Israel se afla în Egipt, într-o robie cumplită; asprimea robiei lor a crescut mereu, până când a ajuns atât de apăsătoare, încât gemetele lor necurmate au ajuns până la cer. Dumnezeu, care-i răzbună pe aleşii Lui care strigau la El zi şi noapte, a hotărât în cele din urmă să dea o lovitură de temut împăratului Egiptului şi supuşilor săi şi să-Şi izbăvească propriul popor. Ne putem închipui îngrijorările şi anticiparea lui Israel, dar putem simţi cu greu compasiune pentru ei dacă noi, ca şi creştini, nu am trăit aceeaşi eliberare din Egiptul spiritual. Fraţilor, să ne întoarcem la ziua experienţei noastre, pe când locuiam în ţara Egiptului, lucrând la cuptoarele de ars cărămizi ale păcatului, trudind să ajungem mai buni şi descoperind că încercam în zadar. Să ne amintim acea noapte memorabilă, începutul acelor luni, debutul unei noi vieţi în duhul nostru şi începutul unei epoci cu totul noi în sufletul nostru. Cuvântul lui Dumnezeu a dat o lovitură fatală păcatului nostru, ni l-a dat pe Isus Cristos, jertfa noastră, şi în acea noapte am ieşit din Egipt. Deşi de atunci încoace am trecut prin pustiu şi ne-am luptat cu amaleciţii, am călcat peste şarpele de foc, am fost pârjoliţi de arşiţă şi am îngheţat din pricina zăpezii, totuşi nu ne-am mai întors niciodată în Egipt; chiar dacă inimile noastre au dorit uneori prazul, ceapa şi oalele cu carne din Egipt, totuşi nu am mai fost duşi niciodată în sclavie de atunci încoace. Veniţi să prăznuim Paştele în seara aceasta şi să ne gândim la noaptea când Domnul ne-a eliberat din Egipt. Să Îl privim pe Mântuitorul nostru, Isus, ca pe Mielul pascal din care ne hrănim; da, veniţi nu doar să Îl privim astfel, ci haideţi să stăm la masa Lui în seara aceasta, să mâncăm trupul Lui şi să bem sângele Lui, căci trupul Lui este într-adevăr o hrană şi sângele Lui o băutură. Într-o solemnitate sfântă, să ne lăsăm inimile să se apropie de străvechea cină. Să ne întoarcem în întunericul Egiptului şi, printr-o sfântă contemplare, să vedem în locul îngerului nimicitor pe îngerul legământului stând în capul mesei praznicului – „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Nu voi avea timp în seara aceasta să intru în întreaga istorie şi în tot misterul Paştelui. Nu voi predica despre întreg, ci despre câteva aspecte proeminente, care fac parte din el. Ar fi nevoie de o duzină de predici pentru a acoperi întregul subiect – de o carte la fel de voluminoasă ca şi „Iov văzut de Caryl” – dacă am putea găsi un teolog la fel de minuţios şi de inteligent. Însă, mai întâi de toate, vom privi la Domnul nostru, Isus Cristos, şi vom arăta felul în care El corespunde Mielului pascal, căutând să obţinem două lucruri: să fiţi stropiţi cu sângele Lui şi să vă hrăniţi cu El.
I. Mai întâi, ISUS CRISTOS ESTE ÎNFĂŢIŞAT AICI ÎN FORMA MIELULUI PASCAL; dacă se află aici cineva din sămânţa lui Avraam, care nu a crezut niciodată că Isus Cristos este Mesia, îi solicit în mod special atenţia cu privire la lucrurile pe care le voi spune când voi vorbi despre Domnul Isus ca fiind nimeni altul decât Mielul lui Dumnezeu, înjunghiat pentru eliberarea poporului Său ales. Urmăriţi-mă în Bibliile voastre şi deschideţi mai întâi la Exod, capitolul 12.
Începem deci cu victima – mielul. Ce imagine potrivită a lui Cristos. Nici o altă creatură nu L-ar fi putut reprezenta atât de bine pe Cel care era sfânt, paşnic, curat şi separat de păcătoşi. Fiind şi emblema sacrificiului, mielul Îl portretiza şi mai bine pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos. Dacă veţi cerceta lumea animalelor, deşi veţi găsi şi alte embleme care înfăţişează anumite trăsături ale naturii Lui şi care Îl prezintă în mod admirabil sufletelor noastre, totuşi, nici una nu pare să se potrivească mai bine persoanei preaiubitului nostru Domn, aşa cum se potriveşte mielul. Şi un copil ar observa îndată asemănarea dintre un miel şi Isus Cristos, căci mielul este atât de blând şi nevinovat, atât de liniştit şi inocent, incapabil de a-i răni pe alţii şi părând să nu aibă puterea de a se împotrivi loviturilor.
„Un om smerit înaintea duşmanilor săi, un om apăsat de suferinţe.” Ce torturi au îndurat oile din partea noastră! Cum sunt ele măcelărite continuu ca hrană pentru noi, deşi sunt nevinovate! Sunt jupuite de blană şi lâna lor este ţesută pentru hainele noastre. La fel şi Domnul nostru Isus Cristos, Stăpânul nostru glorios, ne dă hainele Lui, ca să ne îmbrăcăm cu ele, este sfâşiat în două pentru noi; propriul Lui sânge este vărsat pentru păcatele noastre; inocent şi sfânt, El este o jertfă glorioasă pentru păcatele tuturor copiilor Săi. Astfel, Mielul pascal putea înfăţişa iudeului pios persoana unui Mesia răbdător, tăcut, supus suferinţelor, inocent.
Să ne uităm mai departe. Mielul era fără cusur. Un miel care avea vreun cusur, fie că avea cel mai mic semn de boală sau vreo rană, nu putea fi jertfit de Paşte. Preotul nu ar fi îngăduit să fie înjunghiat şi nici Dumnezeu nu ar fi acceptat jertfa din mâinile lui. Mielul trebuia să fie fără cusur. Şi nu a fost Isus Cristos aşa încă de la naştere? El era fără cusur, născut dintr-o fecioară curată, Maria, zămislit de Duhul Sfânt, fără vreo urmă de păcat; sufletul Îi era curat şi fără pată, ca zăpada, alb, pur, desăvârşit; şi viaţa Lui a fost la fel. În El nu era păcat. El a luat neputinţele noastre şi a purtat durerile noaste pe cruce. A fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, însă cu acea dulce excepţie: „dar nu a păcătuit”. Un miel fără cusur. Voi, care l-aţi cunoscut pe Domnul, care aţi gustat din harul Lui, care aţi avut părtăşie cu El, nu vede inima voastră că El este mielul fără cusur? Puteţi găsi vreo vină Mântuitorului vostru? Îl puteţi acuza de ceva? S-a îndepărtat credincioşia Lui? Au fost încălcate cuvintele Lui? Nu Şi-a ţinut El promisiunile? Şi-a uitat El angajamentele? Puteţi găsi vreun cusur în El în vreo privinţă? Ah, nu! El este Mielul fără cusur, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, mielul cel curat, fără pată şi imaculat; şi în El nu este păcat.
Să continuăm citirea capitolului. „Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an”. Nu e nevoie să discutăm motivul pentru care mielul trebuia să fie de parte bărbătească, dar ne vom opri la faptul că trebuia să fie un miel de un an. În primul an, mielul era în cea dintâi parte a vieţii sale, când vigoarea îi era neatinsă, când puterea i se cocea spre maturitate şi desăvârşire; Dumnezeu nu dorea un rod vestejit. El nu ne-ar fi oferit ceva ce nu ajunsese la maturitate. Astfel, Domnul nostru Isus Cristos tocmai ajunsese la deplina maturitate când a fost jertfit. Pe când avea 34 de ani, El a fost jertfit pentru păcatele noastre; atunci era viguros şi puternic, chiar dacă trupul Lui era slăbit din pricina suferinţelor şi faţa Îi era mai schimonosită decât a oricărui alt om; totuşi, atunci era într-o stare de bărbăţie desăvârşită. Mi se pare că Îl zăresc în acele momente. Îi văd barba coborând pe piept, Îi văd ochii plini de inteligenţă, statura dreaptă, înfăţişarea maiestuoasă, energia neatinsă, întreaga fiinţă în plină dezvoltare – un bărbat adevărat, un bărbat magnific – mai frumos decât fiii oamenilor, un Miel nu numai fără cusur, ci unul care atinsese puterea sa deplină. Aşa era Isus Cristos – un miel de un an – nu un băiat, nu un flăcăiandru, nu un tânăr, ci era pe deplin bărbat, ca să-Şi poată da sufletul pentru noi. El nu S-a dat pe Sine la moarte pentru noi pe când era un tânăr, căci astfel nu ar fi dat tot ceea ce avea să devină. Nu S-a dat pentru noi la bătrâneţe, căci atunci S-ar fi dat pe când începuse să se veştejească, ci S-a jertfit la maturitate, în floarea vârstei. Atunci a fost sacrificat pentru noi Isus Cristos, Paştele nostru. Mai mult, când a venit vremea să moară, Cristos era plin de viaţă, după cum ne spune unul dintre evanghelişti: „a strigat cu voce tare şi Şi-a dat duhul”. Acesta este un semn că Isus Cristos nu a murit din pricina slăbiciunii sau a deteriorării trupului Său. Sufletul dinăuntrul Său era puternic; El era încă un miel de un an. Era încă puternic; dacă ar fi dorit, ar fi putut chiar pe cruce să Îşi desprindă mâinile din prinsoarea cuielor şi, coborând de pe lemnul infamiei, să Îşi gonească duşmanii uimiţi dinaintea Lui, ca o căprioară speriată de un leu şi, totuşi, cu blândeţe, El S-a supus morţii ascultător. Suflete al meu, poţi să nu Îl vezi aici pe Isus al tău, Mielul fără cusur de un an, puternic şi măreţ? Inima mea! Dacă Isus S-a consacrat ţie pe când era puternic şi plin de vigoare, nu trebuie să mă dedic şi eu Lui în tinereţe? Dacă am ajuns la maturitate, nu sunt chemat să Îi dau îndoit tăria mea? Dacă m-a ajuns bătrâneţea, totuşi trebuie să caut să Îi consacru puţinul care mi-a rămas. Dacă El S-a dat cu totul mie, şi acest tot însemna mult, să nu Îi dau Lui tot ce sunt (chiar dacă este puţin)? Să nu mă simt dator să mă consacru în întregime în slujba Lui, să depun trupul, sufletul şi duhul, timpul, talentele, totul, pe altarul Lui? Deşi eu nu sunt un miel fără cusur, totuşi sunt fericit că, după cum azimile erau primite împreună cu jertfa, deşi nu erau arse împreună cu ea – eu, chiar dacă sunt un aluat dospit, pot fi adus pe altar împreună cu Domnul şi Mântuitorul meu, arderea de tot a Domnului, şi astfel, deşi sunt impur şi plin de plămădeală, pot fi primit printre cei iubiţi, o ofrandă cu un miros plăcut, primită de Domnul, Dumnezeul meu. Isus cel iubit este aici, Mielul fără cusur, Mielul de un an!
Subiectul se lărgeşte acum şi interesul se adânceşte. Fiţi cu luare aminte la următorul aspect, a cărui descoperire m-a încântat mult şi care vă va da şi vouă învăţătură. În versetul 6 din capitolul 12 din Exod ni se spune că acest miel care trebuia jertfit de Paşte trebuia ales cu patru zile înainte de a fi jertfit şi trebuia să fie păstrat deoparte: „În ziua a zecea a cestei luni fiecare om să ia un miel pentru familia lui, un miel pentru fiecare casă. Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta.” Versetul 6 spune: „Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia.” Timp de patru zile, acest miel ales să fie jertfit era luat din turmă şi ţinut singur din două motive: pentru ca prin behăitul lui continuu să amintească mereu iudeilor de praznicul solemn care urma să fie sărbătorit şi apoi, pentru ca în timpul celor patru zile ei să se poată asigura că mielul era fără cusur, căci în acest timp el era inspectat mereu, ca să aibă certitudinea că nu era rănit sau suferind în vreun fel, aşa încât să nu fie primit de Domnul. Acum, fraţilor, un fapt remarcabil apare înaintea noastră – întocmai după cum acest miel era separat timp de patru zile, alegoriile străvechi spuneau că şi Cristos a fost separat timp de patru ani. Au trecut patru ani după ce El a părăsit casa tatălui Său şi a plecat în pustiu, unde a fost ispitit de diavolul. La patru ani după botez El a fost jertfit pentru noi. Mai este un aspect, mai important decât acesta: cu aproximativ patru zile înainte de răstignire, Isus Cristos a intrat călare, triumfător, pe străzile Ierusalimului. Astfel, în mod public, era pus deoparte ca fiind distinct de restul omenirii. Călare pe măgar, a mers până la templu, pentru ca toţi să vadă că El era Mielul din Iuda, ales de Dumnezeu şi pregătit de la întemeierea lumii. Un fapt şi mai remarcabil este acela că, în timpul celor patru zile, după cum veţi vedea dacă îi veţi citi pe evanghelişti, aceştia consemnează la fel de multe fapte ca în tot restul vieţii Sale. În cursul celor patru zile, El a blestemat smochinul şi acesta s-a uscat îndată; i-a scos afară din templu pe cei ce vindeau şi cumpărau; i-a mustrat pe preoţi şi pe bătrâni, spunându-le asemănarea cu cei doi fii, dintre care unul a spus că se va duce şi nu s-a dus, iar celălalt a spus că nu va merge şi s-a dus; atunci a spus pilda vierilor care i-au ucis pe cei trimişi la ei; apoi a spus pilda nunţii fiului de împărat. A vorbit apoi despre omul care s-a dus la ospăţ fără a avea haina de nuntă şi, după aceea, a spus pilda celor zece fecioare, dintre care cinci erau chibzuite şi cinci nechibzuite. Urmează apoi capitolul în care El îi denunţă dur pe farisei: „Vai de voi, farisei orbi! Curăţaţi mai întâi parte dinăuntru a vasului!” Urmează acel capitol lung al profeţiei referitoare la asediul Ierusalimului şi o relatare a nimicirii lumii: „Învăţaţi pilda smochinului. Când mlădiţa frăgezeşte ştiţi că vara este aproape”. Nu vă voi tulbura spunându-vă acum că, tot atunci, El a făcut acea descriere splendidă a zilei judecăţii, când oile vor fi separate de capre. De fapt, cele mai frumoase din lucrurile rostite de Isus sunt consemnate ca fiind spuse în aceste patru zile. La fel cum mielul separat de turmă behăia mai mult ca niciodată în timpul celor patru zile, şi Isus a vorbit mai mult în acele zile. Dacă vreţi să găsiţi cele mai frumoase dintre cuvintele Lui, citiţi relatarea ultimelor patru zile ale lucrării Sale. Veţi găsi acolo capitolul „Să nu vi se tulbure inima”, rugăciunea Lui de mare preot şi altele. De asemenea, cele mai mari lucruri făcute de El au fost înfăptuite în ultimele patru zile în care a fost pus deoparte.
Mai este un lucru cu privire la care vă solicit atenţia în mod special, şi anume, v-am spus că în cele patru zile mielul era supus unui verificări amănunţite; la fel, în ultimele patru zile, Isus Cristos a fost examinat de toate categoriile de oameni. În acele zile a fost întrebat de învăţătorul legii care era cea mai mare poruncă şi El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Atunci a fost întrebat de irodieni despre bir, tot atunci a fost ispitit de farisei, iar saducheii L-au testat cu privire la subiectul învierii. A fost încercat de toate grupurile şi categoriile – irodieni, farisei, saduchei, învăţători ai legii şi oameni de rând. În aceste patru zile El a fost examinat – şi cum S-a prezentat? Ca un miel imaculat! Aprozii au spus: „niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta”. Duşmanii Lui nu au putut găsi pe nimeni care să aducă măcar o mărturie mincinoasă împotriva Lui, aşa cum se înţeleseseră, iar Pilat a declarat: „Eu nu găsesc nici o vină în El”. El nu ar fi putut fi Mielul pascal dacă I s-ar fi găsit un singur cusur, însă cuvintele magistratului au fost: „Nu găsesc nici o vină în El” – declarând astfel că Mielul putea fi mâncat ca Paştele Domnului, simbolul şi mijlocul izbăvirii poporului lui Dumnezeu. O, preaiubiţilor! Trebuie numai să studiaţi Scripturile ca să descoperiţi în ele lucruri minunate. Trebuie să căutaţi în profunzime şi veţi fi uimiţi de bogăţia lor. Veţi vedea cât de preţios este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu cât trăiţi mai mult conform lui şi cu cât îl studiaţi mai mult, cu atât mintea voastră îl va îndrăgi mai mult.
Următorul lucru pe care trebuie să îl remarcăm este locul unde trebuia jertfit mielul, lucru ce arată clar că Mielul pascal avea să fie Isus Cristos. Primul Paşte a fost prăznuit în Egipt, iar al doilea în pustiu, dar nu citim că ar fi fost celebrate mai mult decât aceste două sărbători până la intrarea israeliţilor în Canaan. Apoi, dacă citim un pasaj din Deuteronom, capitolul 16, vom vedea că Dumnezeu nu le-a mai îngăduit să înjunghie mielul în casele lor, ci a desemnat un loc pentru această sărbătoare. În pustiu, ei îşi aduceau darurile la cort, unde mielul era înjunghiat, însă în Egipt, când fost instituită sărbătoarea, desigur că nu era un loc special unde să îşi ducă mieii pentru a fi sacrificaţi. Apoi, în capitolul 16 din Deuteronom, în versetul 5, citim astfel: „Nu vei putea să jertfeşti Paştele în vreunul din locurile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău ca locuinţă, ci în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să-Şi aşeze numele în el, acolo să jertfeşti Paştele, seara, la apusul soarelui, pe vremea ieşirii tale din Egipt”. Oamenii trebuia să se închine la Ierusalim, căci mântuirea venea de la iudei; acolo era locul lui Dumnezeu, acolo se ridica fumul de pe altarul Său şi numai acolo putea fi jertfit Mielul pascal. Astfel a fost condus Domnul nostru cel binecuvântat la Ierusalim. Gloata furioasă L-a târât pe străzile oraşului. Mielul nostru a fost jertfit pentru noi în Ierusalim, tocmai în locul pe care îl rânduise Dumnezeu. O, dacă mulţimea care s-a adunat în jurul Lui în Nazaret L-ar fi putut împinge de pe munte, Cristos nu ar fi murit la Ierusalim; dar, aşa cum spusese: „un profet nu poate muri afară din Ierusalim”, deci nici Regele tuturor profeţilor nu putea face altfel – în caz contrar, profeţiile cu privire la El nu s-ar fi împlinit. „Veţi înjunghia mielul în locul arătat de Domnul Dumnezeul vostru”. El a fost jertfit chiar în acel loc. Astfel, avem o dovadă în plus că Isus Cristos era Mielul pascal pentru poporul Său.
Următorul aspect este cel al felului morţii lui. Cred că felul în care trebuia jertfit mielul face referire la crucificarea lui Cristos, căci nici un alt fel de moarte nu ar fi putut corespunde tuturor detaliilor arătate aici. Mai întâi, mielul trebuia înjunghiat şi sângele lui se scurgea într-un lighean de aur. Apoi, de îndată ce mielul era luat, preotul care stătea lângă altarul pe care ardea grăsimea, arunca sângele în foc sau îl vărsa la baza altarului. Vă puteţi închipui cum arăta scena aceasta. Zece mii de miei sacrificaţi şi sângele lor vărsat într-un râu purpuriu. Apoi, mielul trebuia fript, dar nici unul din oasele lui nu trebuia frânt. Nimic altceva în afară de răstignire nu poate îndeplini aceste trei lucruri. Crucificare implică scurgerea sângelui – mâinile şi picioarele erau străpunse. Ea include şi ideea de ardere, căci frigerea semnifica o lungă suferinţă şi, după cum mielul stătea multă vreme în foc, şi Cristos, prin răstignire, a fost expus mult timp arşiţei soarelui şi tuturor celorlalte dureri cauzate de răstignire. Apoi, nici un os nu I-a fost frânt, ceea ce nu s-ar fi întâmplat în cazul altei pedepse. Să presupunem că El ar fi putut fi ucis în orice alt mod. Uneori, romanii îi condamnau pe răufăcători la moarte prin decapitare, însă gâtul se frânge în acest fel. Mulţi martiri au fost străpunşi de sabie. O astfel de moarte era sângeroasă şi nu implica neapărat ruperea vreunui os, însă suferinţa nu ar fi fost suficient de lungă pentru a corespunde arderii mielului. Aşadar, luaţi orice pedeapsă – de exemplu spânzurarea, pe care romanii o practicau uneori în forma ştrangulării; această pedeapsă nu implică vărsare de sânge şi, în consecinţă, cerinţele nu ar fi fost îndeplinite. Cred că orice evreu inteligent, care parcurge această descriere a Paştelui şi priveşte apoi la răstignire, trebuie să fie izbit de faptul că pedeapsa şi moartea pe cruce suferite de Isus cuprindeau aceste trei elemente. Exista vărsare de sânge, o suferinţă prelungă şi continuă – arderea prin tortură şi, în plus, prin providenţa lui Dumnezeu, nici un os nu I-a fost rupt, ci trupul I-a fost coborât de pe cruce intact. Unii ar putea spune că arderea ar rezolva problema, însă în acest caz nu ar fi vărsare de sânge, iar oasele s-ar frânge în cele din urmă în foc. În plus, trupul nu s-ar fi păstrat întreg. Răstignirea era singura moarte care putea îndeplini toate aceste trei cerinţe. Iar credinţa mea este întărită când văd că Mântuitorul meu nu este numai o împlinire a acelui model, ci singura împlinire. Inima mea se bucură să privească la Cel pe care L-am străpuns, să vadă sângele Lui care, ca şi sângele mielului, a stropit pragul de sus şi stâlpii uşii, să-I văd oasele care nu au fost frânte şi să cred că nici un os din trupul Lui spiritual nu va fi frânt vreodată; să mă bucur văzându-L arzând în foc, căci prin aceasta L-a împăcat pe Dumnezeu, înlăturând arderea pe care ar fi trebuit să o sufăr eu în chinul iadului, pentru veşnicie.
Creştine! Aş vrea să am cuvinte prin care să descriu aceste lucruri mai bine, însă îţi ofer gândurile brute, pe care le poţi lua acasă, ca să trăieşti pe baza lor în cursul săptămânii. Vei afla că acest Miel pascal este un ospăţ continuu, o cină din care te poţi hrăni mereu, până când ajungi la muntele lui Dumnezeu, unde Îl vei vedea aşa cum este şi I te vei închina.
II. ÎN CE FEL NE ESTE DE FOLOS SÂNGELE LUI CRISTOS. Cristos, Paştele nostru, a fost înjunghiat pentru noi. Iudeul nu putea spune aceasta; el putea spune un miel, dar Mielul, „Cristos, Paştele nostru”, nu devenise încă victimă. Sunt şi aici unii dintre ascultătorii mei din această seară care nu pot spune: „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”. Dar, slavă lui Dumnezeu – unii dintre noi pot spune acest lucru. „Da, este adevărat. El nu a fost numai jertfit, ci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi.” Moartea lui Cristos ne este de folos în două moduri: mai întâi, prin stropirea noastră cu sângele Lui, pentru răscumpărarea noastră; apoi, prin faptul că mâncăm trupul Lui ca hrană, pentru regenerarea şi sfinţirea noastră. Cel dintâi mod în care un păcătos Îl vede pe Isus este sub forma unui miel junghiat, al cărui sânge stropeşte pragul de sus şi stâlpii uşii. Trebuie să observăm faptul că nu s-a stropit niciodată cu sânge pragul de jos al uşii. Sângele stropea pragul de sus, uşiorii uşii şi stâlpii ei, dar niciodată pragul de jos, căci vai de cel care calcă în picioare sângele Fiului lui Dumnezeu! Până şi preotul lui Dagon nu călca pe pragul zeului lui; cu atât mai puţin creştinii vor călca în picioare sângele Mielului pascal. Însă sângele lui trebuie să fie la dreapta noastră, ca să ne protejeze mereu, şi la stânga noastră, ca să ne fie un sprijin continuu. Noi vrem să fim stropiţi de Isus Cristos. Aşa cum v-am mai spus, nu numai sângele lui Cristos scurs pe Calvar îl mântuieşte pe păcătos, ci sângele lui Cristos care îi stropeşte inima. Să ne întoarcem în Egipt. Este seară. Egiptenii se îndreaptă spre case – fără să se gândească ce va urma. Dar de îndată ce soarele apune, un miel este adus în fiecare casă. Egiptenii care trec pe acolo îşi spun: „Evreii au de gând să ţină un ospăţ deseară” – şi se retrag în casele lor, fără să se mai gândească la aceasta. Tatăl fiecărei case de israeliţi ia mielul şi îl cercetează încă o dată cu nerăbdare şi curiozitate, îl priveşte din cap până în picioare, să vadă dacă are vreun cusur. Nu găseşte nici unul. „Fiul meu”, spune unuia dintre ei, „adu ligheanul”. Fiul ţine ligheanul. Tatăl înjunghie mielul şi sângele curge în lighean. Îi spune soţiei să îl frigă în foc. „Fii cu băgare de seamă, să nu frângi vreun os”. Vedeţi neliniştea ei intensă pe când pune mielul la fript, căutând să nu rupă vreun os? „Acum”, spune tatăl, „adu un mănunchi de isop”. Copilul îl aduce. Tatăl îl înmoaie în sânge. „Veniţi aici, copii, soţie, toţi, şi priviţi ce voi face”. Ia isopul în mână, îl înmoaie în sânge şi stropeşte cu sânge pragul de sus şi uşiorii uşii. Copiii îl întreabă: „Ce înseamnă aceste lucruri?” El răspunde: „În noaptea aceasta, Domnul Dumnezeu va trece şi îi va lovi pe egipteni, iar când va vedea sângele de pe pragul de sus şi de pe stâlpii uşii, Domnul va trece mai departe şi nu va îngădui nimicitorului să intre în casa noastră şi să ne lovească”. Uşa este stropită; mielul este pregătit, oaspeţii stau în faţa lui; tatăl rosteşte o binecuvântare şi apoi familia se aşază să se ospăteze din miel. Observaţi cum tatăl desprinde cu grijă încheietură de încheietură, ca nu cumva să se frângă vreun os. Se asigură că şi cel mai mic din familie primeşte o parte, căci aşa a poruncit Domnul. Îl vedeţi când le spune: „este o noapte solemnă – grăbiţi-vă – într-un ceas vom ieşi din Egipt”. Îşi priveşte mâinile – sunt bătătorite de muncă – şi bătând din palme, strigă: „Nu voi mai fi rob!” Cel mai mare dintre fiii lui fusese bătut cu biciul şi tatăl îi spune: „Fiule, ai răbdat biciul supraveghetorului în după-masa asta, dar a fost ultima oară când l-ai simţit”. Îi priveşte pe toţi, cu lacrimi în ochi – „Aceasta este noaptea când Domnul Dumnezeu vă va izbăvi”. Îi vedeţi cu capul acoperit, cu brâul încins, cu toiagul în mână? Este miezul nopţii. Deodată, aud un ţipăt! Tatăl spune: „Rămâneţi în casă, copii; vom şti îndată ce este”. Urmează un alt ţipăt, apoi altul, ţipetele continuă mereu; aud vaiete şi plânsete nesfârşite. „Rămâneţi înăuntru”, spune el, „îngerul morţii zboară pe deasupra”. În încăpere se lasă o tăcere solemnă şi aproape pot să audă aripile îngerului fâlfâind în aer pe când trece pe lângă uşa lor însemnată cu sânge. „Staţi liniştiţi”, spune tatăl, „acel sânge vă va scăpa”. Ţipetele se înteţesc. „Mâncaţi repede, copii”, spune el din nou şi, într-o clipă, egiptenii au venit spunând: „Plecaţi de aici! Plecaţi de aici! Nu vrem bijuteriile pe care le-aţi împrumutat de la noi! Voi aţi adus moartea în casele noastre”. „Ah”, spune mama, „Plecaţi, pentru numele lui Dumnezeu, plecaţi! Fiul meu cel mare zace mort!” „Duceţi-vă”, spune tatăl, „Duceţi-vă, şi pacea fie cu voi. A fost o zi nefastă ziua în care poporul vostru a venit în Egipt şi împăratul nostru i-a ucis pe întâii voştri născuţi, căci Dumnezeu ne pedepseşte pentru cruzimea noastră”. Ah, priviţi-i cum părăsesc ţara; ţipetele se mai aud încă, egiptenii sunt ocupaţi cu morţii lor. Pe când iudeii pleacă, fiul lui faraon, îmbălsămat, este dus în una din piramide să fie înmormântat. Îl văd pe fiul unuia dintre supraveghetorii lor dus şi el. Ce noapte fericită a fost pentru ei noaptea eliberării lor! Vedeţi, ascultătorii mei, o paralelă măreaţă? Ei a trebuit să stropească cu sânge şi să mănânce mielul. O, suflete, ai fost vreodată stropit cu sânge? Poţi spune că Isus Cristos este al tău? Nu este suficient să spui; „Dumnezeu a iubit lumea şi L-a dat pe Fiul Său”, ci trebuie să spui: „El m-a iubit pe mine şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Va mai veni un ceas, dragi prieteni, când vom sta cu toţii înaintea lui Dumnezeu şi El va spune: „Înger al morţii, i-ai lovit odată pe întâii născuţi ai egiptenilor; îţi cunoşti prada. Scoate-ţi sabia”. Văd marea adunare, eu şi cu tine ne aflăm printre acei oameni. Este un moment solemn. Toţi oamenii sunt în suspans. Nu se aude nici un murmur. Până şi stelele au încetat să strălucească, pentru ca lumina lor să nu tulbure văzduhul prin mişcarea ei. Totul este neclintit. Dumnezeu spune: „I-ai pecetluit pe cei ce sunt ai mei?” „Da”, răspunde Gabriel, „toţi aceştia sunt pecetluiţi cu sânge”. Apoi Dumnezeu spune: „Loveşte cu sabia măcelului! Loveşte pământul! Trimite-i în iad pe cei care nu sunt îmbrăcaţi, nu sunt cumpăraţi şi spălaţi”. O, ce vom simţi, preaiubiţilor, când îl vom vedea o clipă pe acel înger fâlfâind din aripi? El este gata să zboare, dar ne va cuprinde îndoiala: „Oare va veni la mine?” O, nu! Vom sta în picioare şi îl vom privi drept în faţă.
„Voi sta cu îndrăzneală în marea zi!
Căci de ce voi fi învinuit?
Prin sângele Tău am fost scăpat
De blestemul şi ruşinea cumplită a păcatului.”
Dacă sângele este peste noi, vom vedea îngerul venind şi îi vom zâmbi. Vom îndrăzni chiar să venim înaintea feţei lui Dumnezeu şi să Îi spunem:
„Măreţule Dumnezeu, sunt curat! Prin sângele lui Isus sunt curat!”
Dar dacă, ascultătorul meu, duhul tău care nu este curăţat va sta înaintea Făcătorului lui fără a fi împăcat cu El, dacă sufletul tău se va înfăţişa cu toate petele lui negre, nefiind stropit cu sângele purpuriu, cum vei putea vorbi când vei vedea strălucirea săbiei îngerului, ieşind din teacă, gata să aducă moartea şi pregătită să nimicească, şi când te va spinteca în două? Parcă te văd stând în faţa lui. Îngerul doboară o mie într-o parte. Iată-l pe unul din prietenii tăi de pahar. Dincolo este unul din cei cu care ai dansat şi ai blestemat. Apoi un altul care, deşi a frecventat aceeaşi capelă ca şi tine, era un dispreţuitor al religiei. Acum moartea se apropie de tine. Ca atunci când secerătorul seceră aria şi următorul spic tremură ştiind că este rândul lui, văd un frate şi o soră măturaţi spre iad. Nu am sângele asupra mea? Atunci, o, stânci! Cădeţi şi acoperiţi-mă! Nu aveţi nici un pic de mărinimie în mâinile voastre. Munţi! Lăsaţi-mă să găsesc în crăpăturile voastre un adăpost cât de mic. Dar totul este în zadar, căci răzbunarea va despica munţii şi stâncile ca să mă găsească. Nu sunt acoperit de sânge? Nu am nici o speranţă? O, nu! Îngerul mă loveşte. Condamnarea veşnică este partea mea cea cumplită. Adâncimile întunericului Egiptului sunt ale tale şi chinurile groaznice ale iadului, din care nu poate scăpa nimeni! Ah, dragii mei ascultători, de aş putea predica aşa cum aş vrea, de v-aş putea vorbi fără să-mi folosesc buzele, ci numai inima, v-aş îndemna să căutaţi sângele stropirii şi, de dragul sufletului vostru şi a tot ce este sacru şi veşnic, trudiţi-vă ca sufletele voastre să fie stropite cu acest sânge al lui Isus. Această stropire cu sânge îl mântuieşte pe păcătos.
Stropirea creştinului cu acest sânge nu este singurul lucru pe care el îl doreşte. El vrea să se hrănească cu ceva. Şi – ce gând dulce! – Isus Cristos nu este numai un Mântuitor pentru păcătoşi, ci este şi hrana lor după ce au fost mântuiţi. Noi mâncăm prin credinţă Mielul pascal. Trăim prin aceasta. Ascultătorii mei, puteţi spune dacă aveţi uşa stropită cu sânge după următorul lucru: mâncaţi voi Mielul? Să presupunem o clipă că unul dintre iudeii de atunci ar fi spus în inima lui: „Nu văd rostul acestui praznic. Este bine să stropim cu sânge pragul de sus, ca uşa să fie recunoscută, dar la ce bun ceea ce se petrece înăuntru? Vom pregăti mielul, nu îi vom frânge nici un os, dar nu vom mânca din el”. Să presupunem că s-a dus şi şi-a pus undeva mielul la păstrare. Care ar fi fost consecinţa? Îngerul morţii l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi, chiar dacă ar fi fost acoperit de sânge. Mai mult, dacă iudeul de atunci ar fi spus: „Uite, vom mânca o bucăţică din miel, dar vom mai mânca şi altceva, nişte pâine dospită; nu vom arunca aluatul din casele noastre, ci vom mânca pâine dospită” – dacă nu ar fi mâncat mielul şi ar fi păstrat o parte din el, atunci îngerul morţii l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi. O, dragă ascultătorule, poate crezi că eşti stropit cu sânge, că eşti neprihănit, dar dacă nu trăieşti din Cristos şi prin Cristos, nu vei fi niciodată mântuit de Mielul pascal. „Ah!” spun unii, „Noi nu ştim nimic despre aşa ceva”. Desigur că nu. Când Isus Cristos a spus: „Dacă nu mâncaţi trupul Meu şi dacă nu beţi sângele Meu, nu aveţi viaţă în voi”, la auzul acestor cuvinte, unii au spus: „Această vorbire este prea de tot. Cine poate s-o sufere?” În acel moment, mulţi L-au părăsit şi nu au mai umblat cu El. Nu Îl puteau înţelege; dar tu, creştine, nici tu nu poţi înţelege? Nu este Isus Cristos hrana ta zilnică? Chiar împreună cu ierburile amare, nu este El o hrană dulce? Unii dintre voi, prieteni care sunteţi adevăraţi creştini, trăiţi prea mult bazându-vă pe sentimentele şi tiparele voastre schimbătoare, pe experienţele şi dovezile voastre. Acest fapt este total greşit. Este ca şi cum un închinător s-ar fi dus la templu şi ar fi început să mănânce una din hainele purtate de preoţi. Când un om trăieşte pe baza neprihănirii lui Cristos, este ca şi cum ar mânca hainele lui Cristos. Când un om trăieşte pe baza tiparelor şi sentimentelor sale, este ca şi cum un copil al lui Dumnezeu ar trăi pe baza unor semne pe care le-a primit în sanctuar şi care nu erau menite ca hrană, ci ca mângâiere temporară. Creştinul nu trăieşte prin neprihănirea lui Cristos, ci prin Cristos, el nu trăieşte prin iertarea lui Cristos, ci prin Cristos şi el trăieşte zilnic prin Cristos, prin apropierea de El. O, îmi place să predic despre Cristos! Nu doctrina îndreptăţirii îmi face inima bună, ci Cristos, cel care mă îndreptăţeşte, nu iertarea face inima creştinului să se înveselească, ci Cristos, cel care a iertat; nu iubesc alegerea nici pe jumătate cât faptul că am fost ales în Cristos înainte de începuturile lumii; nu iubesc atât de mult perseverarea finală cât iubesc gândul că viaţa mea este ascunsă în Cristos şi că, pentru că El dă oilor Sale viaţa veşnică, ele nu vor pieri niciodată şi nici un om nu le va smulge din mâna Lui. Ia seama, creştine, să mănânci Mielul pascal şi nimic altceva. Îţi spun că, dac vei face aşa, Mielul va fi ca pâinea pentru tine – cea mai bună hrană pentru sufletul tău. Dacă trăieşti bazându-te pe altceva decât Mântuitorul, eşti ca unul care caută să trăiască cu nişte ierburi care cresc în pustiu, în loc să mănânci mana care coboară din cer. Isus este mana. În Isus şi prin El trăim noi. Acum, dragi prieteni, venind la această masă, vom celebra cina pascală. Încă o dată, prin credinţă, vom mânca Mielul, ne vom apropia cu o încredere sfântă de Mântuitorul cel răstignit şi ne vom hrăni cu sângele Lui, cu neprihănirea şi cu răscumpărarea.
Acum, în încheiere, daţi-mi voie să vă întreb: nădăjduiţi voi că veţi fi mântuiţi, prietenii mei? Unii spun: „Ei bine, nu prea ştiu; sper să fiu mântuit, dar nu ştiu cum”. Chiar dacă vă închipuiţi că nu este adevărat, să ştiţi că sunt oameni care speră să fie mântuiţi prin fapte. Călătorind prin ţară, întâlnesc tot felul de oameni şi cel mai adesea oameni care se cred neprihăniţi prin propriile eforturi. Deseori întâlnesc oameni care se cred evlavioşi pentru că merg la biserică o dată în fiecare duminică şi îşi închipuie că sunt neprihăniţi pentru că fac parte din Biserica Anglicană. Un cleric mi-a spus aşa zilele trecute: „Sunt un cleric rigid”. „Mă bucur”, i-am răspuns, „aceasta înseamnă că sunteţi calvinist dacă respectaţi ‚Articolele’”. El a replicat: „Nu am de-a face cu ‚Articolele’; eu mă ghidez mai mult după ‚Regulament’”. Şi m-am gândit că era mai mult un formalist decât un creştin. Sunt mulţi oameni de acest fel în lume. Alţii spun: „Cred că voi fi mântuit. Nu datorez nimănui nimic, nu am ajuns niciodată falit, plătesc tuturor douăzeci de şilingi pentru o liră, nu mă îmbăt niciodată, iar dacă am greşit cuiva vreodată, caut să mă revanşez şi dau o liră pe an cutărei şi cutărei societăţi; sunt la fel de religios ca cei mai mulţi şi cred că voi fi mântuit”. Aceasta nu ajunge. Este ca şi cum iudeii din vechime ar fi spus: „Nu vrem sângele pe pragul de sus – este din lemn de mahon, nici pe uşiorii uşii – sunt tot din mahon”. Ah, despre orice material ar fi fost vorba, îngerul ar fi lovit casa care nu avea uşa stropită cu sânge. Poţi fi cât de neprihănit vrei: dacă nu eşti stropit cu sânge, toată calitatea uşiorilor şi a pragului tău de sus nu for folosi la nimic. „Da”, va spune altul, „chiar acest lucru nu mi se pare corect. Eu cred că este datoria mea să fiu cât de bun pot şi apoi îmi amintesc de faptul că mila lui Isus Cristos va suplini restul. Eu caut să fiu cât de bun îmi îngăduie circumstanţele să fiu şi cred că, orice deficienţe aş avea, Cristos le va acoperi”. Aceasta este ca şi cum un iudeu ar fi spus: „Copile, adu-mi sângele” şi apoi, când acesta era adus, ar fi zis „adu-mi un ulcior cu apă”, apoi l-ar fi luat şi ar fi amestecat apa cu sângele şi ar fi stropit uşiorii cu acel amestec. Ei bine, îngerul l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi, căci sângele, sângele, sângele, sângele mântuieşte! Nu sângele amestecat cu apa jalnicelor noastre fapte, ci numai sângele, sângele, sângele, sângele şi nimic altceva! Singura cale a mântuirii este prin sânge. Căci fără vărsare de sânge nu este iertare de păcat. Ascultătorii mei, lăsaţi-vă stropiţi de sângele preţios; încredeţi-vă în sângele cel scump; puneţi-vă nădejdea în mântuirea pecetluită cu ispăşirea sângelui preţios şi veţi fi mântuiţi. Dar, dacă nu aveţi sângele sau dacă aveţi sânge amestecat cu altceva, sunteţi condamnaţi din timpul vieţii – căci îngerul vă va ucide, oricât de buni sau de neprihăniţi aţi fi. Mergeţi acasă şi gândiţi-vă la aceasta: „Cristos – Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”.
Biserica nu este pur si simplu o institutie religioasă. Nu este un teatru unde actorii sunt plătiţi pentru a amuza publicul. Ea este o adunare a păcătoşilor răscumpăraţi – oameni chemaţi la Christos şi insărcinaţi să răspândească fiecare! Evanghelia până la marginile pământului.
Blog Creștin Ardelean Viorel 