
Pagina de Istorie
Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.
ISTORIE BAPTISTĂ
De la fondarea biserici creştine până în prezent
de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)
CAPITOLUL V
PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.
Secţiunea V
Olandezul Sicke Snyder – Edictul Furios – Inchiziţia – Severitatea lui Philip II. – Tortura – Lysken – Gerrit Hase-poot – Joris Wippe – Execuţiile particulare – Horrid Rackings
În anul 1525 mulţi dintre Baptişti s-au refugiat în Olanda, sperând să fie în stare să îl slujească acolo pe Dumnezeu în linişte. Probabil ei ar fi făcut aceasta, dacă s-ar fi putut abţine de la a predica Evanghelia, şi s-ar fi abţinut de la a propaga credinţele lor distictive. Dar aceasta era imposibil. În spiritul creştinismului Apostolic, ei „au mers pretutindeni predicând Cuvântul.” O mulţime de ascultători au fost convertiţi, botezaţi şi s-au alăturat sectei persecutate, în Amsterdam, Antwerp, Haarlem, şi în alte locuri. Apoi mâna tiraniei i-a apăsat din greu. Împăratul Charles V., a căror domenii aparţineau olandezii, a poruncit ca ereticii să fie trataţi cu o severitate necruţătoare, şi că Baptiştii ar trebui să fie însinguraţi pentru o răzbunare specială. Primul martir al cărui nume este înregistrat era „sora lui Weynken Claes din Monickendam, o văduvă,” care a fost ştrangulată şi apoi a fost arsă, la Haga, 20 noiembrie 1527. Ea a mers la locul execuţiei „plină de bucurie, ca şi când s-ar fi dus la un festival.” Ultimele ei cuvinte au fost, „rămân credincioasă lui Dumnezeu.”1 În acelaşi an Jan Walen şi alţi doi, au fost omorâţi în Haarlem. „Fiind legaţi de stâlpi cu lanţuri, şi un foc fiind pus împrejurul lor, ei au fost prăjiţi încet, până când măduva a ieşit din oasele picioarelor lor. Astfel ei au fost arşi şi prăjiţi în sus, până când moartea a venit spre uşurarea lor.”2
Sicke Snyder, (adică, Sicke, croitorul, numele său propriu fiind Freerks) a fost decapitat la Leeuwarden, în 1531. El a „primit botezul creştin pe baza mărturisirii credinţei sale, ca un semn că este un fiu regenerat al lui Dumnezeu, potrivit poruncilor lui Hristos, căutând astfel să trăiască şi să umble în ascultare faţă de Făcătorul său. Pentru aceasta el a devenit un prizonier în lanţuri la Leeuwarden, în Friesland, şi a suferit multă suferinţă din partea duşmanilor adevărului. Şi de vreme ce nu a putut să fie adus la apostazie prin chinuri, el a fost executat în acelaşi loc executat prin sabie, arătând o mare fermitate, purtând mărturia faţă de credinţa adevărată, şi confirmând-o prin moarte şi prin sânge… Astfel este înregistrată sentinţa sa în Cartea de sentinţe criminale a Curţii din Friesland: – „Sicke Freeks, în acest 20 martie 1531, este condamnat de Curte pentru a fi executat cu sabia; trupul său va fi pus pe roată, şi capul său va fi pus pe un stâlp, pentru că el a fost rebotezat, şi perseverează în acel botez.””3
În 1532, trei persoane au fost arse în Hague. Ei au fost „legaţi cu lanţuri de stâlpi, şi un mare foc a fost pus împrejurul lor, ei au fost prăjiţi până au pierit.” În Amsterdam, „nouă bărbaţi au fost luaţi din paturile lor noaptea, cu suspiciunea de Anabaptism, au fost grăbiţi spre Hague, şi după ce au fost închişi patru nopţi, au fost decapitaţi prin porunca Împăratului. Trupurile lor au fost arse, dar capetele lor au fost puse în conserve de hering şi trimise în Amsterdam, unde au fost puse pe stâlpi.”4 Prin edicte publicate în următorul an toate persoanelor li s-a interzis să transporte predicatori Baptişti în Olanda; şi Baptiştii încăpăţânaţi, adică, cei care au refuzat să retracteze, au fost condamnaţi să sufere cea mai mare pedeapsă a legii. În ascultare faţă de aceste edicte lucrararea de cruditate a continuat.
În 10 iunie 1535 a fost publicat un edict înfuriat la Brussels. Moartea prin foc era pedeapsa tuturor Baptiştilor care trebuie să fie detectaţi şi refuză să renunţe. Dacă ei retractează tot vor muri, dar nu prin foc; bărbaţii urmau să îi omoare prin sabie, „iar femeile într-o groapă scufundată.” Cei care rezistau operaţiei edictului eşuând să îi predea pe Baptişti autorităţilor, urmau să sufere aceeaşi pedeapsă ca şi complici. Informatorilor li s-au promis o treime din averile confiscate. Şi tuturor persoanelor li se interzicea să „pretindă sau să caute vre-un favor, o iertare sau o reconciliere pentru numiţii Anabaptişti, sau re-botezatori, sau să prezinte, din partea lor, orice petiţie sau donaţie; – înţelegând prin aceasta,” a spus Împăratul, „că nu este voia noastră, nici nu vom permite, ca orice Anabaptişti, sau re-botezatori (datorită opiniilor lor rele), să fie primiţi în favoare, ci să fie pedepsiţi ca o avertizare pentru alţii, fără nici o disimulare, favor sau întârziere.”5
Un edict similar a fost publicat în septembrie 1540. Şi a fost adoptat un nou experiment. Portretele principalilor Reformatori, Baptişti fiind incluşi, erau puse la porţile oraşelor, şi în alte situaţii publice, acea recunoaştere şi capturare ar putea să se facă mai uşor. Recompense mari au fost oferite pentru prinderea slujitorilor.6
Inchiziţia a fost introdusă în Olanda de Charles V. în 1550. O mare anxietate a fost stârnită, şi unele dintre oraşe au refuzat categoric să publice edictul. Atât de puternice au fost protestele, încât Împăratul a consimţit să modifice condiţiile edictului în anumite privinţe; dar nu a existat nici o relaxare a severităţii faţă de Baptişti. „Protestanţii şi Papiştii s-au unit să îi oprime şi să îi persecute.”7
Când Philip II l-a succedat pe tatăl său, Charles V., cu ocazia abdicării celui din urmă, în anul 1556, el a reînnoit edictul din 1550, cu articole adiţionale. Publicarea cărţilor Baptiste a fost interzisă, şi dreptul de a le lua proprietatea lor, prin vânzare sau voinţă, a fost înlăturat. Nici magistraţii sau judecătorii nu au moderat sau micşorat penalităţile în cel mai mic grad.8 În 1560, şi din nou în 1563, aceste edicte au fost reînnoite şi încă mai departe extinse, astfel ca să nu existe nici o posibilitate de scăpare. Un sumar al proclamaţiei emisă în ultimul an menţionat va sluji să arate starea periculoasă a societăţii din Olanda în acea vreme. „Nici o persoană nu trebuie să se mute din Flanders în Olanda fără certificate din partea preoţilor sau magistraţilor. Fiecărui colonist i s-a cerut să ofere dovada că, copiii săi au fost botezaţi conform ritualurilor din Roma. Moaşelor li s-a impus să jure că vor asigura încreştinarea fiecărui copil la a cărui naştere ar putea să fie prezente, şi în cazul oricărei neglijenţe să raporteze aceasta magistraţilor. Conventiclii urmau să fie căutaţi cu grijă şi să fie reprimaţi. Părinţilor li se poruncea să îşi trimită copiii la biserică şi la şcoală. Casele celor care vindeau cărţi şi pachetele agenţilor trebuiau să fie căutate de publicaţii eretice. Tuturor oamenilor li se poruncea să frecventeze biserica în masă în fiecare duminică şi în fiecare sărbătoare. O absenţă continuă de o lună urma să fie pedepsită la discreţia judecătorilor. Nici o persoană suspectă de erezie nu putea să fie pusă în posturi de conducere. În plus, aşa cum s-a afirmat mai înainte, toate hotărârile anterioare referitoare la arderea, decapitarea, înnecarea şi arderea de viu, rămâneau în forţă deplină.”9
Înregistrările din această perioadă sunt cu adevărat înbolnăvitoare de inimă. Este minunat că unii dintre Baptişti au supravieţuit. Şi totuşi ei au devenit mai puternici şi mai puternici. Menno Simon, a cărui strădanii publice au început în 1537, a predicat, a format biserici, a publicat cărţi şi a călătorit mult, adesea expus la mari pericole, aşa cum se va relata mai târziu; cu toate acestea, deşi s-a pus un preţ pe capul său, planurile duşmanului au fost înfrânte, şi Menno a murit în pace. Mulţi alţi slujitori au fost neobosiţi în zelul lor, printre care Dirk Philips şi Leonard Bouwens merită cea mai onorabilă menţiune.
Martirologia Baptistă conţine observaţii distincte despre cam patru sute de fraţi şi surori care au fost omorâţi în mod barbar în Olanda şi în Flanders sub operaţia edictelor amintite mai înainte. Mizeria şi ruina care a căzut pe familiile lor nu poate fi descrisă. Mai mulţi au suferit, despre ei nu s-a păstrat nici o relatare. A fost un anotimp de „mare necaz.”
Tjaert Reynerson, „un fermier evlavios,” a fost decapitat în Leeuwarden în 1539, pentru că el „din compasiune şi dragoste frăţească l-a găzduit în secret pe Menno Simon în casa sa în marea sa nelinişte.” El a fost ameninţat frecvent de tortură înainte de execuţia sa, dar nu şi-a trădat slujitorul său şi nici credinţa sa.10
Jan Claeson a transmis mai departe tipărirea şi publicarea lucrărilor lui Menno Simon. Pentru aceasta el a fost condamnat „să fie executat prin sabie; trupul său să fie întins pe roată; capul să fie pus pe un rugăciune.” Bestevaer, un frate vârstnic, a suferit împreună cu el. „Dragul frate Jan Claeson, a confirmat Cuvântul lui Dumnezeu cu sângele său roşu aprins, şi după aceea a fost dat ca hrană pentru păsări şi fiare sălbatice… Vârstnicul Bestevaer, având optzeci şi şapte de ani, tot astfel de bună voie a cedat capul şi barba sa gri la lovitura sabiei acelor tirani pentru adevărul lui Isus Hristos. Ei se odihnesc acum împreună sub altar.11
Un număr de Baptişti s-au întâlnit în secret în Rotterdam, în 1554, „ca să vorbească unul cu altul pentru zidirea reciprocă şi stabilirea în adevărul sfintei Evanghelii pe care au primit-o; astfel, cu o gură şi inimi smerite pentru a se ruga marelui Dumnezeu al cerului şi al pământului pentru iertarea păcatelor lor, şi darul Duhului Sfânt, şi de asemenea cu armonie în laudă şi mulţumire faţă de cel mai adorabil nume al Său.” Ei au fost trădaţi, prinşi, torturaţi, şi apoi daţi la moarte; bărbaţii prin sabie; femeile au fost „aruncate într-o barcă, şi au fost împinse sub gheaţă până când a urmat moartea.” Una dintre ele era „o tânără de doar patrusprezece ani.” Ea a compus imnul care se găseşte în vechea carte de imnuri, începând:
„Spre lumea largă Emanuel a venit,
A părăsit Împărăţia Tatălui Său,” etc.12
Richst Heynes a fost martirizat în 1547. Când ofiţerii erau trimişi acasă la ea, soţul ei a scăpat. „Dar pe ea au tratat-o cu severitate şi au legat-o cu cruzime, fără nici o milă sau compasiune, deşi gravidă, şi atât de aproape era întemniţarea ei încât moaşa era deja cu ea. În ciuda tuturor acestora ei au condus-o departe, fără să ţină seama de lacrimile şi strigătele copiiilor ei mici, la închisoarea din Leeuwarden, unde, după trei săptămâni de închisoare, ea a născut un fiu… Apoi ei au cauzat mari chinuri asupra acetei oi a lui Hristos, şi au torturat-o într-un asemenea grad încât ea nu şi-a putut ridica mâinile la cap. Astfel ea a fost tratată inuman, în principal pentru că nu a oferit dovezi împotriva fraţilor ei. Căci aceşti lupi nu au fost deloc satisfăcuţi, ci încă au însetat după mai mult sânge nevinovat. Dar Dumnezeul credincios, care este un refugiu în vreme de nevoie, şi un scut pentru toţi cei care se încred în El, a păzit gura ei, astfel că nimeni nu a suferit prin ea. După ce toate mijloacele au eşuat să o despartă de Hristos, ea a fost condamnată în locul menţionat mai sus, şi ca o fiară sălbatică a fost pusă într-un sac şi aruncată în apă până când viaţa ei s-a stins.”13
Tortura a fost folosită în mod constant, fie pentru a forţa o retractare fie pentru a procura descoperirea locurilor de ascundere a fraţilor. Victimele au fost întinse pe roată; sau suspendate de mâini, cu greutăţi enorme ataşate de picioare; sau au fost folosite şurubelniţe; sau un instrument similar aplicat gleznelor. Demonii care au aplicat aceste torturi au plătit fără deosebire de sex, stare sau vârstă. Fecioara delicată, slujitorul onorat, confesorul venerabil de şaptezeci de ani şi mai mult, au fost în aceeaşi măsură supuşi testului brutal.
În anul 1551, Jeronimus Segerson şi un altul au fost arşi în Antwerp. Scrisorile lui Segerson, scrise când era în închisoare, respiră un duh de evlavie înălţată şi de răbdare bărbătească. „Mai degrabă aş fi fost torurat,” a zis el, „de zece ori pe zi, şi apoi în final să fiu prăjit pe un grătar, decât să renunţ la credinţa pe care am mărturisit-o.”
Lysken, soţia lui Segerson, a fost înnecată. Relatarea examinării şi a morţii sale este atât de interesantă încât vom transcrie cea mai mare parte din ea.
„Lysken, sora noastră, în durerile naşterii în lanţuri, şi-a terminat în cele din urmă perioada pelerinajului ei, rămânând stabilă în Cuvântul Domnului chiar până la sfârşit; Domnul fie veşnic lăudat. Ea a fost îndrăzneaţă şi nedeghizat şi-a mărturisit credinţa ei la tribunal, în faţa magistraţilor şi a mulţimilor. Prima întrebare pe care i-au pus-o a fost despre botez. Ea a spus, „Recunosc doar un botez, chiar acela care a fost folosit de Hristos şi de ucenicii Săi, şi ne-a fost lăsat nouă.” „Ce susţii referitor la botezul copilului?” a întrebat şeriful. La care Lysken a răspuns, „Nimic decât un simplu botez al copilului, şi o instituţie umană.” La aceasta banca s-a ridicat şi s-au consultat împreună, în timp ce Lysken, între timp, a mărturisit şi a explicat clar oamenilor motivul credinţei ei. Apoi ei au pronunţat sentinţa. Lysken a vorbit astfel băncii: „Acum voi sunteţi judecători; dar va veni vremea când veţi dori să fi fost păstrători ai oilor, căci este un judecător şi Domnul care este mai presus de toţi; El vă va judeca la vremea sa. Dar noi nu trebuie să ne luptăm împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva domniilor, puterilor şi stăpânitorilor întunericului acestui pământ.” Banca a spus, „Luaţi-o din tribunal.”
„Atunci oamenii au alergat repede să o vadă, şi Lysken le-a vorbit evlavios. „Să ştiţi că eu nu sufăr pentru jaf, sau crimă, sau orice fel de nelegiuire, ci doar pentru Cuvântul incoruptibil al lui Dumnezeu.””
Apoi ea a fost re-condusă la închisoare, unde au vizitat-o doi călugări, şi s-au străduit, dar în zadar, să o întoarcă de la credinţă. Următoarea dimineaţă ea a suferit.
„Sâmbătă dimineaţa ne-am trezit devreme, unii înaintea zilei, alţii cu lumina zilei, pentru a vedea căsătoriile care credeam că se vor sărbători atunci; dar criminalii şireţi ne-au întrecut. Am dormit prea mult, căci ei şi-au sfârşit lucrarea lor criminală între ora trei şi patru. Ei au dus acea oaie la Scheldt, şi au pus-o într-un sac, şi au înnecat-o înainte ca să ajungă oamenii, astfel că puţini oameni au văzut aceasta. Totuşi, unii au văzut-o. Ea a mers curajoasă la moarte, şi a vorbit fără teamă: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul.” Astfel ea a fost eliberată, şi a trecut, spre slava Domnului, ca prin harul lui Dumnezeu mulţi să fie mişcaţi de aceasta.”
„Când oamenii s-au adunat, şi au auzit că ea era deja moartă, aceasta a determinat o mare dezordine printre ei, căci aceasta i-a întristat atât de mult ca şi când ea a fost executată în public. Căci oamenii au spus, „Hoţii şi criminalii sunt aduşi în public înaintea tuturor oamenilor; dar înşelăciunea lor este astfel mai evidentă.” Oamenii simpli cu inimă au întrebat, „De ce trebuie să moară aceste persoane, căci mulţi dau o mărturie bună despre ei?” Unii dintre prieteni au fost prezenţi, şi au vorbit deschis oamenilor, – „Motivul este că ei sunt mai ascultători de porunca lui Dumnezeu decât de cea a Împăratului sau a oamenilor; pentru că ei s-au întors cu inima lor către Domnul Dumnezeul lor, de la minciuni la adevăr, de la întuneric la lumină, de la nelegiuire la dreptate, de la necredinţă la credinţa adevărată, şi şi-au corectat în consecinţă: vieţile lor, şi au fost botezaţi, căutând să fie credincioşi adevăraţi, potrivit poruncii lui Hristos şi a practicii Apostolilor.” Mai departe ei au arătat oamenilor, din Cuvântul lui Dumnezeu, că Papiştii sunt cei despre care a profeţit Apostolul Pavel, şi anume, duhurile înşelătoare care învaţă doctrinele diavolilor; şi mai mult, că cei neprihăniţi trebuiau să sufere de la început, din timpul lui Abel până în prezent; şi că Hristos de asemenea a suferit şi a intrat în slava Tatălui Său, şi ne-a lăsat un exemplu nouă pentru ca noi să călcăm pe urmele Sale; căci „cei ce vor să trăiască în evlavie în Hristos Isus trebuie să sufere persecuţie.””14
Gerrit Hase-poot a trăit în Nymegen. În timpul căldurii persecuţiei el a zburat spre alt loc. După un timp el s-a întors pentru a-şi duce înapoi soţia şi copiii, dar a fost văzut de unul dintre ofiţerii şerifului, care l-a informat pe stăpânul său, în a cărui custodie a fost luat şi a fost condamnat la moarte. „După condamnarea sa,” spune istoricul, „soţia sa a venit în Primărie să mai vorbească încă o dată cu el, să se despartă de el, şi să spună adio iubitului ei soţ, ducând un copilaş de mână, care, din tristeţe, cu greu a putut să îl sprijine. Când i-a fost prezentat vinul (potrivit obiceiului de a da vin celor care sunt condamnaţi la moarte), el i-a spus soţiei sale, „Nu doresc acest vin, dar sper să beau din vinul cel nou, şi să îl primesc sus în casa Tatălui meu.” Cu mare tristeţe ei au fost separaţi unul de altul, spunându-şi adio în această lume (căci soţia nu a mai putut să stea, ci a leşinat din cauza durerii). Apoi el a fost condus la moarte. Fiind luat din căruţă spre eşafod, el şi-a ridicat vocea sa, şi a cântat imnul –
„Tată din ceruri, pe Tine te chem,
O întăreşte-mi Tu credinţa mea.”
Apoi a căzut pe genunchii săi şi a făcut o rugăciune sinceră către Dumnezeu. Când a fost grăbit spre locul de execuţie, şi-a aruncat papucii din picioare, spunând, „Ar fi păcat să îi ard, căci ei ar putea să fie de vre-un folos unei persoane sărace!” Ştreangul cu care a fost legat s-a dezlegat, nefiind bine strâns de călău, el şi-a ridicat din nou vocea şi a cântat restul imnului de mai sus –
„Adio, voi sfinţi, adio;
Ce dacă sfârşesc astfel!
Nu mai este mult şi Domnul va veni,
Singurul nostru Conducător, Prieten:
Cu bucurie aştept slăvita zi,
Ca să umblu cu tine în şirul alb.”
Călăul a ajustat frânghia şi acest martor pentru Isus a adormit, şi apoi a fost ars.”15
La martirajul lui Joriaen Simons şi Clement Dirks, la Haarlem, în 1557, a fost o mare ardere de cărţi. Joriaen era un vânzătorambulant, şi a transportat un număr mare de lucrări Baptiste. „Dar când s-a observat că acele cărţi au luat foc, s-a stârnit o asemenea rumoare printre oameni, încât magistraţii s-au îndepărtat repede. Apoi oamenii au aruncat cărţile în mulţime, care le-au prins cu mult dor. Astfel, prin providenţa lui Dumnezeu, în loc ca adevărul să fie stins, după cum era intenţionat, s-a răspândit şi mai mult citirea unui număr atât de mare de cărţi.”16
Cu timpul, chiar magistraţii şi călăii au obosit în lucrul lor, şi s-au dezgustat de cruzimea inchizitorilor lacomi de sânge. Un exemplu al acesteia a avut loc în 1558. Joris Wippe era un primar la Menin, în Flanders. Când el a devenit Baptist, a fost obligat să părăsească acel loc. El s-a stabilit în Dort, în Olanda, s-a angajat în afaceri ca piuar, şi a fost foarte stimat de către concetăţenii săi. Când magistraţii au fost informaţi că el este Baptist, şi au fost obligaţi să ia toate măsurile împotriva lui, ei au făcut tot ce era în puterea lor să împiedice moartea sa; dar autorităţile înalte i-au învins. „Când Joris era condamnat la moarte, călăul s-a plâns, cu ochii înlăcrimaţi, că el trebuie să omoare un om care îşi hrănea adesea soţia şi copiii săi, şi mai degrabă ar fi înlăturat din slujbă decât să execute un om care i-a făcut lui şi altora atât de mult bine, şi niciodată nici un rău. Joris a fost în cele din urmă înnecat în închisoare noaptea, într-un container plin de apă, de unul dintre executanţii de hoţi, care, sub îndrumarea magistratului, a înfăptuit slujba de călău, şi l-au aruncat înapoi în apă. Astfel el şi-a oferit trupul său Domnului în 1 octombrie, în al patruzeci şi unul-lea an al său. Ziua următoare trupul său a fost suspendat de picioare pe un eşafod înalt, la locul execuţiei, pentru sportul oamenilor. Ca şi Stăpânul său, Hristos, el a fost numărat printre cei fărădelege. În ziua următoare, câţiva oameni răi au fost biciuiţi şi exilaţi. Călăul, după ce i-a judecat pe aceştia, a spus, „Ei l-au crucificat pe Hristos, dar pe Baraba l-au eliberat.””17
Uneori execuţia avea loc în ascuns, în limitele închisorii. Andries Langedul şi alţi doi au fost decapitaţi la Antwerp în 1559, „nu public, ci în închisoare. Ceilalţi prizonieri (dintre care erau mulţi acolo) au putut să vadă aceasta prin ferestrele celulelor lor. Când Andries a îngenunchiat pentru a primi lovitura sabiei, el şi-a împreunat mâinile spunând, „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez” – dar „îmi încredinţez duhul meu” nu a fost rostit perfect, lovitura rapidă a sabiei a împiedicat aceasta.” Mai mulţi au fost înnecaţi în acelaşi oraş, în anul următor. „Peter Gomer masonul şi Jacot aurarul, pentru numele lui Hristos au fost înnecaţi împreună într-un puţ.” Lenaert Plovier şi două femei tinere „au fost împinse în saci, apoi au fost puse în butoaie de vin, şi înnecate noaptea în închisoare.”18
Joos Verbeek, „un slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu şi al Bisericii Sale,” a suferit la Antwerp în 1561. El a fost încarcerat de două ori în patru zile. El a fost lovit până când i-a curs sângele. Mâna sa dreaptă a fost „ologită prin tortură,” ultima sa scrisoare către soţia lui a fost scrisă cu mâna sa stângă, „cu mare dificultate.” El a fost ars într-un adăpost de paie, după cum era obiceiul la sfârşitul persecuţiei. Aceasta a fost adoptată pentru a împiedica martorii oculari să mărturisească modalitatea în care slujitorii lui Dumnezeu au întâlnit moartea, şi astfel să reprime orice manifestări de simpatie. Martirii au fost grăbiţi spre hazard în adăposturi, şi ştrangulaţi, după ce a fost aplicat focul, şi adăposturile şi trupurile au fost arse împreună.19
Treisprezece fraţi şi surori care au fost reţinuţi la Hallewin, pe baza informaţiei date de un preot, şi condamnaţi la închisoare la Lille (atunci numit Ryssel), la scurt timp după aceea au fost arşi de vii, la trei vremi diferite. Jan de Swarte, un slujitor, soţia sa, şi patru fii, au fost printre ei. „Când Jan de Swarte a fost prins, cei doi fii tineri nu erau acasă, dar au venit în acel timp. În timp ce se apropiau de casă, vecinii i-au avertizat, şi le-au spus cine era în casă, şi că tatăl şi mama lor au fost arestaţi. Unul i-a spus celuilalt, „Să nu fugim, ci să murim cu tata şi cu mama.” Intre timp Jan de Swarte a fost condus afară ca prizonier, şi văzându-şi fiii le-a spus, „Copiim vreţi să mergeţi cu mine în Noul Ierusalim?” Ei au spus „Da tată, vrem;” şi au fost conduşi captivi împreună cu ei. Toţi aceştia au fost conduşi ca prizonieri în Ryssel, şi acolo au fost păziţi strict în castel. Jan a fost pus într-o celulă numită Paradis. Ea era atât de mică încât el nu putea să stea drept în ea, nici să se întindă în întregime pe jos.”
„S-a întâmplat când mai mulţi fraţi şi surori (mişcaţi de dragoste şi compasiune) au venit din afara oraşului, şi au stat împotriva castelului, strigând împotriva fortificării şi mângâind prizonierii. Printre ei era un frate numit Herman. Fiind observat de unul dintre ofiţerii oraşului, care a ieşit în secret, el, a fost prins de asemenea.”
„După zece zile de închisoare, Jan de Swarte, fiul său Klaes, şi alţii patru, au fost executaţi. În timp ce mergeau la moarte, a sunat ceasul. Jan a întrebat cât este ceasul. I s-a spus că este patru. La aceasta el s-a încurajat, spunând, „Pe la ora cinci sperăm să fim în hotelul nostru, sau în odihnă.””
Câteva zile după aceasta, Klaesken, soţia lui Jan de Swarte, cu trei fiii ai ei, şi Herman, au fost arşi de vii. Restul de doi au suferit un an de închisoare, când şi ei au fost „aruncaţi vii în foc şi arşi scrum.”
Preotul care i-a trădat „a fost pedepsit foarte sever. Căci carnea sa s-a putregăit atât de mult încât au căzut bucăţi din trupul său, sau au fost tăiate, şi nu s-a găsit nici un tratament pentru acesta… În timp ce el zăcea bolnav, a venit un om în vizită la el. Când preotul s-a plâns de marea mizerie, omul i-a spus, „Sunt energiile focului la Ryssel.” Aceasta i-a displăcut foarte mult preotului, dar a fost obligat să îndure o astfel de batjocură, cât şi pedepsele cu care l-a vizitat Dumnezeu. În fine el a murit cel mai mizerabil, aşa cum a fost în vechime cazul cu Antiochus şi Irod.”20
Voi adăuga doar încă un caz. Creştinul Langedul, împreună cu alţii trei, au fost arşi la Antwerp în 1567. în scrisoarea sa către soţia lui el oferă o relatare a modului în care ei au fost torturaţi: –
„Noi toţi patru, unul după altul am fost schingiuiţi atât de sever încât acum avem o mică înclinaţie de a scrie… Cornelius a fost primul luat: apoi Hans Symons … Următorul eram eu. Vă puteţi imagina cum m-am simţit. În timp ce mă apropiam de locul de tortură aproape de un domn, mi s-a poruncit să mă dezbrac sau să spun unde trăiesc, m-am uitat cu tristeţe, după cum puteţi presupune. Am spus, „Mă veţi mai întreba mai multe întrebări în afară de aceasta?” Ei au tăcut. Atunci m-am gândit, „Ştiu cum trebuie să fie; ei nu mă vor cruţa.” De aceea m-am dezbrăcat, şi m-am dat domnului, pe deplin pregătit să mor. Acum ei m-au schingiuit cu cruzime. Cred că două corzi s-au strâns pe gleznele mele şi picioarele s-au rupt. După ce mi-au dat drumul, m-au întrebat dacă acum voi vorbi. M-au rugat; apoi m-au ameninţat; dar nu mi-am deschis gura. Dumnezeu a închis-o. Apoi au spus, „Dă-i să guste din nou.” Aceasta au făcut spunând, „La o parte, la o parte; întinde-i un alt picior.” M-am gândit, „Puteţi doar să mă ucideţi.” În timp ce stăteam întins, ţinut de corzi pe capul şi pe obrazul meu, şi pe glezne şi picioare, ei au spus, „Vorbeşte, vorbeşte.” Acum ei au discutat unul cu altul despre relatarea pe care J.T. a pregătit-o despre inul meu, care măsura cam şase sute şi cincizeci de pounds, suma va fi obţinută prin licitaţie … Din nou am fost întrebat, „Nu vei vorbi?” Mi-am ţinut gura închisă. Ei au spus, „Spune unde trăieşti, şi unde sunt soţia şi copiii tăi.” Dar nu am spus nici un cuvânt. „Ce lucru îngrozitor!” au spus ei în franceză; dar eu nu am răspuns, căci Domnul a ţinut uşa buzelor mele. După ce au încercat multă vreme să mă facă să vorbesc, în final m-au eliberat.
Matthew a fost torturat după mine. El şi-a numit casa sa, şi strada unde locuim. De asemenea el a spus că am trăit într-o deschidere, şi nu cred că există altă deschidere pe stradă decât a noastră. De aceea, ar fi mai bine să plecaţi imediat, dacă nu aţi plecat, căci cred că magistraţii vor merge acolo. Nimeni să nu meargă în casa în care există vre-un pericol de arestare. De asemenea el a menţionat casa lui R. T., şi strada pe care locuieşte F. V. Faceţi ce puteţi mai bine în această chestiune. El este foarte îngrijorat că a făcut aşa. Cornelius şi Hans nu au dezvăluit nimic.
„Ne era teamă că margraful va veni să îl tortureze din nou pe Cornelius, şi de asemenea ne temeam că noi vom fi torturaţi din nou. Tremurăm mult la acest gând, căci durerea este îngrozitoare; nici de moarte nu ne temem atât de mult. Cornelius a fost schingiuit şi lovit atât de mult a doua oară încât a fost nevoie de trei bărbaţi ca să îl ducă pe scări, care spun că el cu greu îşi putea mişca un mădular, doar limba sa. El a trimis să ne spună că dacă ei vin din nou la el crede că trebuie să se scufunde sub aceasta. Cum margraful nu a venit ieri ne aştepteptăm să vină azi. Domnul să ne ajute! Căci durerea este teribilă!”21
În timp ce s-au realizat aceste scene oribile, Baptiştii din Olanda au perseverat în credinţă. Nici focurile nici inundaţiile nu i-au îngrozit. Menno Simon şi alţi oameni îndrăzneţi şi-au riscat vieţile lor în mod continuu în slujba Evangheliei. Totdeauna ei călătoreau din loc în loc, şi prin eforturile lor itinerante s-a realizat o mare măsură de bine. Convertiţii au fost botezaţi şi adăugaţi bisericilor în fiecare parte a ţării. Slujitorii lui Dumnezeu au fost confirmaţi în credinţă, publicaţii utile au fost răspândite peste hotare, şi Anabaptismul a fost numit, precum a văzut Moise rugul, deşi era „ars de foc, nu se consuma.”
Note de subsol:
1 Martyrology, pp. 40-44.
2 Ibid. P. 45.
3 Martyrology, i. p. 136.
4 Ibid. pp. 133, 134.
5 Martyrology, i. pp. 138-140.
6 Martyrology, p. 207.
7 Ibid. i. p. 364.
8 Ibid. ii. pp. 64-69.
9 Martyrology, pp, 269, 342.
10 Ibid. i. p. 207.
11 Martyrology, p. 262.
12 Ibid. p. 263.
13 Martyrology, p. 292.
14 Martyrology, ii. pp. 427-431.
15 Martyrology, ii. p. 93.
16 Ibid. ii. p. 108.
17 Martyrology, p. 143.
18 Ibid. pp. 250, 271, 272.
19 Martyrology, ii. p. 304.
20 Martyrology, pp. 338-341.
21 Martyrology, ii. pp. 426-438.
Continuare în numărul viitor…
http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_iun06.htm
Apreciază:
Apreciere Încarc...