VIAŢĂ

VIAŢĂ.

I. În Vechiul Testament

Termeni şi concepte

1. Inerentă în „viaţă” (ebr.hayyim) este ideea de activitate. Viaţă este „ceea ce mişcă” (Geneza 7:21 ş.urm.; Psalmul 69:34; cf. Faptele Apostolilor 17:28), în contrast cu starea relaxată sau inertă a lucrurilor lipsite de viaţă (cf. Romani 7:8; Iacov 2:17,20). Apa curgătoare este „vie” (Geneza 26:19) şi mişcările rapide la naşterea unui copil indică „vivacitatea” mamei (Exod 1:19). Forma de plural a cuvântului, frecvent întâlnită, pune accentul pe intensitatea conceptului. Viaţa este asociată cu lumina, bucuria, plinătatea, ordinea şi activitatea (Psalmul 27:1; Iov 33:25 ş.urm.; Proverbe 3:16; Geneza 1) şi este în contrast cu întunericul, durerea, goliciunea, haosul şi tăcerea care sunt caracteristice ale morţii şi ale stării neînsufleţite (Eclesiastul 11:8; Psalmul 115:17).

2. Sufletul (ebr.nepes), ca „fiinţă” sau „sine” este comun pentru om şi animal, pentru vii şi morţi (Levitic 21:11; Iov 12:10; Apocalipsa 8:9; 16:3). Dar starea semnificativă este aceea de „suflet viu” (nepes hayya, Geneza 2:7) şi, prin urmare, poate însemna pur şi simplu „viaţă”. A muri sau înseamnă a-ţi da sufletul, iar a reînvia înseamnă revenirea sufletului (Ieremia 15:9; 1 Împăraţi 17:21; cf. Faptele Apostolilor 20:10); sau, întrucât viaţa îşi are sediul în sânge, ea poate fi „vărsată” la moarte (Levitic 17:11; Plângerile 2:12; Isaia 53:12). Deşi sufletul poate continua să existe în sângele vărsat (Apocalipsa 6:9; Geneza 4:10) sau, în sens colectiv, în numele sau urmaşii cuiva, „viaţa” şi „eul” sunt atât de strâns legate încât pierderea vieţii înseamnă practic pierderea identităţii personale (Pedersen, p. 151 ş.urm.; Iov 2:4; Ezechiel 18).

3. În mod asemănător, spiritul duhul (ebr.ruah) sau suflarea (nesama), ca principiu care distinge pe cei vii de cei morţi, poate fi tradus adeseori „viaţă” (1 Samuel 30:12; Iov 27:3 ş.urm.). A muri înseamnă a-ţi pierde suflarea sau duhul (Iov 27:3; Psalmul 104:29 ş.urm.; cf. Matei 27:50); a reveni la viaţă înseamnă ca „duhul să se întoarcă iarăşi în om” (cf. Luca 8:55; Apocalipsa 11:11; 13:15).

4. Viaţa îi este dată omului ca o unitate psihosomatică în care „propriile noastre distincţii între viaţa fizică, intelectuală şi spirituală nu există” (vol Allmen, p. 231 ş.urm.); în concepţia VT omul poate fi descris ca un „trup însufleţit” (Robinson, p. 27). Astfel, sufletul poate fi comparat cu carnea (Psalmul 63:1; cf. Matei 6:25; Faptele Apostolilor 2:31), viaţa (Iov 33:28) sau duhul (Psalmul 77:2 ş.urm.; cf. Luca 1:46 ş.urm.) şi toţi aceşti termeni sunt concepuţi ca şi „eul”. „Eul” este cel care trăieşte – sau care moare (cf. Geneza 7:21; Ezechiel 18:4).

Viaţa muritoare

1. Ce va da un om în schimb pentru viaţa sa (Iov 2:4; cf. Marcu 8:37)? Omul este nu numai o fiinţă unitară, ci este şi o fiinţă ameninţată de moarte – o fiinţă muritoare (Iov 4:17), oprită să ajungă la pomul vieţii (Geneza 3:24), care există ca şi iarba tăiată sau ca rouă dimineţii (Iov 7:9; Psalmul 39:4 ş.urm.; 90:5 ş.urm.; cf. 1 Petru 1:24; Iacov 4:14). Moartea lucrează în mijlocul vieţii şi, prin urmare, viaţa este o luptă împotriva descompunerii morţii, un flux şi reflux – viaţa poate fi posedată într-o măsură mai mare sau mai mică. Sclavul obosit se odihneşte şi „răsuflă” (Exod 23:12). Izbăvirea de boală, de un duşman sau de necaz înseamnă izbăvire din moarte, iar a fi bolnav sau tulburat înseamnă a fi în Şeol (Numeri 21:8 ş.urm.; Iosua 5:8; Psalmul 30:2 ş.urm.; cf. Psalmul 71:20; 86:13). Nu înseamnă că acestea sunt puse pe plan de egalitate cu moartea, ci că orice lucru care ameninţă viaţa este privit ca o invazie a morţii împotriva sufletului. Astfel, Adam şi Eva au „murit” când au fost neascultători (Geneza 2:17); Abimelec, după ce a atras mânia lui Dumnezeu, este un „om mort” (Geneza 20:3); iar Iona (2:2) în pântecele peştelui este în Şeol. Când este aflat sub ameninţarea morţii, omul poate fi privit din acea perspectivă (cf. Luca 9:60).

2. Viaţa lungă, ca dar al înţelepciunii sau al lui Dumnezeu (Proverbe 3:16; Deuteronom 5:16) conţine în sine – subînţeleasă – ideea de viaţă bună. „Îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul” (Deuteronom 30:15). „Trăiască o viaţă lungă regele” (1 Samuel 10:24), nu înseamnă doar o viaţă îndelungată, ci o domnie cu pace, prosperitate şi biruinţă. Moartea celui neprihănit la *bătrâneţe şi sătul de zile este o binecuvântare prin faptul că viaţa a fost trăită din plin şi nişte urmaşi binecuvântaţi de Dumnezeu poartă mai departe numele (Geneza 25:8; Numeri 23:10).

3. Cu toate acestea, viaţa prezentă este sortită morţii. „Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din locuinţa morţilor?” (Psalmul 89:48). Omul este o făptură modelată din lut; suflarea lui se întoarce la Dumnezeu, omul moare şi se întoarce în ţărână (Geneza 3:19; Iov 10:9; Psalmul 144:4; Eclesiastul 12:7). Omul poate continua să „trăiască” prin numele său sau prin urmaşii săi (Psalmul 72:17; Isaia 66:22) şi într-un sens foarte real acestea sunt considerate o extindere colectivă a sufletului personal (Pedersen, p. 254 ş.urm.). Dar viaţa personală se încheie şi existenţa personală nu mai face parte din „tărâmul celor vii” (cf. Psalmul 52:5; Ieremia 11:19). A trăi înseamnă a vorbi despre viaţa mea; la moarte planurile omului pier şi el se întoarce în pământ, este adăugat la părinţii săi sau adoarme alături de ei (Geneza 25:8; 37:35; Deuteronom 31:6). Sfârşitul omului este ca „apa vărsată pe pământ care nu mai poate fi adunată” (2 Samuel 14:14).

4. Moartea nu este doar evenimentul efemer de încetare din viaţă; ea este starea de moarte, adică, Şeol. Şeol este „în ţărână” (Iov 17:13 ş.urm.) şi probabil că poate fi înţeles cel mai bine ca termenul generic „mormântul”. Ca sinonim pentru moarte este ţelul comun şi egalizatorul final pentru toţi cei vii: oameni şi animale, buni şi răi, înţelepţi şi nebuni (Iov 3:13 ş.urm.; Psalmul 49; Eclesiastul 2:14; 3:19). Este o stare de somn, odihnă, întuneric, tăcere, fără gânduri sau amintiri (Iov 3:16 ş.urm.; 17:13 ş.urm.; Psalmul 6:5; Eclesiastul 9:5,10) în care omul nu-L laudă pe Dumnezeu şi din care nu se întoarce (2 Samuel 12:23; Iov 7:9; Psalmul 30:9; Isaia 38:18). Moartea este ca şi un monstru nesăţios şi perspectiva morţii – în afară de situaţiile cele mai disperate – este înfricoşătoare (Habacuc 2:5; cf. 2 Samuel 22:5 ş.urm.).

De câteva ori Şeol este descris ca o groapă imensă în care, printre viermi, continuă o viaţă a duhurilor slăbite (Ezechiel 31-32; Isaia 14:4 ş.urm.) şi din care poate fi chemată „umbra” cuiva (1 Samuel 28:8 ş.urm.). În timp ce în primele două pasaje avem de-a face cu un simbolism poetic, vrăjitoarea din En-Dor care vorbeşte cu morţii – un lucru interzis – face un lucru obişnuit. Evenimentul acesta nu este reprezentativ pentru concepţia generală a VT, care priveşte viaţa şi moartea în opoziţie totală (contra Johnson, p. 89).

Deşi nu este strict o stare de ne-fiinţă, Şeol este sfârşitul existenţei semnificative şi este o „anihilare virtuală” (Johnson, p. 93). „Calea gloriei nu duce decât la groapă” şi această concluzie despre viaţa umană dă naştere la refrenul Eclesiastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune” (Eclesiastul 12:8; Psalmul 89:47). VT nu oferă un răspuns plin de speranţă la această victorie a morţii; răspunsul nu este în natura omului, ci în puterea Dumnezeului viu.

Dumnezeul Cel viu

1. Formula obişnuită pentru jurământ: „Viu este Domnul” (cf. Numeri 14:21, 28; 1 Samuel 14:39) pune accent pe faptul că Dumnezeu este Dumnezeul care vorbeşte şi acţionează pentru că este „Dumnezeul Cel viu”. Această calitate îl deosebeşte pe Iahve de toţi idolii şi atestă nu numai propria Lui vitalitate ci şi puterea Lui creatoare şi activitatea providenţială (Iosua 3:10; Ieremia 10:10; Isaia 46:5 ş.urm.). El este sursa şi susţinătorul vieţii, izvorul apelor vii (Ieremia 17:13; Psalmul 36:9 ş.urm.),

Cel care dă suflare omului şi care, izbăvindu-l din Şeol, îl conduce pe om pe calea vieţii (Geneza 2:7; Psalmul 16:11; Proverbe 5:6). Dumnezeu este Dumnezeul care dă viaţă şi care omoară (Geneza 6:17; Deuteronom 32:39; Judecători 13:3,23; 1 Samuel 2:6; 2 Împăraţi 5:7).

2. Omul depinde de Dumnezeu într-o măsură atât de mare în ceeace priveşte viaţa sa, încât se poate spune că suflarea sau spiritul duhul omului este suflarea sau Spiritul lui Dumnezeu (Iov 27:3 ş.urm.; 33:4; Geneza 6:3; Isaia 42:5). Dumnezeu a dat mana în pustie pentru ca Israelul să înveţe că viaţa fizică este menţinută prin „tot ce iese din gura Domnului” (Deuteronom 8:3; cf. Matei 4:4; Luca 12:15, 20). Dumnezeu dă suflare şi omul trăieşte (Geneza 2:7; cf. Apocalipsa 11:11); dacă Dumnezeu „Şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână” (Iov 34:14 ş.urm.; cf. Eclesiastul 12:7; Psalmul 90:3; 104:29 ş.urm.). Prin urmare, viaţa omului îi este împrumutată după plăcerea lui Dumnezeu şi adevărata viaţă nu constă din viaţa trecătoare a celor răi, chiar dacă este prosperă, ci adevărata viaţă înseamnă a-L avea pe Dumnezeu ca „partea mea pentru vecie” (Psalmul 73:17, 26). Viaţa omului este asigurată dacă el este „legat în mănunchiul celor vii la Domnul” (1 Samuel 25:29).

3. Deoarece viaţa este „viaţa în raport cu Dumnezeu”, viaţa şi moartea sunt alternative morale. Soarta individului şi a naţiunii – fie binecuvântare şi viaţă, fie nenorocire şi moarte – depinde de neprihănire sau păcătoşenie, de ascultarea sau neascultarea de Iahve (Deuteronom 30:15 ş.urm.; Judecători, 2:18 ş.urm.; Ezechiel 18). Moartea universală (atunci când este considerată) este concepută ca o judecată împotriva păcatului; datorită neascultării sale, omul este oprit să ia din „pomul vieţii” (Geneza 3:17 ş.urm.; cf. Iov 14:1 ş.urm., 16 ş.urm.; contrast cu Psalmul 89:47). Deşi acest lucru nu este întotdeauna evident, neprihănirea duce la viaţă, iar răul duce la moarte (cf. Psalmul 73:17; Proverbe 11:19); neprihănirea este „calea vieţii” şi prin ea este izbăvit omul de ameninţările Şeolului (Amos 5:4, 14; Proverbe 6:23; Habacuc 2:4).

4. Dumnezeu nu are nici o legătură cu Şeolul sau cu cei din Şeol. Lucrul acesta, însă, nu trebuie confundat cu ideea greşită că Dumnezeu nu are putere asupra Şeolului. Aşa cum se arată în toate categoriile de literatură, crezul fundamental al VT este că Iahve, Dumnezeul Cel viu, domneşte peste moarte şi/sau Şeol. Vindecarea (2 Împăraţi 5:7,14), învierea morţilor (1 Împăraţi 17:20 ş.urm.; 2 Împăraţi 4:16, 33 ş.urm.), izbăvirea Israelului de la moartea naţională (Judecători 7:2 ş.urm.; Osea 13:14; Ezechiel 37), zămislirea vieţii într-o femeie stearpă (Geneza 17:15 ş.urm.; Judecători 13:2; 1 Samuel 1:19 ş.urm.; 2:6) – toate acestea revelează puterea lui Dumnezeu asupra Şeolului, deoarece bolile însele sunt invazii ale morţii în calea cărora Dumnezeu interpune puterea învierii.

Deşi puterea lui Dumnezeu de a-i izbăvi pe oameni din Şeol este subînţeleasă în tot VT, intenţia Lui de a face acest lucru este exprimată explicit în relativ puţine pasaje (cf. Isaia 25:8; 26:19; Iov 19:26; Psalmul 16:8-11; 49:14 ş.urm.; Daniel 12:2). Totuşi, atunci când apare, convingerea este deplin dezvoltată şi nu pare să fie o inovaţie (W. O. E. Oesterley, The Jews and Judaism during the Greek Period, 1941, p. 183). Conceptul este înrudit şi poate fi o deducţie din: (i) relaţia lui Dumnezeu cu morţii neprihăniţi, şi (ii) izbăvirea Israelului de către Dumnezeu, interpretată în contextul unei „personalităţi colective” în care realitatea individului este păstrată în realitatea întregului. Mai târziu, Isus Cristos, cât şi alţi rabini, au insistat că prima idee este cheia pentru înţelegerea învăţăturii VT în această privinţă (Matei 22:31 ş.urm.; Luca 20:37 ş.urm.; cf. SB 1, p. 893 ş.urm.). (i) Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam”. (ii) Avraam este în Şeol. (iii) Dumnezeu este Dumnezeul celor vii şi nu are nici o legătură cu Şeolul. (iv) Prin urmare, se poate deduce că Dumnezeu va învia pe Avraam din Şeol.

5. Viaţa după înviere este descrisă (la fel ca în iudaismul intertestamental) în termeni materialişti. Este o viaţă restaurată în care „viaţa”, adică, prosperitatea, pacea şi plinătatea, este înmulţită şi ameninţările Şeolului sunt îndepărtate (Isaia 27; cf. Apocalipsa 21-22). Realizarea ei (în Isaia 26:19; Daniel 12:2) face parte din viitoarea izbăvire mesianică şi, la fel ca şi viaţa de la creaţie, este în totalitate rezultatul unui act suveran şi milostiv al lui Dumnezeu. Dumnezeu, care prin cuvântul Său creator l-a chemat pe om în fiinţă, cheamă din nou ţărâna la viaţă prin înviere.

II. În Noul Testament

Termeni şi concepte

1. Viaţă (gr.bios) înseamnă „cursul vieţii” sau „lucruri necesare pentru întreţinerea vieţii” (Marcu 12:44; 1 Timotei 2:2; 1 Ioan 3:17). Deşi termenul zoe descrie în mod caracteristic (şi întotdeauna în scrierile lui Ioan) viaţa după înviere, el indică de asemenea „cursul vieţii” (Luca 16:25; Filipeni 1:20; cf. Luca 15:13; Romani 6:2), viaţa sufletului sau vitalitatea naturală (Faptele Apostolilor 8:33; 17:25; Filipeni 1:20; 1 Timotei 4:8; cf. Ioan 4:50) şi durata vieţii (Iacov 4:14). Sufletul (psyche) şi duhul spiritul (pneuma) continuă rolul lor ambiguu de „sine” şi de „viaţă”. Când se referă la viaţă, sufletul indică pur şi simplu „existenţa”, „viaţa naturală” (Luca 9:25; Marcu 8:36). Sufletul poate fi păstrat pentru viaţa după înviere (Ioan 12:25), dar în prezent există ca o vitalitate naturală care este pierdută la moarte (Matei 2:20; Ioan 15:13; Faptele Apostolilor 20:10; 1 Ioan 3:16) sau, mai important, ca viaţa adamică, viaţa epocii vechi, viaţa sub judecata divină (Luca 12:20; cf. 1 Corinteni 2:14; 15:44 ş.urm.; Iacov 3:15). În timp ce duhul spiritul poate însemna (ca şi în Israelul antic) principiul vitalizator al vieţii adamice (Ioan 19:30; Faptele Apostolilor 7:59), duhul are tendinţa să fie asociat cu viaţa după înviere şi, ca atare, este în contrast cu viaţa sufletească, adică, viaţa supusă judecăţii (cf. Iuda 19; Ioan 6:63; 1 Corinteni 15:45).

2. La fel ca şi în VT, viaţa şi existenţa omului, deşi privite sub aspecte diferite, constituie o unitate psihosomatică (cf. Bultmann). Dualismul grec suflet-trup este reflectat tangenţial în pilda din Luca 16:19 ş.urm., dar nu este în armonie cu concepţia sau învăţătura generală a NT.

Viaţa până la moarte

1. Concepţia VT este continuată. (i) Viaţa este împrumutată, este trecătoare, este dependentă de Dumnezeu şi la dispoziţia Lui (cf. Matei 4:4). Omul nu poate prelungi viaţa sufletului său şi nici nu o poate distruge (Matei 6:25 ş.urm.; Luca 12:25; Iacov 4:15). Dumnezeu poate să-i pună capăt sau o poate răscumpăra pentru viaţa după înviere (Matei 10:28: Luca 12:20; 1 Corinteni 15:44; 1 Ioan 5:16; cf. Iacov 5:20). (ii) Viaţa este flux şi reflux; a trăi înseamnă a trăi sănătos (Ioan 4:50).

2. O dezvoltare radicală a ideii din VT constă în faptul că se pune accent pe calitatea morală a vieţii ca relaţie cu Dumnezeu. Cine are o relaţie bună cu Dumnezeu, chiar dacă este mort, poate fi considerat „viu” (Luca 20:38). Pe de altă parte, viaţa sufletului înstrăinată de viaţa lui Dumnezeu (Efeseni 4:18) nu este nicidecum viaţă. Oricine se află în această stare – nu numai cei care sunt ameninţaţi direct de Şeol (Marcu 5:23; cf. Matei 9:18) – pot fi consideraţi „morţi” (Luca 9:60; Romani 8:10; 1 Ioan 3:14; Apocalipsa 3:1; cf. Luca 15:24). Chiar şi când este numită viaţă, „viaţa aceasta” este contrastată cu viaţa reală (1 Corinteni 15:19; 1 Timotei 6:19) şi are sens numai în conjuncţie cu viaţa viitoare (Galateni 2:20; Filipeni 1:22; 1 Timotei 4:8).

3. Strigătul lui Ioan Botezătorul, „Pocăiţi-vă!”, dă tonul pentru NT (Matei 3:2; cf. Faptele Apostolilor 11:18; 17:30 ş.urm.). Viaţa va ajunge sub judecata iminentă şi la toţi oamenii li se cere să ia o decizie, dacă vor să aibă parte de viaţă în lumea viitoare. Criminalii care suferă o execuţie înjositoare nu sunt o categorie deosebită de păcătoşi: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:3). Nici prosperitatea nu poate fi considerată un semn al favoarei lui Dumnezeu: Dumnezeu îi vorbeşte unui om în toiul belşugului: „Nebunule, chiar în noapte aceasta ţi se va cere sufletul” (Luca 12:20). Deşi această concepţie (VT) despre judecata vieţii sufletului prin moartea fizică este prezentă, cel mai adesea locul judecăţii este schimbat la împlinirea escatologică –parousia (Matei 24:36 ş.urm.; 25:31 ş.urm.), învierea pentru judecată (Ioan 5:28 ş.urm.), moartea a doua (Apocalipsa 21:8) – în care Dumnezeu nimiceşte „sufletul şi trupul” în iad (Matei 10:28). Viaţa sufletului (psyche), în contrast cu viaţa învierii (zoe), este viaţa adamică, viaţa sub judecată, fără care zoetrebuie să piară (Ioan 3:16). De fapt, omul „sufletesc” este cel care îşi îndreaptă viaţa spre lumea veche pieritoare, iar trupul „sufletesc” este stăpânit de puterea Şeolului care domină lumea veche (1 Corinteni 2:14; 15:44; Iacov 3:15; Iuda 19).

4. Judecata morţii este executată în mod colectiv şi reprezentativ în Isus Cristos, Adamul escatologic (1 Corinteni 15:45), care „S-a făcut păcat” şi de bună voia Şi-a dat sufletul în Şeol „ca preţ de răscumpărare” (Marcu 10:45; Ioan 10:15; 2 Corinteni 5:21; cf. Marcu 14:34; Isaia 53:6, 10; Faptele Apostolilor 8:32 ş.urm.; 1 Petru 6:51). Totuşi, sufletul lui Cristos nu a rămas în Şeol; în victoria învierii El Şi-a luat din nou sufletul (Faptele Apostolilor 2:31; Ioan 10:17). Prin puterea unei „vieţi indestructibile” el a devenit „un Duh dătător de viaţă” care împarte cu alţii victoria Sa şi care dă viaţa învierii la toţi la care o vor (Evrei 7:3; 1 Corinteni 15:45; Efeseni 4:8; Ioan 5:21; 17:2). Prin aceasta Cristos îndepărtează pentru totdeauna ameninţarea Şeolului pentru sufletul omului.

5. Prin urmare, viaţa sufletească a omului nu trebuie pierdută. Dacă omul o iubeşte şi încearcă să o păstreze, o va pierde, dar dacă o pierde sau dacă renunţă la ea de dragul lui Cristos, de dragul Evangheliei sau de dragul fraţilor, o va păstra, învăluită în viaţa învierii (Marcu 8:35 ş.urm.; Ioan 12:25; 1 Ioan 3:16; 2 Corinteni 12:15; Filipeni 2:30; Apocalipsa 12:11). A crede sau a converti un păcătos înseamnă a salva sufletul său de la moarte (Evrei 10:39; Iacov 1:21; 5:20; 1 Petru 1:9). Cine crede nu va gusta niciodată moartea reală (Ioan 8:51 ş.urm.; 11:26; cf. Ioan 10:28 ; Marcu 9:1), deoarece în Cristos moartea este transformată într-un somn temporar „în Isus” (1 Tesaloniceni 4:4 cf. Marcu 5:39; Ioan 11:11). Atât viaţa sufletească cât şi viaţa învierii sunt viaţa eului, omul în totalitatea sa. Viaţa învierii nu o înlocuieşte pe cea dintâi, ci o păstrează şi o transformă.

Viaţa învierii

1. Idealul VT de viaţă bună are în NT o împlinire escatologică în viaţa învierii (zoe). Întrucât este singura viaţă adevărata, poate fi numită simplu „viaţa” (Faptele Apostolilor 5:20; 11:18; Romani 5:17; 2 Petru 1:3; 1 Ioan 5:16). Este asociată cu lumina (Ioan 8:12), gloria (1 Petru 5:1, 4; cf. Iacov 1:12), onoarea (Romani 2:7, abundenţa (Ioan 10:10), imortalitatea (2 Timotei 1:10), învierea (Ioan 6:40; 11:25), viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu (Coloseni 1:13; Matei 25), sfinţenia (Romani 6:22 ş.urm.), bucuria (1 Tesaloniceni 2:19), duhul (Ioan 6:63; cf. 1 Corinteni 15:45), neputrezirea (Evrei 7:16; 1 Petru 1:23); este în contrast cu întunericul (Coloseni 1:13), dezonoarea (Romani 2:7), moartea (1 Ioan 3:14), mortalitatea (2 Corinteni 5:4), distrugerea (Matei 7:13 ş.urm.), judecata (Ioan 5:28 ş.urm.), putrezirea (Galateni 6:8), mânia (Romani 2:7 ş.urm.; Ioan 3:36), pedeapsa veşnică (Matei 25:46). A avea viaţă înseamnă a „rămâne” (Ioan 6:27). A fi lipsit de viaţă înseamnă a te veşteji, a te usca la fel ca şi o mlădiţă ruptă (Matei 7:13,19; Luca 3:9; cf. Ioan 15:6) şi a fi nimicit în iad (Matei 10:28; Marcu 9:43 ş.urm.; Apocalipsa 20:14 ş.urm.).

2. La fel ca şi în VT, viaţa este de fapt viaţa lui Dumnezeu, Cel veşnic viu (Romani 5:21; Apocalipsa 4:9), care are viaţă în sine şi singurul care are nemurirea (Ioan 5:26; 1 Timotei 6:16). El poate da viaţă şi poate omorî (Romani 4:17; 2 Corinteni 1:9; 1 Timotei 6:13; Matei 10:28 ş.urm.; Iacov 4:14 ş.urm.; Luca 12:20).

3. Această viaţă de la Dumnezeu este manifestată în Isus Cristos. În evangheliile sinoptice Isus le dă urmaşilor Săi asigurarea despre viaţa învierii (Marcu 8:34 ş.urm.; 9:41 ş.urm.; 10:29 ş.urm.; Matei 25:46) şi dovezile despre puterea Sa de a împărţi această viaţă sunt: vindecarea pentru a „mântui sufletele” (Luca 6:9) şi pentru a face „să trăiască” (Marcu 5:23). Şeolul este jefuit prin cuvântul creator al lui Cristos (Marcu 5:39 ş.urm.; Luca 7:14 ş.urm.; cf. Ioan 11:43). Evanghelia a patra şi Epistolele, scrise cu învierea lui Cristos într-o perspectivă mai clară, sunt mai explicite şi mai elaborate: Cristos este „adevăratul Dumnezeu şi viaţa veşnică” (1 Ioan 5:20; Ioan 1:4; 14:6), „Dătătorul vieţii” (Faptele Apostolilor 3:15), căruia Tatăl I-a dat „să aibă viaţa în Sine” (Ioan 5:26). El este „Învierea şi Viaţa” (Ioan 11:25), „Pâinea vieţii” (Ioan 6:35), iar cuvintele Sale sunt „duh şi viaţă” (Ioan 6:63). Prin învierea Lui El se dovedeşte a fi Domnul şi Judecătorul celor vii şi morţi (Matei 25:31 ş.urm.; Marcu 14:62; Ioan 5:27 ş.urm.; Faptele Apostolilor 10:42; 17:31; Romani 10:9 ş.urm.; 14:9; 2 Timotei 4:1; cf. 1 Petru 4:5; Apocalipsa 11:18).

În învierea lui Isus Cristos viaţa nemuritoare a fost actualizată pe planul istoriei. Învierea Lui devine baza pentru orice înviere şi orice înviere trebuie interpretată în termenii acesteia (cf. 1 Corinteni 15; Coloseni 3:4; 1 Ioan 3:2). Speranţa învierii nu se mai bazează, ca în VT, doar pe vedenia profetică sau pe deducţii din relaţiile legământului cu Dumnezeu. Învierea nu mai este definită ca o reînnoire a vieţii din Şeol. Viaţa învierii îşi găseşte acum sens în chipul lui Isus Cristos (Romani 8:29).

4. Pentru om, deci, viaţa adevărată este bazată în Isus Cristos care „a devenit un duh dătător de viaţă” (1 Corinteni 15:45; cf. Ioan 6:63; 2 Corinteni 3:17). Esenţa proclamării Evangheliei este că Cel care a fost mort este „viu în vecii vecilor” (Faptele Apostolilor 2:31 ş.urm.; 1 Corinteni 15:3 ş.urm.; Apocalipsa 1:5, 18) şi prin puterea unei vieţi indestructibile dă viaţă lumii (Evrei 7:16; Ioan 6:33). Dacă Cristos nu a înviat din morţi atunci trebuie să scriem peste creştini că sunt morţi,finis (1 Corinteni 15:18, 32). Dar Cristos a înviat şi El are „cheile Şeolului locuinţei morţilor”; întrucât Şeolul nu a putut să-L biruiască pe Cristos, nu poate birui nici biserica (Matei 16:18; Apocalipsa 1:18). Viaţa Lui este dată credinciosului prin pocăinţă, credinţă şi botez (Faptele Apostolilor 11:18; Ioan 3:16; 11:25 ş.urm.; Romani 6:4); prin ea sunt „mântuiţi” oamenii (Romani 5:10). În moartea şi învierea lui Cristos Dumnezeu pătrunde în mod radical în lumea omului pentru a-l face să vadă caracterul fatal al păcatului şi harul desăvârşit al vieţii noi de la Dumnezeu – un act de mântuire insondabil, neaşteptat şi dăruit gratuit.

5. Viaţa învierii, la fel ca şi viaţa sufletească adamică, este împărţită şi susţinută prin cuvântul creator al lui Dumnezeu. Omul nu are nici un control asupra ei. El o poate moşteni, primi sau intra în ea (Marcu 9:43 ş.urm.; 10:17, 30; Tit 3:7; 1 Petru 3:7). Prin faptele rele sau prin respingerea Evangheliei el se poate judeca pe sine ca fiind nedemn de ea (Faptele Apostolilor 13:46; cf. Romani 1:32) sau, pe de altă parte, prin Duhul el poate face fapte care duc la viaţa veşnică (Marcu 10:17 ş.urm.; Ioan 5:28 ş.urm.; Romani 2:7; 2 Corinteni 5:10; Galateni 5:22; 6:8). Asemenea fapte sunt posibile numai printr-o relaţie cu Cristos prin credinţă (Romani 1:17; Ioan 20:31) care dă viaţă (Ioan 6:53 ş.urm.; Romani 6:23; Coloseni 3:3; 1 Ioan 3:14; 5:13). Dumnezeu dă viaţă la cine vrea (Ioan 1:13; 5:21), la cine este rânduit pentru aceasta şi la cei care sunt scrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii (Faptele Apostolilor 13:48; Romani 9:11; Filipeni 4:3; Apocalipsa 17:8; 20:12 ş.urm.). Viaţa nouă este o înviere, o naştere nouă, un act suveran şi milostiv al Dumnezeului Creator (Ioan 5-24 ş.urm.; Romani 6:4; Coloseni 3:1 ş.urm.; Efeseni 2:1 ş.urm.; Ioan 1:13).

6. În Evangheliile sinoptice viaţa este privită întotdeauna ca fiind de domeniul viitorului şi este asociată cu viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu (Marcu 10:17, 23; 9:43, 47; Matei 25:46). Calea de obţinere a ei este blocată de păcat şi este găsită de puţini; totuşi, obţinerea vieţii este cel mai înalt ţel posibil şi merită orice sacrificiu (Marcu 9:42 ş.urm.; Matei 7:14; 13:44 ş.urm.), deoarece numai în felul acesta poate fi păstrat sufletul (Marcu 8:34 ş.urm.; cf. Ioan 12:25).

7. În scrierile lui Ioan şi Pavel perspectiva aceasta aparousiei continuă (Ioan 5:24, 28 ş.urm.; 6:40; 11:24; 14:3,6,19; Romani 5:10; 6:22; 2 Corinteni 5:4; 13:4; Filipeni 3:10 ş.urm.; cf. 1 Corinteni 15:52 ş.urm.), dar viaţa învierii este privită de asemenea ca o posesiune prezentă a credinciosului. Omul trece „din moarte la viaţă” atunci când este convertit (1 Ioan 3:14; cf. Ioan 5:24; Efeseni 2:1 ş.urm.) şi se poate vorbi la trecut despre răstignirea eului, învierea la o viaţă nouă, intrarea în Împărăţia lui Cristos, glorificarea şi aşezarea în cer (Galateni 2:20; Efeseni 2:5 ş.urm.; Coloseni 1:13; Romani 8:30). Totuşi, în scrierile lui Pavel (şi probabil în cele ale lui Ioan) lucrul acesta este privit întotdeauna ca o participare colectivă în moartea şi învierea lui Cristos (Romani 6:4; 8:2; 2 Timotei 1:1; cf. Ioan 6:33, 51 ş.urm.) garantată prin Duhul, „arvuna” vieţii din lumea viitoare (cf. 2 Corinteni 4:12; 5:5). Viaţa noastră este ascunsă cu Cristos (Coloseni 3:3) şi a avea viaţa înseamnă pur şi simplu a-L avea pe Cristos (1 Ioan 5:11 ş.urm.). În mod individual, viaţa învierii este realizată în prezent prin înnoirea etică şi prin transformarea psihologică (Romani 8:10; 12:1; Galateni 5:22 ş.urm.; Coloseni 3:1 ş.urm., 9 ş.urm.; Efeseni 4:18 ş.urm.); dar eul, în starea lui muritoare, rămne supus morţii. Numai în parousia caracterul muritor este „înghiţit de viaţă” şi puterea Şeolului este nimicită (1 Corinteni 15:26, 52 ş.urm.; 2 Corinteni 5:4; cf. Apocalipsa 20:13). În prezent victoria este actualizată în mod personal numai în Isus Cristos, „pârga (cel dintâi rod) celor adormiţi”, „Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi” (1 Corinteni 15:20; Romani 8:29).

8. La fel ca în Israelul antic, problema morţii nu îşi găseşte răspunsul în speculaţia filozofică despre nemurire sau în viaţa inferioară din Şeol, ci în izbăvirea din Şeol; a fi un fiu al lui Dumnezeu înseamnă a fi un fiu al învierii (Luca 20:36). Fiul înviat al lui Dumnezeu este Cel care conferă această victorie bisericii Sale; după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos (1 Corinteni 15:22). Atitudinea NT faţă de moarte nu este exprimată în cuvintele lui Bach: „Vino, dulce moarte”, ci în cuvintele lui Ioan: „Vino, Doamne Isuse”.

Viaţa învierii este o viaţă a trupului – viaţa întregului om (Luca 24:39 ş.urm.; Ioan 5:28 ş.urm.; 1 Corinteni 15; Filipeni 3:21; Apocalipsa 20:13). Înseamnă a fi cu Cristos (Ioan 14:3; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni 4:17), a-L vedea deplin pe Dumnezeu (1 Corinteni 13:12; 2 Corinteni 5:7; 1 Ioan 3:2; Apocalipsa 22:4), a intra în Împărăţie (Matei 25:34, 46), a te bucura de desăvârşirea „neprihănirii, păcii şi bucuriei în Duhul Sfânt” (Romani 14:17; cf. Apocalipsa 21-22) în care toate ameninţările Şeolului sunt îndepărtate.

Viaţa învierii va fi „viaţa mea”. Continuitatea personală a omului nu se bazează pe monada reziduală despre care vorbeşte Leibnitz, nici pe evadarea sufletului, cum spune Platon. Continuitatea se bazează pe Dumnezeu în al cărui gând „toţi trăiesc” (Luca 20:38) şi „care îi poate aduce pe morţi la viaţă şi poate chema la Sine lucrurile care nu există ca şi cum ar exista” (Romani 4:17, trad. Williams).

BIBLIOGRAFIE

J.-J. von Allmen (ed.), Vocabulary of the Bible, 1958, p. 231-237; R. Bultmann, The Theology of the New Testament, 1955, 1, p. 191-227, 324-329; E. de W. Burton, Spirit, Soul and Flesh, 1918; H. C. C. Cavallin, Life after Death… in 1 Cor. 15, 1, 1974; 2, în curs de apariţie C. E. B. Cranfield, „On Rom. viii 19-21″ în Reconciliation and Hope, ed. R. Banks, 1974, p. 224-230; O. Cullmann, Immortality of the Soul or Resurrection of the Dead?, 1958; idem, The Early Church, 1956, p. 165-173; C. H. Dodd, The Interpretation of the Fourth Gospel, 1954, p. 144-150, 201 ş.urm.; E. E. Ellis, Paul and his Recent Interpreters, 1961, p. 35-48; idem, NTS 10, 1963-64, p. 274-279; idem, Eschatology in Luke, 1972; R. H. Gundry, Soma in Biblical Theology, 1976; K. Hanhart, The Intermediate State in the New Testament, 1966; F. G. Lang, 2. Korintherbrief 5. 1-10 in der neueren Forschung, 1973; H.-G. Link, NDNTT 2, p. 474-484; TDNT 2, p. 832-872; 8, p. 359-451; 9, p. 617-656; A. R. Johnson, The Vitality of the Individual in the Thought of Ancient Israel, 1949; J.Pedersen, Israel: Its Life and Culture, 1, 1926, p. 99-181, 453-496; H. W. Robinson, Corporate Personality in Ancient Israel, 1964.

E.E.E.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/viata.html

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) CAPITOLUL V

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) CAPITOLUL V

PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.

 SECŢIUNEA III

Principiile de persecutare ale reformatorilor – Dietele germane – Congregaţia de la Steinborn – Leonard Bernkop – Coroana de paie – Johannes Bair – Hans Pichner – Hans Breal – Baptiştii din Italia

Baptiştii au continuat să se răspândească în Germania, fără a se opune dispreţului care era ataşat faţă de ei în consecinţă faţă de afacerea Munster. Ei erau prădaţi, aruncaţi în temniţe, izgoniţi, numeroşi dintre ei decapitaţi sau arşi de vii, şi cu toate acestea au ţinut capul sus împotriva întregii opoziţii şi s-au multiplicat pretutindeni. Se afirmă că „între munţii Eifel din Rhine [în Westphalia] şi Moravia, nu mai puţin de 50 de biserici se spune că au existat în această perioadă [în jurul anului 1557], unele dintre ele de la cinci la şase sute de membrii. 50 de bătrâni şi lucrători s-au adunat la Strasburg, dintr-un district de circa 100 de mile în circumferinţă, pentru a se consulta asupra intereselor împărăţiei lui Hristos”¹⁹.

Este dureros să observăm cât de complet de îmbibaţi erau Reformatorii din acele zile cu spiritul de persecuţie. La un Regim ţinut la Hombourg, în Hesse Cassel, în 1536, s-au adus opiniile a mulţi preoţi, sancţionând pedeapsa Baptiştilor de către magistraţi. Unii ar fi fost chinuiţi; unii însemnaţi; dar mulţi dintre ei susţineau că moartea ar trebui să fie pedeapsa, şi Luther, Melancthon şi Bucer erau din acel număr. Vedeţi cât de sofisticat a raţionat ultimul Reformator menţionat. S-a ţinut o discuţie de trei zile cu Baptiştii la Marburg. George Schnabet, unul dintre lucrători, s-a disputat cu Bucer. „Biserica Hessiană nu este Biserica lui Hristos”, a spus Schnabet, „deoarece aceasta îi persecută pe săraci, şi îi destituie de posesiunile lor. Împărăţia lui Dumnezeu este bucurie şi neprihănire; dar această biserică, cu mare zel, comine nedreptate – aceasta îi persecută pe inocenţi”, etc. La aceasta Bucer a răspuns, „Biserica nu persecută; magistraţii o fac, şi doar pe anumiţi Anabaptişti îndărătnici. Biserica doreşte să rămână în pace; dar aceşti oameni dispreţuiesc Biserica”. . . . „Nu e scris nicăieri”, a spus Schnabet, „că necredincioşii să fie puşi la moarte”. „Blasfemia trebuie pedepsită”, a replicat Bucer. „Tulburarea religiei ar trebui să fie interzisă mai mult decât orice greşeală temporală”. „Necredincioşii”, a argumentat Schnabet, „nu ar trebui să fie pedepsiţi; duşmanii noştri ar trebui să fie iubiţi”. „Când magistratul pedepseşte un duşman”, spunea Bucer, „acesta îl iubeşte. Este ca şi când un tată îşi pedepseşte copilul său”²⁰.

Împăratul Charles V a continuat să-şi arate ura sa prin procurarea de edicte crude la Regimurile Germane. În 1544, la Regimul din Spires, când alţi Protestanţi au fost trataţi cu blândeţe, măsurile severe au fost adoptate împotriva Baptiştilor. La Augsburg, în 1551, exterminarea a fost denunţată împotriva lor. Aceasta nu era nici o ameninţare zadarnică. Preoţii şi oamenii s-au adunat să o pună în execuţie, şi au urmat suferinţe groaznice.

În câteva instanţe fraţii care au fost delegaţi să viziteze alte biserici au fost descoperiţi în timp ce treceau prin teritoriile germane, trădaţi autorităţilor, şi ori au murit în temniţă ori au fost executaţi în mod public. Era un lucru periculos atunci să fi un membru al unei delegaţii.

Tortura a fost întrebuinţată în mod frecvent, pentru a se strânge de la cei suferinzi numele şi locuinţele asociaţilor lor, sau să-i forţeze, sub presiunea chinului, de a renunţa la credinţă.

În anul 1539, poliţia din Viena, ajutată un detaşament de cavalerie, a surprins o congregaţie la Steinborn, şi a capturat pe aproape toţi din ea. Ei au fost opriţi în castelul din Falkenstein. După ce au rămas în captivitate pentru circa 5 săptămâni, în timpul căreia eforturi încordate au fost făcute de preoţi pentru a-i îndupleca să retracteze, li s-a menţionat acestora că femeile şi copiii vor fi eliberaţi, dar că cei apţi o să fie trimişi pe mare. Tinerii, şi unii care erau slabi sau bolnăvicioşi, au fost duşi în robie, şi daţi unui nobil austriac. 90 de bărbaţi au fost izgoniţi sub o gardă puternică, legaţi doi câte doi, pentru a merge pe jos la Trieste, o călătorie de mai mult de 200 de mile. „Bărbatul şi femeia au fost separaţi unul de altul, şi copiii de vârstă fragedă au fost lăsaţi în urmă; lucruri pe care trupul şi sângele nu le putea duce, decât prin puterea lui Dumnezeu şi de dragul Său. Aşa de deplorabilă era separarea, încât mareşalul regelui, şi alţii ca el, nu se puteau abţine de la lacrimi. . . Ei au fost duşi de mesagerii maiestăţii sale prin oraşe, sate, şi prin ţară, de la o jurisdicţie la alta. În călătoriile lor au fost constrânşi să sufere mult, şi diferite tipuri de nenorocire şi mare întristare, dar Dumnezeu le-a acordat întotdeauna ajutorul Său, şi în particular, în fiecare dimineaţă şi seară, fără să se ascundă, ei puteau să-şi facă şi să-şi prezinte rugăciunea lor către Dumnezeu, şi să îndrăznească, în plus, fără impediment, să vorbească unul altuia pentru a-şi mângâia fraţii săi. Aceasta ei au primit-o cu o mare recunoştinţă ca o favoare specială şi dar de la Dumnezeu. Prin acest mijloc oamenii din multe locuri erau convinşi de inocenţa şi pietatea lor; aşa că cei care, la prima lor venire, i-au privit ca pe nişte făcători de rele, au simţit o mare compasiune pentru ei. Faţă de aceasta, servitorii regelui care i-au condus au adus mărturie repetată, şi le-au spus acestora să nu treacă prin oraşe şi locurile de ţară în tăcere, ci că ar putea să-şi facă cunoscută credinţa lor prin cântat, sau într-alt fel . . . Dumnezeu a fost astfel încântat să-şi reveleze Cuvântul şi adevărul Său în toate locurile şi ţinuturile, pentru a-i face cunoscuţi pentru cei care nu-i cunoşteau, şi să facă sunetul lor să fie auzit. Ca în toate vremurile, într-o manieră asemănătoare, El numeşte în mod graţios mijloace de a-i scoate pe oameni din nelegiuire, astfel, prin aceşti martori ai credinţei şi al adevărului Divin, care au fost duşi în număr mare şi în diferite locuri, în mijlocul ţărilor şi limbilor necunoscute, unde adevărul nu fusese auzit, fiind necunoscut şi ascuns de oamenii, erau unii din Carniola şi Italia duşi spre a cerceta adevărul. Unii au fost aduşi la recunoaşterea adevărului, care, până în această zi, îl slujesc pe Dumnezeu cu o inimă dreaptă. Dar felul cum au fost trataţi aceşti fraţi, în timpul călătoriilor lor, şi în multe locuri, cum au fost ei duşi şi bătuţi, şi legaţi unul de altul cu funii şi lanţuri, şi ce au suferit ei în consecinţă, ar fi prea lungi pentru a fi istorisite. Cu toate acestea, oricât de mare opresiune au îndurat ei, inimile lor au fost întotdeauna mângâiate de Dumnezeu”²¹.

Când ei au fost în Trieste pentru aproape două săptămâni, ei au reuşit să scape din temniţa în care au fost puşi. 15 dintre ei au fost reluaţi, dar ceilalţi au eludat căutarea, şi au ajuns printre fraţii lor în siguranţă. Ei au fost „primiţi cu bucurie şi recunoştinţă, ca un dar trimis de la Dumnezeu”. De cei 15 nu s-a mai auzit nimic.

Leonard Bernkop a fost ars la Salzburg în 1542 „El a fost dus la locul de execuţie, şi s-a făcut un foc lângă el, aşa că el a fost, de fapt, prăjit; dar el s-a alipit tare de Domnul. El le-a spus copoilor şi slujitorilor executorilor, ‚Partea asta s-a prăjit destul, întoarceţi-mă; prin puterea lui Dumnezeu, suferinţa pe care o simt este doar mică, şi este uşoară în comparaţie cu bucuria veşnică’”²².

Două femei tinere, care fuseseră recent botezate la Bamberg, au fost luate, întemniţate, şi torturate sever. Dar ele nu s-au clătinat de la adevăr. Când au fost duse să moară, ghirlande de paie au fost puse pe capetele lor, „ca sfidare şi batjocură”. „Din moment ce Hristos”, spunea unul dintre ei altuia, „a purtat o coroană de spini pentru noi, de ce să nu purtăm şi noi, în schimb, şi pentru onoarea Lui, această coroană de paie? Dumnezeul nostru credincios, în locul acesteia, va pune o coroană frumoasă de aur şi o ghirlandă glorioasă pe capetele noastre”. Aşa că ele au mers bucuroase la foc²³.

Johannes Bair a fost întemniţat pentru aproape 20 de ani, când a scris următoarea scrisoare: –

„Dragi fraţi, am primit masa de scris, relatarea închinării voastre, credinţa şi învăţătura, şi şase lumini, sau lumânări, şi peniţele; dar Biblia, în particular, nu am primit-o, deşi stătea prima pe listă. Acum, aceasta este ruga mea, ca, dacă o aveţi, să mi-o trimiteţi; căci îmi doresc să o am mai presus de toate, dacă va fi voia lui Dumnezeu. Sufăr mult din nevoia după ea, şi am îndurat mare foame pentru Cuvântul Domnului în timpul a mulţi ani lungi. De aceasta îmi fac plângerea mea către Dumnezeu şi Bisericii Sale, căci au trecut 20 de ani, fără 8 săptămâni, din ziua mizerabilei mele întemniţări”.

„Eu, Johannes Bair, din Lichtenfels, cel mai mizerabil şi cel mai părăsit dintre toţi oamenii, întemniţatul lui Isus Hristos Domnul nostru, fac din nou această plângere înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Său, precum şi a servitorilor Săi, şi congregaţiilor. Acum, fraţii şi surorile mele, cei mai preaiubiţi ai inimii mele în Domnul, imploraţi pe Dumnezeu pentru mine, ca El să mă elibereze de primejdia şi marele necaz – un necaz care este cumplit. Acest Dumnezeu ştie, şi săracul de mine, şi voi împreună cu mine. Prin aceasta să se fie încredinţat lui Dumnezeu. Scris la Bamberg, într-o gaură întunecată, în anul 1548”.

La trei ani după aceea el a adormit în Domnul în închisoare, şi a primit coroana de martir²⁴.

Aici este un specimen de o atrocitate diabolică. Hans Pichner a fost „pus pe grătar, dar toate torturile lor erau inutile. Foarte supărător a fost pentru ei că nu puteau să scoată nimic de la el. De câteva ori l-au dezbrăcat, şi l-au lăsat să atârne în torturi pentru ore în şir în funii. Aşa de încordat a devenit el, încât nu mai putea face nici un pas, sau să mai stea pe picioarele sale, nici să-şi ducă mâna la gură ca să mănânce. Cu toate acestea el nu putea fi făcut să devieze, ci a rămas ferm în Domnul. Apoi, l-au legat de mâini şi de picioare, şi l-au ţinut îngrădit într-o închisoare întunecată mai mult de jumătate de an. . . Apoi l-au condamnat la moarte, şi l-au dus la locul execuţiei, unde i-a îndemnat pe oamenii care erau într-un mod numeros adunaţi laolaltă, să se pocăiască. După aceea a fost pus cu spatele său contra unui stâlp, şi astfel a fost decapitat; căci el fusese aşa de groaznic de torturat şi întins că nu mai putea să îngenuncheze”²⁵.

Luaţi un alt caz. Hans Breal a fost prins în Tyrol, în anul 1557. Fiind torturat în mod repetat, în speranţa deşartă de a-l constrânge să-şi trădeze fraţii lui, el a fost după aceea pus „într-un turn adânc, întunecat, murdar, unde nici nu putea vede soarele, luna, şi nici lumina zilei. Aşa că el nu putea să spună dacă era zi sau noapte; uneori putea să spună că este noapte prin a spune că era mai rece decât înainte. Temniţa era jilavă şi umedă, aşa că hainele lui au devenit putrezite pe corpul lui, şi uneori a fost obligat să stea gol. El nu avea nimic decât o pătură rea care i-a fost dată; aceasta o arunca în jurul lui, şi stătea în mizerie şi întuneric. Cămaşa lui era aşa de putrezită încât nu lăsa nici o alunecare a acesteia, decât gulerul de la gat, care atârna pe perete. Când aceşti copii din Pilat l-au scos afară să vadă dacă abdică, strălucirea luminii era aşa de dureroasă, încât el s-a bucurat când l-au lăsat din nou în turnul întunecat. . . Astfel a stat el în murdara sa temniţă, unde viermii şi paraziţii erau companiile lui, pentru un timp lung; el şi-a protejat capul cu o pălărie veche, care din milă i-a fost aruncată. Nimeni nu fusese reţinut în acest turn pentru ceva ani, aşa că paraziţii au crescut mult, până în ziua Michaelmas la seceriş. Când au văzut ei că începe să vină îngheţul, ei l-au scos de acolo, şi l-au dus într-o altă temniţă, care nu putea să fie mai rea. Acolo a fost obligat să stea pentru 37 de săptămâni, cu o mână şi un picior în butuc, aşa că nu putea să stea sau să se aşeze, putea doar să stea în picioare. El a suferit multă batjocură şi ridiculizare din partea celor ticăloşi . . . În cele din urmă un ordin a fost emis de conciliul de la Innspruck, care l-au adus magistraţii să i se citească acestuia. Conţinutul a fost acesta: – Că din moment ce era aşa de încăpăţânat, şi că nu ar primi nici o instrucţiune, el va fi trimis pe mare, unde va merge în următoarea dimineaţă; acolo avea să găsească felul cum cei încăpăţânaţi erau dezbrăcaţi şi urmăriţi. Dar Hans a răspuns că el se va încrede în Domnul Dumnezeu lui, care era atât pe mare cât şi pe pământ, să-l ajute şi săi dea răbdare. Apoi a fost eliberat din temniţă, şi a suferit să meargă după castel pentru două zile, ca să înveţe din nou să meargă. El nu putea să facă aceasta cu uşurinţă, aşa de ferm devenise el prin statul în închisoare şi în butuci, legat de lanţuri şi încuietori; căci în această stare a stat culcat doi ani în cadrul a cinci săptămâni, şi pentru un an şi jumătate nu a văzut soarele”²⁶.

Hans a fost încredinţat unui ofiţer, şi ei au mers către mare. A doua zi, în timp ce se odihnea într-o tavernă, ofiţerul s-a îmbătat, şi Hans a profitat de oportunitate pentru a-şi efectua scăparea lui. Şi-a recuperat tăria şi sănătatea, s-a alăturat fraţilor lui, a fost chemat să predice Evanghelia, şi a murit în pace în anul 1583.

Astfel au suferit servitorii lui Dumnezeu în Germania. Existau Baptişti în Italia în această perioadă, unii dintre ei au atins onoarea martirajului. Julius Klampherer, care fusese un preot Roman, a fost înecat la Venice în 1561. Franciscus van der Sach, un lucrător, a fost înecat cu un alt frate în acelaşi oraş, în 1564. Hans George, Conte de Grovtenstein, care a fugit spre Germania cu câţiva ani mai înainte, şi s-a reîntors în Italia în 1566, în speranţa provocării soţiei lui de a împărtăşii exilul său, a fost trădat de unii care l-au recunoscut, şi a fost aruncat peste bord într-o călătorie către Venice. „Prin credinţă el a părăsit toate lucrurile, neglijând rangul, preferând mai degrabă să sufere mizeria cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de onorurile şi răsplăţile acestei lumi printre poporul său”²⁷.

NOTE DE SUBSOL:

19 Ibid. ii. p. 125.

20 Baptist Martyrology, i, pp. 169, 170.

21 Martyrology, i. pp. 189-193.

22 Martyrology, p. 239.

23 Ibid. p. 363.

24 Martyrology, i. p. 372.

25 Ibid. ii. p. 59.

26 Martyrology, ii. pp. 99, 104.

27 Ibid. p. 425.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_apr06.htm

Ce semnifică 9 mai 1945 pentru baptiștii din Moldova?

Vasile Filat09 mai 2016  Blogosfera

Ziua de 9 mai este una foarte controversată. Unii sărbătoresc Ziua Victoriei, pentru alții este o zi de înfrângere, pentru alții este Ziua Europei. În fiecare an când ajungem în preajma acestei sărbători se stârnesc multe discuții, conflicte și neînțelegeri în presă, la televizor și chiar în discuțiile particulare dintre oameni. Studiind istoria baptiștilor din Moldova, mi-am pus întrebarea ce înseamnă 9 mai 1945 pentru această confesiune creștină, care întrunește, conform ultimului recensământ, 32.500 de cetățeni din Moldova.

Trezirea spirituală prin care locuitorii acestui pământ au început să se întoarcă la învățătura Domnului Isus, așa cum a fost lăsată pe paginile Sfintelor Scripturi, a început în timpul când Basarabia făcea parte din Imperiul Țarist. De atunci încoace, cu foarte puține și scurte ca și perioadă de timp excepții, aceasta este istoria unor persecuții care au luat formă de intensitate diferită. În Imperiul Țarist creștinii baptiști au fost persecutați și primele mențiuni în arhive despre baptiști le găsim tocmai în actele judecăților, unde erau judecați la temniță sau la exil. Printre aceștia sunt grupul condus de Ieremia Ciobanu la Bender și grupul de la Tăbăcira Nouă din Chișinău, a căror proces a avut loc în anii 1895- 1896. Apoi, a urmat o perioadă mai liniștită și cultul baptist a fost recunoscut în întreaga Rusie. Totuși, persecuțiile au continuat și în perioada Primului Război Mondial ele s-au intensificat din nou și puținele case de rugăciune care existau au fost închise.

După Revoluția Bolșevică din Rusia în 1917 și apoi alipirea la România Mare în 1918, situația baptiștilor s-a îmbunătățit și mișcarea baptistă din Basarabia a înregistrat cea mai mare creștere din Europa, până când în 1940 Uniunea Sovietică a răpit din nou Basarabia. Diferite surse ne dau diferite cifre, dar, conform unui raport pe care l-a dat Walter Cairghead, un misionar american care a slujit în Basarabia în toată această perioadă, numărul baptiștilor a crescut de la 300 la 20.000 și numărul bisericilor baptiste de la 2 la 300. Să nu credem că aceasta a fost o perioadă liniștită. Confesiunea majoritară (Biserica Ortodoxă) a desfășurat multe și variate prigoane împotriva baptiștilor și totuși Evanghelia a înaintat cu putere și mulți s-au întors atunci la Dumnezeu. Guvernul român, pe de o parte, se pronunța în favoarea libertății religioase, dar pe de altă parte, de multe ori,  a fost un instrument de persecuție în mâinile clericilor confesiunii majoritare.

La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică a rupt Basarabia de la România și atunci tot poporul nostru a avut să treacă printr-un mare calvar, căci mulți au fost omorâți, întemnițați sau exilați în Siberia. Baptiștii au împărtășit aceeași soartă cu tot poporul și au fost persecutați pe deasupra pentru credința lor în Dumnezeu.

La data de 22 iunie 1941 Germania a atacat Uniunea Sovietică. Înainte de a se retrage, autoritățile sovietice au declanșat o mare teroare. Peste patru zile de la începutul războiului, la 26 iunie, au fost arestați 7 slujitori ai bisericii baptiste: Boris Bușilă, Andrei Ivanov, Pșenichnii Grigorii, Tarlev Marcu, Tarlev Daniel, Trahtenberg Isaac și Lidia Căldăraru⁠. Conform datelor oferite de Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova, Boris Bușilă, Andrei Ivanov și Grigorii Pșenicnii au fost învinuiți de “activitate sectantă anti-revoluționară”, pentru că “au fost membri activi ai comunității baptiste din Chișinău, au distribuit populației literatură anti-revoluționară și au luat parte activă la adunările comunității baptiste”⁠. La data de 22 august 1942 au fost judecați în regiunea Irkutsk. Boris Bușilă a fost condamnat la moarte prin împușcare, Ivanov Andrei la 10 ani de detenție în lagărul de concentrare și Grigorie Pșenichnii la 4 ani de detenție în lagăr. Marcu Tarlev a fost judecat la 15 aprilie 1942 și a fost condamnat la 8 ani de detenție în lagăr⁠. Oamenii au comunicat credincioșilor că Boris Bușilă a fost aruncat în cuptorul trenului de călăii săi și nu a mai ajuns să fie împușcat⁠. Afară de Lidia Căldăraru, nimeni nu s-a mai întors acasă.

Odată cu venirea trupelor germane, în Basarabia a fost instaurată dictatura lui Antonescu și aici au fost făcute multe experimente de guvernare. Fiind ultra-ortodox, Antonescu a persecutat grav toate confesiunile și în Basarabia baptiștilor le era interzis până și a se saluta pe stradă unii cu alții. Toate casele de rugăciune au fost închise. Mulți au fost omorâți, trimiși în lagărele de concentrare din Transnistria, pentru că nu s-au lăsat de credința lor în Hristos. În apropierea satului Onești, din raionul Hâncești, a fost un lagăr de concentrare în care au fost închiși mulți baptiști, bărbați și femei. Persecutorii își băteau joc de ei în toate formele, ca să-i facă să se lase de credința lor și să devină ortodocși din nou. Astfel, femeile baptiste erau puse să tragă un car plin cu butoaiele cu apă și să meargă o distanță lungă până la fântână, apoi să ducă acest car înapoi. În istoria baptiștilor pe care mi-a pus Domnul pe inimă să o scriu voi aduce mărturii cu detalii despre acea perioadă, căci atunci persecuțiile împotriva baptiștilor din Basarabia au ajuns la apogeu.

La 23 august 1944 Basarabia a fost ocupată din nou de Uniunea Sovietică. Baptiștii s-au întors în casele lor de rugăciune și au reluat serviciile divine, dar numărul lor a scăzut de 4-5 comparativ cu cel care a fost înainte de război. În timpul Uniunii Sovietice baptiștii au fost continuu persecutați. Activitatea lor era continuu împiedicată până la destrămarea Uniunii Sovietice.

Mulțumim Domnului pentru vremurile de libertate care au venit odată cu independența țării noastre și de care ne bucurăm până azi.

Acum, ce să credem despre 9 mai 1945? În perioada cât am făcut parte din România Mare, aici a fost înregistrată cea mai mare trezire spirituală și cea mai mare creștere a Bisericii Baptiste din Moldova, dar tot în această perioadă, în timpul dictaturii lui Antonescu, a fost înregistrată cea mai aprigă persecuție. Să nu uităm însă că în Uniunea Sovietică, în anii 30, Stalin a interzis orice activitate religioasă și mulți slujitori ai bisericii baptiste de rând cu celelalte confesiuni, inclusiv ortodocșii, au fost închiși în lagărele de concentrare, unde cei mai mulți au fost omorâți. Dacă făceam parte atunci din Uniunea Sovietică, nu ar fi fost diferit la noi.

Istoria Bisericii Baptiste din Moldova este foarte asemănătoare cu ultimele zile trăite pe pământ de Domnul Isus Hristos înainte de răstignirea Sa. După ce mai mari preoți L-au prins, L-au dus la Ana, apoi la Caiafa, apoi la Pilat – unicul care a căutat să-L elibereze și să-I cruțe viața. Apoi, Pilat L-a trimis la Irod. Acesta L-a trimis înapoi la Pilat. Domnul nostru era trimis de reprezentanții unei guvernări la alții și a fost persecutat și batjocorit de toți, dar prin moartea și învierea Sa este biruitor asupra morții și ne-a făcut și pe noi biruitori. Înainte de prinderea Sa, Domnul Isus le-a spus ucenicilor:

Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nicio dezvinovăţire pentru păcatul lor. Cine Mă urăşte pe Mine urăşte şi pe Tatăl Meu. Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: „M-au urât fără temei.” Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Şi voi, de asemenea, veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început. (Ioan 15:18-27)

Ziua de 9 mai trebuie să ne amintească despre persecuțiile prin care a trecut Domnul nostru, prin care au trecut cei care ne-au adus credința și despre biruința lor în aceste persecuții. De asemenea, trebuie să fim conștienți că vremurile acestea de libertate pe care le avem noi acum nu vor dura veșnic și că trebuie să beneficiem la maximum de ele ca să vestim Evanghelia, dar și să fim pregătiți pentru vremuri de persecuție. Să urmăm sfatului apostolului Pavel care a scris:

Vă îndemn, dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. (1 Timotei 2:1-4)

Dumnezeu să ne păzească ca nu cumva în aceste vremuri de libertate și abundență de oportunități să pierdem cea mai frumoasă și binecuvântată oportunitate care ne-a fost oferită de Dumnezeu – să fim martorii lui Isus Hristos.

• Soarta Basarabiei la 23 august 1944 ?23 August 2007
• Au sau nu au dreptul fumătorii la Cina Domnului ?18 February 2008
• IN VITRO27 February 2008
• Oastea Domnlui si Biserica Baptista: Asemanari si Deosebiri12 August 2012
• Între ură și milă pentru tata13 September 2017
• Tineretul pleacă din Bisericile Baptiste6 May 2012

https://moldovacrestina.md/9-mai-1945-baptistii-moldova/

Pedofilie și viol: frecventate și acceptate în islamism

Pedofilia și violul sunt practici comune și acceptabile în cadrul programului islamic, arătând că este adevărat, cum viața urâște natura.

Așa-numitul „profet” Mohammed (care este, de fapt, un personaj fictiv), s-a spus că a luat o fetiță de șase ani ca și soție a lui, forțând-o să întrețină acte sexuale la vârsta fragedă de nouă ani. Se presupunea că el o ducea bine la vârsta de cincizeci de ani la timpul respectiv, făcând aceste învățături acceptabile în comunitățile musulmane pentru bărbați să se căsătorească și să aibă relații cu fete tinere în mod excepțional.

Luând în considerare faptul că un copil atât de tânăr nu experimentează dorință sexuală și nu vrea de bună voie să participe la actul sexual (au existat cazuri în care tânăra fată țipa și opunea rezistență, iar bărbatul o bătea până când aceasta se supunea), poate fi considerat ca fiind viol, chiar dacă există sau nu un certificat de căsătorie.

„Bacha Bazi” – baietii minori sclavi sexuali in Afganistan

Apoi, întrebarea legată de ce este normal, ce este respectabil, ca indivizii decenți să dorească să aibă relații sexuale cu un copil mic și să fie treziți la perspectivă trebuie să fie întrebați. Acest lucru cu siguranță nu este pus într-o lumină foarte pozitivă asupra „profetului” islamic fictiv, de la început, și nici asupra islamismului.

Iată câteva exemple șocante și dezgustătoare de pedofilie și viol în islamism:

Povestea Ursei: Profetul a scris (contractul de căsătorie) cu Aisha în timp ce ea avea vârsta de șase ani și și-a săvârșit căsătoria cu ea în timp ce ea avea nouă ani, iar ea a rămas cu el nouă ani (adică până la moartea sa).

Sahih Bukhari, Volumul 7, Cartea 62, Numărul 88. – însuși “profetul”.

Un om poate să-și potolească poftele sexuale cu un copil la fel de tânăr ca un bebeluș. În orice caz, el nu trebuie să-l penetreze. Sodomizarea bebelușului este halal (permisă de sharia). În cazul în care omul penetrează și vătămează copilului, atunci el ar trebui să fie responsabil pentru subzistența acestuia pentru întreaga lui viață. Fata asta, cu toate acestea, nu este considerată ca una dintre cele patru soții permanente. Omul nu va fi eligibil pentru căsătoria cu sora fetei. Orice tată care își căsătorește fiica la o vârstă atât de tânără va avea un loc permanent în ceruri.

Nu este ilegal pentru un bărbat adult să se bucure de o tânără fată care este

încă la vârsta de înțărcare; adică să-și plaseze penisul între coapsele ei, și să o sărute.

*La vârsta de „înțărcare” este din punct de vedere tehnic încă un bebeluș.

Un bărbat se poate căsători cu o fată mai tânără de nouă ani, chiar dacă fata este încă un bebeluș care trebuie să fie alăptat. Unui bărbat, cu toate acestea, îi este interzis să aibă relații sexuale cu o fată mai tânără de nouă ani, alte acte sexuale, cum ar fi un preludiu, frecarea, sărutarea și pederastia sunt permise. Un om care are relații sexuale cu o fată mai tânără de nouă ani nu comite o crimă, ci doar o infracțiune, în cazul în care fata nu este permanent vătămată. ” – fatwa emisă de ayatolahul Khomeini.

Notă: o fatwa este numele dat unei legi religioase scrise sau hotărâte de către un lider islamic.

„SANAA, Yemen (CNN) – Nujood Ali are 10 ani, dar ea deja a fost căsătorită și a divorțat. A fost o căsătorie aranjată în care ea a spus că soțul ei având vârsta de trei ori cât a ei a bătut-o de mai multe ori și a violat-o.

„Când m-am căsătorit, mi-a fost teamă. N-am vrut să plec de acasă. Am vrut să stau cu frații și surorile mele și cu mama și cu tata „, a spus ea, vorbind la CNN cu permisiunea părinților ei.

„N-am vrut să dorm cu el, dar el ma obligat să o fac. El m-a lovit, m-a insultat „.

Pe măsură ce se juca bile cu frații și sora ei, Nujood avea un portret al nevinovăției, cu un zâmbet timid și cu un caracter jucăuș.

Dar ce s-a întâmplat evocă furie și rușine. A fost întrebată dacă prin ce a trecut era un chin, iar ea a dat din cap în liniște.

Părinții lui Nujood au căsătorit-o în februarie cu un om de 30 de ani pe care ea îl descrisese ca fiind bătrân și urât.

Părinții ei au spus că au crezut că au pus-o în grija familiei soțului ei, dar Nujood a spus că el s-a oferit să o bată de mai multe ori până când ea i se va supune. “

*

„Cel mai recent copil-mireasă pentru a face știri este un copil de 12 ani care a murit în timpul unei nașteri dureroase care, de asemenea, i-a ucis și copilul.

Fawziya Ammodi a luptat timp de trei zile cu travaliul, înainte de a muri de sângerare severă, vinerea, la un spital, a declarat organizației Seyaj pentru protecția copiilor, un grup al drepturilor pentru copii.

„Deși cauza morții ei a fost lipsa de ingrijire medicală, cazul real a fost lipsa de educație din Yemen și a faptul că, căsătoriile între copii continuă să se întâmple”, a declarat președintele Seyaj Ahmed al-Qureshi în timpul unui interviu cu CNN.

La fel ca mai mult de jumătate din toate fetele yemen tinere, Fawziya a fost forțată să renunțe la școală și să se căsătorească cu un bărbat în vârstă de 24 de ani, anul trecut. „- alt copil-mireasă moare, dosomething.org

*

Au fost aproximativ 60 dintre ei … Și, în cele din urmă, 5 persoane au violat-o pe Fenny. Înainte de a începe cu violarea, ei spuneau întotdeauna „Allahu Akbar” (o expresie islamică care înseamnă în arabă „Dumnezeu este mare”. Ei au fost sălbatici și brutali. “

*

În Huddersfield, bărbați musulmani au sunat fete tinere și le-au amenințat că o să le ardă casele, dacă nu se vor întâlni cu ei. Mama unuia dintre copiii violați, a spus că există multe alte cazuri de copii violați de către musulmani în Huddersfield și a chemat reporteri pentru a se întâlni cu unele dintre mame, toate având aceleași experiențe – infracțiuni multiple, și poliția le-au permis musulmanilor să scape cu asta.”

*

“O fată palestiniană care a fost violată și impregnată de cei doi frați, a fost mai târziu ucisă de propria ei mamă – chiar dacă fiica ei a fost o victimă nevinovată a acestei crime – în altul obișnuitului tulburător (?), dacă sunt sub-raportate, cazurile de „ucideri onoarate”. “ Întreaga poveste: http://councilofexmuslims.com/index.php … 300.0;wap2

*

“O FATĂ de 15 ani a fost păcălită într-o ceremonie de „căsătorie telefonică” de un bărbat din Sheffield, cu o vârstă mentală de cinci într-o ceremonie recunoscută de sharia (legea islamică).

Când fata a sosit din Pakistan, așteptându-se să-l întâlnească pe bărbatul chipeș, i s-a arătat o fotografie, unde ea a constatat că el era defapt de 40 de ani, șomer și cu handicap.

Pentru a face lucrurile și mai rele, soacra ei s-a decis să-i exploateze aspectul ei atractiv forțând-o să se prostitueze.

Familia a invitat bărbați la ei acasă ca să o violeze înainte ca ea să reușească să fugă la poliție prin ușa din față. Ea a fost luată în grijă și acum trăiește într-un adăpost. “

„În timpul ceremoniei islamice, tata a stat în picioare în spatele meu, cu o mână pe umărul meu și cu mâna cealaltă ținea un pistol care era îndreptat spre spatele meu, astfel încât să nu spus ‘nu‘, “ a spus Saamiya.

„Pentru oricine altcineva părea firesc – el a fost pur și simplu în picioare acolo, mângâindu-mi umărul. – Dar chiar înainte, el mi-a spus că mă va împușca dacă nu voi merge până la capăt cu asta”

„LONDRA (Reuters) – O femeie kurdă a fost brutal violată, ștanțată și strangulată de membrii familiei și prietenii lor într-o ”ucidere onorată”, realizată la casa ei din Londra, deoarece ea s-a îndrăgostit de omul care nu trebuia.
Banaz Mahmod, 20, a fost supus la ora calvarul la 2-1 / 2 înainte ca ea să fie strangulată cu un șiret de ghete. Cadavrul ei a fost pus într-o valiză și dus la aproximativ 100 de mile la Birm More.. unde a fost îngropat în grădina din spate a unei case „.

Întreaga știre: http://www.liveleak.com/view?i=396_1184859529

Există mai multe, mult mai multe exemple de acest gen. Totul, exclusiv datorită islamismului și a învățăturilor sale josnice. Asta este cu adevărat, complet și pe deplin o ură față de viață și dezgustător pentru programul de bază. Este o boală care infectează omenirea.

Pedofilia și violul sunt o temă comună în toate religiile inamice. Asta spune multe.

Trebuie să ne luptăm cu tot ce putem pentru a distruge aceste minciuni oribile.

* Vreau să adaug aici, acest comportament nu este normal pentru oamenii gentili pe care islamismul îl forțează în ziua de azi. Aceste comportamente au fost întotdeauna naturale pentru evrei, de la care minciunile bolnave și perverse ale tulpinii islamismului. Mintea și sufletele oamenilor gentili au fost corupte și murdărite de aceste minciuni bolnave, și acționând ca pedofilia și violul sunt rezultatele acestei degenerări spirituale.

Trebuie să înceteze!

Islamul este o minciună și o farsă lipicioasă și periculoasă asupra omenirii!

https://www.seruah.com/pedofilie-si-viol-frecventate-si-acceptate-in-islamism.html

10 domenii în care postmodernismul Îşi exercită influenţa cu putere

Poate că postmodernismul îşi găseşte sursa de provenienţă la intelectualii şi savanţii necredincioşi ai vremii, dar cu acesta te vei întâlni în viaţa ta de zi cu zi indiferent de mediul social în care trăieşti. Postmodernismul a influenţat toate păturile sociale. Mai jos, sunt menţionate 10 domenii în care are o puternică influenţă şi în care modifică valorile tradiţionale ale societăţii.

1. Educaţie/Învăţământ

În şcolile publice profesorii nu mai sunt cei care transmit informaţie copiilor. În schimb, aceştia le “facilitează” copiilor dobândirea informaţiei şi-i lasă pe ei să-şi formeze cunoştinţele. Metodele de predare s-au diversificat foarte mult şi există într-adevăr programe care se fac vinovate de această perspectivă postmodernistă. La urma urmei, informaţia se poate obţine şi pe altă cale, cum ar fi telepatia, vizualizarea, ghicirea, etc.? De ce să impunem o singură cale?

2. Sănătate

Piaţa este populată cu oferte de medicină alternativă. Există bioenergeticieni, bio-terapeuţi, unii care sunt licenţiaţi chiar de Ministerul Sănătăţii (unii poartă chiar titluri de doctori) şi au deschise cabinete “medicale” în toată ţara şi pentru care au obţinut “toate aprobările”! Ceea ce în trecut era considerat pură superstiţie în medicina tradiţională, azi a ajuns să aibă aceeaşi atenţie, dacă nu cumva mai mare, din partea publicului. Cine n-a auzit de medicina ayurvedică, sau de atingerile terapeutice? Ei bine, retorica postmodernistă a pavat calea introducerii lor în practica medicală consacrată.

3. Ştiinţă – S-a ajuns astăzi să se creadă că prognoza astrologică a zilei sau horoscopul sunt rezultatul cercetării ştiinţifice tradiţionale! Dar, astrologia nu-i totuna cu astronomia!

4. Psihoterapie – Ceea ce crede psihiatrul că este sursa tulburării mentale poate fi determinat arbitrar…

5. Religie

Noua toleranţă religioasă aflată la ordinea zilei interzice punerea la îndoială, judecarea sau evaluarea afirmaţiilor vreunei credinţe pentru că mai ales în acest domeniu se spune că suntem complet lipsiţi de orice criteriu obiectiv de determinare a adevărului!

Există totuşi o excepţie! Nu-i nimic greşit să cenzurăm mesajul Evangheliei care susţine adevăruri absolute şi face afirmaţii exclusiviste cum ar fi că Isus este singura cale la Dumnezeu?! Acesta este calificat fundamentalism şi împotriva lui orice măsuri sunt legitime. A sosit momentul să li se dea cuvântul minorităţilor religioase, mai ales celor de provenienţă orientală!

6. Istorie

Nu ne mai interesează neapărat ce s-a întâmplat în trecut. Cine oare ar putea să ni-l redea obiectiv? Acum manualul alternativ de istorie este soluţia la istoria revizionist comunistă a deceniilor trecute. Este bine?

În plus, ţelul istoriei nu este acela de a oferi lecţii pentru ca posteritatea să nu mai repete greşelile trecutului, ci este de a da glas strigătului celor asupriţi, fie ei indieni americani, negri, fie ale popoarelor fostelor ţări coloniale, sau ale muncitorimii, ş.a.m.d.

7. Literatură

În trecut se credea că literatura este un mod de a comunica. Autorul lua creion şi hârtie şi producea un text care comunica nişte propoziţii cititorului. Astăzi, teoria literară postmodernistă l-a pus pe cititor să desluşească ce sens doreşte, sau poate găsi singur în opera literară. Cititorul produce şi interpretează noile înţelesuri ale ei. Este ca şi cum ar privi o pictură. Epoca absurdului este la ea acasă în literatură! Nu mă refer deloc aici la science-fiction!

 8 Artă – No comment!

 9. Interpretarea biblică – Fiecare interpretează diferit Biblia şi există mai multe şcoli teologice de interpretare. Cuvântul scris nu mai este autoritatea finală care să dicteze interpretarea. Ce poate să însemne pentru mine este tot ceea ce mai contează şi singurul lucru care-l putem afla!

10. Legislaţiile şi guvernarea

Recenta mişcare din România de emancipare politică a homosexualilor, care nu este totuna cu eliberarea lor de constrângerile legale ale articolului 200 din Codul Penal, şi-a promovat retorica la nivel de politică. Astfel, dacă poate deveni un delict (conform postmodernismului deja se afirmă că este unul moral!) să evanghelizezi membrul unei alte religii (prozelitism?), homosexualul care merge la un liceu şi poate vorbi în cadrul unei dezbateri (fie şi televizate) despre stilul său alternativ de viaţă, nu înseamnă acelaşi lucru în “ochii” (intenţionat legaţi) ai legii!

“Corect din punct de vedere politic” a devenit cuvântul de ordine al guvernelor recente din multe părţi ale lumii. Termenul este îndeosebi drag politicii americane din care şi este importat. Acum toată atenţia pare să fie acordată numai emancipării minorităţilor etnice, sociale, sexuale, şi de orice alt fel, în timp ce marea majoritate este neglijată în actul de guvernare. A “place” Europei, a devenit un interes naţional la noi, nu?

Articolul de faţă reprezintă o anexă a materialului intitulat, “Confruntarea creştinului cu spiritul postmodernist al veacului”.

https://www.rcrwebsite.com/postmod10.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/10-domenii-in-care-postmodernismul-isi-exercita-influenta-cu-putere/

PROIECT DE VIZIUNE PENTRU DEPARTAMENTUL DE PASTORALĂ

Mă numesc Samuel Tuțac și sunt născut în Făget, județul Timiș, pe 17 Aprilie 1966. Am crescut în Coșteiul de Sus într-o familie de credincioși baptiști și de mic m-am implicat în slujire. L-am primit pe Domnul Isus în primăvara anului 1984 și am fost botezat pe 17 Iunie 1984, la Biserica Baptistă nr. 2 din Timișoara, de către fratele pastor Ion Râncu. De 30 de ani sunt căsătorit cu Simona și avem 4 băieți între 8 și 28 de ani, o noră și o nepoată.

Am studiat Psihologia la Universitatea Tibiscus din Timișoara și Teologia la Institutul Teologic Baptist din București. Am obținut un Master of Ministry la Covington Theologial Seminary și  Doctoratul în Teologie la Universitatea din București cu tema: Dinamica lucrării cu tinerii în bisericile locale: o analiză biblică, istorică și metodologică. Între anii 1992-2018 am slujit ca păstor la Biserica Baptistă Betel din Timișoara, iar din noiembrie 2018 slujesc ca păstor al Bisericii Baptiste Providența din Timișoara. Din anul 1995 (cu o pauză de 4 ani) am fost membru în Consiliul Uniunii Baptiste.

Am slujit ca și Coordonator al Departamentului de tineret al Uniunii Baptiste, două mandate ca și vicepreședinte al Comunității Timișoara, un mandat ca și președinte al Comunității Baptiste Timișoara și un mandat ca și vicepreședinte al Uniunii Baptiste. Am scris: Pași pe calea credinței, Pledoarie pentru puritate, Liber pe contrasens, Este vremea pentru o nouă reformă, Păstorul și Biserica. Am organizat conferințe, tabere, misiuni în țară și străinătate, am predicat în biserici, am conferențiat în școli și în universități din țară și din străinătate, am înregistrat materiale video sau audio, am participat la diferite emisiuni TV, m-am implicat activ în pregatirea, promovarea și organizarea referendumului pentru familie.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru chemarea Sa suverană, pentru harul și puterea de slujire din ultimii patru ani. De asemenea, mulțumesc păstorilor, fraților și surorilor din bisericile baptiste pentru tot acest timp. Nu despre anii care au fost vreau să vorbesc, pentru că “judecata este a Domnului”, ci despre anii care vor urma si despre o viziune pastorală de restaurare, reformare și reînviorare a bisericilor baptiste.

Pentru revitalizarea lucrării bisericilor baptiste este nevoie de o implicare activă, masivă, de participarea cu resurse și voința a cât mai mulți credincioși care împărtășesc aceleași principii și care contribuie împreună la valorile și bunăstarea comunității în care trăim. Credința mea este că schimbarea începe cu fiecare dintre noi, începe cu puterea, coeziunea și energia fiecărei grupe de vârstă și a fiecărui departament de slujire din bisericile noastre. Avem nevoie cu toții de reafirmarea misiunii bisericilor, de o viziune clară, de obiective biblice pe termen scurt, mediu și lung și de o strategie realistă, practică și verificabilă.

Înainte de orice, bisericile baptiste trebuie să caute călăuzirea Domnului pentru a redobândi dedicarea membrilor și pentru a recupera dinamismul care în unele locuri s-a pierdut. Bisericile baptiste trebuie să-și dorească o viziune biblică pentru viitor și o strategie  prin care pot recâștiga încrederea și implicarea fiecărui membru, atât a tinerilor care caută un creștinism viu și autentic, cât și a celor mai în vârstă pentru care istoria și tradițiile sănătoase sunt foarte importante.

Cred că primul test al generației actuale de conducători este acela de a fi realiști, de a arăta de ce suntem în stare și mai ales de a arăta că înțelegem toate năzuințele și așteptările fiecărei generații și în special a noii generații. Fac parte dintr-o generație de slujitori, care a făcut pasul în prima linie a conducerii mișcării baptiste din România, pe fundalul distrugerii încrederii în păstori cauzată de multe slăbiciuni și greșeli din trecut. Vrând, nevrând am fost cu toții atrași în această vâltoare care a dus la o criză de autoritate și o îndepărtare de la principiile biblice și doctrinare de conducere în unele biserici baptiste.

Trebuie să revenim la principiile biblice care i-au mobilizat întotdeauna pe baptiști, trebuie să revenim la modelul simplu de viață și comunitate creștină, la dependența totală de Cuvântul Scripturii și de Duhul Sfânt. Ca păstor baptist nu vreau decât să ne reafirmăm identitatea, să ne asumăm o direcție, să ne asumăm niște principii de acțiune, să avem o echipă de slujire la nivelul Uniunii Baptiste care să ducă un proiect din punctul A în punctul B și să fim solidari în a încuraja dezvoltarea, cu ajutorul lui Dumnezeu, de biserici biblice, dinamice și cu impact în generația actuală.

Acesta este drumul pe care cred că trebuie să mergem înainte și cred că trebuie să facem tot ceea ce ne stă în putință în zilele următoare pentru a ne aduna împreună și pentru a ne implica în lucrarea de slujire, conform cu darurile date de Duhul Sfânt fiecăruia. Îmi doresc să avem biserici conservatoare în teologie și practică, dar dinamice în închinare și slujire, să avem biserici intenționale, să avem curajul să predicăm o Evanghelie curată, să avem cutezanța să susținem principiile în care credem, să avem determinarea să mergem alături de Cristos pe drumul pe care ni l-am ales și să avem o identitate teologică clară.

Vreau să-i asigur pe cei care-i slujesc că în calitate de păstor și vicepresedinte al Uniunii Baptiste voi continua să lucrez alături de ceilalți frați din echipă pentru a imprima bisericilor baptiste o imagine de biserici sănătoase, serioase, focalizate pe problemele reale ale oamenilor, decise să răspundă așteptărilor acelora care cred în principiile și valorile biblice, decise să răspundă așteptărilor oamenilor pierduți care au nevoie de Evanghelia harului lui Cristos, dar mai ales decise să-i aducă glorie lui Dumnezeu prin viața și slujirea lor.

Cu ajutorul Domnului doresc ca în următorii patru ani să mă implic în:

1. Organizarea unor întâlniri anuale cu vicepreședinții cu pastorala din Comunitati pentru consultare și armonizarea viziunii lucrării pastorale. În ceea ce privește coordonarea Comisiei pastorale a Uniunii consider că este nevoie de claritate, dragoste, fermitate și mai multă disponibilitate în rezolvarea problemelor. Sprijinirea organizării și a validării coordonatorilor departamentelor de surori, copii și tineret la nivelul Uniunii.

2. Dezvoltarea unui program de consiliere și asistență pentru pastori și misionari, prin intermediul Comunităților. Doresc să încurajez Comunitățile să gasească resurse pentru angajarea cu jumătate de normă a unui pastor al pastorilor (posibil un pastor pensionar) care să fie la dispoziția Comunității, pentru a-i ajuta spiritual și în diferite slujiri pe pastorii în nevoie.

3. Organizarea anuală a unei conferințe pastorale în care să ne încurajăm unii pe alții și să învățăm unii de la alții. De asemenea consider utile conferințele zonale cu pastorii și lucrătorii. Împreună cu Departamentul surorilor din Uniune doresc să avem anual un eveniment pentru soțiile pastorilor. Să ne implicăm ca și Comitet executiv al Uniunii în organizarea unor săptămâni de trezire spirituală pentru bisericile din Uniune cu accent pe: Cuvânt, rugăciune și cântare comună cu scopul de a încuraja creștinii la o trăire mai înaltă cu Domnul.

4. Pregătirea unei strategii de mobilizare la rugăciune a Bisericilor din Uniunea Baptistă. Ca și exemplu propun un program intitulat: 50 de zile de har pentru România, care să se încheie cu adunări de rugăciune, în bisericile mai reprezentative din fiecare Comunitate. Doresc să punem la punct o bază de date pentru rugăciune și o comunicare mai eficientă între pastorii din țară prin intermediul Comunităților.

5. Dezvoltarea unor programe de ucenicie la nivelul Comunităților și al Bisericilor. Încurajarea păstorilor la un studiu al epistolelor pastorale cu toată biserica și tipărirea unui unui material pregătit în acest sens. Încurajarea grupelor de ucenicie în biserici și creștere de viitori slujitori. Încurajarea tinerilor cu potențial să se dedice total în slujire și să se pregătească în seminariile noastre.

6. Accentuarea catechezei pentru noii convertiți, înainte de botez. Am scris deja un material în acest sens și am pregătit un material de ucenicizare a noilor botezați care poate fi însușit de bisericile care doresc. Voi milita pentru păstrarea nealterată a învățăturii Scripturii, pentru întărirea și afirmarea identității baptiste într-un context ecumenic și tot mai secular. Promovarea predicării biblice în bisericile din Comunitățile noastre, în special prin echiparea păstorilor și lucrătorilor. Seminarii specifice pe predicarea expozitivă ar fi o soluție și există resurse excelente.

7. Definirea unor poziții biblice și clare în legătură cu anumite aspecte doctrinare sau practici controversate. Trebuie să ne definim clar teologia Duhului Sfânt și să evităm căderea în extreme nebiblice, cu privire la lucrarea Duhului Sfânt. Formularea unor luări de poziție biblice și clare în legătură cu anumite aspecte din societate (homosexualitate, avort, ideologie de gen, încercarea de redefinire a căsătoriei) și prezentarea acestor poziții în presa creștină și seculară.

Cu ajutorul lui Dumnezeu doresc să fac parte dintr-o echipă de slujire formată din oameni credincioși, maturi spiritual și bine pregătiți care să muncească, care să ia decizii biblice, care să se roage și care apoi uniți, solidari să pună în aplicare aceste decizii. În felul acesta putem contribui la viitorul Uniunii Baptiste și la câștigatea pentru Cristos a noii generații. Prin mila și harul lui Dumnezeu, prin rugăciune, aprofundarea Scripturii și părtășie sinceră și transparentă, putem fi o echipă care să-și asume revitalizarea mișcării baptiste și care să încurajeze bisericile baptiste pentru a fi biblice, sănătoase, echilibrate și puternice.

Pastor Samuel Tuțac, Timișoara

PROIECT DE VIZIUNE PENTRU DEPARTAMENTUL DE PASTORALĂ

Despre MAREA noastră ÎNSĂRCINARE ca baptişti fârdeni

Am fost recent într-o misiune la Fârdea cu două maşini de fraţi şi surori lugojeni, iar pe drum m-am gândit care este de fapt marea însărcinare pentru mine şi toţi fiii Bisericii Fârdea. Am scris zeci sau sute de articole (cine mai stă să le numere?) – am scris vreo 20 de cărţi… cine să le citească?… Dar n-am reuşit – până acum – să scriu un mesaj pentru fraţii şi prietenii mei originari din comuna Fârdea, risipiţi pe toată suprafaţa judeţului/patriei/planetei – unul care să se potrivească şi să le meargă la suflet tuturor.  M-am tot gândit în nopţile mele de veghe şi insomnie cum s-ar traduce pentru noi, fârdenii, marea însărcinare: Să trimitem câte un misionar în China, Rusia, Afganistan? (că în Europa, America, Australia avem destui).

Apoi m-am gândit iarăşi mai atent şi mi-am zis: „Mergeţi în toată lumea” înseamnă din aproape în aproape: „din Ierusalim, Iudeea, Samaria şi până la marginile pământului”… Cu alte cuvinte (adaptat): Fârdea-Mâtnic-Gladne-Zolt-Drăgsineşti – (Hăuzeşti!) şi până la Nădrag, Făget, Lugoj, Timişoara… sau UNDE EŞTI. Dar voi veţi zice smeriţi: noi lucrarea asta am făcut-o toată viaţa; am mai spus câte-o poezie/cântat o cântare/rostit un îndemn sau o predică – din an în Paşti, sau mai exact la Rusalii, că atunci e ruga, eveniment care-i adună pe toţi fiii satului de pe şapte hotare, cu mic şi cu mare. Dar care sunt pentru noi „marginile pământului”: vreun sat de munte, sau unul pe ţărm de mare?, că pământul e rotund şi nu are capete, colţuri, ca o faţă de masă.

… De aceea m-am tot gândit  şi m-am scocotit cum e mai bine să fac: să aştept până la următoarea rugă – care va fi să fie prin mai-iunie 2019 – sau să scriu un articol care, postat pe internet, să poată fi citit în Florida, California, Australia… (Când, în 1999 am fost invitat insistent în Florida de familia Povian, mi-am zis mai întâi: cum să mă duc, că pierd o grămadă de bani, iar eu plecasem în State la muncă, nu la plimbare. Dar apoi m-am uitat pe hartă şi m-am gândit cât o fi costând o excursie Fârdea-Florida şi când voi mai avea eu acest prilej!? Bătrânul pastor Ioan Lupulescu, patriarhul Bisericii, spunea aşa: cine n-a văzut Florida, n-a văzut America.) … Care ar fi aşadar, pentru noi, la acest sfârşit de ciclu existenţial, marea însărcinare? Bătrânii Bisericii au trecut de 80, noi cei „tineri” (tineri odinioară, care ne-am păstrat doar tinereţea spiritului), am trecut de 60…

Oare cine mai ştie că, iniţial, în anul 1900, Biserica Fârdea avea aproape 100 de suflete – 60-80 de membri în orice caz – iar fraţii se adunau în casa lui Radu Tărăbuc? Dacă treci pe stradă cu maşina înspre Montana, iubite frate tânăr – pastor, sau membru simplu – uită-te cu atenţie la fereastra de lângă poarta casei cu pricina: Acolo se adunau fraţii noştri: „bătrânii noştri de pe vremuri”… În anul 2000 am sărbătorit 100 de ani de existenţă, iar acum 10 ani, în 2008, 100 de ani de când s-a ridicat clădirea Bisericii care, trecând prin repetate renovări, stă în picioare şi azi. În curând – dacă între timp nu vine Domnul – vom avea aniversarea de 120; suntem, aşadar, una dintre cele mai vechi biserici de zonă. Dar câţi fraţi vor mai fi în viaţă atunci sau membri activi, când comunitatea a scăzut la 30-40 de membri? Ne pasă nouă de lucrarea începută la Hăuzeşti şi abandonată, după ce şi cei trei membri originari de acolo au trecut la Domnul?

… Cred că te-ai prins, frate sau soră, tineri sau mai puţin tineri, ce vreau să spun: traseul „micii însărcinări” trebuie refăcut în sens invers: Timişoara (Lugoj) – Fârdea etc.: satele aprţinătoare ale comunei, inclusiv Hăuzeşti, chiar dacă e în altă direcţie, spre Nădrag şi nu spre Făget, cum sunt celelalte. Păcat că s-au scos autobuzele: Timişoara-Tomeşti, Lugoj-Hăuzeşti. (Când am zburat prima dată spre State, pe avionul mic de pe linia aeriană Timişoara-Viena, am avut senzaţia că mă aflu chiar pe autobuzul nostru de Hăuzeşti; aşa de tare se scutura avionul, cu toate fiarele de pe el pe drumul de ţară neasfaltat.) Marea Însărcinare pentru mine şi tine, frate şi soră, înseamnă să mergem mai des acolo, acasă, fiindcă una singură este în viaţă casa omului: cea în care s-a născut. Cealaltă, fie la Timişoara, fie la Sacramento, la Roma sau Viena este „casa melcului”!

Înseamnă să-ţi faci anual un plan „de bătaie”, prin care să atragi oaspeţi în zonă – la lacul „Surduc”, acumulare făcută peste pământurile fârdenilor; să-i aduci la tine acasă şi la Biserică. Nu să-i ţii împreună cu tine acasă, ci să-i aduci neapărat la Biserică! De atâtea ori fârdenii vin să-şi viziteze părinţii şi rudele şi stau acasă cu toţii, în loc să vină cu in corpore la Casa Domnului. (Eventual, la Căminul Cultural, dacă poţi organiza vreo evanghelizare. „Poate” – adică sigur – că primarul va da aprobare!) Să te gândeşti, din când în când, la un pastor evanghelic pe care să-l inviţi periodic să predice, la amvonul Bisericii sau la evanghelizare.

Să-i mai vizitezi – să-i îndemni – şi pe foştii tăi fraţi botezaţi care au uitat legământul şi nu mai prea dau (defel) pe la Casa Domnului; eventual când e Cina. Am avut recent o discuţie co vecină „bisericoasă” care stătea vineri seara pe bancă alături   de-o soră. Când le-am chemat să vină la Biserică, sora zice: Roagă-te şi pentru noi. Iar cealaltă: eu mă rog mai mult decât tine! Atunci mi-am amintit de colindul străvechi care zice, cântat şi noi în copilărie, când mergeam cu colinda alături de copiii din sat:

Crâşmele sunt toate pline
La Biserică nu-i nime’
Popa şi doi cântăreţi
Ăştia sunt creştinii tăţi!

… Tot un fel de sarcină creştinească este să pui şi din zeciuiala ta deoparte pentru realizarea acestor proiecte, sau a altora mai îndrăzneţe. Cineva s-a jertfit şi a renovat Biserica, a făcut-o ca pe-o mireasă gata pregătită pentru răpire. Dar, din păcate nu clădirea aceasta cu ziduri va fi răpită, ci aceea făcută din pietre vii. O „echipă” de americani (de-ai noştri, plecaţi peste Ocean), care n-a mai trecut de mult pe-acasă, s-au mirat tare când au văzut ce bine arată interiorul Casei Domnului de la Fârdea. Dar interiorul sufletelor noastre?? Marea însărcinare care ne revine nouă este să… treci mai des pe-acasă (frate Puiule, Nelule-Nele-şi-Neluţule) să vezi de ai tăi, a ta mamă – şi, în egală măsură de Biserica-mamă! Ce te face să crezi că eşti mai util sau de neînlocuit, dacă ţii ora de rugăciune la Lugoj sau Timişoara, când ai putea să conduci serviciul divin la Fârdea?

Referindu-ne acum, pe scurt la câteva pricipii ale unei evanghelizări sănătoase, am putea preciza următoarele: Ar trebui mai întâi să ne rugăm pentru ei (cei „dinafară” – dinafara bisericii noastre); nu să-i tot ameninţăm cu iadul, crezându-ne mai buni ca ei. Sau să avem impresia că deţinem monopolul mântuirii, că reprezentanţii altor culte  sunt pierduţi. Multora, din acest popor care se crede majoritar creştin, li se pare jignitor chiar termenul de evanghelizare, care presupune o ignorare totală a principiilor biblice; or poate că unii din cei dinafară au nevoie doar de un sprijin moral şi spiritual, de o completare la ucenicizare. Poate că ar trebui să le oferim, pur şi simplu, o cale mai bună, fiindcă şi ei au un Dumnezeu (în fond acelaşi!) şi o biserică strămoşească, mai veche decât a noastră.

Când tata o supăra mai tare ca de obicei, mama avea o vorbă: „Tu mă bagi talpă la iad! (poate că, fârdeni get-beget, aţi auzit-i şi Dvs. cândva). Un şofer de taxi cu nevasta pocăită a primit într-o bună zi de la un tânăr un Nou Testament. La coborârea din maşină, după ce a plătit, acesta i-a spus doar atât: „Dumnezeu te iubeşte!” Iar omul nostru s-a pocăit. Şi nevasta, nedumerită: De mine de ce n-ai ascultat, când te-am bătut la cap atâta amar de ani?… Iar el răspunde: Păi, tu m-ai jignit mereu, spunându-mi cât sunt de rău, de parcă eu nu ştiam acest lucru; m-ai ameninţat tot timpul cu focul iadului. Nu mi-ai spus niciodată că şi pe mine mă poate iubi Cineva! Da, dragilor, de multe ori uităm faptul că Dumnezeu nu este (numai) fulgere, foc şi cutremur; ci şi susur blând şi subţire….

_*

Marea Însărcinare pentru fraţii păstori care au trecut vreodată pe la amvonul Bisericii Fârdea (Gigel Olariu, Nelu Tuţac, Dan Maleş, Jean Chiforeanu, spre a-i cita doar pe câţiva) este să-şi amintească din când în când baia răcoroasă pe care au făcut-o în lac, partida de fotbal pe care au tras-o pe terenul de lângă pepinieră – şi, de ce nu?, sarmalele gustoase… Dar în primul rând atmosfera duhovnicească din Casa Domnului, fiindcă fârdenii sunt ascultători buni şi receptivi. Mulţi dintre ei – ba parcă toţi cei enumeraţi – au „sărit” peste Baltă parcurgând distanţe cândva inimaginabile: au atins „peretele” de la capătul Pămîntului… Au predicat la Roma, Viena, L.A. sau Hollywood de Florida. Dar acum, ca înotătorul care atinge capătul de culoar în bazinul de înot, îi îndemn să se întoarcă înapoi de unde – şi ei – au plecat: în bisericile de la sat. Din satul lor – dar şi din alt sat!

Tot la fel tu, frate mâtnicean, glămnari sau fârdean, surducan, care mă citeşti în Australia, SUA, Canada eşti îndemnat – de Duhul lui Dumnezeu – să mai laşi alergarea aceasta interminabilă după cele pământeşti şi să-ţi aduci aminte de casă; de faptul că într-o zi te vei întoarce ACASĂ (în cer) şi vei fi întrebat cât ai lucrat sau misionat pentru biserica de unde-ai plecat; din comuna de unde-ai plecat (pentru că Fârdea a fost şi este centru de misiune). Gândeşte ca un om care-a avut un accident de maşină ce l-a ţinut luni întregi imobilizat la pat. Ţintuit de un pat special, cu piciorul legat, omul nostru de câte ori nu şi-a spus: Vezi tu Ioane, Ionuţule, când am fost sănătos şi întreg, de câte ori n-am lenevit duminica în pat, duminici la rând. Iar acum, cât aş mai vrea să pot merge, să parcurg pe picioarele mele cele câteva sute de metri până la Biserică!

Dar nici cei bătrâni sau neputincioşi nu sunt scutiţi de marea însărcinare. Ei ar trebui să spună aşa, chiar dacă i-au lăsat picioarele aproape definitiv: Cât mă mai ţine Dumnezeu în viaţă  n-am să uit Biserica-mamă, am să mă rog pentru ea în fiecare zi. Roagă-te, frate, zi sau noapte – dacă ai insomnii repetate – mai punând de-o parte şi ceva „mălai” în vreo „traistă”, pentru înaintarea lucrării misionare la sate, din pensioara aceea de o sută de dolari…

Aşadar, îndemnul meu final este: haidem înapoi acasă, fraţilor. Petreceţi-vă concediul la Fârdea – la Lacul Surduc – pe Valea Gladnei sau Zolt. Sunt în zonă splendide pensiuni unde vă puteţi strica banii – de ce să-i îmbogăţiţi pe alţii?! (Iar dacă vreţi să postiţi într-un cadru natural dăruit de Dumnezeu, vă va fi cu atât mai mult de folos). Dar să nu uitaţi trei lucruri – de la David Nicola cetire – : Cartea Domnului, Casa Domnului, Ziua Domnului. Dumnezeu să vă  cerceteze în toate aceste aspecte pe care am încercat eu aici, după puteri, a le releva. El vă ajute în toate. Amin.

Remus Valeriu Giorgioni

Despre MAREA noastră ÎNSĂRCINARE ca baptişti fârdeni