Pagina de Istorie
Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.
ISTORIE BAPTISTĂ
De la fondarea biserici creştine până în prezent
de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) CAPITOLUL V
PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.
SECŢIUNEA III
Principiile de persecutare ale reformatorilor – Dietele germane – Congregaţia de la Steinborn – Leonard Bernkop – Coroana de paie – Johannes Bair – Hans Pichner – Hans Breal – Baptiştii din Italia
Baptiştii au continuat să se răspândească în Germania, fără a se opune dispreţului care era ataşat faţă de ei în consecinţă faţă de afacerea Munster. Ei erau prădaţi, aruncaţi în temniţe, izgoniţi, numeroşi dintre ei decapitaţi sau arşi de vii, şi cu toate acestea au ţinut capul sus împotriva întregii opoziţii şi s-au multiplicat pretutindeni. Se afirmă că „între munţii Eifel din Rhine [în Westphalia] şi Moravia, nu mai puţin de 50 de biserici se spune că au existat în această perioadă [în jurul anului 1557], unele dintre ele de la cinci la şase sute de membrii. 50 de bătrâni şi lucrători s-au adunat la Strasburg, dintr-un district de circa 100 de mile în circumferinţă, pentru a se consulta asupra intereselor împărăţiei lui Hristos”19.
Este dureros să observăm cât de complet de îmbibaţi erau Reformatorii din acele zile cu spiritul de persecuţie. La un Regim ţinut la Hombourg, în Hesse Cassel, în 1536, s-au adus opiniile a mulţi preoţi, sancţionând pedeapsa Baptiştilor de către magistraţi. Unii ar fi fost chinuiţi; unii însemnaţi; dar mulţi dintre ei susţineau că moartea ar trebui să fie pedeapsa, şi Luther, Melancthon şi Bucer erau din acel număr. Vedeţi cât de sofisticat a raţionat ultimul Reformator menţionat. S-a ţinut o discuţie de trei zile cu Baptiştii la Marburg. George Schnabet, unul dintre lucrători, s-a disputat cu Bucer. „Biserica Hessiană nu este Biserica lui Hristos”, a spus Schnabet, „deoarece aceasta îi persecută pe săraci, şi îi destituie de posesiunile lor. Împărăţia lui Dumnezeu este bucurie şi neprihănire; dar această biserică, cu mare zel, comine nedreptate – aceasta îi persecută pe inocenţi”, etc. La aceasta Bucer a răspuns, „Biserica nu persecută; magistraţii o fac, şi doar pe anumiţi Anabaptişti îndărătnici. Biserica doreşte să rămână în pace; dar aceşti oameni dispreţuiesc Biserica”. . . . „Nu e scris nicăieri”, a spus Schnabet, „că necredincioşii să fie puşi la moarte”. „Blasfemia trebuie pedepsită”, a replicat Bucer. „Tulburarea religiei ar trebui să fie interzisă mai mult decât orice greşeală temporală”. „Necredincioşii”, a argumentat Schnabet, „nu ar trebui să fie pedepsiţi; duşmanii noştri ar trebui să fie iubiţi”. „Când magistratul pedepseşte un duşman”, spunea Bucer, „acesta îl iubeşte. Este ca şi când un tată îşi pedepseşte copilul său”20.
Împăratul Charles V a continuat să-şi arate ura sa prin procurarea de edicte crude la Regimurile Germane. În 1544, la Regimul din Spires, când alţi Protestanţi au fost trataţi cu blândeţe, măsurile severe au fost adoptate împotriva Baptiştilor. La Augsburg, în 1551, exterminarea a fost denunţată împotriva lor. Aceasta nu era nici o ameninţare zadarnică. Preoţii şi oamenii s-au adunat să o pună în execuţie, şi au urmat suferinţe groaznice.
În câteva instanţe fraţii care au fost delegaţi să viziteze alte biserici au fost descoperiţi în timp ce treceau prin teritoriile germane, trădaţi autorităţilor, şi ori au murit în temniţă ori au fost executaţi în mod public. Era un lucru periculos atunci să fi un membru al unei delegaţii.
Tortura a fost întrebuinţată în mod frecvent, pentru a se strânge de la cei suferinzi numele şi locuinţele asociaţilor lor, sau să-i forţeze, sub presiunea chinului, de a renunţa la credinţă.
În anul 1539, poliţia din Viena, ajutată un detaşament de cavalerie, a surprins o congregaţie la Steinborn, şi a capturat pe aproape toţi din ea. Ei au fost opriţi în castelul din Falkenstein. După ce au rămas în captivitate pentru circa 5 săptămâni, în timpul căreia eforturi încordate au fost făcute de preoţi pentru a-i îndupleca să retracteze, li s-a menţionat acestora că femeile şi copiii vor fi eliberaţi, dar că cei apţi o să fie trimişi pe mare. Tinerii, şi unii care erau slabi sau bolnăvicioşi, au fost duşi în robie, şi daţi unui nobil austriac. 90 de bărbaţi au fost izgoniţi sub o gardă puternică, legaţi doi câte doi, pentru a merge pe jos la Trieste, o călătorie de mai mult de 200 de mile. „Bărbatul şi femeia au fost separaţi unul de altul, şi copiii de vârstă fragedă au fost lăsaţi în urmă; lucruri pe care trupul şi sângele nu le putea duce, decât prin puterea lui Dumnezeu şi de dragul Său. Aşa de deplorabilă era separarea, încât mareşalul regelui, şi alţii ca el, nu se puteau abţine de la lacrimi. . . Ei au fost duşi de mesagerii maiestăţii sale prin oraşe, sate, şi prin ţară, de la o jurisdicţie la alta. În călătoriile lor au fost constrânşi să sufere mult, şi diferite tipuri de nenorocire şi mare întristare, dar Dumnezeu le-a acordat întotdeauna ajutorul Său, şi în particular, în fiecare dimineaţă şi seară, fără să se ascundă, ei puteau să-şi facă şi să-şi prezinte rugăciunea lor către Dumnezeu, şi să îndrăznească, în plus, fără impediment, să vorbească unul altuia pentru a-şi mângâia fraţii săi. Aceasta ei au primit-o cu o mare recunoştinţă ca o favoare specială şi dar de la Dumnezeu. Prin acest mijloc oamenii din multe locuri erau convinşi de inocenţa şi pietatea lor; aşa că cei care, la prima lor venire, i-au privit ca pe nişte făcători de rele, au simţit o mare compasiune pentru ei. Faţă de aceasta, servitorii regelui care i-au condus au adus mărturie repetată, şi le-au spus acestora să nu treacă prin oraşe şi locurile de ţară în tăcere, ci că ar putea să-şi facă cunoscută credinţa lor prin cântat, sau într-alt fel . . . Dumnezeu a fost astfel încântat să-şi reveleze Cuvântul şi adevărul Său în toate locurile şi ţinuturile, pentru a-i face cunoscuţi pentru cei care nu-i cunoşteau, şi să facă sunetul lor să fie auzit. Ca în toate vremurile, într-o manieră asemănătoare, El numeşte în mod graţios mijloace de a-i scoate pe oameni din nelegiuire, astfel, prin aceşti martori ai credinţei şi al adevărului Divin, care au fost duşi în număr mare şi în diferite locuri, în mijlocul ţărilor şi limbilor necunoscute, unde adevărul nu fusese auzit, fiind necunoscut şi ascuns de oamenii, erau unii din Carniola şi Italia duşi spre a cerceta adevărul. Unii au fost aduşi la recunoaşterea adevărului, care, până în această zi, îl slujesc pe Dumnezeu cu o inimă dreaptă. Dar felul cum au fost trataţi aceşti fraţi, în timpul călătoriilor lor, şi în multe locuri, cum au fost ei duşi şi bătuţi, şi legaţi unul de altul cu funii şi lanţuri, şi ce au suferit ei în consecinţă, ar fi prea lungi pentru a fi istorisite. Cu toate acestea, oricât de mare opresiune au îndurat ei, inimile lor au fost întotdeauna mângâiate de Dumnezeu”21.
Când ei au fost în Trieste pentru aproape două săptămâni, ei au reuşit să scape din temniţa în care au fost puşi. 15 dintre ei au fost reluaţi, dar ceilalţi au eludat căutarea, şi au ajuns printre fraţii lor în siguranţă. Ei au fost „primiţi cu bucurie şi recunoştinţă, ca un dar trimis de la Dumnezeu”. De cei 15 nu s-a mai auzit nimic.
Leonard Bernkop a fost ars la Salzburg în 1542 „El a fost dus la locul de execuţie, şi s-a făcut un foc lângă el, aşa că el a fost, de fapt, prăjit; dar el s-a alipit tare de Domnul. El le-a spus copoilor şi slujitorilor executorilor, ‚Partea asta s-a prăjit destul, întoarceţi-mă; prin puterea lui Dumnezeu, suferinţa pe care o simt este doar mică, şi este uşoară în comparaţie cu bucuria veşnică’”22.
Două femei tinere, care fuseseră recent botezate la Bamberg, au fost luate, întemniţate, şi torturate sever. Dar ele nu s-au clătinat de la adevăr. Când au fost duse să moară, ghirlande de paie au fost puse pe capetele lor, „ca sfidare şi batjocură”. „Din moment ce Hristos”, spunea unul dintre ei altuia, „a purtat o coroană de spini pentru noi, de ce să nu purtăm şi noi, în schimb, şi pentru onoarea Lui, această coroană de paie? Dumnezeul nostru credincios, în locul acesteia, va pune o coroană frumoasă de aur şi o ghirlandă glorioasă pe capetele noastre”. Aşa că ele au mers bucuroase la foc23.
Johannes Bair a fost întemniţat pentru aproape 20 de ani, când a scris următoarea scrisoare: –
„Dragi fraţi, am primit masa de scris, relatarea închinării voastre, credinţa şi învăţătura, şi şase lumini, sau lumânări, şi peniţele; dar Biblia, în particular, nu am primit-o, deşi stătea prima pe listă. Acum, aceasta este ruga mea, ca, dacă o aveţi, să mi-o trimiteţi; căci îmi doresc să o am mai presus de toate, dacă va fi voia lui Dumnezeu. Sufăr mult din nevoia după ea, şi am îndurat mare foame pentru Cuvântul Domnului în timpul a mulţi ani lungi. De aceasta îmi fac plângerea mea către Dumnezeu şi Bisericii Sale, căci au trecut 20 de ani, fără 8 săptămâni, din ziua mizerabilei mele întemniţări”.
„Eu, Johannes Bair, din Lichtenfels, cel mai mizerabil şi cel mai părăsit dintre toţi oamenii, întemniţatul lui Isus Hristos Domnul nostru, fac din nou această plângere înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Său, precum şi a servitorilor Săi, şi congregaţiilor. Acum, fraţii şi surorile mele, cei mai preaiubiţi ai inimii mele în Domnul, imploraţi pe Dumnezeu pentru mine, ca El să mă elibereze de primejdia şi marele necaz – un necaz care este cumplit. Acest Dumnezeu ştie, şi săracul de mine, şi voi împreună cu mine. Prin aceasta să se fie încredinţat lui Dumnezeu. Scris la Bamberg, într-o gaură întunecată, în anul 1548”.
La trei ani după aceea el a adormit în Domnul în închisoare, şi a primit coroana de martir24.
Aici este un specimen de o atrocitate diabolică. Hans Pichner a fost „pus pe grătar, dar toate torturile lor erau inutile. Foarte supărător a fost pentru ei că nu puteau să scoată nimic de la el. De câteva ori l-au dezbrăcat, şi l-au lăsat să atârne în torturi pentru ore în şir în funii. Aşa de încordat a devenit el, încât nu mai putea face nici un pas, sau să mai stea pe picioarele sale, nici să-şi ducă mâna la gură ca să mănânce. Cu toate acestea el nu putea fi făcut să devieze, ci a rămas ferm în Domnul. Apoi, l-au legat de mâini şi de picioare, şi l-au ţinut îngrădit într-o închisoare întunecată mai mult de jumătate de an. . . Apoi l-au condamnat la moarte, şi l-au dus la locul execuţiei, unde i-a îndemnat pe oamenii care erau într-un mod numeros adunaţi laolaltă, să se pocăiască. După aceea a fost pus cu spatele său contra unui stâlp, şi astfel a fost decapitat; căci el fusese aşa de groaznic de torturat şi întins că nu mai putea să îngenuncheze”25.
Luaţi un alt caz. Hans Breal a fost prins în Tyrol, în anul 1557. Fiind torturat în mod repetat, în speranţa deşartă de a-l constrânge să-şi trădeze fraţii lui, el a fost după aceea pus „într-un turn adânc, întunecat, murdar, unde nici nu putea vede soarele, luna, şi nici lumina zilei. Aşa că el nu putea să spună dacă era zi sau noapte; uneori putea să spună că este noapte prin a spune că era mai rece decât înainte. Temniţa era jilavă şi umedă, aşa că hainele lui au devenit putrezite pe corpul lui, şi uneori a fost obligat să stea gol. El nu avea nimic decât o pătură rea care i-a fost dată; aceasta o arunca în jurul lui, şi stătea în mizerie şi întuneric. Cămaşa lui era aşa de putrezită încât nu lăsa nici o alunecare a acesteia, decât gulerul de la gat, care atârna pe perete. Când aceşti copii din Pilat l-au scos afară să vadă dacă abdică, strălucirea luminii era aşa de dureroasă, încât el s-a bucurat când l-au lăsat din nou în turnul întunecat. . . Astfel a stat el în murdara sa temniţă, unde viermii şi paraziţii erau companiile lui, pentru un timp lung; el şi-a protejat capul cu o pălărie veche, care din milă i-a fost aruncată. Nimeni nu fusese reţinut în acest turn pentru ceva ani, aşa că paraziţii au crescut mult, până în ziua Michaelmas la seceriş. Când au văzut ei că începe să vină îngheţul, ei l-au scos de acolo, şi l-au dus într-o altă temniţă, care nu putea să fie mai rea. Acolo a fost obligat să stea pentru 37 de săptămâni, cu o mână şi un picior în butuc, aşa că nu putea să stea sau să se aşeze, putea doar să stea în picioare. El a suferit multă batjocură şi ridiculizare din partea celor ticăloşi . . . În cele din urmă un ordin a fost emis de conciliul de la Innspruck, care l-au adus magistraţii să i se citească acestuia. Conţinutul a fost acesta: – Că din moment ce era aşa de încăpăţânat, şi că nu ar primi nici o instrucţiune, el va fi trimis pe mare, unde va merge în următoarea dimineaţă; acolo avea să găsească felul cum cei încăpăţânaţi erau dezbrăcaţi şi urmăriţi. Dar Hans a răspuns că el se va încrede în Domnul Dumnezeu lui, care era atât pe mare cât şi pe pământ, să-l ajute şi săi dea răbdare. Apoi a fost eliberat din temniţă, şi a suferit să meargă după castel pentru două zile, ca să înveţe din nou să meargă. El nu putea să facă aceasta cu uşurinţă, aşa de ferm devenise el prin statul în închisoare şi în butuci, legat de lanţuri şi încuietori; căci în această stare a stat culcat doi ani în cadrul a cinci săptămâni, şi pentru un an şi jumătate nu a văzut soarele”26.
Hans a fost încredinţat unui ofiţer, şi ei au mers către mare. A doua zi, în timp ce se odihnea într-o tavernă, ofiţerul s-a îmbătat, şi Hans a profitat de oportunitate pentru a-şi efectua scăparea lui. Şi-a recuperat tăria şi sănătatea, s-a alăturat fraţilor lui, a fost chemat să predice Evanghelia, şi a murit în pace în anul 1583.
Astfel au suferit servitorii lui Dumnezeu în Germania. Existau Baptişti în Italia în această perioadă, unii dintre ei au atins onoarea martirajului. Julius Klampherer, care fusese un preot Roman, a fost înecat la Venice în 1561. Franciscus van der Sach, un lucrător, a fost înecat cu un alt frate în acelaşi oraş, în 1564. Hans George, Conte de Grovtenstein, care a fugit spre Germania cu câţiva ani mai înainte, şi s-a reîntors în Italia în 1566, în speranţa provocării soţiei lui de a împărtăşii exilul său, a fost trădat de unii care l-au recunoscut, şi a fost aruncat peste bord într-o călătorie către Venice. „Prin credinţă el a părăsit toate lucrurile, neglijând rangul, preferând mai degrabă să sufere mizeria cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de onorurile şi răsplăţile acestei lumi printre poporul său”27.
NOTE DE SUBSOL:
19 Ibid. ii. p. 125.
20 Baptist Martyrology, i, pp. 169, 170.
21 Martyrology, i. pp. 189-193.
22 Martyrology, p. 239.
23 Ibid. p. 363.
24 Martyrology, i. p. 372.
25 Ibid. ii. p. 59.
26 Martyrology, ii. pp. 99, 104.
27 Ibid. p. 425.
Blog Creștin Ardelean Viorel 