcută. „Teologii ortodocşi mai recenţi din biserica noastră,” continuă să ne spună istoricul (preotul norvegian Lars Nielsen Dahle), „spun simplu că universalitatea chemării este o presupoziţie necesară, un postulat care trebuie să fie asumat pe baza mărturiei Scripturii despre voinţa universală de mântuire a lui Dumnezeu pe de-o parte, şi a adevărului stabilit din punct de vedere Scriptural pe de alta că această mântuire nu poate fi realizată pentru individ dacă nu îl atinge de fapt chemarea lui Dumnezeu; însă despre cum are loc aceasta noi nu putem spune, căci este un fapt că în prezent i-a atins doar pe câţiva în mod comparativ, sau cel mult o minoritate a omenirii.” Astfel profesorul Johnson scrie: „Universalitatea acestei chemări a harului, opus faţă de orice perspectivă particularistă despre aceasta, noi trebuie să o menţinem ca un postulat al adevărului, chiar dacă nu suntem capabili să arătăm cum aceasta atinge pe fiecare individ în parte.” Aceasta este un mister nerezolvat.

Luteranii, prin urmare, atât în încercarea de a lega harul mântuitor de mijloacele harului câţi şi de a-i da acestuia o răspândire universală actuală, s-au adus pe ei înşişi într-o dificultate în acest punct de care Wesleyenii, care fac universală lucrarea jertfitoare al lui Hristos şi darul consecvent al harului suficient independent de orice tranzacţii pământeşti aşa încât toţi oamenii sunt născuţi într-o stare de răscumpărare şi har, sunt liberi. Ultima soluţie care a fost descoperită de Luteranismul modern, la care contribuie şi Dahle, constă în inventarea unei doctrine a extinderii verificării umane în lumea următoare, faimoasa doctrină numită greşit „a doua probare”, căci nu există nici o doctrină de acest gen pentru oricare om ci doar doctrina că pentru fiecare om care trăieşte trebuie să i se prezinte evanghelia în mod decisiv, dacă nu în această viaţă atunci în cea care va urma. Prin invenţia acestei doctrine luteranii şi-au oferit pentru prima dată un adevărat universalism al harului. Din punct de vedere confesional nu există nici un suport Biblic pentru această doctrină: pur şi simplu este un postulat al universalismului voii lui Dumnezeu de mântuire în legătură cu limitarea harului în favoare mijloacelor harului. Scripturile învaţă că nici un om nu poate fi mântuit fără o cunoştinţă a lui Isus Hristos despre lucrarea Sa mântuitoare. Aceasta este transformată în opusul ei că nici un om nu poate fi pierdut fără o cunoaştere a lui Hristos în ceea ce priveşte lucrările Sale mântuitoare; apoi în interesele acestei propoziţii sunt făcute clauze pentru ca fiecare om să fie adus faţă în faţă cu evanghelia sub circumstanţe favorabile, dacă nu în această lume, atunci în cea următoare. Nu este nici o îndoială că o astfel de invenţie era necesară dacă premisele luterane trebuiau să fie susţinute. Însă oricine se poate gândi că necesitatea pentru o astfel de invenţie pentru a susţine aceste premise era o indicaţie suficientă că aceste premise au fost cel mai bine abandonate.

Evitând prin această invenţie a faptului că provizia pentru mântuire nu este de fapt universală, luteranii nu au scăpat deloc de dificultăţile lor. Ei sunt confruntaţi cu o dificultate şi mai mare, comună lor şi Wesleyenilor, aceea de a da socoteală de eşecul harului lui Dumnezeu, acum transmis în siguranţă tuturor oamenilor, din cadrul lucrării de mântuire a tuturor oamenilor. Şi aici nu este nici un indiciu decât cel al Wesleyenilor, adică de a aduce pe furiş naturalismul discreditat, şi de a atribui diferenţa din efectele harului către diferenţele oamenilor în preocuparea cu harul. Luteranii au propria lor cale, totuşi, de a-şi introduce naturalismul lor. Ei sunt autoritari în ceea ce priveşte faptul că omul, fiind mort în păcat, nu poate coopera cu harul lui Dumnezeu, că a apărut o dificultate la Arminianism prin postularea unei abilităţi restaurate în mod graţios pentru toţi oamenii, câştigată pentru ei de jertfa lui Hristos şi aplicată lor în mod automat. Dar ei presupun că, prin moartea în păcat, omul poate rezista, şi încă plin de succes, împotriva măreţului har. Rezistenţa este, totuşi, în sine o activitate: şi rezistenţa cu succes la o putere re-creatore atotputernică, este o activitate foarte considerabilă – mai ales pentru un om mort. Totul se întoarce, prin urmare, la fundamentul Pelagian că, în punctul decisiv, mântuirea omului este în propria sa putere: oamenii sunt mântuiri, sau nu, conform diferenţelor naturale din ei. Astfel harul lui Dumnezeu este în mod fundamental negat şi mântuirea este încredinţată, în ultima analiză, însăşi omului.

Concluzia întregii materii este că încercarea de a interpreta operaţiile graţioase ale lui Dumnezeu privitor la mântuire în mod universal, duce în mod inevitabil la una sau altă cale a naufragiului principiului evanghelic, pe baza căruia toate Bisericile Protestante (sau mai degrabă, să spunem, a principiului supranaturalist, pe baza căruia toate Bisericile creştine) declară că se unesc. Că acest universalism preia o formă sacerdotă sau una care îl eliberează de încurcătura cu lucrurile lumeşti acesta se încheie întotdeauna şi pretutindeni prin a transfera adevăratul factor decisiv în mântuire de la Dumnezeu la om. Aceasta nu este întotdeauna perceput clar sau să fie admis cu sinceritate, uneori este. Profesorul W. F. Steel de la Universitatea din Denver, de exemplu, distinge în mod clar şi admite franc acest lucru. Pentru el nu se poate vorbi despre „harul măreţ”. Ocupând o poziţie care este practic (orice am spune despre ea teoretic) insesizabilă de naturalism încrezut al lui W. E. Henley, primul articol al confesiunii sale este un crez din inimă în atotputernicia omului în sfera sa de alegeri morale. „Atunci când cineva spune,” declară el, „‚cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic’, el o spune cu o rezervă căci în domeniul alegerilor morale ale omului sub har, omul în sine este atotputernic, conform limitărilor de sine ale lui Dumnezeu în a-l face pe om după chipul şi asemănarea Sa.” Însăşi Dumnezeu, continuă el să declare, are un crez care începe cam aşa: „Eu cred în om, atotputernic în alegerile sale.” Evident că un om în acest mod este incapabil de religie, însăşi esenţa a ceea ce este sensul dependenţei absolute de Dumnezeu, şi este totodată inhibat de la evanghelism, care constă în rezistarea umilă doar în Dumnezeu pentru mântuire. În locul Gloria Soli Deo din inima sa, el apucă plin de mândrie cârma şi se auto proclamă, separat de Dumnezeu, stăpânul propriului său destin. Moralismul a eliminat în totalitate religia. Oare nu a avut Luther exact acelaşi lucru în mintea sa atunci când el îl descrie în mod satiric pe moralistul zilelor lui în aceste cuvinte frapante: „Iată-ne aici dorind să întoarcem întotdeauna tablele şi să facem binele nostru pentru acel sărman om, o Doamne Dumnezeule, pentru care suntem mai gata să-l primim”?

Antipatia care se simte faţă de postulatul evanghelic fundamental care aduce sufletul în contactul imediat cu Dumnezeu şi îi suspendă întreaga ei sănătate în schimbul operaţiilor imediate ale lui Dumnezeu, îşi găseşte o ilustrare ciudată în învăţătura lui Albrecht Ritschl că obiectul direct chiar şi al justificării nu este individul ci societatea creştină; şi că „aceasta este lăsată individului doar ca rezultat al preluării acestuia a locului din părtăşia creştină şi împărtăşirea vieţii ei.” Aceasta este, de sigur, doar un alt fel mai sărac de afirmare a principiului construcţiei universaliste generale: Dumnezeu nu se preocupă în nici un stagiu al procesului de mântuire cu indivizii în mod direct: El are întotdeauna şi pretutindeni masele în vedere: şi este partea individului prin care propriul său act de a apuca mântuirea a ceea ce a pus astfel mântuirea la dispoziţia generală. Cât de diferit este Luther prin ceea ce scrie el: „nu e nevoie să faci asta sau aia. Doar dă-i Domnului Dumnezeu slavă, ia ceea ce El îţi dă, şi crede ceea ce îţi spune El.” Aceasta este într-adevăr o chestiune fundamentală şi este pe de-aproape închisă. Domnul Dumnezeu este Cel care ne salvează sau noi înşine? Şi ne salvează Domnul Dumnezeu, sau doar deschide calea spre mântuire şi o lasă la alegerea noastră, să umblăm sau nu pe ea? Împărţirea căilor este vechea împărţeală a căilor dintre Creştinism şi auto-soterism. Cu siguranţă că doar acela poate revendica a fi evanghelic care cu o conştiinţă deplină se bazează în întregime şi direct pe Dumnezeu şi numai pe El pentru mântuirea sa.

http://www.voxdeibaptist.org/plan_salvation_warfield04_trd.htm

”Doamne, dar de ce s-au luat așa de tineri?”

“Doamne, dar de ce s-au luat așa de tineri?”

Mă înspăimântă această întrebare pe care o aud mereu. Da, el are 21 și ea tot atât.

Au ales să formeze o familie, au ales să-și dedice viața unul altuia, au ales să aibă încredere, au ales să nu se “încerce” unul pe altul până se plictisesc ca mai apoi să se despartă printr-un sms și să-și împartă bunurile, dar fără să mai poată recupera anii pierduți, irosiți fără rost, doar pe plăceri.

Nu, nu sunt prea tineri, sunt perfect de copți pentru a lua viața în propriile mâini și pentru a se iubi o viață și mai apoi o veșnicie. Vor îmbătrâni și se vor uita unul la altul spunând: “Am făcut cea mai bună alegere când ne-am luat, am trăit pe pământ parcă o veșnicie și ne așteaptă Cerul!”

Dumnezeu, iubește familia, El a creat-o, El a gândit această unire sacră, El a pus această forță colosală prin care cei doi se despart de mama și de tata și se unesc tainic cu cel mai puternic “lipici”, unul divin care e mai tare decât moartea. De aceea și Diavolul urlă atât de tare împotriva ei.

Dar iubirea va învinge mereu, când ultima zvâcnire a urii va fi zdrobită va rămâne marea familie care a știut să iubească necondiționat și pe Dumnezeu alături de ea!

Iubiți-vă mult!
Cu prețuire,
Toni Berbece

”Doamne, dar de ce s-au luat așa de tineri?”

De ce nu am întâlnit extratereştrii până acum?

Adrian Popovici 06.09.2019

Alexander Berezin, expert în fizică teoretică, crede că a ajuns la o concluzie în ceea ce priveşte întrebarea legată de întâlnirea vieţii extraterestre.

Universul în care trăim este foarte mare, indiferent de ce unităţi de măsură folosim, cuprinzând o multitudine de lumi. Una din întrebările pe care ni le-am pus mereu a fost: „Suntem singuri în Univers?”, iar la această întrebare chiar şi cele mai conservatoarea estimări sugerează că în infinitul spaţiului ar trebui să găsim alte forme de viaţă. De aceea se naşte o altă întrebare: „Unde e toată lumea?”. Cum de până în acest moment nu am reuşit să găsim nicio dovadă, fie ea transmisiune radio sau sondă spaţială, care să aparţină unei alte civilizaţii inteligente?
Alexander Berezin, expert în fizică teoretică al Universităţii Naţionale de Studii în domeniul Tehnologiilor Electronice din Rusia, crede că a dat un răspun acestei întrebări, notează Science Alert.
Cele două întrebări de mai sus, prima legată de şansele mari de a mai exista viaţă inteligentă în Univers în afara speciei umane şi cea de a doua legată de lipsa indiciilor legate de acesta, au fost unificate de către Enrico Fermi şi Michael H. Hart în paradoxul care le poată numele.
Într-un manuscris care nu a trecut prin procesul de peer review, Berezin explică că el a identificat o soluţie banală şi care nu are nevoie de asumpţii controversate pentru Paradoxul lui Fermi, dar care se poate dovedi greu de acceptat pentru omenire, implicând un destin mult mai teribil decât exctincţia spciei noastre.
Prima asumpţie a explicaţiei oferite de fizician este legată de faptul că nu contează natura celorlalte civilizaţii pe care le-am putea întâlni. Acestea putând fi organisme biologice, conştiinţe colective sau  fiinţe artificiale.
Cea de a doua premisă de la care pleacă Berezin este legată de capacitatea noastră de a identifica alte civilizaţii, el explicând că aceasta este limitată la o anumită distanţă în jurul planetei noastre. El explică faptul că, deşi ar putea exista alte forme de viaţă în Univers, dacă ele nu reuşesc să lase urme în perimetrul nostru de observaţie, atunci acestea vor rămâne în continuare necunoscute nouă.
Din acest punct, se conturează destinul tragic prevăzut de Berezin. Astfel, el este de părere că prima civilizaţie care atinge capabilităţi de zbor interstelar ar putea să îşi elimine competiţia pentru a-şi alimenta expansiunea.
Alexander Berezin este de părere că o civilizaţie nu va face eforturi conştiente şi active pentru a elimina celelalte civilizaţii, pur şi simplu aceasta nu va avea vreo motivaţie pentru a proteja civilizaţiile mai puţin dezvoltate. Fizicianul compară cu această situaţie cu cea a unei echipe de demolări care nu este preocupată de un muşuroi de furnici atunci când trebuie să demoleze un bloc.
Suntem noi furnicile în acest scenariu? Berezin nu susţine această opinie, din contră, el este de părere că noi suntem viitorul pericol al vieţii pe scară universală. El este de părere că distrugerea pe care am putea să o aducem pe scară universală nu va fi cauzată în mod conştient. Aceasta va fi rezultatul unor sisteme politice şi economice sau chiar al tehnologiei create de noi.
Lucrarea scrisă de Alexander Berezin poate fi consultată aici.

Citeşte şi:

Victimele surogației (de Jennifer Lahl)

 

Jennifer Lahl este fondatoarea și președinta Centrului pentru Bioetică și Cultură (SUA) și producătoarea unor filme documentare pe teme de bioetică, precum EggsploitationAnonymous Father’s DayBreeders: A Subclass of Women?, și Maggie’s Story.

Media și vedetele de la Hollywood, precum Kim Kardashian și Jimmy Fallon, prezintă surogația maternă ca pe un lucru frumos și minunat. Chiar și Ben Shapiro a spus că „surogația poate fi folositoare și minunată și anumite situații”, chiar anul trecut, la Marșul pentru Viață. Eu voi discuta bucuroasă ceea ce nu veți citi în media: riscurile de sănătate pe care le ridică pentru femei și pentru copiii cărora ele le dau naștere contractele comerciale de maternitate surogat.

Pe 8 octombrie 2015, o mamă surogat americană, pe nume Brooke Brown a murit din cauza complicațiilor legate de sarcină. Brooke nu era mamă biologică, ci un surogat gestațional, plătit pentru a purta copiii gemeni ai unui cuplu din Spania, unde surogația este ilegală. Sarcina a fost una fără mari complicații: Brooke era la doar o zi de operația cezariană. Dar apoi a suferit o complicație numită ruptură placentară (separarea prematură a placentei de uter) care i-a fost fatală. Cei doi copii au murit și ei.

Aproape imediat după pierderea celor 3 vieți, un grup de femei a inițiat o colectă de fonduri cu scopul de a strânge 10.000 de dolari pentru familia lui Brooke. În cele din urmă campania s-a oprit la aproape 7.000 de dolari.

O societate sănătoasă nu ar crea o industrie a fertilității de miliarde de dolari anual pe seama sănătății și bunăstării femeilor și a copiilor. Spiritul medicinei genuine, exprimat prin principiul bioetic „În primul rând, să nu faci rău” cere să nu permitem unor femei sănătoase să se angajeze în proceduri medicale riscante, complet elective, care nu le aduc niciun beneficiu și care le pot dăuna sau chiar provoca moartea.

În timpul realizării filmelor documentare despre surogație, am întâlnit câteva mame surogat care au avut de suferit fizic și emoțional și aproape că și-au pierdut viețile. Câteva personalități din lumea academică au ajuns la aceleași concluzii: în decembrie 2017, un studiu din prestigiosul jurnal Fertilitate și sterilitate (Fertility and Sterility) a comparat sarcina „spontană” (normală) cu cea surogat. Concluziile au fost că

„Nounăscuții rezultați din embrioni comisionați și purtați de surogate gestaționale au întâmpinat efecte perinatale adverse în creștere, inclusiv naștere prematură, hipertensiune și placenta previa, comparativ cu nașterile vii din sarcini concepute spontan și purtate de aceeași femeie.”

Raportul de asemenea relatează că aceste sarcini sunt mai susceptibile să se finalizeze prin secțiuni cezariene și nu prin nașteri vaginale, ceea ce crește riscul pentru mamă și copil.

Mai aveți nevoie de dovezi cu privire la riscurile pe care le comportă surogația asupra mamelor purtătoare sau a copiilor pe care acestea îi poartă? Dr. Allen Merritt, perinatolog la Loma Linda Medical Center, în California, a publicat un rezumat al rezultatelor medicale cu referire la nașterile din sarcini-surogat care au avut loc la clinica sa în anii 2012 și 2013:

„Analiza a 96 de infanți născuți din sarcini gestaționale tradiționale și din surogate au reflectat o creștere a: nașterilor multiple, internărilor la terapie intensivă și timpului de ședere în spital, cu costuri de câteva ori mai mari decât în cazul unui infant născut la termen din concepție naturală. La singelți și gemeni, costurile de spitalizare au fost de 26 de ori mai mari, iar la tripleți, de 173 de ori… comparativ cu un copil născut la termen în maternitatea centrului nostru.

CONCLUZIE: Maternitatea surogat are costuri mai mari decât ale femeilor care concep natural, iar aceste costuri sunt în mod special mai mari la nașterile multiple.”

De ce sunt aceste costuri atât de mari și șederile în spital atât de lungi? Din cauză că aceste sarcini au risc înalt. Trupul femeii nu este făcut să poarte copilul altcuiva, nici măcar unul.

Tot nu v-ați convins? Acum doar câteva luni, în februarie 2019, Jurnalul American de Ob-Gin (American Journal of Obstetrics and Gynecology) a publicat rezultatele cercetării intitulată Riscul de morbiditate maternă severă și statutul fertilității: un studiu în opt state ale SUA (“Risk of Severe Maternal Morbidity by Maternal Fertility Status: a U.S. Study in Eight States”). Studiul compară sarcinilor de la 6 grupuri de femei: unul din ele nu are nicio tulburare de fertilitate (denumite simplu „fertile”); unul a primit tratament pentru infertilitate iar celelalte patru sunt alcătuite din femei care au purtat copii concepuți prin fertilizare in vitro (FIV).

Studiul este semnificativ pentru câteva motive. În primul rând, examinează un lot imens de subiecți: 1.477.522 sarcini și nașteri. În al doilea rând, rezultatele sunt tulburătoare (cu toate că, după cum a spus asistentul meu de cercetare, „medicii nu par să se fi oprit măcar o clipă pentru a-și contempla propriile rezultate”). Subliniez câteva dintre acestea mai jos. Rețineți, mamele surogate gestațional sunt cele care rămân însărcinate prin FIV cu un ovul donat.

  • Toate cele patru grupuri de femei cu sarcini din FIV erau mai predispuse la a avea nevoie de transfuzii la naștere.
  • Femeile cu sarcini din FIV care au născut vaginal au fost mai predispuse la a suferi lacerații de gradele 3 și 4 la naștere.
  • Femeile cu sarcini din FIV care au folosit ovule donate, fie ele proaspete sau înghețate, au avut risc crescut de a necesita histerectomie neplanificată.
  • Toate cele patru grupuri de femei cu sarcini din FIV au avut rate mai mare de diabet în timpul sarcinii („diabet gestațional”) decât grupul de femei „fertile”.
  • Grupul de femei cu sarcini din FIV care au utilizat ovule donate au avut cele mai mari rate de hipertensiune pe întreaga durată a sarcinii.
  • Copiii concepuți pe calea fertilizării in vitro au prezentat risc mai mare de a necesita o internare de urgență la terapie intensivă neonatală (TIN).
  • Copiii concepuți pe calea fertilizării in vitro din ovule donate au avut cea mai ridicată rată de internare la TIN, iar mamele acestora cea mai înaltă rată de internare la TI.

După moartea lui Brooke Brown am trimis imediat o scrisoare Procurorului general din Idaho (statul unde ea locuia) solicitând o investigație. Niciun răspuns. Am contactat presa în speranța că va prelua cazul. De asemenea, nimic. Biroul meu s-a adresat bisericii baptiste locale care a ținut slujba memorială pentru Brooke, întrebând dacă gemenii morți au avut parte de serviciu religios. Nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu ei.

Medicii lui Brooke și industria fertilității știau, cu siguranță, că organismul acestei femei, care purtase deja 3 copii ai ei și încă 5 surogate, era în risc crescut de a suferi grav. Nu este admisibil, după niciun principiu – etic sau altfel – să clădim afaceri de miliarde de dolari pe seama sănătății și bunăstării femeilor și copiilor.

În cele din urmă, cei implicați au considerat că viața lui Brooke și a copiilor pe care i-a purtat în pântece valorau cei 7.000 de dolari; nimic în plus, nicio știre sau informație. În asta sigur nu este nimic frumos, minunat sau folositor.

Victimele surogației (de Jennifer Lahl)

Vrem spitale, nu catedrale?

 

„Biserica a contribuit cu doi lei la fiecare 10 lei investiţi în noua Catedrală” – titlul unui articol apărut zilele trecute în presă, menit mai curând să încurce decât să clarifice şi folosit în mod vădit pentru a confirma prejudecăţile multor români (mizând probabil că nu vor trece mai departe la lecturarea textului) cu privire la cler, şi anume: Biserica este principalul spoliator (sau spoliatorul nelegitim?), nu statul.

În text, aflăm că, de fapt, 80% din cheltuieli au fost suportate prin finanţare de la bugetele central şi locale, cât şi din donaţiile (private) ale credincioşilor. Acum, deşi suntem de acord că Biserica nu ar trebui să primească finanţare sub nici o formă de la stat, sunt totuşi interesante presupoziţiile subiacente din articol şi, credem noi, din mintea multor oameni din România, cu precădere a celor ce fac parte din categoria „tinerilor frumoşi şi liberi”.

Prima presupoziţie implicită este aceea de a pune semnul egal între donaţii şi finanţare de la stat (probabil de aici absenţa efortului autorului de a defalca pe surse cei 80%). Statul nu dispune de resurse pe care le produce el însuşi, ci este nevoit să le ia de undeva, folosind mijloace coercitive. În schimb, donaţiile constituie acţiuni voluntare ale oamenilor, care se hotărăsc să se abţină de la consum pentru a aloca o parte din venituri către anumite cauze în care cred. Aşadar, nici din punct de vedere moral şi nici din punct de vedere economic, nu există asemănări între cele două – taxele sunt o abatere de la preferinţele consumatorilor, donaţiile sunt conforme cu ierarhia preferinţelor acestora (putem spune că reprezintă o formă elevată de consum).

Cea de a doua implicaţie a articolului, strâns legată de prima, este că, atunci când vorbim de resurse alocate Bisericii, atât contribuţiile benevole ale oamenilor, cât şi cele coercitive ale statului, sunt în egală măsură cauzatoare de înapoiere economică. Se aduce mereu în discuţie ideea că resursele respective (inclusiv cele private) puteau fi foarte bine folosite pentru spitale, şcoli, infrastructură rutieră etc., iar domenii precum religia trebuie să rămână undeva în afara sferei publice.

Fără a complica prea mult discuţia, putem ridica cel puţin două obiecţii.

Prima ar fi aceea că, chiar de pe poziţii libertariene radicale, este neclar cât de bine poate rezista o societate liberă fără o busolă etico-morală, un liant cultural, care să menţină un soi de omogenitate la nivelul populaţiei. Credem că sunt grăitoare multele pagini dedicate de teoreticieni libertarieni problemelor de natură etică şi de aceea credem că nu ne putem lesne lipsi de a pune în discuţie importanţa Bisericii în acest sens. A doua obiecţie ar fi aceea că progresul economic (înţeles ca o acumulare constantă, tot mai mare, de capital) nu este un scop în sine. Ne putem imagina că unele comunităţi pot prefera o prosperitate materială mai redusă (cel puţin pe termen scurt) în favoarea atingerii unor scopuri spirituale. Prin urmare, vocile care-i acuză pe enoriaşii devotaţi că irosesc resurse preţioase pe structuri megalomanice şi supersitiţii scapă din vedere tocmai acest aspect.

Trecând dincolo de articolul amintit mai sus, care a fost doar pretextul deschiderii discuţiei, credem că mai merită făcuţi câţiva paşi în analizarea sentimentului general al unei părţi consistente din populaţia tânără a României cu privire la Biserică şi implicaţiile acestei instituţii pentru prosperitatea economică, cu menţiunea că există totuşi indignarea legitimă faţă de faptul că Biserica primeşte bani de la stat. Credem că sunt relevante trei puncte:

1. „Vrem Spitale, nu catedrale!” – este sloganul faimos al primelor proteste din piaţa Victoriei.

Acesta implică existenţa unei relaţii cauzale între construcţia de biserici şi absenţa spitalelor (sau, cel puţin, a spitalelor de stat care să ofere servicii decente). Argumentul este însă un non-sequitur. Este o formă aproximativă a fixed pie fallacy, în ideea că alocarea resurselor este un joc cu sumă nulă, ce presupune câştiguri pentru unii şi pierderi pentru alţii. Teoria economică ne învaţă că lucrurile nu stau aşa decât dacă împărţeala să face prin stat, dar atunci nu mai vorbim de mijloace economice de alocare a resurselor, ci de mijloace politice. În orice caz, bisericile nu implică lipsa spitalelor sau viceversa. Le putem aveam pe ambele.

Eroarea există însă şi în raport cu datele empirice. În ultimii ani bugetul sănătăţii a crescut constant, fără să putem însă observa o îmbunătăţire semnificativă a calităţii serviciilor (cu amendamentul că măsurători obiective nu prea sunt posibile). Totodată, sectorul medical a avut creşteri salariale importante. Din nou – greu de spus, în absenţa pieţei libere, dacă un medic câştigă mult sau puţin. Singurul salariu „corect” ar fi salariul pieţei. În absenţa acesteia, orice salariu este, într-o oarecare măsură, arbitrar.

2. „Să fie taxată Biserica!” – asemănarea cu zicala „să moară şi capra vecinului” este izbitoare.

Din nou, cei care pledează pentru o astfel de măsură se află pe o poziţie incoerentă şi contradictorie. Doar principala problemă, din punctul lor de vedere, este că Biserca primeşte resurse din taxe şi impozite. Cu alte cuvinte, ei sunt nemulţumiţi de modul de alocare a resurselor extrase coercitiv de stat. În acelaşi timp însă, ei susţin creşterea cuantumului resurselor care sunt alocate de stat, uitând că societatea este, întotdeauna, împărţită între plătitori net de taxe şi consumatori net de taxe. Prin urmare, nu este exclus ca la noua alocare, după taxarea Bisericii, aceasta să primească mai multe subvenţii decât cuantumul cu care este taxată. În plus, propunem şi obiecţia că „zero taxe” este starea ideală către care ar trebui să ne îndreptăm cu toate eforturile. Nu invers.

În final, trebuie să amintim şi complicaţia că şi cei care vor ca banii să fie direcţionaţi către biserici şi nu către spitale sunt păgubiţi în egală măsură. De ce unii contează, alţii ba, nu e clar.

3. „Dacă tot are Biserica bani, apoi să-i dea, domne, la săraci!” – demonstreză încă odată incoerenţa celor care emit astfel de critici.

După ce se distanţează complet de o instituţie pe care o consideră retrogradă, nocivă şi cauzatoare de sărăcie materială şi spirituală, vor să intre în bucătăria ei internă şi să-i facă ordine în casă. Mai mult, se ignoră cel puţin două aspecte importante. Unul – că aruncatul cu bani către o problemă nu rezolvă acea problemă. Este măcar plauzibil că sărăcia necesită o rezolvare ceva mai complexă decât simpla realocare a resurselor. Da, caritatea are locul ei într-o societate, însă la fel de importantă, dacă nu mai importantă, este crearea (sau permiterea) oportunităţilor care să le ofere săracilor şansa să se scoată pe ei înşişi din această stare – să devină membri productivi ai societăţii. Toată caritatea este în zadar dacă beneficiarii ei sunt prinşi într-un cadru hiper-reglementat, cu poveri de tot felul – fiscale, legi draconice în muncă, salarii minime şi alte asemenea.

De fapt, problema sărăciei nu are, îndrăznim să spunem, absolut nimic de a face cu Biserica, iar aceasta nu poate face foarte multe câtă vreme şi ea trebuie să se supună aceleiaşi scheme legislative obtuze. Asta mă duce cu gândul la o întâlnire de acum o lună cu un preot din Bucureşti, care păstoreşte şi un azil de bătrâni. Acest preot se plângea de faptul că autorităţie îi pun mai mult beţe în rote decât să-i înlesnească în vreun fel activitatea de binefacere. El spunea că, în urma unor controale, au fost obligaţi să cazeze fiecare persoană în cameră separată şi aproape că au fost siliţi să transforme bucătăria şi sala de mese într-o bucătărie mai mare, conformă cu cutare standard pentru numărul de ocupanţi din azil. Este evident pentru oricine că asta ridică costurile de operare, posibil, până la tristul deznodământ al închiderii unor astfel de iniţiative sau al reducerii drastice a mărimii acestora.

Cam pe aici se învârte logica birocratică şi a legiuitorilor. Nici vorbă de consideraţii de bun-simţ că poate este preferabil un ajutor cât de mic, şi nu desfiinţarea lui completă pentru că nu repesctă o puzderie de standarde arbitrare, făcute de oameni care n-au dat în viaţa lor o cană cu apă unui nevoiaş.

Pentru a concluziona, ne vom întoarce la titlul prezentului articol – vrem spitale, nu catedrale? Răspunsul onest este că nu ştim! Nu ştim pentru că, în absenţa unei pieţe libere, pe care oamenii să-şi exprime opţiunea explicit, prin plata preţului la piaţă, pentru spitale sau catedrale (sau pentru ambele), tot ce putem spune este că orbecăim în beznă şi că resursele sunt alocate arbitrar prin mijloace politice, nicidecum economice. Ştim că o parte a populaţiei îşi doreşte spitale, că altă parte a populaţiei îşi doreşte catedrale şi încă o a treia categorie (poate majoritară) ar vrea să le aibă pe amandouă. Toate astea rămân la nivel declarativ până la proba preferinţelor demonstrate prin suportarea costurilor pe piaţă.

Pericolul este însă riscul antagonizării gratuite a două facţiuni din populaţie – tradiţionalişti vs. progresivişti, oameni care încă ţin la valori religioase şi culturale vs. cei care s-au emancipat (sau cred că s-au emancipat) de ele. Se crează o falsă dialectică ce distrage atenţia de la sursa aparentului conflict – alocarea resurselor prin mijloace politice de către stat. Soluţia – privatizarea sectorului medical şi eliminarea tuturor formelor de finanţare de la stat către instituţii private (inclusiv Biserica).

Vrem spitale, nu catedrale?

Lumea creată prin Cuvânt | Creația uimitoare a lui Dumnezeu

download-1

Bună dimineața,
Situația politică din Republica Moldova devine tot mai tensionată. Scriptura ne îndeamnă să ne rugăm, înainte de toate, pentru cei înălțați în dregătorii ca să avem parte de o viață pașnică și liniștită și libertatea religioasă pentru a vesti Evanghelia. Haideți să aducem azi această nevoie în rugăciune în bisericile noastre, ca Dumnezeu să se îndure de noi și să ne păstreze pacea.

În această dimineață, tradițional, punem la dispoziția părinților următorul episod din emisiunea „Descoperă tu însuți”. În acest episod copiii descoperă că tot ce a creat Dumenzeu a fost creat prin Cuvântul Lui și că lumea a fost creată din nimic. Copiii continuie să cerceteze verbele de acțiune și de data aceasta descoperă înțelesul lor în limba în care a fost scris Vechiul Testament.

Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Moldova Creștină <vitalie.marian@moldovacrestina.md>

Cum se explică expresia ”să fiu turnat ca o jertfă de băutură”? | Pastor Vasile Filat

download-1

Bună dimineața,
”Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur, şi mă bucur cu voi toţi.” (Filipeni 2:17) Cum se explică această expresie? La ce s-a referit apostolul Pavel atunci când a apelat la o practică din Vechiul Testament? Pastorul Vasile a răspuns la această întrebare în vlog-ul său recent.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.