Planul mântuirii – Partea I (Concepţii diferite)  Benjamin B. Warfield

Pagina Pastorală

Subiectul spre care ne vom îndrepta atenţia în aceste serii de lecturi este discutat în mod norma ca fiind „Planul mântuirii”. Denumirea sa mai tehnică este „Ordinea de decrete”, iar această denumire are avantajul faţă de cel popular, de definire mai clară a scopului materiei de subiect. Acesta nu este de obicei limitat de procesul mântuirii în sine, însă este făcut în mod general pentru a include întregul curs de tratare divină a omului care se încheie la mântuirea sa. Creaţia nu este înţeleasă în ea în mod neobişnuit, precum şi cursul decăderii şi condiţia omului produsă de cădere. Despre această materie de subiect poate fi privită, cu anumite proprietăţi, mai degrabă ca natura unei presupuneri, decât ca o parte independentă a materiei de subiect în sine; şi nu am produce nici un rău dacă rămânem la denumirea mai populară. Fundamentul său îi oferă acestuia un avantaj care nu ar trebui să fie socotit ca fiind mic; şi mai presus de orice acesta are meritul accentului mare pus pe această materie, mântuirea. Seriile activităţilor divine care sunt luate în considerare sunt în fiecare eveniment presupuse a se încercui şi să aibă ca ţel apropiat mântuirea omului păcătos. Atunci când sunt luate în considerare implicaţiile acesteia nu s-ar părea să necesit prea multe argumente pe a justifica denumirea întregului prin termenul de „Plan al Mântuirii”.

Dacă sunteţi interesaţi să ne sugeraţi subiecte de studiu,

o puteţi face pe adresa misiunii.

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

Planul Mântuirii

Planul mântuirii – Partea I (Concepţii diferite)
Benjamin B. Warfield

Subiectul spre care ne vom îndrepta atenţia în aceste serii de lecturi este discutat în mod norma ca fiind „Planul mântuirii”. Denumirea sa mai tehnică este „Ordinea de decrete”, iar această denumire are avantajul faţă de cel popular, de definire mai clară a scopului materiei de subiect. Acesta nu este de obicei limitat de procesul mântuirii în sine, însă este făcut în mod general pentru a include întregul curs de tratare divină a omului care se încheie la mântuirea sa. Creaţia nu este înţeleasă în ea în mod neobişnuit, precum şi cursul decăderii şi condiţia omului produsă de cădere. Despre această materie de subiect poate fi privită, cu anumite proprietăţi, mai degrabă ca natura unei presupuneri, decât ca o parte independentă a materiei de subiect în sine; şi nu am produce nici un rău dacă rămânem la denumirea mai populară. Fundamentul său îi oferă acestuia un avantaj care nu ar trebui să fie socotit ca fiind mic; şi mai presus de orice acesta are meritul accentului mare pus pe această materie, mântuirea. Seriile activităţilor divine care sunt luate în considerare sunt în fiecare eveniment presupuse a se încercui şi să aibă ca ţel apropiat mântuirea omului păcătos. Atunci când sunt luate în considerare implicaţiile acesteia nu s-ar părea să necesit prea multe argumente pe a justifica denumirea întregului prin termenul de „Plan al Mântuirii”.

Nu se pare necesar să facem o pauză pentru a discuta întrebarea anterioară referitor la faptul dacă Dumnezeu, în activităţile sale de mântuire, acţionează asupra unui plan. Acel Dumnezeu acţionează asupra unui plan în toate activităţile Sale, care este deja oferit în cadrul Teismului. În ceea ce priveşte stabilirea unui Dumnezeu personal, această întrebare este încheiată. Pentru o persoană scopul reprezintă următoarele: în mod precis, ceea ce distinge pe o persoană de un lucru este că modurile sale de acţiune sunt intenţionate, că tot ceea ce face este direcţionat spre un final şi purcede prin alegerea mijloacelor spre acel final. Chiar şi Deistul, prin urmare trebuie să admită că Dumnezeu are un plan. Fără îndoială că noi ne-am imagina o formă extremă de Deism, în care să fie presupus că lui Dumnezeu nu îi pasă deloc de ceea ce se întâmplă în universul Său; că, odată ce l-a creat, El se depărtează de la acesta şi îl lasă în cursul său spre orice final ar avea acesta, fără să se mai gândească asupra acestuia. Nu mai este nevoie să spune că, totuşi, nu ar exista o astfel de formă extremă de Deism, deşi, straniu fiind a spune, există unii, aşa cum vom avea ocazia să observăm, care par să gândească asupra faptului că în materia specifică a mântuirii omului Dumnezeu acţionează cam la fel cu acest mod iresponsabil.

Ceea ce susţine de fapt Deistul este legea. El concepe faptul că Dumnezeu îşi încredinţează universul Său nu unui capriciu neprevăzut şi nepregătiţi, ci legii, acea lege pe care Dumnezeu a imprimat-o universului Său sub a cărei călăuzire a lăsat El universul. Aceasta este ca şi cum am spune că şi Deistul concepe că Dumnezeu ar avea un plan, unul care îmbrăţişează tot ceea ce se întâmplă în univers. El diferă de Teist doar prin modurile de activitate prin care el concepe pe Dumnezeu ca ducându-şi la îndeplinire acest plan. Deismul implică o concepţie mecanică a universului. Dumnezeu a făcut o maşinărie şi doar pentru că ea e bună El o poate lăsa să sfârşească nu capetele ei, ci cele stabilite de El. Deci El poate face un ceas şi apoi, doar pentru că e un ceas bun, să-l lase să-şi scurgă secundele şi să arate minutele, să anunţe orele şi să marcheze ziua lunii, să indice fazele lunii şi fluxurile aferente; şi dacă alegem, putem pune şi o cometă care să apară în viaţa ceasului, nu în mod extravagant, ci unde şi când şi cum am aranjat ca aceasta să apară. Ceasul nu merge în felul lui; el merge în felul nostru, felul în care l-am aranjat noi să meargă; şi ceasul lui Dumnezeu, universul, nu merge în felul său, ci al lui Dumnezeu, aşa cum a rânduit Acesta, eliminând evenimentele inevitabile cu precizie mecanică.

Aceasta este o mare concepţie, concepţia Deistă despre lege, care ne eliberează de şansă; însă o face numai pentru a ne arunca în dinţii ascuţiţi ai unei maşinării. Aceasta nu este, prin urmare, ce mai mare concepţie. Cea mai mare concepţie este cea a Teismului, care ne eliberează chiar şi de lege şi ne plasează în mâinile imediate ale unei persoane. E un mare lucru să fi eliberat de tărâmul necumpătat al şansei fără ţintă. Zeiţa Tyche, Fortuna, a fost una dintre cele mai teribile divinităţi ale lumii vechi, la fel de teribilă şi de greu de distins de Soartă. E un mare lucru să fi sub controlul scopului inteligent, însă întrece orice diferenţă dacă scopul este executat de simpla lege, dacă acţionează automat, sau prin controlul atotprezent personal al persoanei în sine. Nu există nimic mai ordinat decât controlul unei persoane, ale cărei acţiuni sunt guvernate de teluri inteligente, direcţionate spre un final.

Dacă credem într-un Dumnezeu personal, atunci, fiind teişti, credem în controlul imediat al acestui Dumnezeu personal a lumii pe care a făcut-o, trebuie să credem într-un plan care se află sub tot ceea ce face Dumnezeu, şi prin urmare şi într-un plan al mântuirii. Singura întrebare care se ridică se referă nu la realitatea ci la natura acestui plan. Cât despre natura sa, totuşi, trebuie să admitem că s-au susţinut multe opinii diferite. Într-adevăr că aproape oricare opinie posibilă a fost anunţată la o vreme sau alta, într-un timp sau altul. Chiar dacă lăsăm la o parte toate opiniile extra-creştine, trebuie neapărat să modificăm această afirmaţie. Liniile de divizare au fost atrase către Biserică; s-au stabilit partide împotriva altor partide şi diferite tipuri de credinţă au fost dezvoltate care nu echivalează cu mai puţin decât sistemele diferite de religii, care sunt cu puţin mai mult decât simplul nume de creştin, revendicat de toate acestea.

Este scopul meu în cadrul acestei prelegeri să aduc înaintea noastră într-o trecere rapidă în revistă a câtorva din aceste perspective variate care au fost susţinute de marile partide din Biserică, pentru a forma o anumită concepţie din rangului şi relaţiile lor. Aceasta se poate face cel mai convenabil prin observarea, în cea dintâi instanţă, doar a marilor puncte de diferenţă care le separă. Le voi enumera în ordinea semnificaţiei, începând de la cele mai profunde şi mai depărtate diferenţe care îi divizează pe creştini în acea grupare cu efect mai puţin radical.

1. Cea mai mare fisură care îi separă pe creştinii ce se numesc creştini în concepţiile lor despre planul mântuirii este ceea ce divizează ceea ce am putea numi perspectivele Naturaliste şi Supranaturaliste. Linia de divizare de aici are de a face cu motivul dacă, în cadrul mântuirii omului, Dumnezeu a planificat pur şi simplu să-i lase pe oameni, cu o întregime mai mare sau mai mică, să-i salveze, sau dacă El a planificat să intervină şi să-i salveze. Problema dintre naturalist şi supranaturalist este prin urmare una simplă dar chiar absolută: Se salvează omul pe sine sau îl salvează Dumnezeu?

Schema naturalist consistentă este cunoscută în cadrul istoriei doctrinei sub numele de Pelagianism. Pelagianismul, în puritatea sa, afirmă că toată puterea exercitată în salvarea omului este nativă însăşi lui. Însă Pelagianismul nu este doar ceva de ordin istoric, şi acesta nu există întotdeauna în puritatea sa. După cum şi săracii în cele pământeşti sunt cu noi întotdeauna, la fel şi cei săraci în cele spirituale sunt întotdeauna cu noi. Se poate crede într-adevăr că nu a fost niciodată vreo perioadă din cadrul istoriei Bisericii în care concepţiile naturaliste despre procesul de mântuire să fie mai adânc răspândite sau mai radicale decât cele din prezent. Un pelagianist care îl pelagianizează pe însăşi Pelagus în întregimea naturalismului său se află de fapt în momentul intens zugrăvit de lideri auto-constituiţi ai gândirii creştine. Şi pretutindeni, în toate comuniunile asemănătoare, există concepţii care îi atribuie omului, în cadrul folosirii sale a puterilor native proprii cel puţin activitatea decisivă din cadrul salvării sufletului, adică să putem spune, cea care presupune că Dumnezeu a planificat ca să fie mântuiţi aceia care, în punctul decisiv, într-un fel sau altul se mântuiesc pe ei înşişi.

Aceste aşa zise perspective intermediate sunt în mod evident, în principiu, perspective naturaliste, din moment ce (oricare parte îi dau ei voie lui Dumnezeu să le joace în circumstanţele mântuirii) atunci când ei ajung la punctul crucial al mântuirii ei îl aruncă pe om înapoi la puterile sale native. Făcând astfel ei se separă pe sine în mod definitiv de perspectiva supranaturalistă despre planul mântuirii şi, odată cu aceasta, formează mărturia unită a întregii Biserici organizate. Căci, oricât de mult ar fi avansat părerile naturaliste printre membrii bisericii, întreaga Biserică organizată – Ortodoxă Greacă, Romano Catolică Latină şi Protestantă în toate marile ei forme istorice, Luterană şi Reformată, Calvinistă şi Arminiană – îşi acordă consimţământul în mod ferm şi autoritar mărturiei faţă de concepţia supranaturalistă despre mântuire. Ar trebui să călătorim spre perifericele Creştinismului, spre acele secte care stau în îndoială în trupul Creştin, precum Unitarienii, pentru a găsi un trup organizat de creştini cu nimic altceva decât o mărturisire supranaturalistă.

Această confesiune, fiind direct opusă naturalismului, declară cu un mare accent că Dumnezeu este Domnul şi nu omul care salvează sufletul; şi că nu poate fi făcută nici o greşeală, aceasta nu se depărtează de la declaraţia completă şi afirmă, cu o deplină înţelegere a problemei, că întreaga putere exercitată în cadrul mântuirii sufletului este în mod precis de la Dumnezeu. Aici este de fapt muchia care desparte cele două partide. Supranaturalistul nu este mulţumit să spună că vreo putere care este exercitată în cadrul mântuirii sufletului, sau că majoritatea puterii care este exercitată în acest proces, este de la Dumnezeu. El declară că întreaga putere este de la Dumnezeu, că oricare parte ar juca omul în procesul de mântuire este subsidiar, este de fapt în sine efectul operării divine şi că Dumnezeu şi numai Dumnezeu este acela care mântuieşte sufletul. Supranaturalistul în acest sens este întreaga Biserică organizată în cadrul deplinei extinderi a mărturiei sale oficiale.

2. Există, fără îndoială, diferenţe între supranaturalişti care nu sunt mici sau neimportante. Cea mai profundă dintre acestea separă pe Sacerdoţi de Evanghelici. Atât sacerdoţii cât şi evanghelicii sunt supranaturalişti. Adică, ei cred că întreaga putere exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu. Ei diferă în concepţia lor despre maniera în care puterea lui Dumnezeu, prin care este lucrată mântuirea, este pusă în favoarea sufletului. Punctul exact al diferenţei dintre ei dă naştere la întrebarea dacă Dumnezeu, prin a cărui putere s-a lucrat mântuirea, îi salvează pe oameni prin a se ocupa cu ei imediat ca indivizi, sau doar prin stabilirea intermediilor supranaturale oferite lumii prin a căror mijloace oamenii pot fi salvaţi. Această problemă are de a face cu urgenţa operaţiilor de salvare a lui Dumnezeu: mântuieşte Dumnezeu prin operaţii directe a harului Său asupra sufletelor lor, sau acţionează asupra lor doar prin mediul intermediilor stabilite pentru acel scop?

Forma tipică de sacerdotalism este oferită de învăţătura Bisericii din Roma. În cadrul acesteia biserica este considerată a fi instituţia mântuirii, şi că doar prin ea se poate transmite mântuirea oamenilor. În afara bisericii şi a decretelor sale nu se poate găsi mântuirea; harul este transmis prin şi doar de către slujitorii bisericii, altfel nu. Cele două maxime sunt aplicate: Acolo unde este Biserica, acolo este Duhul; în afara bisericii nu este mântuire. Principiul sacerdot este prezent, totuşi, ori de câte ori intermediile, prin care harul salvator este adus sufletului, sunt făcute indispensabile mântuirii şi este un lucru dominant dacă această obligativitate este făcută absolută. Astfel, la acele lucruri care sunt numite Mijloace de Har li se acordă „necesitatea de mijloace”, şi sunt făcute în sensul strict nu doar sine quibius non, ci quibus al mântuirii.

Fiind împotriva perspectivei evanghelice, căutând să conserve ceea ce concepe aceasta a fi singurul supranaturalism consistent, elimină în întregime orice intermediar dintre suflet şi Dumnezeu său şi lasă sufletul într-o stare de dependenţă spre mântuire doar de Dumnezeu, operând asupra acesteia prin harul Său iminent. Evanghelicul se simte dependent pentru mântuirea sa doar de Dumnezeu şi nu de mijloacele harului; el priveşte mai degrabă la Dumnezeu decât la mijloacele harului pentru a găsi har; apoi el îl proclamă pe Duhul Sfânt ca fiind nu numai capabil să acţioneze şi mai degrabă fiind operativ acolo unde şi când vrea El. Biserica şi decretele sale el le concepe mai degrabă ca instrumente pe care Duhul le foloseşte decât agenţi care să-l implice pe Duhul Sfânt în înfăptuirea mântuirii. Într-o opoziţie directă faţă de maximele consistente sacerdote, el îşi ia ca moto-uri ale lui următoarele: Acolo unde este Duhul, este biserica; în afara trupului de sfinţi nu este mântuire.

Descriind astfel evanghelismul, nu ne va scăpa din vedere că îi descriem şi Protestantismul. Întregul trup de Protestantism Confesional este evanghelic în perspectiva sa despre planul mântuirii, referitor la ramurile sale Luterane şi Reformate, Calviniste şi Arminiene. Protestantismul şi evanghelismul coincid reciproc, dacă nu s-ar fi dat sinonime exacte. Aşa cum întregul Creştinism este clar şi autoritar în confesiunea sa a unui supranaturalism pur, la fel şi Protestantismul este egal de clar şi autoritar în confesiunea sa a evanghelismului. În acest fel evanghelismul vine înaintea noastră în calitate de concepţie Protestantă a planului mântuirii, şi probabil că nu este straniu faptul că, în imediata sa contradicţie a sacerdotalismului, contrazicerea cea mai profundă faţă de naturalism care se formează în mod egal şi primar, este ceva care s-a pierdut din vedere. Evanghelismul nu încetează să fie din punct de vedere fundamental antinaturalişti, totuşi, în a deveni antisacerdoţi, protestul său primar continuă să fie împotriva naturalismului, iar în opunerea faţă de sacerdotalism, acesta este simplul ‚supranaturalism consistent’ care refuză să admită orice alţi intermediari dintre suflet şi Dumnezeu, ca singură sursă a mântuirii. Doar acela este adevăratul evanghelism, prin urmare, în care se aude clar dubla mărturie că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu şi că Dumnezeu în operaţiile Sale de mântuire acţionează direct asupra sufletului.

3. Cu toate acestea, rămân diferenţe multe şi adânci, care îi divizează pe evanghelici. Toţi evanghelicii sunt de acord cu faptul că toată puterea exercitată în mântuirea este de la Dumnezeu şi că Dumnezeu lucrează direct asupra sufletului în operaţiile de salvare. Însă în ceea ce priveşte metodele exacte folosite de Dumnezeu în aducerea pe mulţi fii la slavă, ei diferă mult unul de altui. Unii evanghelici şi-au atins poziţia pe care o au printr-un proces de modificare, în calea corectării, aplicat unui fundament sacerdot, din care şi-au câştigat poziţia respectivă din Evanghelism. Elementele naturale ale acestui sacertodalism accentuat au rămas întipărite în construirea lor, care le colorează întregul lor mod de concepere a evanghelismului. Sunt alţi evanghelici a căror concepţii sunt în mod similar colorate de un naturalism accentuat, din care ei şi-au format confesiunea lor mai bună printr-un proces asemănător de modificare şi corectare. Primul dintre aceste partide este reprezentat de Luteranii evanghelici care, se încântă în a vorbi despre sine ca aderenţi al unei „Reforme conservative”; aceasta e ca şi cum s-ar spune că şi-au format evanghelismul lor pe baza sacerdotalismului Bisericii din Roma, din care şi-au dedus, poate în mod dureros, dar nu întotdeauna perfect, propria lor cale. Cealaltă partidă este reprezentată de arminienii evanghelici, a căror evanghelism este o corecţie în interesul sentimentului evanghelic al semi-pelagianismului accentuat al Remonstranţilor Olandezi. Împotriva tuturor acestor forme mai există şi alţi evanghelici al căror evanghelism este mai degrabă expresia pură a principiului evanghelic fundamental, necolorat de elementele intruse din afară.

În mijlocul acestei varietăţi de tipuri nu este uşor să stabileşti un principiu de calificare care să ne permită să facem discriminarea între formele principale pe care evanghelicii le adoptă printr-o linie clară de demarcare. Un astfel de principiu, totuşi, pare a fi oferit de opoziţia dintre ceea ce am putea numi conceptele Universaliste şi Particulariste ale planului de mântuire. Toţi evanghelicii sunt de acord cu faptul că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu şi că această putere este exercitată imediat asupra sufletului. Însă ei diferă în ceea ce priveşte ideea dacă Dumnezeu îşi exercită această putere salvatoare în mod egal, sau cel puţin fără discriminare, asupra tuturor oamenilor, fie că aceştia sunt sau nu mântuiţi, sau doar peste anumiţi oameni, mai cu seama pe cei care sunt de fapt mântuiţi. Punctul de divizie de aici este dacă Dumnezeu este de acord să se fi planificat pe Sine să salveze pe oameni prin harul său atotputernic şi cu siguranţă eficace, sau doar să îşi reverse harul Său peste oameni pentru a le permite acestora să fie mântuiţi, fără ca de fapt să asigure, cu toate acestea, ca într-un caz particular ei să fie mântuiţi.

Argumentul specific al acelora despre care am vorbit ca sunt universalişti este că, în timp ce toată puterea exercitată în salvarea sufletului este de la Dumnezeu, şi că aceasta are impact imediat asupra sufletului, cu toate acestea, ceea ce face Dumnezeu, privind la mântuirea oamenilor, este pentru toţi şi către toţi oamenii, fără discriminare. În faţa acestui lucru se pare că ar trebui să rezulte o doctrină a mântuirii universale. Dacă Dumnezeu este Domnul care salvează sufletul, şi nu omul pe sine, şi dacă Dumnezeu Domnul salvează sufletul prin a lucra în mod direct asupra acestuia în harul Său salvator; dacă Dumnezeu Domnul lucrează în mod egal în harul Său salvator asupra sufletelor, s-ar părea a fi inevitabil să deducem că prin urmare toţi sunt mântuiţi. În consecinţă, au apărut adesea evanghelici sinceri care au argumentat în mod viguros şi precis asupra acestor fundamente că toţi oamenii sunt salvaţi: mântuirea este în întregime de la Dumnezeu, şi Dumnezeu este atotputernic, şi după cum Dumnezeu lucrează mântuirea prin harul Său atotputernic în toţi oamenii, toţi oameni sunt mântuiţi. Din acest universalism consistent, totuşi, marea masă a universaliştilor evanghelici s-au retras întotdeauna, constrânşi fiind de claritatea şi de accentul declaraţiei Scripturale că, de fapt, nu toţi oamenii sunt mântuiţi. Ei s-au descoperit pe ei înşişi înaintea unei mari probleme, şi s-au făcut eforturi variate de ei pentru a traduce activităţile lui Dumnezeu privind la mântuire ca fiind în întregime universalistă, precum şi chestiunea particularismului, în timp ce în principiul evanghelic fundamental este prevăzut că doar harul lui Dumnezeu salvează sufletele. Aceste eforturi ne-au dat în special două mari scheme ale evanghelismului Luteran şi ale celui Arminianist, argumentul caracteristic al ambelor este că întreaga mântuire este doar în mâinile lui Dumnezeu, şi că tot ceea ce face Dumnezeu, referitor la mântuire, este direcţionat fără discriminare tuturor oamenilor, însă nu toţi ci doar unii sunt mântuiţi.

Fiind împotriva acestui universalism inconsistent, alţi evanghelici au argumentat faptul că particularismul care se ataşează de chestiunea procesului de mântuire, trebuie, doar pentru că doar Dumnezeu este cel ce mântuieşte, să aparţină şi de proces în sine. În interesul evanghelismului lor comun precum şi cele ale accentuatului supranaturalism faţă de toţi creştinii, nici una dintre ele nu vine la locul potrivit – şi nici în interesele religiei – ei pledează faptul că Dumnezeu se ocupă de întregul proces al mântuiri nu cu oamenii din masă ci cu oamenii individuali unul câte unul, peste care El revarsă harul Său, şi pe care El îi aduce prin harul Său la mântuire. Aşa cum este cel ce salvează pe oameni, şi aşa cum îi salvează prin operaţiile imediate ale inimii, şi aşa cum harul Său salvator este puterea Sa atotputernică care efectuează mântuirea, oamenii datorează propria lor mântuire în fiecare caz, nu numai oportunităţii lor generale de a fi mântuiţi, Acestuia. Şi prin urmare Lui şi numai Lui îi aparţin în fiecare instanţă toată slava, pe care nimeni nu o poate împărtăşi cu El. Astfel, ei argumentează, pentru ca atributul evanghelic, Soli Deo gloria, să fie adevărat şi să nu sufere nici o diminuare în mijloc sau în forţă, că este necesar să înţelegem că datorită lui Dumnezeu fiecare dintre noi care este mântuit are tot ceea ce intră în mântuirea şi, cel mai important, că el însuşi este cel ce intră în mântuire. Chestiunea precisă care îi divizează pe universalişti şi pe particularişti este, prin urmare, ce salvează de fapt harul mântuitor al lui Dumnezeu, în care doar din El este mântuire. Oare înseamnă prezenţa sa mântuirea, sau se poate a fi prezentată, şi totuşi mântuirea să eşueze?

4. Chiar şi Particulariştii, totuşi, au diferenţele lor. Cele mai importante divizează pe aceia care susţin că Dumnezeu are în perspectivă nu pe toţi oamenii, ci mai precis pe aceia care sunt de fapt mântuiţi, în toate operaţiile Sale referitor la mântuirea oamenilor; iar aceia care vor să facă discriminare între operaţiile lui Dumnezeu din această materie şi să atribuie doar la câţiva un particularism pe care îl atribuie altora ca referinţă universalistă. Ultima perspectivă este, de sigur, o încercare de a media între conceptele particulariste şi cele universaliste, menţinând particularismul atât în procese cât şi în chestiunea legată de mântuire destul de suficient pentru a lega mântuirea doar de harul lui Dumnezeu şi să-i acorde Lui toată slava mântuirii actuale; în timp ce se cedează în faţa universalismului o mare partea a procesului de mântuire aşa cum cred aderenţii săi pot să fie făcuţi cu toţi consistenţi cu acest particularism fundamental.

Una din operaţiile de mântuirea care au renunţat aceştia în favoarea universalismului este răscumpărarea păcătosului de către Hristos. Acesta ar trebui să fie în planul lui Dumnezeu, nu ca un lucru absolut, ci ca o referinţă ipotetică faţă de toţi oamenii. Toţi oamenii sunt răscumpăraţi de Hristos – adică dacă cred în El. Însă încrederea lor în El depinde de lucrare credinţei din inimile lor a lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, în operaţiile Sale de mântuire desemnate de a da efect răscumpărării lui Hristos. Schema este astfel cunoscută nu doar după numele autorului, adică Amyraldianismul, ci mult mai descriptiv, ca Răscumpărarea Ipotetică, sau mai comun, ca Universalismul Ipotetic. Acesta transferă întrebarea care divizează pe particularist şi pe universalist despre planul de mântuire ca întreg, spre întrebarea mult mai specifică a referinţei despre lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos. Punctul precis al acestei chestiuni pare a fi dacă lucrarea de răscumpărare a lui Hristos salvează de fapt pe aceia pentru care s-a înfăptuit aceasta, sau doar le deschide acestora o posibilitate de mântuire. Universalistul ipotetic, care susţine că referinţa ei este faţă de toţi oamenii în mod indiferent şi că nu toţi oamenii sunt mântuiţi, nu poate atribui acestuia o operaţie specifică de mântuire şi prin urmare să fie obişnuit să vorbească despre ea ca oferind mântuire tuturor, ca deschiderea uşii de mântuire pentru oameni, ca înlăturarea obstacolelor spre mântuirea lor, sau în alt fel similar. Pe de altă parte, particularistul consistent este în stare să privească la răscumpărarea produsă de Hristos ca fiind de fapt ceea ce este, şi insistă că ea este în sine un act salvator care mantie, asigurând mântuirea acelora pentru care s-a înfăptuit aceasta.

Argumentul acesta vine în favoarea naturii lucrării de răscumpărare a lui Hristos; particulariştii sunt capabil să clarifice că orice s-ar adăuga la aceasta mod extensiv se preia în mod intensiv. Cu alte cuvinte, problema de aici rămâne aceeaşi ca în argumentul cu universalismul general al Luteranului şi al Arminianului, adică, dacă operaţiile lui Dumnezeu de salvare mântuiesc de fapt, deşi chestiunea de aici este concentrată doar pe una din operaţiile de mântuire. Dacă operaţiile de mântuire a lui Dumnezeu mântuiesc de fapt, atunci toţi asupra cărora El lucrează sunt mântuiţi, şi particularismul este oferit chiar în natura cazului, doar dacă nu cumva suntem pregătiţi să mergem întregul drum cu universalismul şi să declarăm că toţi oamenii sunt mântuiţi. În cadrul intereselor postulatului supranaturalist fundamental prin care toată creştinătatea se separă pe sine de simplul naturalism, că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu – şi despre marele atribut evanghelic despre Soli Deo gloria – că particularistul consistent afirmă că răscumpărarea lui Hristos nu poate fi extinsă dincolo de trupul acelora care sunt de fapt mântuiţi, ci că trebuie susţinut a fi doar una dintre operaţiile prin care Dumnezeu îi salvează pe cei ce îi salvează, şi nu ei pe sine însuşi. Ei nu numai că afirmă că noi trebuie să dăm loc particularismului în cadrul procesului precum şi în chestiunea mântuirii, ci trebuie revendicat un lor pentru acesta în toate procesele de mântuire asemănătoare. Este Dumnezeu Domnul cel care mântuieşte, şi în toate operaţiile prin care El lucrează mântuirea în mod asemănător, El operează pentru şi peste, nu toţi oamenii în mod indiferent, ci doar câţiva oameni, mai precis pe aceia pe care El îi mântuieşte. Astfel îi putem atribui numai Lui slava Sa şi Lui şi numai lui să punem în seama Lui lucrarea mântuirii.

5. Diferenţele care au fost enumerate evacuează posibilităţile diferenţelor de momente lungi din cadrul limitelor planului de mântuire. Oamenii trebuie să fie ori Naturalişti ori Supernaturalişti; Supernaturalişti Sacerdoţi sau Evanghelici; Evanghelici Universalişti sau Particularişti; Particulariştii trebuie să fie particularişti în orice privinţă sau referitor la operaţiile de mântuire a lui Dumnezeu. Dar particulariştii consistenţi se descoperă a fi încă posibil să difere între ei, nu neapărat în termenii planului de mântuire în sine, faţă de care toţi sunt una, cin în regiunea presupunerilor acelui plan; şi de dragul completării enumerării este de dorit ca şi această diferenţă să fie enunţată aici. Acesta nu se preocupă de ceea ce a făcut Dumnezeu în cursul operaţiilor Lui de salvare, ci lasă în urmă materia mântuirii, se întreabă de felul cu a tratat Dumnezeu în general rasa umană, ca rasă, referitor la destinul ei. Cele două partide sunt cunoscute aici în cadrul istoriei gândirii prin numele contrastante de Supralapsarienii şi Sublaspsarienii sau Infralaspsarienii. Punctul de diferenţă dintre ei este dacă Dumnezeu, în preocupare Sa cu oameni în ceea ce priveşte destinul lor, îi desparte în două clase doar de simpli oameni sau de păcătoşi. Aceasta este cu alte cuvinte, dacă decretul lui Dumnezeu de alegere şi de pierzanie îi preocupă pe oameni consideraţi doar ca oameni, sau consideraţi ca fiind deja oameni păcătoşi, un massa corrupta.

Punerea acestei întrebări pare a aduce cu sine şi răspunsul ei. În ceea ce priveşte tratarea oamenilor care este pusă în discuţie, este cu referire la ambele clase asemănătoare, acei aleşi şi acei lăsaţi, condiţionat de păcat: nu putem vorbi mai mult de mântuire decât despre dezaprobare fără a susţine păcatul. Păcatul este în mod necesar precedent în gândire, nu în ceea ce priveşte ideea abstractă de discriminare, ci instanţa concretă de discriminare care este pusă în discuţie, una care se referă la un destin care implică ori mântuirea ori pierzania. Nu putem vorbi despre un decret de discriminare dintre oameni cu referire la mântuire şi pedeapsă, deci, fără a susţine contemplaţia oamenilor în calitate de păcătoşi ca fiind prisma sa logică.

Greşeala diviziunii de opinie pusă în discuţie acum este că aceasta căută să ridice întrebarea despre discriminarea din partea lui Dumnezeu dintre oameni, prin care ei sunt împărţiţi în două clase, una care îi face destinatari ai favorului Său nemeritat, iar cealaltă care îi face obiectele neplăcerii Lui, din regiunea realităţii, astfel pierzându-se pe sine în simple abstracţii. Când o readucem pe pământ descoperim că întrebarea care este ridicată seamănă cu următoarea: dacă Dumnezeu face discriminare între oameni pentru ca El să salveze pe unii, sau dacă El îi salvează pe unii pentru a putea să facă discriminare între oameni. Este oare motivul proxim care îl determină la o dorinţă abstractă de discriminare, o dorinţă de a avea o varietate în preocupările Sale cu oamenii; şi că prin urmare El determină să facă din anumite obiecte ale favorii Sale infailibile şi să se ocupe de alţii într-o concordanţă strictă cu pustiile lor personale, ca în acest fel să-şi exercite El toate aptitudinile Sale? Sau este oare motivul proxim cel care Îl determină la o nedorinţă ca toţi să piară în păcatele lor; şi, prin urmare, pentru a gratifica imboldurile compasiunii Sale, El intervine pentru a-i salva de la ruina şi mizeria lor o mulţime pe care nimeni nu o poate număra – atât de mulţi încât sub presiunea sensului Său de dreptate El să poată obţine consensul întregii Sale naturi pentru a uşura de la dreapta pedeapsă a păcatului lor – printr-un expedient în care dreptatea şi mila Sa se întâlnesc şi se sărută reciproc? Orice am spune despre prima întrebare, cu siguranţă că ultima este cea care este orientată corect cu referire la realităţile grozave ale existenţei umane.

Unul dintre motivele principale din formarea schemei supralapsariene este dorinţa de a menţine principiul particularist în toate preocupările lui Dumnezeu cu oameni; nu doar referitor la mântuirea omului, ci prin întregul curs al acţiunii divine referitoare la oameni. Încă de la creaţie Dumnezeu, se spune, că se ocupă cu oamenii concepuţi ca divizaţi în două clase, primitorii favorului Său nemeritat şi a condamnării Sale bine meritate. În consecinţă, unii supralapsarieni pun pe prim loc de gândire decretul de discriminare, precedent chiar şi decretului creaţiei. Toate acestea le pun în ordinea gândirii precedent faţă de decretul căderii. Se potriveşte dar să arătăm că această încercare de a particulariza faptul că întreaga preocupare a lui Dumnezeu cu omul nu este de fapt parcursă, şi că într-adevăr nu poate fi parcursă în natura cazului. Decretul de a-l crea pe om, şi mai particular decretul de a-i permite acestuia a cărui creare este contemplată de căderea în păcat, sunt din necesitate universaliste. Nu doar câţiva oameni sunt creaţi, şi nici câţiva dintre cei creaţi diferă de ceilalţi, ci toată omenirea este creată în primul ei cap, şi la fel şi toată omenirea. Nu doar la câţiva oameni li se permite să cadă, ci tuturor şi toţi sunt asemenea. Încercarea de a împinge particularismul în afara sferei planului de mântuire, unde chestiunea aceasta este diversă (pentru că prim mărturisire unii oameni sunt mântuiţi), înspre sfera creaţiei sau a căderii, unde chestiune aceasta este comună (căci toţi oamenii sunt creaţi şi toţi sun decăzuţi), îl lipseşte necesitatea cazului. Particularismul poate ajunge în discuţie doar acolo un de chestiunile diverse fac apel la postulatul preocupărilor diverse referitoare la chestiunile care diferă. Aceasta nu poate fi împinsă în regiunea preocupărilor divine cu omul anterior nevoii omului de mântuire şi de preocupările lui Dumnezeu cu el referitor la o mântuire care nu este comună tuturor. Supralapsarianismul greşeşte deci pe cât de serios pe de-o parte precum o face universalismul pe de altă parte. Infralapsarianismul oferă singura schemă care este ori auto-consistentă sau consistentă cu faptele.

Nu ar fi scăpat din observaţie faptul că anumite concepţii a naturii planului de mântuire pe care le-am revizui nu stau pur şi simplu una lângă alta ca concepţii variate a acelui plan, fiecare făcându-şi apelul ei în opoziţie cu restul. Ele sunt relatate între ele mai degrabă în calitate de serii progresive de corecţii a unei greşeli primare, realizând din ce în ce mai multă consistenţă în cadrul întruchipării singurei idei fundamentale despre mântuire. Prin urmare, dacă am dori să ne găsim cale printre acestea aceasta nu trebuie să fie prin a-i compătimii în mod lipsit de discriminare împotriva unuia sau a altuia, ci prin tratarea lor regulată în serie. Supranaturalismul trebuie mai întâi validat ca fiind împotriva Naturalismului, apoi Evanghelismul împotriva Sacerdotalismului; Particularismul împotriva Universalismului, şi astfel vom ajunge la lungimea concepţiei planului de mântuire care face dreptate deplină caracterului ei specific. Asupra acestui studiu ne vom îndrepta atenţia în discursurile ce vor urma.

Diagrama următoare va expune într-o perspectivă sinoptică cele câteva concepţii care au fost enumerate în aceste discurs şi pot facilita priceperea relaţiilor lor mutuale.

http://www.voxdeibaptist.org/plan_salvation_warfield01_trd.htm

ÎNĂLŢAREA LA CER Fapte. 1:1-11

download

……………………………………………………………….

2). ÎNĂLŢAREA LA CER [1] A fost momentul de glorificare a lui Isus Hristos v.1 Teofile, în cea dintîi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni,  v.2  dela început pînă în ziua în care S’a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfînt, dăduse poruncile Sale apostolilor, pe cari-i alesese. “Cea dintâi carte a mea” este Evanghelia după Luca, care este adresată tot lui Teofil, al cărui nume înseamnă “iubit de Dumnezeu”. Este clar că Luca a cunoscut pe cineva cu acest nume şi acestei persoane îi adresează cuvintele de început ale cărţii. Evanghelia după Luca a fost “tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni” şi în cartea Faptele Apostolilor, el continuă să facă şi să înveţe. El mai lucrează şi astăzi în acest sens, dacă-mi este permisă această exprimare. El va continua cu acest program până când îi va lua pe ai Săi din lume.  Această propoziţie: “Până în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt…” arată clar că Domnul Isus nu încetase să lucreze şi să-i înveţe pe oameni o dată ce Se înălţase la cer.  v.3  După patima Lui, li S’a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătîndu-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu. El li S-a înfăţişat viu prin multe dovezi infailibile, după moartea şi suferinţa Sa. Sunt înregistrate zece apariţii ale lui Isus după învierea Sa. Lucrarea Lui de după înviere, aşa cum este revelată în apariţiile Sale, are un efect mult mai important asupra vieţilor creştinilor de astăzi decât lucrarea de trei ani consemnată în Evanghelii.  Problema necredinciosului de astăzi, nu stă în fapte care trebuie demonstrate, ci în propria necredinţă. Faptele sunt la dispoziţia lui.  Problema se află în inima necredincioasă a omului. Există în om o tendinţă firească de a fugi de Dumnezeu, aşa cum a făcut Adam. Astăzi omul Îi întoarce spatele lui Dumnezeu. Domnul Isus Hristos a spus: “Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32). Motivul pentru care nu sunt atraşi la Hristos foarte mulţi oameni este acela că nu este predicat Hristos cel înviat. Cartea Faptele Apostolilor pune cu adevărat accentul pe învierea lui Isus Hristos! v.4  Pe cînd Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, ,,pe care,„ le-a zis El, ,,aţi auzit-o dela Mine. Acesta este sfârşitul frazei şi aceste patru versete alcătuiesc o singură frază! Apostolii trebuie să aştepte venirea   Este foarte important de subliniat faptul că aici nu este vorba despre botezul cu apă, care este botezul ritual. Acesta este botezul Duhului Sfânt. Botezul Duhului Sfânt este adevăratul botez. Acest botez al Duhului Sfânt îl pune pe cel credincios în trupul credincioşilor pe care noi îl numim biserica. v.5  Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfînt.``, în care este descrisă venirea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, vom afla că ucenicii erau plini de Duhul Sfânt. Umplerea a fost necesară pentru ca ei să poată sluji. Faptul că ei au fost umpluţi cu Duhul Sfânt pentru slujire arată că celelalte lucrări ale Duhului Sfânt fuseseră împlinite. v.6  Deci apostolii, pe cînd erau strînşi laolaltă, L-au întrebat: ,,Doamne, în vremea aceasta ai de gînd să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?`` Apostolii erau crescuţi şi instruiţi în învăţătura Vechiului Testament. Ei aşteptaseră venirea lui Mesia. Ei înţelegeau că Mesia este Cel care întemeia Împărăţia pe acest pământ. Aceasta era nădejdea lor. Aceasta continuă să fie nădejdea pentru acest pământ.  Dumnezeu nu a încheiat socotelile cu planeta noastră, El nu are de gând să ascundă sub covor această adunătură de ţărână, deşi pământul este destul de mic pentru aşa ceva. Dumnezeu are un scop veşnic cu privire la pământ. v.7  El le-a răspuns: ,,Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat supt stăpînirea Sa. Domnul le spune ucenicilor că Împărăţia nu va fi întemeiată în vremea aceea. Mai degrabă, El va chema un popor pentru Numele Său, care va fi biserica Sa. La aceasta lucrează Dumnezeu astăzi. El merge la Neamuri pentru a alege din mijlocul lor un popor care să-I poarte Numele. Adică, Dumnezeu îi cheamă din lume pe oamenii care se vor încrede în Hristos, iar Duhul Sfânt îi botează în trupul celor credincioşi, biserica. Astfel, când apostolii L-au întrebat pe Isus dacă va restabili Împărăţia în vremea aceasta, răspunsul Lui a fost că acesta nu era un subiect de discuţie pentru momentul acela.  Observaţi încă o dată că Domnul nu i-a mustrat pe apostoli. În loc de aceasta, El le-a arătat că avea altceva în plan. Nu este treaba noastră să ştim vremurile sau soroacele – Tatăl le-a păstrat în puterea Sa – dar iată care este sarcina noastră: v.8  Ci voi veţi primi o putere, cînd Se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului.`` Aceasta este însărcinarea noastră astăzi. A rămas aceeaşi de atunci până acum. Aceasta nu este o însărcinare care priveşte trupul celor credincioşi, ca întreg, ci este una individuală, care priveşte pe fiecare credincios în parte. Această poruncă a fost dată acestor bărbaţi chiar înainte de pogorârea Duhului Sfânt, înainte de formarea bisericii. Este o poruncă directă pentru mine şi pentru fiecare dintre voi. Treaba noastră este să răspândim Cuvântul lui Dumnezeu în lume. Cea mai importantă întrebare este dacă voi răspândiţi Cuvântul lui Dumnezeu în lume. Aţi mers până la marginile pământului cu mărturia Evangheliei? Sau sprijiniţi un misionar sau un program radio care face această lucrare? Sunteţi implicaţi personal? Foarte mulţi oameni vor să vorbească astăzi despre vremuri şi soroace, despre data venirii Domnului, fără să dorească să fie implicaţi în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Dar aceasta este sarcina încredinţată de Domnul  nu numai apostolilor ci fiecăruia dintre noi. El vrea ca oamenii să fie mântuiţi. Aceasta este însărcinarea noastră. ver 9  După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor. Sa întâmplat după 40 de zile, către un loc anume, şi anume Cerul. El  a primit confirmarea îndepliniri misiunii Lui. Plecarea  Sa la cer o prefigurează pe a noastră. Hristos  a pregătit un Loc.  Exista o necesitatea înălţării:  datorită natura corpului înviat, şi  locul lui Isus era în cer. S-a întrupat într-un mod unic şi pleacă glorios. Ucenicii au avut un răspuns pentru lume, Isus Cristos a înviat şi s-a înălţat. Isus Cristos trebuia să meargă la Tatăl. Direcţia înălţării  era spre cer nu spre pământ. El a demonstrat că este stăpân pe soarta Sa şi dovedeşte că există o lume mai bună ca a noastră. De asemenea şi-a luat locul de Căpetenie  şi a demonstrat superioritatea spiritului asupra materiei. Lucrarea Lui urma să fie continuată de Duhul Sfânt Natura înălţării a fost fizică şi corporală, şi în prezenţa ucenicilor. Ea a fost vizibilă, transcendentă, dincolo de legile naturii  şi s-a aşezat la dreapta măririi lui Dumnezeu. Rezultatul înălţării este că ne asigură accesul la Tatăl, ne învie, şi  ne înalţă.  De asemenea ne asigură nemurirea, şi Hristos devine Cap al bisericii.  Înălţarea confirmă divinitatea lui Isus Cristos……..

https://ardeleanlogos.wordpress.com/predici/inaltarea-la-cer/

FRAGMENTE DIN LUCRAREA PIERDUTĂ A LUI IUSTIN DESPRE ÎNVIERE

download

CAPITOLUL I – PUTEREA ADEVĂRULUI DE A SE EVIDENŢIA

Cuvântul adevărului este liber şi duce cu sine propria autoritate, respingând cu dispreţ capcanele oricărui argument meşteşugit şi nesupunându-se cercetării logice a ascultătorilor săi. Dar el va fi crezut din pricina nobleţei sale şi a încrederii datorate Celui care îl trimite. Cuvântul adevărului este trimis de la Dumnezeu; de aceea, libertatea pe care adevărul o pretinde nu este arogantă. Dat fiind faptul că adevărul a fost trimis cu autoritate, nu se cade să i se ceară să dovedească cele afirmate, cu atât mai mult cu cât nu există nici o dovadă dincolo de el, adică dincolo de Dumnezeu. Orice dovadă este mai puternică şi mai demnă de crezare decât faptul pe care îl dovedeşte, căci un fapt care nu este crezut până când se aduc dovezi, devine demn de crezare când este demonstrat şi se recunoaşte ceea ce era pus sub semnul întrebării înainte de aducerea dovezilor. Dar nimic nu este mai puternic sau mai demn de încredere decât adevărul, aşadar, cel care pretinde ca adevărul să fie dovedit este asemenea celui care doreşte să i se dovedească de ce percepe lucrurile de care ia cunoştinţă prin intermediul simţurilor. Căci testul acelor lucruri care sunt percepute prin intermediul raţiunii sunt simţurile. Dar, în ce priveşte simţurile, nu există nici o dovadă dincolo de ele. După cum lucrurile pe care le caută raţiunea le aducem în faţa simţurilor şi pe baza lor judecăm ce fel de lucruri sunt, dacă sunt adevărate sau nu, şi nu mai stăm să cumpănim, ci ne încredem în decizia simţurilor, la fel raportăm tot ce se spune despre oameni şi lume la adevăr şi pe baza lui judecăm dacă aceste lucruri sunt sau nu de valoare. Însă lucrurile spuse de adevăr nu le mai judecăm pe baza unui test separat, ci ne încredem pe deplin în acesta. Iar Dumnezeu, Tatăl universului, care reprezintă inteligenţa desăvârşită, este adevărul, iar Cuvântul, care este Fiul Său, a venit la noi, întrupându-Se, revelându-Se pe Sine şi pe Tatăl şi dându-ne, în El, învierea din morţi şi apoi viaţa veşnică. Acesta este Isus Cristos, Mântuitorul şi Domnul nostru. De aceea, cei care Îl urmează, care Îl cunosc şi a căror dovadă este credinţa în El, se vor odihni în El. Dar pentru că adversarul nu încetează să se împotrivească multora şi foloseşte căi multe şi diverse pentru a-i ademeni, ca să-i îndepărteze pe cei credincioşi de credinţa lor şi ca să-i împiedice pe cei necredincioşi să creadă, socotesc că este necesar ca şi noi, fiind înarmaţi cu învăţăturile invulnerabile ale credinţei, să luptăm împotriva lui în numele celor slabi.

CAPITOLUL II – OBIECŢII CU PRIVIRE LA ÎNVIEREA TRUPULUI

Cei care susţin o părere greşită spun că nu există o înviere a trupului, aducând ca argument faptul că este imposibil ca ceea ce este deteriorat şi putrezit să fie adus în starea dinainte. Pe lângă această imposibilitate, ei spun că mântuirea trupului nu este de folos; ei abuzează de trupurile lor şi menţionează infirmităţile acestora, declarând că trupul este pricina păcatelor noastre; aşadar, spun ei, dacă trupul învie, şi neputinţele noastre vor învia o dată cu el. Ei elaborează o serie de argumente sofiste, precum sunt următoarele: dacă trupul învie, fie va învia în întregime, format din toate părţile sale, fie va fi imperfect. O înviere imperfectă ar însemna lipsă de putere din partea lui Dumnezeu, dacă numai unele părţi ar putea fi salvate şi altele nu. Dar dacă toate părţile trupului sunt salvate, evident, acesta va fi compus din toate mădularele sale. Dar nu este absurd să spunem că, după înviere, vor exista toate părţile trupului, din moment ce Mântuitorul a spus: „Nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în cer?” Iar îngerii, spun ei, nu au trup, nici nu mănâncă, nici nu întreţin relaţii sexuale. Prin urmare, nu va exista o înviere a trupului. Prin aceste argumente şi prin altele asemănătoare, ei încearcă să îi distragă pe oameni de la credinţă. Sunt unii care susţin că până şi Isus S-a arătat numai în spirit, nu în trup şi că avea numai aparenţa unui trup: aceşti oameni caută să lipsească trupul de promisiunea care i-a fost făcută. Mai întâi, să rezolvăm acele lucruri care par fără soluţie, apoi, într-o manieră ordonată, vom prezenta demonstraţia cu privire la trup, dovedind că acesta beneficiază de mântuire.

CAPITOLUL III – DACĂ MĂDULARELE ÎNVIE, VOR AVEA ACELEAŞI FUNCŢII CA ŞI ACUM?

Ei spun deci, că, dacă trupul va învia în întregime şi dispunând de toate mădularele sale, aceasta ar însemna ca şi funcţiile mădularelor să fie exercitate: pântecele femeilor să poarte sarcina, bărbaţii să îşi exercite, de asemenea, funcţia de reproducere, iar celelalte mădulare să funcţioneze şi ele. Acest argument va rămâne în picioare sau se va prăbuşi prin următoarea afirmaţie. Dacă el se va dovedi fals, întreaga lor obiecţie va fi îndepărtată. Este evident că membrele care îndeplinesc o anumită funcţie acţionează aşa cum vedem noi acum, în această viaţă, dar aceasta nu înseamnă că, în mod obligatoriu, ele îndeplinesc aceleaşi funcţii dintotdeauna. Ca să vedem mai limpede acest fapt, să ne gândim la următoarele: funcţia uterului este de a rămâne însărcinat, iar a mădularului masculin de a produce sarcina. Deşi aceste mădulare sunt destinate îndeplinirii unor astfel de funcţii, nu înseamnă că este obligatoriu ca ele să funcţioneze aşa dintotdeauna (căci vedem multe femei care, deşi au uter, nu rămân însărcinate, cum sunt cele sterpe); astfel, sarcina nu este consecinţa necesară şi imediată a faptului că o femeie are uter; la fel se întâmplă şi cu cele care nu sunt sterpe, dar care se abţin de la relaţii sexuale, unele fiind virgine de la început, iar altele numai de la un timp anume. Vedem că sunt şi bărbaţi care se păstrează caşti, unii de la început şi alţii de la o anumită vreme. Astfel, prin felul lor de viaţă, aceştia dau deoparte căsătoria, considerând-o nelegiuită din pricina poftei. Vedem că şi unele animale, deşi au uter, nu zămislesc, precum este catârul, iar masculii nu dau naştere unor animale de aceeaşi rasă. Deci, atât în cazul oamenilor, cât şi în cel al animalelor fără raţiune, vedem cazuri în care relaţiile sexuale sunt desfiinţate şi aceasta are loc înainte să vină lumea viitoare. Şi Domnul nostru, Isus Cristos, S-a născut dintr-o fecioară nu pentru alt motiv decât pentru cel de a nimici zămislirea produsă de dorinţa neînfrânată şi pentru a arăta că omul poate fi conceput de Dumnezeu fără intervenţia umană. Când El S-a născut şi S-a supus celorlalte condiţii ale trupului – adică mâncarea, băutura, îmbrăcămintea – nu S-a supus acestei condiţii – de exercitare a funcţiei sexuale. În ce priveşte dorinţele trupului, El le-a acceptat pe cele ce erau necesare, dar nu S-a supus celor care nu erau necesare. Dacă trupul ar fi lipsit de hrană, de băutură sau de îmbrăcăminte, ar pieri, dar dacă este privat de dorinţa nestăpânită nu suferă nici un rău. El ne-a spus, deopotrivă, că în lumea viitoare relaţiile sexuale nu vor mai exista, după cum arată cuvintele Lui: „Copiii acestei lumi se însoară şi se mărită, dar copiii lumii ce va veni nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci vor fi ca îngerii în cer”. Deci, cei neîncrezători să nu se mire dacă, în lumea care va veni, El va pune capăt acelor acte ale mădularelor noastre trupeşti care sunt desfiinţate chiar în lumea aceasta.

CAPITOLUL IV – CEI CU DIFORMITĂŢI VOR ÎNVIA ÎN ACEASTĂ STARE?

Aceşti oameni spun că, dacă trupul învie, trebuie să se ridice la viaţă în aceeaşi stare în care era când a murit. Astfel, dacă a murit având un singur ochi, trebuie să învie cu un singur ochi, dacă a murit olog, va învia aşa, dacă are vreo deficienţă într-o anumită parte a corpului, va învia în această stare. Cât de orbi sunt ochii inimii acestor oameni! Ei nu au văzut pe pământ orbi care şi-au căpătat vederea şi ologi care au mers la cuvântul Lui. Toate lucrurile pe care le-a făcut Mântuitorul au fost îndeplinite mai întâi pentru ca cele spuse cu privire la El în profeţi să se împlinească, „pentru ca cel orb să-şi capete vederea şi cel surd să audă” şi aşa mai departe, dar şi pentru a sădi credinţa că trupul va fi întreg la înviere. Căci dacă El a vindecat bolile trupului pe pământ, făcând trupul întreg, cu mult mai mult va face acest lucru la înviere, pentru ca trupul să se ridice desăvârşit şi întreg. Deci, în acest fel vor fi tămăduite acele deficienţe de temut ale trupului.

CAPITOLUL V – ÎNVIEREA TRUPULUI NU ESTE IMPOSIBILĂ

Iarăşi, unii din cei care susţin că trupul nu va învia, afirmă că acest fapt este imposibil; alţii, gândindu-se cât de netrebnic şi de vrednic de dispreţ este trupul, cred că nu este potrivit ca Dumnezeu să îl învie, iar alţii cred că, de la bun început, trupul nu a primit promisiunea învierii. Deci, mai întâi, în ce îi priveşte pe cei care spun că este cu neputinţă ca Dumnezeu să-l învie, cred că ar trebui să arăt că sunt ignoranţi, afirmând doar cu vorba că sunt credincioşi, dar dovedind prin faptele lor că sunt necredincioşi, chiar mai necredincioşi decât necredincioşii. În condiţiile în care toţi păgânii cred în idolii lor şi sunt convinşi că toate lucrurile le sunt cu putinţă acestora (după cum spune chiar poetul lor, Homer: „Zeii pot face toate lucrurile, cu uşurinţă încă”; el a adăugat cuvântul „cu uşurinţă” ca să evidenţieze măreţia puterii zeilor), mulţi par să fie mai necredincioşi decât aceştia. Căci dacă păgânii cred că zeii lor, care sunt idoli („care au urechi, dar nu aud, au ochi, dar nu văd”), pot face toate lucrurile, deşi ei nu sunt decât diavoli, aşa cum spune Scriptura: „Dumnezeii popoarelor sunt demoni”, cu mult mai mult s-ar cuveni ca noi, care avem credinţa cea bună, corectă şi adevărată, să credem în Dumnezeul nostru, căci avem şi dovezi [ale puterii Lui], mai întâi prin crearea primului om, care a fost făcut de Dumnezeu din ţărână; există suficiente dovezi ale puterii lui Dumnezeu şi cei care studiază lucrurile pot vedea că oamenii se nasc unii din alţii şi se pot minuna chiar mai mult de felul în care, dintr-un mic strop de lichid, se formează o făptură vie atât de mare. Dacă aceste lucruri ar fi fost consemnate numai ca o promisiune şi nu ar fi fost văzute împlinindu-se, naşterea ar fi mai greu de crezut decât învierea, dar ea devine credibilă prin îndeplinirea ei. Dar chiar şi în cazul învierii, Mântuitorul ne-a arătat împlinirea ei, despre care vom vorbi puţin. Însă acum demonstrăm că învierea trupului este posibilă, cerând iertare fiilor Bisericii dacă aducem argumente care par laice şi fizice, mai întâi pentru că înaintea lui Dumnezeu nimic nu este laic, nici măcar lumea însăşi, căci ea este lucrarea mâinilor Lui şi în al doilea rând, pentru că folosim astfel de argumente pentru a veni în întâmpinarea necredincioşilor. Dacă am fi avut o dispută cu cei credincioşi, ar fi fost suficient să spunem că noi credem, însă acum trebuie să trecem la demonstraţie. Dovezile de mai sus sunt, într-adevăr, suficiente pentru a demonstra posibilitatea învierii trupului. Dar dat fiind faptul că aceşti oameni sunt din cale-afară de necredincioşi, vom aduce în continuare un argument şi mai convingător – un argument care nu se întemeiază pe credinţă, căci ei nu se află în sfera ei, ci pe sursa necredinţei lor – adică, desigur, pe raţiuni fizice. Dacă le dovedim prin astfel de argumente că învierea trupului este posibilă, cu siguranţă sunt vrednici de mare ocară dacă nu pot fi convinşi nici prin declaraţia credinţei, nici prin argumentele cuvântului.

CAPITOLUL VI – ÎNVIEREA ESTE ÎN CONCORDANŢĂ CU OPINIILE FILOZOFILOR

Unii dintre cei ce sunt numiţi filozofi, precum Platon, spun că universul este format din materie şi Dumnezeu; alţii, precum Epicur, că este format din atomi şi din vid, în vreme ce alţii, cum sunt stoicii, că este format din acestea patru: foc, apă, aer şi pământ. Ajunge să menţionăm opiniile predominante. Platon spune că toate lucrurile sunt create de Dumnezeu din materie, potrivit planului Său, dar Epicur şi urmaşii lui spun că toate lucrurile sunt create din atomi şi din vid, de către un fel de acţiune auto-controlată a mişcării naturale a corpurilor. Stoicii considerau că toate sunt create din cele patru elemente, umplute cu Dumnezeu. În vreme ce există o asemenea discrepanţă între ei, există unele învăţături recunoscute de toţi. Una dintre ele spune că nimic nu poate fi produs din ceva ce nu există, nimic nu poate fi nimicit sau dizolvat în ceva ce nu există şi elementele din care au fost create toate lucrurile sunt indestructibile. Întrucât aşa stau lucrurile, potrivit acestor filozofi, regenerarea trupului este posibilă. Dacă, potrivit lui Platon, există materia şi Dumnezeu, ambele sunt indestructibile şi Dumnezeu are rolul unui meşteşugar, adică al unui olar, iar materia are rolul lutului, al cerii sau al unui astfel de material. Apoi, ceea ce este format din materie, fie că este un chip sau o statuie, este destructibil, dar materia în sine este indestructibilă, la fel ca lutul, ceara sau vreun alt fel de material. Astfel, artistul conturează în lut sau ceară şi face forma unui animal viu. Iar dacă lucrarea lui este distrusă, nu este imposibil pentru el să modeleze aceeaşi formă, folosind acelaşi material şi să o facă din nou. Astfel, potrivit lui Platon, nu va fi cu neputinţă pentru Dumnezeu, care este indestructibil şi care are la îndemână material indestructibil, ca şi după ce a fost distrus lucrul format întâi din el, să îl facă din nou, având aceeaşi formă ca înainte. Chiar şi potrivit stoicilor, dat fiind faptul că trupul este format prin amestecul celor patru substanţe elementare, atunci când el este dizolvat în cele patru elemente, care rămân indestructibile, este posibil ca acestea să fie formate pentru a doua oară din aceeaşi fuziune şi compoziţie, datorită lui Dumnezeu, care le pătrunde şi să re-creeze astfel trupul pe care îl formaseră înainte. La fel se întâmplă cu un om care face o compoziţie din aur, argint, aramă şi cositor şi apoi doreşte să o topească din nou, pentru ca fiecare element să existe separat; după aceea poate să le amestece iarăşi, dacă vrea, şi să facă aceeaşi compoziţie pe care o avusese înainte. Din nou, potrivit lui Epicur, întrucât atomii şi vidul sunt indestructibile, printr-o aranjare şi o ordonare precisă a atomilor care se unesc, iau naştere deopotrivă toate lucrurile şi trupul însuşi. În cursul timpului, acesta se descompune din nou în acei atomi din care s-a şi format. Iar cum aceştia rămân indestructibili, nu este deloc imposibil ca, venind împreună din nou şi primind aceeaşi aranjare şi poziţie, să formeze un trup de aceeaşi natură cu cel produs înainte din ei. Asemenea unui bijutier care ar face un mozaic în forma unui animal şi pietrele ar fi împrăştiate de trecerea timpului sau chiar de cel care le-a aranjat, având acele pietre împrăştiate, el le poate aduna laolaltă şi le poate aşeza în acelaşi fel, făcând aceeaşi formă de animal. Şi nu va fi Dumnezeu în stare să adune din nou împreună mădularele descompuse ale trupului şi să facă acelaşi trup pe care îl întocmise înainte?

CAPITOLUL VII – TRUPUL ARE VALOARE ÎN OCHII LUI DUMNEZEU

Am dovedit îndeajuns, ca răspuns adresat oamenilor din lume, că învierea trupului este posibilă. Iar dacă învierea trupului nu este imposibilă chiar pe baza principiilor necredincioşilor, cu cât mai mult este ea în concordanţă cu înţelegerea credincioşilor! Urmând ordinea noastră, trebuie să vorbim acum despre cei care socotesc că trupul este rău şi că nu este vrednic de înviere sau de ordinea cerească, mai întâi pentru că este creat din pământ şi apoi pentru că este plin de toată răutatea, aşa încât sileşte sufletul să păcătuiască împreună cu el. Dar aceste persoane par a fi ignorante în ce priveşte întreaga lucrare a lui Dumnezeu, atât în legătură cu geneza şi formarea omului, mai întâi, şi apoi cu privire la motivul pentru care au fost create lucrurile din lume. Căci nu spune cuvântul: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră?” Ce fel de om? Evident că este vorba de un om trupesc, căci cuvintele spun: „Şi Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi l-a făcut pe om”. Este limpede, deci, că omul creat după chipul lui Dumnezeu avea un trup. Atunci nu este absurd să spunem că trupul făcut de Dumnezeu după propriul chip este vrednic de dispreţ şi că nu valorează nimic? Dar faptul că trupul este un bun de preţ pentru Dumnezeu reiese mai întâi din crearea lui de către Dumnezeu, căci cel puţin imaginea este valoroasă pentru cel ce a creat-o şi pentru un artist şi, apoi, valoarea trupului se vede din crearea restului lumii, căci, dintre toate lucrurile create, el este cel mai preţios pentru creator.

CAPITOLUL VIII – TRUPUL DETERMINĂ SUFLETUL SĂ PĂCĂTUIASCĂ?

Acest fapt este adevărat, spun ei, căci trupul este păcătos şi sileşte sufletul să păcătuiască împreună cu el. Astfel, ei acuză zadarnic trupul şi pun pe seama lui păcatele amândurora. Dar în ce cazuri poate trupul să păcătuiască de unul singur, dacă sufletul nu merge înaintea lui, incitându-l? Ca şi în cazul unui jug de boi, dacă unul sau altul este dezlegat din jug, nici unul nu poate ara singur; la fel, nici trupul sau sufletul nu pot face nimic singure, dacă ies din jugul comuniunii lor. Iar dacă trupul este cel păcătos, atunci numai din pricina lui a venit Mântuitorul, după cum spune El: „Nu am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”. Aşadar, dacă s-a dovedit că trupul este preţios în ochii lui Dumnezeu şi slăvit mai presus de toate lucrările Sale, atunci pe drept va fi mântuit de El.

Prin urmare, trebuie să îi înfruntăm pe cei care spun că, deşi trupul este lucrarea specială a lui Dumnezeu şi preţuită de El mai presus de toate, nu reiese automat că trupul beneficiază de promisiunea învierii. Însă nu este absurd ca ceea ce a fost creat în asemenea împrejurări şi care este mai valoros decât toate lucrurile, să fie neglijat de Creatorul său în aşa fel încât să treacă în non-eternitate? Aceasta ar însemna ca sculptorul şi pictorul care vor ca lucrările lor să dureze, ca să le aducă glorie, să le înnoiască atunci când încep să se deterioreze, iar prin contrast, Dumnezeu să Îşi neglijeze proprietatea şi lucrarea în aşa măsură încât ea să ajungă să fie anihilată şi să nu mai existe. Nu ar trebui să spunem că această muncă este zadarnică? Dacă un om ar construi o casă şi ar distruge-o imediat sau ar neglija-o, deşi vede că se deteriorează şi o poate repara – l-am învinui că a lucrat în zadar. Nu L-am învinui la fel şi pe Dumnezeu? Însă cel Nepieritor nu este astfel şi Înţelepciunea universului nu este nesăbuită. Cei necredincioşi să-şi închidă gura, chiar dacă ei înşişi nu cred.

Dar, într-adevăr, El a chemat trupul la nemurire şi îi promite viaţa veşnică. Atunci când promite că va mântui omul, El face această promisiune şi pentru trup. Căci ce este omul dacă nu un animal raţional, format din trup şi suflet? Formează numai sufletul singur omul? Nu, ci el este sufletul omului. Este trupul numit om? Nu, ci e numit trupul omului. Deci, dacă nici unul din acestea nu reprezintă omul prin sine însuşi, ci ceea ce se formează din cele două poartă numele de om, iar Dumnezeu a chemat omul la viaţă şi la înviere, El nu a chemat numai o parte, ci întregul, adică sufletul şi trupul. Atunci, nu ar fi fără îndoială absurd ca, în vreme ce acestea două constituie aceeaşi fiinţă şi sunt supuse aceleiaşi legi, una să fie mântuită şi cealaltă nu? Iar dacă nu este imposibil ca trupul să fie regenerat, aşa cum am dovedit deja, pe baza cărei distincţii sufletul ar fi mântuit şi trupul nu? Îl consideră ei pe Dumnezeu ca fiind ranchiunos? Dar El este bun şi doreşte ca toţi să fie mântuiţi. Prin Dumnezeu şi prin proclamaţia Lui, nu numai sufletul a auzit şi a crezut în Isus Cristos, şi împreună cu el şi trupul, dar amândouă au fost spălate şi au săvârşit neprihănirea. Ei îl fac pe Dumnezeu ingrat şi nedrept dacă, deşi ambele cred în El, El doreşte să mântuiască numai pe una, nu şi pe cealaltă. Ei bine, ei spun că sufletul este nepieritor, o parte din Dumnezeu şi inspirat de El şi, de aceea, El doreşte să mântuiască ceea ce în mod special este al Lui şi înrudit cu Sine; dar trupul este pieritor şi nu vine de la El, ca şi sufletul. Atunci, ce mulţumiri I se mai datorează şi ce manifestare a puterii şi a bunătăţii Lui este aceasta, dacă El intenţionează să mântuiască ceea ce, prin natura sa, este mântuit şi există ca parte a lui Dumnezeu? Căci el avea mântuirea prin sine şi, în ce priveşte salvarea sufletului, Dumnezeu nu face un lucru deosebit, căci mântuirea sufletului era destinul său firesc, dat fiind faptul că el este o parte a lui Dumnezeu, fiind inspirat de El. Însă celui care salvează ce îi aparţine nu i se datorează mulţumiri, căci prin aceasta, el se salvează pe sine. Cel care salvează o parte din sine, se salvează pe el însuşi prin propriile mijloace, ca să nu ajungă deficitar cu privire la acea parte, iar aceasta nu poate fi socotită acţiunea unui om bun. Căci nici atunci când un om face bine copiilor şi urmaşilor săi nu este numit un om bun, întrucât şi cele mai sălbatice fiare fac la fel şi, într-adevăr, suferă moartea, dacă e nevoie, de dragul puilor lor. Dar dacă un om ar săvârşi aceleaşi fapte pentru sclavii săi, acel om ar fi numit pe drept un om bun. De aceea, Mântuitorul ne-a învăţat să ne iubim vrăjmaşii, căci, spune El, ce răsplată vom avea? Aşadar, El ne-a arătat că este o faptă bună să îi iubim nu doar pe cei născuţi din El, ci şi pe cei care sunt fără Dumnezeu. Iar lucrurile pe care ni le porunceşte nouă, le îndeplineşte mai întâi El Însuşi.

CAPITOLUL IX – ÎNVIEREA LUI CRISTOS DOVEDEŞTE CĂ TRUPUL SE RIDICĂ LA VIAŢĂ

Dacă El nu avea nevoie de trup, de ce l-a vindecat? Iar faptul cel mai convingător este acela că El i-a înviat pe morţi. De ce? Nu ca să arate cum va fi învierea? Cum a înviat El atunci morţii? A înviat sufletele sau trupurile lor? Evident că pe amândouă. Dacă învierea ar fi fost numai spirituală, ar fi trebuit ca El, când i-a înviat pe morţi, să înfăţişeze trupul zăcând deoparte, singur, şi sufletul viu, separat de trup. Însă El nu a făcut aşa, ci a înviat trupul, confirmând astfel promisiunea vieţii. De ce a înviat El în trupul în care suferise dacă nu ca să arate învierea trupului? Dorind să confirme acest fapt, atunci când ucenicilor Lui nu le venea să creadă că a înviat în trup cu adevărat şi Îl priveau cu îndoială, El le-a zis: „Tot nu aveţi credinţă; Eu sunt”, i-a lăsat să Îl atingă şi le-a arătat semnul cuielor din palmele Lui. Când ei s-au convins prin toate aceste dovezi că era El, în trup, i-au cerut să mănânce cu ei, ca să se lămurească mai clar că El înviase într-adevăr în trup; iar El a mâncat fagure de miere şi peşte. Când le-a arătat astfel că există cu adevărat o înviere a trupului, dorind să le arate că era posibilă şi înălţarea acestuia la cer (după cum spusese El că locuinţa noastră este în cer), „El S-a înălţat la cer pe când ei priveau”, aşa cum era în trup. După tot ce s-a spus, dacă cineva mai pretinde dovezi ale învierii, nu se deosebeşte cu nimic de Saduchei, căci învierea trupului stă în puterea lui Dumnezeu şi, fiind mai presus de orice înţelegere, e stabilită prin credinţă şi se vede prin fapte.

CAPITOLUL X – TRUPUL ESTE MÂNTUIT, DE ACEEA VA ÎNVIA

Învierea este o înviere a trupului care a murit, căci duhul nu moare; sufletul se află în trup şi fără el, trupul nu poate trăi. Trupul nu mai este atunci când sufletul îl părăseşte, căci trupul este casa sufletului şi sufletul este casa duhului. Toate aceste trei elemente ale celor care nutresc o nădejde sinceră şi o credinţă neclintită în Dumnezeu vor fi mântuite. Având în vedere chiar argumentele lumii acesteia şi faptul că şi potrivit lor nu este imposibil ca trupul să fie regenerat, precum şi faptul că, pe lângă aceste dovezi, în întreaga Evanghelie Mântuitorul ne arată că există o mântuire a trupului, de ce mai ascultăm acele argumente periculoase şi necredincioase, fără să vedem că decădem atunci când plecăm urechea la un astfel de argument: că sufletul este nemuritor, dar trupul este muritor şi că nu poate fi readus la viaţă? Asemenea lucruri auzeam de la Pitagora şi de la Platon, înainte să aflăm adevărul. Dacă Mânuitorul ar fi spus acest lucru şi ar fi proclamat numai salvarea sufletului, ce lucru nou, care le întrecea pe cele auzite de la Pitagora, Platon şi cei de felul lor, ne-a adus El? Dar El a venit acum proclamând vestea cea bună a unei nădejdi noi şi necunoscute oamenilor. Într-adevăr, era un lucru nou şi neobişnuit ca Dumnezeu să promită că nu va ţine neputrezirea în neputrezire, ci că va transforma putrezirea în neputrezire. Dar pentru că prinţul răutăţii nu putea corupe în nici un alt fel adevărul, i-a trimis pe apostolii lui (oameni răi care au adus învăţături dăunătoare), alegându-i dintre cei care L-au răstignit pe Mântuitorul nostru. Aceşti oameni au purtat numele Mântuitorului, dar au făcut faptele celui care i-a trimis şi din pricina lor acest nume a fost vorbit de rău. Dar dacă trupul nu învie, de ce îl păzim astfel şi nu îi îngăduim mai degrabă să se complacă în plăcerile lui? De ce nu îi imităm şi noi pe doctori, care se spune că, atunci când au pacienţi fără speranţă, care nu mai pot fi vindecaţi, le permit să se dedea la toate plăcerile lor? Ei ştiu că aceşti oameni sunt pe moarte; la fel fac şi cei care urăsc trupul, scoţându-l afară din moştenirea lui în măsura în care pot. Acesta este şi motivul pentru care ei îl dispreţuiesc, pentru că în scurt timp va ajunge un cadavru. Dar dacă medicul nostru, Cristos, Dumnezeu, care ne-a izbăvit din poftele noastre, supune trupul nostru legilor Sale înţelepte şi cumpătate, este limpede că îl păzeşte de păcate pentru că el are nădejdea salvării, la fel cum medicii nu îngăduie oamenilor pe care speră să îi salveze să se dedea la orice fel de plăceri.

http://www.voxdeibaptist.org/justin_invierea.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/fragmente-din-lucrarea-pierduta-a-lui-iustin-despre-inviere/

Provocarea homosexualității…

download

Ori de câte ori este menţionată în Biblie homosexualitatea are o conotaţie negativă. Niciodată nu veţi găsi în Scriptură homosexualitatea având o conotaţie neutră sau pozitivă, ci întotdeauna negativă. Și totuși homosexualitatea nu este văzută mai rău decât alte păcate, ci e văzută la fel de rău ca toate celălalte păcate. Toate referinţele biblice condamnă comportamentul homosexual în mod clar împreună cu idolatria, hoţia, adulterul, minciuna, crima şi alte păcate. Sunt două întrebări provocatoare care, mai ales acum, necesită un răspuns.

1. Cum poate fi prevenită homosexualitatea?

În nici un caz doar prin marşuri de protest sau comunicări ştiinţifice, deşi acestea îşi au rostul mai ales dacă nu instigă la ură, ci la compasiune, la rugăciune şi la implicare pentru salvarea celor robiţi de păcatul acesta. Cu siguranţă nu poate fi combătută nici prin lecturi frumoase și nici măcar prin predici, deşi acestea sunt foarte importante şi este datoria noastră ca şi creştini să afirmăm cu orice risc:“Aşa vorbeşte Domnul!” Iar în cazul homosexualităţii Sfânta Scriptură spune că homosexualitatea este păcat, iar “plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Şi totuşi cum poate fi prevenită homosexualitatea?

Prin edificarea unui mediu familial sănătos. Deoarece homosexualitatea este generată frecvent prin relaţiile incorecte şi nesănătoase dintre părinți şi copii, dar şi datorită relaţiilor nesănătoase dintre cei doi părinţi, prevenirea homosexualităţii trebuie să înceapă în familie. Nici un copil nu va deveni homosexual dacă se bucură de căldură şi de o relaţie emoţională sănătoasă cu ambii părinţi. Biserica trebuie să susţină modelul biblic fundamental al familiei în care tatăl şi mama au roluri definite foarte clar. Biserica nu trebuie să se teamă să spună că tatăl este liderul familiei, copiii trebuie să fie respectaţi, dar și disciplinaţi. În același timp părinţii trebuie să aibă o relaţie reciprocă satisfăcătoare. Familiile stabile şi sănătoase ajută copiii la a-şi dezvolta o gândire sexuală normală.

Prin informarea corectă asupra homosexualităţii. Este cât se poate de clar că problema homosexualităţii trebuie discutată în Biserică şi nu negată. Apoi trebuie să ne ferim atât de atitudinea homofobă de condamnare, cât şi de atitudinea liberală de negare a păcătoşeniei actelor şi comportamentelor homosexuale. Atitudinea noastră ca şi creştini este aceea de a arăta ce spune Biblia despre controlul sexualităţii, despre dragoste, despre prietenie, despre sexualitate în general, inclusiv despre homosexualitate.

Prin dezvoltarea unei concepţii şi a unei imagini de sine sănătoase. Unii dintre cei care au căzut în păcatul acesta al homosexualităţii au ajuns acolo şi datorită unei imagini de sine extrem de proaste. Părinții trebuie să aibă grijă ce imagine de sine proiectează în copiii lor. Fiecare trebuie ajutat să-și înțeleagă valoareaextraordinară în ochii lui Dumnezeu.

2. Care ar trebui să fie atitudinea noastră ca şi creştini în mijlocul acestei controverse create de către susţinătorii homosexualităţii?

Să nu acceptăm niciodată să vorbim despre sexualitate fără să vorbim despre căsătorie. De ce este importantă această abordare? Pentru că Biblia aşează căsătoria în centrul existenţei umane. După ce Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască şi i-a adus împreună,le-a spus: creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi stăpâniţi-l. Pentru că fiecare căsătorie, fiecare familie trebuie să fie o imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că noi am învăţat din Scriptură că relaţiile sexuale au sens numai în contextul căsătoriei, orice altceva este perversiune, este păcat. De aceea, spune Geneza 2:24: “va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup.” Orice este în afara a ceea ce spune Dumnezeu, în Cuvântul Său, este păcat.

Ar trebui să fim atât de fascinaţi de căsătoria heterosexuală încât să refuzăm să acceptăm până şi posibilitatea căsătoriei homosexuale. Este foarte posibil ca în următorii ani sau zeci de ani Biserica să fie ultima comunitate de pe pământ care să ştie cu adevărat ce este căsătoria. Tot mai mult astăzi se redefineşte ce înseamnă căsătoria, ce înseamnă familia. Biblia a spus deja demult ce este şi biserica are mesajul acesta. De aceea trebuie să înţelegem că relaţiile noastre de căsnicie sunt adevăratele teste ale uceniciei noastre creştine şi o puternică armă misionară. Noi putem să câştigăm toate bătăliile politice (din păcate nu se întâmplă așa) cu cei care susţin homosexualitatea, putem să câştigăm la vot împotriva rezoluţiilor lor, dar dacă pierdem în familie, nu avem nici un mesaj de transmis şi am pierdut deja bătălia. Noi trebuie să ne învăţăm copiii să admire căsătoria atât prin exemplul nostru personal, cât şi prin relaţiile dintre noi şi să-i facem pe copiii noştri să înţeleagă că noi suntem cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Nu vor dori copiii noştri să întemeieze familii dacă noi nu-i vom convinge că nu există ceva mai extraordinar în universul acesta, aici pe pământul acesta unde ne-a lăsat Dumnezeu, decât o familie formată dintr-o mamă, un tată şi copiii adunaţi lângă ei.

Ar trebui să îi iubim pe homosexuali mai mult decât iubesc homosexualii homosexualitatea. Orice păcătos îşi iubeste păcatul, dar Biserica trebuie să-i iubească pe păcătoşi mai mult decât iubesc păcătoşii păcătoşenia. Aşa ne-a iubit Cristos pe noi şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii şi să iubim pe alţi păcătoşi aşa cum ne-a iubit Cristos pe noi. Cu cât mizeria morală este mai mare cu atât va trebui să ne păstrăm calmul şi să arătăm tot mai mult dragostea lui Dumnezeu.

Samy Tuțac

Predica(torul) de pe Munte – Mat. 5-7

 

The-Sermon-On-The-Mount

Alături de pilda celor zece fecioare, Predica este de pe Munte  este unul din cele două cele mai dificile texte din Evanghelii. Multitudinea de interpretări ilustrează mirarea, perplexitatea cu care o citim. Ea ne surprinde cu expresii ca acestea:

,, nu credeţi că am venit să stric Legea
… câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile
… dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor
… Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii’. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: ‘Prostule!’ va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice: ‘Nebunule’ va cădea sub pedeapsa focului gheenei.
… Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l  … Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine.
… Dar Eu vă spun … oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
… Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

Unii au spus că această predică este doar o chemare către un ideal imposibil de atins în viața aceasta, dar necesar așa cum este necesară alergarea după stelele cerului. Pentru aceștia, predica de pe munte este doar un fel de busolă care ne arată un Nord imposibil.

Alții au spus că Predica de pe Munte nu este pentru creștinii din Biserică, ci doar pentru cei ce vor trăi în viitoarea Împărăție Milenară. Conform acestei interpretări, predica anunță doar Constituția Împărăției pe care o va instaura Domnul Isus pe pământ la cea de a doua Sa venire. El ar fi instaurat această Împărăție dacă evreii L-ar fi primit. Cum n-au făcut-o, predica își așteaptă răbdătoare împlinirea, iar noi o citim doar ca pe o curiozitate.

În sfârșit, alții au spus că această predică ea este practică și trebuie aplicată întocmai, cu toate consecințele stranii pe care le implică. Astfel, cei ce păcătuiesc cu mâna sau cu ochii ar trebui să fie ciungi și chiori, iar cei ce pronunță insulte ca ,,prostule“ sau ,,nebunule“ trebuie aruncați în temniță. O astfel de interpretare a dus și duce pe alocuri la tot felul de ,,comune“ creștine care ies din lume și se izolează de societate. Tot din această interpretare s-a născut și ,,autoflagelarea“ și mutilarea trupului. Dacă această predică trebuie impusă de Biserică, ea duce iremediabil la o nouă și constantă ,,Inchiziție“.

Cheia impasului aparent

Este clar că niciuna din interpretările de mai sus nu stă în picioare. Atunci care este interpretarea cea bună? Ce-a vrut să spună atunci Domnul Isus în fața unora din cele mai pestrițe, mai declasate și mai decăzute mulțimi care L-a ascultat vreodată? Pentru că nu trebuie să uităm că ea n-a fost rostită în aula unei Universități creștine ca o teză de doctorat și nici în fața unei audiențe ilustre de sfinți teologi!

,,Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care erau în norod. I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi, şi El îi vindeca. După El au mers multe noroade din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte şi, după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: …“ (Mat. 4:23 – 5:2a).

Ca să găsesc înțelesul adevărat al Predicii de pe Munte,  mi-au trebui ani de zile de cercetări în care am consulat ce au spus alții despre ea.  Răspunsul mi-a venit într-o singură clipă însă, printr-o străfulgerare divină.

Mi-am dat seama dintr-o dată că nu pricepeam pentru că mă uitam acolo unde nu trebuie. Nu trebuia să măuit nici la predica de pe munte și nici la ascultătorii de pe munte, ci trebuie să mă uit țintă doar la Predicatorul de pe Munte.

,,De ce a rostit Isus Christos această predică? Care a fost intenția Lui cu ea?

Nu cred că Persoana de pe munte s-a vrut un al doilea Moise, venit ca să ne dea o nouă ediție, îmbunătățită și revizuită, a celor Zece Porunci. Nu cred că, după experiența milenară cu evreii, Dumnezeu s-a gândit că ar fi nimerit să ridice cele Zece Porunci la un palier și mai înalt, și mai inaccesibil. Este adevărat că poruncile de pe Sinai au fost tot zece, ca și fericirile din Predica de pe Munte, dar aici se termină orice asemănare dintre cele două seturi. Cele zece fericiri nu sunt sinonime cu cele zece porunci.

Părerea aceasta este bazată pe hotărârea Consiliului de la Ierusalim care au acceptat punctul de vedere al lui Petru:

,,Atunci, unii din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat şi au zis că neamurile trebuie să fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise. După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis:

„Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapte 15:5-11).

În fața acestor evidențe, eu am ajuns să cred din toată inima că Predica de pe Munte n-a fost rostită ca să fie împlinită de oameni. Dumnezeu știa încă de la Sinai că evreii nu vor putea să țină Cele Zece Porunci! N-ar fi avut nici un rost să vină în Persoana Fiului Său ca să pună pe umerii noștri un jug și mai aspru. Ar fi fost cu totul inutil și total lipsit de dragoste. Dacă ar fi doar o ediție revăzută și îmbunătățită a Legii lui Moise, Dumnezeu ar fi putut-o da evreilor printr-un profet ca Ilie sau Maleahi, n-ar fi trebuit să vină El însuși să ne-o spună!

Repet, trebuie să ne schimbăm privirea de la Predica de pe Munte la Predicatorul de pe Munte. El nu ne oferă doar o nouă listă de pretenții divine, ci se oferă pe Sine ca Singurul care poate ridica omenirea decăzută la standardele amețitoare ale împărăției copiilor lui Dumnezeu.

Eu cred că Predica de pe Munte conține o ofertă divină făcută de Dumnezeu prin Isus Christos. Ea este un fel de ,,Iată ce nu veți putea face voi niciodată, dar ce voi putea face Eu prin voi, dacă-mi dați ocazia, dacă Mă lăsați să trăiesc în voi. Acesta este scopul cu care M-am coborât acum printre voi“. Predica de pe Munte ne spune deci câteva lucruri:

Ne spune că standardele împărăției lui Dumnezeu nu se schimbă, fiind chiar mai înalte decât ne-am putea închipui noi din ceea ce cunoșteam deja prin Legea lui Moise!

Predica ne mai spune că Dumnezeu nu este dispus să coboare standardele Lui la decadența noastră, ci vrea să ne ridice pe noi la standardele Lui. Predica culminează cu un apel extraordinar:

,,Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit“ (Matei 5:48).

cel mai important lucru pe care ni-l spune însă Predica de pe Munte este  că Predicatorul de pe Munte poate să ne ridice la viața nouă zidind în noi o natură dumnezeiască! El n-a venit ca să mai adauge o povară la nevrednicia noastră, ci S-a coborât pe pământ ca să ne facă asemenea Tatălui nostru care este în ceruri! El a venit ca să moară pentru păcatele noastre, iar apoi să se nască în fiecare inimă de credincios, să ia chip și să crească ,,până vom ajunge toți la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“ (Gal. 4:19; Efes. 4:13).

Privită prin prisma Persoanei care o rostește, predica de pe Munte devine dintr-o dată nu numai posibilă sau probabilă, ci obligatorie. Ea nu ne spune ce să facem noi, ci ceea ce este gata să facă El în noi și prin noi, dacă-i dăm voie. Predica de pe Munte nu este doar o busolă, ci o foaie de parcurs pentru cei aflați în drum spre împărăția cea eternă și desăvârșită a Celui care a rostit-o.

Caracterul Lui este ceea ce vom deveni prin rodirea Duhului lui Dumnezeu în noi. Așa trebuie să înțelegem cele zece virtuți ale ,,Fericirilor“ din debutul predicii de pe Munte. Isus Christos este singura ilustrați desăvârșită a acestor virtuți, iar programul Lui de ,,salvare“ a celor căzuți în robia păcatului este duplicarea acestor virtuți în fiecare din frații și surorile Sale. ,,Fericirile“ ne arată cum este El și cum vrea El să ne facă pe voi.

Iată cum Îl arată fericirile pe Isus Christos însuși.

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția lui Dumnezeu – Mat 5:3
El a fost sărac în duhul
 – Măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat de hainele Lui cerești și a luat zdrențele umanității, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor (Filip. 2:6-7). A făcut-o ca să ne salveze și ca să ne arate ce înseamnă cu adevărat să fi om.

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! – Mat. 5:4
El a plâns –
 Așa cu L-a anunțat mai dinainte Isaia, Isus Christos a fost ,,om al durerii și obișnuit cu suferința. A plâns la mormântul lui Lazăr. A plâns pentru cetatea Ierusalim. Obrajii lui au fost scăldați în râuri de lacrimi, izvorâte de sub sprâncenele încruntate ca să umbrească ochii aprinși de inimaginabila Lui durere.

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! – Mat. 5:5
El a fost blând –
 Deși este Atotputernic, a intrat în Ierusalim călare pe mânzul unei măgărițe. Deși este sfânt, și-a frecat coatele în părtășia cu cei declasați și alungați din societatea celor respectabili. El i-a luat apărarea femeii prinse în preacurvie și, deși Îi stăteau la dispoziție legiuni de îngeri, a preferat să se lase prins de dușmani, a acceptat să fie schingiuit și și-a sfârșit viața atârnat pe o cruce a infamiei.

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! – Mat. 5:6
El a fost flămând și însetat –
 Isus Christos a refuzat să mănânce pâinea oferită de Satan în pustie și, pe cruce, a refuzat să bea din buretele oferit de soldatul roman. A ales să aștepte pe Tatăl Său să-i dea pâine și apă, chiar dacă asta a însemnat să stea 40 de zile de post în pustie și șase ore de arșiță pe cruce. De fapt, mâncarea Lui a fost să facă voia Tatălui Său, iar băutura Lui a fost să bea paharul care i s-a dat în Ghețimane.

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! – Mat. 5:7
El a fost milostiv –
 Inima Lui a fost mișcată la vederea mulțimilor de oameni rătăciți ca niște oi fără păstor. Mâinile Lui, înainte să fie întinse pe cruce, au fost întinse mereu spre ei, ca să le fac bine, ca să-i vindece, ca să-i hrănească, ca să-i aducă aproape de inima Sa.

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!  – Mat. 5:8
El a avut inima curată –
 Cineva a spus că puritatea este consistență în neprihănire. Inima Lui a fost dintr-o singură bucată, neîntinată de alte pasiuni, imposibil de amestecat cu alte lucruri oferite ispititor de Satan ca să-L despartă de Tatăl.

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! – Mat. 5:9
El a fost un împăciuitor –
 Lucrarea Lui a fost să vină din cer ca să întoarcă o umanitate rătăcită la inima iubitoare a Tatălui. Trupul Lui schimonosit pe cruce a fost puntea pe care ne-a oferit-o ca să putem trece prăpastia care ne desparte.

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! – Mat. 5:10
El a fost prigonit – 
Așa l-a prezentat Isaia: ,,Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.“

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! – Mat. 5:11
El a fost ocărât – 
L-au învinuit că hulește, că lucrează cu puterea lui Belzebul, că are drac. „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut peste Mine”.

Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri. – Mat. 5:12
El este bucuros și răsplătit – 
Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Evrei 12:2).

Puterea Predicii de pe Munte este Persoana predicatorului care a rostit-o. Împlinirea ei nu se poate face prin strădaniile noastre neputincioase, ci prin oferta Lui binevoitoare. El a venit să-Și trăiască în noi viața Lui biruitoare.

Ziua a 30-a: Oferind ospitalitate | #Pray30Days

30 zile de rugăciune, Interne, Rugăciune

Ziua a 30-a: Oferind ospitalitate | #Pray30Days

Pe podea, în jurul unei tăvi pline cu friptură de miel, curmale, legume şi pâine, s-a aşezat un grup pestriţ de oameni. Ne-am strâns toţi împreună pentru a sărbători dragostea cerească care ni s-a arătat. Oaspeţii erau un grup divers de localnici care cunoşteau Dragostea divină, dar prieteni de ai lor din alte ţări. Trei limbi se vorbeau la masă şi toţi se simţeau bineveniţi.

Gazda explică: „Deoarece această sărbătoare este atât de importantă pentru noi, am vrut ca voi, prietenii noştri, să vă alăturaţi nouă.” şi a continuat să ne împărtăşească povestea din spatele sărbătorii „Dragostea este cu noi”. Ne-a explicat faptul că deşi pentru masa noastră de azi s-a sacrificat un miel, noi nu mai trebuie să facem acest sacrificiu, pentru că Iubirea a devenit Mielul şi S-a jertfit pentru a reface ceea ce era frânt.

„Vrem ca anul acesta”, a continuat el, „să sărbătorim Iubirea prin a ne spune unii altora cum Aceasta ne-a schimbat viaţa fiecăruia.” După ce ne-am povestitit fiecare experienţele, masa delicioasă a fost savurată cu entuziasm, după care ne-am amuzat cu nişte jocuri distractive. Înainte de a pleca, fiecare a primit în dar o lanternă având scrise pe ea cuvintele spuse cu multă iubire: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”

Această sărbătorire care a avut loc în Africa de Vest este un bun exemplu pentru felul în care ucenicii lui Hristos pot sărbători într-o atmosferă ospitalieră împreună cu prietenii musulmani. După încheierea acestei seri, unul dintre musafiri i-a spus gazdei: „Ştii, noi am crescut fiind învăţaţi că oamenii ca tine sunt îngrozitori, dar nu am avut niciodată şansa să auzim ce credeţi direct din gura unuia dintre voi. Timpul petrecut în casa ta a fost o oportunitate excelentă.”

Motive de rugăciune:

Cere-i lui Dumnezeu inspiraţie cu privire la modul în care poţi fi ospitalier cu musulmanii din jurul tău.

Rugaţi-vă pentru lucrătorii din zonele musulmane care organizează sărbătoriri ale Iubirii lui Dumnezeu în aceste comunităţi.

Roagă-te pornind de la textul din Ioan 2:1-11.

https://www.stiricrestine.ro/2019/06/04/ziua-a-30-a-oferind-ospitalitate-pray30days/?

Asociația „Învățătură din Cuvânt” organizează tabăra de muzică „Asaf”.

download

Vacanța de vară poate fi folosită cu mult succes pentru creșterea spirituală a copiilor dumneavoastră. Urmăriți în emisiune a Actual recomandări pentru vara 2019.
În premieră pentru Republica Moldova, Asociația „Învățătură din Cuvânt” organizează tabăra de muzică „Asaf”. Organizatorii își propun să contribuie la creșterea calității închinării în bisericile din țară. La tabără sunt invitați toți creștinii care sunt implicați în slujirea de laudă și închinare – vocaliști, instrumentaliști, dar și operatorii de sunet. Cine mai poate participa la tabără, de la ce vârstă, perioada taberei, costul dar și alte detallii aflați din video de mai jos.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.