Pagina de Apologetică
 |
Pagina de Apologetică este realizată deOctavian C. Obeada
Preşedintele Misiunii Vox Dei
Apologet Baptist |
ORTODOXISM
Mărturie creştină către creştinii nominali din cadrul Ortodoxiei
Raport al Consultării cu privire la Evanghelizarea Mondială
Mini-consultare asupra evanghelizării creştinilor nominali din cadrul Ortodoxiei,
ţinut la Pattaya, Tailanda din 16-27 iunie 1980
Sponsorizat de Comitetul Lausanne pentru Evanghelizarea Mondială
Biserica din timpul Imperiului Bizantin (324-1453)
Nu fără de motiv a fost numit Bizanţul „icoana Ierusalimului ceresc”. Religia a intrat în fiecare aspect al vieţii bizantine. Sărbătorile cetăţeanului bizantin erau festivaluri religioase, cursele în care intra în circul început cu cântarea de imnuri, şi contractele sale de acord invocau Trinitatea şi erau marcate de semnul crucii.
(i) Episcopul Bizantin nu era pur şi simplu o figură distantă care frecventa conciliile; el era, în multe cazuri, şi un adevărat părinte pentru poporul său, un prieten şi protector la care se întorceau oamenii confident când erau în neputinţă. Grija pentru cei săraci şi oprimaţi pe care a arătat-o John Chrysostom este găsită în mulţi alţii. De exemplu Sf. John Milostivnicul, Patriarh de Alexandria (mort în 619), şi-a devotat toată bogăţia sa pentru ajutorarea celor ce i-a numit „fraţii mei, săracii”. Când propriile sale resurse se terminau, el apela la alţii. Biserica din Imperiul Bizantin nu a trecut cu vederea obligaţiile sale sociale, şi una din funcţiile sale principale a fost lucrarea de caritate.
(ii) Monasticismul a jucat o parte semnificativă în viaţa Bizanţului, precum şi în toate ţările ortodoxe. Viaţa monastică a apărut mai întâi ca o instituţie definită în Egipt la începutul secolului patru, şi de acolo s-a răspândit rapid în Creştinătate. Călugării, prin retragerea lor din societate în desert, împlineau, conform Ortodoxiei, o lucrare profetică şi escatologică în viaţa bisericii. Ei credeau că aceasta le amintea creştinilor că împărăţia lui Dumnezeu nu este din această lume. Monasticismul a avut loc în trei forme principale, toate apărând în Egipt în anul 350, şi toate se mai pot găsi încă în Biserica Ortodoxă.
Prima, sunt pustnicii. Aceşti oameni duc o viaţă solidară în colibe sau peşteri, şi chiar în morminte, printre ramuri de pomi, sau în vârf de stâlpi. Marele model al vieţii pustnice este „părintele monasticismului”, Sf. Anthony de Egipt (251-356).
A doua, este viaţa de comunitate, în care călugării locuiesc împreună sub o conducere comună şi într-o mănăstire constituită în mod regulat. Aici marele pionier a fost Sf. Pachomius de Egipt (286-346), autor al unei reguli folosită mai târziu de Sf. Benedict în Apus. Basil cel Mare, a cărui scrieri ascetice au exercitat o influenţă formativă în monasticismul răsăritean, a fost un avocat puternic al vieţii de comunitate. Având un accent social faţă de monasticism, el a îndemnat ca locuinţele religioase să se îngrijească de cei săraci şi bolnavi, să susţină spitalele şi orfelinatele, şi să lucreze direct pentru beneficiul societăţii în mare. Dar, în general, monasticismul răsăritean a fost mai puţin preocupat cu lucrarea socială decât cel apusean. În Ortodoxie, sarcina principală a unui călugăr este viaţa de rugăciune, şi prin aceasta el slujeşte altora. Nu contează aşa mult ceea ce face un călugăr cât contează ceea ce este el.
În final, este o formă de viaţă monastică intermediară dintre primele două – viaţa de semi-pustnic. Aceasta este o „cale de mijloc” prin care în locul unei singure comunităţi foarte organizate, există un grup destul de liber de aşezări mici, care conţin între doi şi şase fraţi care trăiesc împreună sub călăuzirea unui bătrân. Marele centre de viaţă semi-pustnică din Egipt erau Nitris şi Scetris, care au produs mulţi călugări remarcabili.
În secolele 5 şi 6, conducerea din mişcarea monastică a trecut din Egipt spre Palestina, cu Sf. Euthymius cel Mare (mort în 473) şi ucenicul său Sf. Savvas (mort în 532). La mănăstirea din Valea Iordan era John de Demasc. O altă mănăstire importantă este cea a Sf. Catherine de la Mt. Sinai, fondată de Împăratul Justinian (a domnit între 527-65), unde cercetătorul biblic german Constantine Tischendorf a descoperit faimosul „Codex Sinaiticus” în mai 1844. Din secolul 10, centrul principal al monasticismului ortodox din afara Egiptului a fost Athos, o peninsulă stâncoasă din Chalkidki (din nordul Greciei) care are ieşire spre marea Egee şi culminează, la vârful ei, într-un vârf de 6.000 de picioare înălţime. Cunoscut drept „Muntele Sfânt”, Athos conţine 20 de mănăstiri „conducătoare” şi un număr de case mai mici, precum şi celule de pustnici. În zilele marii sale expansiuni se spune că a găzduit circa 40.000 de călugări. Una din cele 20 de mănăstiri, în limitările sale, a produs 26 de Patriarhi şi 144 de episcopi. Aceasta ne oferă o idee despre importanţa Athosului în istoria Ortodoxă. Astăzi monasticismul ortodox înfloreşte în România, Egipt şi alte părţi ale lumii.
(iii) Împăratul era inima politicii creştine a Bizanţului. El nu era un conducător obişnuit, căci el era reprezentativul lui Dumnezeu pe pământ. Monarhia pământească a Împăratului era o imagine a monarhiei lui Dumnezeu în ceruri. Împăratul avea un loc special în închinarea din biserică. El nu putea, de sigur, să serbeze Eucharistul, ci primea comuniunea „la fel ca preoţii”. El predica predici şi în anumite sărbători tămâia altarul. Hainele pe care le poartă acum episcopii Ortodocşi sunt hainele purtate odinioară de Împărat în biserică.
Viaţa Bizanţului a format un întreg unificat, şi nu exista nici o linie rigidă de separare dintre secular şi religios, dintre biserică şi stat – cele două erau văzute ca părţi ale unui singur organism. De aici, era inevitabil faptul că Împăratul juca o parte activă în afacerile bisericii. Totuşi, în acelaşi timp, nu este corect să acuzăm Bizanţul de Cezareo-Papism, de subordonare a bisericii faţă de stat. Existau două elemente distincte: preoţia şi puterea imperială, între cele două era o „armonie”, dar nici unul nu exercita controlul absolut asupra celuilalt. „Recunosc două autorităţi”, spunea Împăratul John Tsimiskis, „preoţia şi imperiul. Creatorul lumii a încredinţa preoţiei grija sufletelor, şi imperiului controlul asupra trupurilor oamenilor. Nici o autoritate să nu fie atacată, ca lumea să se poată bucura de prosperitate”. Episcopii erau numiţi de Dumnezeu ca să înveţe credinţa, în timp ce Împăratul era protectorul Ortodoxiei, nu exponentul ei. În istoria bizantină, biserica şi statul au fost interdependente, dar nici una nu a fost supusă alteia. Existau eşuări considerabile în cadrul Imperiului, dar viziunea bizantină era de a stabili aici pe pământ o icoană vie a guvernării lui Dumnezeu în ceruri.
Marea Schismă (1054)
Într-o după-amiază de vară din 1054, în timp ce avea să înceapă un serviciu din Biserica Sfintei Înţelepciuni (Agia Sophia) la Constantinopole, Cardinalul Humbert şi doi alţi împuterniciţi ai Papei au intrat în clădire şi şi-au croit drum până la sanctuar. Ei nu veniseră să se roage. Ei au pus o Bulă de Excomunicare pe altar şi au ieşit în grabă afară din biserică. În timp ce trecea prin poarta de apus, Cardinalul şi-a scuturat praful de pe picioare spunând „Dumnezeu să se uite şi să judece”. Un diacon a fugit după el în mare tulburare cu Bula şi l-a implorat să o ia înapoi, dar Humbert a refuzat. Acest incident este cel care a fost luat în mod convenţional ca începutul al marii schisme dintre Răsăritul Ortodox şi Apusul Latin. Schisma a apărut treptat ca rezultat al unui lung şi complicat proces, începând cu mult înainte de secolul al 11lea şi nu s-a încheiat decât la ceva timp după aceea. Multe influenţe diferite erau în acţiune. Schisma a fost condiţionată de factorii culturali, politici şi economici. Cauza sa fundamentală, totuşi, nu era nici seculară şi nici teologică. La ultima întâlnire, Răsăritul şi Apusul s-au certat cu privire la materiile de doctrină.
Două materii în particular au stat în picioare: pretenţiile papale şi „filioque”. Chestiunea despre „filioque” punea în discuţie faptul dacă Duhul Sfânt purcede doar de la Tatăl, sau atât de la Tatăl cât şi de la Fiul. Biserica Apuseană a ales ultima interpretare şi a adăugat cuvintele „şi de la Fiul” (Filioque) la Crezul Nicean. Clauza filioque implica mai mult decât întrebarea tehnică despre sursa de procesiune a Duhului Sfânt. Aceasta era bazată pe cele două păreri diferite ale lor despre trinitate. În timp ce Apusul a găsiţi unitatea trinităţii în esenţa lui Dumnezeu, Răsăritul a găsit aceiaşi unitate în persoana Tatălui. Pentru acest motiv Răsăritul trebuia să excludă posibilitatea că Duhul Sfânt ar putea purcede atât de la Tatăl cât şi de la Fiul. De atunci, nu a mai existat nici o relaţie semnificativă dintre biserica din Răsărit şi cea din Apus.
Sub înţelepta conducere a Patriarhului ecumenic Ahenagoras, a început recent (în 1964) un dialog cu Papa de la Roma. Acest dialog este continuat de succesorul primului, Patriarhul ecumenic Demetrius I. Ultima întâlnire a fost ţinută pe insulele din Patmos şi Rhodes în iunie 1980. Încercări ulterioare de a „podii prăpastia” din Creştinătate includ un dialog similar dintre bisericile Anglicane şi Ortodoxie, care a început în 1920. Cele mai recente întâlniri ale membrilor Comisiei Teologice Reunite au fost ţinute în Thessaloniki în aprilie 1977. Biserica Ortodoxă a devenit un membru fondator al Conciliului Mondial al Bisericilor la primul său conciliu ţinut în Amsterdam în 1948. Există speranţă şi aşteptare printre ortodocşi că în generaţia noastră Sinoadele, care au încetat după al şaptelea conciliu ecumenic, vor fi rezumate. Ei cred că o astfel de unitatea a grupărilor principale din Creştinism va răspândi mai mult evanghelia aşa cum o văd ei.
Biserica Ortodoxă şi Islamul
Pentru mai mult de o mie de ani, oamenii au trecut cu vederea Imperiul Creştin din Bizanţ drept factor permanent din dispensaţia providenţială a lui Dumnezeu faţă de lume. Apoi în 1453, „oraşul protejat de Dumnezeu” a căzut, şi grecii erau sub conducerea „infidelilor”.
Aceasta nu era o tranziţie uşoară. Islamul priveşte Biblia ca o carte sfântă şi pe Isus Hristos ca un profet. În ochii musulmanilor, religia creştină este incompletă dar nu în întregime falsă, şi creştinii, fiind „oamenii Cărţii”, nu ar trebui să fie trataţi de parcă ar fi pe acelaşi nivel cu simplii păgâni. Conform învăţăturii musulmane, creştinii trebuie să nu sufere nici o persecuţie, ci ar putea continua fără nici o interferenţă în observarea credinţei lor, atâta timp cât ei se supun tăcut faţă de puterea Islamului. Acestea erau principiile care l-au ghidat pe cuceritorul Constantinopolului, Sultanul Mohammed II. Aflând că postul de Patriarh era vacant, Mohammed a convocat pe călugărul Gennadius şi l-a instalat pe tronul Patriarhal. Gennadius (1405-72) era un oponent determinat al Bisericii Romei, şi numirea sa ca Patriarh a însemnat abandonarea finală a Uniunii de la Florenţa, care a fost formată de Conciliul de la Florenţa, ţinut în 1438-39. Această uniune dintre bisericile Răsăritene şi Apusene avea ca principii unanimitatea în materii de doctrină, şi respect pentru ritualurile legitime şi tradiţiile specifice fiecărei biserici. Fără îndoială că pentru motive politice, Sultanul a ales în mod deliberat un om cu convingeri anti-latine. Avându-l pe Gennadius ca Patriarh, avea să fie mai puţină şansă ca greci să caute în secret ajutor din partea puterilor Romano-Catolice.
Astfel, creştinii au fost asiguraţi de un loc definit de inferioritate. Sub Islam, Creştinismul era o religie de clasă secundară, şi aderenţii săi cetăţeni de clasa a doua. Ei plăteau taxe grele, purtau o îmbrăcăminte distinctă, nu li se permiteau să slujească în armată, şi le era interzis să se căsătorească cu femeile musulmane. Bisericii nu i se permitea să preia lucrarea misionară, şi era o crimă să convertească un musulman la credinţa creştină. Din punctul de vedere material, exista orice convingere ca un creştin să se convertească la Islam.
Musulmanii nu au trasat nici o distincţie între religie şi politică, şi dacă Creştinismul era să fie recunoscut ca o credinţă religioasă independentă, era necesar pentru creştini să fie organizaţi ca o unitate politică independentă, un imperiu în cadrul Imperiului. Biserica Ortodoxă, prin urmare, a devenit astfel o instituţie civilă şi religioasă; a transformat-o în „Rum Millet”, naţiunea romană. Episcopii au devenit oficiali de guvern; Patriarhul nu era doar capul spiritual al Bisericii Ortodoxe dar şi capul civil al naţiunii greceşti, „ethnarch” sau „millet bashi”. Situaţia a continuat în Turcia până în 1923; şi în Cipru, aceasta a predominat până în zilele Arhiepiscopului Makarios. Sistemul millet a îndeplinit un serviciu valoros: făcea posibil supravieţuirea naţiunii greceşti ca o unitate distinctă în cadrul celor patru secole de domnie străină. Dar aceasta avea două efecte asupra vieţii bisericii.
Primul, a dus a confundarea dintre Ortodoxie şi naţionalism. Viaţa civilă şi politică fiind organizată complet în jurul bisericii, a devenit cu totul imposibil pentru greci să mai facă distincţia dintre biserică şi stat. Credinţa ortodoxă, fiind universală, nu este limitată la un singur popor, cultură şi limbă. Dar pentru grecii din Imperiul Turc, „Elenismul” şi „Ortodoxia” au devenit împletite fără posibilitate de ieşite. Efectele confuziei au continuat până în prezent doar recent anumiţi factori politici şi religioşi au fost înclinaţi spre separarea bisericii şi a statului.
În al doilea rând, administrarea mai înaltă a bisericii a devenit cuprinsă în sistemul degradant, datorită implicării în afacerile lumeşti şi materiile politice. Episcopii au devenit în mod frecvent încurcaţi în probleme de natură ambiţioasă şi financiară. Fiecărui Patriarh nou i se cerea un document numit „berat” din partea Sultanului înainte de a-şi asuma oficiul, şi pentru acest document el era obligat să plătească din greu. Patriarhul îşi recupera cheltuielile sale din episcopat prin a pretinde o taxă de la fiecare episcop înainte de a-l întrona în eparhia sa. Episcopii, la rândul lor, puneau taxă pe clerul parohiei şi clerul taxa „turmele”. Când existau câţiva candidaţi pentru tronul Patriarhal, Turcii vindeau în fond la licitaţie, şi ei aveau grijă să fie în interesele lor financiare să schimbe pe Patriarh pe cât de frecvent posibil, pentru a creste oportunităţile pentru vinderea „berat”-ului. Patriarhii erau scoşi şi reinstalaţi cu rapiditate caleidoscopică.
Din cei 159 de Patriarhi care au deţinut oficiul între secolele 15 şi 20, Turcii de 105 ori i-au scos de pe tronul lor; au fost 27 de abdicări, adesea involuntare; şase Patriarhi au suferit de moarte violentă prin spânzurare, otrăvire sau înecare; şi doar 21 au murit de moarte naturală în timp ce se aflau în oficiul lor. Dar nu numai clericii şi laicii notabili au suferit multe lucruri îngrozitoare din partea domnitorilor turci, dar şi întreaga Creştinătate, sub dominaţia lor, a îndurat terori nespuse, în special poporul armean şi cel grec.
În ciuda acestei situaţii, Patriarhul de Constantinopole avea mai multă autoritate decât alţi Patriarhi, şi era capul creştinilor ortodocşi în Imperiul Otoman. Patriarhatele din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim au rămas teoretic independente dar erau, în practică, subordonate. România, Bulgaria şi Serbia au ajuns şi ele sub domnia turcă. În 1767, bisericile naţionale din aceste ţări şi-au pierdut toată independenţa lor anterioară şi erau în întregime sub controlul Patriarhului Ecumenic. Dar, în secolul 19, în timp ce puterea turcă declina, frontierele Patriarhatului s-au contractat. Naţiunile care şi-au câştigat libertatea din partea turcilor au găsit drept impracticabil să mai rămână supuse din punct de vedere eclesiastic faţă de Patriarhul rezident în capitala turcă. Patriarhul a rezistat cât a putut, dar, în fiecare caz, eventual s-a plecat în faţa inevitabilului.
Bisericile naţionale au fost scoase din Patriarhat: Biserica Greciei (organizată în 1833, recunoscută de Patriarhul de Constantinopole în 1850), Biserica din România (organizată în 1859, recunoscută în 1885), Biserica din Bulgaria (re-stabilită în 1870, nerecunoscută de Constantinopole până în 1946), Biserica din Serbia (restaurată şi recunoscută în 1879). Biserica din Macedonia (Iugoslavia de Sud) a devenit autonomă în 1959, dar aceasta nu a fost recunoscută de alte Biserici Ortodoxe. Diminuarea Patriarhatului a continuat în secolul prezent în principal ca rezultat al celor două războaie mondiale, politica negativă a guvernării turce, şi problema Ciprului. Astfel, nu numai membrii ei, dar şi rămăşiţa greacă din Istambulul de astăzi este foarte mică comparată cu ceea ce a fost odinioară în zilele Suveranităţii Otomane.
Ocupaţia turcă a avut două efecte opuse asupra vieţii intelectuale a bisericii; pe de-o parte a fost cauza unui imens conservatism, şi pe de altă parte o anumită occidentalizare. Ortodoxia sub turci s-a simţit a fi defensivă. Marea ţintă era „supravieţuirea” – de a ţine lucrurile în mers, în speranţa că vor veni zile mai bune. Grecii s-au apucat cu tenacitate miraculoasă de civilizaţia creştină pe care au preluat-o ei de la Bizanţ. În perioadele întunecate şi dificile, grecii, în fond, au menţinut tradiţia ortodoxă în mod substanţial neştirbită prin sistemul „şcolii ascunse”. Dar, alături de acest tradiţionalism, a mai existat un alt curent contrar în teologia ortodoxă a secolelor 17 şi 18 – acea a infiltrării Apusene. Era dificil pentru ortodocşii de sub conducerea otomană să menţină un standard bun de erudiţie. Grecii care doreau o educaţie mai înaltă erau obligaţi să călătorească spre lumea ne-ortodoxă, sub influenţa Romano-Catolică sau Protestantă, spre Italia şi Germania, spre Paris şi chiar spre Oxford. Ţinând în minte acest fundal dublu de conservatism şi Occidentalizare, să considerăm provocarea prezentată lumii Ortodoxe de Reformă şi Contra Reformă.
Biserica Ortodoxă şi Reforma
Forţele reformei s-au oprit scurt la graniţele Rusiei şi ale Imperiului Turc, aşa că Biserica Ortodoxă nu a trecut nici sub o Reformă sau o Contra Reformă. Cu toate acestea ar fi o greşeală să concludem că aceste două mişcări nu au avut nici o influenţă de oricare fel asupra Ortodoxiei. Existau multe mijloace de contact: ortodocşii mergeau la studii în Apus; Iezuiţii şi Franciscanii, care fuseseră trimişi către Răsăritul Mediteranean, au preluat lucrarea misionară printre Ortodocşi (Iezuiţii lucrau şi în Ucraina); la Constantinopole ambasadele străine ale puterilor Romano-Catolice şi Protestante au jucat un rol politic cât şi religios. În secolul 17, aceste contacte au dus la dezvoltări semnificative în teologia Ortodoxă.
(i) Primul schimb important de păreri dintre Ortodocşi şi Protestanţi a început în 1573 când o delegaţia de cercetători Luterani de la Tubingen, conduşi de Jakob Andreal şi Martin Crusius, au vizitat Constantinopolul şi au dat Patriarhului Jeremias II o copie a Confesiunii Augsburg tradusă în greacă. Fără îndoială că ei au sperat să iniţieze o oarecare Reformă printre greci. Jeremias, în cele trei Răspunsuri către Teologii Tubingen (datate 1576, 1579, 1581), a aderat strict la poziţia tradiţională Ortodoxă şi nu a arătat nici o înclinaţie către Protestantism. În a treia sa scrisoare Patriarhul a răspuns: „Vedeţi-vă de drum, şi nu mai scrieţi de materii doctrinare; şi dacă scrieţi, scrieţi dar numai de dragul prieteniei”. Materiile principale discutate de Jeremias erau libera voinţă şi harul, Scriptura şi tradiţia, sacramentele, rugăciunile pentru cei morţi, şi rugăciunile către sfinţi. În timpul interludiului Tubingen, Luteranii cât şi Ortodocşii au arătat curtoazie reciprocă.
(ii) Un spirit diferit a marcat primul contact major dintre Ortodoxie şi Contra Reformă. Aceasta a avut loc în afara limitelor Imperiului Turc în Ucraina. După distrugerea puterii Kievane de către tătari, o zonă mare din sud vestul Rusiei a devenit absorbit de Lituania şi Polonia. Coroanele Poloniei şi ale Lituaniei erau unite sub un singur conducător din 1383. Astfel, în timp ce monarhul – împreună cu majoritatea populaţiei – era Romano-Catolică, el avea o minoritate rusă şi ortodoxă apreciabilă printre supuşii săi. Aceşti ortodocşi din Mica Rusie sau Ucraina erau într-o situaţie inconfortabilă. Patriarhul de Constantinopole, sub a cărui jurisdicţie se aflau ei, nu putea să exercite vreun control eficient în Polonia. Episcopii lor era numiţi nu de biserică, ci de Regele Romano-Catolic al Poloniei.
Mai mult de odată, autorităţile Romano-Catolice din Polonia au încercat să-i facă pe ortodocşi să se supună Papei. Odată cu sosirea Societăţii lui Isus în ţară în 1564, presiunea asupra Ortodocşilor a crescut. Iezuiţii au început prin a negocia în secret cu episcopii ortodocşi, cu care, pentru cea mai mare parte, erau doritori să coopereze. Iezuiţii au sperat că la timpul potrivit, întreaga ierarhie ortodoxă din Polonia va fi de acord să se supună en bloc faţă de Papă. Dar lucrurile nu au mers exact conform planului. În 1596, un conciliu a fost convocat la Brest-Litovsk pentru a proclama uniunea cu Roma, dar ierarhia era divizată. Şase din opt episcopi ortodocşi, inclusiv Metropolitanul de Kiev, Michael Ragoza, a susţinut uniunea. Totuşi, restul de doi episcopi, împreună cu un număr mare de delegaţi din partea mănăstirilor şi din clerul de parohie, au dorit să rămână membrii ai Bisericii Ortodoxe. Cele două părţi au conclus prin excomunicarea şi anatemizarea reciprocă.
Astfel, a ajuns să existe în Polonia o biserică „Uniată”, a cărui membrii erau cunoscuţi drept „Catolicii Ritului Răsăritean”. Decretele Conciliului de la Florenţa au format baza uniunii. Uniatele au recunoscut supremaţia Papei, dar li s-a permis să îşi ţină practicile lor tradiţionale (precum clerul căsătorit), şi au continuat, ca mai înainte, să folosească liturghia slavonă, deşi în cursul timpului elementele Apusene s-au infiltrat. Mulţi dintre ei au explicat lucrurile prin a spune că Papa s-a unit acum cu Biserica Ortodoxă. Persecuţia a învigorat Biserica Ortodoxă din Ucraina. Deşi mulţi nobili ortodocşi s-au lipit de Uniaţi, Frăţiile au rămas ferme şi şi-au extins activităţile. Pentru a răspunde propagandei Iezuite, ei au menţinut presele de tipărit şi au emis cărţi în apărarea Ortodoxiei, dar şi prin organizarea de şcoli de învăţare.
Unul din reprezentanţii Patriarhatului de Constantinopole de la Brest din 1596 a fost un tânăr preot grec numit Cyril Lukaris (1572-1638). Experienţa sa în Mica Rusie l-au inspirat spre o antipatie de o viaţă faţă de Biserica Romei, şi atunci când a devenit Patriarh de Constantinopole şi-a devotat toate energiile sale în combaterea influenţei Romano-Catolice din Imperiul Turc. El s-a întors în mod natural după ajutor la ambasadele Protestante din Constantinopole, în timp ce oponenţii săi Iezuiţii, din partea lor, au folosit reprezentanţii diplomatici ai puterilor Romano-Catolice.
În adiţia faţă de asistenţa politică a diplomaţilor Protestanţi, Cyril a căzut şi sub influenţa Protestantă în privinţa teologiei sale. El cunoştea multe din căile Apusene, căci el studiase în Veneţia şi Padua. El putea să scrie şi să citească latina cu uşurinţă, şi a slujit bisericii Ortodoxe din Polonia ca Rector al Academiei Vilna. Acest serviciu în Polonia a transformat perspectiva sa, căci în controversele cu Romano-Catolicii, el şi-a găsit aliaţi în Protestanţi. Numit fiind Patriarh de Alexandria în 1602, a devenit mai apoi Patriarh de Constantinopole în 1612. Domnia lui Cyril ca Patriarh a fost una de multe serii de incidente furtunoase pentru Patriarhatul Ecumenic de sub Otomani. De şase ori fiind destituit din oficiu şi de şase ori reinstalat, el a fost în final strangulat de Janisarii turci (trupe ale Sultanului Murad), şi trupul lui a fost aruncat în Bosfor. În retrospectivă, există ceva profund de tragic cu privire la cariera sa, din moment ce el era cel mai strălucit om care să deţină oficiul de Patriarh din vremea Sf. Photius. Dacă ar fi trăit sub condiţii mai fericite, fără vreo implicare politică, darurile sale excepţionale de mult puteau să fie puse într-o folosinţă mai bună.
Lukaris a încercat să aducă biserica Ortodoxă mai aproape de o poziţie teologică Calvinistă. El a intrat în relaţii cordiale cu Arhiepiscopul de Canterbury şi alţi lideri Protestanţi importanţi. Ca semn al prieteniei sale el a dat „Codex Alexanrinus” către Thomas Roe, Ambasadorul Englez la Constantinopole, care l-a prezentat lui Charles I (acum se află în British Museum). El i-a trimis pe cei mai capabili tineri preoţi ai săi să studieze la Oxford, Helmstatt şi Geneva.
Tot el a permis ca „Confesiunea sa de Credinţă” să fie tipărite în Geneva în 1629. Acest document în totalitate Calvinist învăţa faptul că biserica era supusă scripturilor şi că putea greşii, că predestinarea spre viaţa veşnică este independentă de faptele bune, şi că justificarea este prin credinţă. Aceasta definea doar două sacramente, şi învăţa o doctrină Reformată despre Eucharist. Această declaraţie a cauzate o reacţie în Europa. Efectul Confesiunii asupra bisericii Ortodoxe a fost limitat, totuşi, din moment ce a fost repudiat la scurt timp după moartea lui Cyril. Calvinismul lui Cyril a fost respins în mod ascuţit şi rapid de tovarăşii săi ortodocşi, şi Confesiunea sa a fost condamnată nu mai prejos decât cele şase concilii locale dintre 1636 şi 1691.
În reacţie directă faţă de Cyril, doi alţi ierarhi ortodocşi, Petru Movilă şi Dositheus de Ierusalim, au produs Confesiuni ale lor. Confesiunea Ortodoxă a lui Petru, scrisă în 1640, a fost bazată în mod direct pe manuale Romano-Catolice, şi a fost aprobată de Conciliul de la Iaşi din România (1642). Dositheus, Patriarh de Ierusalim din 1669-1707, s-a bazat şi el în mare pe surse latine. Confesiunea sa, ratificată în 1672 de Conciliul de la Ierusalim, a răspuns Confesiunii lui Cyril. Chestiunile principale asupra cărora Cyril şi Dositheus au abatere sunt împătrite: întrebarea despre libera voinţă, harul şi predestinarea; doctrina bisericii; numărul şi natura sacramentelor; şi venerarea icoanelor. În final, marele Sinod Ortodox de la Ierusalim a condamnat în mod formal „eroarea” Protestantismului, dar fără să ajungă la vreo înhăţare cu privire la accentuările biblice pozitive ale Reformei.
Teologia şi Închinarea
Bisericile ortodoxe, cu excepţia Nestorianilor, o numesc pe Fecioara Maria „Mama lui Dumnezeu” (Theotokos). În ceea ce priveşte divinitatea şi umanitatea lui Hristos ortodocşii sunt divizaţi în trei grupări:
– Ortodoxia Răsăriteană, care acceptă formula Calcedoniană de Dumnezeu perfect şi om perfect.
– Nestorianii, care accentuează cele două naturi distincte ale lui Hristos.
– Monofiziţii, care cred în fuziunea aspectelor divin şi uman spre a forma o singură natură.
Toate aceste biserici practică botezul pruncilor şi cred în Crezul Nicean. Toate bisericile ortodoxe cred în şapte sacramente:
– Botezul
– Chrismation (ungerea cu untdelemn în botez, confirmare şi ordinare)
– Eucharistul
– Pocăinţa sau confesiunea
– Sfintele ordine
– Căsătoria
– Ungerea cu untdelemn a bolnavilor
Nestorianii nu includ căsătoria sau Chrismation; în schimb ei socotesc Sfânta Plămădeală şi fac semnul Crucii la sacramente.
Liturghia Eucharistului este antică. Bisericile ortodoxe folosesc liturghia lui Chrysostom sau a lui Basil sau a Sf. Iacov. Bisericile Ortodoxe Iacobite (Siriene) folosesc liturghia Sf. Iacov. Nestorianii folosesc liturghia lui Addai şi Mari cu alternativa „Anaphoras” a lui Theodore sau Nestorius.
Liturghia (sau Mesa) ca întreg are două părţi: 1. Liturghia cuvântului. 2. Eucharistul. Acesta constă din psalmodiere; şi acum în anumite biserici există şi predici alături de liturghie. Liturghiile sunt toate antice. Chiar şi lectura pregătită cu multe secole în urmă este repetată fără schimbare. Liturghia este de obicei lungă. În anumite cazuri se folosesc traduceri în limbile locale. Festivalurile şi zilele memoriale, rugăciunea către sfinţi şi pentru cei morţi sunt observate în bisericile ortodoxe. Icoanele sunt folosite în general în bisericile Ortodoxe. Totuşi, Nestorianii se opun folosirii de imagini, icoane sau crucifixe. Creştinii ortodocşi consideră închinarea sacramentală ca fiind esenţială pentru mântuire. Confesiunea privată către preot (spovedania) este obligatorie în toate bisericile ortodoxe, cu excepţia Nestorianilor.
Cu privire la calendar, multe biserici ortodoxe urmează anticul calendar Iulian, în timp ce unele au trecut la cel Gregorian făcut de Papa Gregory în secolul 17, şi urmat de toţi Catolicii şi Protestanţii.
continuare în numărul viitor…
http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica1_mai06.htm
Daniel şi Saroja, împreună cu cei doi băieţi adoptaţi, Som şi Ashish fac față acestui context ostil Evangheliei în India. Împreună cu o echipă de fraţi indieni, Daniel este implicat în lucrări ca: plantare de biserici în West Bengal, păstorire, ucenicizare, evanghelizare personală, evanghelizare de stradă, evanghelizare prin film, distribuire de tractate, traducere şi scriere de tractate, afişe cu versete, cercul literar, lucrarea cu femeile, lucrarea cu copiii. Daniel este şi profesor la All Nations Theological Seminary (ANTS).
Blog Creștin Ardelean Viorel 