Evul Întunecat, Noua Moralitate

de Joseph Sobran

Ah, progresul! În articolul principal, dedicat omului anului, Papa Ioan Paul al II-lea, revista Time a remarcat că papa „se opune cu fermitate tendințelor pe care lumea seculară le consideră progresive, cum ar fi de pildă ideea că oamenii au alături de Dumnezeu dreptul de a decide cine se va naște și cine nu se va naște.”

Remarcați cuvântul „progresiv”. Cândva era un cuvânt care anunța speranță și optimism. Acum a căpătat subtile nuanțe morbide.

Omul modern și-a arogat de mult dreptul nu doar de a decide cine se naște, dar și cine va muri. După cum a rezumat C.S. Lewis, fiecare creștere a puterii omului asupra naturii se dovedește a fi o creștere a puterii unor oameni asupra altor oameni.

Omul a căpătat puterea de a zbura și pe aceea de a fabrica bombe foarte distrugătoare. Când în războaie cele două se combină, asta înseamnă că anumiți oameni (foarte puțini) îi pot distruge pe alții cu zecile de mii. În sensul acesta, armele nucleare sunt „progresiste”. A existat o vreme când războiul era atât de ineficient încât oamenii trebuiau să fie uciși unul câte unul.

Pe lângă o ciupercă atomică, un avort poate părea un rău foarte mic iar uciderea fără durere a unei persoane suferinde care nu mai dorește să trăiască ar putea părea în realitate un act de milă. Am obținut atât anvergură cât și rafinament în uciderea oamenilor. Acesta este progresul. Un fel de progres. Iar cei care se opun tuturor acestor forme de ucidere sunt numiți „reacționari”.  Se spune că trăiesc în continuare  în Evul Mediu.

Evul Mediu este un mit. Lungile secole dintre căderea Romei și emergența completă a Europei creștine au fost fără îndoială cea mai importantă perioadă de îmbunătățire morală din istoria umanității.

În antichitatea clasică, practici cum ar fi infanticidul, avortul, pederastia, sclavia, sinuciderea și crucificarea reprezentau fapte cotidiene. Distracția publică în Roma includea mersul la Colosseum pentru a urmări cum gladiatorii se omoară unul pe altul sau cum fiarele îi sfâșie pe oameni.

Pe măsură ce creștinismul s-a impus, toate aceste lucruri au fost abolite prin lege. Spre sfârșitul așa-zisului Ev Întunecat aceste practici au fost interzise în întreaga creștinătate și au încetat să mai fie practicate legal. Până recent am luat absența lor ca firească încât am uitat să mulțumim pentru asta Evului Întunecat – al cărui chiar nume sugerează ingratitudinea noastră modernă.

Lumea modernă a ajuns chiar să definească „progresul” în funcție de cât de tare se îndepărtează de moralitatea creștină. Dacă creștinismul condamnă avortul, actele homosexuale și sinuciderea, atunci legea seculară, care bineînțeles că nu trebuie să fie contaminată de considerații religioase, trebuie să le susțină ca „drepturi”, Chiar și infanticidul și pederastia trăiesc o renaștere, iar susținătorii încearcă să le obțină statut legal. Între  timp, războiul modern a depășit nu doar ceea ce nu era permis în vechile timpuri dar și ceea ce era de neconceput.

Lumea modernă a încercat inevitabil să își ambaleze revolta împotriva moralității creștine ca o „nouă” moralitate – o moralitate fără pietate, în care criteriile ultime ale binelui sunt plăcerea și fericirea subiectivă. Consecința, la fel de inevitabilă, este o societate de oameni egoiști. Mai precis, o societate în care tații refuză să fie responsabili pentru copiii lor. Atunci, copii sunt fie abandonați, fie lăsați să crească cum se nimerește (în care caz vor deveni cel mai probabil și mai iresponsabili decât tații lor.)

Până și cei mai progresiv orientați oameni încep să-și dea seama că Noua Moralitate este un dezastru, până și după standardele interne. A crescut o generație de sălbatici pe care este greu să-i învinuiești dar este necesar cumva să-i controlezi. Cel mai sigur control social, un simț interior al onoarei, le-a fost interzis prin neglijența paternală.

Dar singura soluție pe care liberalii o pot oferi este să-i învețe despre contracepție, ca și cum acești tineri impulsivi, cu o viață complet haotică din pruncie, ar fi capabili să se gândească ce se va întâmpla peste nouă luni, prin raționamentul hedonist al planificării familiale moderne, specific clasei mijlocii. Mulți dintre acești tineri nu au nicio siguranță că vor mai fi în viață peste nouă luni.

Secretul Noii Moralități este negarea sufletului. Dacă suntem doar trup singura noastră fericire, singurul nostru destin este trupesc. Când nu mai există perspectiva unei satisfacții trupești, Noua Moralitate nu poate recomanda niciun imperativ pentru a trăi în continuare. Nici nu poate să condamne avortul. Nici nu poate să cenzureze permisivitatea sexuală, pe care de fapt o consideră cea mai înaltă fericire accesibilă oamenilor. Nu poate înțelege nici castitatea, nici onoarea, fără să mai vorbim despre relația dintre cele două. Poate doar să sugereze timid că dacă amâni pentru o vreme plăcerea sexuală sau folosești mijloace contraceptive vei avea parte de mai multă plăcere pe termen lung. Cu greu îți poți imagina o metodă mai absurdă de a inculca autocontrolul în niște tineri învăpăiați.

Progresiviștii nu au niciun substitut pentru virtute. Nu pot oferi decât expediente morbide ca avortul, contracepția și eutanasia. Evul Întunecat a înțeles virtutea și a construit o civilizație. Evul progresiv nu înțelege virtutea și dărâmă civilizația pe care a moștenit-o. Eutanasia este un simbol potrivit: ultimul sacrament al unei societăți care nu mai aspiră la rai, ci doar la o distrugere fără durere.

https://contramundum.ro/2018/03/14/evul-intunecat-noua-moralitate/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/evul-intunecat-noua-moralitate/

Pagina de Apologetică Apollinarianismul Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

Erezia pe care o tratăm în această lună este Apollinarismul sau Apollinarianismul, a fost o părere propusă de Apollinaris de Laodicea prin care susţinea că Hristos avea un trup uman dar o minte divină.

Dacă sunteţi interesaţi să ne sugeraţi subiecte de studiu, o puteţi face pe adresa misiunii.

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

Apollinarianismul

Apollinarianismul a fost o erezie a secolului al patrulea care purta numele iniţiatorului ei, Apollinaris (sau Apollinarius) cel Tânăr. Apollinaris s-a născut undeva între anul 300 şi 315 şi a murit la scurtă vreme înainte de 392. Aparent el şi-a trăit întreaga viaţă în Laodicea, care se află în sud-vestul Antiohiei. El era un om de o abilitate neobişnuită şi sfinţenie graţioasă încât şi cei mai fideli oponenţi ai său au plătit tribut faţă de caracterul său veritabil. În tinereţe a devenit un cititor în biserica din Laodicea sub Episcopul Theodotus şi în cca. 332 a fost excomunicat pentru că lua parte la o funcţie păgână. În 346 el a fost excomunicat a doua oară de Episcopul Arian George. Totuşi, congregaţia Nicenă din Laodicea l-a selectat ca episcop undeva în jurul lui 361.

Evidenţa ar sugera că Apollinaris a pus mai mult timp în învăţare şi scriere în apropierea Antiohiei mai degrabă decât în administraţia ecleziastică. În calitate de învăţător adorat el a fost prietenul lui Athanasius, consultant prin corespondenţă al lui Basil cel Mare, şi s-a numărat printre elevii săi şi Jerome în 373 sau 374.

Apollinarianismul se pare că a apărut treptat ca o ramură independentă a Creştinismului în timp ce oponenţii săi au reuşit în a-l condamna. Un sinod de la Alexandria din 362 a condamnat învăţătura dar nu şi pe învăţător. Basil cel Mare l-a determinat pe Papa Damasus I către cenzurarea acesteia în cca. 376, şi în 377 Apollinaris şi Apollinarianismul au fost împreună condamnate de un sinod roman. Conciliul general de la Constantinopole din 381 l-a anatemizat pe Apollinaris şi doctrina sa. Împăratul Theodosius I a emis atunci o serie de decrete contra Apollinarianismului în 383, 384 şi 388. Dar bătrânul eretic a continuat aparent să scrie cu seninătate şi să înveţe în Antiohia şi Laodicea, urmându-şi pasiunea sa de şcolar după adevăr cu o încredere sinceră ca de sfânt în propria sa dreptate.

Apollinarianismul a devenit o schismă definită prin 373, când Împăratul Valens a deportat anumiţi episcopi egipteni în Diocezareea. Apollinaris i-a abordat cu saluturi şi o invitaţie de a intra în comuniunea lui. Aceştia la rândul lor au respins uverturile lui. Prin 375 Vitalis, un ucenic al lui Apollinaris, a fondat o congregaţie în Antiohia. Vitalis a fost consacrat ca episcop de către Apollinaris, care a aranjat şi alegerea prietenului său Timothy în episcopatul din Berytus. Apollinarienii au ţinut cel puţin un sinod în 378, şi există evidenţă că ar fi fost un al doilea sinod Apollinarian după acesta. După moartea lui Apollinaris urmaşii lui s-au împărţit în două partite, Vitalienii şi Polemeanii sau Sinusiaţii. Prin 420 Vitalianii au fost reuniţi cu Biserica Greacă. Puţin mai târziu Sinusiaţii s-au unit în schisma monofizită.

Apollinarianismul a fost vestitorul marilor bătălii Hristologice care au pus pe Antiohia contra Alexandriei, cu Roma ca arbitru, şi în cele din ură a rezultat în schisma Hristologică monofizită permanentă de după Conciliul de la Calcedon din 451.

Diodore de Tars, lider al şcolii Antiohiene din cca. 378 şi până la moartea sa în cca. 392, a exemplificat Hristologia acelei şcoli literaliste a interpretării Bibliei. Pentru a apăra imuabilitatea şi eternitatea Logosului el a vorbit despre Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Mariei prin natură şi har respectiv. Uniunea lor a fost una morală. Dacă acesta nu era dualismul Hristologic, era primejdios de aproape.

În contrast şcoala Alexandriniană a abordat Hristologia într-o manieră cuvânt-trup. Cuvântul sau Logosul au preluat trupul uman la întrupare, şi Alexandrinienii au fost apţi să nege sau să ignore posesiunea lui Hristos a unui suflet sau a unei minţi umane.

Fără îndoială că aceasta a fost ca o reprezentare a gândirii Alexandriniene contra tendinţei din Antiohia încât Apollinaris a început să înveţe şi să scrie Hristologia şi să meargă spre propria sa extremă.

Deviaţia centrală a Apollinarianismului de la ortodoxia Calcedoniană a început într-o trihotomie platonică. Omul era văzut a fi trup, suflet sensibil, şi suflet raţional. Apollinaris a simţit că dacă cineva eşua să diminueze natura umană a lui Isus într-un anumit fel, trebuia să rezulte un dualism. În plus, dacă învăţa cineva că Hristos era un om complet, atunci Isus avea un suflet uman raţional în care locuia libera voinţă; şi oriunde era voinţa liberă, acolo era şi păcat. Prin urmare a rezultat că Logosul a preluat doar un trup şi sufletul senzitiv îndeaproape legat de el. Logosul sau Cuvântul a luat locul sufletului raţional (sau spiritul sau nous) în umanitatea lui Isus. Astfel cineva poate vorbi despre „singura natură întrupată a Cuvântului lui Dumnezeu”. Această doctrină a fost dezvoltată de Apollinaris în lucrarea sa Demonstraţia Întrupării Divine, care a fost scrisă în 376 ca răspuns la condamnarea papală iniţială.

Apollinaris a fost un scriitor prolific, dar după anatemizarea sa în 381 lucrările lui au fost asiduu căutate şi arse. Astfel Apollinarianismul lasă puţină literatură cu excepţia a ceea ce este citat în lucrările criticilor lui. Principiul general pe care a fost condamnat Apollinarianismul a fost percepţia răsăriteană că „ceea ce nu este asumat nu este vindecat”. Dacă Logosul nu a asumat sufletul raţional al omului Isus, atunci moartea lui Hristos nu putea să vindece sau să răscumpere sufletele raţionale ale oamenilor. Şi în timp ce biserica s-a luptat cu această percepţie ea a respins Apollinarianismul şi a mers către Definiţia Calcedoniană, care a mustrat şi a corectat atât Antiohia cât şi Alexandria în extremele lor: „Acest acelaşi unul este perfect atât în divinitate cât şi în umanitate; acest acelaşi unul este totodată Dumnezeu şi totodată om, cu un suflet raţional şi un trup”.

V L Walter

Elwell Evangelical Dictionary

Biografie

  1. E. Raven, Apollinarianism; G. L. Prestige, Fathers and Heretics; B. Altaner, Patrology; P. A. Norris, Manhood and Christ; J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines.

Apollinarianismul, Apollinarienii, Apollinariştii [Apollinaris cel Tânăr]

Apollinaris, Sf. şi Mart. prim episcop sau arhiepiscop de Ravenna, probabil din 50-78. Conform Vieţii scrise de Agnellus în secolul 9 (Liber Pontificalis, ap. Muratori, Rer. It. Script. ii. part i.), Sf. Apollinaris a fost un nativ din Antiohia, bine instruit în literatura greacă şi latină, care l-a urmat pe Sf. Petru la Roma, şi a fost trimis de el către Ravenna. În calea sa el l-a vindecat pe fiul lui Irineu care era orb, şi a făcut şi alte miracole. La Ravenna el a botezat în râul Bidens, şi a ridicat pe fiica patricianului Rufus la viaţă; întemniţat de păgânii de lângă capitală, acolo el a fost hrănit de îngeri. Apoi, fiind alungat din oraş, a predicat în Dalmatia, Pannonia, Thrace şi Corint. După trei ani s-a întors, a suferit de noi persecuţii, şi a făcut miracole noi, distrugând o statuie şi templul lui Apollo prin rugăciunile lui. El a fost martirizat sub Vespasian, după un episcopat de peste 28 de ani.

Alte vieţi, precum cea din Acta Sanctorum, sunt mult mai pline de miracole, dar nu adaugă nimic de importanţă. Ziua morţii sale este acceptată a fi pe 23 iulie, anul se poate să fi fost 78. Dintr-o predică a Sf. Peter Chrysologus în secolul 5 (No. 128, pp. 552 seq. ed. Migne), se pare că Sf. Apollinaris era singurul episcop din Ravenna care a suferit de martiraj, şi că el, strict vorbind, poate fi numit doar un mărturisitor. El nu a murit, se pare, de o moarte violentă, deşi aceasta a fost grăbită de persecuţiile prin care a trecut el. Probabil, ca şi succesorul său Aderitus, el a murit în oraşul port din Classis, unde a şi fost ars. O nouă biserică, care încă există, a fost construită în acelaşi timp ca cea a Sf. Vitale, şi în aceasta s-a mutat trupul lui de către Sf. Maximianus c. 552. Mozaicul de peste absidă pare să realizeze cuvintele Sf. Peter Chrysologus (u.s.) „Ecce vivit, ecce ut bonus pastor suo medius assistit in grege”. Devreme în 575 era obiceiul să se facă jurăminte solemne pe moaşele lui (St. Greg. Magn. Ep. vi. 61). Trupul lui a fost dus la Ravenna în 1515 pentru siguranţă, dar a fost restaurat în 1655 (vezi autorităţile din Acta Sanctor pentru 23 iulie). Această basilică cea mai interesantă, cu mănăstirea vacantă alăturată, este singura rămăşiţă a oraşului Classis.

[J. W.]

Apollinaris (sau, conform ortografiei greceşti, Apollinarius) Bătrânul, din Alexandria, s-a născut în jurul începutului secolului 4. După ce a predat gramatica pentru ceva vreme la Berytus în Fenicia, el s-a mutat în 335 d. Hr. în Laodicea, într-o biserică unde a fost făcut prezbiter. Aici s-a căsătorit şi a avut un fiu, apoi a devenit episcop de Laodicea [Apollinaris cel Tânăr]. Atât tatăl cât şi fiul erau în termeni intimi cu sofiştii păgâni Libanius şi Epifanius din Petra, frecventând camera de lectură a ultimului, ocazie cu care ei au fost îndemnaţi şi, la aventurarea lor de a sta până la finalul unui imn de Bacchus, excomunicat de Theodotus, episcop de Laodicea, dar care a fost restaurat în urma pocăinţei lor ulterioare (Socr. Eccl. Hist. iii. 16; Soz. vi. 25).

Bătrânul Apollinaris este în principal notat pentru strădaniile lui literare. Când edictul de la Iulian din 362 d. Hr., au interzis creştinilor să citească literatura greacă, acesta cu ajutorul fiului său au întreprins să ofere ceea ce lipsea prin reconstruirea Scripturilor pe modele clasice. Astfel întreaga istorie Biblică de până la avansarea lui Saul s-a transformat în 24 de cărţi de hexametre Homerice, fiecare gravate, ca cele din Iliada, de către o literă a alfabetului. Poeziile, tragediile, şi comediile, după maniera lui Pindar, Euripides, şi Menander, au urmat. Chiar şi Evangheliile şi Epistolele au fost adaptate spre forma disputei Socratice. Doar două lucrări au mai rămas ca mostre ale zelului lor neînfrânt: o tragedie numită Christus Pateins, în 2601 de linii, care a fost editată printre lucrările lui Grigore Nazianzen; şi o versiune a Psalmilor, în hexametrii Homerici. Cel mai mult ce se poate spune despre această Psaltire este că este mai bună decât tragedia, şi ca întreg aceasta poartă reputaţia poetului (Basil. Ep. 273, 406) că lui nu-i lipsea niciodată exprimarea. Socrate, care este mult mai de încredere decât Sozomen (v. 18), atribuie poemele Vechiului Testament către părintele (iii. 16), şi adaugă faptul că fiul în calitatea de retoric mai mare şi-a devotat energiile pentru a convertii Evangheliile şi Epistolele în dialoguri Platonice. Tot el menţionează un tratat de gramatică compilat de bătrânul Apollinaris, cristianikw tupq. Pentru diferite opinii despre autorul tatălui sau al fiului, cf. Vossius, de Hist. Graec. ii. 18; de Poet. Graec. c. 9; Duport, Praef. ad Metaph. Psalm. (Lond. 1674)

Metaphrasis Psalmorum a fost publicat la Paris în 1552; de Sylburg, la Heidelberg, 1596; şi ulterior în diferite colecţii ale Părinţilor. Ultima ediţie este cea din Migne’s Patr. Gk. xxiii.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_iun06.htm

Jurnal de Rugăciune: Biserica Persecutată în ghiarele autorităților și musulmanii în ultima zi a Ramadanului 2019

Jurnal de Rugăciune: Biserica Persecutată în ghiarele autorităților și musulmanii în ultima zi a Ramadanului 2019

Duminică, 2 iunie

Ne rugăm astăzi pentru creștinii persecutați din întreaga lume, care trăiesc în sărăcie, în condiții ostile, sub amenințări, violențe, nedreptăți, care riscă să-și piardă bunurile pământești sau familia, sunt întemnițați, torturați sau chiar martirizați. Ne rugăm ca ei să rămână tari în credință, să cunoască harul Domnului nostru Isus Hristos și dragostea lui Dumnezeu, iar părtășia Duhului Sfânt să-i întărească în tot ceea ce trebuie să îndure pentru Isus, Mântuitorul nostru și Mântuitorul lor, Domnul nostru și Domnul lor, în Numele căruia ne rugăm.

Luni, 3 iunie

Uneori necredincioșii sunt trimiși să participe la serviciile de închinare creștină pentru a asculta orice afirmații „ilegale” și a le raporta autorităților. Aceste persoane pot veni în secret, ca spioni, de exemplu în Iran, sau în mod oficial, ca funcționari de stat, de exemplu în Laos. Rugați-vă pentru acești indivizi care aud Cuvântul lui Dumnezeu predicat și pe credincioși cântând, rugându-se și mărturisind ce a făcut Domnul în viața lor. Cereți ca Duhul Sfânt să îi atingă și să îi conducă pe mulți la credința în Isus.

Marți, 4 iunie

Astăzi este ultima zi a Ramadanului, luna în care musulmanii se abțin de la mâncare și apă din zori până la apus. Mulți nu practică postul acesta doar pentru a păstra regulile religiei lor, ci și pentru că speră să se apropie de Allah. Rugați-vă ca aceia care doresc o relație apropiată cu Creatorul lor și vor să fie siguri că păcatele lor sunt iertate să ajungă să-L cunoască pe Isus, numit Emanuel (Dumnezeu cu noi).

Miercuri, 5 iunie

Cutremurul și tsunami-ul din Sulawesi, Indonezia, din luna septembrie, au provocat distrugeri masive, inclusiv în rândul multor clădiri bisericești. Dl Gojang Sonda, un responsabil al bisericii, a descris modul în care membrii adunării sale de 98 de familii s-au întâlnit în următoarele duminici în corturi, dar nu a fost suficient spațiu pentru toată lumea. „După slujbă, am ținut o întâlnire pentru a discuta situația. Ca urmare, unii membri ai bisericii au donat materiale pentru reconstruirea clădirii bisericii. Am reușit să strângem 72 de țigle pentru acoperiș, lemn și ciment.” Aceste donații s-au făcut cu mari sacrificii, având în vedere pierderile imense cauzate de dezastrul natural. În ziua următoare, membrii bisericii au început să ridice o structură de lemn ca un loc de întâlnire de urgență, dar era temporară și nu avea pereți. Marea bucurie a fost când au aflat că Barnabas le-a oferit o clădire multifuncțională din panouri, care să fie un adăpost sigur pentru întreaga adunare atunci când se adună să se închine. Aceasta a fost doar una dintre numeroasele astfel de clădiri  pe care Barnabas le oferă pentru a înlocui bisericile deteriorate din Sulawesi. Rugați-vă să li se permită creștinilor să se întâlnească la închinare, să se întărească reciproc în credință și să-L laude pe Dumnezeu în mijlocul suferinței lor.

Joi, 6 iunie

Rugăciunile înălțate pentru Basuki Tjahaja Purnama, adesea numit „Ahok”, au primit răspuns. El preferă acum să fie cunoscut sub numele de „BTP”. Fostul guvernator creștin din Jakarta, capitala indoneziană, a fost eliberat mai devreme de termen din închisoare, după ce a primit o pedeapsă de doi ani pentru blasfemie. Acuzațiile au fost atât de forțate încât procurorii au retras dosarul împotriva sa și chiar s-au plâns că sentința era prea dură. Dar BTP afirmă că timpul petrecut în închisoare a fost o perioadă de auto-disciplină și studiu, care l-a împiedicat să devină arogant și dur, așa cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost reales. Rugați-vă ca Dumnezeu să îi dea călăuzire acestui creștin proeminent din cea mai populată națiune musulmană din lume și să îl folosească pentru împlinirea scopurilor Sale.

Vineri, 7 iunie

Un alt dezastru natural a afectat Indonezia în martie 2019, când ploile abundente au provocat alunecări de teren și inundații în Papua, o provincie săracă, predominant creștină, unde guvernul indonezian a depus eforturi pentru a promova islamul. Cel puțin 113 de persoane au decedat și peste 11 000 au fost evacuate din satele lor. Sute de case au fost afectate, precum și școli și biserici. Rugați-vă ca frații și surorile noastre să fie puternice în Domnul, deoarece acest dezastru natural vine pe fondul provocărilor continue ale sărăciei și islamizării. Fondul Barnabas a trimis ajutoare medicale.

Sâmbătă, 8 iunie

„Toate știrile care sosesc din regiunea Lacului Ciad susțin că Boko Haram este în ofensivă”, ne spunea  într-un mesaj un lider al bisericii din Ciad, în martie, alături de o cerere de rugăciune. Lacul Ciad este punctul în care se întâlnesc țările Nigeria, Niger, Camerun și Ciad. Grupul terorist islamist Boko Haram, care consideră creștinii una dintre principalele ținte, lansează atacuri din ce în ce mai frecvente în Camerun și Ciad. În Nigeria, au fost capabili să profite de haosul electoral din februarie pentru a lansa noi atacuri, continuând să rămână în Niger. Rugați-vă ca planurile grupării Boko Haram de a semăna frică, de a ucide și a distruge să eșueze.

Sursa: Fondul Barnabas

https://www.stiricrestine.ro/2019/06/02/jurnal-de-rugaciune-biserica-persecutata-in-ghiarele-autoritatilor-si-musulmanii-in-ultima-zi-a-ramadanului-2019/?

Huxley + Orwell = Lunacek. Corectitudinea Politică – metastază a Marxismului Cultural (II)

 

rima parte poate fi citită aici

Toleranţa represivă: Marcuse în varianta Lunacek

Marx rainbow
„Homosexualismul, şi întreaga ideologie a corectitudinii politice din care face parte, reprezintă un vlăstar al marxismului”.

Am văzut deci că homosexualismul, odată cu întreaga ideologie a corectitudinii politice (C.P.) din care face parte, reprezintă un vlăstar al marxismului. Că e un alt fel de milenarism utopic, o altă ideologie egalitaristă, dar transpusă din plan economic în plan cultural. Scopul său real: revoluţia totală; deconstruirea radicală a fundamentelor civilizaţiei creştine, transformarea completă a societăţii, după chipul şi asemănarea unora pe care-i vedeţi la Parada Mândriei LGBT de prin Olanda şi încă mai rău. O formă de anarhism ţintind anihilarea sistemului de valori creştin, demolarea familiei şi naţiunii, abolirea credinţei şi Bisericii creştine.

Ministrul francez al Educaţiei, Vincent Peillon, o spune explicit: „A schimba însăşi natura religiei, a lui Dumnezeu, a lui Hristos, a zdrobi definitiv Biserica” [1]. Da, un membru al guvernului francez actual declară negru pe alb că vrea să schimbe natura lui Hristos şi să zdrobească Biserica. Definitiv! Revoluţia Franceză în variantă corectă politic à la 2014! Ne mai mirăm că francezii au ieşit în stradă cu sutele de mii?

Spuneam că această ideologie provine dintr-un curent important în gândirea occidentală, având precursori notorii. Ca să ne convingem de descendenţa directă din Neo-Marxism a actualei revoluţii sexuale, inclusiv a homosexualismului, de afinităţile profunde dintre Marxism şi C.P., îl vom invoca pe Herbert Marcuse, „gurul” Noii Stângi americane din anii ’60–’70.

Celebrul filosof neo-marxist german stabilit în SUA considera că proletariatul, sindicatele şi partidele lui, şi-au pierdut puterea de reflexie critică şi combativitatea, devenind integrate în sistemul capitalist. Ca atare, zicea el, clasa muncitoare nu mai poate fi o forţă subversivă, o avangardă capabilă să aducă schimbarea revoluţionară dorită. Cu alte cuvinte – o duce prea bine, nu mai are „vână”, s-a „cocoloşit”.

În schimb, în locul proletariatului, Marcuse a profeţit că revoluţia va fi înfăptuită de o alianţă între grupuri marginalizate social, „substratum-ul” format din outsideri, paria, minorităţi persecutate şi discriminate, şi intelectualii radicali.

Şi s-a dovedit că a avut dreptate; teoria lui a prins. Exact asta se şi întâmplă azi. Clasa lui marginalizată cu potenţial revoluţionar, „minoritatea oprimată” care a „ridicat steagul revoluţiei” lăsat jos de proletarii prea „domesticiţi”, au fost (sunt) LGBT-iştii, gay-ii, feministele pro-avort, minorităţile sexuale, rasiale, etnice în numele cărora se promovează noua ideologie a corectitudinii politice marcusiene.

Iar „intelectualii radicali”, „arbitrii” autoproclamaţi ai echităţii, elita cultural-politică postmodernă – socialişti, liberali, populari, într-o veselă (gay) devălmăşie (cazul Lunacek) – într-adevăr n-au întârziat nici ei să le îmbrăţişeze cauza, cu un entuziasm pe cât de oportunist, pe atât de searbăd şi stereotip în noua sa limbă de lemn „corectă politic”. Marcuse însuşi, printr-o lectură freudiană (răsturnată) a istoriei umanităţii, vedea societatea ideală a viitorului „condusă despotic de un grup de elită care a realizat unitatea Logosului cu Erosul” [2].

repressive tolerance editedMarcuse recomandă un nou fel de toleranţă, „toleranţa represivă: tolerarea Stângii Neo-Marxiste, a oricărei violenţe şi subversiuni revoluţionare, combinată cu intoleranţa radicală faţă de Dreapta [conservatoare], de instituţiile existente şi de orice opoziţie la socialism” [3]. Utopia sa – un vis al unei Noi Lumi a Fericirii, guvernate de Principiul Plăcerii (Freud) – e numită de Kolakowski „anarhism romantic”, iar de Young, şi mai relevant: „marxism erotizat” [4]. „Azi – spune Marcuse – lupta pentru Eros este o luptă politică”.

Despre Toleranţa represivă s-a spus că e „cea mai neliniştitoare [disturbing] carte a lui Marcuse”; era „legată în negru ca o carte de rugăciuni sau un liturghier [în SUA], concepută să concureze cu Cărticica lui Mao ca „lectură devoţională” pentru studenţii marxismului” [5]! Acum înţelegem de unde vine fanatismul socialistelor Laurence Rossignol, Edite Estrela, Ulrike Lunacek, Zuber? Oare nu vedem limpede că „Raportul Lunacek” e o aplicare exactă a principiului „toleranţei represive” a lui Marcuse? Toleranţă pentru LGBT, dar intoleranţă pentru noi ceilalţi! Cu un neo-marxist precum Marcuse ca „tată”, Marx şi Engels ca „bunici”, şi Marshall Kirk–Erastes Pill ca „naşi”, Raportul Lunacek nici nu putea arăta altfel.

De aceea insistăm pe înţelegerea politică a homosexualismului şi a întregii C.P. caideologie revoluţionară, şi nu ca simplă diversiune pentru a abate atenţia de la alte lucruri mai importante (cum susţine o teorie păguboasă). Nu există „alte lucruri mai importante” decât războiul pe care această ideologie îl poartă azi pentru nimicirea fibrei însăşi a civilizaţiei noastre, pentru demolarea ultimelor fortificaţii unde rezistă valorile tradiţiei creştine: naţiunea, familia şi Biserica. Da, Biserica e ultima fiindcă e cea mai greu de cucerit. De aceea lupta se duce acum pentru surparea familiei şi naţiunii. Se speră că, rămasă fără aceste bastioane, şi Biserica va ceda.

În ultimă instanţă, trebuie să facem referire şi la ceea ce Berdiaev numea „semantica religioasă” a fenomenului C.P.

„Comunismul, în teorie şi practică – spune Berdiaev – nu e numai o apariţie socială, ci şi una spiritual-religioasă. Cel mai profund pericol al comunismului se află în semantica lui religioasă. Ca sistem social, comunismul poate să rămână neutru din punct de vedere religios; ca formă de religie însă, comunismul se opune creştinismului, depunând efortul de îl reprima şi distruge.” [6]

Ei bine, moştenind această dimensiune religioasă a comunismului, ideologia revoluţionară homosexualistă şi C.P. în ansamblu au şi ele o „semantică religioasă”, însă bine camuflată sub conceptele secularismului şi relativismului. Am văzut deja societatea „paradisiacă”, tipul de milenarism şi de utopie sexuală pe care le postulează. De altfel, drepturile omului deja au fost numite „religia seculară a timpurilor moderne.” [7] De aceea, spuneam, comunismul nu este doar o „modernitate eşuată”, ci o modernitate insinuată clandestin şi deghizată subversiv în post-modernitatea corectă politic. Nu numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin componenta lui cea mai malignă, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, pe care l-a impregnat, l-a infuzat, cu care s-a contopit până la a nu mai putea fi distins, devenit invizibil din cauză că e „normalizat” (stadiul 4, ultim, al subversiunii).

Individualismul „pneumatic” neoliberal

Atunci, să recapitulăm: care va să zică, în sfârşit, am înţeles! Aşa cum ştiam, prin urmare, tot comunismul e sursa răului! Am demontat şi denunţat rădăcinile neo-marxiste ale „sindromului Lunacek”. Vinovat, aşadar, e tot socialismul marxist! Ajungem din nou la lumea orwelliană din 1984, dirijată de IngSoc (English Socialism)!

Păi, în acest caz, rezolvarea e clară: „Jos stânga! Jos comunismul! Trăiască dreapta! Sus capitalismul!”

Da, totuşi nu e atât de simplu. Căci oare ce altă treabă are vrăjmaşul decât să amestece şi să încurce lucrurile?

Azi prin capitalism înţelegem adesea, mai mult sau mai puţin intuitiv, neoliberalism. Neoliberalismul economic se traduce azi prin aşa-numitul Washington Consensus: dereglementare, dez-etatizare, privatizare, globalizare, deschidere şi liberalizare a pieţelor, liberă concurenţă pe piaţă. Ca filosofie, neoliberalismul e definit ca un sistem „în care piaţa e văzută ca valoare şi scop în sine, iar funcţionarea ei e considerată o etică prin ea însăşi capabilă să acţioneze ca o călăuză [guide] pentru toate acţiunile omeneşti şi să se substituie tuturor credinţelor etice existente anterior… În neoliberalism nu există distincţie între economie de piaţă şi societate de piaţă. Există doar piaţa: societate de piaţă, cultură de piaţă, valori de piaţă, indivizi de piaţă care se vând pe piaţă altor indivizi de piaţă. Piaţa nu înlocuieşte doar formele sociale tradiţionale, ci şi conceptul de viaţă privată. Nu trebuie să existe nimic care să nu fie piaţă.” [8] O consecinţă evidentă e că multe acte sociale şi umane sunt, sau tind să devină simbolic, tranzacţii de piaţă.

Ca filosofie morală şi socială, neo-liberalismul se întemeiază pe individualismul normativ. „Individul suveran” trebuie să aibă libertate de alegere supremă; nu e permisă emiterea de judecăţi pentru a nu interfera cu libertatea lui de opţiune. N-ai voie să-l judeci căci e raţional şi ştie cel mai bine ce e bine pentru el. Liberalismul în general respinge ideea că ar exista valori morale externe (individului), ci doar opinii, exprimate public; ’piaţa opiniilor’ va favoriza (decide?) adevărul. Rezultă un relativism, extrem de compatibil cu „dogma” corectă politică a relativismului postmodern, şi o mentalitate tranzacţional-mercantilistă şi contractualistă privind relaţiile social-umane.

Lumea e văzută în termenii unor metafore de piaţă. A privi naţiunile înseşi ca nişte mari corporaţii e o perspectivă neoliberală tipică. La fel a privi instituţiile publice ca „firme” ce furnizează servicii cetăţenilor. Într-o lume neoliberală totul se vinde şi se cumpără; indivizii sunt „antreprenori” sau nu sunt deloc. Desigur şi această viziune a pieţei e o utopie. Într-un mod înfricoşător de coerent, care nu mai ţine de coincidenţă ci e o potrivire ce depăşeşte inteligenţa umană, ea e perfect compatibilă cu utopia ideologică homosexualistă a unei societăţi liberalizate erotic.

Respingerea valorilor morale externe îşi găseşte exprimarea în ideea drepturilor omului: toţi oamenii, buni sau răi, au drepturi egale, binele şi răul sunt relative – subordonate, în neoliberalism, valorii supreme a libertăţii individuale.

Iniţial drepturile clasice ale individului erau drepturi naturale, văzute ca drepturi universale. Treptat însă drepturile omului s-au extins incluzând şi „noile generaţii” ale lor: revendicări economice, drepturi sociale şi colective, aparţinând sferei politice şi nu celei naturale. Aşa s-a ajuns la proliferarea a tot soiul de ’drepturi’ – reproductive, ecologice, drepturi ale copiilor, ale animalelor sau ’minorităţilor sexuale’, cu un caracter evident ideologic. [9]

Rezultatul e desigur că pe piaţă vor avea câştig de cauză cei mai „competitivi” – şi este exact ceea ce se întâmplă. Când piaţa decide, se vor impune cele mai puternice corporaţii şi grupuri de interese.

Hegemonia individului în neoliberalism favorizează „privatizarea” stilului său de viaţă – exact ceea ce convine agendei pan-homosexualiste. [10] Familia este un „contract”. Liberalizarea ei convine de minune cerinţelor de „flexibilitate” utile pentru a răspunde cu maximă disponibilitate „competitivă” la fluctuaţiile cererii şi ofertei pe piaţă. Totul se „negociază” şi se tranzacţionează pe piaţa sexualităţii, inclusiv „orientarea sexuală şi identitatea de gen”. A fi bărbat sau femeie nu mai e un dat natural, ci unul de marketing: alegi să fii ceea ce (crezi că) te face mai „competitiv pe piaţă”. Criteriile alegerii se relativizează după plăcerea individuală şi interesul „antreprenorial”. Individul astfel înţeles devine o ficţiune, un construct artificial, căci nu mai este „persoană”. Doar persoana este „după chipul lui Dumnezeu”, individul – nu. El e doar o cifră: cifra 1. Drepturile omului sunt drepturile persoanei, aceasta este justificarea lor; dacă nu sunt ale persoanei îşi pierd legitimitatea, devin ale „individului” şi pot suferi orice distorsiune şi răstălmăcire.

Şi asta se şi întâmplă. Observăm cum „decalogul” filosofic neoliberal şi cel LGBT au devenit atât de congruente încât întâmplarea pare exclusă. Reificarea vieţii intime potrivit unei logici a consumului se potriveşte şi ea ca o mănuşă cu tezele revoluţionare ale mişcării gay. În Brave New World a lui Huxley această obiectualizare a erotismului este şocantă. Noţiuni ca frumuseţea sau iubirea romantică sunt văzute ca patologii marginalizante, singura trăsătură dezirabilă este cea de a fi „wonderfully pneumatic” şi complet socializat. Fidelitatea e de neconceput, libertinajul şi disponibilitatea sunt totale.

Unanimitatea iacobină: corecţia pan-politică în cazul Lunacek

Aşadar, vedem cum comunismul îşi dă mâna cu capitalismul întru Corectitudine Politică. Neomarxismul şi neoliberalismul colaborează întru homosexualism. Partide socialiste, liberale, populare, creştin-democrate, verzi, sunt toate de acord când e vorba de LGBT.

Dovada o găsim chiar în tema de la care am plecat şi la care acum ne întoarcem: Raportul Lunacek.

Pe 12 februarie 2014, imediat după adoptarea acestui Raport în Parlamentul European, a avut loc la Bruxelles o dezbatere. Organizator: ILGA-Europe, principalul ONG al LGBT din Europa, abundent finanţat din bugetul UE. Participanţi: reprezentanţi la vârf ai celor 5 principale partide politice europene: Alianţa Liberalilor şi Democraţilor, Grupul Socialist, Partidul Popular, Verzii, European Left Party.

Directoarea ILGA-Europe, Evelyne Paradis, a spus chiar textual:

“Mulţumim liderilor politici europeni… Ne bucurăm că egalitatea LGBTI e preluată pe agenda tuturor celor mai mari partide europene care reprezintă largul spectru politic de la dreapta la stânga” . [11]

Nu vi se pare suspectă această unanimitate a întregii clase politice, indiferent de ideologia fiecărui partid, când e vorba de pan-ideologia homosexualistă şi revoluţia sexuală? (E drept că dreapta conservatoare lipseşte din acest peisaj al pan-intimidării corecte politic – dar cine mai stă să observe?)

Asistăm aşadar la instaurarea dictaturii anomiei social-morale de către noii ’iacobini’ ai unei corectitudini politice paranoice. Nu mai contează protestele milioanelor de cetăţeni, nici campaniile, petiţiile, fundamentele legitimităţii democratice a guvernelor occidentale şi instituţiilor europene. Tuturor, Parlamentul European – prima instituţie post-democratică supranaţională – le bagă în gură pumnul monolitic al unui mânărit „consens” al întregului spectru politic.

În Raportul Lunacek avem proba concretă că voinţa de putere (Big Brother al lui Orwell) şi credinţa în libido (Our Freud al lui Huxley) nu doar că nu se exclud reciproc, ci coexistă şi chiar fuzionează. E ceea ce s-a întâmplat efectiv la votul din P.E. – şi se putea întâmpla şi la Raportul Zuber.

*

Dar cum s-a ajuns aici? Cum s-a sărit de la Marx la Marcuse şi de acolo la dictatura C.P. de azi? Care au fost paşii acestui traseu incredibil până s-a ajuns ca perversiunea să fie impusă politic ca un comportament privilegiat?

Pentru a răspunde vom face o incursiune în istoria acestei ideologii, pentru a dovedi, fără umbră de îndoială, oricui este de bună credinţă, evidenta ei continuitate şi coerenţă de-a lungul ultimului secol.

Bertrand Russell
Bertrand Russell

Îl vom evoca pe mentorul lui Huxley, Bertrand Russell, şi uluitoarea sa carte Practica şi teoria bolşevismului, bazată pe vizita făcută de acesta în Rusia curând după Revoluţia din 1917 şi discuţiile cu liderii ei, Lenin şi Troţki. În ea Russell expunea, încă din 1920, liniile programului ce avea să fie aplicat la scară planetară în secolul XX: Marxism freudian (=Corectitudine Politică) în Vest, Bolşevism în Est.

Vom vedea de unde s-a inspirat şi ce carieră a făcut acest program în deceniile ce au urmat, începând cu Georg Lukacs şi Şcoala de la Frankfurt, şi ajungând la dictatura Corecţiei Politice (CP) care azi ne este impusă de acolo de unde Russell a prevăzut.

Vom demonstra ceea ce puţini au curaj să spună azi: că împăratul e gol. Că Political Correctness nu e decât Freud-Marxism Cultural, grefat pe neoliberalism.

Poate sunt date istorice mai greu de asimilat. Şi poate veţi întreba: ce relevanţă au toate astea pentru familia mea?

Poate nu una directă. Dar ea există la nivelul clasei politice, în războiul manipulării, acolo unde se luptă propaganda cu adevărul, în falsele argumente care prevalează în dezbaterile celor ce fac legea. Poate reprezentantul dumneavoastră Iulian Capsali, atunci când va ajunge – şi trebuie să ajungă – să pledeze cauza familiilor române în Parlamentul European, va avea un argument în plus pentru a contracara confuziile şi distorsiunile propagate fără jenă de doamna Lunacek şi adepţii ei.

Această muniţie nu vă ajută dacă nu sunteţi în tranşee, în linia întâia. Dar pe cei care sunt – poate că da.

Şi poate, din această sumară istorie a ideilor, vor înţelege şi apologeţii români ai Corectitudinii Politice, autoerijaţi în „custozi” şi administratori ai noii Revoluţii Culturale politic corecte, că atunci când impun liberalizarea avortului, drepturile „minorităţilor sexuale” sau „Luna Nymphomaniac” la Muzeul Ţăranului Român [12], nu fac decât să aplice vechi teze Neo-Marxiste. Poate vor înţelege şi partidele care s-au perindat la guvernare că distrugând Muzeul Ţăranului Român, „demantelând sistematic forţa sa simbolică” [13] prin otrăvire cu acţiuni de CP, dovedesc că doar au schimbat generaţia de lideri, nu şi ideologia marxistă. Că degeaba nu mai sunt comuniste în plan economic dacă susţin Marxismul Cultural.

Şi poate va înţelege şi o clasă politică antinaţională şi anticreştină că a venit timpul schimbării. Domnilor politicieni, nu mai vrem marxism, nici măcar cultural. Nici „tehnocraţi ai jafului” şi ai urii de neam. Ţuţea şi Eliade aveau dreptate [14]. Vrem să alegem conducători care dovedesc că-L iubesc pe Hristos, iubesc Biserica şi această ţară. Nu vrem s-o preschimbăm în Sodoma. Mai bine vă schimbăm pe voi.

____________

[1]. „Toute l’opération consiste bien, avec la foi laïque, à changer la nature même de la religion, de Dieu, du Christ, et à terrasser définitivement l’Eglise”, Vincent Peillon, Une religion pour la République, édition du Seuil, 2010, p. 277, http://lamanifpourtous24.blogspot.com/p/c.html
[2]. Leszek Kołakowski, Main Currents of Marxism, Norton, London, 2005, 1119.
[3]. H. Marcuse, „Repressive Tolerance”, în Robert Paul Wolff, Barrington Moore, Jr., Herbert Marcuse, A Critique of Pure Tolerance, Beacon Press, 1965.
[4]. Robert Young, The Naked Marx. Review of Herbert Marcuse–Eros and Civilization: A Philosophical Inquiry into Freud, Penguin Press, London 1969, www.human-nature.com/rmyoung/papers/paper89h.html
[5]. Maurice Cranston, ed., The New Left, The Bodley Head, London, 1970, 87.
[6]. Nikolai Berdiaev, Wahrheit und Lüge des Kommunismus, Holle, Darmstadt/Genf, 1953, 13, citat în R. Preda, op.cit.
[7]. Bronislaw Wildstein, Legi împotriva Legiiwww.culturavietii.ro/2012/11/16/legi-impotriva-legii/
[8]. http://web.inter.nl.net/users/Paul.Treanor/neoliberalism.html
[9]. B. Wildstein, op. cit.
[10]. Este chiar prima din strategiile mişcării gay, conform Enciclopediei Activistului Pro-Life, de Brian Clowes
[11]. www.ilga-europe.org/home/news/for_media/media_releases/come_out_bxl. Postat de A. Ioana Dida pe culturavietii.ro
[12]. http://irinamonica.wordpress.com/2014/02/24/luna-nymphomaniac-la-sala-horia-bernea-a-muzeului-taranului-roman/
[13]. http://activenews.ro/scrisoare-deschisa-catre-ministrul-culturii-se-urmareste-lichidarea-muzeului-taranului-roman_185045.html
[14]. Ce scria Eliade (Piloţii orbi, 1937) e valabil şi azi: „Clasa noastră conducătoare… s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare ce poate înfiera o elită politică în faţa istoriei: pierderea instinctului statal. E ceva ce poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd… Luntrea statului nostru e condusă de piloţi orbi.” http://irinamonica.wordpress.com/2014/03/05/mircea-eliade-luntrea-statului-nostru-este-condusa-de-niste-piloti-orbi/

Huxley + Orwell = Lunacek. Corectitudinea Politică – metastază a Marxismului Cultural (II)

Huxley + Orwell = Lunacek (I)

 

Trădarea elitelor

„Teribilă e singurătatea popoarelor trădate de elitele lor!”, spune într-un interviu Profesorul Ilie Bădescu [1]. Şi continuă, citându-l pe Iezechiil: „Oile Mele s-au risipit din lipsă de păstor… Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă”.

Fără îndoială, prorocul veterotestamentar se referea la lipsa unui păstor spiritual care să întoarcă poporul la Dumnezeu. Cuvintele lui aveau sens mesianic. Dar ele sunt valabile şi azi, în general, inclusiv pentru cei ce au răspunderea de a conduce un popor pe drumul său prin istorie…

Rolul acesta revine elitelor. Desigur, pentru a ierarhiza corect, adevărata elită a unui popor sunt în primul rând sfinţii, martirii, marii duhovnici. După ei ar trebui să urmeze elitele spirituale, morale, intelectuale, pe domenii şi niveluri: gânditori, cărturari, ierarhi ai Bisericii, academicieni, clasă politică, guvernanţi, parlamentari, jurişti, filosofi, savanţi, scriitori, artişti, jurnalişti, analişti, lideri de opinie, universitari, clerici, medici, profesori, cercetători ştiinţifici… […]

Elitele înfiinţează şi conduc instituţii, fac politici, legi, norme juridice, creează şi promovează cultură, influenţează opinia publică, mentalităţile, dirijează o societate, îi imprimă direcţiile, îi modelează valorile, criteriile, opţiunile. Dintre ele, o societate îşi alege modele. Prin ele, un popor respiră axiologic. Ele trebuie să fie plămânii prin care el îşi trage aerul curat al valorilor autentice, sursele lui de lumină. Orientarea trebuie să le fie dictată de iubirea de Dumnezeu şi ţară, motivaţia altruistă mergând până la jertfă: domnitori ca Mihai şi Brâncoveanu, conştiinţe ca Eminescu, Paulescu sau Stăniloae, lideri ca Tudor, Horia sau Iancu, martiri ca Gafencu sau Daniil Tudor, duhovnici ca Părintele Iustin Pârvu sau Adrian Făgeţeanu. Sunt acei păstori care-şi „pun viaţa pentru oi”.

Pentru Andrei Pleşu, „elita” cuprinde oamenii cei mai pregătiţi din fiecare domeniu (o elită ţărănească, una a muncitorilor, a medicilor, a gânditorilor etc.), care în meseria lor au atins un nivel de performanţă maxim. E corect, dar trebuie adăugate componentele obligatorii ale Caracterului şi Credinţei. Fără ele, din păcate, „cei mai pregătiţi” adesea devin anti-elite, false elite, pseudo-modele, care-L trădează pe Dumnezeu şi propria menire a bunei călăuziri a unor părţi mai mici sau mai mari ale unei naţiuni. Atunci ea se sufocă, se îmbibă de duhoarea şi gazele îmbâcsite ale unor valori false, ideologii mincinoase, idei deşarte. Ele devin surse de poluare. În loc de păstori devin lupi. Patimile, cinismul, oportunismul, interesele, nasc motivaţii egoiste: putere, bani, sex, glorie. Apar Lenin, Stalin, Mao, Freud, Darwin, Marx. Iar când elitele trădează, poporul suferă de pe urma dezastrului sau piere.

Se va spune că un popor creştin nu este singur, întrucât Îl are pe Dumnezeu de partea sa. E adevărat. Dar Dumnezeu vrea să lucreze prin oameni şi îi trimite oameni. Iar acel popor trebuie să-i recunoască drept ceea ce sunt: oameni trimişi de Dumnezeu, şi să-i susţină. Cum îi va recunoaşte? După mărturia pe care o dau şi faptele lor: „După faptele lor îi veţi cunoaşte” cf. Matei 7:16.

Dubla distopie în care trăim: fuziunea dintre „Minunata lume nouă” şi „1984”

În anul 1949, imediat după publicarea cărţii sale „1984”, George Orwell i-a trimis un exemplar lui Aldous Huxley, aşteptând verdictul autorului celeilalte anti-utopii („Minunata lume nouă”), apărută în 1931. Huxley i-a răspuns într-o scrisoare: „E îndoielnic că, în realitate, politica cizmei puse pe faţă ar putea merge la nesfârşit”.

Într-adevăr, politica brutală a cizmei pe faţă, de tipul descris de Orwell, a încetat în 1989. Căderea comunismului a părut a-i da dreptate lui Huxley. Azi, triumful unei societăţi consumeriste cu hipermarket-uri, fast foodfast love şi Playboy pare a confirma mai curând viziunea acestuia din urmă decât pe a lui Orwell. Lumea pare a se îndrepta mai degrabă spre un model de societate hedonistă de tip capitalist, controlată prin principiul plăcerii, decât una totalitară de tip comunist, controlată prin teroare. În lumea de inspiraţie marxistă, a unui Big Brother gen Stalin sau Mao, din „1984”, oamenii sunt dominaţi prin frica de ceea ce se tem. În cea de inspiraţie freudian-darwinistă, bio-capitalisto-erotică, a unui Ford gen… Ford-comasat-cu-Freud, din „Minunata lume nouă”, ei sunt dominaţi prin dependenţa de ceea ce leplace. Nu mai e nevoie ca omul să fie urmărit şi controlat permanent prin micul ecran instalat la el în dormitor; poate fi mai eficient manipulat prin filmele, ştirile şi emisiunile de divertisment de la televizor.

Din confruntarea celor două sisteme, al doilea pare să fi ieşit definitiv învingător. În aparenţă, Ford şi Freud l-au învins pe Marx. Banii, drogul şi sexul au învins tortura, „glonţul şi puşcăria”[2], „Soma” şi plăcerile „pneumatice” (în sensul personajului Lenina al lui Huxley) i-au învins pe Big Brother şi Poliţia Gândirii. Ingineria genetică rafinată a învins represiunea rudimentară. Huxley pare să fi văzut mai bine şi mai departe decât Orwell. Comunismul terorist de stat a murit, iar cei ce se mai înverşunează să vadă peste tot un complot comunist se luptă doar cu fantasma unui trecut mort şi îngropat. Capitalismul a triumfat. Punct. Trăim într-o lume guvernată de marile corporaţii transnaţionale şi de FMI, potrivit principiilor neoliberale ale lui Milton Friedman şi ale „Consensului de la Washington”.[3] Dacă ceva nu merge, exclusiv acolo sunt vinovaţii.

Aşa să fie oare? Să fie oare chiar atât de simplu?

Nu cumva e mai complicat? Oare nu cumva comunismul continuă să trăiască în forme reziduale şi hibride, amalgamat cu capitalismul, printr-o mutaţie genetică ce duce la o ideologie de nouă generaţie, încă şi mai virulentă? Nu cumva cele două sisteme fuzionează sub ochii noştri? Nu cumva se naşte un nou tip de totalitarism sofisticat, o „dictatură a confuziei” (Bertrand Vergely) impusă prin revoluţia sexuală, folosind vectori publici şi mijloace coercitive instituţionale de stat (sau chiar suprastatale, de exemplu Parlamentul European sau O.N.U.), dar bazate pe subversiune ideologică şi manipulare în masă? Nu cumva diferenţele între „stânga” şi „dreapta” devin de tot difuze? Nu cumva există o altă ideologie, mai cuprinzătoare, care le subsumează şi le transcende?

Credem că aşa stau lucrurile. Şi vom invoca în acest sens două exemple care se constituie în argumente: „Raportul Lunacek” şi „modelul chinez”.

Lunacek

Aşa cum se ştie, în decembrie 2013 Parlamentul European a trebuit să respingă „Raportul Estrela” (pro-avort, pro-LGBT), în urma protestelor masive ale cetăţenilor U.E. care, în cadrul Iniţiativei Cetăţeneşti Europene „One of us”, au trimis sute de mii de mesaje europarlamentarilor, cerându-le să voteze împotriva criminalei rezoluţii.

Totuşi, puternicul şi excepţional-finanţatul lobby homosexual, ce acţionează intens la nivelul instituţiilor U.E., a recidivat.

Pe 4 februarie 2014 Parlamentul European a adoptat Rezoluţia Lunacek, cu titlul „Foaia de parcurs U.E. împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen”. Propusă de eurodeputata austriacă Ulrike Lunacek, activistă pro-lesbianism, membră în grupul euro-parlamentar LGBT, rezoluţia consideră în mod abuziv „drepturile pentru homosexuali” asemeni drepturilor omului universal recunoscute. Fără precedent e însă desconsiderarea de către P.E. a campaniei masive de proteste: o petiţie cu 200.000 semnături a cerut respingerea raportului, iar zeci de mii de cetăţeni, sute de ONG-uri, chiar unii membri ai P.E., şi-au exprimat dezacordul privind drepturile speciale pentru LGBT create de rezoluţie.

Ea cere ţărilor membre U.E. să-şi modifice legislaţia naţională „anti-homofobă” şi să aplice sancţiuni penale celor ce exprimă critici faţă de propaganda homosexuală (etichetate drept „crime de incitare la ură”), deschizând drumul către un nou tip de societate, în care familia e desfiinţată. Libertatea de exprimare a majorităţii e îngrădită, pedepsită ca infracţiune, vizând suprimarea oricărei opoziţii. În schimb, agenda LGBT trebuie promovată în şcoli, exprimări publice (media), întruniri şi parade ale „mândriei gay”, ca drept inerent, nesupus nici unei restricţii! Cu alte cuvinte, toţi suntem egali, dar, vorba lui Orwell, „unii sunt mai egali decât alţii”. Acestei minorităţi i se dă privilegiul exclusiv al unui „mecanism de veto” legal, de care majoritatea tradiţională e lipsită. Este din nou, în mod clar, „politica cizmei puse pe faţă”. Personajul din „1984” care a enunţat-o, cinicul torţionar O’Brien, ar fi probabil mândru de discipolii săi din P.E.!

Întrucât s-a scris mult despre cele două Rapoarte, Estrela şi Lunacek, nu vom detalia aici conţinutul lor. Dar dorim să subliniem că ele depăşesc cu mult cadrul problematicii strict homosexuale. Din păcate există tendinţa generală, reducţionistă, de a ignora tot ce ţine de această problematică, de a o privi ca o chestiune minoră, marginală, confundând-o cu locul – într-adevăr, marginal din punct de vedere strict numeric – al grupului vizat. „Dă-i încolo, ce ne interesează pe noi ce fac ei?!” e replica inconştientă ce se aude mult prea frecvent. În realitate, ne interesează, deoarece tema are vaste implicaţii politico-ideologice, filosofice, religioase, antropologice, sociale, juridice, medicale.

De pildă, legalizarea aşa-zisei „căsătorii” homosexuale implică legalizarea adopţiei de copii şi a reproducerii asistate medical, deci problema filiaţiei „sociale” în locul celei naturale. Or, aşa cum arată un medic, filiaţia socială creează cadrul pentru o nouă ordine antropologică, de fapt o dez-ordine, care nu mai ţine cont de sex, ci de gen.[4]Copilul nu e o jucărie pe care să o fabricăm când dorim, din «materiale» alese de noi”. Legalizarea „filiaţiei sociale” preconizează o lume care aminteşte puternic de cele două distopii menţionate. În ambele, filiaţia naturală dispare şi copiii sunt crescuţi de stat. De altfel, socialista Laurence Rossignol nici nu se sfieşte să decreteze: „Copiii nu aparţin părinţilor, ei aparţin Statului”[5]  și ne amintim că în „Manifestul comunist” al lui Marx şi Engels din 1847, în secţiunea „Principiile comunismului”, se spune: „Copiii sunt educaţi în comun, fiind eliminate bazele căsătoriei tradiţionale… dependenţa copiilor de părinţi”.[6]

Ne aflăm deci în plină utopie negativă, de tip neo-marxist. Vedem cum cele două viziuni de coşmar fuzionează sub ochii noştri.

Nu despre gay e vorba!

De fapt, paradoxal, şi aceasta este ideea pe care vreau să o transmit, în toată nebunia aceasta homosexualii nici nu contează. Nu despre ei este vorba. Ei sunt doar pretextul, instrumentul, „calul troian”. În numele lor ni se vâră pe gât o ideologie totalitară, ce merge mult dincolo de cazul lor special. La fel cum nici marxismul n-a fost cu adevărat niciodată despre proletariat, ci despre o ideologie politică totalitară impusă în numeleclasei muncitoare. Marii lui beneficiari n-au fost niciodată muncitorii (cu excepţia celor deveniţi activişti), ci nomenclatura de partid. Tot aşa, nici beneficiarii homosexualismului nu sunt gay-ii de rând (tot aşa, cu excepţia celor ce devin activişti), ci o anume falsă elită economică, politică şi culturală, care, în numele lor şi al corectitudinii politice, deţine, sau doreşte să parvină la putere, ori la încă şi mai multă putere: la una globală.

Cu titlu de exemplu al implicării elitei din sfera economică o menţionăm pe Vicky Claeys (care admite public că e co-autoarea Raportului Estrela), directoare pentru Europa a International Planned Parenthood Federation. IPPF e cel mai marebusiness mondial de avort şi contracepţie, cu profituri uriaşe din promovarea acestei agende (filiala IPPF din România e Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală – SECS)[7]. Finanţarea din partea unor asemenea corporaţii, ca şi a Comisiei Europene şi altor organizaţii supranaţionale, explică enorma forţă şi influenţă a „Internaţionalei LGBT-iste” şi a grupurilor ei de presiune şi lobby.

Trebuie aici clarificată o confuzie frecvent întâlnită: homosexualismul este oideologie, care nu e totuna cu homosexualitatea în sine. Cei mai mulţi homosexualişti nu sunt homosexuali. E un sistem politico-ideologic promovat adesea de politicieni, activişti civici, oameni de cultură, de afaceri sau media, care nu sunt ei înşişi gay, dar care profită (politic, profesional, financiar) din susţinerea acestui curent.

Homosexualismul ca utopie milenaristă

Ideologia homosexualistă este „vară bună cu feminismul radical şi strănepoată a marxismului”[8].

În esenţa ei, este o utopie de tip milenarist, ca şi marxismul din care descinde. Ea păstrează dimensiunea eshatologică a comunismului, evidenţiată de Berdiaev[9], ambiţia marxistă de a instaura un „paradis” terestru. Doar că ideologia utopică egalitaristă nu mai este aplicată în sfera economică, precum în marxismul clasic, ci e transpusă în planul sexualităţii. Ingineria socială nu mai vizează relaţiile de producţie, ci, după eşecul utopiei economice, acum vizează o utopie sexuală.

Oricât v-ar suna de bizar şi incredibil – deoarece pentru bunul-simţ chiar este aberant –, completa liberalizare sexuală este utopic văzută ca un panaceu al tuturor relelor sociale. Năzuinţa profundă a omului după iubire şi comuniune este deviată şi schimonosită în libertinaj şi promiscuitate, care sunt idealizate sub numele libertăţii şi toleranţei. Se postulează o nouă (deşi nu chiar atât de nouă, ci altfel legitimată) formă de milenarism: un alt „rai pământesc”, în care hoarde de Adami şi Eve, cuplați liber, multiplu şi aleatoriu, zburdă neîngrădiţi printre copii emancipaţi, cooperanţi, disponibili şi chiar dornici (a se citi „gata pervertiţi” de la grădiniţă şi din şcoală) pentru toate poftele pedofile ale unor adulţi pentru care desfrânarea e sinonimă cu „fericirea”. Şi asta (ca în visele olandezilor Gert Hekma sau Martijn Uittenbogaard![10]) fără nici un risc al vreunei pedepse, cenzuri sau restricţii din partea unei instanţe critice, juridice sau morale, fără nici o răspundere sau obligaţie – morală, legală sau familială, maternă sau paternă. O viaţă complet iresponsabilă, dusă exclusiv după principiul infantil al plăcerii satisfăcute nelimitat. Este „Minunata lume nouă” a lui Huxley, pentru implementarea căreia sunt folosite şi metode tip „1984”, dar (deocamdată) încă soft. Aşadar, imposibila şi totuşi reala fuziune între cele două distopii ale lui Huxley şi Orwell! Iar proliferarea fără limite a pornografiei, atât de pertinent analizată de Virgiliu Gheorghe[11], este o parte esenţială din arsenalul acestei ideologii.

Scopul nu este o simplă reformă, ci o revoluţie totală: nu este – şi nici n-a fost vreodată vorba – despre „drepturi egale” pentru gay, ci despre mult mai mult: deconstruirea tuturor conceptelor întemeietoare ale lumii noastre, rescrierea şi transformarea din temelii a întregii ordini sociale, redefinirea radicală a sistemului de valori, începând cu familia monogamă şi căsătoria, credinţa şi morala creştină, tradiţia şi naţiunea. O completă reordonare a civilizaţiei, pe baza materialismului şi senzualismului nelimitat. Aşa cum proclama „Manifestul Frontului de Eliberare Gay” încă din 1971 [12], „trebuie eradicate toate stereotipurile unei societăţi sexiste, începând cu familia, unitatea «opresivă» în care copiilor li se impun false convingeri religioase şi morale”. Abia după anihilarea familiei tradiţionale se poate instaura „adevărata libertate pe care o merităm cu toţii”. „Adevărata libertate” e văzută ca o „eliberare din robia biologiei, a reproducerii şi a sarcinii”, cea a unui stil de viaţă complet liberalizat şi poligam, emancipat şi iresponsabil, în care fidelitatea şi dragostea jertfelnică sunt „clişee depăşite” şi retrograde.

Comunismul – o postmodernitate clandestină

Recunoaştem din nou originile acestui tip de discurs: capitolul II.4, „Familia monogamă”, din „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului” de Friedrich Engels: „Prima opoziţie de clasă care a apărut în istorie a coincis cu antagonismul dintre bărbat şi femeie în căsătoria monogamă” [13].

Surpriză? Credeam că am scăpat de marxism şi când colo el revine, reşapat şi vioi, pe uşa din… (scuzaţi!) dos! Un marxism impus agresiv chiar de societatea capitalistă pe care a combătut-o!

La fel ca şi „Manifestul comunist”, „Manifestul Eliberării Gay” îndeamnă să scuturăm „lanţurile heterosexismului, tirania rolurilor de gen tradiţionale”, şi să trăim „plenar” într-o „nouă democraţie sexuală” din care „ruşinea şi vinovăţia erotică vor fi alungate”. Adică „toată lumea să fie cu toată lumea, nimeni să nu aibă nici o pretenţie sau obligaţie faţă de nimeni, nici ca soţ sau soţie, nici ca părinţi” [14]. Aceasta este esenţa radicală a agendei homosexualiste: absoluta volatilitate morală şi hedonismul total, nicidecum „drepturile egale”. De altfel şi pretenţia „egalităţii” – anticipează cu mult temei Hillary White – va fi abandonată, odată ce-şi va fi încheiat rolul propagandistic în etapa actuală.

Aşadar, vedem că versiunea homosexualistă a visului marxist nu este un biet moft marginal, ci un curent pe cât de nefast pe atât de central în gândirea occidentală modernă, având o propensiune esenţialmente politico-ideologică. Vom vedea în partea a doua a acestui studiu afinităţile profunde dintre homosexualism, actuala revoluţie sexuală şi exponenţi de frunte ai neomarxismului precum Herbert Marcuse. Vom explora şi congruenţa lor cu neoliberalismul, precum şi o ilustrare spectaculoasă a fuziunii marxismului cu capitalismul în cazul „modelului” chinez.

Deocamdată închei cu observaţia că eşecul comunismului a fost, cum spuneam, doar aparent, căci comunismul şi-a atins totuşi multe scopuri. De pildă, unul din ele a fost abolirea monarhiei în ţări precum Rusia sau România.

De aceea văd comunismul nu doar ca o „modernitate eşuată”, cum pe bună dreptate îl numeşte Radu Preda, ci şi ca o modernitate impregnată clandestin şi deturnată sub camuflaj în postmodernitate. Comunismul nu numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin componenta sa cea mai virulentă, aşa cum vom vedea, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, cu care a fuzionat până la a nu mai putea fi distins de el.

Dacă totuşi comunismul a suferit un mare şi veritabil eşec, el a fost că (din fericire) a eşuat în eforturile uriaşe făcute pentru a-şi atinge realul său scop ultim: distrugerea Bisericii şi eradicarea credinţei creştine. Adevăratul eşec al comunismului a constat în triumful lui Hristos – deşi cu un uriaş preţ de suferinţă, plătit în cea mai mare parte de martirii din închisori.

Şi tot aşa va fi mereu, până la Parusie.


[1] www.cotidianul.ro/spalarea-creierelor-se-realizeaza-acum-prin-mijloace-blande-211356
[2] Paul Ghiţiu, www.rostonline.ro/2014/02/comunismul-stapanul-inelelor-ne-urmareste-de-la-kremlin
[3] A se vedea en.wikipedia.org/wiki/Washington_Consensus şi critica devastatoare a doctrinei lui Friedman privind capitalismul de dezastru, sau al dereglementării tiplaissez-faire, în Naomi Klein, The Shock Doctrine. The Rise of Disaster Capitalism, Knopf Canada, 2007.
[4] Alina Ioana Dida, http://epochtimes.ro/news/europa-si-homosexualitatea-medic-de-familie-raportul-lunacek-incalca-drepturile-omului-interviu—212278
[5] http://www.facebook.com/InLinieDreapta/posts/249646001880228
[6] Scris în 1847: Selected Works, vol.1, p. 81-97, Progress Publishers, Moscow, 1969; prima ediţie: 1914 de Eduard Bernstein în rev. Vorwärts a Partidului Social Democrat German; trad. Paul Sweezy; MEA 1993; marxists.org 1999, feb. 2005.
[7] http://unuldintrenoiromania.wordpress.com/tag/raportul-estrela
[8] Hillary White, The revolution of the family: the Marxist roots of ‘homosexualism’www.lifesitenews.com/article/topic/homosexuality
[9] Evocat de Radu Preda în Comunismul şi cultura memorieiwww.rostonline.ro/2013/01/comunismul-si-cultura-memoriei
[10] www.culturavietii.ro/2013/04/30/uraciunea-pustiirii-olanda-deschide-calea-si-pentru-legalizarea-pedofiliei
[11] Pornografia, maladia secolului XXI, Prodromos, 2011.
[12] www.fordham.edu/halsall/pwh/glf-london.asp
[13] www.marxists.org/archive/marx/works/1884/origin-family/ch02d.htm.
[14] H. White, loc. cit.

Huxley + Orwell = Lunacek (I)

Sindromul de stres post-traumatic după avort („Sindromul post-avort”) – Colecție de date

Note:

  • „Sindrom post-avort” nu este un termen consacrat științific. Ar trebui referit ca „Sindrom de stres post-traumatic”, o denumire acceptată și larg utilizată, pentru a putea îndepărta obiecțiile de fond.
  • Nu fiecare femeie care a avortat îl experimentează.

Extrase din Programul de acțiune al Națiunilor Unite al Conferinţei Internaţionale pentru Populaţie şi Dezvoltare (2010)[1]

7.24. Guvernele trebuie să adopte măsuri corespunzătoare pentru a ajuta femeilor să evite avortul, care în nici un caz nu trebuie să fie promovat ca una din metodele de planificare familială, şi în toate cazurile trebuie să furnizeze tratament și consiliere femeilor care a trebuit să recurgă la avort.

7.6. Toate țările trebuie să facă eforturi pentru a face accesibile prin intermediul sistemului de sănătate primar, servicii de sănătatea reproducerii (…) inclusiv prevenirea avortului și managementul consecințelor avortului (…).

 

Concluzii ale unor studii din ultimii ani cu privire la efectele avortului:

 

1. Rata mortalității din sinucidere, accident sau crimă este de 3,5-6 ori mai mare

Cercetătorii care au examinat decesele în rândul populației feminine (în Finlanda) au descoperit că femeile care au avortat aveau o rată a mortalității în medie de 3,5 ori mai mare din sinucidere, accident sau omucidere, în anul următor avortului. Rata sinuciderii era de 6 ori mai mare comparativ cu femeile care născuseră și de 2 ori mai mare față de femeile care suferiseră avort spontan[2].

European Journal of Public Health, 2005

2. Conexiunea avortului cu o paletă largă de tulburări mentale

Un studiu realizat pe aproape 6.000 de subiecți a descoperit că femeile care avortaseră aveau un factor de risc mai ridicat de a dezvolta diverse afecțiuni mentale, incluzând atac de panică, agorafobie, sindrom de stress post-traumatic, tulburare bipolară, manie, depresie majoră, precum și tulburări legate de abuzul de substanțe. Avortul a avut o contribuție semnificativă în cazul a 12 din cele 15 tulburări studiate[3].

Journal of Psychiatric Research, 2008

3. Risc crescut cu 30% de probleme de sănătate mentală după avort; avortul nu aduce niciun beneficiu

Un studiu arată că femeile au avut un risc cu 30% mai mare de a manifesta tendințe suicidale, abuz de substanțe, tulburări de anxietate și depresie majoră ca urma a unui avort comparative cu alte rezultate ale sarcinii. La femeile care au continuat o sarcină neplanificată nu au fost înregistrate aceste creșteri. Nu au fost găsit dovezi privind beneficii pe care avortul le-ar fi adus pentru sănătatea mentală a femeilor[4].

British Journal of Psychiatry, 2008

4. Incidență crescută a depresiei, abuzului de substanțe, comportamentului suicidar după avort

Dintr-un grup de 1.265 de fete observate de la naștere (1977), 41% au rămas însărcinate înainte de 25 de ani. Din acestea, 15% au recurs la avort. Din cele 90 de femeie post-avort, 42% au dezvoltat depresii severe în următorii 4 ani, cu creșteri semnificative ale consumului de alcool și droguri (aproape dublu față de femeile care nu au fost însărcinate și cu 35% mai mult față de cele care au dus sarcina la termen). Aceste manifestări nu au putut fi legate de factori preexistenți[5].

Journal of Child Psychology and Psychiatry, 2006

5. Risc crescut cu 30% de tulburări de anxietate generalizate

Cercetătorii au studiat femei care nu au avut istoric de tulburări de anxietate și care au trecut printr-o primă sarcină, neplanificată. Femeile care au avortat au prezentat un risc cu 30% mai mare de a raporta toate simptomele asociate diagnosticului de anxietate generalizată, comparativ cu femeile care au dus sarcina la termen[6].

Journal of Anxiety Disorders, 2005

6. Probabilitate aproape dublă de a suferi de tulburări de somn, adesea un simptom al traumelor

Într-un studiu pe 57.000 de femei fără istoric cunoscut de tulburări de somn, femeile care au avortat au fost mai susceptibile de a primi tratament pentru insomnii față de cele care au născut. Insomniile s-au manifestat cu frecvență aproape dublă în primele 180 de zile după întreruperea sarcinii. Numeroase studii au arătat că victimele traumelor trec adesea prin dificultăți de acest tip (tulburări de somn)[7].

Sleep, 2006

7. Avortul este legat de creșterea violenței domestice, probleme de socializare

Comparativ cu persoanele fără istoric de avorturi, atât bărbații cât și femeile care au experimentat un avort cu partenerul lor curent au avut incidență crescută a violenței domestice și certurilor. Femeile au relatat mai multe certuri în familie și disfuncționalități sexuale după avort, iar bărbații, episoade de gelozie și consum de droguri[8].

Public Health, 2009

8. Rolul tatălui este semnificativ în decizia privind evoluția sarcinii; avortul este legat de probleme ulterioare

Într-un studiu la care au participat femei cu venituri reduse și cu o naștere anterioară, subiecții care au răspuns că nu se pot baza pe partenerul lor pentru sprijin în creșterea și îngrijirea copilului erau mai predispuse la a avorta. Femeile care aveau deja un avort în istoric erau mai predispuse la a suferi violență domestică și abuz de alcool (de 3 ori mai mult) și fumat excesiv (de 2 ori mai mult)[9].

International Journal of Mental Health & Addiction, 2008

9. Fumat intens și abuz de substanțe după avort

Un studiu având ca subiecți femei post-partum a găsit că femeile care aveau istoric de avort erau mai predispuse la fumat, consum excesiv de alcool, uz de droguri sau abuz medicamentos în timpul sarcinii față de cele care nu avortaseră niciodată[10].

British Journal of Health Psychology, 2005

10. Avortul nu are nici un efect terapeutic asupra sănătății mentale a femeii

Nu există dovezi care să sugereze că terminarea unei sarcini nedorite prin avort are vreun efect terapeutic în reducerea riscurilor asupra sănătății mentale a sarcinilor nedorite. Totodată, există dovezi sugestive că avortul poate fi asociat cu riscuri mici sau moderate de a dezvolta anumite tulburări ale sănătății mentale precum anxietate, abuz de droguri sau substanțe medicamentoase și comportament suicidar[11].

Australian and New Zealand Journal of Psychiatry, 2013

11. 95% dintre femei doresc să fie informate complet despre toate riscurile asociate oricărei intervenții

Femeile care iau în considerare intervenții chirurgicale elective, precum avortul, consideră toate informațiile despre riscurile fizice și psihologice ca foarte relevante în decizia lor. 95% dintre paciente doresc să fie informate despre toate riscurile asociate statistic procedurii, chiar atunci când conexiunea cauzală între procedură și risc nu a fost pe deplin dovedită[12].

Journal of Medical Ethics, 2006

12. Adolescentele au mai multe probleme de sănătate mentală după avort

Un studiu național reprezentativ a arătat că fetele care au avortat sarcinile neplanificate sunt de 5 ori mai supuse riscului de a solicita ajutor pentru probleme psihologice și emoționale comparativ cu cele care au dus sarcinile neplanificate la termen. De asemenea fetele din prima categorie au manifestat de 3 ori mai multe tulburări de somn și de 9 ori mai mult consum de marijuana[13].

Journal of Youth & Adolescence, 2006

Pentru studiu suplimentar:

  1. Avortul și sănătatea mentală: sinteză cantitativă și analiză a cercetărilor publicate între 1995 și 2009: http://bjp.rcpsych.org/content/bjprcpsych/199/3/180.full.pdf
  2. Ratele mortalității pe termen lung și scurt asociate cu rezultatul primei sarcini: Studiu bazat pe registrul populației din Danemarca 1980-2004 https://ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3560645/
  3. Tendințe în mortalitatea maternă, 1990 to 2015. Estimări ale OMS, UNICEF, UNFPA, Băncii Mondiale și Diviziei ONU pentru Populație http://apps.who.int/iris/bitstream/10665/194254/1/9789241565141_eng.pdf
  4. În analiza „Avortul și sănătatea mentală a femeii” realizat de Universitatea din Valencia[14] se trage următoarea concluzie: Nu putem afirma că sindromul post-avort există, dar putem afirma că, prin avort, multe femei prezintă tulburări psihologice obiective.

_

NOTE

[1] United Nations Programme of Action of the International Conference on Population and Development, http://wwwv1.agora21.org/cipd/cipd-en06.html (2010).
[2] M. Gissler et. al., “Injury deaths, suicides and homicides associated with pregnancy, Finland 1987-2000,” European J. Public Health 15(5):459-63, 2005.
[3] PK Coleman et. al., “Induced abortion and anxiety, mood, and substance abuse disorders: Isolating the effects of abortion in the national comorbidity survey,” Journal of Psychiatric Research doi:10.1016/jpsychires.2008.10.009, 2008.
[4] DM Fergusson et. al., “Abortion and mental health disorders: evidence from a 30-year longitudinal study,” The British Journal of Psychiatry, 193: 444-451, 2008.
[5] DM Fergusson, et. al., “Abortion in young women and subsequent mental health,” Journal of Child Psychology and Psychiatry 47(1):16-24, 2006.
[6] JR Cougle, DC Reardon, PK Coleman, “Generalized Anxiety Following Unintended Pregnancies Resolved Through Childbirth and Abortion: A Cohort Study of the 1995 National Survey of Family Growth,” Journal of Anxiety Disorders 19:137-142, 2005.
[7] DC Reardon and PK Coleman, “Relative Treatment Rates for Sleep Disorders and Sleep Disturbances Following Abortion and Childbirth: A Prospective Record Based-Study,” Sleep 29(1):105-106, 2006.
[8] P.K. Coleman, V.M. Rue, C.T. Coyle, „Induced abortion and intimate relationship quality in the Chicago Health and Social Life Survey,” Public Health (2009), doi:10,1016/j.puhe.2009.01.005.
[9] PK Coleman et. al., „Predictors and Correlates of Abortion in the Fragile Families and Well-Being Study: Paternal Behavior, Substance Abuse and Partner Violence,” International Journal of Mental Health and Addiction, DOI 10.1007/s11469-008-9188-7, 2008.
[10] PK Coleman, DC Reardon, JR Cougle, “Substance use among pregnant women in the context of previous reproductive loss and desire for current pregnancy,” British Journal of Health Psychology 10, 255-268, 2005.
[11] David M Fergusson, L John Horwood, Joseph M Boden, „Does abortion reduce the mental health risks of unwanted or unintended pregnancy? A re-appraisal of the evidence”, Department of Psychological Medicine, University of Otago, Christchurch, Christchurch, New Zealand; Aust N Z J Psychiatry. 2013 Sep;47(9):819-27. doi: 10.1177/0004867413484597. Epub 2013 Apr 3. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/23553240
[12] PK Coleman, DC Reardon, MB Lee, “Women’s preferences for information and complication seriousness ratings related to elective medical procedures,” Journal of Medical Ethics, 32:435-438, 2006.
[13] PK Coleman, “Resolution of Unwanted Pregnancy During Adolescence Through Abortion Versus Childbirth: Individual and Family Predictors and Psychological Consequences,” Journal of Youth and Adolescence 2006. 10/09
[14] Justo Aznar, Md. Ph.D. and Germán Cerdá, Md. Ph.D. „Abortion and women’s mental health”, in Pontifical Academy for Life, „Post-abortion trauma. Possible psychological and existential aftermaths”. Rome 2014 http://www.academiavita.org/_pdf/documents/pav/post_abortion_trauma.pdf

Sindromul de stres post-traumatic după avort („Sindromul post-avort”) – Colecție de date