Ce este mișcarea ecumenică? | ADEVĂRUL DESPRE ADEVĂR

MOLDOVA CREȘTINĂ TV22 IUNIE 2015 ADEVĂRUL DESPRE ADEVĂR

 

mișcarea Ecumenică, unire, unitate, biserica, isus, dumnezeu, vasile filat, adevărul despre adevăr

Articole similare:

• Cine este Dumnezeu? | Adevărul despre Adevăr
• De ce nu se mai fac azi vindecări așa cum se făceau în Biserica primară? | Adevărul despre Adevăr
• Care este numele corect a Mîntuitorului? | Adevărul despre Adevăr
• iudaismul în creștinism | Adevărul despre Adevăr
• Care este puterea destinului? | Adevărul despre Adevăr
• Are Dumnezeu simțul umorului? | Adevărul despre Adevăr
• Despre sfințirea mașinilor | Adevărul despre Adevăr
• Ce are comun cu Paștele iepurașul pascal? | Adevărul despre Adevăr

https://moldovacrestina.md/ce-este-miscarea-ecumenica-adevarul-despre-adevar/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/ce-este-miscarea-ecumenica-adevarul-despre-adevar/

ZEDECHIA

ZEDECHIA. (Ebr. sidqiyyahu – sidqiyya, numai în 1 Împăraţi 22:11; Ieremia 27:12; 28:1; 29:3 – „Iahve este neprihănirea (mea)”.

1. Unul dintre cei 400 de proroci de la curtea lui *Ahab care a minţit când a prorocit victoria lui Ahab asupra Siriei (1 Împăraţi 22:1 -12; 2 Cronici 18:1-11). Când Mica a revelat adevărul, Zedechia l-a lovit peste obraz, arătând în mod simbolic că este un mincinos (1 Împăraţi 22:13-28; 2 Cronici 18:12-27).

2. Un proroc mincinos între cei exilaţi în Babilon, a cărui moarte din porunca lui Nebucadneţar a fost prorocită de Ieremia (Ieremia 29:21-23).

3. Un prinţ al lui Iuda care a auzit citirea sulului lui Ieremia în timpul domniei lui Ioiachin (Ieremia 36:11-13).

Regele Zedechia

4. Al douăzeci şi unulea şi ultimul rege al lui Iuda, (cca. 597-587 î.Cr.). Al treilea fiu al lui Iosia (1 Cronici 3:15), a fost aşezat pe tron de către Nebucadneţar în locul lui *Ioiachin, nepotul său. Numele lui a fost schimbat din *Matania în Zedechia, indicând vasalitatea lui faţă de Babilon (2 Împăraţi 24:17). Fiind întronat la vârsta de 21 de ani, a domnit timp de 11 ani (v. 18; 2 Cronici 36:11).

Întrucât cetăţenii de frunte au fost deportaţi împreună cu Ioiachin (2 Împăraţi 24:14-16), Zedechia a rămas cu oamenii de nimic al căror sfat, pe care nu l-a putut refuza, a dus în cele din urmă la pedepsirea lui de către Iahve (Ieremia 24:8-9; 29:16-19; Ezechiel 11:14-21). Revolta din Babilon în cca. 594 î.Cr. (A. K. Grayson, Assyrian and Babylonian Chronicles, 1975, p. 102; Ezechiel 11:21-24) a oferit vasalilor din V un prilej să conspire pentru a pune capăt subjugării lor şi au cerut ajutor de la Iuda, unde existau dovezi ale unei partide anti-babiloniene (Ieremia 28:1-10; 27:3). Ieremia a înţeles că suzeranitatea babiloniană era rânduită de Dumnezeu (Ieremia 27; cf. 28:12-14). Zedechia s-a dus la Babilon în 593 î.Cr., poate pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la participarea lui la complot (Ieremia 51:59).

Zedechia s-a răzvrătit în cele din urmă (2 Împăraţi 24:20), călcând legământul cu Babilonul (Ezechiel 17:12-13). Probabil că lucrul acesta a fost legat de sosirea faraonului Hofra (Apries; Ieremia 44:30), de la care – aşa cum indică Scrisoarea 3 de la Lachiş – Iuda a cerut probabil ajutor (DOTT, p. 214). În anul 588 î.Cr., Nebucadneţar şi armatele sale au invadat Iuda şi au asediat Ierusalimul. Asediul a fost întrerupt pentru o vreme ca să înfrunte armata egipeană care se apropia (Ieremia 37:5), dar aşa cum a prezis Ieremia (v. 6-10; 34:21-22), asediul a fost reluat. Când foametea din cetate a ajuns la culme, zidul a fost străpuns în iulie, 586 î.Cr. şi cetatea a căzut (2 Împăraţi 25:3-4; Ieremia 52:6-7). Templul a fost jefuit şi ars iar poporul a fost exilat (2 Împăraţi 25:17-20). Zedechia a fugit spre Iordan, unde a fost prins şi dus la cartierul general al lui Nebucadneţar la Ribla. Cei trei fii ai lui Zedechia au fost executaţi în faţa lui. După aceea a fost orbit şi a fost dus la Babilon (2 Împăraţi 25:4-7; Ieremia 52:7-11).

D.W.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/zedechia.html

Albigenzii / Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică

Pagina de Apologetică este realizată de Octavian C. Obeada Preşedintele Misiunii Vox Dei Apologet Baptist

„Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

Albigenzii – pe care îi tratăm în această lună – au fost un grup de creştini situaţi în sudul Franţei (numiţi după oraşul Albi) care predicau împotriva putrezirii pe care ei o percepeau a fi epidemică în biserica mai mare. Această eroare învăţa că existau în fond doi dumnezei: dumnezeul bun al luminii la care se făcea de obicei referire cu Isus în Noul Testament şi dumnezeul întunericului şi al răului asociat adesea cu satan şi „Dumnezeul Vechiului Testament”.

Dacă sunteţi interesaţi să ne sugeraţi subiecte de studiu, o puteţi face pe adresa misiunii.

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

Albigenzii O erezie din vremea evului mediu care s-a dezvoltat în oraşul Albi din sudul Franţei. Această eroare învăţa că există doi dumnezei: cel bun al luminii la care se făcea referire de obicei ca Isus în Noul Testament şi cel al întunericului şi al răului asociat cu satan şi „Dumnezeul Vechiului Testament”. Tot ce era material era considerat rău inclusiv trupul care a fost creat de satan. Sufletul, creat de dumnezeul bun, era întemniţat în trupul rău şi mântuirea era posibilă numai prin trăirea sfântă şi prin facerea de fapte bune. La moarte, dacă persoana a fost destul de spirituală, mântuirea avea să vină la credincios. Dar dacă persoana nu a fost destul de bună, el este reîncarnat într-un animal sau alt om. Albigenzii au negat învierea trupului din moment ce aceasta era considerată rea. Albigenzii au învăţat că Isus era Dumnezeu dar că El a fost om numai cât a fost pe pământ. Această erezie învăţa şi faptul că biserica Catolică din acea vreme era coruptă de puterea şi bogăţia ei. Ascetismul şi umilinţa lor comparat cu afluenţa mare a clerului a ajutat la producerea de mulţi convertiţi la mişcarea evanghelică. Existau două tipuri de Albinenzi: cei credincioşi şi Perfecţii. Credincioşii erau Albigenzii care nu s-au iniţiat în ritualul de a deveni un Perfect. Perfecţii denunţau toate posesiunile materiale. Ei se abţineau de la carne, lapte, brânză, ouă, şi relaţiile sexuale. Pentru a deveni un Perfect un credincios trebuia să treacă prin consolamentum, un ritual de iniţiere care implica punerea mâinilor care se presupunea că aduce botezul Duhului Sfânt. Rareori, sinuciderea era practicată drept cale de debarasare a cuiva de trupul uman rău. În 1208, Peter de Castelnau, un reprezentativ oficial al Papei, a fost ucis de un Albigenz. Din moment ce ei creşteau în număr, devenind o ameninţare, şi nu aveau să se convertească la Creştinism, Papa Innocent III a poruncit să fie eliminaţi aceştia. Persecuţia a fost aprinsă şi mişcarea a fost oprită Albigenzienii era numele uzual dat ereticilor, mai ales Cathariştilor, din sudul Franţei în secolul 12 şi 13. Numele îşi are originea în ultima parte a secolului al 12lea, şi a fost folosit în 1181 de cronicarul Geoffroy de Vigeois. Numele se referă la oraşul din sud Albi (anticul Albiga). Desemnarea este din greu exactă, căci centrul eretic era la Toulouse şi în districtele vecine. Erezia, care a intrat în aceste regiuni prin rutele de comerţ, a provenit original din Europa de răsărit. Numele de Bulgarieni (Bougres) a fost de asemenea aplicat Albigenzilor, şi aceştia menţineau o asociere cu Bogomilii din Thrace. Doctrinele lor au numeroase asemănări faţă de cele ale Bogomililor, şi mai ales ale Paulicianilor, cu care ei sunt în legătură uneori. Este dificil să formăm o idee precisă despre doctrinele Albigensiene, din moment ce toată cumoasterea existentă a acestora este derivată de la oponenţii lor, şi din câteva texte ale Albigenzilor (Rituel cathare de Lyon şi Nouveau Testament en provencal) care conţin foarte puţină informaţie despre crezurile şi practicile lor morale. Ceea ce este sigur este că ei au format o partidă anti-sacerdotală în opoziţie faţă de biserica romană, şi au ridicat un protest continuu împotriva corupţiei clerului. Teologii Albigenzieni, numiţi Cathari sau perfecti (în Franţa bons hommes sau bons chretiens) erau puţini la număr; masa de credincioşi (credentes) nu era iniţiată deloc în doctrină – ei erau eliberaţi de toată interzicerea morală şi de obligaţia religioasă, cu condiţia ca ei să promită printr-un act numit convenenza pentru a deveni „ereticizaţi” prin a primi consolamentum, botezul Duhului, înaintea morţii lor. Primii eretici Catharişti au apărut în Limousin între 1012 şi 1020. Câţiva au fost descoperiţi şi au fost ucişi la Toulouse în 1022. Sinoadele din Charroux (Vienne) în 1028 şi Toulouse în 1056, au condamnat secta crescută. Predicatorii au fost convocaţi în districtele din Agenais şi Toulousain pentru a combate propaganda eretică din anii aceia. Dar, protejaţi de William, duce de Aquitaine, şi de o proporţie semnificativă din nobilimea sudică, ereticii au câştigat din nou teren în sud. Poporul era impresionat de bons hommes, şi de predicarea anti-sacerdotală a lui Peter de Bruys şi Henry de Lousanne în Perigord. În 1147, Papa Eugene III a trimis un împuternicit în districtul afectat. Puţinii succesori izolaţi ai stareţului Clairvaux nu au putut ascunde slabele rezultate al acestei misiuni, şi arată bine puterea sectei în sudul Franţei din acea perioadă. Misiunile Cardinalului Peter (din Sf. Chrysogonus) la Toulouse şi Toulousain în 1178, şi a lui Henry, episcop-cardinal de Albano, în 1180-1181, au obţinut doar succese de moment. Chiar şi atunci când Henry de Albano a condus o expediţie înarmată şi a preluat fortul ereticilor de la Lavaur, acesta nu a arestat deloc progresul ereziei. Deciziile persistente ale conciliilor împotriva ereticilor din această perioadă – în particular, cele ale conciliului din Tours (1163) şi a celui de-al Treilea Conciliu de la Lateran (1179) – cu greu au avut mai mult efect. Dar atunci când a ajuns la putere în 1198 Papa Innocent III a rezolvat să suprime pe Albigenzi. La început el a încercat conversia pacifică, şi a trimis în regiunile afectate un număr de împuterniciţi. Ei trebuiau să se lupte nu numai cu ereticii, cu nobilii care-i protejau, şi oamenii care-i venerau, dar şi cu episcopii districtului, care au respins autoritatea extraordinară pe care a conferit-o papa asupra împuterniciţilor săi. În 1204 Innocent III a suspendat autoritatea episcopilor din sudul Franţei. Peter de Castelnau s-a răzbunat prin a excomunica socoteala de la Toulouse, ca un complice la erezie (1207). De îndată ce el a auzit de crima lui Peter de Castelnau, papa a ordinat împuterniciţilor săi să proclame cruciada contra Albingezilor. Acest război implacabil a aruncat întreaga nobilime din nordul Franţei contra celei din sud, şi l-a implicat şi pe regele din Aragon care deţinea vasali şi fiefi în acea zonă. Peter II de Aragon a murit în cruciadă. Aceasta a s-a încheiat în tratatul de la Paris (1229), prin care regele Franţei a deposedat casa din Toulouse de partea mai mare a sa de fiefi, şi cea din Beziers de toţi fiefii. Independenţa prinţilor din sud a fost la un final, dar pe măsură cât era preocupată erezia, Alibenzianismul nu a fost stins, în ciuda multelor masacre de eretici din timpul războiului. Inchiziţia, totuşi, operând insistent în sud la Toulouse, Albi, Carcassonne şi alte oraşe în tot secolul 13 şi o mare parte din 14, a dus la zdrobirea ereziei. Măsurile represive au fost teribile, în 1245, ofiţerii regali care au luat parte la Inchiziţie au cuprins citadela eretică din Montsegur, şi 200 de Catari au fost arşi într-o singură zi. Mai mult, biserica a decretat pedepsirea severă împotriva tuturor laicilor suspectaţi de simpatia cu ereticii (conciliul de la Narbonne, 1235; Bula Ad extirpanda, 1252). Vânaţi de Inchiziţie şi abandonaţi de nobilii districtului, Albigenzii au devenit tot mai răspândiţi, ascunzându-se în păduri şi munţi, şi se întâlneau numai pe furiş. Oamenii au făcut câteva încercări de a abandona jugul Inchiziţiei şi al francezilor, şi insurecţiile au izbucnit sub conducerea lui Bernard de Foix, Aimery de Narbonne, şi Bernard Delicieux la începutul secolului 14. Dar în acest punct s-au început vaste anchete din partea Inchiziţiei, care au terorizat districtul. Indicaţiile precise despre acestea sunt găsite în totalizatorii Inchiziţiei, Bernard de Caux, Jean de St Pierre, Geoffroy d’Ablis şi alţii. Secta a fost epuizată şi nu şi-a mai putut găsi adepţi şi după 1330 înregistrările Inchiziţiei conţin puţine dezbateri împotriva Cathariştilor. Textul iniţial din enciclopedia din 1911. Cruciada Albigenziană, 1209-1229 Cruciadele Sfintei Ţări, pentru cea mai mare parte, după ce au rezultat în eşec şi ruină, Innocent III şi-a propus să îşi încovoie muşchiul militar mai aproape de frontul intern. Albigenzii erau o sectă Cathară care a apărut prima dată în Limousin, centrul sudic al Franţei, în partea timpurie a secolului unsprezece. Este extrem de dificil să formăm vreo idee precisă despre doctrinele Albigensiene deoarece cunoştinţele prezente despre acestea sunt derivate de la oponenţii lor şi din textele foarte rare şi neinformative Albigenziene care au ajuns până la noi. Ceea ce este sigur este că, mai presus de toate, ei au format o partidă anti-sacerdotală în opoziţie permanentă faţă de biserica Romană şi au ridicat un protest continuu împotriva corupţiei clerului din vremea lor. [Copyright © 1994-2000 Encyclopædia Britannica, Inc., Albigenses] Protejat de nobilimea franceză sudică, ei au crescut şi s-au răspândit mult în sudul Franţei. Conciliul de la Toulouse din 1119, condus de Calixtus II, episcop al Romei, i-a excomunicat pe aceştia şi pe oricine îi primea, şi în zadar a poruncit puterilor civile să-i persecute. Conciliile subsecvente au repetat şi au intensificat condamnarea – poruncind ca aceştia să fie privaţi de bunurile lor (Conciliul de la Tours, 1163, sub Alexander III), să fie readuşi la sclavie (al Treilea Lateran, 1179, sub Alexander III), şi extirpaţi prin război (al Patrulea Lateran, 1215, sub Innocent III). În 1206 Innocent a autorizat pentru prima dată pe călugării din Citeaux să proclame cruciada, şi pregătirile au continuat până în primăvara lui 1209, când armatele au fost pregătite să mărşăluiască. În acest an a început o cruciadă împotriva Catharilor înrudit cu cel care se desfăşura contra musulmanilor pentru ceva vreme. Aceasta a fost pentru prima dată când conceptul de cruciadă a fost folosit contra dizidenţilor care se numeau pe sine creştini. „Pentru 20 de ani lungi Languedoc şi Provence în Franţa au fost supuse la o baie de sânge care nu numai că a şters cea mai avansată cultură a timpului dar a şi introdus în Biserică, şi de acolo a adus în tot Apusul, regula că orice deviere ideologică trebuie să fie zdrobită prin forţă”. [The Waldensian Movement From Waldo to the Reformation, II, Growth and Reaction, A Research Paper by Dennis McCallum] Primii săi vestitori au fost călugării de Citeaux, trimişi de Innocent III în 1206 pentru a proclama cruciada în toată Franţa şi în împărăţiile învecinate. Apoi a urmat Sf. Dominic şi trupa lui, care a mers pe jos, doi câte doi, cu puteri depline din partea Papei de a-i căuta pe eretici, să aibă dispută cu ei, şi să pună un semn peste cei care aveau să fie arşi atunci când se oferea oportunitatea. În această misiune de inchiziţie vedem primele începuturi ale unui tribunal care a ajuns ca mai apoi să poarte numele teribil de „Inchiziţie”. [The History of Protestantism, Volume First – Book First, Chapter 9, by James A. Wylie] Peter de Castelnau, împuternicit papal şi inchizitor împotriva Albigenziilor, la presarea lui Raymond VI de Toulouse pentru a stinge erezia, a fost asasinat. … El a fost asasinat, se presupune că la instigarea lui Raymond, şi în răspuns faţă de acest act Innocent a lansat Cruciada Albigenziană, un război sfânt în care Toulouse a fost distrus precum şi locuitorii săi, Catharii şi cei care nu erau Cathari, au fost masacraţi. [Copyright © 1994-2000 Encyclopædia Britannica, Inc., Peter of Castelnau] Un alt reprezentativ şi inchizitor papal, dincolo de graniţa Germaniei, a fost Konrad von Marburg: … primul inchizitor papal din Germania, a cărui cruzime excesivă a dus la propria sa moarte. În 1214 el a fost împuternicit de Papa Innocent II să preseze cruciada sa contra Albigenzilor, o sectă eretică creştină care înflorea în apusul Europei. Rezultatul eforturilor lui Konrad au fost o succesiune de masacre sângeroase…. [Copyright © 1994-2000 Encyclopædia Britannica, Inc., Konrad von Marburg] Masacrul a continuat până în 1229, când Tratatul de la Paris a oferit un anumit răgaz. … Acest război implacabil, Cruciada Albigenziană, care a răsturnat toată nobilimea din nordul Franţei contra celei din sud şi a distrus civilizaţia strălucită Provençal, s-a încheiat, din punct de vedere politic, în Tratatul de la Paris (1229), care a distrus independenţa prinţilor din sud dar nu a stins erezia, în ciuda multelor masacre ale ereticilor din timpul războiului. Inchiziţia, totuşi, operând în mod perseverent în sud la Toulouse, Albi, şi în alte oraşe în timpul secolelor 13 şi 14, a reuşit să o zdrobească. [Copyright © 1994-2000 Encyclopædia Britannica, Inc., Albigenses] Masacrul Albigenziilor Prin istoria modernă ne referim la o înregistrare a evenimentelor trecute care este bazată pe o cunoaştere mai mare decât cea pe care a avut-o lumea înainte şi, mai presus de toate, o folosire critică a documentelor originale. Aceasta este o ştiinţă, şi este la fel de drastic opusă faţă de religie pe cât este ştiinţa evoluţiei. Aceasta elimină în întregime supranaturalul din cronica dezvoltării umane; aceasta arată că evenimentele în care ne-am aştepta cel mai confident la intervenţia lui Dumnezeu, dacă era vreun Dumnezeu – în evenimentele umane – nu există nici cea mai vagă urmă de ceva decât propriile virtuţii şi slăbiciuni ale omului: şi aceasta împrăştie complet versiunea epicului uman pe care Creştinismul l-a impus asupra lumii. Dar istoria modernă nu a încântat ranchiuna şi ostilitatea teologilor în acelaşi fel precum ştiinţa modernă. Motivul este simplu, şi acesta nu este în întregime de creditat faţă de istorici. Acele evenimente umane pe care le studiază istoricul sunt în mare parte religioase. Omul de ştiinţă poate ignora teologie atunci când îşi descrie nebuloasa ori dinozaurii lui, orhideele sau biatomii lui. Dar religiile şi bisericile şi toate fenomenele vieţii lor pentru cinci sau şase mii de ani sunt un trecut, şi o parte foarte importantă, sau partea materială a istoriei. Şi un conflict mortal a fost evitat doar prin stratagema de distingere dintre istoria sacră şi cea profană. Istoricii nu observă acum această distincţie pe atât de riguros pe cât au fost de siliţi să facă în zilele lui Bossuet. Voltaire şi Gibbon nu au trăit în zadar. Noi avem, de fapt, o ramură specială a ştiinţei şi a istoriei combinată – hierologia, sar ştiinţa religiilor comparate – care pare să ignore distincţia; şi maeştrii istoriei antice ne vorbesc despre religiile egiptene şi cele babiloniene pe atât de liber precum discută ei de costumele sau obiceiurile vechilor civilizaţii. Dar observaţi acum cât de atent, cât de diplomatic, devin aceştia de îndată ce trebuie să declare ceva care contrazice Vechiul Testament sau versiunea creştină curentă a istoriei! În privinţa lui Hristos şi a evenimentelor istoriei europene care depind în mod vital de religie, câţi istorici îndrăznesc măcar să se atingă de ele? Ele sunt „istoria sacră”. În cel mai bun caz există o recunoaştere formală a convenţiei că Hristos a fost „cel mai sublim moralist” care a apărut vreodată; cursul istoriei şi-a schimbat oarecum culoarea după „acceptarea” (nu vei citi niciodată despre silirea obligatorie) a Creştinismului; şi că toate lucrurile sinistre din erele credinţei trebuie să fie interpretate în mod generos drept conduita naturală a unui popor chiar diferit de noi înşine. Împotriva acestor convenţii timide de istorie, oriunde ar fi preocupată religia, aceste pagini protestează. Ele arată că crezul comun că civilizaţiile erau vicioase şi stupide şi brutale înaintea lui Hristos este fondat pe o minciună. Ele dovedesc că silirea Creştinismului a fost urmat de o astfel de masă mare şi josnică de asprime şi brutalitate încât nu s-a cunoscut niciodată înainte aşa ceva în istoria civilizată. Nu este mai puţin mitic să presupunem că Europa tindea spre Creştinism până în vremurile moderne; chiar şi aceşti strămoşi brutalizaţi ai noştri, mişcarea în care s-au aranjat ei mai mult sau mai puţin în civilizaţiile ordonate, s-au răzvrătit împotriva doctrinelor Bisericii şi a autorităţii uzurpate a acestui cler corupt şi a trebuit să fie ciomăgit în supunere. Anul 1000 a fost un punct de întorsură foarte real în istoria Europei. Prietenul meu, Profesorul Robinson, însăşi istoricul de la Columbia University, nu este de acord cu mine că a existat o aşteptare larg răspândită a finalului lumii în anul 1000, dar odată am făcut cercetări în cronicile vremii şi am descoperit multă evidenţă a acestei aşteptări. Roma şi Papalitatea, este adevărat, au continuat în degradarea lor jalnică pentru alţi 50 de ani, dar nimeni din cei ce cunosc istoria nu priveşte Roma drept centru de lumină în Europa într-o oricare vreme după ce aceasta a încetat să fie păgână. Eu nu uit distincţia sa artistică din timpul Renaşterii pentru că atunci era mai păgână încă o dată pentru un anotimp. Iluminismul a ajuns în Europa pe două căi care erau foarte depărtate de Roma. Una era drumul care venea din est alături de valea Dunării. Celălalt era ruta stranie de circuit, care începea în est, traversând întreaga Africă şi Strâmtorile Gibraltarului, intrând în Europa Creştină prin Pirinei şi în sudul Franţei. Ar fi suficient aici să spunem că în timpul erei celei mai întunecate de Creştinism, secolul al 10lea, a existat o strălucită şi tolerantă civilizaţie mahomedană în Spania, şi că raze ale minunatei sale culturi treceau prin Pirinei, pentru a ilumina pe barbarii Europei. Un cercetător al secolului 10, Papa Silvester II (Gerbert), aparţinea de sudul Franţei şi a învăţat ştiinţa sa în Spania; el a durat 4 ani ca Papă şi a murit într-o odoare de sulf. Adevărul era, natural, că în sudul Franţei maurii aveau cea mai mare influenţă. Ei au şi ocupat-o pentru o vreme. Între timp al doilea curs a fost trecerea Europei şi ajungerea în sudul Franţei şi în nordul Italiei. Erezia – revolta împotriva religiei Creştine – îşi făcuse rădăcini adânci şi puternice în districtul armenian al Imperiului Grec în timp ce lumea Latină era prea total brutalizată să creadă măcar. Această erezie era Paulicianismul, un amestec de idei Gnostice şi Manicheane şi creştine primitive. Deşi imperiul condus de un preot al secolului nouă, aşa cum admit toţi istoricii, ucisese nu mai puţin de o sută de mii dintre aceşti rebeli, un împărat din secolul al zecelea a găsit a fi necesar să transfere două sute de mii dintre ei spre frontiera pustiită a imperiului său, lângă Bulgaria. Erezia a reapărut curând în Bulgaria în secta Bogomililor („Prietenii lui Dumnezeu”), care ar fi învins întreaga naţiune şi s-ar fi răspândit în Europa dacă Biserica nu s-ar fi folosit de arma sa spirituală de obicei: persecuţia sângeroasă. Aşa cum a fost, Bogomilii, o sectă cea mai serioasă şi mai ascetică, au trimis misionari în Europa, şi de la începutul secolului al unsprezecelea înainte găsim diferite umbre ale acestei religii semi-Manicheane – (adevărata bază a vrăjitoriei) apărând – în eşafod, bine înţeles – în variate părţi ale Europei. S-ar putea să fie de folos să indicăm fascinaţia ideilor Manicheane care reapar în cele mai multe dintre ereziile europene. Această idee fundamentală a fost, aşa cum am spus, că existau două mari puteri creative: una care a creat tot ce era bun şi una care era responsabilă pentru rău. Se spune de obicei că perşii credeau în două principii supreme, dar principiul rău (creatorul materiei, al întunericului, firea, păcatul, etc.) nu era de fapt egal, deşi în prezent în conflict mortal cu Ahura Mazda, Dumnezeul adevărat; pentru că la final Ahura Mazda avea să distrugă lumea materială şi să-i judece pe toţi oamenii. Dar aceasta era o explicaţie de momeală a originii şi puterii răului, şi aceasta înlătura din Dumnezeu, spiritul pur, responsabilitatea pentru materie şi fire. Era mult mai rezonabilă decât Creştinismul. Aceasta respingea Vechiului Testament şi toată cruzimea sa morală, îl privea pe Hristos ca un spirit minunat (dar nu ca Dumnezeu), dispreţuia schema creată de preoţi a sacramentelor şi întreaga ierarhie, şi nu putea suferi nemurirea consacrată a celor mai mulţi dintre preoţi, călugări şi călugăriţe din Creştinism. Aceasta era, în toate umbrele sale, o religie rivală faţă de Creştinism, şi spun confident că aceasta într-o oarecare formă ar fi eliminat Creştinismul dacă nu ar fi fost ucisă brutal şi cu sălbăticie. N-aţi auziţi niciodată de aceasta? Ei bine, aceasta vă dă valoarea istoriei despre aceste lucruri aşa cum este scrisă de obicei. Câţiva dintre noii scriitori vă vor vorbi foarte elevat despre erezia Prisciliană (şi ea tot semi-Manicheană) în Spania, şi de cea Ariană (sau Unitariană) care a fost larg adoptată de barbari. Dar Priscilianţii au dispărut – ucişi, de sigur – prin secolul şapte, şi o mică tocmeală politică şmecheră a determinat pe prinţii Teutonici să adopte Trinitatea (şi mari bucăţi din Europa odată cu ea) şi să silească pe oamenii ei să facă la fel. Povestirea începe în secolul al unsprezecelea. Creştinismul în mare, sau Papii şi episcopii săi, erau încă, ca o domnie, prea mult interesaţi în vin şi femei pentru a se mai deranja cu privire la formulare, şi prea ignoranţi ca să-i înţeleagă. Dar luăm bucăţi semnificative din cronici. În 1012 câţiva „Manicheani” sunt urmăriţi în justiţie în Germania. În 1017 treisprezece canoane şi preoţi ai diocezei din Orleans au fost condamnaţi de Manicheanism şi arşi de vii. În 1022 există procese la Liege. În 1030 ei apar în Italia şi Germani; în 1043 lângă Chalons în Franţa; în 1052 din nou în Germania. În partea timpurie a secolului 12 câţiva „Săraci Oameni ai lui Hristos” sunt arşi în Germania. Pe scurt, pe la mijlocul secolului al 12lea Europa fierbea şi făcea băşici cu erezia. Numele general pentru sectele eretice cele mai importante, Catharii, este cuvântul grecesc pentru „cei Puri”, şi acesta indică caracteristicile practice în care erau cu toţi de acord. EI priveau Biserica ca o instituţie umană coruptă, îi dispreţuiau în general sacramentele sale, ritualul şi ierarhia, dispreţuia pe călugării şi călugăriţele sale destrăbălate, şi încerca să se întoarcă la învăţătura pură a lui Hristos: povara voluntară, castitatea strictă, iubirea frăţească, şi viaţa ascetică. Dintre ei erau Beguinii şi Begharzii care, fondaţi de un preot belgian în secolul al 13lea, au răspândit o reţea de comunităţi ascetice, în mare parte precum anticii Esenei şi Therapeutae decât călugării din toată Europa. Ei erau sever persecutaţi, deşi singura lor erezie deşi ei făceau aşa cum Hristos i-a îndemnat pe oameni să facă. Din punct de vedere substanţial la fel erau şi Waldensienii, urmaşii lui Peter Waldo, din acelaşi secol 13 şi 14. Ei se numeau pe sine „Săracii în Duh”, şi ascultau în mod literal de fiecare cuvânt al lui Hristos: aşa că ei au fost sortaţi drept eretici şi arşi în grupuri, şaizeci odată fiind dedicaţi flăcărilor în Germania în 1211, şi unii au fost arşi în Spania chiar mai devreme. Faimoşii Flagelaţi din secolele 13 şi 14 ajung cinstit sub aceiaşi denumire generală. Psihologul modern îşi risipeşte ingenuitatea pe ei. Lumea şi Biserica erau aşa de corupte încât ei se aşteptau un grabnic final al lumii şi ei făceau penitenţă pentru păcatele lor şi ale altora. Fraticelli, un detaşament din Ordinul Franciscan pe care corupţia clerică a adus-o în erezie, aparţineau de aceiaşi perioadă, şi au fost persecutaţi aspru. Mult mai importanţi au fost Lollarzii, urmaşii lui J. Wyclif în Anglia, şi Husiţii din Bohemia. Erezia lui Wyclif – el a fost mai întâi susţinut de universitatea sa şi de nobili – era într-adevăr o revenire la Creştinismul primitiv; şi aceasta a preluat asemenea rădăcini în Anglia încât la mijlocul secolului 14, o zecime din naţiune, estimează unii istorici, erau Lollarzi. Se plătea cu pedeapsa obişnuită ca să fi adevărat faţă de Hristos. Între timp, pe când regele Bohemiei s-a căsătorit cu o prinţesă engleză, ideile Lollarde au trecut către acea ţară, pe atunci una din cele mai iluminate din Europa, şi, prin predicarea lui John Hus, o parte foarte mare a naţiunii le-a îmbrăţişat şi le-a dezvoltat. Hussiţii ai dispreţuit pe preoţii corupţi, călugării şi călugăriţele, au atacat celibatul cleric, spovedania, eucharistul, şi ritualul – pe scurt, ei erau cei mai aproape de Hristos dintre toţi cei pe care i-am menţionat până acum, şi prin urmare cei mai mortali eretici. A fost nevoie de două sute de ani de război şi persecuţie sălbatică pentru a-i suprima pe aceştia. La un timp majoritatea nobililor din Bohemia erau Hussiţi. Dar numele de Cathari, sau Puritani, a fost în special aplicat variatelor secte care au unit un zel pentru moralele creştine primitive cu o tinctură de filozofie Manicheană. Ei erau cunoscuţi sub numele de Patareni în Italia, ca Publicani în Franţa şi Belgia, şi prin alte nume în alte ţări. Numerele lor erau risipite în secolul care este ales precis drept „marele secol Catolic”, al treisprezecelea secol. Însăşi Dante ne spune cât de predominantă şi chiar radical de sceptică era erezia în Italia în zilele sale. Europa era pe o cale dreaptă spre dezertarea Creştinismului Roman, şi probabil că ar fi făcut-o cu mult timp în urmă dacă nu era acea armă teribilă a apărării plănuită acum de Biserică, Inchiziţia. Trebuie doar să privim la povestirea Albigenziilor pentru a ne da seama de aceasta. Albi, de unde îşi trag aceştia numele, era un oraş important din acele provincii sudice plăcute ale Franţei care erau pentru acea ţară ceea ce este California de sud şi Florida pentru Statele Unite. În aceste provincii sudice exemplul strălucit al maurilor spanioli era cel mai bine cunoscut, şi în secolul 11 erezia Bogomililor a fost importată la aceştia prin misionarii din Bulgaria sau Bosnia. În districtul Albigeois marea majoritate a populaţie au trecut la noua religie. Sf. Bernard de Clairvaux, cel mai faimos predicator al vremii, a făcut o campanie acolo în 1147. El a găsit bisericile abandonate şi nu a putut să-şi facă nici o impresie. Erezia s-a răspândit în Franţa, Belgia, vestul Germaniei, Spania şi Italia de nord, şi Papalitatea a fost extrem de alarmată. E nevoie doar de citit rapoartele trimise Romei aşa cum sunt oferite în „Analele” Cardinalului Baronius. Consecinţa va arăta că aceşti Cathari numărau cel puţin sute de mii numai în Franţa. Papă după Papă a îndemnat cu mânie ca puterile seculare să-i persecute. Alexander III, în Conciliul Lateran din 1179, a îndemnat la folosirea forţei contra acestora. Prinţilor el le-a dat dreptul de a-i întemniţa pe ofensatori şi – un apel înspăimântător spre lăcomie pe care Roma începea să-l folosească de acum – de a confisca proprietatea lor. Pentru toţi cei care aveau să „ridice arme”, aşa cum spunea el, împotriva lor el le-a promis achitarea prin penitenţă de doi ani şi chiar privilegii mai mari. Pe scurt, Catharii au fost arşi sau întemniţaţi în multe locuri, dar în sudul Franţei prinţii şi nobilii i-au favorizat şi au fost mândrii de industria şi integritatea lor într-o lume coruptă. În 1167 capul sectei Pauliciene (mama sectei Bogomile, care era mama sectei Albigensiene) a mers la Albi, a ţinut un mare sinod, a consacrat cinci noi episcopi, şi a conferit religiei un splendid triumf public. Aceasta era situaţia când, în 1198, Innocent III, cel mai mare dintre Papi, a îmbrăcat tiara. Unii din prietenii mei mă ocărăsc gentil pentru că eu, aşa cum fac de obicei istoricii, nu vorbesc amabil cel puţin de astfel de profunzi Pai religioşi precum Gregory I, Gregory VII şi Innocent III. Catolicii ar face bine să înţeleagă că, când scriitorii istorici necatolici au un cuvânt complimentar pentru astfel de Papi ei încordează evidenţa pentru a concilia cititorii religioşi. Căci însăşi aceşti oameni au făcut civilizaţiei Europene, şi prin urmare celei Americane care şi-a aşteptat dezvoltare, cea mai mortal injurie. Pentru nouă ani Innocent a avut predicatori călugări în provinciile eretice, care-i îndemnau pe episcopi şi pe prinţi să persecuteze, dar aceştia au fost chiar ineficienţi. Împuternicitul său principal, Pierre de Castelnau, a primit instrucţiuni în 1207 de a aranja o campanie ca de război a prinţilor, şi majoritatea nobililor mai mici au căzut de acord. Este necesar ca cititorul să aibă în minte faptul că în secolul 13 războiul însemna prada nelimitată, şi oraşele Albigenziene erau printre cele mai prospere din Europa. Un spirit caustic a fost creat, şi Împuternicitul a fost ucis. Proclamând cu manie că Raymond, Conte de Toulouse, era responsabil – Innocent mai apoi a admis că nu exista nici o evidenţă, şi în cel mai mare grad improbabil – „marele” Papă a trimis o chemare răsunătoare la arme, şi a ameninţat puternic pe prinţii şi cavalerii creştini care nu ascultau aceasta. Nu era nevoie de nici o ameninţare. Imaginează-ţi că preşedintele Statelor Unite informează pe puşcaşii din Chicago – cavalerii creştini din acele zile nu aveau nici o etică mai mare – că el le permitea acestora să invadeze şi să elimine Los Angeles, Hollywood şi Pasadena, şi aşa am avea o paralelă. Se spune de către un poet contemporan că două zeci de mii de cavaleri călare şi două sute de mii pe jos s-au concentrat asupra Albigezienilor. Ei au fost condus de Stareţul de Citeaux – un preot sângeros precum Torquemada – şi un aventurier ofilit engezo-francez, Simon de Montfort, a cărui geantă era goală. Regele Franţei nu era în aceasta – la început, doar pentru că termenele sale faţă de Papă erau exagerate. Magnitudinea „ereziei” poate fi ghicită atunci când aflăm că după doi ani din cel mai brutal măcel Albigenzienii erau încă aşa de puternici încât, când Papa a reînnoit „cruciada” în 1214, o ceată proaspătă de două sute de mii de „pelerini” a trebuit să fie convocată. Innocent se laudă că ei au preluat două sute de oraşe şi castele de la eretici, şi că ei au înjunghiat în general pe fiecare om, femeie şi copil din oraşul pe care l-au luat. Femeile nobile cu fiicele lor au fost aruncate în fântâni, şi s-au aruncat cu pietre mari după ele. Cavalerii au fost spânzuraţi în grupe de câte optzeci. La primul mare oraş, când soldaţii au întrebat cum ar putea să-i distingă pe eretici de cei ortodocşi, stareţul Cistercian a tunat: „Ucideţi-i pe toţi, Dumnezeu îi va ştii pe ai lui”, şi ei au pus pe sabie pe cei patru mii de oameni în viaţă, femeile şi copiii de acolo. Scriitorii catolici moderni recurg doar subterfugiu atunci când dispută aceste lucruri. Catolicii vremii sunt cei care ne spun. Comportamentul Papei din aceşti ani teribili a fost revoltător. Am descris pe deplin răsucirile şi întorsurile lui în lucrarea mea „Crize în istoria Papalităţii” (bazată pe propriile scrisori ale Papei), şi aici trebuie pus pe scurt. Raymond de Toulouse, pentru a-şi cruţa oamenii, s-a predat înainte de a începe cruciada, deşi Papa a spus expres împuterniciţilor lui („Scrisorile”, xi, 232) de a-l „înşela să treacă la extirparea celorlalţi eretici”. Tratamentul său brutal faţă de Raymond, fără nici un proces, a câştigat cenzura chiar şi a regelui Franţei. El a oprit cruciada după doi ani după aproape un măcel fără paralel, apoi a admis fanatismul călugărilor şi lăcomia soldaţilor, şi a redeschis-o. El era pur şi simplu îmbolnăvit de uciderea şi de suferinţele deşarte ale instrumentelor sale, dar a făcut un vast profit material pentru Papalitate din crima monumentală, şi a lăsat lumea, pe care a părăsit-o curând, un dar pe atât de mortal şi revoltător precum masacrul său piatră de temelie al Inchiziţiei. sus

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_mai06.htm

Despre aparenta contradicţie dintre Drept şi Morală, sau O pledoarie în favoarea ideii că Dreptul izvorăşte şi trebuie să rezulte din Morală

Guest Post   15/09/2013 

Este recursul la dreptul la viața privată sau refuzul unei anumite morale suficient pentru a tranșa dispute pe teme sociale sau politice? Trebuie ca legiuitorii să mai ia în considerare, într-o epocă a relativismului, ideea și noțiunea de Morală? Iată întrebări la care putem găsi răspuns în acest eseu semna de avocat Mihnea Jida.

 

Studiul dreptului presupune şi aflarea unor răspunsuri la unele întrebări mai puţin practice decât cele ce în mod obişnuit fac obiectul acestei discipline. Punerea unor întrebări privind originea dreptului şi finalitatea sa devine esenţială pentru aproprierea unei cunoaşteri corecte şi complete a acestei  ştiinţe  de  către  jurist.  În  încercarea de  a  arăta  că  rezolvarea  dilemelor ontologice ale dreptului se află, între altele, în indisolubila legătură dintre acesta şi morală, vom trece în revistă reperele pe care ni le-a fixat în acest sens filosofia dreptului, pentru a prezenta apoi într-un mod sintetic argumentele şi contraargumentele aferente unei astfel de poziţii. După o analiză detaliată la finalul căreia vom conchide că între Drept şi Morală nu există o diferenţă de natură sau scop, ci o legătură ca de la parte la întreg, vom prezenta o serie de aplicaţii din dreptul civil ale unui astfel de principiu. Ceea ce acest studiu va încerca să demonstreze este că în naşterea, evoluţia şi scopul său final, dreptul nu numai că nu trebuie, dar nici nu poate ignora morala. Ba, mai mult, ea este chiar chintesenţa Dreptului.

Argument

Omul de drept trebuie să aibă o viziune de ansamblu asupra Dreptului pentru a putea aplica dreptul fără a-l deturna de la finalitatea sa. Tocmai de aceea, studiul dreptului nu poate fi disociat de ridicarea unor probleme ce ţin de filosofia sa, astfel încât, în încercarea de a desluşi tainele acestei ştiinţe, dobândirea unei perspective dialectice asupra fenomenului reprezintă o conditio sine qua non pentru reuşită. Numai privind dincolo de litera legii juristul poate spera să identifice spiritul acesteia şi numai stăpânind principiile care stau la temelia Dreptului el poate înţelege de unde vine şi încotro se îndreaptă Dreptul. Noi credem că linia de plecare şi linia de sosire în această călătorie milenară a Dreptului o constituie Morala, care ”circulă în interiorul Dreptului ca sângele prin corp”[1] . Această idee a făcut obiectul unor dispute aprinse, dar şi savuroase între juriştii şi filosofii care s-au succedat pe axa existenţei omului de când acesta traieşte în cadrul unei societăţi. Însă, fundamentul tezei noastre rezidă în faptul că un adevărat jurist este acela care conştientizează că dreptul pozitiv nu îşi este suficient sieşi, ci acesta trebuie să fie corelat în permanenţă cu principiile fundamentale ale Dreptului, care în majoritatea lor derivă din Morală[2] . Într-adevăr, cum bine remarca Istrate Micescu, ilustrul om de drept care a dominat scena juridică românească din perioada interbelică, spre deosebire de celelalte ştiinţe, care

”se mulţumesc să constate ceea ce este şi să exprime ceea ce constată, Dreptul are o pretenţie în plus: după ce a constatat, după ce a observat, după ce a desprins raporturile aşa cum sunt, să le judece sub unghiul de privire al valorilor morale şi, în loc de a privi cu resemnare ceea ce este, să impună cu autoritate ceea ce trebuie să fie.”[3]

Coordonatele evoluţiei corelaţiei Drept – Morală

Antichitatea. Întreaga filosofie a lui Platon[4] stă sub spectrul ideei de Bine, întrucât acest autor subordoneaază Ideii raportul dintre sensibil şi inteligibil, precum şi pe acela dintre suflet şi corp. Prin Idee, Platon înţelege o realitate etică care primează asupra „realităţilor” supuse simţurilor. În faptul că Adevărul este reprezentat de Bine şi Frumos, el găseşte originea Dreptului:

„în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui care, odată văzută, trebuie concepută ca pricină pentru tot ce-i drept şi frumos”[5].

Dacă în Republica autorul descrie o cetate ideală, în care nu este nevoie de legi pentru că virtutea este înscrisă în sufletul fiecăruia, vine rândul de a fi descris în lucrarea Legile statul în care este nevoie de reglementări. Aici, legea este fundamentată pe raţiune, ca reflex al principiului Binelui şi finalitatea ei este virtutea. Astfel, legile trebuie să ţină seama de consideraţii superioare ordinii juridice, Platon fiind primul care afirmă că legile trebuie controlate din punctul de vedere al conformităţii lor cu morala.

Deşi se îndreaptă către o concepţie pozitivistă asupra dreptului, sesizând o autonomizare a acestuia faţă de morală, şi Aristotel consideră că între cele două concepte trebuie să existe o relaţie de subordonare. Astfel, el este de părere că din clipa în care dispare scopul suprem al promovării virtuţii,

„legea devine o simplă convenţie, ea nefiind decât o garanţie a drepturilor individuale, fără nicio înrâurire asupra moralităţii şi justiţiei personale a cetăţilor”.[6]

Nu în ultimul rând, concepţia lui Cicero despre drept are la bază morala. Cicero este primul şi unul dintre puţinii oameni de drept care au considerat că justiţia, fiind o etică socială, presupune dragostea oamenilor faţă de ceilalţi, idee preluată şi de creştinism. Într-adevăr, originea dreptului este în natură deoarece binele şi răul, fiind şi principii ale naturii, sunt judecate în conformitate cu aceasta[7] . Sugestiv în acest sens este pasajul din lucrarea De Re Publica:

Vă recomandăm

„Da, există o lege dreaptă, adevărată, raţională, conformă naturii, înscrisă în toate inimile, imuabilă, eternă, a cărei voce ne dictează datoriile, ale cărei ameninţări ne deturnează de la rău, fără ca vreodată poruncile ei să fie prefăcute pentru cei buni, ori să poată mişca pe cei răi”.[8]

Perspectiva kantiană. După o perioadă a Evului Mediu în care dreptul s-a confundat cu morala, controversa renaşte abia în secolul al XVIII-lea, când Chr. Thomasius [9] face pentru prima oară o distincţie clară între morală, care are în vedere relaţia omului cu el însuşi şi căutarea păcii interioare, şi drept, al cărui obiect este reprezentat de relaţiile dintre oameni şi realizarea păcii exterioare. Astfel, numai datoriile juridice pot fi impuse cu forţa, întrucât ceea ce se desfăşoară în interiorul uman nu poate face obiectul unei coerciţii extrioare. Această distincţie va fi accentuată de Kant, ca urmare a concepţiei sale individualiste asupra dreptului, cu accentul pe libertatea individului.

La Immanuel Kant, spre deosebire de filosofia antică, primează acţiunea (iar nu cunoaşterea) morală. Aceasta, întemeiată din interior în ea însăşi, îi permite să subordoneze dreptul moralei, în cadrul distincţiei dintre cele două, dreptul vizând doar raporturile exterioare.[10] Aşadar, morala este limită pentru drept, acesta nefiind susceptibil de a acţiona asupra resorturilor morale ale fiinţei. Invers, dreptul derivă din moralitate, deoarece o acţiune morală are ca mobil ideea de datorie pe care o prescrie legea[11]. În ciuda delimitării dintre ele, dreptul şi morala au un liant comun: întemeierea lor pur raţională. Mai departe, Kant face distincţia între drepturi înnăscute şi drepturi dobândite. În vreme ce primele sunt drepturi naturale, interne, ce ţin de morală, dreptul exterior va fi întotdeauna un drept dobândit. Pentru că singurul drept înnăscut este libertatea, subordonarea pe care filosoful o stabileşte între drept şi morală apare şi mai evidentă dacă ne amintim modul în care el a definit dreptul, ca fiind „ştiinţa care limitează libertăţile, pentru a le pune de acord”.

Neokantianismul. Punând accentul pe afirmarea personalităţii umane, cel mai de seamă reprezentant  al  neokantianismului,  Georgio  del  Vecchio,  distinge  între  o  etică subiectivă, care constituie Morala, şi o etică obiectivă, care este Dreptul. Dacă aprecierea  asupra  moralei  este subiectivă şi unilaterală, aprecierea asupra dreptului este obiectivă şi plurilaterală. Ceea ce morala prescrie ca datorie nu este sancţionat de drept, ci permis ca fiind licit din punct de vedere juridic. Dar, spune el, dreptul nu are o sferă de cuprindere mai mică decât morala, deoarece în ambele cazuri acţiunea este în acelaşi timp internă şi externă.

Filosofia kantiană a constituit o sursă fecundă de inspiraţie pentru pozitivismul juridic. Cu toate acestea, Mircea Djuvara, reprezentant emblematic al neokantianismului în România, s-a opus acestui curent, pe care îl denumea „voluntarist”. L-a criticat mai ales pe Auguste Compte, precursorul pozitivismului juridic, care punea accentul pe experienţă şi, deci, pe realitatea exterioară. Filosoful atrage atenţia că dreptul raţional nu se confundă cu morala, întrucât există reguli morale care au sancţiune şi reguli de drept fără sancţiune. Totodată, sancţiunea nu este de esenţa dreptului, ci dreptul este cel care conferă legitimitate juridică sancţiunii. Asemănător lui Kant, el considera că dreptul, fiind cu totul distinct,

„are totuşi rădăcina în morală, legătura dintre cele două începând de la aceeaşi judecată comună de natură raţională şi cunoştinţele lor trebuind să posede aceeaşi structură logică”[12].

Astfel, în ceea ce priveşte dreptul şi morala, persoana există deoarece i se atribuie drepturi şi obligaţii, iar obligaţiilor morale le corespund drepturi morale. În altă ordine de idei,

„fără ideea de justiţie care îl domină, dreptul pozitiv rămâne numai o searbădă şi revoltătoare încercare de a impune oamenilor forţa” [13].

De aceea, autorul consideră că dreptul pozitiv este în realitate omagiul pe care viaţa socială îl aduce dreptului în sine.

G.W.F. Hegel [14]. Pentru Hegel, morala este o motivare a dreptului: ea nu se separă de acesta, ci îi dă substanţă prin fixarea de scopuri în interiorul sferei dreptului. Morala este o etapă intermediară către ideea de drept şi atât dreptul cât şi morala trebuie subordonate eticului.

Normativismul kelsenian. În lucrarea sa principală, „Teoria pură a dreptului”, Hans Kelsen face apologia unei ştiinţe juridice autonome, distincte de orice influenţe din partea factorilor externi sistemului de drept. Este binecunoscută delimitarea pe care autorul o face între Sein (ceea ce este) şi Sollen (ceea ce trebuie să fie). În vreme ce prima noţiune este specifică ştiinţelor naturii, între care şi morala, cea de-a doua are în vedere ştiinţele sociale şi mai ales dreptul. După Kelsen, numitorul comun dintre drept şi morală este reprezentat numai de obiectul lor: conduita umană. Mai departe, cele două noţiuni sunt net delimitate, întrucât autorul neagă existenţa unor valori morale absolute, necrezând, de altfel, nici într-o justiţie absolută. Ca atare, dreptul nu este susceptibil de aprobare sau dezaprobare, el poate fi numai cunoscut şi descris. Mai mult, există un element esenţial de diferenţiere între drept şi morală: existenţa sancţiunii, trăsătură care nu caracterizează morala.

Principalele argumente folosite în tranşarea disputei

Aşa cum am văzut, de-a lungul timpului, părerile asupra problemei de a şti care este relaţia dintre Drept şi Morală au fost contradictorii, dar faptul că o astfel de discuţie nu este lipsită de importanţă nici în ziua de astăzi arată interesul ce îl suscită o asemenea temă de dezbatere[15]. Înainte de prezentarea punctului nostru de vedere, considerăm ca este utilă creionarea succintă a principalelor argumente folosite atât în sprijinul, cât şi împotriva ipotezei ce face obiectul prezentei argumentaţii.

Dintre argumentele aduse în favoarea ideii că dreptul trebuie să fie circumscris moralei, cele mai reprezentative sunt:

o Dreptul şi morala au o origine raţională comună. Astfel, „dreptul nu e decât morala socială, morala în acţiune, susceptibilă de coerciţie”[16]. Chiar dacă, spre deosebire de morală, dreptul reglementează conduita exterioară, nu există o diferenţă de natură sau scop între regula de drept şi cea morală. Bunăoară, chiar şi în apariţia sa cea mai tehnică, dreptul este guvernat de legea morală.[17] Singura diferenţă este de caracter, regula morală devenită drept fiind învestită cu mijloace de punere în aplicare mult mai energice (posibilitatea constrângerii statale ce poate interveni în caz de încălcare)[18].

o Apelul jurisprudenţei la principii morale şi de echitate. În aplicarea legii, judecătorul extinde efectele acesteia sau poate da chiar o soluţie contrară. Manifestarea moralei în procesul de interpretare şi aplicare a normelor juridice se explică prin faptul că legea nu poate reglementa toate situaţiile posibile[19]. În acest sens, este reprezentativă comparaţia pe care Aristotel o făcea între regula morală şi rigla de plumb folosită de locuitorii insulei Lesbos. Pentru că aceasta era confecţionată dintr-un material mai flexibil, ea se putea mula cu uşurinţă peste denivelările materialului măsurat. Mutatis mutandis, norma de drept pozitiv poate fi asemănată cu rigla de fier, ea fiind susceptibilă de a duce la aplicări şi măsurări trunchiate.

o Scopul principal al dreptului este realizarea justiţiei, precept în sine moral. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au creat dreptul ca o garanţie pentru realizarea justiţiei, mijlocul prin care se înfăptuieşte dreptatea. Aşadar, finalitatea dreptului este tot morala. De altfel, întreg dreptul este străbătut de o multitudine de reguli şi principii ce derivă în mod evident din morală: principiul ocrotirii bunei-credinţe, obligaţia de a nu vătăma pe altul, excepţia de neexecutare, etc.

o Normativismul juridic nu explică eşecul anumitor legislaţii vădit imorale. Este cazul, în primul rând, al reglementărilor naziste. La Tribunalul de la Nürnberg au fost pronunţate sentinţe de condamnare chiar împotriva judecătorilor germani care au aplicat litera legii, dar care, prin faptul că au făcut abstracţie de principiile morale superioare oricărei forme a dreptului pozitiv (dreptul la viaţă, egalitatea între rase), au înlesnit comiterea binecunoscutelor atrocităţi din acele vremuri[20].

Cele mai semnificative contraargumente ce pot fi aduse tezei ce face obiectul acestui studiu ar trebui considerate:

o Spre deosebire de morală, dreptul este fundamental diferit deoarece în structura sa există o componentă specifică: sancţiunea cu prerogativa subsecventă a constrângerii. Totuşi, argumentul nu este la adăpost de orice critică, întrucât şi normele morale sunt acceptate în cadrul unei anumite comunităţi privite în ansamblul său, astfel încât devine discutabilă o poziţie vehementă privind lipsa oricărei sancţiuni din partea lor. Aceasta ar putea exista sub forma unei constrângeri psihice, determinate de sentimentul de dezaprobare al comunităţii faţă de cel care încalcă norma de conduită morală (oprobriul public).

o În relaţia sa cu morala, dreptul este autonom, întrucât cele două noţiuni au domenii de aplicare diferite: prima are în vedere forul interior al individului, în vreme ce a doua are ca obiect de reglementare manifestările exterioare ale acestuia, relaţiile cu ceilalţi oameni. Semnificativ în acest sens este adagiul latin „non omne quod licet honestum est [21]. Însă, după părerea noastră, chiar dacă dreptul nu poate interveni în procesele interioare ale individului, morala trebuie să pătrundă în domeniul dreptului, amendându-l acolo unde este necesar.

o Prin impunerea conformităţii dreptului cu morala se pune în discuţie legitimitatea dreptului şi, implicit, autoritatea sa. Bunăoară, normele de drept ar putea fi încălcate pentru că sunt imorale, ceea ce ar deschide calea arbitrariului şi ar constitui o piedică în respectarea şi menţinerea statului de drept. În ciuda acestui fapt, Istrate Micescu este cel care, printr-un raţionament impecabil, a găsit un remediu prin care efectele legilor imorale pot fi înlăturate, iar acest remediu este fundamentat pe ideea de cauză. Astfel, cum orice obligaţie trebuie să aibă o cauză, rezultă că şi obligaţiile legale trebuie să îndeplinească această cerinţă esenţială. Este motivul pentru care legile sunt precedate de expuneri de motive, care JUSTifică adoptarea respectivelor reglementări. Pentru că legile trebuie să fie morale, obligaţiile decurgând din acele legi care nu sunt conforme cu morala sunt susceptibile de a fi anulate pe considerentul falsităţii cauzei.[22]

Drept vs. Morală

După părerea noastră, antiteza dintre cele două noţiuni este numai aparentă, adevărata relaţie dintre Drept şi Morală fiind una de la parte la întreg. Sigur, justificarea pentru o asemenea poziţie rezidă în faptul că prin „Drept” nu avem în vedere dreptul pozitiv, ci un drept raţional[23] (sau natural), imuabil şi etern, acelaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile. Modificările suferite de dreptul pozitiv de-a lungul existenţei sale şi diferenţele care se regăsesc între o legislaţie şi alta nu pot duce la concluzia că Dreptul este relativ, ci numai la aceea că dreptul pozitiv este imperfect, dar perfectibil, desăvârşirea sa realizându-se pe măsură ce, în evoluţia sa, se apropie de idealul său, Dreptul raţional. Astfel,

„faţă de idealul de dreptate înfăţişat de dreptul natural, legile pozitive sunt aşa cum e copia faţă de model, expresia faţă de idee, frumosul trecător faţă de idealul de frumuseţe, sau aşa cum este efectul faţă de cauză. În adevăr, cauza este idealul de dreptate, iar efectul este legea pozitivă. A pretinde că nu există ideal de dreptate înainte ca legea pozitivă să o înfăţişeze ar fi tot atât de absurd, după cum exemplifica însuşi Montesquieu, ca a pretinde cineva că razele aceluiaşi cerc nu erau egale înainte ca circumferinţa să fi fost trasată!” [24]

Tocmai datorită acestui tip de raport existent între dreptul raţional şi cel pozitiv, nu din legi trebuie dedus Dreptul, ci legile trebuie extrase din ceea ce este Drept: non ex regula jus sumatur, sed ex jure quod est, regula fiat [25].

Odată stabilit adevăratul înţeles al noţiunii de Drept, trebuie să specificăm ceea ce înţelegem prin morală. Astfel, după părerea noastră, morala este acel set de norme de conduită prevăzut cu un astfel de mecanism încât încălcarea acestora atrage dezaprobarea individului, a grupului sau a unei întregi comunităţi faţă de cel care încalcă acea normă. Dar pentru că morala, asemănător dreptului, îşi are originea în raţiunea umană[26], iar raţiunea este aceeaşi pentru fiecare om [27] (aşa cum nici logica nu poate fi relativă), rezultă că există o morală obiectivă, care este numitorul comun şi esenţa tuturor moralelor individuale. Exempli gratia, o tâlhărie produce aceeaşi reacţie de dezaprobare în cadrul oricărei epoci ar fi săvârşită şi indiferent de trăsăturile personale ale celui care asistă (educaţie, naţionalitate, etc.).

Admiţând că există un Drept şi o Morală imuabile şi eterne, putem porni în încercarea de a stabili o corelaţie între cele două concepte. Ce mod mai adecvat de a începe acest demers decât acela de a identifica relaţia pe care romanii, care prin pragmatismul lor juridic au dat dreptului adevărata sa măsură, o stabileau între cele două noţiuni? De altfel, faptul că în sistemul nostru de drept există numeroase instituţii ale căror mecanisme sunt asemănătoare celor din dreptul roman arată trăinicia unui drept desprins din raţiune, întrucât numai un astfel de drept poate fi peren. Acele dispoziţii contrare raţiunii, precum existenţa unor categorii sociale considerate bunuri (sclavii) sau posibilitatea de a dispune asupra vieţii unor persoane (ius vitae necisque[28] ) nu au supravieţuit dreptului roman. În ceea ce priveşte relaţia cu morala, romanii au conceput un drept fondat pe principii morale. Digestele împăratului Justinian se deschid cu adagiul jurisconsultului Celsus: Ius est ars boni et aequi[29]. La fel, în Institute de această dată, Ulpian defineşte ştiinţa dreptului ca fiind justi atque injusti scentia[30]. Însă cea mai elocventă formulare în acest sens îi aparţine tot lui Ulpian, potrivit căruia juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere[31].

Aşadar, principiile dreptului au fost la origine de a trăi cinstit, de a nu-l vătăma pe altul şi de a-i da fiecăruia ceea ce este al său. Dar aceşti piloni ai dreptului, cum îi vede Ulpian, nu sunt nimic altceva decât precepte eminamente morale. Prin urmare, la originea sa, morala era coloana vertebrală a dreptului. Dar aşa cum un om, pe parcursul vieţii, creşte, se dezvoltă şi îmbătrâneşte păstrându-şi coloana vertebrală, tot aşa şi dreptul, în continua sa evoluţie şi dezvoltare îşi păstrează măduva, seva care curge prin venele sale. Şi în ziua de azi această corelaţie îşi păstrează actualitatea, întreg dreptul fiind străbătut de principii morale de felul celor de mai sus. Este de neconceput un sistem de drept care să nu consacre legislativ aplicaţii cel puţin ale principiilor de a nu vătăma pe altul şi de a da fiecăruia ceea ce este al său. Rezultă, mai departe, că legitimitatea unor astfel de principii se află undeva deasupra ordinilor juridice pozitive iar esenţa lor morală ne îndrituieşte să deducem că dreptul este un vector care transpune în realitate valorile morale esenţiale.

De acord că dreptul şi morala nu sunt identice. Autonomia dreptului nu trebuie însă dusă la extrem, existând riscul ca, în cazul în care acesta scapă controlului raţional şi moral, să ducă la construcţii monstruoase, cum este cazul legislaţiei Germaniei naziste, sau aberante: spre pildă, împăratul Caligula a dat un edict prin care şi-a numit calul consul. Din clipa în care dreptul scapă moralei există riscul ca summum jus să devină summa injuria[32].

Delimitarea dreptului de morală trebuie nuanţată pentru a putea fi înţeleasă corect. Relaţia dintre drept şi morală este ca de la parte la întreg, aceeaşi legătură existând şi între dreptul pozitiv şi drept. Aşadar, dreptul trebuie să tindă spre morală, aşa cum dreptul pozitiv trebuie să tindă spre realizarea a ceea ce este drept. Un drept care nu este pus în slujba moralei şi care nu are ca scop răspândirea virtuţilor umane nu mai este drept. Altfel spus, parafrazându-l pe Bossuet, il n’y a pas de droit contre la morale[33]. Nu toată morala este drept, dar dreptul care există trebuie să fie moral. Dreptul pozitiv trebuie să imortalizeze morala obiectivă existentă într-o societate la un moment dat, ca numitor comun al moralelor individuale. Sancţiunea juridică, ca element esenţial al oricărei norme juridice[34], se manifestă numai în mod excepţional în ceea  ce  priveşte Dreptul. Întrucât acesta este raţional, încălcările sale  au  a  fi  privite  numai  ca accidente, deoarece destinatarii care se lasă conduşi de raţiune îl vor respecta prin conformare. Numai un drept raţional poate nădăjdui să fie respectat, în principal, într-un asemenea mod.

Câteva dintre dispoziţiile morale care străbat legislaţia civilă

Dacă dreptul este matematica ştiinţelor sociale, găsim că dreptul civil este aritmetica ştiinţei dreptului. Tocmai de aceea considerăm că nu sunt irelevante argumentele pe care le putem extrage din conţinutul acestei ramuri de drept în sensul susţinerii tezei ce face obiectul acestei pledoarii.

În primul rând, există o dispoziţie legală ce îşi găseşte aplicarea în executarea oricărei obligaţii. În acest sens, conform art. 970 alin. (1), convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Dar nu este oare aceasta o expresie a principiului enunţat de Ulpian, potrivit căruia viaţa trebuie trăită cinstit? Honeste vivere, circumstanţiat la viaţa unei obligaţii, presupune tocmai aceasta, că executarea ei trebuie făcută cu bună-credinţă. Dar consacrarea legală a acestui principiu moral are o valoare formală, art. 970 alin. (1) venind doar să constate existenţa unui imperativ de natură morală, pentru că orice co-contractant aşteaptă de la partea adversă o astfel de executare. Dacă s-ar aştepta ca obligaţiile corelative drepturilor pe care le are să fie executate altfel decât cu bună-credinţă, este judicios că nu ar mai trece la încheierea propriu-zisă a contractului. Mai departe, alin. (2) statuează ideea potrivit căreia convenţiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în cuprinsul lor, ci şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea le alipesc obligaţiei. Iată, aşadar, o consacrare expresă a moralei ca izvor al obligaţiei, chiar dacă numai în subsidiar. În acest context, devine sugestivă afirmaţia lui Jellinek conform căruia „dreptul este temperat prin echitate aşa cum justiţia este temperată prin clemenţă”.

În ceea ce priveşte încheierea valabilă a contractelor, una dintre condiţiile esenţiale ale acesteia este existenţa unei cauze licite, aşa cum rezultă din interpretarea per a contrario a art. 966 C.civ.[35]. Aplicând aceeaşi metodă de interpretare articolului 968[36], deducem că o cauză este licită atunci când ea nu este interzisă de legi şi nici nu contravine bunelor moravuri şi ordinii publice. Iată încă o reglementare care confirmă teza noastră şi face din morală un corectiv al dreptului pozitiv. Prin urmare, acea cauză care, deşi nu este prohibită de vreun text legal, este contrară „bunelor moravuri” va atrage nulitatea convenţiei astfel încheiate.

În materia viciilor de consimţământ, justificarea cea mai frecventă care se găseşte posibilităţii de a cere anularea contractului rezidă în teza autonomiei de voinţă. Existenţa unui viciu de consimţământ face ca voinţa în contract să nu se fi putut forma liberă. Dar, la o analiză mai atentă[37], se poate observa că această opinie nu este la adăpost de orice critică. Într-adevăr, o voinţă viciată este totuşi o voinţă; cu toate acestea, ea poate fi lipsită de efecte juridice. Spre exemplu, în cazul viciului violenţei, romanii făceau aplicarea principiului coacta voluntas sed tamen voluntas[38]. De fapt, temeiul anulării în cazul unui consimţământ viciat este chiar principiul echităţii. Tot din considerente morale, cel incapabil poate cere anularea contractului pe care l-a încheiat, teza autonomiei de voinţă nefiind suficientă pentru a explica de ce legea prevede o asemenea posibilitate chiar şi într-un caz în care voinţa este formată liber. Chiar dacă s-ar putea spune că legiuitorul a instituit o prezumţie juris et de jure39 conform căreia voinţa celui incapabil nu poate fi formată liber, trebuie să îndrăznim să aruncăm o privire teleologică  spre această opţiune legislativă şi să avem curajul să admitem că echitatea este aceea care stă la baza anulării unor astfel de contracte.

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, precum rezoluţiunea, rezilierea şi excepţia de neexecutare sunt tot atâtea consacrări legale ale justiţiei contractuale. În ceea ce priveşte exceptio non adimpleti contractus[40], acest mecanism nu a fost cunoscut decât pe cale incidentală în dreptul roman, în aplicarea unor alte instituţii de drept procesual roman. Ridicarea sa la rang de efect specific al tuturor contractelor sinalagmatice a fost făcută de glosatori, care au prelucrat adagiul cu conotaţii morale non servanti fidem non est fides servanda[41]. Aşadar, iată din nou cum un precept moral transpus  într-o  formulă  juridică  devine  drept  şi  îi  dă  acestuia  conţinut.  Mai  departe,  temeiul rezoluţiunii nu poate fi explicat de mecanismul art. 1020 C.civ.[42], care prezumă o condiţie rezolutorie în contractele sinalagmatice, atunci când una dintre părţi nu-şi execută culpabil obligaţia aferentă.

Dacă ar fi aşa, efectele condiţiei ar opera automat şi ex tunc în momentul îndeplinirii ei, ceea ce se află în contradicţie cu posibilitatea pe care art. 1021 C.civ.[43] o dă creditorului de a cere fie executarea, fie rezoluţiunea cu daune-interese. Nu mai puţin, în afara cazului în care părţile au introdus în contract un pact comisoriu de gradul IV, rezoluţiunea se pronunţă de către instanţă, care poate acorda şi un termen de graţie debitorului. Prin urmare, şi în acest caz adevărata justificare a existenţei rezoluţiunii este justiţia contractuală, tradusă prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contract. Merită precizat că, în ceea ce priveşte posibilitatea revizuirii unui contract sinalagmatic cu executare succesivă pentru cauză de impreviziune[44], nu dezechilibrul contraprestaţiilor este acela care justifică existenţa unui astfel de remediu. Dacă ar fi aşa, ar însemna să extindem efectele impreviziunii şi la acele situaţii care intră sub incidenţa numai a cazului fortuit. De fapt, tot echitatea şi principiul executării cu bună-credinţă a obligaţiilor, precept moral transpus în plan juridic, sunt cele care justifică o asemenea soluţie.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă consacrarea juridică a principiului alterum non laedere enunţat de Ulpian. Mai bine spus, răspunderea delictuală este atrasă ca urmare a nerespectării acestui principiu moral şi de drept în acelaşi timp. Generalitatea acestei reguli atestă o dată în plus faptul că dreptul este chemat să constate şi să impună cu forţa sa coercitivă numai acele dispoziţii conforme cu  o  morală  obiectivă. Cât  priveşte  abuzul  de  drept,  acesta  presupune existenţa unui „conflict între un drept pozitiv şi o datorie morală”[45]. Datoria morală este aceea de a nu cauza un prejudiciu celuilalt, iar conflictul a fost tranşat de legiuitor şi jurisprudenţă în sensul că drepturile trebuie exercitate cu bună-credinţă, astfel încât să nu dăuneze celorlalţi. Prin urmare, câştig de cauză are încă o dată regula morală, în detrimentul acelei reguli de drept care încearcă să o eludeze.

Principiul  nemo  auditur  propriam  turpitudinem  allegans  îi  descurajează  pe  aceia  care încearcă să obţină concursul justiţiei în acele cauze în care conduita lor a fost mai mult decât culpabilă, chiar imputabilă. Încărcătura morală a acestei excepţii ese evidentă, deoarece sancţiunea refuzului de a lua în considerare alegaţia unui astfel de reclamant este fundamentată pe imoralitatea acestuia, el îndrăznind să-şi invoce chiar propria atitudine ilicită pentru a obţine soluţionarea unui litigiu.[46]

În altă ordine de idei, buna-credinţă este o altă noţiune de esenţă morală. Dar Codul Civil reglementează o multitudine de situaţii în care de această stare sunt legate producerea unor efecte juridice. Este cazul, exempli gratia, al posesorului de bună-credinţă, care dobândeşte proprietatea bunului posedat. Acesta este un exemplu reprezentativ pentru importanţa şi efectele pe care o anumită atitudine morală o poate avea în plan juridic, având în vedere că în discuţie este chiar dobândirea dreptului de proprietate privată.

Pe de altă parte, buna sau reaua-credinţă determină întinderea despăgubirilor ce pot fi acordate. Spre pildă, în materia garanţiei pentru evicţiune, este ştiut faptul că vânzătorul de rea-credinţă este obligat să restituie cumpărătorului chiar şi cheltuielile voluptuarii. În cazul răspunderii vânzătorului pentru vicii ascunse, acesta poate fi obligat şi la plata daunelor-interese în cazul în care este de rea-credinţă.[47] În materia accesiunii imobiliare artificiale, tratamentul juridic aplicabil celui care a edificat o construcţie cu materialele sale pe terenul aparţinând altei persoane diferă după cum este de bună sau de rea-credinţă. Astfel, un constructor de rea-credinţă poate fi obligat chiar la dărâmarea construcţiei, dar sub condiţia ca proprietarul terenului să nu aibă o atitudine abuzivă în exercitarea acestui drept[48]. Iată cum atitudinea morală apare ca un dublu corectiv în viaţa juridică. Mai întâi constructorul de rea-credinţă este supus unui tratament mai sever, pentru ca apoi chiar proprietarul terenului să poată fi obligat la păstrarea construcţiei în cazul în care a aşteptat abuziv edificarea acesteia pentru a-i produce un prejudiciu celui dintâi.

Unul dintre faptele juridice licite ce pot constitui izvoare ale obligaţiilor este îmbogăţirea fără justă cauză. Din chiar titulatura sa, această instituţie îşi atestă caracterul moral. Principiul este enunţat de jurisconsultul Pomponius în Digeste: Iure naturae aequum est neminem cum alterius detrimento et injuria fieri locupletionem[49].

În ceea ce priveşte obligaţiile naturale, acestea ilustrează cel mai bine procesul de trecere a unei norme din sfera juridicului în cea a moralei şi invers. Prin lipsirea lor de posibilitatea recurgerii la constrângerea din partea statului, obligaţiile juridice devin obligaţii morale. Recunoaşterea unei astfel de obligaţii de către debitor o face să redevină juridică.[50]

De bună seamă că o analiză exhaustivă a tuturor situaţiilor în care exigenţele de ordin moral işi fac simţită prezenţa nu ar putea fi obiectivată decât într-un veritabil tratat, iar posibilităţile de care dispunem, precum nici spaţiul alocat acestei lucrări nu ne permit o asemenea aventură ştiinţifică. O astfel de analiză completă ar pune sub lupă toate instituţiile dreptului civil în integralitatea lor, întrucât în această ramură de drept, poate mai mult decât în oricare alta, se manifestă caracterul raţional şi profund moral al dreptului. Sub acest aspect, ne amintim că în dreptul civil prevalează, inter alia, voinţa reală a părţilor. Astfel, în aplicarea sa corectă, dreptul va trebui mereu să ţină seama de resorturile interne ale celor ce se angajează din punct de vedere juridic.

Quod erat demonstrandum [51]

Capcana pe care dreptul o întinde juriştilor este aceea de a-i face să cedeze tentaţiei de a nu vedea mai departe de litera legii. Într-adevăr, aplicarea dreptului fără înţelegerea spiritului său este comodă şi ea ar putea fi făcută de oricine ştie să citească, semănând întrucâtva cu purtarea unor ochelari de cal. Aşa cum am menţionat mai sus, credem că un adevărat om de drept trebuie nu numai să cunoască dreptul, ci şi să vadă dincolo de el, de unde vine şi încotro se îndreaptă. Cea mai înaltă treaptă a cunoştinţei ştiinţei dreptului este atinsă de jurist atunci când acesta realizează că principalul reper al Dreptului este Morala. De altfel, motivul principal pentru care omul are nevoie de drept este acela că, în imperfecţiunea sa, omul este imoral. O societate profund morală depăşeşte dreptul, iar mijlocul prin care poate fi atinsă o astfel de perfecţiune este Dreptul.

Ceea ce acest studiu şi-a propus să demonstreze atrage atenţia asupra unui aspect pe care niciun om de drept nu ar trebui să îl ignore. Dreptul pleacă de la realitatea umană din care extrage ceea ce este raţional şi moral, pentru a se întoarce tot la aceasta în scopul de a impune ceea ce trebuie să fie. Un drept trainic şi sănătos va atribui acestui ceea ce trebuie să fie conotaţii morale şi va folosi mecanismul constrângerii, de care dispune, în scopul promovării virtuţii umane şi înnobilării omului.

Între Drept şi Morală nu există decât o aparentă contradicţie, cele două noţiuni fiind, de fapt, complementare.

„Dreptul este un fel de morală, dar o morală impusă, cu garanţia de asigurare a respectului ce i se datoreşte(…). Altfel spus, dreptul este morala celor ce nu au morală”[52],

cuvinte asupra cărora merită să reflectăm.

______

NOTE

1 G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1927, p. 11-60.

2 G.D. Vecchio, Justice, droit, état: études de philosophie juridique, Paris, Librairie du Recueil Sirey, 1938, p.171: „Cunoaşterea în detaliu a regulilor de drept nu e suficientă dacă ele nu sunt aplicate ţinând cont de spiritul care le animă şi care îşi are obârşia în chiar sufletele noastre”.

3 I. Micescu, Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

4 În legătură cu Platon, se consideră că tot ce s-a scris până în ziua de azi în filosofie nu este decât un sistem de adnotări şi comentarii la opera sa.

5 Platon, Republica.

6 Aristotel, Politica.

7 Marcus Tullius Cicero, De legibus.

8 Marcus Tullius Cicero, De Re Publica, cartea a III-a, cap. XVII: omnes gentes, et omni tempore, una lex et sempiterna, et immortalis continebit.

9 În lucrarea sa din 1713, Fundamenta juris naturae et gentium.

10 N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Filosofia dreptului – marile curente, ediţia 3, p. 209.

11 Im. Kant, Doctrina dreptului în Metafizica moravurilor, p. 26.

12 M. Djuvara, Drept şi morală în Eseuri de filosofie a dreptului.

13 M. Djuvara, Drept şi drept pozitiv în Eseuri de filosofie a dreptului, p. 96.

14 Pentru o perspectivă detaliată a filosofiei hegeliene, a se vedea G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului.

15 P. Roubier, Théorie générale du droit, Paris, 1951. Este interesantă şi ideea acestui autor, conform căreia morala a făcut trecerea de la comunităţile barbare conduse de instinct şi necesitate la primele societăţi care au cunoscut dreptul.

16 L. Josserand, De l’esprit des droits et de leur relativité, Paris, Librairie Dalloz, 1939.

17 G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1927, p. 11-60.

18 Ibidem, p. 11-60.

19 G. Antoniu, Corelaţia dintre drept şi morală în societatea noastră socialistă, ed. Politica, 1974.

20 Pentru o critică a acestor soluţii, a se vedea H.L.A. Hart, Pozitivism şi separaţia dintre drept şi morală în Noua Revistă a Drepturilor Omului, nr. 1/2008, p. 157-159.

21 Paul, De justitia et jure în Digeste.

22 I. Micescu, Lupta dreptului împotriva legilor nedrepte în Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

23 În sensul că denumirea de „drept raţional” este preferabilă aceleia de „drept natural”, a se vedea M. Djuvara, Drept şi drept pozitiv în Eseuri de filosofie a dreptului.

24 I. Micescu, Despre drept şi dreptate în Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

25 Paul, De justitia et jure în Digeste.

26 În raţiunea umană, Montesquieu vedea calitatea ei de a guverna toate popoarele pământului.

27 După cum spunea Terenţiu: „Homo sum,humani nihil a me alienum puto” (Om sunt şi nimic din cele omeneşti nu-mi este străin).

28 lat. drept de viaţă şi de moarte.

29 Dreptul este arta binelui şi a răului, D. (1.1.1.).

30 Ulpian, Inst. 1.1.1.:Jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scentia.

31 Ulpian, D. 1.1.10.

32 Marcus Tullius Cicero, De officiis.

33 Fr. Nu există drept împotriva moralei.Citatul original îi aparţine lui J.-B. Bossuet, sub forma “Il n’y a pas de droit contre le droit.”

34 Sancţiunea juridică este aşadar de esenţa dreptului pozitiv, în vreme ce, din perspectiva dreptului raţional, a unui drept ideal, recurgerea la constrângere poate fi privită ca având caracter excepţional, ţinând cont de faptul că un asemenea drept va fi recepţionat ca just de către cei cărora li se adresează care, astfel, în majoritatea lor, se vor conforma.

35 Art. 966 C.civ.: Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un effect.

36 Art. 968 C.civ.: Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.

37 G. Ripert, op.cit.

38 Lat., o voinţă constrânsă este totuşi o voinţă.

39 Lat., prezumţie absolută.

40 Lat., excepţia de neexecutare.

41 Lat., Nimeni nu este obligat să-şi ţină cuvântul faţă de acela care, la rândul lui, n-a făcut-o.

42 Art. 1020 C.civ.: Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său.

43 Art. 1021 C.civ.: Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.

44 Pentru o analiză exhaustivă a acestei instituţii ce îşi va găsi consacrarea legală în noul Cod Civil în art. 1271, a se vedea C. Zamşa, Studiu de teorie şi practică judiciară privind teoria impreviziunii.

45R. Savatier, Des effets et de la sanction du devoir moral.

46 Pentru o analiză detaliată a încărcăturii morale a acestui principiu, a se vedea G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1927, p. 195.

47 Fr. Deak, Contracte speciale, p. 110-120.

48 A se vedea, în acest sens Decizia de îndrumare nr. 13/1959 a fostului Tribunalul Suprem.

49 Pomponius, D.  50. 17. 206. „Nimeni nu poate să devină mai bogat în detrimentul altuia sau nedreptăţind pe altul, după dreptul natural.”

50 G. Ripert, op. cit., p. 388-389.

51 Lat., ceea ce trebuia demonstrat.

52 I. Micescu, op.cit. 

Bibliografie

 1.   Istrate Micescu, Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

2.   Georges Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1927.

3.   Paul Roubier, Théorie générale du droit, Paris, 1951.

4.   Louis Josserand, De l’esprit des droits et de leur relativité, Paris, Librairie Dalloz, 1939.

5.   Georges Renard, Le droit, la justice et la volonté, Paris, Librairie de la Société du Recueil Sirey, 1924.

6.   Mircea Djuvara, Eseuri de filosofie a dreptului, Bucureşti, Ed. Trei, 1997.

7.   Giorgio Del Vecchio, Justice, droit, état: études de philosophie juridique, Paris, Librairie du Recueil Sirey, 1938.

8.   George Antoniu, Corelaţia dintre drept şi morală în societatea noastră socialistă, ed. Politica, 1974.

9.   H.L.A. Hart, Pozitivism şi separaţia dintre drept şi morală în Noua Revistă a Drepturilor Omului, nr. 1/2008.

10. Dimitrie Drăghicescu, Droit, Morale et Religion, Paris, Recueil Sirey, 1932.

11. Alexandru Otetelişanu, Câteva principii de bază ale ştiinţei dreptului în Dreptul, vol. I, 1942.

12. Mihai  Eminescu, În  privinţa definiţiunii absolute a  dreptului, Caietele Mihai  Eminescu, Ed. Eminescu, 1985.

13. Platon, Republica.

14. Marcus Tullius Cicero, Opere complete, vol. I-III.

15. G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Bucureşti, Editura Paideia, 1998.

16. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Filosofia dreptului – marile curente, ediţia a III-a.

17. Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, 2006.

18. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a.

19. Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ediţia a III-a.

20. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a 4-a.

21. Francisc Deak, Contracte speciale, vol. I-III.

22. Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol I-II.

23. Valeriu Stoica, Drepturi reale principale, vol. I-II.

24. Hurmuz Aznavorian, Excelenţa Legii, Editura Semne, 2007.

25. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Editura Arta Grafică, 1993.

26. Sf. Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine şi rău.

27. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii.

http://www.culturavietii.ro/2013/09/15/scoala-provita-despre-aparenta-contradictie-intre-drept-si-morala/

De ce să ne vaccinăm?

Ninel Ganea  18/05/2019 

Strategii precum obligativitatea vaccinării sau propaganda de tipul „știința a dovedit” respiră un aer inchizitorial imposibil. Ca în toate celelalte probleme, soluția constă în delegarea puterii de decizie la un nivel la care oamenii pot controla cât mai ușor și transparent lucrurile. Iar acel nivel elementar este familia.

Problema vaccinurilor a luat cu asalt SUA și Europa, iar canalele oficiale de comunicație au condamnat “isteria” celor care se opun. Ca de obicei, etichetele au înlocuit argumentele, iar “teoria conspirației” și “fundamentalism religios” au ocupat locuri de cinste. S-au propus măsuri concrete pentru depășirea impasului, iar una dintre ele viza impunerea cu forța a vaccinurilor. În limbajul edulcorat al recomandărilor nu se vorbește nimic de constrângere, ci de eliminarea excepțiilor personale sau religioase din legile specifice domeniului, dar ideea era clară. Pe șleau, se spune că fără o vaccinare unanimă există pericolul unei epidemii de proporții, așa că toată lumea trebuie să se încoloneze la doctor. S-au adus în discuție și studii științifice, mai precis o celebră cercetare efectuată în Danemarca, în urma căreia “s-a demonstrat” că nu există conexiune între autism și vaccinul ROR. Însă toată desfășurarea de forțe retorice rămâne, cred, neconvingătoare și am să argumentez de ce lucrurile stau așa.

Deși în aparență o problemă fără mari implicații filozofice, chestiunea vaccinurilor relevă o descendență în dispute metafizice serioase. Cel mai rezonabil argument înaintat de susținătorii vaccinării obligatorii face recurs la expertiza oamenilor de știință. În fapt, ni se spune că un grup de specialiști cu o competență specifică ar trebui să aibă puterea de a-și impune deciziile fără niciun fel de alte considerații morale sau politice. Succesul Științei și al aplicațiilor tehnologice din ultimii 250 de ani constituie mărturia implacabilă în favoarea acestei perspective. Cine se opune, rămâne un prizonier al dogmelor religioase sau tribaliste. În fine, dacă mergem mai departe în decelarea rădăcinilor filozofice, descoperim că acest succes se bazează pe autonomia rațiunii discursive – credința tipic modernă că toate problemele pot fi rezolvate prin aplelul exclusiv la soluții “geometrice”. Chiar și în cazurile unde dificultățile trenează, este de așteptat ca Rațiunea sau Știința să ne izbăvească mai devreme sau mai târziu. Acum problemele acestei viziuni sunt legiune, de la mascarea presupozițiilor etice (de ce ar trebui să accept un enunț logic, fără nicio altă considerație morală în calcul) sau metafizice până la fundăturile inevitabile revelate de un Godel sau Quine.

Argumentul meu nu vizează însă neaparat problema particulară a vaccinurilor, ci arată șubrezenia edificiului pe care stă recomandarea cu pricina. Cu alte cuvinte, nu există niciun motiv foarte constrângător care să derive din afirmațiile „oamenii de știință au declarat”, „știința a dovedit” și multe altele asemănătoare, deși ca strategie de manipulare ele sunt folositoare. Metoda științifică a produs numeroase realizări, dar absolutizarea a adus dezastre și nu există niciun motiv pentru care situația nu s-ar putea repeta. Asta mai ales dacă avem în vedere conexiunea necesară între ideea că rațiunea (din păcate, niciodata nu este explicat foarte clar acest concept) ar trebui să guverneze și tirania inevitabilă a elitelor „științifice”. “Când rațiunea este extinsă pentru a include observarea sistematică a naturii, adică metoda științifică, atunci o forță redutabilă se dezlănțuie asupra lumii. (…) Astfel, credința în suficiența rațiunii conduce, în mod direct și fără excepție, la dominația birocraților sau a tehnocraților pregătiți științific și experți în tehnologie”, explică filozoful american Clark Carlton. Așadar, supremația rațiunii științifice este inextricabil legată de un model totalitar al societății și nu este o intâmplare că figurile mai sincere, dar nu mai puțin reprezentative ale paradigmei, precum Bertrand Russell, au susținut în mod manifest o organizare totalitară a statului.

Al doilea argument provine din sfera filozofiei politice și are de-a face cu suspiciunea tipic liberală la adresa oricarei autorități înzestrate cu puteri atât de mari asupra indivizilor. A încredința statului dreptul de a decide asupra beneficiilor de care trebuie să se bucure trupul nostru înseamnă a acorda un cec în alb oricarui dictator real sau potențial. Dacă statul trebuie să ne asigure sănătatea de ce să se oprească doar la vaccinuri? De ce nu ar trebui să ne fie stabilit un regim alimentar rigid, un program zilnic de exerciții fizice și ore de somn stricte pentru ca oamenii să se bucure de o viață mai lungă și să evite bolile? Știm cu toții că dieta, sportul și odihna fac bine, iar într-o oarecare măsură a dovedit-o și știința. De asemenea, nu trebuie neglijate stimulentele care decurg dintr-o legiferare pentru companiile producătoare; în acel caz, ele ar avea tot interesul să-și extindă vânzările asupra unei piețe deja captive, după cum a subliniat Ron Paul, folosind exemplul statului Texas.

Nu în ultimul rând, în toată discuția despre vaccinuri se uită cu prea mare ușurință istoria destul de controversată a companiilor producătoare și a studiilor știintifice legate de presupusele binefaceri. Chiar și faimoasa cercetare daneza, referința primordială a susținătorilor unei vaccinări obligatorii, nu a fost scutită de probleme, mai ales după ce a fost revelat că șeful investigației a fraudat o parte semnificativă din suma de opt milioane de dolari alocată investigației. De asemenea, doi dintre autorii studiului lucrau pentru cea mai mare companie producatoare de vaccinuri din Danemarca.

În sumă, e greu de făcut recomandari și evaluări într-un domeniu cu un grad ridicat de complexitate, însă strategii precum obligativitatea vaccinării sau propaganda de tipul „știința a dovedit” respiră un aer inchizitorial imposibil. Ca în toate celelalte probleme, soluția constă în delegarea puterii de decizie la un nivel la care oamenii pot controla cât mai ușor și transparent lucrurile. Iar acel nivel elementar este familia.

De ce să ne vaccinăm?

Cine a creat stelele pe cer | Creația uimitoare a Lui Dumnezeu

Moldova Creștină TV

Publicat pe 18 mai 2019

În această serie de emisiuni copii vor descoperi că prin înțelepciune Dumnezeu a întemeiat pamintul și a creat toate lucrurile. Toate emisiunile din cursul Creația uimitoare Lui Dumnezeu puteți găsi aici: https://www.youtube.com/playlist?list… Versurile cîntecului le găsiți mai jos

1. Cine a creat stele pe cer Stelele, stelele Cine a creat stele pe cer Domnul Dumnezeu

2. Cine a creat pasărea să zboare Pasărea, pasărea Cine a creat pasărea să zboare Domnul Dumnezeu

3. Cine a creat peştele să-noate Peştele, peştele Cine a creat peştele să-noate Domnul Dumnezeu

4. Cine ne-a creat pe noi pe toţi Pe noi pe toţi, pe noi pe toţi Cine ne-a creat pe noi pe toţi Domnul Dumnezeu 5. Cine a creat stele pe cer Pasărea, peştele Cine ne-a creat pe noi pe toţi /: Domnul Dumnezeu.

5. Cine a creat stele pe cer Pasărea, peştele Cine ne-a creat pe noi pe toţi /: Domnul Dumnezeu.

Categorie  Educație

Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Moldova Creștină <vitalie.marian@moldovacrestina.md>

 

Nu trăi din victoriile trecutului!

Vitalie Marian18 mai 2019  Blogosfera

Bună dimineața,

Studiind capitolele 6-8 din cartea Judecători despre Ghedeon și formarea lui ca și personalitate, putem vedea cât de frumos a lucrat Dumnmezeu la viața lui. Dintr-un fricos care bătea grâul într-un teasc, ca să-l ascundă de Madian, Dumnezeu l-a făcut un viteaz, un erou al neamului lui Israel, care a izbăvit poporul din mâna vrăjmașilor de atunci. Cu toate acestea, când a ajuns în vârful succesului, el s-a depărtat de Dumnezeu. Vitalie Marian a sintetizat o lecție importantă din viața lui Ghedeon în articolul „Nu trăi din victoriile trecutului”.

Azi, la sesiunea din Ucraina, am studiat capitolele 6-8 din cartea Judecători, despre Ghedeon. Am urmărit, cum Dumnezeu, pas cu pas, l-a crescut dintr-un om fricos într-un viteaz, prin care a izbăvit poporul Israel din mâna madianiților.

Procesul nu a fost unul simplu. De fiecare dată, când Dumnezeu îi cerea lui Ghedeon să facă ceva, cel din din urmă impunea condiții și-L punea pe Dumnezeu la încercare. Cu toate acestea, Dumnezeu a fost îngăduitor și răbdător cu el. Un exemplu frumos, din care am învățat cum să mă raportez și eu la oameni la diferite etape ale creșterii lor spirituale.

Picul succesului lui Ghedeon a constituit victoria de lângă izvorul Harad. Dumnezeu i-a dat lui Ghedeon o victorie zdrobitoare asupra coaliției madianeze: 300 de bărbați israeliți „înărmați” cu ulcioare și trâmbițe au pus pe jar o armată de cel puțin 120.000 de ostași înărmați până la dinți. După ce s-a întors de la război, poporul i-a propus ca acesta să domnească peste ei, dar Ghedeon a refuzat, motivând cu faptul că Dumnezeu e Cel ce a dat biruința și că El trebuie să domnească peste ei. Ghedeon din Judecători 8:23 nu mai este același din capitolul 6. La această etapă a vieții el nu mai este fricos și nehotărât, dar curajos, spiritual, și determinat.

Când a ajuns la vârful succesului, Ghedeon se relaxează și ia o decizie neînțeleaptă. Își face un efod din aur (o haină pe care o purta Marele Preot), care ulterior devine o cursă de idolatrie pentru întregul popor. La începutul cap.9 citim că după moartea lui Ghedeon, poporul iarăși a început să facă ce nu îi plăcea Domnului și au făcut din Baal-Berit dumnezeul lor. Ghedeon nu a vegheat la căile sale și s-a depărtat de la Domnul, ducând întregul popor în idolatrie.

Haideți noi să nu repetăm această experiență a lui Ghedeon. Cu Dumnezeu ești viteaz, atâta timp cât asculți de El. Nu te poți baza pe victoriile trecutului.

Așa să ne ajute Dumnezeu.

• De ce a condamnat proorocul Ieremia închinarea la icoane ?18 May 2016
• Poate fi considerat dansul7 July 2008
• Ce este Leviatanul?26 August 2013
• Iov, și ultimele sale cuvinte5 September 2013
• Care sunt șansele de fericire pentru o soție disprețuită în căsătorie?5 October 2017
• De ce Dumnezeu i-a permis lui Balaam să plece la Balac şi apoi l-a împiedicat prin îngerul…10 May 2011

https://moldovacrestina.md/nu-trai-din-victoriile-trecutului/

Ziua a 12-a: Masaliții din Sudan | #Pray30Days

30 zile de rugăciune, Important, Interne, Rugăciune

După mai multe ore de condus, am ajuns pe când soarele apunea într-un oraş prăfuit de graniţă, situat între Sudan şi Chad. Zâmbetele şi fumul umpleau străzile, iar chemarea muezinului străbătea oraşul, de-a lungul acoperişurilor de stuf ale caselor. Plini de emoţie, am ajuns la două colibe înconjurate de un zid scund şi am intrat înăuntru. A trecut ceva timp de când n-am mai fost acasă.

Suntem parte din tribul masalit, unul din cele mai mari şi cele mai sărace din regiunea Darfur, o zonă considerată printre cele mai puţin evanghelizate din lume. Darfur este casa a opt milioane de oameni şi mai multe zeci de triburi musulmane.

Războiul a devastat zona, iar acum masaliții s-au împrăştiat: unii s-au refugiat în vest, alţii s-au încumetat să treacă Mediterana în bărci de mici dimensiuni, însă cu vise mari; alţii au luat-o spre nord în deşertul Sahara, în căutare de aur, iar alţii au migrat către cartierele mărginaşe ale marilor oraşe africane. Nu uităm cine suntem: purtăm cu noi ţinutul nostru şi moştenirea noastră culturală, întotdeauna cu speranţa că ne vom întoarce.

„Kinde!”, am salutat grupul ce era așezat sub umbra unui copac. Surpriza şi apoi bucuria a cuprins mulţimea. Acum doisprezece ani, pe când eram încă băieţi, am plecat de acasă. Timpul a trecut, am devenit bărbaţi, și acum ne-am întors. Vecinii s-au adunat, s-au tăiat oi, s-au adus tobe şi în acea noapte am sărbătorit ca în zilele bune: savurând Kirimta şi sărind în sus de bucurie până la răsăritul soarelui.

În aceste momente preţioase, durerile se uită, însă nu pentru mult timp. Masaliții au nevoie de rugăciunile noastre.

Motive de rugăciune:

Rugaţi-vă ca masaliții să poată să reconstruiască ceea ce a fost distrus şi să se împace cu cei care le-au greşit.

Rugaţi-vă ca anul acesta să plouă, ca să fie hrană.

Rugaţi-vă ca Dumnezeu să-şi reverse binecuvântările peste masaliți, ca aceştia să „vestească puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2:9).

https://www.stiricrestine.ro/2019/05/17/ziua-a-12-a-masalitii-din-sudan-pray30days/?

INDONEZIA a desfășurat primele alegeri prezidențiale și parlamentare simultan

Externe, Persecuții, Rugăciune

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 17 aprilie a fost prima dată când în Indonezia, cea mai mare țară musulmană din lume și cea de-a treia cea mai mare democrație, s-au organizat simultan alegeri prezidențiale și parlamentare, iar procesul pare să se fi desfășurat fără probleme în majoritatea zonelor. Potrivit „numărătorii rapide” neoficiale, președintele în exercițiu, Joko Widodo, pare să fi obținut o victorie confortabilă în fața rivalului său, Prabowo Subianto, fostul general al Forțelor Armate Naționale indoneziene. În ciuda acestui fapt, Prabowo anticipează victoria sa și își întărâtă susținătorii islamici să se pregătească să protesteze dacă nu este declarat câștigător în 22 mai.

Lăudați-L pe Dumnezeu că pacea și securitatea s-au menținut în Indonezia în timpul campaniei electorale și al alegerilor – acesta este un răspuns la rugăciune. Rugați-vă ca această situație să se mențină atunci când vor fi anunțate rezultatele, pe 22 mai. Rugați-vă ca rezultatele alegerilor să fie acceptate de toți. Îi mulțumim lui Dumnezeu că rezultatele neoficiale par să îl plaseze pe Joko Widodo pe primul loc, care a fost până acum un președinte bun pentru creștini. Rugați-vă ca el să continue să fie drept și generos în felul în care tratează minoritatea creștină dacă va fi reales.

Sursa: Fondul Barnabas

https://www.stiricrestine.ro/2019/05/18/indonezia-a-desfasurat-primele-alegeri-prezidentiale-si-parlamentare-simultan/?