Pagina de Istorie
Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.
ISTORIE BAPTISTĂ
De la fondarea biserici creştine până în prezent
de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)
CAPITOLUL V PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.
Secţiunea IV
Baptiştii din Elveţia – Zuingli – Concesiile lui Bullinger şi Meshovius – Disputele – Acoperirile – Felix Mantz – Balthazar Hubmeyer – Louis Hetzer – Emigrarea spre Moravia – Jacob Hutter
Schiţa care deja a fost oferită descrie poziţia baptiştilor în Germania. Acum vom urmări istoria lor în Elveţia.
Zuingli, excelentul Reformator elveţian, a fost o dată aprope să devină Baptist. Dar el a rezistat argumentelor care erau în favoarea principiilor noastre, şi a devenit un oponent violent. Guvernul din Zurich a adoptat politica sa. Zuingli a fost supărat de Baptişti, pentru că ei nu doar au pledat pentru botezul credinciosului, ci au susţinut zelos că doar creştinii reali erau membri potriviţi ai bisericilor. Presupunerea naturală era, că de vreme ce societăţile spirituale nu puteau fi conduse de oameni carnali, unirea dintre Biserică şi Stat trebuie să fie dizolvată, şi fiecare partidă să concentreze asupra afacerilor sale proprii: Statul, de lucrurile temporale; Biserica, de lucrurile religioase. Acest lucru mergea prea departe pentru Zuingli. El a respins ideea unei biserici spirituale, privind aceasta ca un lucru total imposibil. El nu a putut renunţa la noţiunea că puterea şi legea lumească erau necesare pentru întemeierea credinţei. De aici el a concluzionat că teoria Baptistă trebuie să fie tratată ca o rezistenţă faţă de autoritate, şi sprijinitorii ei să fie puşi jos cu sprijinul secular. Săracul om! El a căzut ca o victimă a principiilor sale. El a fost ucis pe câmpul de luptă din Cappel, în timpul unei vizite oficiale, ca şi capelan, în armata Protestantă, luptând împotriva Papiştilor, în 11 octombrie 1531.
Cam în anul 1523 Baptiştii au apărut prima dată în Elveţia. Numărul lor a crescut rapid. Apelul la Scriptură în sprijinul sentimentelor lor a fost redat mai puternic prin inocenţa vieţii lor. Chiar Bullinger, care era foarte intolerant faţă de ei, a fost forţat să recunoască aceasta. „Ei au avut,” a spus el, „înfăţişarea unei vieţi spirituale; ei erau excelenţi în caracter; oftau mult; nu rosteau lucruri false; erau austeri; vorbeau nobil şi cu excelenţă, astfel că de aceea ei au dobândit admiraţie şi autoritate, sau respect, faţă de oamenii pioşi simpli. Căci oamenii spuneau, „Să spună ceilalţi orice vor despre Dipperi, noi nu vedem altceva în ei decât ce este excelent, şi nu auzim de la ei altceva decât că noi nu ar trebui să înjurăm sau să facem rău altuia, că fiecare trebuie să facă ceea ce este drept, că fiecare trebuie să trăiască o viaţă sfântă şi evlavioasă; noi nu vedem nici o răutate în ei.” Astfel ei au înşelat mulţi oameni în acest ţinut.” Meshovius, reclamând viziunea oamenilor din acea vreme despre acest punct, scrie astfel: -„Unii spun, scriu ce vor ei despre Anabaptişti; că ei sunt dedaţi la trădarem şi conspiră la distrugerea semnului creştin obişnuit. Dar cât de fals este aceasta, este clar vizibil din vieţile, acţiunile şi doctrina lor, de vreme ce ei nici nu înjură, nici nu blesteamă, nici nu îşi urmăresc lucrurile lor proprii; dar îi veţi vedea că ei îi promovează doar pe aceia care sunt ai lui Hristos, care sunt în conformitate cu Scripturile; şi va spune oare cineva că aceste lucruri nu sunt adevărate, nici în special vrednice de un creştin?”1
Disputele publice erau foarte la modă în acea perioadă în Elveţia. Rar au fost ele dovedite a fi de vre-un real folos în slujba cauzei adevărului, de vreme ce este evident că omul care are cea mai fluentă limbă, cea mai pregătită memorie, umorul cel mai intens, şi cea mai mare măsură de încredere în sine, este cel mai probabil învingător, fie dacă este atacat în partea corectă fie în partea greşită. Nici nu era probabil ca vre-una dintre partide să se recunoască înfrântă. Probabil singurul beneficiu rezultat din aceste dispute a fost că multe persoane au avut ocazia să audă adevărul pe care de altfel nu s-ar fi bucurat, şi în anumite împrejurări ei au fost conduşi spre o cercetare mai amplă, care a avut ca rezultat alăturarea lor printre Reformatori.
Trei dispute s-au ţinut la Zurich în anul 1525. În toate, potrivit adversarilor lor, Baptiştii au fost înfrânţi, în ciuda faptului că ei şi-au menţinut sentimentele lor, şi s-au declarat a fi gata să le sigileze cu sângele lor. Dar magistraţii nu s-au bazat pe argumente. Ei au emis un edict, interzicând botezul credinciosului, bucurându-se de botezul copiilor, şi ameninţând că cei neascultători trebuie să fie trataţi cu severitate. Şi aşa a fost. Unii au fost închişi, alţii au fost alungaţi. Totuşi ei au perseverat. Ca rezultat, în 1526, a fost emis un alt edict, poruncind că dacă cineva îi botează pe alţii, sau s-au supus botezului (re-botezare o numeau ei), ei ar trebui să fie „înnecaţi fără milă.”2 Zuingli, ne pare rău să spunem, a aprobat această legiferare infamă. Aceasta nu a fost o ameninţare deşartă. Felix Mantz a fost înnecat la Zurich în 1527. Jacob Falk şi Heine Reyman au fost înnecaţi în 1528. Aceştia trei au fost slujitori ai Evangheliei. Anneken din Friburg, o femeie creştină a fost înnecată în acel loc în 1529, şi trupul ei a fost ars după aceea. Mulţi alţii au suferit, a căror nume nu este înregistrat. Ei nu au impus pedeapsa capitală în Basle, unde Baptiştii erau din abundenţă, dar i-au blestemat, i-au aruncat în văgăuni, sau i-au alungat, sperând să îi extenueze prin suferinţă. Marele Erasmus locuia atunci acolo. El a purtat o mărturie onorabilă pentru cei care au suferit. „Anabaptiştii,” a spus el, „deşi peste tot erau în mare număr, nu au obţinut nicăieri bisericile pentru folosul lor. Ei trebuie să fie lăudaţi mai presus de toţi ceilalţi pentru inocenţa vieţilor lor, dar sunt opresaţi de alte secte, cât şi de către ortodocşi” (Catolici).3 Astfel au fost oamenii, potrivit unui oponent, pe care Protestanţii, la fel ca şi Papiştii, au căutat să îi extermine. Este plăcut să ştim că deşi ei au fost trataţi atât de ruşinos, caracterele lor vor continua să rămână în faţa analizei observatorilor dedicaţi.
L-am menţionat pe Felix Matz. El s-a născut în Zurich, şi a primit o educaţie liberală. Adopând curând principiile Reformei, el a devenit un prieten intim al lui Zuingli şi a altor Reformatori elveţieni. Dar în anul 1522, el a început să se îndoiască de autoritatea Scripturală a botezului copiilor, şi de constituţia Bisericii care atunci exista în Zurich, şi a suferit întemniţarea în consecinţă. După aceasta el a predicat pe câmpuri şi prin păduri, iar oamenii se adunau cu mulţimile să îl audă, şi acolo el i-a botezat pe cei care profesau credinţa. Pentru aceasta magistraţii din Zurich l-au denunţat ca un rebel, şi pe la sfârşitul lui 1526 el a fost deţinut şi zăvorât în turnul din Wellenberg. În 5 ianuarie 1527, el a fost înnecat. „În timp ce venea de la Wellenberg spre piaţa de peşte,” spune Bullinger, „şi a fost condus prin mizerie spre barcă, el l-a lăudat pe Dumnezeu că urma să moară pentru adevărul Său. Căci Anabaptismul era corect, şi întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu, şi Hristos a prezis că urmaşii Săi vor suferi din pricina adevărului. Şi discursul asemănător pe care el l-a întărit mult, l-a contrazis pe predicatorul care l-a asistat. Pe drum mama sa şi fratele său au venit la el şi l-au îndemnat să fie ferm; şi el a perseverat în nebunia sa, chiar până la sfârşit. Când el a fost legat de o piatră şi era gata să fie aruncat în curentul de apă de către călău, el a cântat cu voce tare: „In manus Tuas, Domine, commendo spiritum meum.” („În mâinile Tale, Doamne, îmi încredinţez duhul meu.”) Şi apoi el a fost aruncat în apă de călău, şi s-a înnecat.”
„Se raportează aici,” spune Capito, scriind lui Zuingli din Strasburg, în 27 ianuarie 1527, „că al tău Felix Mantz a suferit pedeapsa, şi a murit glorios; prin aceasta cauza adevărului şi a evlaviei pe care tu o susţii, cântăreşte mult mai mult.”4 Nu este nici o minune! Persecuţia va „face să cântărească greu” orice cauză. Şi persecuţia Protestantă este cea mai urâtă dintre toate.
Balthazar Hubmeyer cere o notă mai lungă. Acest bărbat eminent era un Bavarian; născut la Friedburg, cam în anul 1480. El a studiat la liceul din acel oraş, intenţionând să devină un doctor. Dar a schimbat studiul medicinei pentru cel al teologiei, şi în 1512, deja fiind observat pentru învăţătură şi elocvenţă, a fost numit profesor de religie şi predicator principal la Ingolstadt, unde a muncit între trei şi patru ani. În 1516 s-a mutat din nou la Ratisbon, şi a predicat în catedrală mulţimilor imense. Zelul său greşit a fost direcţionat împotriva evreilor, care au fost scoşi din oraş, şi sinagoga lor a fost derâmată: pe locul ei a fost construită o capelă dedicată Fecioarei, şi o imagine făcătoare de minuni a fost pusă la uşă, pe care mulţi au reparat-o în pelerinajul din locurile învecinate. Atât de orb a fost Hubmeyer în acea vreme.
Orbirea nu a fost de lungă durată. Raportul mişcărilor lui Luther şi a predicării lui Zuingli în Einsidlen l-a condus să se întrebe, şi curând noutăţile de la Roma au fost abandonate. Înainte de a pleca la Ratisbon, acesta a făcut progrese considerabile în reforma practică. El a tradus Evangheliile şi Epistolele în germană. El a sărbătorit slujba în acea limbă în locul latinei. El a dat Cina Domnului în ambele feluri. El i-a mustrat pe oameni să nu se mai roage la sfinţi şi a distrus imaginile.
Următorii trei ani din viaţa sa i-a petrecut la Waldshut, un oraş din Baden, unde a predicat cu mare succes. De asemenea, acolo viziunea sa religioasă s-a maturizat, şi a îmbrăţişat cu totul Protestantismul. În 1522 s-a întors la Ratisbon, acolo a continuat un an să propage principiile Reformei. Când şi-a continuat rezidenţa la Waldshut, a format un parteneriat cu reformatorii elveţieni, în special cu Zuingli şi Ecolampadius, şi s-a bucurat de oportunităţi frecvente de întâlniri cu ei. El a ajutat la împlinirea marei dispute cu Papiştii din Zurich, în toamna anului 1523. O vizită la Sf. Gall a fost frecventată de o minunată manifestare a binecuvântării. El a predicat Cuvântul „în demonstrarea Duhului şi a puterii.” Eforturile sale din Waldshut au fost atât de pline de succes, încât ceilalţi slujitori au cedat în faţa forţei adevărului, şi Romanismul a fost abandonat. Dar influenţa austriacă era predominantă în Baden, astfel că Hubmeyer curând s-a găsit într-o poziţie periculoasă, şi a fost constrâns să caute să se ascundă. După ce a suferit mult s-a mutat în Zurich, sperând că se va bucura de odihnă şi refugiu acolo.
Dar Zuingli nu era acum prietenul lui Hubmeyer. Cercetările lui Hubmeyer au avut ca rezultat descoperirea faptului că botezul copiilor era doar o tradiţie umană. El i-a transmis gândurile sale lui Zuingli şi Ecolampadius, care erau de asemenea într-o stare de îndoială a minţii în privinţa acestui subiect, şi a căutat ajutorul lor. Ei au rămas Pædobaptişti în timp ce el, urmându-şi convingerile, a făcut pasul final, prin care el a fost înstrăinat pe deplin faţă de foştii săi fraţi. El a fost botezat, împreună cu alţii o sută zece, într-un sat nu departe de Waldshut, de William Roubli, un Baptist elveţian. El însuşi a botezat trei sute de persoane în cursul următoarelor câteva luni. O lucrare despre botez, pe care el a publicat-o cam în aceeaşi perioadă, a primit un răspuns „virulent şi violent” de la Zuingli. „Cred şi ştiu,” a spus Hubmeyer, „că, Creştinismul nu îşi va primi ridicarea corectă, decât dacă botezul şi Cina Domnului sunt aduse la puritatea lor originală.” Acestea au fost cuvinte pline de adevăr.
„Cam în iulie 1525, Hubmeyer a intrat în Zurich, şi a căutat un refugiu la Hotelul Green Shield, cu câţiva prieteni şi adepţi credincioşi. Venirea sa a fost curând cunoscută printre fraţii săi colegi, şi curând de asemenea în Consiliul din Zurich. A fost căutat şi încarcerat în celulele din Tribunal. Timp de multe zile şi săptămâni Zuingli şi asociaţii săi vechi au tânjit să scuture adeziunea sa faţă de adevăr. În final a fost aplicată tortura. Istoricii Protestanţi spun că o promisiune de retractare a fost dată şi scrisă în mod voit de mâna sa. Iată, cât de doritor! Durerile din celulă au fost argumentele ascuţite şi eficiente. În 22 decembrie el este condus spre păstor, şi pus la o masă a înfruntat ceea ce Zuingli a rostit mult şi vehement împotriva ereziilor prietenului său pe care el este acolo pentru a le mărturisi. Predica este trecută, şi fiecare ochi se întoarce spre forma ce se ridică a bolnavului Balthazar. Deşi nu erau vechi, încercările sale au vorbit despre cadrul său robust; şi cu o voce tremurândă el începe să citească din hartia de retractare din faţa sa. În timp ce articulaţia sa devine distinctă, el este auzit afirmând că botezul copiilor este fără porunca lui Hristos. În timp ce cuvintele continuă să curgă, şi adaugă certitudine urechilor cărora nu le venea să creadă ale mulţimii adunate în catedrală, murmurele curg unamim în acoperişul răsunător, crescând prin grade de expresii audibile de aprobare sau de oroare. Vocea lui Zuingli se ridică mai presus de toate. El potoleşte furtuna care venea, şi Hubmeyer este transportat rapid în celula sa din Wellenberg.”
„Eforturi redublate au fost făcute după aceea pentru a remedia nedreptatea făcută. Probabil torturi reînnoite au fost aplicate sau ameninţate; pentru că în câteva luni cel suferind se spune ca a făcut o retractare publică, deopotrivă la Zurich şi la Sf. Gall; dar cu o atât de mică satisfacţie pentru persecutorii săi, că, deşi a fost eliberat din închisoare, el a fost păstrat în oraş sub o strictă supraveghere. Cam pe la mijlocul anului 1526, prin ajutorul unor prieteni distanţi, el a reuşit să scape din Zurich, şi, după ce a predicat la Constance pentru o scurtă vreme, a călătorit spre Moravia, trecând prin Augsburg în drumul său. Acolo el a proclamat Evanghelia în mod liber, şi în toate regiunile din jur, botezând mulţi şi formând biserici ale lui Hristos după Cuvântul Său.”
„În anul 1528 a fost arestat, probabil în Brunn, unde a fost un profesor în afara bisericii, la porunca Împăratului Ferdinand, şi apoi a fost trimis la Viena. După câteva zile a fost aruncat în labirinturile castelului din Gritsenstein. La cererea sa a fost vizitat de Dr. Faber, din Gran, în Ungaria, care mai demult fusese prietenul său. Interviurile lor, la care au asistat alţi doi oameni învăţaţi, au durat cea mai mare parte din cele trei zile. După aceea substanţa discuţiilor lor a fost publicată de Faber, şi indicii că în mai multe puncte Hubmeyer s-a predat în faţa clarităţii argumentelor lui. O expoziţie scrisă a punctelor sale de vedere a fost trimisă după aceea Împăratului Ferdinand de către Hubmeyer; dar nu a putut avea loc nici o schimbare de material în acestea, de vreme ce el a fost condamnat imediat la moarte. El a mers imediat la eşafod, şi în 10 martie 1528 din mijlocul flăcărilor şi al scrumului, duhul lui s-a ridicat spre acea regiune unde cei care au ieşit din necazul cel mare nu mai suferă nici nu mai plâng. Partenera sa de viaţă a fost de asemenea partenera sa de suferinţă: închisă împreună cu el, ea, de asemenea a fost condusă la Vienaa şi în râul Dunărea a găsit un mormânt de apă.”5
Hubmeyer era un om învăţat. El a publicat mai multe opere valoaroase, şi are onoarea de a fi pus într-un Index Intezis Catolicilor, în clasa întâi a autorilor proscrişi.
Louis Hetzer, un alt slujitor Baptist, a fost decapitat la Constance, în 4 februarie 1529. De asemenea el a fost în termeni intimi cu Zuingli, Ecolampadius, şi asociaţii săi, şi a fost foarte stimat de ei până când a devenit un Baptist. În asociere cu John Denk, el a tradus Proorocii din Ebraică. Multe alte cărţi au fost publicate de el. John Zwick, care a fost prezent la moartea sa, a spus, „Niciodată nu s-a mai văzut o moarte de om mai glorioasă în Constance. Foarte mulţi din partida opusă care au fost prezenţi au crezut că el va spune ceva în sprijinul doctrinei noastre şi împotriva predicatorilor; dar nici un cuvânt. Noi toţi am fost alături de el până la sfârşitul său; şi fie ca Atotputernicul, veşnicul Dumnezeu, să îmi dea mie şi slujitorilor Cuvântului Său aceeaşi milă, în ziua când El ne va chema acasă!” Thomas Blaurer, un alt martor, a observat, – „Nimeni nu şi-a dar viaţa sa pentru Anabaptism cu atâta curaj, caritate sau slavă, ca şi Hetzer. El a fost ca unul care a vorbit cu Dumnezeu şi a murit.”6Rapoarte calomniatoare despre el, afectând deopotrivă morala şi opiniile sale religioase, au fost propagate după moartea sa;7dar ele erau invenţiile duşmanului. „El a fost condamnat,” spun Cronicile fraţilor Moravieni, „de dragul adevărului Divin.”
Nu putem da statistici. Baptiştii din Elveţia erau foarte numeroşi, nu doar în Zurich, ci de asemenea şi în Berna, şi în Valteline. Ei au fost forţaţi să se întâlnească în secret, în păduri şi în locuri pustii, sau sub acoperirea nopţii. Nu s-a putut păstra nici o înregistrarea continuă. Probabil în acea vreme organizaţiile bisericii lor erau foarte imperfecte. Doar după o perioadă mai avansată din istoria lor ei au putut păstra toate beneficiile aranjamentelor ordonate. Dar ei au făcut ceea ce au putut. Ei au ascultat de voia lui Hristos atât cât au avut ocazia. Alţi Reformatori s-au opus, şi chiar i-au calomniat. Dar ei au fost un popor temător de Dumnezeu, plin de pace, drept şi sfânt.
Persecuţia nu a fost atât de tare în Germania şi Elveţia, încât se părea că nu este nici o siguranţă decât în emigrare. În anul 1530 multe mii de Baptişti, locuitori din Tyrol, Elveţia, Austria, Styria şi Bavaria au emigrat sub conducerea lui Jacob Hutter, şi s-au stabilit în Moravia. Ei au cumpărat ferme, au înălţat locaşuri de închinare, şi s-au bucurat pentru o vreme de o mare prosperitate spirituală şi temporală. Mulţi alţi exilaţi li s-au alăturat astfel că numărul lor a crescut continuu. Dar în 1535, Ferdinand, Împărat de Boemia, a ordonat expulzarea lor şi a trimis o forţă militară pentru a duce ordinul la îndeplinire. Proprietarea lor a fost cofiscată, şi toată indulgenţa pe care au putut să o obţină a fost libertatea de a-şi duce cele care se puteau muta. Ei s-au retras în păduri, şi acolo au trăit aşa cum au putut, s-au închinat lui Dumnezeu, şi şi-au păstrat sufletele în răbdare. Hutter i-a îndemnat şi i-a mângâiat. „Fiţi mulţumitori faţă de Dumnezeu,” a spus el, „că aţi fost socotiţi vrednici de a suferi persecuţii şi crudul exil din pricina Numelui Său. Acestea sunt răsplătirile celor aleşi în casa-închisoare a acestei lumi, dovezile aprobării voastre de către Tatăl ceresc. Astfel a suferit poporul Său în Egipt, în deşert şi în Babilon. Astfel Apostolii şi toţi urmaşii Mielului, unii în închisori, în exil, şi în persecuţii, unii în chinuri, în suferinţe, şi în martiraje, s-au bucurat de favoarea Domnului lor, şi au trecut mai repede la paradisul de sus. Departe de voi tristeţea; daţi la o parte toată tristeţea şi amărăciunea; gândiţi-vă la cât de mari sunt răsplăţile care vă aşteaptă pentru suferinţele pe care le înduraţi acum.”
Scrisoarea lui Jacob Hutter către Mareşalul de Moravia, scrisă în numele fraţilor, este demnă de o înregistrare nepieritoare. O vom copia în întregime, pentru ca cititorul să poată vedea cum erau bărbaţii Baptişti din secolul şaisprezece.
„Noi fraţilor, care îl iubim pe Dumnezeu şi Cuvântul Său, adevărata mărturisire a Domnului nostru Isus Hristos, alungaţi din multe ţări din pricina numelui lui Dumnezeu şi din cauza adevărului Divin, şi am venit până aici în ţinutul Moravia, ne-am adunat împreună şi locuim sub jurisdicţia voastră, prin mila şi protecţia Celui Prea Înalt, a Căruia singur fie lauda, onoarea, şi lauda pentru totdeauna, vă implorăm să cunoaşteţi, conducător onorat al Moraviei, că ofiţerii dvs. au venit la noi, şi ne-au dat mesajul şi porunca dvs., aşa după cum ştiţi foarte bine. Deja noi am dat un răspuns verbal, şi acum răspundem în scris, şi anume, că noi am părăsit lumea, o viaţă nesfântă, şi toată fărădelegea. Noi credem în Dumnezeul Atotputernic, şi în Fiul Său Domnul nostru Isus Hristos, El ne va proteja de aici în colo şi pentru totdeauna în orice pericol, şi Lui i-am dedicat pe noi înşine în întregime, viaţa noastră, şi tot ce avem, să ţinem poruncile Sale, şi să uităm toată fărădelegea şi păcatul. De aceea noi suntem persecutaţi şi dispreţuiţi de întreaga lume, şi ni se fură toată proprietatea noastră, aşa cum s-a făcut mai înainte sfinţilor profeţi, şi chiar lui Hristos Însuşi. Prin Împăratul Ferdinand, prinţul întunericului, acel crud tiran şi duşman al adevărului şi neprihănirii Divine, mulţi dintre fraţii noştri au fost înjunghiaţi şi au fost omorâţi fără milă, proprietăţile noastre au fost confiscate, câmpurile noastre şi casele noastre stau pustii, noi înşine am fost exilaţi, şi foarte mult persecutaţi.”
„După aceste lucruri noi am venit în Moravia, şi aici pentru o vreme am locuit în pace şi linişte, sub protecţia dvs. Nu am rănit pe nimeni, ne-am ocupat cu cea mai grea muncă, ceea ce toţi oamenii pot mărturisi. Cu toate acestea, cu permisiunea voastră, suntem înlăturaţi cu forţa de pe proprietăţile şi casele noastre. Acum suntem în deşert, în păduri şi sub cerul liber; dar aceasta o îndurăm cu răbdare, şi slavă lui Dumnezeu că noi suntem socotiţi vrednici să suferim pentru Numele Său. Totuşi din pricina dvs. noi gemem că atât de rău v-aţi purtat cu copiii lui Dumnezeu. Cei neprihăniţi sunt chemaţi să sufere; dar din nefericire! Vai, vai de toţi cei care fără motiv ne persecută din pricina adevărului Divin, şi ne răneşte atât de mult şi de grav, şi ne despart de ei ca nişte câini şi fiare sălbatice. Distrugerea lor, pedepsele şi condamnarea se apropie, şi va veni asupra lor în teroare şi dezamăgire, deopotrivă în viaţa aceasta, şi în cea care va veni. Căci Dumnezeu va cere din mâinile lor sângele nevinovat pe care ei l-au vărsat, şi îşi va răzbuna teribil sfinţii Săi potrivit cuvintelor profeţilor.”
„Şi acum că ne-aţi forţat cu violenţă să plecăm în exil, fie acesta răspunsul nostru. Nu ştim nici un loc în care să trăim în siguranţă; nici nu mai îndrăznim să rămânem aici pentru foamete şi frică. Dacă ne întoarcem la acesta sau acel suveran, oriunde găsim un duşman. Dacă mergem înainte, cădem în fălcile tiranilor şi jefuitorilor, ca oile înaintea lupului care face prăpăd şi a leului care rage. Cu noi sunt multe văduve, şi copii care le susţin, a căror părinţi cel mai crud tiran şi duşman al neprihănirii Divine, Ferdinand, i-a dat să fie înjunghiaţi, şi a căror proprietăţi el le-a confiscat. Aceste văduve, şi orfani, şi copii bolnavi, încredinţaţi nouă de către Dumnezeu, şi pe care Cel Atotputernic ne-a poruncit să îi hrănim, să-i îmbrăcăm, să le purtăm de grijă, şi să împlinim toate nevoile lor, nu îi putem lua să călătorească împreună cu noi, decât dacă le purtăm de grijă, nu vor trăi mult – pe aceştia nu îndrăznim să îi abandonăm. Nu putem renunţa la legea lui Dumnezeu pentru a respecta legea omului, deşi aceasta costă bani, şi trup, şi viaţa. Datorită lor noi nu putem pleca; ci mai degrabă ca ei să nu fie răniţi vom suferi orice extremism, chiar şi vărsarea sângelui nostru. În plus, aici avem casele şi fermele, proprietăţi pe care le-am câştigat prin sudoarea frunţii noastre, care înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor sunt posesiunile noastre corecte: pentru a le vinde avem nevoie de timp şi de întârziere. Din această proprietate avem nevoie urgentă pentru a ne sprijini soţiile, văduvele şi copiii, din care avem un număr mare, ca nu cumva să moară de foame. Acum stăm în pădurea largă, şi, dacă va voi Dumnezeu, fără a fi răniţi. Să ni se redea ceea ce este al nostru, şi vom trăi aşa cum am făcut până acum, în pace şi linişte. Noi nu dorim să molestăm pe nimeni, nici să prejudiciem pe duşmanii noştri, nici chiar pe Ferdinand Împăratul. Modalitatea noastră de viaţă, obiceiurile şi conversaţiile noastre, sunt cunoscute pretutindeni tuturor. Mai degrabă decât să greşim oricărui om cu un singur bănuţ, am suferi pierderea a o sută de guldeni [valorând douăzeci de pence sterling fiecare], şi mai curând decât să ne lovim duşmanul cu mâna, cu mult mai puţin cu sabia, sau suliţa, aşa cum face lumea, am muri sau ne-am preda viaţa. Noi nu purtăm nici o armă, nici suliţă, nici puşcă, după cum este clar ca ziua deschisă; şi cei care spun că noi am plecat cu miile ca să luptăm, ei mint, şi în mod păcătos ne ponegresc înaintea conducătorilor noştri. Noi ne plângem de această rănire înaintea lui Dumnezeu şi a omului, şi gemem că numărul celor evlavioşi este atât de mic. Noi am vrea ca toată lumea să fie ca noi, şi ca noi să aducem şi să convertim toţi oamenii la aceeaşi credinţă; atunci orice război şi nedreptate se va sfârşi.”
„Noi răspundem mai departe: că dacă suntem alungaţi de pe acest pământ atunci nu râmâne nici un refugiu pentru noi, decât dacă Dumnezeu ne arată un loc special spre care să zburăm. Nu putem pleca. Acest ţinut, şi tot ce este în el, îi aparţine Dumnezeului cerului şi dacă ar trebui să promitem că vom pleca, probabil nu vom fi în stare să ne ţinem de promisiune; căci noi suntem în mâna lui Dumnezeu, care face cu noi ceea ce vrea El. Prin El am fost aduşi până aici, şi El vrea ca noi să fim aici şi nu în altă parte să locuim, să încerce credinţa noastră şi persistenţa noastră prin persecuţii şi dificultăţi. Dar dacă s-ar părea că este voia Sa ca noi să plecăm de aici, de vreme ce suntem persecutaţi şi alungaţi, atunci vom muri, chiar fără porunca dvs., nu încet şi cu entuziasm, vom merge unde Dumnezeu ne va trimite. Zi şi noapte ne rugăm Lui ca El să ne călăuzească paşii noştri spre locul în care El vrea ca noi să locuim. Noi nu putem şi nu îndrăznim să stăm împotriva voii Sale sfinte; nici nu este posibil pentru dvs., oricât de mult v-aţi strădui. Daţi-ne doar un mic loc; Tatăl nostru Ceresc ne va face de cunoscut voia Sa, fie că suntem aici ca să rămânem, fie trebuie să plecăm. Dacă se va face aceasta, veţi vedea că nici o dificultate, oricât de mare ar putea fi, nu ne va împiedica de la a crede.”
„Vai, vai de voi, o voi conducători Moravieni, care aţi jurat acelui crud tiran şi duşman al adevărului lui Dumnezeu, Ferdinand, să îi alungaţi pe slujitorii Săi evlavioşi şi credincioşi. Vai! Vă spunem vouă, care vă temeţi mai mult de omul muritor şi firav decât de Dumnezeul viu, atotputernic şi veşnic, şi alungaţi de la voi brusc şi inuman, copiii lui Dumnezeu, văduva rănită, orfanii părăsiţi, şi îi împrăştiaţi în afara ţării. Nu fără pedeapsă veţi face aceasta; jurămintele voastre nu vă vor scuza, nu vă puteţi permite nici un subterfugiu. Aceeaşi pedeapsă şi chinuri pe care le-a îndurat Pilat vă vor doborâ şi pe voi, care, nedorind să îl crucificaţi pe Domnul, totuşi din frică faţă de Cezar admiteţi condamnarea Sa la moarte. Dumnezeu, prin gura profetului, proclamă că El va răzbuna înfricoşător şi teribil vărsarea sângelui nevinovat, şi nu va trece pe lângă o astfel de murdărire şi contaminarea a mâinilor lor cu acesta. De aceea, mare junghiator, multă mizerie şi nelinişte, tristeţe şi dificultate, da, veşnică durere, gemere şi chin, sunt rânduite zilnic pentru tine. Cel Prea Înalt Îşi va ridica mâna Sa împotriva ta, acum şi veşnic. Aceasta te anunţăm în Numele Domnului nostru Isus Hristos; căci cu adevărat aceasta nu va întârzia, şi în curând veţi vedea că ţi-am spus doar adevărul lui Dumnezeu, în Numele Domnului Isus Hristos, şi suntem martori împotriva ta, şi împotriva tuturor celor are calcă poruncile Sale. Te implorăm să părăseşti nelegiuirea, şi să te întorci la Dumnezeul cel viu cu plâns şi bocete, ca sa scapi de toate aceste vaiuri.”
„Te rugăm fierbinte, supuşi, şi cu rugăciuni, ca să iei o parte bună în toate aceste cuvinte ale noastre. Căci noi mărturisim şi vorbim ceea ce ştim, şi am învăţat a fi adevărat în faţa lui Dumnezeu. Noi vorbim dintr-o inimă curată plină de dragostea lui Dumnezeu, şi din afecţiune creştină adevărată pe care o urmăm înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. La revedere.”8
Opresorul a fost topit o dată. Ordinul a fost retractat, şi Baptiştii s-au bucurat de pace şi libertate pentru o vreme mai lungă. Dar în 1547 expulzarea lor a fost efectuată, cu o mizerie şi o pierdere de nedescris.
NOTE DE SUBSOL
1 Quoted in Martyrology, i. pp. 7, 8.
2 Martyrology, i. p. 121.
3 Letter to the Archbishop of Toulouse, Ibid. i. p. 165.
4 Martyrology, i. pp. 12-16.
5 Martyrology, i. pp. 61-75.
6 Martyrology, i. 97-101.
7 These calumnies are repeated in the North British Review for May, 1839, Art. ‘‘Socinianism.” The writer ought to have known that they were not published till after Hetzer’s death.
8 Martyrology, i. pp. 149-153.
Continuare în numărul viitor…
http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_mai06.htm
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Blog Creștin Ardelean Viorel 