„Postmodernismul nu-L neagă pe Dumnezeu, Îl ironizează“ / Gheorghecristian Popa, 18 Decembrie 2009

download-1

„Postmodernismul nu-L neagă pe Dumnezeu, Îl ironizează“ /

 

Gheorghecristian Popa, 18 Decembrie 2009

Astăzi, mai mult ca oricând, observăm că se duce o luptă acerbă împotriva învăţăturii de credinţă, în general, şi a spiritualităţii creştin-ortodoxe, în special. Prin glasul diferitelor concepte evoluţioniste, existenţialiste, hedoniste şi al libertinajului, societatea noastră vrea cu orice preţ să convingă omul să renunţe la demnitatea şi veşnicia pe care i le oferă şi i le asigură Biserica. Postmodernismul a furat omului adevărata identitate şi l-a expulzat într-o lume din care lipsesc sensul şi viaţa. Desconsiderând şi discreditând veşnicia omului alături de valorile sale religioase şi culturale, lumea contemporană postmodernă reduce realitatea la aici şi acum. Un interviu cu pr. dr. Daniel Enea, lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Timişoara.

Tot mai multe curente ideologice îşi fac apariţia şi influenţeză societatea care, până nu demult, îşi avea un filon trainic în cultura şi spiritualiatea creştină. În acest context se vorbeşte tot mai mult de postmodernism. Definiţi, vă rog, pentru început, noţiunea „postmodernism“.Pentru a înţelege cât mai bine ce este postmodernismul, ce înseamnă a fi postmodern, să vedem ce este modernismul, ce înseamnă a fi modern. Cuvântul „modern“ îşi are originea în latinescul „modo“, care înseamnă „chiar acum“. Postmodern înseamnă deci, ad litteram, „după chiar acum“.Aşadar, prin modernism înţelegem însuşirea de a fi modern, caracterul a ceea ce este modern, atitudinea modernă; preferinţa (uneori exagerată) faţă de tot ceea ce este nou, modern. Modernismul, ca tendinţă (curent) în literatura şi arta secolelor alXIX-lea – alXX-lea îşi are specificul în negarea tradiţiei şi susţine principii de creaţie noi.În acest sens, modernul este întotdeauna post-ceva…Da. Modernismul este întotdeauna, din punctul de vedere istoric, într-o luptă cu ceea ce a fost imediat înaintea sa. Modernismul sfârşeşte prin a se lupta cu el însuşi şi astfel devine inevitabil postmodernism. Aşadar, postmodernismul apare ca o consecinţă, respectiv, ca o continuare a modernismului, dar şi ca o realitate ce se opune modernismului prin unele aspecte proprii; deci, continuare a modernismului, dar şi o reacţie deconstructivistă la adresa modernismului.În drumul de la modernism spre postmodernism, „deplasarea“ a înlocuit ierarhia valorilor culturale şi spirituale aflate în disensiune şi continuă proliferare; s-a extins geografia conflictului, iar prezentul a fost devastat de „războaie culturale“, care au condus la nevoia presantă de a reafirma ordinea socială a lucrurilor.Deci postmodernismul este o reacţie împotriva modernismului.Într-adevăr, dacă modernismul vorbea despre o realitate universală, despre puterea nelimitată a raţiunii, despre un adevăr obiectiv, pe care-l garanta raţiunea, negând într-un fel rolul tradiţiei, postmodernismul nu mai neagă vehement şi categoric tradiţia. În postmodernism, tradiţia este invocată şi acceptată, dar nu pentru a fi luată ca reper valoric, ci mai ales pentru a fi ironizată, caricaturizată, minimalizată, adaptată la forme, expresii şi structuri care sunt, de fapt, netradiţionale, antitradiţionale. Se poate vorbi de o adevărată ură şi violenţă, sub multe aspecte, faţă de tradiţie şi faţă de ceea ce este spiritualitatea religioasă în cultură şi, în special, cultura creştină.Postmodernismul se defineşte astfel în căutarea unor noi viziuni şi orizonturi. Se recomandă soluţia de a rezista chiar fără alternative, a încerca reconstrucţia posibilă, pentru a evita fragmentarea socială şi tensiunea nihilistă. Postmodernismul, după cum sesizează IPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi exarh patriarhal, se încadrează în critica şi evoluţia certitudinilor convenţionale şi a „paradigmelor cu caracter universalist, ceea ce înseamnă: dereglarea sistemelor filosofice şi a fundamentelor religioase, dislocarea şi destructuralizarea instituţiilor tradiţionale, convertirea conceptelor teologice (de pildă, teologia feministă), a limbajului şi a simbolismului filosofic şi cultural“.

„Postmodernismul Îl închide pe Dumnezeu în spaţiul său“Ca orice curent ideologic, postmodernismul penetrează diverse domenii culturale: literatură, artă, arhitectură ş.a. Ce prejudicii aduce postmodernismul pe plan teologic?Postmodernismul neagă doctrinele cu valoare universală, paradigmele unice, crezurile gata făcute, limbajul şi simbolica impuse de un centru unic. Postmodernismul respinge, pe de o parte, transcendenţa şi absolutul lui Dumnezeu, dar, pe de altă parte, şi contingenţa sau neutralitatea lumii. Se afirmă că legătura dintre Dumnezeu şi om este discontinuă, iar de aici se explică şi derivă pluralismul religios, diversitatea, spiritualitatea individualistă, religiozitatea populară. În postmodernism, credinţa, ca valoare religioasă absolută, este permanent pusă la îndoială. Pe plan religios, postmodernismul nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar nu se duce să-L cunoască, să-L descopere, ci caută să-L închidă pe Dumnezeu în spaţiul său.Atunci, cum caracterizaţi omul postmodern?Omul postmodern este pândit la tot pasul de pericole, căci peste tot este asaltat de cei ce cred că „totul este permis“ şi nu au respect pentru viaţa umană, fiindcă sunt postmoderni, şi a fi postmodern înseamnă a nu mai crede în Dumnezeu şi nici în valoarea omului creat după chipul lui Dumnezeu şi cu infinite posibilităţi de a ajunge la asemănarea cu Ziditorul său.Ca rezultat al nivelului slab, chiar subuman, la care a ajuns omul postmodern, el nu se mai bucură să guste din cultura adevărată şi nu mai poate crea o cultură autentică. Acest lucru explică suferinţa multor tineri de astăzi. Aceasta nu cere un mare efort în actul creaţiei şi nici în cel de receptare, dar nici nu hrăneşte spiritul. Suferinţa provocată de neputinţa potolirii setei după Absolut, Adevăr şi Viaţă, sădită în om prin actul creaţiei – ca destin al său -, după înălţimile de dincolo de lumea naturală, îl face pe omul postmodern să devină prea adesea, şi tot mai mult, victima surogatelor: alcool, droguri, sex, prostituţie, aventură, lux, violenţă, pornografie, internet etc. Dar acestea nu ţin loc de Dumnezeu şi nu rezolvă problema fundamentală a omului – mântuirea.Negând valorile eterne ale credinţei creştine, refuzând Modelul Suprem – Hristos (Dumnezeu – Omul), unde mai caută omul postmodern modele?Printre oameni, dar, din cauza confuziei provocate de el însuşi prin nesocotirea Revelaţiei divine, omul postmodern se declară pe sine „măsura tuturor lucrurilor“ şi el hotărăşte ce este bine şi ce este rău. Aşa se face că el îşi caută şi găseşte drept modele de conduită persoane imorale, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, numai pentru că ele au fost declarate „megastaruri“ şi „superstaruri“. Toate aceste confuzii dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre frumos şi urât, dintre muzică şi zgomot, dintre operă de artă şi kitsch, dintre moralitate şi imoralitate sunt rezultatul indiferenţei faţă de Dumnezeu şi au generat răsturnarea scării de valori. De aceea, sfântul, ca prieten al lui Dumnezeu, este desconsiderat, iar starul, chiar dacă este imoral, este idolatrizat.Observăm, cu stupoare, cum postmodernismul a coborât omul în lumea obiectelor. Omul are un preţ şi este vândut la „bursa de acţiuni“ a acestor idei şi concepte însumate în postmodernism. Se vinde inteligenţa, se vinde trupul sau doar anumite componente şi organe. Omul este tranşat şi se ia din el doar ceea ce este necesar. Postmoderniştii doresc cu orice preţ ca omul să nu mai fie om, chip şi slavă a Sfintei Treimi. Vor să-l descreştineze şi să-l neopăgânizeze, aducându-l la starea de animal, obiect sau robot. În mai toată mass-media de astăzi se vorbeşte despre animalitatea umană: crime, desfrâuri, violenţă. Apoi, ştiinţa aduce o nouă provocare prin manipulările genetice, culminând cu clonarea umană – o ştiinţă fără de Dumnezeu. Iată doar câteva dintre rătăcirile şi căderile omului în faţa provocărilor postmodernismului.
„Postmodernismul distruge valorile în virtutea nonvalorii absolute“Pentru omul care a crescut şi trăieşte în realitatea postmodernă, deci care nu cunoaşte altă „doctrină“, care ar fi soluţia salvatoare?În faţa lui Dumnezeu, valoarea omului este aceeaşi, cea pe care a avut-o la creaţie. Cu toate căderile şi rătăcirile lui, cauzate de provocările postmoderne, omul rămâne tot chipul lui Dumnezeu. Singura soluţie pentru salvarea omului de la provocările postmodernismului este întoarcerea la Hristos, urmarea lui Hristos şi trăirea vieţii în Hristos. În Iisus Hristos ni se descoperă măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Credem aşadar că aceste probleme de criză puse de cultura postmodernă îşi vor găsi rezolvarea şi salvarea printr-o nouă cultură creştină, prin spiritu-alitatea ortodoxă, cea care îl are ca model pe Dumnezeu Omul – Domnul nostru Iisus Hristos, „care ieri, azi şi în veci este acelaşi“ (Evrei, 13, 8).Care sunt mijloacele specifice prin care Biserica acţionează ca răspuns la provocările postmodernismului?Biserica conţine destule mijloace pentru purtarea unui dialog, sub aspectul atât al problematicii aduse de postmo-dernism, cât şi al soluţiilor reale pentru ieşirea omului recent din criza şi căderile sale. Realismul antropologic al teologiei patristice, dar şi accentul pe dimensiunea duhovnicească sunt două aspecte de bază care se regăsesc în perspectiva îndumnezeirii omului. Aici se descoperă omul în toată amplitudinea staturii sale, de mediator sau sacerdot între Dumnezeu şi creaţie, între cer şi pământ, însă această perspectivă nu poate fi utilizată eficient dacă teologia şi morala rămân extaziate în faţa formelor gândirii patristice şi nu pătrund până la duhul sau conţinutul acestei gândiri. Părintele Stăniloae ne atrage atenţia spunând că „ne-am silit să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul nostru, aşa cum n-au făcut de al lor“. Conţinutul acestei perspective este destul de uşor de transpus în categoriile omului contemporan (dacă există dispoziţie şi voinţă), omul este natură şi persoană, creată după chipul lui Dumnezeu şi creat din ţărână, având o alcătuire fiinţială complexă, în care se întâlnesc nevăzutul şi văzutul, spiritul şi materia.În mod natural, omul tinde la asemănarea cu Dumnezeu, dar nu-şi poate întâlni destinul dacă nu iese din starea păcatului şi nu se angajează într-un efort de colaborare cu harul divin ce izvorăşte din Hristos în Biserică. Fiind creat după chipul Sfintei Treimi, el, omul, este deschis spre comuniune cu alte persoane. Spiritualitatea ortodoxă ca ţintă spre desăvârşire morală are la bază adevărul chipului şi asemănării, pe când postmodernismul se fundamentează pe negaţii şi eliminarea oricărui criteriu. Structura lui este parazitară, are permanentă nevoie de valori pe care trebuie să le distrugă. Imaginea pe care o creează este terifiantă: postmodernismul distruge valorile în virtutea nonvalorii absolute. Dar, oare, această nonvaloare nu devine ea însăşi criteriu şi valoare în postmodernism sau post-postmodernism?Ce se întâmplă cu cei care se identifică cu postmodernismul?Ar trebui să ne inspire doar milă. El a apărut ca o expresie a unei grave decăderi spirituale şi culturale. În numele postmodernismului sunt produse azi în cultură multe bazaconii şi chiar fapte detestabile. De aceea, atitudinea firească faţă de provocările ideologice postmoderniste nu poate fi decât una de categorică respingere şi distanţare. În faţa provocărilor secularizante sau pietiste ale zilei de astăzi, Biserica Ortodoxă nu trebuie să piardă din vedere nici o clipă că lumea tot mai tehnicizată, robotizată şi frustrantă, are nevoie mai mult ca oricând de spiritualitate, de comuniune şi de sfinţenie. Toate acestea îşi au izvorul nesecat în Sfânta Treime şi în relaţia sinergetică dintre Dumnezeu şi om prin Sfintele Taine, dintre lume şi cosmos. Cât timp omul rămâne ancorat şi statornic în această relaţie dată de harul dumnezeiesc, este ferit de a deveni străin de semenul său şi de sine însuşi şi poate tinde spre orizontul totdeauna deschis al transfigurării sale.În calitatea noastră de creştini şi mărturisitori ai valorilor spirituale şi culturale, avem datoria să respingem ferm şi categoric aceste provocări ale postmodernismului şi să ne facem din nădejde un mod de viaţă firesc. Personal, nădăjduiesc că toate aceste provocări vor avea un rol pozitiv, în a descoperi frumuseţea creştinismului, a lumii de la începutul mileniului al III-lea.
Crăciunul postmodern seamănă cu Saturnaliile Romei antice Spuneaţi că postmodernismul caricaturizează tradiţiile. Iată, ne aflăm în preajma marii sărbători a Naşterii Domnului şi oricine poate afirma că „nu mai este Crăciunul ca altădată“. Credeţi că stilul în care se sărbătoreşte astăzi Crăciunul este un produs al postmodernismului?Într-adevăr, Sărbătoarea Naşterii Domnului şi sărbătorile tradiţiei creştine au fost denaturate ori înlocuite cu serbări convenţionale. De cele mai multe ori, desacralizarea şi convenţionalismul au mers până la uciderea ideii de sărbătoare. S-a ajuns acum la sărbătorirea Crăciunului în stil saturnalian. Ştim că Saturnaliile erau zilele de serbare închinate zeului prosperităţii Saturn, în care abunda veselia vitalităţii. Era un fel de „nebunie religioasă“ şi un alt mod de a arăta dragostea de viaţă, voluptatea şi prosperitatea. După acel model, lumea creştină secularizată a transformat Crăciunul şi Anul Nou în serbări saturnaliene, cu explozii de vitalitate, cu răsfăţul mesei superbogate, cu sclipirile hainelor „de marcă“ sau cascadele de râs alimentate de fluide bahice. Bucuria Naşterii Domnului nu mai transpare în zâmbetul isihastic al creştinului împlinit şi mântuit obiectiv. Crăciunul contemporan nu mai trimite la adânca smerenie din peştera luminată şi blândă, plină de zâmbetul cald şi matern al Maicii Domnului. Chiar dacă nu se mai recunoaşte, Crăciunul trăit de omul postmodern nu mai este bucuria naşterii Pruncului, ci mai degrabă Saturnaliile Romei în haină creştină. Revenind la poporul nostru, care a trăit, şi nădăjduiesc că încă mai trăieşte, în modul cel mai sublim Evanghelia, el a ştiut să-şi exprime bucuriile marilor praznice împărăteşti într-un stil cu totul aparte, ce emană jovialitate sănătoasă şi multă moralitate. De aceea, trebuie să promovăm autenticele şi adevăratele tradiţii şi datini româneşti cu frumoasele colinde din această perioadă a anului, cu pregătirea duhovnicească prin post, intensificare a rugăciunii, milostenie ca dimensiune a iubirii aproapelui, spovedanie şi unirea reală cu Hristos în Euharistie.

VEGHETOR, TURN DE VEGHE.

download-1

VEGHETOR, TURN DE VEGHE. Termenul veghetor este traducerea cuvintelor ebr. sopehşi somer, sau gr. phyulax şi teron; turn de veghe este în ebr. mispa, migdal şi bahan. Turnurile de veghe erau folosite pentru două scopuri diferite în vremurile biblice: (1) Turnurile au fost construite din cele mai vechi timpuri (cf. Geneza 35:21) pe păşuni pentru a proteja vitele şi oile de animalele sălbatice şi de hoţi (cf. 2 Cronici 26:10; Mica 4:8). Este posibil ca asemenea turnuri să fi fost ridicate în vii şi în câmpuri de cereale pentru a apăra de hoţi (cf. Isaia 27:3). (2) Turnuri cu o structură mai complexă erau construite în sistemul de apărare al cetăţilor mai mari. Cel mai vechi turn israelit de acest gen cunoscut până în prezent a fost excavat de W. F. Albright la Tell el-Ful, citadela lui Saul. Este un turn cu colţuri, care formează o parte a zidului cazematei.

Este importantă şi descoperirea lui Albright la Tell beit Mirsim, în S Palestinei, constând din poarta unui turn şi o curte dreptunghiulară. Din această curte se putea intra în şase camere pavate, probabil pentru musafiri (*ARHITECTURĂ). Excavaţiile de la Tell en-Nasbeh arată că turnurile erau construite în zidul de apărare a cetăţii la intervale de 30 m şi ieşeau în afară cam 2 m. Turnuri pătrate au fost construite în perioada israelită veche, dar mai târziu au fost preferate turnurile rotunde. Irod a ridicat în *Ierusalim trei turnuri masive, numite Hippicus, Phasael şi Mariamne. Baza aşa-numitului „turn al lui David” este probabil ca să fie inclusă în turnul Phasael (8 m x 40 m). Citadelele migdal şi millo’(Judecători 9:6,20; 2 Samuel 5:9; 1 Împăraţi 9:15) erau un fel de acropolă într-o cetate întărită cu ziduri. Citadela era folosită ca un ultim loc de refugiu când cetatea era cucerită. Un exemplu bun de migdal a fost excavat la Bet-Şean (cf. C. Watzinger, Denkmaler, 2, 1935, foto 19-21).

În turnurile de veghe stăteau veghetori care aveau sarcina să observe acţiunile oştile împotriva cetăţii. Turnurile erau folosite de asemenea pentru a anunţa pe rege despre apropierea cuiva de zidul cetăţii (de ex. 2 Samuel 18:24-27; 2 Împăraţi 9:17-20). În vreme de ostilitate apropierea pericolului pe timp de noapte era un lucru de temut şi veghetorii aşteptau cu nerăbdare zorii zilei (Isaia 21:11). (*FORTIFICAŢII ŞI TEHNICA ASEDIERII.)

F.C.F.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/veghetor-turn-de-veghere.html

Pagina de Teologie  Dr. Bejamin Cocar, ROMANI GLORIFICAREA 8:14-39

Pagina de Teologie

Dr. Benjamin Cocar Pagina de Teologie este realizată de

 Dr. Bejamin Cocar,

Profesor Asistent de Biblie şi Teologie la Luther Rice Seminary, Georgia, USA

Pastor al Bisericii Baptiste Eben-Ezer

Site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer, unde Dr. Bejamin Cocar slujeşte ca pastor, pune la dispoziţia frăţietăţii meditaţii zilnice, care pot fi citite mergând direct la site-ul bisericii, sau prin site-ul Publicaţiei Baptiste de Apologetică.

Pentru cei care au posibilitatea să asculte predici, oferim frăţietăţii predicile fratelui Dr. Bejamin Cocar, care pot fi găsite pe site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer.

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

Începând cu luna decembrie 2005, vă prezentăm o altă temă la pagina de Teologie, cursul Romani predat de Dr. Benjamin Cocar la William Tyndale College in iarna anului 2000. Cursul de faţă este o analiză exegetică a cărţii Romani cu accent pe înţelegerea metodei lui Pavel de dezvoltare a subiectului cheie a neprihănirii lui Dumnezeu aşa cum se desprinde din tratarea sa a omului pierdut, naţiunea Israelului, şi creştinul. Atenţie specială se acordă unei înţelegeri a naturii vieţii victorioase a creştinului aşa cum apare în scrisoarea lui Pavel către biserica din Roma.

ROMANI

  1. GLORIFICAREA8:14-39
  2. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.
  3. Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!”
  4. Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.
  5. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.
  6. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.
  7. De asemenea şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.
  8. Căci firea a fost supusă deşertăciunii, nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o, cu nădejdea însă
  9. că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.
  10. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii.
  11. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.
  12. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui?
  13. Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.
  14. Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.
  15. Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.
  16. De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.
  17. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi.
  18. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.
  19. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?
  20. El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?
  21. Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!
  22. Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!
  23. Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?
  24. După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.”
  25. Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.
  26. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare,
  27. nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Pavel îşi continuă explicaţia sa despre viaţa nouă în Hristos, şi aduce poziţia credinciosului în familia lui Dumnezeu, arătând cine sunt cei care sunt glorificaţi.

Adopţia în familia lui Dumnezeu, 8:14-17

Cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu.

Pavel a întârziat în introducerea acestei imagini a calităţii de fiu a credinciosului până în acest punct, dar acum el introduce aceasta în contrast cu cei care trăiesc conform naturii lor păcătoase. Cei care sunt conduşi, controlaţi de Duhul sunt fiii lui Dumnezeu, ei aparţin familiei lui Dumnezeu. Fiii lui Dumnezeu nu numai că au Duhul Sfânt, dar ei urmează şi direcţia Lui.

Versetele 15 şi 16 reprezintă o clarificare a afirmaţiei făcută de Pavel în versetul 14. Duhul pe care l-au primit creştinii, nu este un duh de frică, frică de lege (Galateni 4:24; 5:1), ci Duhul dea adopţie, de calitate de fiu. Duhul Sfânt este Unul, şi El nu este un duh de frică, sau robie, ci de adopţie. În timpul botezului Duhului, 1 Corinteni 12:13, Duhul Sfânt a unit pe credincios cu Hristos, făcându-l părtaş în calitatea Lui de fiu. Duhul Sfânt nu ne-a trădat speranţele prin a ne supune la aceleaşi temeri (frica neliniştitoare) aşa cum am experimentat înainte, ci El s-a dovedit a fi Duhul de adopţie. Procesul de adopţie a început prin Isus Hristos, care i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage, „”Tatăl Nostru”, şi după învierea Sa i-a spus Mariei că El se va înălţa la Tatăl lor şi al Lui, Ioan 20:17. În aceiaşi idee, Pavel a scris bisericii din Corint, 1 Corinteni 2:12, „Noi nu am primit duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu”, şi lui Timotei, 2 Timotei 1:7, „Dumnezeu nu ne-a dat duhul de frică, ci de putere, şi de dragoste şi de o minte sănătoasă”. Duhul Sfânt ne permită să-l numim pe Dumnezeu aşa cum a făcut-o Isus, Tată. Adopţia nu implică inferioritate sau artificialitate, în special pentru cei din primul secol d. Hr. şi un fiu adoptat era un fiu ales în mod liber de tatăl său adoptiv pentru a-şi perpetua numele şi să-i moştenească averea sa.

Prin acest Duh noi putem striga Abba, şi numai prin acest Duh. Abba este un cuvânt aramaic care a era folosit de copiii mici, dar în vremea lui Isus a ajun să fie folosit mult mai intens, nemaifiind îngrădit vorbirii copiilor. Dar, „originea sa de bază şi de devotament nu a fost uitată, şi nu a fost folosită ca formă de adresare lui Dumnezeu în Iudaismul antic…” (Cranfield, p. 400). Abba o pater, se pare Pavel traduce în greacă cuvântul Abba. Pater înseamnă tată. Abba, Pater, apare de două ori în restul Noului Testament, Marcu 14:36 şi Galateni 4:6. Evreii nu foloseau termenul, dar Isus a făcut-o, şi creştinii din primul secol l-au folosit în închinarea lor. Hristos a adus o relaţie nouă, noi aparţinem familiei lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu. Mărturia interioară a Duhului ne dă asigurarea că suntem copiii lui Dumnezeu. Duhul nostru este punctul cel mai apropiat al omului cu Dumnezeu care este Duh Pur. În generare şi în toate materiile spirituale, Duhul Sfânt articulează cu spiritul omului, punctul lui cel mai apropiat cu Dumnezeu şi mijlocul constituţiei omului adaptate special pentru acel scop (Psalmul 51:10; Ezechiel 11:19; Ioan 4:29). Atât Duhul lui Dumnezeu şi duhul nostru aduce mărturie că suntem copiii lui Dumnezeu. Lumea nu ne cunoaşte pentru că nu l-a cunoscut pe Isus, dar noi ştim că suntem copiii lui Dumnezeu.

Dacă suntem copii, atunci moştenitori ai lui Dumnezeu, şi co-moştenitori cu Hristos, Galateni 4:7. Noi nu mai suntem robi, ci copii, şi în această poziţie suntem moştenitorii lui Dumnezeu, co-moştenitori cu Hristos. Privilegiul nostru nu vine independent de Hristos. Vom primi moştenirea pentru că Hristos o împărtăşeşte cu noi. Lui nu îi este ruşine să ne numească fraţii Lui, Evrei 2:11, dar El va împărtăşi gloria Lui cu noi. Glorificarea noastră este rezultatul glorificării Lui, Ioan 17.

Dar slava nu vine înaintea suferinţei. Hristos a suferit apoi El a fost glorificat; crucea a fost înaintea cununii. Pentru unii din afară, suferinţele noastre ar putea însemna că nu suntem în atenţia lui Dumnezeu. Cum am putea fi moştenitorii săi şi tot să suferim? Dar pentru noi, suferinţele sunt o pledare sigură a glorificării noastre viitoare cu el.

Speranţa glorioasă, 8:18-39

Adopţia în familia lui Dumnezeu asigură speranţa noastră viitoare. Pavel scria colosenilor, „Hristos în voi nădejdea slavei”, Coloseni 1:27. Slava ce va să vină întrece cu mult mizeria prezentului. Durerea este uşoară şi temporară când este comparată cu slava atotcuprinzătoare şi veşnică.

Pavel consideră că suferinţele prezente nu sunt vrednice să se compare cu slava viitoare care ne va fi revelată. Pavel avea suferinţe pe care nici unul dintre noi nu le-am putea pretinde, şi totuşi, slava viitoare este cu mult mai mare. Îmi amintesc de anii din cadrul regimului comunist din România. Încă din copilărie am avut de a face cu persecuţia şi frustrările. În timpul anilor de şcoală, şi în serviciul militar m-a urmărit securitatea, şi au încercat „să găsească greşeli în căile mele”, dar nu au putut. În cadrul anilor când am fost pastor tânăr m-au interogat, mă opreau pe diferite străzi, îmi confiscau permisul de conducere, autorizaţia de pastor, îmi ameninţau familia… sunt acestea oare vrednice de a fi comparate cu slava viitoare? NUUUUU!!! După câţiva ani am privit în urmă şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am putut să fiu părtaş al suferinţelor Lui. Prin toate acestea, harul Său a fost suficient pentru noi. Ce ne-a ţinut de fapt? Hristos în noi nădejdea slavei.

  1. O explicaţie, 8:19-30

Pavel explică în aceste versete ceea ce a spus în versetul 18 despre slava noastră viitoare.

(1) conţinutul slavei viitoare, v. 19 şi 21

Întreaga creaţie, creaţia ne-umană, aşteaptă cu nerăbdare ca fiii lui Dumnezeu să fie revelaţi. Dar nu numai atât, creaţia aşteaptă să fie eliberată.

Dumnezeu a blestemat pământul datorită păcatului lui Adam, Geneza 3:17-18, şi din acea vreme, întreaga creaţie aşteaptă revelaţia finală, parusia, a doua venire, a fiilor lui Dumnezeu.

Noul pământ şi noul cer care va fi creat pentru împărăţia veşnică, Apocalipsa 21:1-2, reprezintă eliberarea creaţiei din robia ei faţă de putrezire.

(2) contextul prezent dureros al slavei viitoare, v. 20, 22-27

Creaţia este supusă frustrării, ea este prinsă în starea căzută a omului. Dumnezeu a supus-o, căci El este Acela care poate supune în zădărnicie / frustrare, în speranţă.

Creaţia geme ca în durerile naşterii, Marcu 13:8, în mod clar un limbaj apocaliptic. Creaţia geme, la fel şi noi care suntem primele roade ale Duhului. Noi, creştinii care avem arrabon, arvuna, sau pledarea Duhului, Efeseni 1:14, sau inelul de logodnă ca garanţie a nunţii noastre viitoare. Noi aşteptăm, gemem, aşteptăm cu înverşunare adopţia noastră ca fii, răscumpărarea trupurilor noastre, învierea, 1 Corinteni 15; 2 Corinteni 4:7-5:10.

Căci în această speranţă noi suntem mântuiţi, nu am fost mântuiţi doar pentru această viaţă, ci şi pentru viaţa viitoare. Cine speră pentru ceea ce vede? Ceea ce vedem noi sunt „primele roade” ale Duhului, dar nu acesta este capătul, noi sperăm după ceva mult mai bun, şi noi aşteptăm pentru aceasta cu răbdare. În v. 23 noi gemem, dar acum în v. 25 aşteptăm aceasta cu răbdare.

Creaţia geme, noi gemem, dar acum, în v 26, Duhul geme. Nu suntem singuri în slăbiciunea noastră, Duhul ne ajută, El este Mângâitorul, marele Ajutător. El ajută prin a mijloci pentru noi, căci noi suntem slabi şi nu ştim pentru ce să ne rugăm.

Dumnezeu, care cercetează inimile ştie mintea Duhului. Gemetele Duhului nu sunt exprimate de cuvinte pentru că Dumnezeu cunoaşte mintea Duhului. Mijlocirea Duhului în dreptul nostru este în acord cu Voia lui Dumnezeu.

(3) certitudinea slavei viitoare, v. 28-30

Aceste versete sunt printre cele mai cunoscute versete din întreaga Biblie. Milioane de creştini din lume, din era creştină şi până acum, au folosit aceste versete ca o asigurare, o încurajare în situaţiile dificile. Şi noi ştim, suntem siguri, nu ne îndoim cu privire la adevărul că în toate lucrurile Dumnezeu lucrează pentru binele acelora care-L iubesc. Pavel a folosit cuvintele oidamen de, şi noi ştim, care sugerează că această declaraţie este în general recunoscută ca adevărată.

Întrebarea despre felul cum panta sunergei, lucrează împreună, ar trebui să fie interpretată, este complicată printr-o variaţie de tradiţii textuale. Unele texte au citirea mai scurtă, „toate lucrurile lucrează pentru bine…” dar alţii au, „pentru cei care-L iubesc pe Dumnezeu toate lucrurile lucrează…”.

Cranfield sugerează opt posibilităţi de a interpreta această problemă textuală:

(i) de a acceptat citirea mai lungă şi de a explica panta ca acuzativ al respectului (‚în toate lucrurile’, ‚în toate privinţele’);

(ii) de a acceptat citirea mai lungă şi de a explica sunergei ca tranzitiv şi panta ca obiect al ei (de exemplu, Sanday şi Headlam traduc: ‚face toate lucrurile să lucreze’, în timp ce versiunea RV pune pe margine ‚lucrează toate lucrurile cu ei’);

(iii) de a acceptat citirea mai scurtă şi de a oferi o Theos, explicând panta ca acuzativ de respect;

(iv) de a acceptat citirea mai scurtă şi de a oferi o Theos, explicând sunergei ca tranzitiv şi panta ca obiect al său;

(v) de a acceptat citirea mai scurtă şi de a lua panta ca subiect al sunergei;

(vi) de a acceptat citirea mai scurtă şi de a înţelege subiectul lui sunergei de a fi acelaşi ca subiectul ultimului verb din v. 27, anume, to Pneuma, explicând panta ca acuzativ de respect;

(vii) ca în (vi) dar explicând sunergei şi panta ca în (ii);

(viii) de a acceptat citirea mai scurtă cu corectura de panta către pneuma sau to pneuma (Cranfield, p. 425-480).

Opţiunea (v) pare cea mai bună. Toate lucrurile, ele lucrează împreună pentru spre bine dar numai al acelora care-L iubesc pe Dumnezeu. Lucrurile separate nu produc prea mult bine, şi majoritatea timpului noi nu părem să le îndrăgim, dar amestecate laolaltă de Tatăl nostru iubitor, ele lucrează pentru binele nostru veşnic.

Cei care-L iubesc sunt cei ‚chemaţi’ conform scopului Său. Nu chemarea generală, ci cea în vigoare.

Versetele 29 şi 30 susţin versetul 28. Cei chemaţi, sunt aleşi înainte de creaţia lumii, Efeseni 1:4; 2 Timotei 1:9. Cei pe care Dumnezeu i-a cunoscut mai dinainte i-a şi predestinat să fie conformaţi în asemănarea Fiului Său. Predestinarea se aplică numai celor mântuiţi, Dumnezeu nu respinge pe nimeni.

Cei care vor fi condamnaţi vor fi pentru că au refuzat să se încreadă în Hristos, Ioan 3:18-21. Scopul lui Dumnezeu este de a ne face ca Fiul Său, 1 Ioan 3:2; 2 Corinteni 4:4; Coloseni 1:15. Şi cei pe care i-a predestinat El, El i-a şi chemat, ei au răspuns şi El i-a justificat prin credinţa lor. Cei pe care i-a justificat El i-a şi glorificat. Deja! El nu aşteaptă până ce să facem noi ceva fapte bune, El deja ne-a glorificat! Romani 3:23 descria imaginea întunecată a omului lipsit de doxa lui Dumnezeu, dar acum cei justificaţi sunt doxazoo, slăviţi! În Romani 1:21 oamenii nu au doxazien, slăvit pe Dumnezeu, omul a eşuat să ofere Creatorului său slavă, dar Dumnezeu îl glorifică pe om. Glorificarea ultimă este conformitatea noastră faţă de imaginea Fiului lui Dumnezeu, glorificare care va avea loc „când îl vom vedea”.

Pavel Foloseşte „trecutul profetic” pentru a dovedi certitudinea glorificării noastre.

  1. triumful credinţei – nici o separare, 8:31-39

Această secţiune a fost numită „un cântec de victorie” (Dunn), „o concluzie atât faţă de secţiunea anterioară precum şi faţă de întregul argument al epistolei” (Cranfield). Este sigur să spunem că acesta poate sluji ca o concluzie dreaptă pentru întreaga carte, sau cel puţin pentru doctrinele expuse până acum. Acesta slujeşte şi ca o temelie puternică pentru tot ceea ce urmează.

(1) Dumnezeu de partea noastră, El este pentru noi, cine îndrăzneşte să fie împotriva?

(2) El nu şi-a cruţat Fiul Său – va reţine ceva de la noi?

(3) Cine va aduce vreo acuzaţie contra aleşilor Săi?

(4) Dumnezeu justifică – cine condamnă? Nimeni!

(5) Hristos a murit, El a fost înviat, El mijloceşte.

(6) Cine ne va separa de dragostea lui Isus Hristos?

(a) necazul?

(b) dificultatea?

(c) persecuţia?

(d) foametea?

(e) goliciunea – lipsa de haine?

(f) pericolul?

(g) sabia?

NU, în toate cele de mai sus noi suntem mai mult decât biruitori, dar nu prin noi înşine, ci prin Acela care ne-a iubit, Isus Hristos, Domnul nostru.

Ultimele două versete din Romani 8 reprezintă declaraţia personală a lui Pavel, sau aşa cum spune Dunn, „sună mai sus de crescendoul corului final şi apare vocea solistului încă o dată în nota credinţei care urcă” (Dunn, p. 512).

Sunt convins, vocea încrederii şi asigurării în promisiunile lui Dumnezeu, că nici:

(a) moartea,

(b) viaţa – două stări absolute

(c) îngerii,

(d) demonii,

(e) prezentul,

(f) viitorul – două stări de timp

(g) şi puterile – trei forţe spirituale

(h) înălţimea,

(i) adâncimea – două lumi relative

orice altceva, nu ne va separa de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus Domnul nostru. Credinţa lui Pavel este măreaţă. Nici o forţă, nici o situaţie, nimic nu poate să ne separe de dragostea lui Dumnezeu. Realităţile materiale sau spirituale nu vor predomina împotriva noastră. Termenii astronomici sunt utilizaţi de Pavel pentru a denota faptul că puterile astrologice cunoscute sau necunoscute, nu ne pot separa de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru.

continuare în numărul viitor…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_apr06.htm

 Istorie Creştină: Erezia Fantomei: A condamnat Conciliul de la Efes (431) Chiliasmul? Michael J. Svigel, Th.M., Ph.D. student, Dallas Seminary

download-1

 Istorie Creştină:

Erezia Fantomei:

A condamnat Conciliul de la Efes (431) Chiliasmul?

Michael J. Svigel, Th.M., Ph.D. student,  Dallas Seminary

Introducere

O resursă populară catolică afirmă, „În ceea ce priveşte mileniul, noi [Catolicii] tindem să fim de acord cu Augustin şi, în mod derivat, cu amilenialiştii. . . În anii 1940 Sfântul Oficiu a judecat că premilenialismul ‚nu poate fi predat cu siguranţă’, deşi Biserica nu a definit în mod dogmatic această chestiune”1. Pe de altă parte, un scriitor care comenta asupra istoriei gândirii milenare notează, „După Augustin, Biserica a crezut de mult că domnia sfinţilor prezisă de Apocalipsa era deja în operaţie prin propriile sale oficii bune, şi a arătat puţin entuziasm pentru ideea că Hristos s-ar întoarce în mod iminent să ridice o împărăţie pământească: într-adevăr, Conciliul de la Efes a declarat un astfel de crez eretic în 431”2. Problema de aici ar trebui să fie imediat de evidentă. A condamnat Conciliul de la Efes din 431 Chiliasmul ca erezie sau nu? Cu siguranţă, adevărul trebuie să fie undeva între „Biserica nu a definit din punct de vedere dogmatic această chestiune” şi „Conciliul de la Efes a declarat un astfel de crez eretic”.

Erezia Fantomei: Două tradiţii

Studentul istoriei milenialismului va învăţa curând că două tradiţii separate referitoare la acest subiect sunt propuse în mod curent. Cea mai veche tradiţie a scriitorilor din istoria milenialismului apare a fi ignorantă de oricare condamnare presupusă a Chiliasmului în oricare capacitate oficială şi dogmatică din istoria creştină timpurie3. Orice menţiune a unei condamnări oficiale de la Conciliul de la Efes lipseşte în mod evident din ceea ce apare a fi altceva prin lucrările din istoria milenialismului4. Deşi D. T. Taylor sugerează că Papa Damasus „a denunţat oficial Chiliasmul” la Roma în 373 d. Hr., el nu se referă la nici o condamnare din partea celui de-al treilea conciliu ecumenic5. De asemenea, D. H. Kromminga nu face nici o menţiune a presupusei condamnări în lucrarea sa standard despre milenialism, ci mai degrabă descrie o „subzistenţă treptată de chiliasm în biserica antică”, şi scrie, „Despre eforturile de reprimare împotriva chiliasmului nu apare nici o urmă”6. C. Cooper notează, „Din al 3lea şi până în al 5lea secol Chiliasmul a fost confruntat viguros şi a fost pus la pământ în mod crud, deşi aceasta nu a fost declarat în mod oficial o erezie. Acesta a fost mai degrabă penibil, deoarece anterior aproape că oricine fusese un Chiliast. . . Între Chiliasm şi acuzarea de erezie stă canonizarea lui Iustin Martirul şi Irineu”7. Într-o altă lucrare despre istoria mileniarismului, sub o sub-secţiune intitulată „Biserica se întoarce împotriva Milenarianilor”, Michael St. Clair nu face nici o indicare a vreunei condamnări la Conciliul de la Efes8. În final, Frederic J. Baumgartner apare să fie în totală ignoranţă a vreunei condamnări oficiale la Efes atunci când scrie, „Soluţia pentru anxietatea milenială oferită de Augustin de Hippo a devenit rapid cea acceptată pentru Creştinismul latin, în timp ce prin anul 400, pentru Biserica Greacă, mai preocupată cu disputele asupra naturii lui Hristos, absenţa Donatismului a redus sensul urgenţei mileniale”9.

Pe de altă parte, o tradiţie mai nouă, din anii târzii 1950, presupunea că al treilea conciliu ecumenic de la Efes a condamnat de fapt milenialismul într-o anumită manieră. Norman Cohn scrie, „Această [părere a lui Augustin] a devenit deodată doctrină ortodoxă, şi aceasta în mod definit că în 431 Conciliul de la Efes a condamnat crezul în Mileniu ca o aberaţie superstiţioasă”10. În mod similar, Robert Clouse afirmă, „Această doctrină [a lui Augustin] a fost atât de deplin acceptată încât la Conciliul de la Efes în 431, crezul în mileniu a fost condamnat ca superstiţie”11. Peter Toon, progresând în ton faţă de condamnarea ca o simplă „aberaţie superstiţioasă” la aproape o acuzaţie de erezie, scrie, „Această doctrină [a lui Augustin] a devenit curând acceptată ca ortodoxă şi a fost privită în general aşa atât de Bisericile Catolice cât şi de cel Protestante chiar de când Conciliul de la Efes în 431 a condamnat crezul într-un literal, viitor mileniu ca superstiţie” şi „Conciliul de la Efes a acceptat amilenialismul ca învăţătura ortodoxă escatologică”12. Prin 2001 Andrew Bradstock pretinde, „Conciliul de la Efes a declarat un astfel de crez [că Hristos se va întoarce în mod iminent să-şi ridice o împărăţie pământească] eretic în 431”13.

Aruncarea ereziei în gaură

O lectură de lucrări din domeniul istoriei a conciliilor ecumenice şi Conciliul de la Efes în particular revelează faptul că o condamnare a Chiliasmului este pe departe de a fi evidentă şi sigură nu numai în categoria cunoaşterii comune, aşa cum ar fi, să spunem, condamnarea lui Arius la Nicea14. De fapt, o citire a surselor primare disponibile la Conciliul de la Efes descoperă puţin mai mult decât controversele Nestoriene şi efectele sale eclesiastice15.

Mai mult, când cineva încearcă să înceapă cu variatele surse secundare care fac menţiune la o condamnare a Chiliasmului de către Conciliul de la Efes şi lucrează înapoi către sursa primară, acesta este dezamăgit de ceea ce se descoperă în final. În 2001, Stanley Grenz şi John R. Franke se referă la „condamnarea premilenialismului la Conciliul de la Efes în 431 d. Hr.”16. Deşi ei nu citează nici o sursă primară sau secundară pentru această afirmaţie în particular17, autorii se bazează pe alte surse secundare în acest capitol care face aceiaşi pretenţie: „Introducerea” lui Peter Toon la Puritanii, Mileniul şi Viitorul lui Israel18 şi cartea lui Stan Grenz Labirintul Milenial19. În acelaşi an, Andrew Bradstock pretinde că Conciliul de la Efes a declarat Chiliasmul „eretic”20.

Bradstock se bazează pe o sursă secundară mai timpurie, acea a lui Richard Kyle, care scrie în 1998, „În 431 Conciliul de la Efes a condamnat ca superstiţie crezul într-un mileniu literal”21. Kyle aparent se bazează pe lucrarea lui Paul Boyer din 1992 în care el afirmă, „Cu condamnarea milenialismului de către Conciliul de la Efes în 431, părerile lui Augustin au devenit ortodoxe”22. Boyer se bazează pe Peter Toon (“Introduction,” 1970) ca sursă a sa secundară pentru această declaraţie.

Stanley Grenz, în lucrarea sa populară şi influentă, Labirintul Milenial, apare să se bazeze atât pe lucrarea din 1970 a lui Peter Toon şi pe o carte mai timpurie de Norman Cohn (1957) când scrie că la Efes biserica „a condamnat ca superstiţie crezul într-un viitor, literal 1000 de ani de domnie pe pământ”23.

În 1977, în introducerea sa la o larg citită carte în domeniul mileniului, Robert G. Clouse declară „Învăţătura sa [a lui Augustin] a fost atât de deplin acceptată încât la Conciliul de la Efes în 431, crezul în mileniu era condamnat ca superstiţios”24. Pentru această afirmaţie Clouse se bazează pe Peter Toon („Introduction” 1970).

Deşi câţiva autori de mai sus s-au bazat pe afirmaţia lui Peter Toon din 1970 că „Conciliul de la Efes în 431 a condamnat crezul într-un literal, viitor mileniu ca superstiţios”25, Toon însuşi s-a bazat pe ediţia originală din 1957 a unei lucrări a lui Norman Cohn numită Urmărirea Mileniului [Pursuit of the Millennium], în care el a scris, „Aceasta [părerea lui Augustin] a devenit deodată doctrină ortodox, şi astfel că în mod definit în 431 Conciliul de la Efes a condamnat crezul în Mileniu ca o aberaţie superstiţiosă”26. Pe aceiaşi ediţie din 1957 s-a bazat şi Robert Clouse într-un articol din 1968 în care el afirma în termeni similari, „Doctrina aceasta [a lui Augustin] a fost atât de deplin acceptată încât la Conciliul de la Efes în 431, crezul în mileniu a fost condamnat ca superstiţios”27.

Ediţiile din 1957 şi 1961 ale lui Norman Cohn ale lucrării lui Urmărirea Mileniului [Pursuit of the Millennium] conţin ambele aceiaşi declaraţie28. În aceste cărţi, Cohn se referă la o lucrare din 1904 în franceză a lui Léon Gry. În lucrarea lui Gry despre istoria milenialismului, el scrie referitor la opinia nefavorabilă faţă de Chiliasm: „On ne parlat pas autrement au Concile d’Ephèse de 431”29. Într-o notă de subsol de la acest punct, el explică, „Au Concile d’Ephèse, les Orientaux posèrent cette question à saint Cyrille: «Num iterum erit secundum revolutionem et naturae consequentiam dispensationis opus, juxta deliramenta, fabulosique mille annorum infausti Apollinarii dogmata?»”. Gry foloseşte astfel citatul original latin pentru a ilustra atitudinea faţă de noţiunea domniei de 1000 de ani printre episcopii Răsăriteni, fără să se necăjească să indice care a fost răspunsul lui Cyril faţă de această întrebare30. El nu afirmă că Conciliul în mare făcea o condamnare oficială a doctrinei. Cohn aparent realizează aceasta în vremea când el publică în 1970 ediţia revizuită şi extinsă a Urmăririi lui, că referinţa la condamnarea de la Conciliul de la Efes lipseşte în mod evident31.

În final, cum rămâne cu sursa latină citată de Gry în nota sa de subsol? Această sursă original nu este uşor de depistat32, dar o examinare a contextului în care pasajului este găsit revelează faptul că întrebarea postată de episcopi Răsăriteni lui Cyril nu este indicativul nici unui fel de condamnare oficiale a Chiliasmului la Conciliul de la Efes. De fapt, contextul întrebării precum şi eşecul lui Cyril de a mai răspunde la materia Chiliasmului face acest lucru clar33. Şi totuşi nu a fost disputa lui Gry că Efesul a condamnat oficial Chiliasmul. Mai degrabă, el demonstra atitudinea episcopilor Răsăriteni referitor la conceptul mileniului pământesc în partea timpurie a secolului al 5lea. Aceasta este probabil şi motivul pentru care apare că înţelegerea sau traducerea greşită a lui Cohn a comentariilor lui Gry au fost în consecinţă – deşi tăcute şi justificabile – corectate de el într-o ediţie a sa de mai târziu.

După cum se poate vedea din reconstrucţia istoriei despre pretenţia că Conciliul de la Efes a condamnat Chiliasmul în 431, sursa originală nu înregistrează o astfel de condamnare, anatemă, decret, sau declaraţie. Cohn se pare că a înţeles sau a tradus greşit sursa lui în Gry (sau a eşuat să-l mai verifice în mod direct pe Labbe!) şi a făcut falsa declaraţie în ediţiile sale din 1957 şi 1961 ale Urmărirea Mileniului [Pursuit of the Millennium], dar, aparent fiind corectat de eroarea sa, a scos declaraţia în ediţia sa din 1970. totuşi, pe atunci era prea târziu, căci deja alţii care s-au bazat pe ediţiile anterioare au fost sortiţi să repete eroare fără să-l consulte pe Gry sau, mult mai important, Labbe. Fiind făcute de cercetători abili cu o influenţă mai largă în volumele populare, această eroare a fost reprodusă la nivelul popular fără nici o speranţă de constrângere34.

Implicaţii şi concluzie

Scopul acestui articol a fost dublu. Primul, prin trasarea erorii către sursa sa, am încercat să mă opun declaraţiei că Conciliul de la Efes a condamnat Chiliasmul în 431 d. Hr. În lumina concluziilor acestui articol, orice declaraţie continuă de această natură trebuie să satisfacă o povară grea de dovadă cu referire la sursa primară de evidenţă. Oferind mulţimea de material netradus, needitat, sau poate chiar nici chiar existent în prezent despre acest subiect, cazul cu siguranţă că nu va fi niciodată închis. Cu toate acesta povara dovezii a fost re-mutată către cei care susţin o condamnare oficială ecumenică a Chiliasmului.

În al doilea rând, acest a ilustrat o problemă metodologică faţă de care toţi cercetătorii şi scriitorii sunt aplecaţi. Ispita este întotdeauna marea de a „crede” o sursă secundară când credem că autorul citează o sursă primară clară, sau să fi făcut lucrarea corectă în sursele primare pentru a autoriza pretenţia, sau pur şi simplu să avem destulă expertiză într-un domeniu particular de studiu pentru a fi liberi de erorile grosolane. Aş mai adăuga că toţi dintre noi au căzut în această ispită uneori, în special sub presiunea termenelor limită. Totuşi, dacă sursele de metode adecvate pentru verificare nu sunt urmate, este cel mai înţelept să omitem punctul minor care nu a fost întărit. Suspectez, totuşi, că condamnarea fantomă a Chiliasmului la Efes nu este o întâmplare izolată, dar că domeniile noastre de cercetare pot fi ghicite cu prescurtări similare care duc la erori involuntare şi inexactităţi.

Cu toate acestea erorile erudiţiei sunt pe atât de literal de chinuite ca condamnarea presupusă a Chiliasmului la Conciliul de la Efes din 431 d. Hr. Pentru numărul crescând de evanghelici care iau în serios autoritatea Tradiţiei bisericii, regula sa de credinţă, şi expresia acestora în special în cadrul primelor patru concilii ecumenice35, o pretindere că una dintre acestea a condamnat o doctrină particulară este o acuzaţie serioasă şi sobră. În mod natural, cineva ar putea fi ispitit să considere dacă proliferarea declaraţiei negarantate a unei condamnări a unui conciliu ecumenic timpuriu a Chiliasmului este uneori motivată de un anti-premilenialism din prezent care îşi doreşte în mod inconştient ca biserica timpurie să fi condamnat în mod universal Chiliasmul în cele din urmă.

Ba mai mult, se pare că atât ortodoxismul antic cât şi cel contemporan încă va mai avea nevoie de a face spaţiu pentru premilenialişti.

Note de subsol

1 Available online at http://www.catholic.com/library/rapture.asp, accessed April 4, 2002. The pronouncement by the Holy Office referred to therein occurred in July of 1944 in answer to the following question: “Quid sentiendum de systemate Millenarismi mitigati, docentis scilicet Christum Dominum ante finale iudicium, sive praevia sive non praevia plurium iustorum resurrectione, visibiliter in hanc terram regnandi causa esse venturum?” The response to the question, confirmed by Pope Pius XII, was short and direct: “Systema Millenarismi mitigati tuto doceri non posse,” i.e., “A mild millennial system is not able to be taught safely” (Henricus Denzinger, ed., Enchiridion Symbolorum: Definitionum et Declarationum de Rebus Fidei et Morum, 36th emended ed., ed. Adolfus Schönmetzer [Freiburg: Herder, 1976], 759). What is meant by “mitigated” or “mild” millennialism and by the qualifier “safely” renders the official answer ambiguous.

2 Andrew Bradstock, “Millenarianism in the Reformation and the English Revolution,” in Christian Millenarianism: From the Early Church to Waco, ed. Stephen Hunt (Indianapolis: Indiana University Press, 2001), 77

3 Indeed, apart from isolated papal or magisterial opinions as in note 1 above, the first “official” and “dogmatic” condemnation of Chiliasm appears to be that of the Lutheran Augsburg confession of 1530, when the notion of an earthly kingdom was condemned in the following terms: “They condemn others also, who now scatter Jewish opinions, that, before the resurrection of the dead, the godly shall occupy the kingdom of the world, the wicked being every where suppressed” (Damnant et alios, qui nunc spargunt Judaicas opiniones, quod ante resurrectionem mortuorum pii regnum mundi occupaturi sint, ubique oppressis impiis). Original Latin and English translation are taken from Philip Schaff, The Creeds of Christendom with A History and Critical Notes, vol. 3, The Evangelical Protestant Creeds, with Translations, 4th ed. rev. and enlarged, Bibliotheca Symbolica Ecclesiae Universalis (New York: Harper & Brothers, 1877; reprint, Grand Rapids: Baker, 1977), 18. Following suit, Bullinger’s Second Helvetic (Swiss) Confession of 1566 condemns “Jewish dreams that there will be a golden age on earth before the Day of Judgment, and that the pious, having subdued all their godless enemies, will possess all the kingdoms of the earth” (Damnamus praeterea Judaica somnia, quod ante judicii diem aureum in terries sit futuram seculum, et pii regna mundi occupaturi, oppressis suis hostibus impiis) (Schaff, Creeds of Christendom, 3: 257).

4 Cf. Brian E. Daley, The Hope of the Early Church: A Handbook of Patristic Eschatology (Cambridge: Cambridge University Press, 1991).

5 D. T. Taylor, The Voice of the Church on the Coming and Kingdom of the Redeemer; or, A History of the Doctrine of the Reign of Christ on Earth, rev. and ed. H. L. Hastings (Peace Dale, RI: H. L. Hastings, 1855), 115.

6 D. H. Kromminga, The Millennium in the Church: Studies in the History of Christian Chiliasm (Grand Rapids: Eerdmans, 1945), 102, 113.

7 C. Cooper, “Chiliasm and the Chiliasts,” Reformed Theological Review 29 (1970): 12.

8 Michael J. St. Clair, Millenarian Movements in Historical Context (New York: Garland Publishing, 1992), 85-87.

9 Frederic J. Baumgartner, Longing for the End: A History of Millennialism in Western Civilization (New York: St. Martin’s Press, 1999), 47.

10 Norman Cohn, The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Messianism in Medieval and Reformation Europe and Its Bearing on Modern Totalitarian Movements (New York: Harper & Row, 1957), 14

11 Robert Clouse, “The Apocalyptic Interpretation of Thomas Brightman and Joseph Mede,” Bulletin of the Evangelical Theological Society 11 (1968): 182.

12 Peter Toon, “Introduction,” in Puritans, the Millennium and the Future of Israel: Puritan Eschatology 1600 to 1660 (Cambridge, MA: James Clarke, 1970), 14, 17.

13 Bradstock, “Millenarianism in the Reformation,” 77.

14 Cf. Adhemar d’Alles, Le dogma d’Éphèse (Paris: Gabriel Beauchesne, 1931); Leo Donald Davis, The First Seven Ecumenical Councils (325-787): Their History and Theology, Theology and Life Series, no. 21 (Wilmington, DE: Michael Glazier, 1987).

15 More thorough translations of the primary texts include James Chrystal, ed. and trans., The Third World Council, That Is, The Third Council of the Whole Christian World, East and West, Which Was Held A.D. 431 at Ephesus in Asia, 3 vols., Authoritative Christianity (Jersey City, NJ: James Chrystal, 1895); and A. J. Festugi, Les Actes des Conciles d’Éphèse (431) et Chalcédoine (451): Première traduction française, Textes Dossiers Documentsed. Charles Kannengiesser (Paris: Gabriel Beauchesne, 1982).

16 Stanley Grenz and John R. Franke, Beyond Foundationalism: Shaping Theology in a Postmodern Context (Louisville: Westminster John Knox, 2001), 242.

17 The authors appear to present the statement as if it were common knowledge.

18 Toon, “Introduction,” 14, 17

19 Stanley J. Grenz, The Millennial Maze: Sorting Out Evangelical Options (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1992), 44.

20 Bradstock, “Millenarianism in the Reformation,” 77.

21 Richard Kyle, The Last Days are Here Again: A History of the End Times (Grand Rapids: Baker, 1998), 39.

22 Paul Boyer, When Time Shall Be No More: Prophecy Belief in Modern American Culture, Studies in Cultural History (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1992), 49.

23 Stanley J. Grenz, The Millennial Maze: Sorting Out Evangelical Options (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1992), 44

24 Robert G. Clouse, “Introduction,” in The Meaning of the Millennium: Four Views, ed. Robert G. Clouse (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1977), 9.

25 Toon, “Introduction,” 14, 17.

26 Cohn, Pursuit of the Millennium (1957), 14.

27 Clouse, “The Apocalyptic Interpretation,” 182.

28 Norman Cohn, The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Messianism in Medieval and Reformation Europe and Its Bearing on Modern Totalitarian Movements, 2d ed. (New York: Harper & Row, 1961), 14

29 Léon Gry, Le Millénarisme dans ses origenes et son développement (Paris: A. Picard, 1904), 106-107

30 Those familiar with the proceedings at Ephesus will immediately realize the problems with reading Gry and concluding that he is referring to an official condemnation of Chiliasm. Most Eastern bishops were at odds with Cyril throughout the whole council and were not reconciled until after the proceedings. Any question posed to Cyril by the Eastern bishops would not have been to establish the dogmatic and universally-binding opinion on the matter.

31 Norman Cohn, The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Messianism and Mystical Anarchists of the Middle Ages, rev. and exp. ed. (New York: Oxford University Press, 1970), 29. Any excision from an “expanded” edition ought to attract attention, though it did not seem to have had much of an effect on those who have continued to repeat the allegation of the 431 condemnation based on the 1957 or 1961 editions.

32 I must at this point extend tremendous gratitude to Amanda Saville of the Queens College Library in Oxford, U.K. and my longtime friend and sometimes research assistant, Jason Lina, as well as the staff at Southern Methodist University’s Bridwell Library for their gracious assistance in my pursuit of the original Latin volumes containing the passage cited by Gry. This work would have been impossible to complete without their assistance.

33 Philippe Labbe and Gabriel Cossart, ed., Sacrosancta concilia ad regiam editionem exacta, 16 vols. (Lutetiae Parisiorum: Societatis typographicae Librorum Ecclesiasticorum jussu Regis constitutae, 1671-72), 3: col. 834-37. The questions posed to Cyril in challenge of his third anathema focused on the divine and human natures of Christ. I will quote the passage at length here to set forth the Eastern bishops’ barrage of questions preceding the final question excerpted by Gry: “Quomodo igitur, quasi oblitus suorum verborum, ad unam hypostasin cogit, naturas confundens, naturalem divinam unitionem nominans? Et quis unquam admittet naturalem divinam unitionem in sacramento dispensationis? Si enim naturalis unitio, ubi gratia? Ubi divinum sacramentum? Naturae enim, ut edocti sumus, semel ab ordinante Deo ordinatae, necessariis consequentiis serviunt. Num etiam iterum erit secundum revolutionem & naturae consequentiam dispensationis opus juxta deliramenta, fabulosaque mille annorum infausti Apollinarii dogmata?” In Cyril’s defense of the Anathema against the Eastern bishops’ objection, he makes no mention of Apollinarius’s Chiliasm, focusing his discussion entirely on the Christological issues at hand. Certainly, there was no official condemnation of Chiliasm in this passage and the opinions of Eastern bishops especially held no authority at the synod.

34 An examination of both professional and amateur internet web sites will reveal the pervasiveness of the assertion. For just a sampling, seehttp://www.preteristarchive.com/StudyArchive/pc_millennial-reign.html http://www.christinyou.net/millennium.html http://latter-rain.com/escha/millen.htm http://www.religion-online.org/cgi-bin/relsearchd.dll/showchapter?chapter_id=141;  http://www.bostontheological.org/colloquium/bts/btsrichardson.htm; http://www.bible.org/docs/author/allen.htm; http://w3fp.arizona.edu/mesassoc/Bulletin/Pres%20Addresses/Stowasser.htm.

35 Cf., for example, D. H. Williams, Retrieving the Tradition and Renewing Evangelicalism: A Primer for Suspicious Protestants (Grand Rapids: Eerdmans, 1999) for a contemporary expression of this movement.

http://www.voxdeibaptist.org/Erezia_Fantomei.htm

OSPITALITATEA – tema Ghidului „30 de zile de rugăciune pentru lumea musulmană” 2019

OSPITALITATEA - tema Ghidului "30 de zile de rugăciune pentru lumea musulmană" 2019

Bine ați venit la ediția din 2019 a ghidului „30 de Zile de Rugăciune pentru Lumea Musulmană!” În perioada, 6 mai – 4 iunie 2019, musulmanii de pretutindeni marchează postul Ramadanului. Creștinii din toate colțurile lumii se roagă pentru câștigarea musulmanilor pentru Împărăția Evangheliei!

În ultimii ani, pe măsură ce interesul pentru ghid a crescut, devenind disponibil în multe limbi noi și ajungând la credincioși de pe tot cuprinsul lumii, am făcut eforturi pentru ca ghidul să reflecte identitatea noastră globală.

În acest an am fost onorați să primim solicitări de pe tot cuprinsul Africii, precum și din zonele îndepărtate ale Chinei, din orașe mici aflate în America de Nord și din insulele situate la Ecuator. Lumea musulmană este diversă și ghidul reflectă această diversitate, pentru ca rugăciunile voastre să fie documentate și să ajungă acolo unde este nevoie, astfel încât să fiți conectați cu lucrarea extraordinară pe care Dumnezeu o face în oamenii din diferite colțuri ale lumii.

Echipa noastră de editori este întotdeauna impresionată de felul în care colaboratorii noștri împărtășesc ceea ce experimentează în mijlocul grupurilor etnice unde trăiesc.  Sperăm că poveștile lor și frumoasele imagini pe care ni le-au transmis, vă vor inspira să înălțați către Dumnezeu rugăciuni sincere și înflăcărate pentru musulmanii de pretutindeni.

În 2019, tema ghidului „30 de zile de rugăciune pentru lumea musulmană” este „Ospitalitatea” – o trăsătură caracteristică pentru multe popoare și grupuri etnice născute în context islamic. Pentru cei mai mulți ospitalitatea este parte indispensabilă din cultura locală, iar în timp a devenit un adevărat jug greu de dus pentru multe grupuri etnice și mai ales pentru femei, care în aceste zile sunt datoare să fie primitoare de oaspeți, deschise pentru a sluji și disponibile pentru orice moft al musafirilor.

Echipa ȘtiriCreștine.ro vă provoacă să descoperiți noi provocări trăite de lumea musulmană și trăsături culturale specifice acestor popoare, ca să puteți înălța rugăciuni fierbinți pentru ei. În perioada Ramadanului, musulmanii de pretutindeni îl caută pe Dumnezeu, iar rugăciunile noastre pot fi călăuza lor spre întâlnirea cu El.

Urmăriți în fiecare zi site-ul ȘtiriCreștine.ro și pagina noastră oficială de Facebook pentru a fi la curent cu toate detaliile proiectului. Descoperiți în fiecare zi realitatea lumii musulmani și învățați împreună cu noi să îi privim prin prisma inimii de Tată a lui Dumnezeu!

Vedeți arhiva Ghidului „30 de zile de rugăciune pentru lumea musulmană” în limba română, în secțiunea PROIECTE, categoria 30 de zile de rugăciune AICI!

Urmăriți de asemenea hastag-urile #Pray4Muslims, #Pray30Days, #Ramadan2019

https://www.stiricrestine.ro/2019/05/05/ospitalitatea-tema-ghidului-30-de-zile-de-rugaciune-pentru-lumea-musulmana-2019/?

Poate creștinul să se roage cu un musulman? | Pastor Vasile Filat

Vasile Filat

Vasile Filat

Întrebarea la care răspund în acest video ține de relația dintre creștini și musulmani, și anume  : ”Poate un creștin să se roage cu un musulman pentru respectul față de credința lui, aflându-se într-o țară unde predomină islamul?”.

BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU
Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova
Servicii Divine:
Duminică, 14:00 – 16:00
Joi, 18:30 – 19:30 – ceasul de rugăciune
tel. +373 (68) 060601
https://www.facebook.com/bunavestire….

PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA:
info@precept.md
+373(69)966779

#moldovacrestina #pastorvasilefilat #musulman

Doi adolescenți din Florida salvați din largul mării de Căpitanul unei nave numită „Amen”, după ce au strigat către Dumnezeu

Externe, Mărturii, Meditaţii, Ultimele știri

Doi adolescenți din Florida salvați din largul mării de Căpitanul unei nave numită "Amen", după ce au strigat către DumnezeuDoi adolescenți din Florida celebrează puterea rugăciunii după ce o zi liberă la plajă s-a transformat pentru ei într-un coșmar.

Potrivit CBN News, Tyler Smith și Heather Brown, au decis să își petreacă ziua la Vilano Beach, înotând. Însă la un moment dat, au fost trași în larg din cauza curenților.

Cei doi au fost trași cam la trei kilometri de țărm și și-au dat seama imediat că sunt în mare pericol. Timp de două ore au luptat împotriva valurilor și s-au ajutat unul pe celălalt să stea deasupra apei.

Atunci au început să se roage lui Dumnezeu să Îi salveze.

Smith a declarat pentru Fox 30: „Am strigat: Dacă ai un plan de scăpare pentru noi, trimite pe cineva să ne salveze.” Nu după mult timp, cei doi tineri obosiți și debusolați, au văzut în depărtare un vas care se apropia.

Căpitanul Eric Wagner, care era într-o barcă numită „The Amen”, navigând din Florida în New Jersey, i-a văzut pe cei doi adolescenți în apă.

Brown a declarat pentru Fox 30 că a început să înoate spre vas: „Am început să înot în direcția vasului. Eram hotărâtă să ajung la acesta. I-am spus lui Smith: Stai aici, merg să aduc ajutor. Vom trăi!”

Wagner și echipa sa au reușit să-i scoată pe Smith și Brown din apă. El a declarat: „În ciuda vântului, a valurilor și a motoarelor, mi s-a părut că am auzit un țipăt disperat. Extenuat și fără putere, băiatul mi-a spus că a strigat la Dumnezeu după ajutor, și nu după mult timp am apărut noi, cu vasul. Când le-am spus numele vasului nostru, au început să plângă. Cei doi tineri au fost recunoscători pentru noi și pentru ajutorul lui Dumnezeu.”

Smith a declarat apoi, că este convins că Dumnezeu i-a salvat: „Strigând la Dumnezeu după ajutor ca să trimită pe cineva să ne salveze, iar după un timp să vină un vas al cărui nume este „AMEN” („Amin” n.tr), nu există nici un fel de îndoială: Dumnezeu ne-a salvat.”

https://www.stiricrestine.ro/2019/05/07/doi-adolescenti-din-florida-salvati-din-largul-marii-de-capitanul-unei-nave-numita-amen-dupa-ce-au-strigat-catre-dumnezeu/?