Panteism si monoteism – Divinitatea in noile curente religioase

Panteism si monoteism – Divinitatea in noile curente religioase

Creatia constituie, din punct de vedere al cunoasterii, o descoperire naturala a Aceluia Care din vointa libera si iubire a adus-o la existenta. Ori omul, ca si coroana a creatiei, e capabil, datorita ratiunii cu care e inzestrat, sa cunoasca corect pe Creatorul tuturor prin cunoasterea celor Create. In momentul in care omul se izbeste de lucruri suprarationale in cunoastere atunci se cuvine sa apeleze la descoperirea supranaturala, prin credinta ca exista un singur Creator, deoarece ordinea fenomenelor cunoscute nu e singura realitate, ci toate dezvolta in om o sete dupa desavarsire in comuniune cu o realitate infinita, personala. Aceasta Persoana nu poate fi cunoscuta numai natural, ci si supranatural, printr-o legatura vie care aduce natura umana-la starea ei adevarata, dandu-i putere spre a ajunge la scopul final spre care in mod firesc aspira.

De fapt descoperirea supranaturala a venit in ajutor naturii umane din cauza pacatului originar, intrucat inaintarea fireasca spre Creator nu era posibila fara a-L fi cunoscut corect. Astfel descoperirea supranaturala a intregit descoperirea naturala dand posibilitatea cunoasterii Creatorului ca Persoana in legatura cu toate celelalte persoane.

Acolo unde descoperirea naturala a ramas singura, fara ajutorul celei supranaturale, s-au produs grave intunecari ale credintei naturale in Creator, formandu-se religiile cu idei neclare despre Dumnezeu, facandu-se de foarte multe ori confuzie intre El si natura. Asa a luat nastere panteismul. Unii sunt tentati sa sustina ca panteismul este inrudit cu modul de gandire al nostru, nu fiindca el este stadiul final intr-un lung proces de iluminare, asa cum il vad hindusii si buddhistii, ci fiindca el este aproape asa de vechi ca si noi, avandu-si originea in India imemoriala. Acestia sunt adeptii noilor curente religioase de factura orientala care-si desfasoara activitatea in lumea apuseana.

Panteismul (pan = totul, theos = Dumnezeu) considera ca totul este Dumnezeu si Dumnezeu este totul. Adica in toata creatia este prezent Dumnezeu intru totul si tot ce este creatie este Dumnezeu. Originile panteismului se afla in Orientul antic, acolo unde si-a facut aparitia hinduismul. Confuzia dintre natura si divinitate a dat nastere unor speculati filosofice din care rezulta si panteismul. Este foarte greu de precizat care este modul primar de gandire ce a dat nastere acestei conceptii. Dar in contextul invataturii hinduse putem afla ceva.

In religia hindusa fiinta primordiala este nelimitata, eterna. Dar ea este totodata Unul si Tot. Unii o identificau chiar cu Universul. Printre numele fiintei primordiale ce s-a impus de la inceputuri a fost Brahman. Brahman e descris ca fiind lumea intreaga : „Brahman este Totul”, si este identificat cu atman (sinele, supraveghetorul dinauntru). Asupra unitatii atman-Brahman se mediteaza. Aceasta meditatie constituie un exercitiu spiritual. Sesizarea sinelui propriu este insotita de experimentarea unei lumini si lumina este imaginea prin excelenta atat a lui atman cat si a lui Brahman. Este vorba de o foarte veche traditie. Identitatea atman-Brahman nu e o expunere, ci o realizare. Deci Dumnezeu a creat universul prin transformarea Sa in univers. Mai tarziu totul a devenit Dumnezeu. Analizat atent panteismul devine justificarea speculativa a politeismului.

Daca analizam credinta filosofica in Dumnezeu ca realitate infinita si eterna, lumea finita si temporala este inghitita in Dumnezeu si panteismul devine acosmism, iar lumea este o iluzie in comparatie cu Dumnezeu ca realitate. Daca admitem conceptia stiintifica si viziunea practica a lumii ca unitate, apoi Dumnezeu se pierde in lume si panteismul devine pancosmism.

Deci prin panteism „se renunta la cautarea unitatii prin reintegrare totala”. Experienta unicitatii cu Unul se numeste in hinduism moksha, sat’chidananda sau samadhi, iar in budhism nirvana sau satori. Rezultatul este: totul este Dumnezeu, totul este Unul, „tat twam asi”.

Panteismul capata valoare prin scoala Advaita Vendanta a lui Sankara. Este prezent si in taoism, prin ideea de unire cu Absolutul si posibilitatea de transformare a personalitatii umane si a religiilor, si in religiile politeiste.Unele texte babiloniene prezinta mai multi zei ca fiind manifestarea lui Marduk, iar in misterele lui Isis, descrise de Apuleius, Isis este tot ce se numeste zeitate. A trecut pe la greci venind in contact cu naturalismul. A trecut pe la Platon, Aristotel, stoici, pe la neoplatonici, care sustin ca lumea este o emanatie din Dumnezeu, apoi pe la Giordano Bruno, care afirma ca toate lucrurile sunt in Univers si Universul este in toate lucrurile. In scolasticism manifesta tendinte panteiste Albert Magnus si John Scotus Erigena. Apare mai pregnant in filosofia moderna la Spinoza, cu Hegel devine mai inalt, cu Wordsworth, Carlyle si Emerson devine mai popular. Tendinte panteiste se vad si la Schleiermacher, Fichte, Schelling.

Cand vorbim de panteism trebuie sa nu-l confundam cu panteismul care afirma o evolutie gradata, dar nu completa, in care Dumnezeu este in continuare activ, sau cu panteietismul, sustinut de Schopenhauer, ce afirma ca Vointa universala e forta care a pus in miscare toate fortele din natura si cosmos, o forta impersonala, inconstienta de sine.

Braham este unul si impersonal. Atman fiind identic cu Brahman e la fel impersonal. Deci divinitatea este una, infinita, impersonala, realitatea ultima. Divinitatea este cosmosul, e tot ce exista. Daca nu exista nimic nu exista divinitate. Si, daca tot ce nu exista divinitate pare sa existe, aceasta este maya (iluzia) si nu exista cu adevarat. In Apus acest sistem de gandire nu s-a folosit, dar totusi a fost imprumutat de la orientali prin curentele religioase manifestate de-a lungul timpului. Astfel lumea apuseana aproape ca a cazut automat in plasa panteista.

In decembrie 1986 circula in Occident o brosura cu titlul „World Healing Meditation” in care se exprima ca vindecarea pentru toata lumea bolnava si intr-o criza spirituala acuta este exact ceea ce doreste fiecare. Meditatia a inceput intr-o maniera biblica : „La inceput a fost Dumnezeu. Dumnezeu a creat cerul si pamantul. Dumnezeu a spus sa fie lumina si a fost lumina”. Apoi s-a continuat : „Acum este timpul pentru un nou inceput. Fie ca omenirea sa se intoarca la dumnezeire”.

Intr-o scrisoare ce insotea brosura se afirma : „Ce oportunitati uriase ni se deschid ! Ce minunat e sa fim uniti cu totii si sa transmitem lumina, dragoste si ganduri de pace in toata lumea, unuia si tuturor, la tot ce exista in Dumnezeu”. Dar meditatorul mai declara „Eu sunt impreuna creator cu Dumnezeu si va veni un cer nou pe masura ce voia buna a lui Dumnezeu este experimentata prin mine… intr-adevar eu sunt Hristosul lui Dumnezeu… Dumnezeu este totul si totul este Dumnezeu… Eu sunt lumina lumii singura putere si prezenta din Univers” .

Aceste fraze demonstreaza clar conceptii gnosticopanteiste, desi au un invelis crestin. Ele au fost rostite de un reprezentant al unei miscari cu radacini pornite din secolul ai XIX-lea si care s-a facut cunoscuta oarecum oficial in 1975. Miscarea este un amestec de filosofii si religii orientale cu vechile relgii de mistere, o combinatie de spiritism si gnosticism, bazata pe tehnici esoterice, cu variate forme de ocultism, mitologie, practici yoga, credinta in reincarnare si panteism. Intrucat inglobeaza in ea toate curentele religioase bazate pe aceste doctrine ne vom referi la ea, fiind o miscare centrala.

Dar mai intai sa vedem curentele religioase care fac parte din aceasta miscare:

1. Societatea teosofica, adica societatea „celor care cunosc lucrurile divine”. Initiatoarea este Helena Petrovna Blavatsky (1831-1892) care a luat contact cu spiritismul si ocultismul oriental, impreuna cu colonelul Henry Steele Olcott (1832 – 1907). S-a infiintat in 1875. Centrul era la Adyar in India. Cea mai importanta precursoare ramane Annie Besant (1847-1933) care a descoperit reincarnarea lui Krishna si a lui Hristos intr-un copil numit Alcyone, pe care au inceput sa-l adore. Teosofia este un eclectism in materie de filosofie si religie. Urmareste introducerea in Occident a filosofiei buddhiste si a diverselor tipuri de yoga. Un punct doctrinar este : Dumnezeu este unic, universal si absolut din care iese totul si in care se absoarbe totul ”.

2. Antroposofia care pretinde ca ramane in cadrul crestinismului, dar pune toate religiile pe acelasi plan. Initiatorul este Rudolf Steiner. Azi antroposofii pun accent pe ritmicitate, educatie psihica si ridicarea celor ce studiaza. Un punct doctrinar este topirea in marele Tot. Prin initiere ajung sa fie „fiinta” divina „.

3. Asociatia pentru unificarea crestinismului mondial (AUCM), fondata de coreeanul Sung Myung in ianuarie 1920. El s-a declarat Noul Mesia. Scopul este unirea tuturor oamenilor intr-o familie perfecta sub indrumarea sa, instaurand imparatia lui Dumnezeu pe pamant prin invingerea si subjugarea lumii.

4. Biserica scientologica fondata de americanul Lafayette Ron Hubbard- (n. 1911) in California in 1954. Dupa concepte luate din hinduism, buddhism si traditiile cabalistice urmareste construirea unei lumi mai bune.

5. Miscarea Soka Gakkai fondata de Tsunesaburo Makiguchi. Scopul este pacea si fericirea lumii intregi, numai ca utilizeaza tehnici fanatice de raspandire a unor invataturi buddhiste.

6. Misiunea lumii divine fondata de-guru Shri Hans Ji in 1960, condusa de guru Shri Maharaj Ji. Scopul este de a stabili pacea universala intr-o noua etapa .

7. Asociatia internationala pentru constiinta lui Krishna sau Hare Krishna fondata de A. C. Bhaktivedanta swami Prabhupada in 1966, ce urmareste transformarea vietii adeptilor. Krishna e considerat divinitate unica ce poate fi cunoscuta prin bhakti-yoga.

8. Biserica lui Hristos – fondata de americana Mary Baker-Eddy (1821-1910) intre 1860-1870. Urmareste convertirea tuturor oamenilor pentru a se vindeca in afara oricarui rau .

9. Copiii Domnului, grupare fondata de americanul David Brandt Berg (n. 1918), numit si Moise David sau Mo, in California in 1958, cu scopul de a schimba lumea si oamenii printr-o „revolutie pentru Hristos”.

10. Meditatia transcendentala sau stiinta inteligentei creatoare fondata de indianul Maharishi Mahesh Yogi, ce asigura dezvoltarea totala a individului intr-o maniera naturala. Scopul este transformarea lumii prin aducerea spiritului spre zonele inconstiente.

11. Martorii lui Iehova secta fondata de americanul Taze Russel (1852-1916). Ei spun ca Hristos va veni sa restabileasca pacea si dreptatea universala, nu sa judece. Duhul e numit „forta activa” a Tatalui. Nu cred in nemurirea sufletului.

12. Baha’i, „religie” fondata de Baha’u’llah (1817-1892). Considera ca toate religiile in esenta lor provin din aceeasi sursa divina. Scopul este stabilirea unei comunitati mondiale in care toate natiunile, rasele, clasele si credintele sa fie definitiv unite, deoarece toti oamenii nu sunt decat „picaturi in acelasi ocean”.

13. Amanda Marga sau Calea fericirii, organizata in India in 1955, patrunzand si in Occident, care se pretinde „salvatoarea” credintei pentru toti oamenii.

14. Templul popoarelor fondata de americanul Jim Jones (1931- 1978) in 19-56, ce voia sa puna bazele unei comunitati umane „superioare”, model pentru intreaga omenire. Viziunea lui Jim Jones asupra viitorului era „totul intr-una”.

15. Biserica Satanei cu sediul in San Francisco, fondata de Anthon Luwey in 1966 care invata ca „fiecare om are in el samanta satanica”. Scopul este de a cultiva aceasta samanta, disparand inchinatorii religiilor clasice.

16. Martorii lui Lucifer, initiator fiind francezul Jean-Paul Bourre prin 1970. Scopul este de a „reabilita magia si Vrajitoria”, de a fonda o noua religie cu accente spiritiste.

17. Spiritismul modern fondat in Hydesville (USA) prin familia. Fox din 1846. Se neaga transcendenta lui Dumnezeu, Hristos este considerat un mare spirit sau dumnezeul solar al nostru. Se accepta reincarnarea si destinul.

18. UFO-latrii, secta religioasa recenta inspirandu-se dintr-o idee extraterestra numita „Mayan”, ce afirma existenta vietii pe alte planete si nevoia de a lua contact spiritual cu aceste vieti prin descifrarea necunocutului.

19. Francmasoneria ce urmareste „unitatea crestina” ca suprabiserica definitiv transformata, o biserica mondiala antropocentrica a planuitului stat francmason planetar, care se va realiza prin reuniunea ecumenica in rebeliune a creaturilor contra Creatorului, sub steagul-inselator al fraternitatii, tolerantei si umanismului celui fara Dumnezeu.

Toate aceste curente religioase fac parte din miscarea holistica = totul sau noua era – new age, cum este cunoscuta in Apus. Multe din aceste curente au patruns si la noi in tara dupa 1989, si-si fac simtita prezenta prin mijloacele de propagare.

De fapt dimensiuni ale unui nou model uman transformat si ideea ca persoana umana este o totalitate au fost observate si la noi de filosofii deceniului trecut. Se amintea de o noua filosofie de viata, de o noua cultura a relatiilor interpersonale necesare pentru toate tarile lumii. Se urmarea marirea calitatilor empatice prin practici yoga sau zen. Tehnicile de grup, care promoveaza un nou model de societate nastratificat, sunt in practica in USA din 1964. S-a vorbit de societatea „holista” opusa celei moderne de tip individualist, de autonomia ratiunii umane. Ideea ca natura va deveni locuinta cosmica nu este decat medierea omului universalizat cu universul umanizat? S-a vorbit despre reintegrarea omului in cadrul naturii si excluderea oricarui model prin „noua vraja a lumii” ce va metamorfoza totul. Si toate acestea cu un acentuat spectru antropocentrist si panteist.

Pionierii noii ere pot fi considerati adeptii AUCM, dar originile miscarii se gasesc in societatea teosofica si spiritismul modern. Inca din 1970 Allain Woodrow cunostea o miscare religioasa cu diferite tehnici de meditatie si esoterism care avea, scop o schimbare totala a societatilor si religiilor. In 1975 aceasta miscare s-a facut cunoscuta. Dupa modelul unui furnicar totalitar sau al unei lumi robotizate, sau dupa viziunea lui Pierre Teilhard de Chardin, pentru care evolutia neamului omenesc antreneaza in mod necesar o miscare in ascensiune de unificare catre punctul omega, se urmareste aducerea tuturor catre un tot universal. Tinerii manifesta un interes extraordinar pentru magia neagra, spiritism, astrologie, ocultism, telepatie, practici yoga, meditatii de tip oriental, interes pentru miscari oculte, ce-si cauta originea in reforma lui Akhenaton al Egiptului, in miturile celtice, in ritualuri pagane din insula Tikkopia, in samanism, in conceptii tribale animiste.

Contactul englezilor cu lumea indiana si emigrarea orientalilor in Europa vestica si America au dus la receptarea ideilor panteiste. Dar se vrea nu o religie transformata cu tendinte de revenire la simplitatea. primelor comunitati crestine, cum sustin unii adepti, ci cu tendinta „de subjugare si conducere totala dintr-un punct central in toate domeniile de manifestare umana, iar din punct de vedere religios revenirea la credintele primitive si panteiste.

Iata care este doctrina acestei miscari holistice in ce priveste divinitatea : Dumnezeu este impersonal. Umanitatea, ca de altfel toata creatia, fac parte din fiinta lui Dumnezeu, deci sunt divine. Toate crizele omenirii se nasc din ignorarea divinitatii noastre si a unitatii noastre cu. toti si cu toate lucrurile. Deci singura nevoie a lumii este transformarea constiintei ei pentru a ajunge la constiinta divinitatii sale. Transformarea aceasta poate avea loc prin oricare din tehnicile esoterice care pot fi aplicate trupului, mintii sau sufletului.

Dumnezeu este totul, deci El include si binele si raul. Totul este bine din momentul in care ti-ai acceptat divinitatea, chiar si raul. Binele si raul sunt unul si acelasi. Dumnezeu este Capul, Forta. Omul este Dumnezeu. Totul alcatuieste un intreg, deci si omul face parte din Dumnezeu-Forta, care e o forta neutra, impersonala. Forta este inteleasa ca o energie atot-patrunzatoare sau forta de viata a cosmosului. Omul face parte din Dumnezeu chiar daca nu realizeaza.

Miscarea urmareste sa-i ajute pe oameni sa-si descopere potentialul divin pe care toti il au si sa-i invete sa realizeze printr-o experienta personala ca ei sunt una cu Dumnezeu. Fiecare individ se simte parte din natura si din Intregul cosmos, nu microcosmos in macrocosmos. Astfel gandirea rationala trebuie sa faca loc gandirii sintetice si cunoasterii intuitive bazate pe experienta nerationala.

Fiecare fenomen manifestat este parte din Dumnezeu. Si spatiul intre aceste fenomene manifestate este Dumnezeu. Totul este Dumnezeu: materie si spirit. Si pentru ca totul este Dumnezeu nu exista Dumnezeu. Nu poti spune „acesta” este Dumnezeu.. Dumnezeu este totul ceea ce ai cunoscut dintotdeauna sau vei putea cunoaste, si totul dincolo de nivelul cunoasterii. Dumnezeu-Forta este energia divina care a creat universul si toate lucrurile le tine in armonie cu totul. Dumnezeu este energie precum energie este totul. Si iubirea e o mare energie magnetica.

Omul este energie, asadar omul este divin. Omul este Dumnezeu si trebuie sa stie asta si sa-si aminteasca totdeauna de asta. Dumnezeu are nevoie de om, precum omul de Dumnezeu. Fiecare suflet este propriul lui Dumnezeu. Pentru tine tu esti Dumnezeu !.

Din cele expuse se vede clar ca Dumnezeul miscarii holistice este Dumnezeul panteismului oriental. Religiile orientale au invatat secole de-a randul ca Dumnezeu este o forta, o energie impersonala ca o materie spongioasa cosmica ce inghite toate distinctiile si opozitiile. Acum la fel Dumnezeu este Forta, Energie, Esenta, Constiinta, Vibratie, Principiu si impersonal. Este un panteism luat din cartile sacre ale hinduismului.

Prin expresii ca „totul e unul”, „totul e Dumnezeu”, „noi suntem Dumnezeu”, „noi avem o putere infinita”, „noi putem determina noua era”. Ase urmareste sl unitatea tuturor religiilor lumii, ce ar insemna depasirea si implinirea religiei si realizarea -unitatii om-divinitate, lucru care real privit e imposibil.

Marea unitate a Fiintei este, deci, sa fii Dumnezeu. Divinitatea miscarii holistice este impersonala. In plus este democratizata : toti suntem Dumnezeu. Expunerea si tinta sunt panteiste : „Stiu ca exist, asadar eu sunt. Stiu ca Dumnezeu-Forta exista, asadar este. Daca sunt parte a acestei Forte, apoi eu sunt ceea ce sunt”, declara Shirley MacLaine, autoarea multor publicatii de succes cu doctrina holista.

Robert Muller, discipol al lui Teilhard ele Chardin, declara: „noi stim atat de mult ca noi suntem de natura divina”. Steward Brand la fel: „noi suntem ca si Dumnezeu”, iar George Leonard : „noi suntem: precum Dumnezeu”.

Fritjof Capra (n. 1932), laureat al premiului Nobel in fizica, declara : „Am vazut toate elementele corpului meu si atomii participand in acest dans al energiei cosmice. Am simtit ritmul lui si am auzit sunetul lui si in acel moment am stiut ca acesta a fost dansul lui Shiva, Domnul Dansatorilor” ; „tu faci parte din fiecare atom din lume si fiecare atom este parte din tine”. Deci experienta unicitatii l-a fortat sa incerce o conciliere intre energia fizicii moderne si misticismul oriental. La fel procedeaza si fizicianul Iiya Prigogine.

Shirley MacLaine, in best-selling-ul „Out on a Limb”, a afirmat : „Eu sunt Dumnezeu-fiindca toate energiile se inchid in aceeasi sursa. Noi suntem reflectii individualizate ale sursei Dumnezeu. Dumnezeu este in noi si noi suntem Dumnezeu. Fiecare suflet e Dumnezeul iui propriu. Pentru tine tu esti Dumnezeu. A-ti iubi sinele inseamna a iubi pe Dumnezeu”, iar Da-vid Spangler, profesor la Institutul holist Waldorf din Findhorn Scotia, spunea : „Eu sunt acum viata noului rai si a noului pamant. Ceilalti trebuie sa se uneasca cu mine in toate formele. Exista intotdeauna numai ceea ce eu sunt”.

Unitatea om-Dumnezeu inseamna si unitatea om-cosmos. Pentru a ajunge la aceasta trebuie sa treci dincolo de cunoastere, dincolo de bine sau rau. Cosmosul este perfect in orice moment. Trebuie sa treci dincolo de timp care este nereal. Cosmosul, unificat in eul propriu, se manifesta in doua dimensiuni: universul vizibil, accesibil prin constiinta normala, si universul invizibil, accesibil prin alte forme ale constiintei. Miezul experientei holistice este experienta constiintei cosmice in care toate categoriile normale ale spatiului, timpului si moralitatii tind sa dispara. Chiar si teama de moarte este indepartata prin experienta constiintei cosmice. Deci pentru a realiza identitatea proprie cu cosmosul trebuie sa treci dincolo de personalitate. Schimbarea constiintei se urmareste si prin sport, practica in Institutul holistic Esalen California fondat de Michael Murphy.

Marc Satin declara : „totul trebuie dus spre marea unitate : unitatea cosmosului” si se admite formula : „Stiu ca sunt o parte a intregii naturi. Pot creste in intelepciunea mea si a unitatii intregii naturi. Pot fi cu grija intotdeauna ca mi-am creat propria realitate si ca am puterea inauntrul meu sa creez ceea ce e autentic in viata mea” sau „Pot fi cu grija ca dumnezeirea in toate formele salasluieste in mine si ca aceasta dumnezeire este reflectata prin interiorul meu propriu, prin spiritul meu”. In ultima formula se observa clar un imprumut din ocultism.

Marsch Wolf-Dieter spunea : „Fiinta umana initiala trebuie sa se transforme pentru ca natura genuina si societatea traditionala nu mai exista. Ele au fost substituite cu o noua ambianta care se modifica accelerat in continuare”.

Expresia „creeaza-ti propria realitate” apare ca o premisa de baza. Potentialul uman este nelimitat. Exista diferite metode de a realiza si potentialul divin al nostru. De obicei acestea sunt tehnici orientale (meditatie, yoga), prin care se obtine propriul eu evoluat, propria divinitate.

Deci totul este un panteism dezvoltat dupa identitatea atman-Brahman din hinduism si dupa formula „precum deasupra asa si dedesubt” in ocultismul clasic. De asemenea se concepe si o trinitate, dar tot dupa model panteist. Spiritul vesniciei este unul nemanifestat si acesta este Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Mama si Dumnezeu-Fiul in Unul. In manifestare Unul devine trei: Dumnezeu-Tatal este Dumnezeu al putintei, Dumnezeu-Mama este atotstiutor, Dumnezeu-Fiul este iubirea. Dumnezeu Tatal este puterea cerului si a pamantului, Dumnezeu-Mama este sfanta rasuflare, Dumnezeu-Fiul este numai Fiul, este dragoste.

Iisus din Nazareth si Hristos sunt doua entitati separate. Omul Iisus e comparat cu Hercule, Hermes, Rama, Mithra, Krishna, Buddha. Iisus nu e unic. El a zis : „sunt prietenul si fratele tau”, nu ca e Dumnezeu. Deci ceea ce e Iisus toti oamenii pot fi. Iisus nu este Hristos care va reveni pentru ca nu e Dumnezeu, Hristos care va veni va aduce pace si unitate, o noua religie imtr-o noua era.

Din 19 iulie 1977 Hristos este inlocuit cu Lord Maitreya care apare ca o figura centrala a noii religii. Se preconizeaza ca el sa preia controlul asupra lumii la venirea lui. El va fi adus pe pamant prin „marea invocatie”, o invocatie „pentru putere si lumina” declarata pentru toate religiile. Maitreya nu vine ca sa ne judece, ci sa ne inspire si sa ne ajute indicand calea de iesire din criza actuala. Annie Besarat (1847 – 1933), presedinta a societatii teosofice, l-a declarat pe Krishnamurti invatator universal si Hristos reincarnat. In discursurile sale David Spangler il prezinta pe Hristos ca un personaj interesat numai si numai de propovaduirea mesajului noii ere.

Hristos este aceeasi forta ca Lucifer, dar care se misca in directie opusa. in sensul- in care este interpretat si de Alice Ann Bailey (1880 – 1949) presedinta a societatii teosofice, Hristosul noii ere este Antihristul. Efectiv nu are loc o mantuire, ci o automantuire, care apare ca pod de lumina intre o trinitate suprema a ierarhiei spirituale, formata din Logosul Solar, invatatorul Universal si Mahachohan – dirijatorul energiei divine, si persoana umana, numit antahkarana (antar(h) = launtric, karana = organ de simt). Antahkarana exprima calea de la capacitatea de gandire inferioara la cea superioara, adica „podul de lumina” intre creier si suflet, practicabil -prin efortul propriu al meditatiei. Cu alte cuvinte prin meditatie la automantuire. Antahkarana exprima deci puntea spre duhul universal sau marele arc dintre individul uman si supra-sufletul lumii. in acest sens se rosteste Sanat Kumara, adica curcubeu (simbolul holistic) contra Cruce.

De asemenea cand Hristos a zis: „Eu sunt calea, adevarul si viata, nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” se afirma ca n-a vorbit personalitatea Sa, ci constiinta lui Hristos, Sufletul inalt, ego-ul spiritual.

Lewi Dowlig, medic, sustine in „Evanghelia aquariana despre Iisus, Hristosul erei Pestilor” ca intemeietorul crestinismului a fost un initiat, scolit in Asia la brahmani, buddhisti, persi, si la egipteni. Ar fi asimilat multa doctrina religioasa orientala si egipteana. Din acest proces de instruire, Iisus s-ar fi lansat pana la urma ca El Insusi identic cu Fiinta suprema si universala, putand, sa spuna cu indreptatire „Eu sunt calea, adevarul si viata„. Daca Hristosul crestinilor a fost o persoana, cel al erei noi va fi o sinteza, un holon. Primul a coborat din cer al doilea incearca sa se ridice la cer prin instruire.

Evanghelia noii ere e o rasturnare; numai prin integrare holista in fiinta-creatura ajungem la mantuire. Fiinta Creatorului transcedent, daca exista, e inaccesibila pe calea automantuirii de jos in sus. Datorita acestei trasaturi religia noii ere este in fond o stradanie rationalista si o expresie a neputintei de a crede. Ea poate fi si o inspiratie, dar nu din partea Dumnezeului transcendent, ci din partea Luciferului. Aceasta este in fond esenta oricarei religii panteiste: adorarea unei creaturi, a unui idol, automantuirea prin efort propriu.

Brad Steiger afirma ca Iisus Hristos va deveni Hristos cosmic a carui nevazuta revenire coincide cu inceputul erei de aur a omenirii. Hristos cosmic e separat de Iisus din Nazareth, care n-a fost decat unul dintre multi alti cunoscatori ai adevarului etern un avatar lumesc al zeitatilor incarnate. Odata cu migratia ideilor religioase orientale in lumea apuseana a rezultat adaptarea lor la gandirea occidentala. Dar este aproape imposibil a rezuma adecvat varietatea formelor spiritualitatii orientale. Hinduismul e ceva teist, politeist, panteist, buddhismul ceva ateist si politeist, taoismul bazat pe doua principii. Cert este ca spiritul religiilor orientale difera total de crestinism. Miscarea holista a acceptat categorii spirituale orientale. Spiritualitatea holistica este insa eclectica: misticism oriental, ocultism occidental, neopaganism si psihologia omului potential. Deci e o spiritualitate hibrida, esenta fiind luata din religiile orientale cu elemente uneori iudaice, crestine sau musulmane, acceptandu-se si credinta in reancamare. Apoi, dupa schema holistica, conceptiile noastredespre familie, natura, cultura, istorie si Biblie devin dusmanii „experientei mistice”. Deci adevarurile logice ale culturii crestinesunt abandonate pentru a accepta pe cele orientale.

Adeptii acestei miscari permanent sunt interesati de profetii mayase, aztece, hopi, hinduse sau astrologie. Alain the Astrologer se ridica impotriva profetiilor soteriologice si eshatologice sustinand ca noua era va fi o perioada de demistificare si lucidizare. Foloseste formula „Dumnezeu e mort” voind sa spuna ca reprezentarile despre un singur Dumnezeu care se reveleaza o singura data, intr-o singura tara, in circumstante nebuloase (Iehova la evrei, Iisus Hristos la crestini), nu mai functioneaza. Divinul traieste si se manifesta pretutindeni fara sa pretinda ceva in schimb. Noua era va insemna sfarsitul religiozitatii de tip „frica de Dumnezeu„. Omul insusi se va indumnezei si va sluji dupa placul energiei divine pretutindeni disponibila. Noua era va aducce cu sine reunirea nemijlocita si definitiva a sinelui cu universul, cu energia cosmica. Elita mistica din imparatia lui Dumnezeu nu mai are nici un sens. Misterele oculte nu. se vor mai afla ia discretia arbitrara a unei minoritati fanatice, iar ocultismul isi va pierde tainele si nu va mai fi cazul sa credem in ele fiindca din ele ni se va compune viata. E o greseala sa crezi ca si misticii erei actuale ca Dumnezeu e o realitate exclusiv spirituala, ca viata exterioara ar fi neesentiala. Caile de unire cu divinitatea pot fi: yoga, hatha-yoga, kundalini-yoga, tantrismul. Astrologia azi e o reminescenta a ceea ce a fost candva o mare religie panteista si o glorioasa incercare filosofica de a intelege universul si de-al explica rational.

Din programul expus de „Esoteriche Union” se observa prezenta esoterismului actual ce-l arata pe samanul tribului intr-o forma extatica depasindu-si propria constiinta. Curentele esoterice actuale urmaresc asimilarea elementelor religioase orientale, preluate inca din teo-sofia moderna, si regresia pana la traditiile oculte arhaice, printr-un grandios proces de „revrajire” a lumii. Astfel se va realiza credinta in unitatea cosmica a tuturor lucrurilor. Iar pentru a preveni acuzatia de magie neagra si satanism adeptii vorbesc de „restructurare cognitiva” justificand in felul acesta si metoda hipnozei prin care se documenteaza credinta in reincarnare M. De fapt practicile esoterice nu urmaresc decat transformarea spirituala prin care omul sa-si dea seama de identitatea sa cu cosmosul si divinitatea. Se generalizeaza credinta in unitatea cosmica a tuturor lucrurilor, iar ideea de curgere universala a energiei cosmice este expusa in concepte ca prana, ehi, fca, baraka, yesod, eter cosmic, bioenergie. In ceea ce priveste revenirea la arhaic se urmareste reabilitarea samanilor, vracilor si vrajitorilor populatiilor tribale. Se vede clar omul care se semeteste fara nici o indreptatire, care se ridica el insusi spre Dumnezeu pe o linie inspirata de Lucifer, capetenia razvratitilor. Si, daca in secolul al XIX-lea samanii si guru erau cautati in Asia, azi ei vin in lumea apuseana contribuind din toate puterile la instituirea paradigmei noii ere.

Conform punctului al saselea din program si miscarea ecologica contribuie la reintegrarea in ecosistemul natural si cosmic. Culoarea „verde a ecologismului constituie simbolul ultimei sperante, ce reprezinta depasirea momentului eshatologic si asteptarea noii ere a supravietuirii. Omenirea urmareste transformare, iar transformarea e specialitatea miscarii si spiritualitatii holistice. Dar aceasta transformare e in stare sa sacrifice oricand interesele individului de rand pe altarul falselor interese ale colectivitatii depersonalizate.

Miscarea holistica incepe cu transformarea constiintei umane si programarea ei pentru o noua era care va aduce cu sine o cotitura neimaginabila ; realizarea idealului intelepciunii, varsarea apei spiritului, turnarea duhului peste omenire, infaptuirea identitatii de sine si univers, contopirea religiilor, divinizarea omului, fuziunea omului cu energia cosmica. Metoda principala de transformare pare a fi practicarea de psihotehnici dezindividualizante, inducerea experientei trans-personale, solicitarea functiilor emisferei cerebrele drepte (creierul fiind conceput ca o holograma dinspre care desfasuram universul) si o larga acceptare a intelepciunii orientale prin bioritmica, astrologie, terapia reincarnarii, parapsihologie, ufologie, vrajitorie, psihocultism. Mai mult noua era vrea sa-si serbeze epifania ca resurectie a zeitei Gaia. La constituirea noii imagini despre lume contribuie disciplinele stiintifice, de la psihologie pana la fizica nucleara, doctrinele orientale si oculte, miscarea hippie, muzica, psihedelismul consumului de droguri usoare (care este o psihotehnica in generarea experientei transpersonale), politica (cu miscarea ecologista si feminista) si cultura.

Interpretarile despre proces, transformare si fluctuatia din cartea taoista Yi-King joaca un rol important in doctrina holistica, ca de altfel si invatatura cu privire la karman din hinduism. Fritjof Capra afirma : „Are loc sfarsitul erei Yang in care domina tendintele masculine violente si agresive, dupa care urmeaza era Ying ca timp al totalitatii intuite, ca era a armoniei si feminitatii. Se accepta chiar si ideea kabalista care afirma ca divnitatea este alcatuita din zece emanatii ale unicului Dumnezeu (neoplatonism). Emanatiile sunt un complex de zece puteri sau puncte focale numite sefi-roth. Aceste zece aspecte sunt divinitatea in infatisarea ei existenta. Kabbalah mai invata ca omul poate ajunge la marirea Dumnezeului atotputernic.

Noul tablou cosmologic holistic este universal vibratoriu cu infinite interferente codificatoare de informatie ce nu exclud nimic din experienta umana plasata spre integrare cu cosmosul si divinitatea. Iata care este doctrina despre structura vibratorie numita Nada Brahma: „Nada Brahma nu inseamna ca numai Dumnezeu Creatorul este sunet. Sunet este si creatura, cosmosul si lumea. Si invers, sunetul este lume. Aceasta teza de credinta nu e o speculatie teologica, ci e o experienta proprie a celor ce traiesc astazi in sfera culturii noastre. Lumea e sunet – cosmologic si fizic, morfologic si biologic, mitologic si ca armonie. Miturile, legendele si basmele tuturor popoarelor au confirmat-o dintotdeauna. Dumnezeu a creat lumea din sunet. Pana si Biblia vesteste : „La inceput a fost Cuvantul„. Cuvantul – Marele Sunet, Tunetul primordial al creatiei. Iar cuvantul e sunet, iar sunetul e dinamism vibratoriu, vibratie, iar vibratia aceasta strabate tot ce fiinteaza de la spatiile siderale si muzica sferelor pana la om, pana la temelia individualitatii constiente de sine, de lume si de Dumnezeu. Nada Brahma e scopul lumii”. Asadar ce poate fi altceva decat panteism. Ba chiar anticrestinism prin abolirea eshatologiei biblice si generarea unui feed-back cu un viitor nou pentru planeta noastra. Si totul se intampla sub cea mai periculoasa masca : binele omului si pacea mondiala.

Dupa invatatura crestina Dumnezeu este Unul, dar intreit in Persoane. Filosofiile au ramas aproape toate la reflexiunea unor teme teoretice, pentru ca au voit sa reduca realitatea la fiinta uniforma, care nu exista in concret in persoane, pentru a-si satisface pretentia de a sti totul, rezumabil in cateva generalitati. Setea omului dupa orizontul nesfarsit si dupa bucuria deplin multumitoare se cere dupa comunicarea cu o Existenta personala care are in Sine orizontul infinit si putinta de a ne bucura in mod deplin multumitor. Acea Existenta personala trebuie sa fie transcendenta lumii limitate de persoane si obiecte cu care omul se afla intr-o legatura naturala. Existenta personala transcendenta ii este omului transparentul unei zone cu totul deosebita de a lui si a tuturor persoanelor, al unei zone cu adevarat infinita de iubire, de lumina, de bucurie.

Omul se simte, ca subiect al tuturor actelor sipirituale si trupesti ale sale, dependent de un Subiect superior, absolut si totodata se simte atras spre El, dar nu in mod silit. Subiectul transcendent nu e una cu spiritul omului, desi numai prin acesta omul poate comunica cu Dumnezeu. Ca spiritul nu e una cu Dumnezeu o arata invatatura crestina prin credinta in existenta ingerilor, care sunt spirite create si care nefiind una cu Dumnezeu se misca continuu spre El.

Dionisie Pseudo-Areopagitul arata ca Dumnezeu cel transcendent si mai presus de fiinta a adus la existenta toate formele de existenta creata pentru a le tine si a le urca pe toate in comunicarea cu Sine, spre a se impartasi tot mai mult de bunatatea Lui, fiecare dupa gradul ei, dar intr-o comunicare neconfundata intre ele, facandu-se fiecare de folos celorlalte. Numai realitatea personala supraexistenta, ca suport al existentei de sine, poate produce fara sa se epuizeze, existenta din toate planurile accesibile. Daca ar exista o persoana supraexistenta neincadrata in sistemul de referinte al naturii, n-ar putea sa existe nici persoana umana. Numai transcendenta Persoanei divine asigura existenta persoanelor umane. Altfel totul ar cadea sub legile fara sens ale naturii si ale mortii.

Realitatea personala suprema, ca existenta de Sine absoluta, nu e monopersonala, ci comunitate personala. Caci Ea este plinatatea de viata. Iar plinatatea de viata e traita in comunitate personala. Ea este izvorul comun al tuturor actelor si realitatilor existente. Ea este plinatatea existentei si a iubirii.

Notiunea de Dumnezeu ca existenta personala absoluta este implicata in insasi notiunea de credinta religioasa. Existenta personala a lui Dumnezeu este focarul si punctul de plecare al tuturor adevarurilor credintei crestine. Existenta si prezenta lui Dumnezeu sunt deosebit de importante pentru crestin, caci in afara Lui viata ar fi fara sens. Existenta omului e implicata in existenta si lucrarea lui Dumnezeu si se afirma reciproc. Iar existenta lui Dumnezeu se poate argumenta si rational.

Dumnezeu este unic in fiinta, dar nu creeaza nimic prin fiinta Sa, caci atunci lumea si creatia ar fi vesnica, ci creeaza prin lucrarile sau energiile Sale, in timp. Exista fiinta neimpartasibila si puterile sau lucrarile ce izvorasc din ea si care se lasa impartasite de creaturi. Dumnezeu este Unul (1 Corinteni 8 : 6) pentru ca unul este universul pe care l-a facut si daca nu e un singur Dumnezeu nu e Dumnezeu adevarat. El nu admite nici un adaos in Sine si nu are ceva mai mare sau mai mic in Sine.

Dionisie Pseudo-Areopagitul aseaza in fata tuturor atributelor unitatea lui Dumnezeu. Unitatea lui Dumnezeu este antinomica pentru cugetarea omeneasca. Ea este traita in experienta concreta a credinciosului ca o bogatie nesfarsita ce nu exclude distinctia dintre fiinta si lucrari. Unitatea lui Dumnezeu este un dar nesfarsit de posibilitati, nuante, puteri si aspecte de manifestare a Lui. Unitatea este atributul prin care se intelege existenta unica a fiintei divine, deoarece din punct de vedere logic nu se poate concepe existenta mai multor fiinte divine, egale in putere si stapanire.

Invatatura despre unitatea si unicitatea lui Dumnezeu este specifica mozaismului si crestinismului, de la care a imprumutat-o islamismul. Au fost si filosofi care s-au ridicat la inaltimea de a concepe pe Dumnezeu ca o fiinta unica, dar nu in felul in care este aratat in crestinism. Tertulian afirma: „Daca este Dumnezeu, e necesar sa fie unic, daca nu este unic nu este”. Sf. Maxim Marturisitorul spunea: „Dumnezeu este Acelasi, Unul si Singur” (cf. Efeseni 4, 6). Din unitatea lui Dumnezeu rezulta si unitatea omului, care e chipul Lui. Dupa conceptia panteista totul este Dumnezeu si Dumnezeu este totul. Nu exista distinctie intre Dumnezeu si lume.

Daca totul inseamna Dumnezeu, inseamna ca nu exista nici o diferenta intre mine si celelalte lucruri, inseamna ca nu ma pot chema „eu insumi”. Pentru a ma numi „eu insumi” trebuie sa-mi asum ca exista o diferenta intre mine si celelalte lucruri. Deci inseamna ca nu exist. De fiecare data fug de mine insumi. Cand ii vorbesc aproapelui meu nu-mi vorbesc mie insumi. Realitatea sinelui implica existenta unei diferente intre mine si celelalte lucruri. Lumea cuprinde oameni diferiti si lucruri diferite. Daca eu nu sunt alte lucruri inseamna ca nu sunt totul. Eu nu sunt Dumnezeu. Deci panteismul e gresit.

Daca toti oamenii sunt Dumnezeu atunci de ce savarsim acte atat de umane ? Adeptii erei noi privesc intr-o oglinda si vad o inmugurire de Dumnezeu, dar uita ca Dumnezeu nu poate inmuguri ca El a fost, este si va fi Dumnezeu intotdeauna. In credinta lor despre Dumnezeu exista o mare contradictie. Ei spun : „Dumnezeu este Absolutul, Infinitul, Nelimitatul. Noi trebuie sa fim luminati si sa realizam divinitatea noastra”. Dar nu putem fi nelimitati si neiluminati deodata.

Ei interpreteaza total gresit textele Scripturii. E o blasfemie ca un om sa se numeasca Dumnezeu (cf. Ioan 10, 34 ; Fapte 17, 29). Cauta in Scriptura un suport al doctrinei despre reincarnare, facand confuzie intre inviere si reincarnare (cf. Matei 11, 14). Dar in timp ce Scriptura declara: azi daca auziti glasul meu nu va impietriti inimile voastre, reincarnarea afirma : aveti destul timp sa auziti vocea launtrica si sa va salvati pe voi insiva.

In loc sa se invete schimbarea omului se invata redescoperirea Divinitatii. Toate lucrurile au un Creator. In acest sens noi traim intr-un univers nu multivers. Unitatea planului lui Dumnezeu nu distruge diferentele reale in creatia Lui, pentru ca El este Existenta de Sine statatoare (Iesire 3, 14). Nimeni nu se dizolva in marele ocean al Fiintei. Si e un vis imposibil ca toti sa fie Dumnezeu. Apoi un Dumnezeu impersonal este in mod ultim nesatisfacator. Este abandonata total ideea unui Dumnezeupersonal in favoarea unei energii impersonale, fortei sau constiintei.

Dumnezeu Creatorul e transcendent fata de creatie. El este prezent in creatie, dar nu poate fi confundat cu creatia. Apoi il fac pe Dumnezeu schimbator si finit in functie de potentialul, infinit: „vreau sa-mi arunc omenitatea si sa fiu Dumnezeu, sa mi-o pierd si sa fiu dumnezeire. Si cand devine Dumnezeu sper ca toate intotdeauna sa, evolueze de sus inspre mine”, declara unii adepti.

Panteismul este o credinta fara speranta, deznadajduita in fata timpurilor. Din moment ce Dumnezeu este numit Creator, inseamna ca lucrurile sunt altfel decat El. Creatia deriva de la Creator, care ii poarta de grija, iar Creatorul nu poate fi o forta impersonala, energie sau constiinta, ci o Fiinta personala, vie, puternica si pura. Numai un Dumnezeu personal poate atrage creaturile care aspira la desavarsirea lor. O esenta impersonala nu poate decat sa anuleze persoanele atrase. Atractia are loc de la Dumnezeu. Cel personal spre persoane carora El le acorda valoare eterna.

Prin iesirea din comuniune a ingerilor cazuti, care laudau siliti si in mod ambiguu pe capetenia lor, s-au pus in lucrare in lume aproape exclusiv legile dominatoare ale materiei. De aceea omul si cosmosul tind sa iasa de sub robia legilor materiei si a coruptiei. Dar aceasta va avea loc odata cu invierea tuturor oamenilor. Atunci legea iubirii, care izvoraste din Dumnezeu, va tine pe toate in unitate si in lumina mereu sporita a lui Dumnezeu. Este vorba de revenirea tuturor in Dumnezeu, nu de contopirea tuturor cu Dumnezeu.

Panteismul il face pe om sclavul lumii, in felul acesta omul fiind subordonat materiei isi cauta calea de iesire, dar tot cu ajutorul materiei. De aceea in lumea occidentala se pune atat de mult accent pe stiinta si tehnica, iar descoperirilor stiintifice incearca sa li se gaseasca si o aplicare religioasa. Pentru ca admitand identitatea dintre Dumnezeu si lume inseamna ca omul si natura fac parte din fiinta lui Dumnezeu, chiar daca nu se realizeaza. Omul supus lumii este supus legilor stricaciunii. Omul prin fire cauta sa depaseasca aceste legi, dar nu e capabil singur, are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Ori, un Dumnezeu Care face parte din lume, nu-l va putea ajuta pe om sa depaseasca legile acestei lumi. In final omul se contopeste cu lumea, care-l inghite ca o picatura in ocean.

De asemenea panteismul confunda divinitatea cu lumea. in felul acesta nu mai exista un Dumnezeu transcendent, ci total imanent. Dupa doctrina holistica are loc efectiv o rasturnare : numai prin contopire cu Creatia se poate ajunge la mantuire. Totul este in fond un rationalism neputincios si lipsit de credinta. Ori din religiile antice si orientale cunoastem care este esenta panteismului : adorarea unor creatori, a unui idol, automamtuirea prin efortul propriu. Si aceasta tocmai datorita confuziei dintre Dumnezeu si lume. in felul acesta sunt excluse respectul si iubirea fata de Dumnezeu transcendent atat timp cat traieste si se manifesta pretutindeni. Si de aici rezulta incercarea de a fi Dumnezeu folosind diferitele practici oculte si esoterice.

Dumnezeu nu trebuie confundat cu creatura. Scripturile au condamnat acest lucru (Is. 14, 13-15 ; Iezechel 28, 1-2 ; Fapte 12, 21-23). Caci nu lumea il schimba pe om, ci omul se schimba pe sine prin vointa de a colabora cu Dumnezeu. Omul e chemat spre desavarsire care se realizeaza in comuniune cu o Existenta personala, ce trebuie sa fie transcendenta lumii limitate de persoane si obiecte cu care omul se afla in legatura, iar cosmosul spre transfigurare, fara sa se confunde cele doua aspecte. Iar calea spre desavarsire este iubirea fata de Dumnezeu si de aproapele, nu iubirea numai de sine si realizarea tipului androgin.

Hristos nu trebuie unit cu panteonul panteistic, pentru ca El ne-a mantuit si ne cheama pe toti la El. Si apare o noua contradictie : daca totul e Dumnezeu .la ce mai e nevoie de Maitreya ?

Pe de alta parte panteismul refuza sa priveasca moralitatea si religia ca relatia eu-lui uman cu existenta lui Dumnezeu ca persoana. Totdeauna afirma ca e parte cu intregul, nu parte din intreg. Lupta omului cu raul devine o iluzie. Si din moment ce Dumnezeu e impersonal nu poate fi preocupat de bine si de rau. Proclamand ca omul este Dumnezeu proclami ca omul 1-a creat pe Dumnezeu si nu invers. Crezand ca Dumnezeu este o forta neutra care poate fi manipulata se cauta metode prin care se poate realiza acest lucru. Chiar si moartea este negata in finalitatea ei, afirmandu-se ca omul poate fi salvat prin gasirea eu-lui sau superior prin expansiunea constiintei. Mai mult chiar credinta crestina este inlocuita cu mitul zeitei Gaia, cult reinviat si practicat, asociata cu Isis, Astarta, Demeter, Hera, Kore.

Totul este o doctrina hulitoare conform careia omul poate atinge perfectiunea prin propriile sale eforturi, prin calatoria in sferele inalte ale cunoasterii, iar dupa moarte devine Dumnezeu. Deci in miscarea holistica se intalneste credinta in om si credinta in energia atotpatrunzatoare sau in forta de viata a cosmosului. Se nesocoteste nu numai Creatorul, ci si creatura : transformarea omului, desfiintarea familiei, nivelarea individualitatilor personale si de grup, care trebuie sa dispara prin identificare cu cosmosul. Deci de la antropocentrism se merge spre cosmocentrism, insa nu cu o logica de–centru, ci cu identificarea totala cu „realitatea infasurata a universului”. Iar, daca creierul functioneaza ca o holograma, atunci totul e. invers, iar lumea nu poate fi decat maya, asa cum sustine Vedanta, adica o iluzie. Apoi a fi mantuit nu inseamna a fi una cu divinitatea, ci a exista.

Personajul „Evangheliei aquariene” ofera doar punte spre transformarea transpersonala si astfel spre integrare totala. Puntea nu e curcubeul biblic, cum se pretinde, ci o constructie intramundana. Factorul „credinta” al transformismului noii ere are ca strategie respingerea traditionalului si reducerea panteista la intramundar. Evanghelia autentica este vestea mantuirii pacatosului prin har, care e de la Dumnezeu, comunicat dintr-o singura directie de sus in jos. Total gresit se foloseste termenul „metanoia”, considerand materia vie, ca si „iubire”.

Rugaciunea a fost inlocuita cu meditatia. Spiritualitatea clasica a rugaciunii, credinta si ascultarea de Dumnezeu au fost plasate in meditatia munistica. Este o repetitie, prin mantra si yoga, exclusa in crestinism (cf. Matei 6, 7). Cari Gustav Jung a aratat marea diferenta dintre yoga, si meditatia orientala, si meditatia crestina 83. Sutra spune : „Tu vrei sa stii ca tu esti Buddha”, pe cand crestinul in timpul contemplatiei niciodata n-ar spune „eu sunt Hristos”, ci „Hristos traieste in mine” (Galateni 2, 20). De asemenea folosesc scrierile apocrife si gnostice. Cercetand cu atentie sinele de care face atat caz miscarea holistica dam de un centru puternic, de pars lucifera lunae, care e un vechi model in religiile antice, in tanatologie si mai ales in doctrinele neognos-tice si oculte. Se constata prezenta geniului- malefic care s-a revoltat impotriva divinitatii si care tine neaparat sa ramana „stapanitorul acestei lumi” (cf. Ioan 14, 30), sa fie zeul confesiunilor proiectat peste figura transcendenta a lui Hristos. Si toata doctrina apare ca o lumina stridenta a fiului pierzarii care fascineaza pana la sacrificarea luciditatii, pe altarul luciditatii si in numele luciditatii. Atat de frumos ne-a avertizat Sfantul Apostol Pavel (Coloseni 2, 8 ; Efeseni 4, 6) de pericolul ce bate continuu. Omenirea nu are decat o „alternativa : Sa-L urmeze pe Cel ce a zis „Eu sunt lumina lumii ; cel care imi urmeaza nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan 8, 12). Totul pare a fi teama de sfarsit apocaliptic. Sectele „propovaduiesc” spaima parusiei pentru ca nu sunt cu Adevarul. Mai degraba este ascultarea de vocea celui oe de „la inceput a zis : „veti fi ca Dumnezeu” (Facere 3, 5). Iar baza caderii este dorinta de a fi liberi si puternici, nerespectand limitele conditei umane. Scriptura arata caderea ca un act al cedarii in fata placerii bazat pe imposibila dorinta de a deveni Dumnezeu.- in loc de a se merge spre libertate, se merge spre robie. in timp ce Scriptura spune ca toate sunt spre marirea lui Dumnezeu, miscarea holistica spune ca toate sunt spre marirea omului.

Doctrina ca, „totul este Dumnezeu” are mari si serioase implicatii : omul nu mai devine partas al dumnezeiestii firi dupa har, ci devine sau este Dumnezeu dupa fiinta ; nu mai exista -deosebire intre fiinta si lucrarile lui Dumnezeu ; dumnezeirea se revarsa intreaga in lume, astfel dumnezeirea e pur imanenta, nu mai are nirrilc transcendent ; dumnezeirea e intreaga schimbabila, in miscare ca si lumea, caci nu e nimic in ea care sa nu ramana neantrenat in lume ; continutul intreg al dumnezeirii are o referire la lume, nu e nimic in ea care sa insemneze o viata proprie deosebita de lume ; nu exista dumnezeire apofatica, ci perfect cognoscibila. Ortodoxia nu are nevoie de filosofii de tip oriental caci baza ei e trairea adevarului revelat.

Parintele Vasile Pop

http://www.crestinortodox.ro/secte-culte/panteism-monoteism-divinitatea-noile-curente-religioase

https://ardeleanlogos.wordpress.com/culte-eretice/panteism-si-monoteism-divinitatea-in-noile-curente-religioase/

VASE.

VASE. Înainte de inventarea olăritului (în mileniul al 6-lea î.Cr.) vasele erau confecţionate din piei, papură, lemn şi piatră. Acestea fiind materiale perisabile nu s-au păstrat decât în cazuri foarte rare. Nisipurile uscate ale Egiptului au conservat unele vase de piele şi coşuri de papură (vezi S. Cole, The Neolithik Revolution, BM (Natural History), 1959, placa XI). Condiţiile geologice speciale de la Ierihon au avut ca rezultat conservarea mai multor farfurii şi tăvi de lemn în morminte de la jumătatea mileniului al 2-lea î.Cr. (K. M. Kenyon,Jericho 2, 1965). Asemenea vase de lemn, împreună cu vasele de piele, coşurile şi sacii, care sunt folosite pe scară largă de ţăranii contemporani din Palestina, au fost probabil la fel de importante ca şi vasele de lut în viaţa de fiecare zi (cf. Levitic 11:32). Carafe pentru păstrat apă şi vin erau confecţionate din piei cusute laolaltă (ebr. ‘ob, Iov 32:19; hemet, Geneza 21:14; ne’od, Iosua 9:4; nebel, 1 Samuel 1:24; gr. askos, Matei 9:17). Pietre moi, calcar, alabastru, bazalt şi chiar obsidian – toate erau tăiate şi şlefuite sub formă de lighene, flacoane, farfurii, etc. După introducerea uneltelor de metal (*ARHEOLOGIE) au fost cioplite vase de piatră cu incrustaţii complicate şi acestea au fost făcute adesea pentru templu (de ex. la Haţor, vezi Y. Yadin, Hazor, 1958, foto 21, 23). Ulcioare mari de piatră şi de lut erau folosite pentru păstrarea lichidelor. Lutul poros din care erau confecţionate vasele absorbea o parte din lichid, împiedicând în felul acesta evaporarea şi menţinând conţinutui rece (ebr. kad, „ulcior”, Geneza 24:14; cf. 1 Împăraţi 17:12 ş.urm.; gr. lithinai hydriai, „vase de piatră”, Ioan 2:6). Oamenii bogaţi îşi putea permite să aibă vase de metal, de sticlă sau de fildeş (Iov 28:17; Apocalipsa 18:12). Vasele de metal sunt întâlnite rareori în Palestina, dar lighenele de bronz confecţionate de fenicieni şi găsite la Nimrud (H. Frankfort, Art and Architecture of the Ancient Orient, 1954, foto 141-143) arată care a fost tipul de vase folosite în perioada monarhiei. Vasele de aur şi argint erau o modalitate convenabilă de stocare a averii înainte de introducerea banilor şi asemenea vase au format cea mai mare parte a visteriei Templului şi a visteriei regale, şi erau folosite de asemenea pentru plata tributului (vezi DOTT, p. 48, c). Forma unor vase de metal era imitată în vase de lut. *Sticla şi *fildeşul erau folosite în principal pentru flacoane cosmetice mici şi pentru ustensile cosmetice (vezi BA 20, 1957; IEJ 6, 1956).

De obicei nu este posibilă definirea exactă a diferiţilor termeni ebr. folosiţi pentru descrierea vaselor. Este posibil ca multe vase care purtau nume diferite să fi servit pentru acelaşi scop (1 Samuel 2:14). Pentru tipurile de vase de lut şi identificarea propusă, vezi *OLAR. Termenii de mai jos par să descrie numai vase de metal, folosite mai ales în cortul întâlnirii şi în Templu:

1. Ebr.‘agartal (Ezra 1:9), un ligean mare;

2. gulla(Zaharia 4:2; cf. 1 Împăraţi 7:41), un vas rotund pentru păstrarea uleiului în lampă, în Eclesiastul 12:6 probabil că indică o lampă agăţată;

3. kap(Numeri 7:14), o farfurie deschisă şi puţin adâncă folosită pentru a păstra tămâia;

4. kepor(1 Cronici 28:17), un vas mic;

5. menaqqiyya(Exod 25:29), vasul de aur din care era turnată jertfa de băutură;

6. merqaha(Iov 41:31), vasul în care farmacistul prepară un amestec – probabil confecţionat din lut;

7. mizraq(Exod 27:3), un lighean mare folosit la altarul pentru arderea de tot, probabil pentru a aduna sângele; putea indica şi un vas mare folosit la ospeţe (Amos 6:6);

8. sinsenet(Exod 16:33), vasul de aur în care era păstrată o mostră de mană (cf. Evrei 9:4);

9. qe’ara(Exod 25:29; Numeri 7:13), farfurie;

10. qaswa(Exod 25:29), ulciorul de aur care conţinea vinul pentru jertfa de băutură.

Cu privire la termeni ebr. dud, sir şi qallahat, traduşi „cazan” (oală), vezi *OLAR; în Iov 41:20 termenul ebr. ‘agmon nu este „cazan” ci poate „coş de papură” (cf. Isaia 58:5, unde‘agmon este tradus „papură” pipirig).

Cuvântul gr. chalkion (Marcu 7:4) înseamnă orice vas de bronz. Cuvintele ebr. keli, aram.ma’n, gr. skeuos sunt cuvinte generale pentru unelte sau ustensile (1 Samuel 8:12; Faptele Apostolilor 9:15) şi de aceea – în multe contexte – termenii indică vase reale (1 Samuel 9:7; Ioan 19:29) sau metaforice (1 Petru 3:7).

BIBLIOGRAFIE

1948. L. Kelso,The Ceramic Vocabulary of the Old Testament, BASOR, Supplementary Studies 5-6, 1948.

A.R.M.

Adopţionismul

Pagina de Apologetică este realizată de Octavian C. Obeada Preşedintele Misiunii Vox Dei Apologet Baptist

„Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

Prima dintre ereziile pe care le prezentăm în acest număr al Publicaţiei este Adopţionismul, o erezie care susţinea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin adopţie.

Dacă sunteţi interesaţi să ne sugeraţi subiecte de studiu, o puteţi face pe adresa misiunii.

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

Adopţionismul 1. Controversa secolului al optulea. Rădăcinile sale. Adopţionismul – o erezie care susţine că Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin adopţie – este de interes principal pentru tulburarea care este produsă în bisericile spaniole şi franceze în ultima parte a secolului al optulea, deşi formula în jurul căreia s-a dezlănţuit conflictul poate fi trasat într-adevăr în perioada cea mai timpurie a teologiei Apusene; dar spiritul controversei şi rezultatul acesteia a arătat că ortodoxia secolului al optulea nu mai putea accepta în întregime formula antică. Frazele în care scriitorii precum Novatian, Hilary, şi Isidore de Sevilia au vorbit nu doar despre asumarea naturii umane de către Fiul lui Dumnezeu, dar şi de asumarea omului sau a fiului omului, condusă de o tranziţie uşoară către cuvintele care păreau să implice că Hristos, conform umanităţii sale, era fiul adoptat al lui Dumnezeu; şi formulele de acest fel nu apar în mod rar în vechea liturghie spaniolă. 2. Elipandus, Episcop de Toledo. Episcopii spanioli din secolul al optulea, mai ales liderul lor, Elipandus (n. 718; episcop de Toledo din circa 780), au folosit astfel de fraze pentru a provoca criticismul şi dezaprobarea mai întâi în Asturia, şi în împărăţia franceză vecină, şi în final la Roma. Un anumit Migentius (q.v.), predicând în acea parte a Spaniei care era condusă de mauri, a oferit o expoziţie foarte grosolană despre doctrina Trinităţii, învăţat că există trei persoane trupeşti, şi o triplă manifestare în istorie a unui singur Dumnezeu. Împotriva lui Elipandus a scris o scrisoare prin care apăra ideea ortodoxă a imanenţei Trinităţii, dar în acelaşi timp stabilind o distincţie foarte ascuţită între a doua persoană a Trinităţii şi natura umană a lui Hristos. Persoana Fiului nu era făcută conform cărnii, în timp, din sămânţa lui David, ci aceea născută de Tatăl înaintea tuturor lumilor; chiar după întrupare, a doua persoană din Dumnezeire nu este cea trupească, de care Hristos spune „Tatăl meu este mai mare decât Mine”, ci aceea despre care el spune „Eu şi Tatăl meu suntem una”. Elipandus nu a intenţionat să producă violenţă faţă de învăţătura ortodoxă prin această distincţie; dacă expresia era accentuată, natura umană apărea o persoană diferită de persoana Cuvântului Etern, şi personalitatea singură a lui Hristos dispărea. Elipandus s-a apărat în scrisorile în care el a folosit expresia că Hristos era doar conform Dumnezeirii sale adevăratul şi realul (proprius) Fiu al lui Dumnezeu, şi conform umanităţii sale un fiu adoptat. Opoziţia faţă de părerea sa a fost formulată de Beatus, un preot, şi călugărul Heterius din Libana. Elipandus a scris în mare încântare către stareţul asturian Fidelis, atacând cu amărăciune pe oponenţii săi, care au văzut prima dată scrisoarea când s-au întâlnit cu Fidelis în noiembrie 785, cu ocazia luării voalului reginei Adosinda. În replică ei au scris un tratat, discursiv şi rău aranjat, dar puternic în citatele sale patristice, accentuând unitatea personalităţii lui Hristos. Conflictul a fost complicat de circumstanţele politice şi de eforturile Asturiei de a obţine independenţa faţă de cel mai puternic episcop spaniol. Plângerile au fost duse la Roma, şi Adrian I s-a pronunţat deodată împotriva lui Elipandus şi a suporterului său, Ascaricus, pe care l-a judecat ca fiind vinovat de Nestorianism. 3. Felix, Episcop de Urgel. În ce perioadă cel mai proeminent reprezentativ al Adopţionismului, Felix, episcop de Urgel în Pirinei, a luat parte pentru prima dată în conflict, nu este cunoscută. La sinodul din Regensburg din 792, el a apărat erezia în prezenţa lui Charlemagne, dar episcopii au respins aceasta. Felix, deşi şi-a retras doctrina sa, a fost trimis de împărat la Roma, unde Papa Adrian l-a reţinut ca prizonier până ce acesta a semnat o confesiune ortodoxă, care la rândul său s-a întors în Urgel şi a repudiat-o ca fiind forţat, şi apoi a fugit în teritoriul maur. În 793 Alcuin, tocmai întors din Anglia, i-a scris lui Felix cerându-i să abandoneze cuvântul suspicios „adopţie”, şi să-l aducă înapoi pe Elipandus pe calea cea dreaptă; el a urmat aceasta prin tratatul său controversat Adversus haeresim Felicis. În acelaşi timp Elipandus şi episcopii spanioli care aparţineau de partida sa, s-au adresat într-o scrisoare către episcopii din Gaul, Aquitaine şi Asturia, şi către Charlemagne, cerând o investigare corectă şi restaurarea lui Felix. Charlemagne a comunicat cu papa, şi a determinat o nouă investigare a cazului în strălucita adunare de la Frankfort (794). Două enciclice separate au fost rezultatul – una din partea episcopilor francezi şi germani, cealaltă din partea acelora din nordul Italiei – care era de acord cu condamnarea Adopţianismului. Charlemagne a trimis acestea, cu una din partea papei (care reprezenta şi pe episcopii din centrul şi sudul Italiei) către Elipandus, îndemnându-l să nu se separe de autoritatea eparhiei apostolice şi a Bisericii universale. Eforturi puternice au fost folosite pentru a se recupera provinciile infectate. Alcuin a scris în mod repetat către călugării din acea regiune; Leidrad, episcop de Lyons, şi sfântul Stareţ Benedict de Aniane au lucrat acolo în mod personal, susţinând pe episcopul Nefrid de Narbonne. În 798 Felix a scris o carte şi a trimis-o lui Alcuin, care a răspuns în primăvara următoare cu tratatul său mult mai extins Adversus Felicem. Se pare că Felix a putut să se reîntoarcă în Urgel în această vreme, de unde i-a scris lui Elipandus. Leo III l-a condamnat în mod decisiv într-un sinod roman din 798 şi 799. Alcuin a primit un răspuns obraznic, şi a fost nerăbdător să se ia la spadă cu antagonistul său. 4. Dezicerea lui Felix. Leidrad l-a determinat pe Felix să apară înaintea lui Charlemagne, cu promisiunea unui proces corect din partea episcopilor. Ei s-au întâlnit la Aix-la-Chapelle în iunie 799 (alţii spun în octombrie 798). După o lungă discuţie Felix s-a recunoscut a fi înfrânt şi a fost restaurat în comuniune, deşi nu în eparhia sa, şi a fost pus sub conducerea lui Leidrad. Felix a compus atunci o dezicere, şi a chemat clerul din Urgel ca să imite exemplul său. Leidrad şi Benedict şi-au reînnoit strădaniile, cu un aşa succes încât Alcuin a putut în curând să declare că ei au recuperat 20.000 de suflete. El i-a susţinut cu un tratat în patru cărţi împotriva lui Elipandus, şi s-a lăudat cu privire la convertirea lui Felix. Liderul eretic se pare, totuşi, că şi-a reţinut în tăcere vechile lui crezuri la Lyons pentru restul vieţii sale, şi chiar să le fi extins în mod logic, din moment ce Agobard, succesorul lui Leidrad, l-a acuzat de Agnoetism, şi a scris o replică la câteva din scrierile lui postume. În partea maură a Spaniei, Elipandus se pare că a avut o urmare numeroasă; dar şi aici a găsit oponenţi determinaţi. Crezul a fost suprimat în mod gradat, deşi Alvar de Cordova (m. Circa 861) a găsit urmaşi tulburători al acestuia. 5. Tendinţele adopţioniste de mai târziu. Odată cu apariţia teologiei scolastice a existat o tendinţă naturală a dialectului rigid de a ademeni din Hristologia lui Cyril şi Alcuim spre o distincţie raţională dintre cele două naturi, nu aşa de mult cu vreo dorinţă de a se insista pe aceasta ca formă a devoţiunii faţă de concepţia de imuabilitate a lui Dumnezeu. Aceasta a determinat acuzarea de Nestorianism să fie adusă împotriva lui Abelard. Explicaţiile lui Peter Lombard despre sensul în care Dumnezeu a devenit om a tins în aceiaşi direcţie. Un apărător german al acestui aspect al întrebării, episcopul Eberhard de Bamberg, în secolul al doisprezecelea, a acuzat pe oponenţii săi în general de Eutychianism. De fapt, atacatorii Adopţionismului, începând cu teza lor că Hristos este de fapt Fiul lui Dumnezeu, chiar şi conform naturii sale umane, pentru că această natură a fost alocată de Fiul lui Dumnezeu, a ajuns în final, pentru toată intenţia lor de a susţine doctrina Bisericii despre cele două naturi şi cele două voinţe, chiar o prezentare distinctă a unei Persoane totodată divine care a asumat substanţa şi natura umană impersonală. Ei au dezertat de fapt de poziţia preluată de Cyril, deşi el era unul din autorităţile lor principale. Dacă ar căuta cineva originea istorică a acestei forme târzii de controversă Hristologică, făcând distincţie de aceasta faţă de cauza imediată, ea trebuie să fie găsită în şovăiala minţii consecventă în mod necesar pe încercările Hristologiei eclesiastice de a reconcilia în mod reciproc propunerile exclusive. 6. Explicaţia. Modul intelectual care a dus în mod direct la această distincţie dintre Fiul lui Dumnezeu şi omul din Hristos a fost explicată în mod variat. Unii atribuie aceasta Mahomedanismului din jur, făcând o încercare de a îndepărta cât se poate de mult pietrele de poticnire din doctrina naturii lui Hristos; dar ne-am putea îndoi de aceasta, din moment ce dificultăţile principale din punctul de vedere musulman – Trinitatea, ideea unui Dumnezeu care naşte şi este născut – rămâne neatinsă. Alţii o văd într-o supravieţuire a roadei Arianismului germanic, care este exclus de aderenţa Adopţioniştilor faţă de învăţătura ortodoxă Trinitariană. Relaţia evidentă cu Nestorianismul şi teologia şcolii din Antiohia i-a dus pe alţii să presupună o influenţă directă asupra scrierilor lui Theodore de Mopsuestia; dar există puţină diferenţă pentru aceasta după cum este şi pentru teoria că cei pe care Elipandus îi numeşte „fraţii lui ortodocşi” în Cordova, şi de care se presupune că Alcuin era responsabil pentru aceste aberaţii, au fost o colonie de creştini răsăriteni de tendinţe Nestoriene care au ajuns în Spania odată cu arabii (A. HAUCK). Doctrina Adopţionismului  Doctrina Adopţionismului este îndeaproape aliată în spirit cu Hristologia Nestoriană; aceasta nu se preocupă aşa de mult cu constituirea persoanei lui Hristos precum este de simplu relaţia umanităţii sale faţă de calitatea de Tată a lui Dumnezeu. Adopţioniştii au fost fără nici o îndoială sinceri în a admite la început unitatea persoanei lui Hristos, comunicarea proprietăţilor dintre cele două naturi, şi termenul Theotokos (deşi într-un sens calificat) ca aplicându-se Fecioarei Maria. Cu toate acestea părerea lor implică o separare abstractă de Fiul etern al lui Dumnezeu şi omul Isus din Nazaret, şi rezultă în declararea a doi Fii distincţi ai lui Dumnezeu. Aceasta a accentuat difizitismul şi diotheletismul Hristologiei ortodoxe, şi i-a dus într-un dualism personal, în măsura în care calitatea de fiu este un atribut al personalităţii, nu a naturii. Adopţioniştii au vorbit despre un adoptatus homo în locul unei adoptata natura humana, şi au numit umanitatea adoptată un Fiu adoptat. Ei au făcut apel la Abrose, Hilary, Jerome, Augustin şi Isidore de Sevilia, şi la Liturghia Mozarabică, care a fost folosită în Spania1. Uneori termenul adoptio este într-adevăr aplicat faţă de Întrupare de către scriitorii mai timpurii, şi în liturghia spaniolă, dar mai degrabă în sensul de assumtio sau ἀνάληψις, adică înălţarea naturii umane, prin Hristos, la uniunea cu Dumnezeirea2. Se poate ca ei să fi citat, cu motiv mai bun, pe Theodore de Mopsuestia drept predecesor al lor; căci doctrina sa despre υἱὸς θετόςis este în mare parte aceiaşi precum Filius Dei adoptivus3. Punctul fundamental din Adopţionism este distincţia unei duble calităţi de Fiu în Hristos – una prin natură şi una prin har, una prin generaţie şi una prin adopţie, una prin esenţă şi una prin titlu, una care este metafizică şi alta care este cauzată de un act al voinţei divine şi a alegerii. Ideea de fiu este făcută să depindă de natură, nu de persoană; şi aşa cum Hristos are două naturi, trebuie să existe în el două calităţi corespunzătoare de Fiu. Conform naturii sale divine, Hristos este într-adevăr şi în esenţă (secundum naturam sau genere) Fiul lui Dumnezeu, născut din eternitate; dar conform naturii sale umane, el este Fiul lui Dumnezeu doar din punct de vedere nominal (nuncupative) prin adopţie, sau prin har divin. Prin natură el este Singurul Născut Fiu al lui Dumnezeu4;prin adopţie şi har el este Primul Născut Fiu al lui Dumnezeu5. Adopţioniştii au citat în favoarea lor în principal Ioan 14:28; Luca 1:80, 18:19; Marcu 13:32; Ioan 1:14, 10:35; Romani 8:29; 1 Corinteni 11:3; 1 Ioan 3:2; Deuteronom 18:15; Psalmul 2:8, 22:23, şi alte pasaje din Vechiul Testament, la care ei se referă drept Filius primogenitus et adoptivus; în timp ce Psalmul 60:4 (ex utero ante Luciferum genui te), 44:2; Isaia 45:23; Proverbe 8:25, au fost înţelese că se aplică la Filius unigenitus. Nici unul din aceste pasaje care s-ar putea cita la fel de bine în favoarea Arianismului, nu poartă cu ele punctul disputei. Hristos nu este nicăieri numit „adoptatul” Fiu al lui Dumnezeu. Felix a dedus din adopţia copiilor lui Dumnezeu, că ei trebuie să aibă un cap adoptiv. El s-a folosit de ilustraţie, că la fel cu un fiu nu poate avea din punct de vedere literal doi taţi, ci poate avea unul prin naştere şi altul prin adopţie, tot aşa şi Hristos, conform umanităţii sale, nu poate fi Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu în unul şi acelaşi sens; ci el poate fi una prin natură şi alta prin adopţie6. Nu este clar dacă el a datat calitatea de Fiu adoptată a lui Hristos din înălţarea sa7 sau din botezul său8, sau deja de la naşterea sa9. El vorbeşte despre o naştere dublă a lui Hristos, compară botezul lui Hristos cu botezul sau regenerarea credincioşilor, şi leagă cele două cu spiritualis generatio per adoptionem10; dar, de pe altă parte, el pare să traseze uniunea naturii umane cu divinul faţă de pântecul Fecioarei11. Adopţioniştii, aşa cum am remarcat deja, se credeau a fi în armonie cu Hristologia de la Calcedon, şi au profesat credinţa într-o singură persoană divină în două naturi depline şi perfecte12; ei au vrut doar să-şi aducă părerile lor despre o dublă calitate de Fiu, ca o consecinţă legitimă a doctrinei celor două naturi. Campionii ortodoxiei, printre care şi Alcuin, învăţătorul şi prietenul lui Charlemagne, a fost cel mai învăţat şi mai capabil, alături de Paulinus de Aquileja şi Agpbard de Lyons, unanim au privit Adopţionismul ca o trezire sau modificare a ereziei Nestoriene, care a fost condamnată de al treilea Conciliu Ecumenic (431)13. Începând de la faptul unei întrupări reale, partida ortodoxă a insistat că era eternul, singurul născut Fiu al lui Dumnezeu, care a asumat natura umană din pântecul Fecioarei, şi a unit-o cu persoana divină, rămânând cuvenitul Fiu al lui Dumnezeu, fără a lua în considerare această schimbare14. Ei au citat în favoarea lor pasaje precum Ioan 3:16; Romani 8:32; Efeseni 5:2; Fapte 3:13-15. Greşeala radicală a acestei erezii este că deviază ideea de Fiu de la persoană către natură. Hristos este fiul lui Dumnezeu în privinţa persoanei lui, nu în privinţa naturii. Cele două naturi nu formează doi Fii, din moment ce ele sunt unite în mod inseparabil într-un singur Hristos. Fiul etern al lui Dumnezeu nu a asumat în actul întrupării o personalitate umană, ci natura umană. Nu este aşadar nici un loc pentru o calitate de Fiu adoptivă. Biblia nu numeşte nicăieri pe Hristos drept Fiul adoptat al lui Dumnezeu. Hristos este, în persoana sa, din eternitate sau prin natură ceea ce devin creştinii prin har şi regenerare. În condamnarea Monothelitismului, Biserica a accentuat dualitatea de naturi în Hristos; în condamnarea Adopţianismului, ea a accentuat unitatea persoanei. Astfel ea a păzit Hristologia catolică atât împotriva plecărilor lui Eutychiene cât cele Nestoriene, dar a lăsat problema umanităţii depline şi autentice a lui Hristos nerezolvată. În timp ce el este Fiul etern al lui Dumnezeu, el este în acelaşi timp într-adevăr şi pe deplin Fiul omului. Biserica medievală s-a bazat în principal pe maiestatea divină a lui Hristos, şi l-a îndepărtat la o distanţă infinită de om, aşa încât el să poată fi abordat doar prin mijlocitori de intervenţie; dar, pe de altă parte, ea a păstrat o vie, deşi grosolan de realistă, amintire a suferinţei sale în sacrificiul zilnic al massei şi a găsit în închinarea la o tandră Fecioară-Mamă cu Pruncul-Salvator pe braţul ei protector un substitut pentru contemplarea şi confortul calităţii sale perfecte de om. Triumful teoriei de transubstanţiere a urmat curând înfrângerea Adopţionismului, şi a întărit tendinţa faţă de un supranaturalism excesiv şi magic care anihilează naturalul, în loc să-l transforme. Notă. Învăţatul Walch apără ortodoxia Adopţioniştilor, din moment ce ei nu au spus că Hristos, în dubla sa calitate de Fiu, a fost alius et alius, ἄλλος καὶ ἄλλος (care este părerea Nestoriană), ci că era Fiu aliter et aliter. Ketzerhistorie, vol. IX., pp. 881, 904. Baur (II., p. 152) în acelaşi fel justifică Adopţionismul, ca o implicaţie legitimă din dogma Calcedoniană, dar pe presupunerea că această dogmă în sine include o contradicţie. Neander, Dorner, Niedner, Hefele şi Möller recunosc afinitatea Adopţionismului cu Nestorianismul, dar afirmă, în acelaşi timp, diferenţa şi noile caracteristici din Adopţionism (vezi în special Dorner II p. 309 şu.). Note de subsol 1. A strong passage was quoted in the letter of the Spanish bishops to Charlemagne from Isidore of Seville, who says (Etymolog., lib. II., c. 2; see Mignes ed. of Alcuin II. 1324): „Unigenitus vocatur secundum Divinitatis excellentiam, quia sine fratribus: Primogenitussecundum susceptionem hominis, in qua per adoptionem gratiae fratres habere dignatus est, de quibus esset primogenitus.” From the Mozarabic liturgy they quoted seven passages. See Hefele III. 650 sqq. 2. In a passage of Hilary (De Trinit. II. 29), there is a dispute between two readings—”carnis humilitas Adoptatur,” and „adoratur” (Alcuin)—although the former alone is consistent with the context, and „adoptatur” is used in a more general sense for assumitur (so Agobard). See Walch, Hist. Adopt. , p. 22 sqq., and Gieseler, II. 76, note 2. 3. See Neander, Kirchengeschichte, III. p. 318 sqq.; E. ed. III. 159 sqq. 4. Unigenitus, μονογενής, John 1: 14, 18. 5. Primogenitus, πρωτότοκος ἐν πολλοι̑ς ἀδελφοι̑ς,, Rom. 8:29; Comp. Col. 1:15. 6. Alcuin, Contra Felicem, I. 12, and III. 1. 7. Dorner, II. 319. 8. Walch. 9. Neander. 10. l.c. II. 15. 11. l.c. V. 1. 12. „In una persona, duabus quoque naturis plenis atque perfectis.” Alcuin, Opp. II. 567. 13. Alcuin, contra Felicem, lib. l.c. 11: „Sicut Nestoriana impietas in duas Christum dividit personas propter duas naturas; ita et vestra indocta temeritas in duos eum dividit filios, unum proprium, alterum adoptivum. Si vero Christus est proprius Filius Dei Patris et adoptivus, ergo est alter et alter,” etc. Lib. IV. c. 5: „Nonne duo sunt, qui verus est Deus, et qui nuncupativus Deus? Nonne etiam et duo sunt, qui adoptivus est Filius, et ille, qui verus est Filius?” 14. Ibid. II. 12: „Nec in illa assumptione alius est Deus, alius homo, vel alius Filius Dei, et alius Filius Virginis; sed idem est Filius Dei, qui et Filius Virginis; ut sit unus Filius etiam proprius et perfectus in duabus naturis Dei et hominis.” In the Confession which Felix had to sign in 799 when he abjured his error, it is said that the Son of God and the Son of man are one and the same true and proper Son of the Father, „non adoptione, non appellatione seu nuncupased in utraque natura unus Dei Patrus verus et proprius Dei Dei Filius.”

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_apr06.htm

Premilenialismul istoric; Punctul de vedere particular baptist al domniei milenare a lui Hristos De Dr. John Gill

Premilenialismul istoric;
Punctul de vedere particular baptist al domniei milenare a lui Hristos De Dr. John Gill 

INTRODUCERE LA APOCALIPSA 20

Acest capitol conţine legarea lui Satan, a sfinţilor cu Hristos, dezlegarea din nou a lui Satan, distrugerea lui, şi armata Gog şi Magog, şi ultima judecată: îngerul care îl va lega pe Satan este descris de coborârea sa din cer; prin faptul că el are cheia adâncului fără fund, şi un mare lanţ în mâna sa; şi prin folosirea lor, apucarea lui Satan şi legarea sa, aruncarea sa în adâncul fără fund, şi apoi închiderea lui, şi punerea unui sigiliu pe el; prin toate acestea care îl vor împiedica să înşele naţiunile timp de o mie de ani, (Apocalipsa 20:1-3). După ce tronurile sale se văd, cu persoane pe ele, cărora li se dă judecata; despre care se spune că au fost martiri pentru Isus, şi care nu s-au închinat fiarei, sau au profesat religia sa; a căror fericire este reprezentată prin trăirea şi domnia cu Hristos pentru o mie de ani, când alţii nu vor fi fericiţi; a doua moarte nu va avea nici o putere asupra lor; ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi Hristos, şi vor domni cu el în timpul termenului spus, având o parte în prima înviere, (Apocalipsa 20:4-6).

La expirarea acestui termen Satan va fi dezlegat şi va ieşi din închisoare, va înşela naţiunile, şi va aduna pe Gog şi Magog pentru război; care, fiind foarte numeroşi, vor acoperi pământul, vor înconjura cetatea şi tabăra sfinţilor, când foc va veni din cer şi îi va distruge, şi Satan va fi aruncat în lacul de foc, unde sunt fiara şi profetul mincinos, şi vor fi chinuiţi în vecii vecilor, (Apocalipsa 20:7-10). Şi apoi se dă relatarea Judecăţii generale; şi judecătorul este descris de tronul pe care stătea, un nor alb, şi prin maiestatea sa, care este astfel încât cerurile şi pământul fug dinaintea lui, (Apocalipsa 20:11). Şi lângă persoanele judecate sunt descrişi cei morţi prin starea lor obişnuită; prin vârsta şi poziţia lor socială, mari şi mici, şi prin poziţia lor, stând înaintea lui Dumnezeu; şi apoi o relatare a procedurii, sau regulii de judecată; cărţile sunt deschise, şi executarea judecăţii potrivit cu cei care sunt găsiţi în cărţi, (Apocalipsa 20:12) pentru care marea, moartea şi mormântul, dau pe cei morţi din ele, şi cele două din urmă sunt aruncate în lac, şi cu ei sunt acei care nu sunt în cartea vieţii, (Apocalipsa 20:13, 14).

Versetul 1. „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger…” Toţi duşmanii lui Hristos şi instrumentele lui Satan sunt înlăturaţi, şi diavolul este lăsat în pace, şi doar stă în calea împărăţiei lui Hristos; şi ce se va face cu el, şi cum va fi el în această înlăturare, această viziune oferă o relatare: prin „îngerii” pe care i-a văzut Ioan, nu trebuie să fie înţeles ca fiind Constantin cel mare; căci deşi el este băiatul care a fost luat la Dumnezeu, şi tronul său, fiind dezvoltat până la imperiu, totuşi el nu poate, cu acea proprietate, să se spună că a coborât din cer; şi deşi el a cucerit împăraţii păgâni, în care prezida balaurul, şi alungarea păgânismului din imperiu, prin care diavolul domnea în el, totuşi legarea lui Satan este un alt fel de lucrare, şi pare a fi prea mare pentru el; şi pe lângă aceasta, nu a avut loc în timpul său, şi va fi văzut după aceea; nici nu este un apostol, sau un păstor al Evangheliei; aceştia sunt într-adevăr numiţi îngeri în această carte, şi se poate spune că vin din cer, pentru că ei îşi au însărcinarea de acolo; şi în particular apostolii au avut cheile împărăţiei cerului, dar nu cheia adâncului fără fund; şi un lanţ şi un sistem de adevăruri Evanghelice, pe care ei le-au folosit bine pentru întemeierea împărăţiei lui Hristos, şi slăbirea lui Satan, dar nu un astfel de lanţ este înţeles aici; şi ei au avut puterea de a lega şi de a dezlega, sau de a declara lucrurile legale sau ilegale, dar nu de a lega şi a dezlega pe Satan; el nu a fost legat în era apostolică: nici nu este unul dintre duhurile slujitoare, sau o delegaţie a îngerilor proiectaţi; căci deşi Hristos se va revela din cer cu îngerii săi puternici, şi îi va folosi, deopotrivă pentru a aduna laolaltă pe aleşii săi, şi să-i arunce pe cei răi în lacul de foc, totuşi nu să îl lege pe Satan; ci Domnul Isus Hristos însuşi este acest înger, care este îngerul din prezenţa lui Dumnezeu, şi al legământului; şi care în această carte este numit un înger, (Apocalipsa 7:2-10:1) faţă de care toate personajele de aici vor fi de acord, şi căruia lucrarea de legare a lui Satan îi aparţine cel mai potrivit; căci cine este atât de potrivit să facă aceasta, sau să fie capabil de aceasta, ca sămânţa femeii, care a zdrobit capul şarpelui, sau ca Fiul lui Dumnezeu, care s-a arătat ca să distrugă lucrările diavolului, da, pentru a-l distruge el pe acesta; şi care a deposedat mulţimi de demoni din trupurile oamenilor, şi este omul puternic înarmat care îl jefuieşte pe Satan de sufletele oamenilor, şi este acelaşi cu Mihail, care l-a alungat din cer, şi l-a aruncat din el de atunci încolo, (Apocalipsa 12:7, 8). Şi venirea sa din cer nu trebuie să fie înţeleasă ca întruparea sa, sau venirea sa de acolo prin arogarea naturii umane; pentru că Satan nu a fost legat atunci de el, aşa cum se va vedea mai departe; ci ca a doua sa venire, care va fi din cer, unde el se află acum, şi va fi locală, vizibilă şi personală: despre nici o altă venire nu vorbeşte astfel această carte, aşa cum este văzută de Ioan, sau ca viitoare; nici ordinea acestei viziuni, după ruinarea fiarei şi a proorocului mincinos, nu admite una diferită.

Având cheia adâncului fără fund: abisul sau adâncul, acelaşi ca cel din care s-a ridicat fiara, (Apocalipsa 11:7, 17:8). Şi cheia acestuia devine potrivită pentru cel care are cheile iadului şi morţii, (Apocalipsa 1:18) care are toată puterea în cer şi pe pământ, şi are puterea iadului, de a-l deschide şi de a-l închide după plăcerea sa, ceea ce este semnificat prin această fază; (Apocalipsa 9:1). Versiunea etiopiană afirmă, „cheia soarelui”, unde unii cred că ar fi iadul; şi totuşi aceeaşi versiune redă cuvântul, adâncul, în (Apocalipsa 20:3).

Şi un mare lanţ în mâna sa; cheia într-o mână, şi lanţul în cealaltă; iar cel din urmă nu înseamnă un lanţ material, cu care spiritele nu pot fi legate, căci uneori trupurile sunt posedate de duhuri rele, (Marcu 5:3, 4) ci puterea atotputernică a lui Hristos, care el o va arăta acum prin legarea lui Satan mai repede şi mai strâns ca niciodată.

Versetul 2 „El a pus mâna pe balaur…” Prin acesta nu se înţelege păgânismul, pentru că acesta a fost distrus în imperiul Roman sub al şaselea sigiliu, şi a fost consecinţa războiului dintre Mihail şi îngerii săi, şi balaurul şi ai săi; şi înainte de această vreme el va fi distrus în alte părţi sub al şaselea şi al şaptelea potir, când împăraţii pământului, fiind adunaţi împreună la Armaghedon, vor fi junghiaţi, şi oraşele naţiunilor vor cădea, nu doar Papale, ci Păgâne şi Mahomedane; şi ceea ce nu va fi convertit, căci înainte de această vreme împărăţiile acestei lumi vor deveni împărăţiile lui Hristos: ci diavolul însuşi este intenţionat, aşa numit, în parte datorită puterii, autorităţii şi cruzimii sale mari pe care a exercitat-o în lume; şi datorită veninului şi otrăvii idolatriei, superstiţiei, doctrinei false şi închinării, cu care el a infestat locuitorii ei.

Acel şarpe vechi; numit aşa cu referire la viclenia şi subtilitatea sa, cât şi a vechimii sale, fiind de la începutul creaţiei, şi înşelându-i atunci pe primii noştri părinţi; care este diavolul şi Satan; acuzatorul lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi adversarul faţă de amândoi. Ediţia Complutensiană şi versiunea Siriană adaugă, „care a înşelat lumea întreagă”; şi versiunea Arabă, „înşelătorul lumii întregi”; care pare să fie luat din ea (Apocalipsa 12:9). Pe el Hristos „l-a ţinut”, şi nu a renunţat la el, aşa cum înseamnă cuvântul: Hristos îl va lua acum, îl va apuca şi îl va reţine, ca prizonier al său; în pustie, Satan a simţit doar zimţii săbiei sale, cuvântul scris al lui Dumnezeu, şi a fost obligat să îl lase: dar acum el va simţi greutatea mâinii sale, şi aprinderea braţului său, cu indignarea mâniei sale; în agonia sau conflictul cu el în grădină, el a fost cucerit prin rugăciune; şi pe cruce Hristos l-a distrus prin moarte, dar acum el va fi sechestrat de puterea sa, şi zdrobit sub mâna sa.

Şi l-a legat pentru o mie de ani, cu lanţul mare pe care îl avea în mâna sa: diavolul este în lanţuri acum, este sub puterea Providenţei divine, şi nu poate face nimic fără permisiune divină; dar acest lanţ este lung, şi se pare că adesea el are o libertate mare, şi străbate aerul şi pământul, şi face multe pagube; dar acum el va fi atât de legat de puterea lui Hristos asupra sa, încât el nu va fi în stare să îşi urnească mâna sau piciorul, pentru a-i tulbura pe sfinţi, sau pentru a înşela naţiunile, fie cu închinare falsă, sau doctrină falsă, fie prin stârnirea lor pentru a-i persecuta pe sfinţi. Astfel despre diavol, Asmodeus, se spune în Apocrifa, Şi Raphael a fost trimis să îi vindece pe amândoi, adică, pentru a da la o parte albeaţa de pe ochii lui Tobit, şi a o da pe Sara fiica lui Raguel ca soţie lui Tobias fiul lui Tobit; şi pentru a lega pe Asmodeus duhul rău; pentru că ea aparţinea lui Tobias prin dreptul moştenirii.

În acelaşi timp când a venit Tobit acasă, şi a intrat în casa sa, şi Sara fiica lui Raguel a venit jos din camera sa de sus. (Tobit 3:17) când îngerul Raphael, „l-a legat”. Spaţiul de o mie de ani nu este un număr sigur pentru unul nesigur, sau o perioadă mare şi nedeterminată de timp, deoarece (Psalmul 90:4, 105:8) aceşti ani trebuie să fie luaţi, nu nedefinit, ci definit, pentru exact acest număr de ani exact, aşa cum apare din faptul că au articolul prefix la ei; şi sunt numiţi după aceea, nu mai puţin de patru vremi, „mia de ani”, sau aceşti o mie de ani, (Apocalipsa 20:3-5, 7) şi din lucrurile care sunt atribuite începutului şi sfârşitului acestor ani, care fixează epoca, şi perioada lor; precum legarea lui Satan, când ei încep, şi dezlegarea lui când ei se sfârşesc, cât şi domnia sfinţilor cu Hristos în tot acest timp; la care se poate adăuga, învierea sfinţilor la începerea lor, şi învierea celor răi la sfârşit: dar marea întrebare este dacă ei au început sau nu? Dacă ei au început, când au început; şi dacă nu, când vor începe. Unii cred că ei au început fie la naşterea lui Hristos, sau la învierea sa, sau la distrugerea Ierusalimului. Eu pun toate acestea împreună, pentru că toate au fost într-un secol, în decursul a şaptezeci de ani, sau aproape; astfel că dacă cei o mie de ani au început în oricare dintre aceste evenimente, ei trebuie să se termine în acelaşi secol, în 1100. Acum deşi la venirea lui Hristos Satan a căzut ca un fulger din cer, şi mulţimi de oameni, posedaţi de demoni, au fost deposedaţi de Hristos, şi el care acea puterea morţii, diavolul, a fost distrus de el; şi la predicarea Evangheliei de către apostoli în lumea neamurilor, prinţul lumii a fost dat afară, oracolele sale au fost reduse la tăcere, mulţimile au fost convertite, şi bisericile au fost întemeiate pretutindeni, totuşi încă Satan nu era legat: el nu era încă legat înainte de moartea lui Hristos; ca mărturie sunt mulţimile de trupuri ale oamenilor posedaţi de el; ispitirea sa a lui Hristos însuşi în pustie; atacurile sale asupra lui în grădină, şi pe cruce; faptul că el a pus în inima lui Iuda să îl trădeze; şi umplerea cu răutate şi invidie a marilor preoţi şi cărturari împotriva sa, pentru a căuta să îl omoare, ceea ce s-au gândit ei: nici nu era el legat, astfel ca să nu îi înşele pe iudei, fie înainte fie după moartea lui Hristos, nici azi el nu este legat; ei erau în timpul lui Hristos sub influenţa tatălui lor diavolul, a cărui pofte le fac şi le-au făcut, prin condamnarea la moarte a lui Hristos; şi după moartea sa, ei au fost aţâţaţi de Satan pentru a persecuta apostolii săi în Iudea şi pretutindeni; şi deşi după distrugerea Ierusalimului ei nu au mai avut nici o putere pentru a acţiona astfel, totuşi ei nu au avut mai puţină răutate faţă de creştini, şi până azi ei sunt plini de duşmănie împotriva lor, şi sunt conduşi în captivitate de Satan, şi daţi pentru a crede o minciună, că Mesia nu a venit, şi pentru a respinge pe adevăratul Mesia, şi pentru a aştepta unul fals: şi cât despre lumea păgână, fără a se împotrivi progresului Evangheliei în ea, totuşi pentru primii trei sute de ani de păgânism a fost religia stabilită a imperiului roman; şi creştinismul era pretutindeni vorbit de rău, dispreţuit, şi persecutat, şi uneori a triumfat, ca şi când ar fi fost dispărut; şi despre Satan nu s-a putut spune niciodată că a fost legat, şi în închisoare el însuşi, când el a aruncat atâtea mulţimi în închisoare, şi i-a făcut să aibă o prigoană de zece zile, (Apocalipsa 2:10) în care atât de mulţi martiri au suferit; nici nu s-a părut ca Satan să fie legat în privinţa bisericii; taina fărădelegii a început să lucreze în timpul apostolilor, şi atunci au fost mulţi anticrişti în lume, înşelători, învăţători falşi şi eretici; acolo era o sinagogă a lui Satan, (Apocalipsa 2:9) şi un astfel de soi de persoane rele sub numele de creştini, cum rar au mai fost în lume; la care se poate adăuga, marea scădere a dragostei, şi alte haruri, şi a purităţii doctrinei şi a închinării în cele mai bune biserici, şi multele dispute dintre ele, în care Satan a avut o mână mare, şi de acea nu a putut fi legat: mai mult, câteva sute de ani înainte de terminarea celor o mie de ani, începând în oricare din datele de mai sus, omul păcatului, fiul pierzării, papa, anticristul vestic, a apărut, cel care a deschis adâncul fără fund, şi a lăsat să iasă fumul din el, prin Alcoran pe care l-a eliberat, care răspunzând la dezlegarea lui Satan, armatei lui Gog şi Magog, războiul lor cu sfinţii, şi rezultatul său; nici naţiunile nu au fost mai înşelate decât atunci cu câteva secole în trecut; cel puţin ele au fost înşelate în secolele trecute, deopotrivă de papa şi de Mahomed, şi nu ar fi fost astfel, dacă Satan nu le-ar fi legat: la care se poate adăuga, că dacă Satan a fost eliberat, atunci nu se poate spune că a fost eliberat pentru o scurtă perioadă, ca în (Apocalipsa 20:3) în comparaţie cu cei o mie de ani, aşa cum trebuie să fie înţeles; de vreme ce acum suntem între şase şi şapte sute de ani de atunci, ceea ce este mai mult de o jumătate dintr-o mie de ani. Alţii încep aceşti ani de la venirea lui Constantin la tronul imperial; dar deşi a fost în vremea aceea o mare răspândire a Evangheliei, o lărgire a împărăţiei lui Hristos, şi o slăbire a lui Satan, totuşi Satan a fost pe departe de a fi legat; vezi (Apocalipsa 12:7, 8; 13:15) mărturia potopului de erori şi erezii pe care el le-a adus foarte repede, precum erezia Eutihiană şi cea Nestoriană, una confundând naturile, cealaltă divizând persoana lui Hristos; erezia Pelagiană, care a întunecat harul lui Dumnezeu, şi a înaintat voinţa liberă a omului; erezia Macedoniană, care a negat divinitatea Duhului: şi în special erezia Ariană, care s-a opus divinităţii lui Hristos, şi care a introdus mari dispute şi confuzie în biserici, şi a dat naştere unei violente persecuţii a lor, fiind îmbrăţişată de fiii lui Constantin: fără a ţine seama de Iulian, un împărat păgân, ridicat la tron, care s-a străduit prin multe arte diavoleşti să stârpească creştinismul; fără cele ce au fost observate mai înainte, ridicarea deopotrivă a lui Mohamed în est, şi a anticristului roman în vest, care au fost amândoi în această perioadă; în decursul timpului imperiul vestic a fost depăşit de goţi şi vandali, şi imperiul estic de saraceni şi turcii; la care se poate adăuga, persecuţiile violente ale waldensienilor şi albigenilor, înainte de anul 1300, cam în timpul în care cei o mie de ani trebuie să se sfârşească, potrivit acestei socoteli, pentru opunerea faţă de papa de la Roma, şi care au fost junghiaţi unde îşi are scaunul Satan, (Apocalipsa 2:13) de aceea nu legat; nici nu s-a întâmplat acolo ceva în acel secol care ar putea să răspundă de dezlegarea lui. Alţii datează aceşti o mie de ani de la Reformă, şi astfel nu mai mult de două sute de ani din ei au trecut; dar că Satan nu a fost legat atunci, şi este acum, este clar. Încă nu au fost reformate toate naţiunile papale, ci încă rămân sub înşelăciune; şi unele care au fost, s-au revoltat din nou; şi diavolul a continuat să înşele naţiunile cu acea închinare falsă, şi să îi stârnească pentru a-i persecuta pe reformaţi. Mărturia arderii lor aici în zilele Împărătesei Maria, masacrele din Franţa şi Irlanda, actuala inchiziţie din Spania şi Portugalia, şi persecuţia hughenoţilor în Franţa, şi a altor Protestanţi în altă parte: şi aceasta este o dovadă în plus din declinul din bisericile reformate, deopotrivă ca doctrină, disciplină, şi conversaţie; din răspândirea erorilor şi a ereziilor de tot felul de atunci încoace, şi în special în era noastră; şi din profanarea generală şi infidelitatea vremurilor, care, când este considerată, nici un om întreg la minte nu se poate gândi că Satan este legat; într-adevăr el nu este legat, sau aceşti o mie de ani ar începe, până după convertirea evreilor, şi împlinirea numărului neamurilor, şi distrugerea tuturor puterilor anticriste, păgâne, papale şi mahomedane, după cum se pare din ordinea acestei viziuni, şi legătura ei cu capitolul precedent.

Versetul 3. „L-a aruncat în Adânc…” Sau adânc, în care demonii nu au vrut să fie trimişi, şi de care s-au înspăimântat ca de o tortură, acesta poate fi astfel, pentru că este un loc de detenţiune, (Luca 8:31, Matei 8:29) pentru că acesta este numit o închisoare, (Apocalipsa 20:7) şi este deosebit de lacul de foc, în care este aruncat după aceea diavolul (Apocalipsa 20:10).

Şi l-a închis; pentru ca el să nu mai rătăcească prin aer, nici să nu mai meargă încoace şi încolo pe pământ, nici să meargă ca un leu care răcneşte, căutând să sperie, să tulbure, sau să devoreze: şi a pus un sigiliu pe el; sau pe uşa adâncului, pentru o securitate în plus, aşa cum a fost pusă piatra la gura locuinţei leului, (Daniel 6:17) şi la mormântul lui Hristos, (Matei 27:66). Evreii menţionează o piatră pe care ei o numesc „Shetijah”, cu care Domnul lumii a „sigilat gura marelui adânc”, sau a adâncului fără fund, la început; dar aici Satan a fost sigilat. Copia alexandrină citeşte, „şi l-a sigilat ferm”, astfel că era imposibil pentru el să iasă afară: sfârşitul acestei temeri, legări, încarcerări, şi securizări a lui Satan este ca el să nu mai înşele naţiunile; adică, prin conducerea lor spre idolatrie, închinare falsă, şi doctrină falsă; şi prin stârnirea lor să facă război împotriva sfinţilor, sau pentru a-i persecuta, aşa cum se afirmă în (Apocalipsa 20:8) aşa cum a făcut el mai înainte; şi este destul de notoriu că el i-a înşelat deopotrivă în aceste feluri; el a înşelat naţiunile păgâne nu doar înainte, ci de când a venit Hristos, pentru a se închina zeităţilor păgâne; şi papistaşii care sunt numiţi neamuri, sau naţiuni, (Apocalipsa 11:2) pentru a cădea în faţa idolilor de aur, argint şi piatră; şi naţiunea evreilor pentru a întreţine o noţiune falsă şi înşelătoare despre Mesia; şi toţi dintre ei, la rândul lor, pentru a persecuta poporul lui Dumnezeu, ca evreii la moartea lui Ştefan, şi după aceea; împăraţii păgâni din primii trei sute de ani după Hristos; papistaşii de la apariţia fiarei, care a primit puterea de a face război cu sfinţii, şi i-a biruit; dar acum el va fi sub o astfel de restrângere, şi într-o detenţiune atât de strânsă, încât el nu va mai fi în stare să mişte naţiunile rele să mai facă ceva de acest fel, aşa cum va face când va fi dezlegat la sfârşitul celor o mie de ani; nici nu va fi în stare să ispitească pe vre-unul dintre sfinţi, în timpul acestei durate de timp, nici nu le va da nici cea mai mică hărţuire sau nelinişte.

Până când cei o mie de ani se vor împlini; sau sfârşi, întregul spaţiu dintre ele se va sfârşi: şi după aceea el trebuie să fie dezlegat puţină vreme; o mică parte de timp, în comparaţie cu cei o mie de ani; cât va fi, nu se poate spune; şi aceasta „trebuie” să fie, nu pentru că el nu mai poate fi ţinut mai mult, sau printr-o slăbiciune în Hristos; ci datorită decretului lui Dumnezeu, care s-a stabilit astfel, pentru glorificarea sa, în salvarea poporului său, şi în final distrugerea diavolului, şi a armatei lui Gog şi Magog. Targum Jon. În Exod 28:30.

Versetul 4. „Şi am văzut tronuri, şi ei au stat pe ele, …” În afara tronului lui Dumnezeu Tatăl, şi tronul slavei, pe care stă Fiul lui Dumnezeu, şi cele doisprezece tronuri pentru cei doisprezece apostoli ai Mielului; vor mai fi tronuri puse, sau înălţate pentru toţi sfinţii, (Daniel 7:9) care vor sta pe ele, în caracterul împăraţilor, şi ca învingători, şi vor sta tăcuţi, şi netulburaţi, şi vor fi în tihnă perfectă, şi pace, căci cei care stau pe ele sunt aceleaşi persoane care sunt descrişi apoi în acest verset; căci după legarea lui Satan, se relatează fericirea şi slava sfinţilor în acel timp: şi judecata a fost dată lor; adică, puterea, stăpânirea, autoritatea regală, posesiunea împărăţiei, corespunzătoare caracterului lor ca împăraţi, şi poziţiei lor, stând pe tronuri, (Daniel 7:22, 27) decât dacă nu trebuie să fie înţelese mai degrabă că li se face dreptate, care nu are loc evident în starea prezentă a lucrurilor, şi de care ei se plâng uneori; dar acum le va fi dată judecata dreaptă, şi împotriva duşmanilor lor; persoanele lor vor fi declarate drepte în mod deschis; caracterele lor vor fi curăţate de toate imputările false legate de ei; şi lucrările şi suferinţele pentru Hristos vor fi observare într-un mod al harului, şi răsplătite într-un mod foarte glorios.

Şi astfel în această privinţă ei au fost judecaţi, dar nu judecarea lor a altora, cei răi, care este singura lucrare a lui Hristos; nici cei răi nu vor fi judecaţi acum; această noţiune nu poate fi sprijinită (vezi Gill despre Matei 19:28, 1 Corinteni 6:2-3). Evreii îşi imaginează că omul lor de frunte va judeca lumea în timpul care va veni; pentru că astfel ei spun {w}, „în timpul viitor, (sau în lumea care va veni,) sfântul Dumnezeu binecuvântat va sta, şi împăraţii vor pune tronuri pentru oamenii mari din Israel, şi ei vor sta împreună şi vor judeca naţiunile din lume cu Dumnezeul sfânt binecuvântat:” dar persoanele înţelese aici nu sunt evrei, ci cei care suferă de dragul lui Isus, după cum urmează: şi am văzut sufletele lor cărora li s-au tăiat capul pentru mărturia lui Isus, şi pentru cuvântul lui Dumnezeu: acestea, cu persoanele descrise în clauza următoare, sunt cei care vor sta pe tronuri, în timpul celor o mie de ani când Satan este legat, şi li se va da judecata; chiar cei care au purtat mărturia adevărului lui Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, adevăratul Mesia, şi singurul Mântuitor al păcătoşilor, şi lui ca esenţialul Cuvântul al lui Dumnezeu, sau cuvântul scris al lui Dumnezeu, întreaga Evanghelie, toate adevărurile şi doctrinele lui; şi cărora li s-au tăiat capul pentru purtarea unei astfel de mărturii, aşa cum Ioan Botezătorul a fost, primul dintre martorii lui Isus: şi de vreme ce acest fel de pedeapsă a fost una romană, aceasta pare să indice în mod particular spre astfel de persoane care au suferit sub împăraţii romani păgâni, şi pentru a destina aceleaşi suflete despre care se spune că sunt sub altar, şi strigă pentru răzbunare, (Apocalipsa 6:9). Această clauză, în legătură cu cea dintâi, este redată diferit; versiunea siriană o redă astfel, „şi judecata a fost dată lor, şi sufletelor care au fost decapitate.” Iar versiunea etiopiană, „şi am văzut un scaun, şi fiul omului a stat pe el, şi el a oferit lor judecata pentru sufletele celor care au fost junghiate pentru legea Domnului Isus”.

Şi care nu s-au închinat fiarei, nici imaginii ei, nici nu au primit semnul ei pe fruntea lor, sau pe mâinile lor, vezi (Apocalipsa 13:1, 4, 14-16). Aceasta descrie pe cei care nu au profesat religia papistaşă, nici care au sprijinit-o într-un fel; care nu s-au unit în idolatria anticristului papistaş, ci au protestat împotriva ei, şi s-au depărtat de ea, şi au aderat la Hristos, şi la adevărata închinare la Dumnezeu; vezi (Apocalipsa 14:1, 15:2). Şi astfel, cu personajul anterior, include toţi sfinţii care au trăit sub Roma păgână, şi Roma papală, spre distrugerea lui anticrist, şi spre instaurarea împărăţiei lui Hristos; nu că aceşti martiri şi confesori, sau chiar toţi sfinţii din vremurile lor, sunt singurele persoane care vor împărtăşi slava şi fericirea numelui lui Hristos, şi legarea lui Satan; pentru că toţi sfinţii vor veni cu Hristos, şi toţi cei morţi în Hristos vor învia mai întâi sau vor fi părtaşi la prima înviere; şi toţi cei care sunt răscumpăraţi de sângele său, din orice naţiune, sau din orice eră a lumii ar fi trăit, chiar de la începutul ei, vor fi împăraţi şi preoţi, şi vor domni cu el pe pământ, (Zaharia 14:5, 1 Tesaloniceni 3:13, 4:14, 16, Apocalipsa 5:9, 10) deşi Ioan doar ia notă de aceştia, pentru că scopul acestei cărţi, şi a viziunilor arătate lui, a fost doar să ofere o istorie profetică a bisericii, din timpul său, până la sfârşitul lumii; şi aceştia sunt observaţi în special pentru a încuraja sfinţii sub suferinţele pentru Hristos: şi ei au trăit; însemnând nu spiritual, căci astfel au făcut aceasta înainte, şi în timp ce ei au purtat mărturisirea lor despre Hristos, şi împotriva anticristului, şi înainte de moartea lor; nu în succesorii lor, căci nu ar fi fost corect şi raţional ca ei să fie decapitaţi pentru mărturia lor despre Hristos şi cuvântul său, şi alţii ar trebui să trăiască şi să domnească împreună cu Hristos în spaţiul lor şi în locul lor; nici nu trebuie ca aceasta să fie înţeleasă ca trăirea lor în sufletele lor, căci astfel ei au trăit în starea lor separată; sufletul nu moare niciodată; Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii: ci sensul este că ei au trăit din nou, ca în (Apocalipsa 20:5) ei au trăit fizic; sufletele lor au trăit în trupurile lor, trupurile lor fiind înviate, şi reunite cu sufletele lor, întreaga lor persoană a trăit; sau sufletele lor care au fost decapitaţi au trăit; adică, trupurile lor au trăit din nou, sufletul fiind uneori pus pentru trup, (Psalmul 16:10) şi aceasta este numită prima înviere în versetul următor: şi au domnit cu Hristos o mie de ani; căci toţi cei care suferă împreună cu el şi care vor trăi o viaţă evlavioasă trebuie să facă aceasta, (2 Timotei 2:12, 3:12).

Hristos fiind coborât din cer, şi legându-l pe Satan, şi sfinţii morţi fiind înviaţi, şi cei vii schimbaţi, el va domni printre ei personal, vizibil, şi glorios, şi în cel mai deplin mod; toate puterile anticriste vor fi distruse; Satan va fi în detenţiune strânsă; moartea, cu respect pentru Hristos şi poporul său, nu va mai fi; cerurile şi pământul vor fi făcute noi, şi toate lucrurile vor fi supuse lui; şi toţi sfinţii săi vor fi cu el, şi ei vor domni împreună cu el; ei vor fi glorificaţi împreună; ei vor sta pe tron cu el, având o coroană de neprihănire dată lor, şi vor poseda împărăţia pregătită pentru ei; ei vor domni peste toţi duşmanii lor; Satan va fi zdrobit sub picioarele lor, fiind legat; cei răi vor fi închişi în iad, şi nu vor mai putea să îi tulbure; şi păcatul şi moartea nu vor mai fi; această domnie nu va fi într-un sens senzual şi carnal, sau să stea în posedarea bogăţiilor şi onorurilor lumeşti, în a mânca şi a bea, a se mărita şi a da în căsătorie; sfinţii nu vor fi într-o stare muritoare ci într-una nemuritoare; copiii acestei învieri vor fi ca îngerii; şi această domnie va fi pe pământ, (Apocalipsa 5:10) pământul actual va fi ars, şi unul nou va fi format, în care aceste persoane neprihănite vor locui, (2 Petru 3:13) din care (Apocalipsa 21:1) acesta este un număr perfect, şi exprimă perfecţiunea acestei stări, şi este un termen de ani pe care nici Adam, nici unul dintre fii săi, nu a ajuns la ea; dar Hristos al doilea Adam va vedea sămânţa sa, şi îşi va prelungi zilele sale mai mult decât oricare dintre ei, (Isaia 53:10). Este o observaţie a rabinilor evrei {x}, că ziua din (Geneza 2:17) este ziua Dumnezeului sfânt binecuvântat (adică o mie de ani), şi de aceea primul Adam nu a împlinit ziua sa, căci au lipsit şaptezeci de ani din ea: şi este o noţiune care predomină cu ei, că zilele lui Mesia vor fi o mie de ani {y}; şi astfel vor fi ei la a doua sa venire, dar nu la prima, pe care ei i-au aşteptat în zadar, aceasta a trecut: şi de asemenea ei au spus {z}, că în aceşti o mie de ani Dumnezeu va înnoi lumea sa, şi că atunci cei drepţi vor fi înviaţi, şi nu se vor mai întoarce în ţărână; care este de acord cu noul cer şi noul pământ descris de Ioan în timpul acestei stări, şi cu prima înviere: şi astfel Jerom, care a discutat cu rabinii, spune {a} că evreii aşteptau un n.

{w} Yalkut Simconi, par. 2. fol. 41. 4.

{x} Bemidbar Rabba, sect. 5. fol. 185. 4. vid. Jacchiad. in Dan. vii. 25.

{y} Midrash Tillim, fol. 4. 2.

{z} T. Bab. Sanhedrin, fol. 93. 1, 2. & Gloss. in ib. Yalkut Simeoni, par. 2. fol. 42. 1. & 49. 3. Tzeror Hammor, fol. 150. 2.

{a} Comment. in Zach. xiv. 16, 18.

Versetul 5. „Ceilalţi morţi …” Nu înseamnă sfinţii morţi, căci ei vor fi înviaţi toţi împreună, ci răii morţi; şi nu ei din punct de vedere moral sau spiritual, ci morţi fizic: aceştia nu au trăit din nou până cei o mie de ani nu s-au sfârşit; astfel că va fi un termen exact de ani între învierea sfinţilor şi învierea celor răi; nici nu va fi vre-un rău trăind pe pământ, sau în trup, în acea perioadă; căci răii morţi nu vor fi înviaţi cu sfinţii la venirea lui Hristos, şi cei răi care vor fi trăit vor fi distruşi în conflagraţia mondială, şi nici unul dintre ei nu va trăi până după sfârşitul acestor ani. Această clauză este lăsată afară în versiunea siriană.

Aceasta este prima înviere; care nu trebuie să fie legată cu trăirea din nou a restului morţilor la sfârşitul celor o mie de ani, căci aceea va fi a doua şi ultima înviere; dar cu martorii lui Isus, şi adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu trăind din nou, pentru a domni cu Hristos o mie de ani; căci această înviere nu înseamnă o înviere din moartea păcatului la o viaţă de har; deşi uneori lucrarea harului şi convertirea este reprezentată astfel, aceasta nu poate indicată aici; căci o astfel de înviere martorii şi închinătorii de mai sus au avut parte înainte de suferinţele lor, şi care a fost necesară anterior mărturiei şi închinării lor; în afară de aceasta, această înviere era în viitor în timpul lui Ioan, şi era cea care urma să fie realizată deodată, şi era specifică începutului celor o mie de ani; în timp ce învierea spirituală a fost înaintea timpului său, şi a fost din totdeauna după acel început, şi este succesivă în toate erele, şi nu adăugată unei perioade de timp, deşi ar putea fi mai multe exemple ale ei într-o eră decât în alta; nici nu este vre-odată numită astfel prima înviere, nici nu se poate da vre-un motiv de ce ar trebui; căci deşi un om poate fi convertit înainte de altul, convertirea sa nu poate fi numită prima înviere, deoarece există multe exemple ale acestei naturi mai înainte, şi mai multe după aceea; în plus, în această vreme, nu va fi nici unul din poporul lui Dumnezeu înviat în acest sens; ei vor fi toţi înviaţi şi convertiţi mai înainte; naţiunea evreilor va fi născută din nou, şi plinătatea neamurilor vor fi aduse; la care se poate adăuga, că dacă prima înviere trebuie să fie înţeleasă într-un sens spiritual, atunci a doua înviere a morţilor răi, de la sfârşitul celor o mie de ani, trebuie să fie înţeleasă tot astfel: nici nu este o înviere a cauzei lui Hristos şi interesul său avut în vedere aici, în particular prin chemarea evreilor, şi convertirea numeroasă a neamurilor; căci deşi cei dintâi din aceştia sunt semnificaţi prin învierea oaselor uscate din viziunea lui Ezechiel, şi este exprimată prin aducerea din morminte a evreilor, şi este numită viaţă din morţi, (Romani 11:15) totuşi aceasta nu poate fi numită cu nici o cuviinţă prima înviere; căci a fost o mare înviere a religiei adevărate în timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos şi apostolii săi, în special după revărsarea Duhului de ziua Cincizecimii, deopotrivă printre evrei şi neamuri; şi a fost o înviere a religiei creştine în vremea lui Constantin, şi din nou la reforma din partea Catolicismului; şi cât despre convertirea evreilor şi a neamurilor în ziua din urmă, aceea va fi ultima înviere a cauzei şi importanţei lui Hristos, care se va inaugura în domnia sa spirituală, şi de aceea ar trebui mai degrabă să fie numită ultima, decât prima înviere; în plus, această treabă se va sfârşi înainte de această vreme; aceasta este semnificată prin căsătoria Mielului în capitolul precedent; şi împărăţiile lumii vor deveni ale lui Hristos sub cea de-a şaptea trâmbiţă, şi amândoi vor fi într-o domnie spirituală: mai mult, aceasta nu este de acord în nici un caz cu caracterul persoanelor care vor participa la această înviere, ei sunt cei care au trăit şi au suferit, cel puţin mulţi dintre ei, sub Roma păgână şi papală, (Apocalipsa 20:4) şi de aceea ea nu poate fi înţeleasă ca fiind a evreilor şi a neamurilor din ziua din urmă, când nici unii nici ceilalţi nu vor mai fi. La care se poate adăuga, că dacă acesta era sensul, atunci această cauză trebuie să învie de asemenea printre cei răi la sfârşitul celor o mie de ani, în timp ce atunci când ei sunt înviaţi, ei vor încerca tocmai contrariul. Atunci, rămâne că prin această primă înviere trebuie să fie înţeleasă una în trup; căci aşa cum cei care vor trăi din nou au fost fizic decapitaţi, şi toţi dintre ei au murit fizic, ei vor fi înviaţi fizic; şi în acest sens restul morţilor vor fi înviaţi la sfârşitul acestor ani; privitor la ceea ce este numit pe bună dreptate prima înviere; ea este prima în timp, ea va fi la începutul celor o mie de ani, şi a doua va fi la sfârşitul lor; cei morţi în Hristos vor învia primii în ordinea timpului, (1 Tesaloniceni 4:16); ei vor avea stăpânirea asupra celor răi în acest sens în dimineaţa învierii: învierea lui Hristos este într-adevăr prima, dar ea este cauza şi promisiunea acesteia; şi au fost anumite învieri speciale deopotrivă înainte şi după cea a lui, dar ele au fost spre o stare muritoare; şi au fost câţiva sfinţi care au înviat din morţi imediat după învierea sa; dar aceştia au fost doar câţiva, şi au fost plănuite ca o avans al acesteia; în plus, deşi ea a fost o înviere, ea nu a fost învierea; şi se poate observa mai departe, că învierea celor drepţi va fi prima la venirea lui Hristos, (1 Corinteni 15:22) nu va fi nici una înainte de cea a lor; a lor va fi prima; învierea celor răi, la care aceasta este opusă ca fiind prima, nu va fi decât după o mie de ani după ea: adăugaţi la toate faptul că această înviere va fi, ~h prwth~, „prima”, adică, cea mai bună, aşa cum este folosit cuvântul în (Luca 15:22) şefa, principala; învierea celor răi cu greu poate fi numită o înviere în comparaţie cu ea, şi în multe locuri a lor nu este observat unde este aceasta, ca în (1 Corinteni 15:12-57, 1 Tesaloniceni 4:13-18) cei drepţi vor fi înviaţi în virtutea unirii lor cu Hristos, în consecinţa faptului că el are controlul deopotrivă asupra sufletelor şi a trupurilor lor, şi în concordanţă cu trupul său slăvit, şi spre viaţa veşnică, care nu va vi cazul celor răi.

Versetul 6. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere!” Aceasta poate fi considerată fie ca descrierea persoanelor care vor avea parte de acest privilegiu; deoarece ei sunt singurii care sunt binecuvântaţi cu binecuvântări spirituale, cu o dreptate care îi justifică, cu iertarea păcatului, şi harul regenerator, şi care sunt sfinţiţi de Duhul lui Dumnezeu; aceştia, şi numai aceştia, vor fi primii înviaţi, şi vor fi chemaţi să moştenească împărăţia pregătită pentru ei, (Matei 25:34) sau altfel atât de expresivă pentru fericire şi sfinţenie când sunt ridicaţi; ei vor fi binecuvântaţi perfect în suflet şi trup, şi perfect sfinţi în amândouă: ei vor fi „binecuvântaţi”, pentru că asupra lor moartea a doua nu are nici o putere; care este lacul de foc, (Apocalipsa 20:14, 21:8) sensul este că ei vor scăpa de arderile veşnice, focul iadului, chinul şi mizeria celor răi; ei vor fi eliberaţi de mânia care va veni; şi trupurile lor nu vor mai muri, sufletele lor nu vor fi supuse la nici un sens al mâniei, sau la vre-un fel de pedeapsă: şi ei vor fi „sfinţi”; ei nu vor avea nici un păcat în ei: dar ei vor fi preoţi şi lui Dumnezeu şi ai lui Hristos; ai lui Dumnezeu Tatăl, şi ai Fiului său Isus Hristos, fiind făcuţi astfel pentru cel dintâi pentru cel din urmă, (Apocalipsa 1:6) sau ai lui Dumnezeu, chiar ai lui Hristos, adică, ai lui Dumnezeu, care este Hristos, după cum urmează: şi vor domni cu el; ei vor fi devotaţi în întregime şi angajaţi în slujirea lui Dumnezeu şi lui Hristos, şi vor oferi continuu jertfe de laudă, sau cântând cântecul Mielului, adorând harul şi bunătatea lui Dumnezeu şi Hristos spre ei, arătate lor deopotrivă în providenţă şi în har: şi ei vor domni cu el o mie de ani; aceasta este menţionată din nou, în parte pentru a afirma certitudinea ei, şi în parte pentru a puncta spre binecuvântarea sfinţilor înviaţi.

Versetul 7. „Când se vor împlini cei o mie de ani…” Care încă nu au expirat; nu în anul 1000, sau 1033 sau 4, socotind de la naşterea sau moartea lui Hristos, când păgânismul, care a fost distrus în lumea neamurilor, a fost introdus în biserică, care a purtat numele creştin, prin omul păcatului; căci aceasta a adus mai mult sau mai puţin din timpurile Constantinopolului; de unde se pare, că Satan în această privinţă a fost dezlegat înainte, şi de aceea nu acesta a fost timpul dezlegării sale; nici în 1073, recunoscând din distrugerea Ierusalimului, şi purtarea şi răspândirii Evangheliei printre neamuri, în care an Hildebrand a devenit papă, care poate fi numit cu adevărat marca iadului; Damianus, un frate cardinal, care a trăit în acelaşi timp cu el când el a fost arhidiacon al Romei, îl numeşte sfântul diavol; el a fost un impostor, vraci şi vrăjitor, şi prin artele rele a ajuns pe scaunul papal; acest papă a ridicat puterea papală deasupra prinţilor la o înălţime foarte mare, şi a făcut vederea Romei absolut independentă, şi toţi episcopii dependenţi de ea; el a interzis episcopilor să îşi primească înscăunarea lor de la împărat, sau de la orice persoană laică, sub durerea excomunicării: acesta este papa care l-a făcut pe împărat, cu împărăteasa sa şi copilul, să aştepte trei zile cu picioarele goale la porţile sale, în plină iarnă, înainte ca ei să poată fi admişi la el; acea doctrină a demonilor, interzicând preoţilor să se căsătorească, a fost întemeiată de el; şi în zilele lui acea noţiune absurdă şi monstruoasă a transubstanţierii care a început să predomine, deşi el însuşi şi-a folosit zeul său de pâine foarte ordinar; căci luarea sa ca fiind Dumnezeu real, el a cerut un răspuns de la el împotriva împăratului; dar acesta ne-vorbind, el l-a aruncat în foc, şi l-a ars. Acum se va admite că diavolul a fost eliberat în acest timp, dar atunci aşa era el înainte: au existat papi înainte de acesta care au fost vrăjitori, necromani, şi au avut familiaritate şi confederaţie cu diavolul; şi aproape cinci sute de ani înainte de vremea aceasta, papa a fost declarat episcop universal de Phocas; şi interzicerea căsătoriei preoţilor a început în consiliul de la Nice, şi a fost aprobat de papa Siricius, cu multă vreme înainte de timpul său, deşi acum era mai ferm întemeiat; a adăugat la aceasta, că dacă expirarea celor 1000 de ani şi dezlegarea lui Satan ar fi fost în acel timp, el trebuie să fi fost dezlegat aproape 700 de ani, care nu poate fi numită o scurtă vreme, ca în (Apocalipsa 20:3) în special în comparaţie cu cei 1000 de ani, timpul legării sale; când aceasta este două treimi din acea vreme: nici nu au expirat aceşti ani în anul 1300, socotind de la Constantin, cam în timpul în care a trăit papa Boniface al Optulea, despre care se spune, că el a venit ca o vulpe, a călătorit ca un leu, şi a murit ca un câine; când s-a ridicat la rangul de papă, el a instituit un jubileu, şi în prima zi el a apărut în obiceiul său pontifical, şi a dat binecuvântarea poporului, şi în ziua următoare el s-a îmbrăcat cu un obicei imperial, şi şi-a pus o diademă bogată, şi a stat pe un tron, cu o sabie goală înaintea sa, când a rostit aceste cuvinte, „Ecce hic duo gladii”, „Iată aici sunt două săbii”, referindu-se la (Luca 22:38) pe care papistaşii l-au înţeles ca puterea temporală şi spiritual cu care Petru şi succesorii săi sunt înzestraţi; în acelaşi timp Ottoman a fost încoronat împărat al naţiunilor mahomedane, care a întemeiat imperiul Turc, şi a răspândit religia mahomedană în Asia şi Grecia; şi prin amândoi aceştia, au avut loc mari tulburări şi războaie, deopotrivă în est şi în vest: dar totuşi aceasta nu face să pară că acum a fost timpul dezlegării lui Satan; de vreme ce înainte de acest timp puterea papală a avut cea mai mare înălţime a ei, şi religia mahomedană a fost sute de ani în lume, şi a predominat mult; şi de aceea Satan trebuie să fi fost eliberat mai înainte; şi într-adevăr este inutil să căutăm după expirarea acestor ani, şi dezlegarea lui Satan, când încă nu au început aceşti ani, nici Satan nu a fost legat, aşa cum a fost arătat în (Apocalipsa 20:2) dar totuşi, când se vor sfârşi ei,

Satan va fi eliberat din închisoarea sa; în timpul celor o mie de ani el va fi într-o stare de încarcerare, fiind legat, închis, şi sigilat în adâncul fără fund, care de aceea este numit o închisoare, ca în locul spiritelor condamnate, în (1 Petru 3:19) dar când acestea se vor sfârşi; lanţul său va fi dat jos, cel puţin va fi lungit; sigiliul de pe el va fi rupt, adâncul fără fund va fi deschis, şi el va fi eliberat; acest lucru nu va fi făcut de către el, ci de cel care l-a legat, sau prin permisiune divină.

Versetul 8. „şi va ieşi din temniţa lui…” adâncul fără fund, şi va umbla încolo şi încoace pe pământ, şi va merge ca un şarpe înşelător, şi leu care rage, ca mai înainte: pentru a înşela naţiunile: aşa cum a făcut mai înaintea începerii celor o mie de ani, şi faţă de care el a fost împiedicat în timpul acestei vremi; el a mai înşelat mai înainte naţiunile păgâne, papale şi mahomedane, şi acum el va merge pentru a-i înşela pe cei care în această perioadă sunt în cele patru părţi ale pământului; toată lumea: numele acestor naţiuni sunt, Gog şi Magog: nu aceeaşi care sunt menţionaţi în (Ezechiel 38:1-39:16) deşi există o aluzie la ele, şi de acolo sunt luate numele lor, şi unele dintre figuri sunt împrumutate, şi sunt descrise ca duşmani ai poporului lui Dumnezeu, care vor fi în lume în această vreme; astfel evreii {b} vorbesc despre Gog şi Magog, care vor veni împotriva Ierusalimului în zilele lui Mesia, pe care ei încă îl aşteaptă, prin care ei vor fi distruşi: pentru a-i aduna împreună la bătălie; nu unul împotriva celuilalt, aşa cum cred unii, ca papa împotriva turcilor, turcii împotriva papei, ei nu au acest scop deloc; nici „pentru a-i omorî”, aşa cum redă aceasta versiunea etiopiană; ci împotriva sfinţilor şi poporului lui Dumnezeu, în cetatea şi tabăra mult iubită; în aceasta va sta înşelarea lor: numărul lor este ca nisipul de pe mare; adică, nenumărat, ca o aluzie la Gog şi Magog în (Ezechiel 38:9, 15, 16) ci marea întrebare este, cine sunt aceştia? Nu papistaşii, naţiunile s-au îmbătat cu vinul curviei Romei, neamurile, prin care sfânta cetate este călcată în picioare, şi care vor fi mânioase când timpul de răzbunare a sfinţilor a venit, (Apocalipsa 11:2, 18, 18:2) căci toţi aceştia vor fi distruşi, chiar toate rămăşiţele lor, la bătălia de la Armaghedon; nici anticristul nu este cel avut în vedere, care va fi distrus în domnia spirituală a lui Hristos, ci suflarea gurii sale; şi la bătălia decisivă de mai sus fiara şi profetul mincinos vor fi luaţi vii, şi aruncaţi în lacul de foc: nici turcii nu sunt avuţi în vedere, poporul din Magog fiind Scythiani iniţial, aşa cum spune Josephus {c}, de unde au apărut turcii; sau Tartarinnii, căci Paulus Venetus {d} spune că ţările lui Gog şi Magog sunt în Tartary, numite Jug şi Munjug; de aici unii cred că acestea sunt aceleaşi cu cei patru îngeri legaţi la râul Eufrat, şi eliberaţi, a căror armate sunt reprezentate ca fiind foarte numeroase, (Apocalipsa 9:14, 16, 17) dar deşi dominaţia turcă este foarte mare, totuşi ea nu se extinde până la cele patru colţuri ale lumii; şi când turcii au fost eliberaţi, şi au venit chiar în Europa, aceasta nu a fost împotriva creştinilor adevăraţi, tabăra sfinţilor, cetatea iubită, ca aici, dar împotriva partidei anticreştine; papistaşii au suferit cel mai mult prin năvălirile turcilor, deşi aceasta nu i-a condus spre pocăinţă; în plus, dezlegarea celor patru îngeri, sau a naţiunilor turceşti, şi a şefilor lor, este cu multă vreme înainte de începerea celor o mie de ani; aceasta este trecută deja, sub cea de-a şasea trompetă, în timp ce a şaptea trompetă va fi suflată, şi toate cele şapte potire au fost turnate, şi lumea curăţată de toţi duşmanii lui Hristos, şi după aceea cei o mie de ani trebuie să se sfârşească, înainte ca această armată a lui Gog şi Magog să apară: nici nu sunt naţiunile Americane, despre care se vorbeşte aici; căci ei sunt doar într-un sfert al lumii; nici nu este vre-un motiv pentru a crede că vor fi mai mulţi duşmani ai poporului lui Hristos decât în orice altă parte, de vreme ce în domnia spirituală a lui Hristos pământul va fi plin de cunoştinţa sa, şi împărăţia sa spirituală va fi până la marginile lumii: şi cât despre acea noţiune că aceia care locuiesc în altă emisferă vor fi salvaţi de conflagraţia generală, nu este nici un motiv să credem aceasta, de vreme ce pământul, şi oricine este pe el, va fi ars, (2 Petru 3:10). Unii cred că cei răi trăind în părţile îndepărtate ale lumii, în colţurile pământului, sunt avuţi în vedere, care, la venirea lui Hristos, vor fugi de acolo, şi vor rămâne în spaimă şi teroare continuă până la sfârşitul celor o mie de ani, când Satan îi va aduna împreună, şi îi va însufleţi împotriva celor sfinţi; dar nu se poate aceasta, căci ei toţi vor fi distruşi în conflagraţia universală a lumii; nici nu va mai fi nici unul în pământul nou ci doar persoane drepte: dar aceştia vor fi toţi cei răi morţi, restul celor morţi, care nu au trăit din nou până nu s-au sfârşit cei o mie de ani, când va fi a doua înviere, învierea tuturor celor răi care au trăit de la începutul lumii; şi aceştia, cu grupul de diavoli sub Satan, vor alcătui armata lui Gog şi Magog: toate persoanele care sunt de acord cu ei; acestea pot fi numite naţiuni, sau neamuri, fiind străini faţă de Israelul adevărat al lui Dumnezeu, câinii care vor fi fără sfânta cetate; despre aceştia se poate spune că sunt în cele „patru sferturi” ale lumii, de vreme ce ei mor şi sunt îngropaţi, acolo ei vor învia şi vor sta pe picioarele lor, o armată foarte mare; şi ei vor muri duşmani faţă de Hristos şi poporul său, ei vor învia astfel; aşa cum vor merge jos spre iad cu „armele lor de război”, aşa cum se spune despre Meşec şi Tubal, poporul lui Gog, (Ezechiel 32:27) ei vor învia cu aceleaşi; mormântul, praful pământului, nu va face nici o schimbare în trupurile lor rele, nici flăcările iadului nu vor schimba ceva din înclinarea minţii lor; da, aşa cum se spune în locul de mai sus, ei vor „întinde săbiile lor sub capetele lor”, şi astfel vor fi pregătiţi, când vor învia, să le folosească împotriva sfinţilor, şi pentru a se răzbuna; căci invidia, răutatea şi răzbunarea lor, va fi înălţată şi mărită de detenţia lor şi pedeapsa din iad: nici nu trebuie să ne mire aceasta, de vreme ce demonii, cu toate că ei au fost atât de mult timp excluşi din regatul luminii, şi au fost în lanţurile întunericului, şi în aşteptarea chinului veşnic, reţin aceeaşi duşmănie ca întotdeauna; şi deşi înşelăciunea va fi foarte mare, pentru a ataca sfinţii într-o stare nemuritoare, care sunt ca îngerii care nu mor, nici aceştia nu vor mai muri, şi în special de vreme ce Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, care domneşte peste naţiuni cu un toiag de fier, va fi la capul lor; totuşi nu trebuie să ni se pară ciudat, când ei se vor ridica atât de slabi şi plăpânzi, şi atât de puţin în stare să reziste ispitei, şi atât de mult expuşi la ademenire, aşa cum au fost mai înainte; Satan va avea tot atât de multă putere asupra lor ca întotdeauna; şi cu numerele lor, şi cu posedarea demonilor la capul lor, şi în special considerând disperarea stării lor, şi că aceasta este ultima luptă a lor şi efort pentru libertate, ei se vor anima pe ei înşişi şi unul pe altul faţă de această acţiune ciudată. Aceştia pot fi chemaţi acum Gog şi Magog, după cum cineva dă sensul lui „acoperit”, cealaltă deschisă, sau „descoperită”: aceştia aduc toţi duşmanii lui Hristos şi ai poporului său, deopotrivă secret şi deschis: şi acest sens justifică bine numărul lor, fiind ca nisipul mării; şi care versiunea arabică pare să o confirme, şi „Jagog şi Magog se vor ridica împreună cu el”. Evreii au o noţiune că această înşelare a lui Satan va fi în ziua judecăţii, care este de acord cu această relatare; căci imediat asupra acesteia va urma judecăţii celor răi: ei spun {e}, „în ziua judecăţii se va găsi în lume, şi sfântul binecuvântat Dumnezeu va sta pe tronul de Judecată, Satan ^attw alyel yjoa^, „va înşela deasupra şi sub” (îngerii şi oamenii), şi el va fi găsit pentru a distruge lumea, şi să ia sufletele.”

{b} Targum in Cant. viii. 4. & Targum Hieros. in Numb. xi. 26.

{c} Antiqu. l. 1. c. 6. sect. 1.

{d} In Schindler. Lex. Pentaglott. col. 288.

{e} Zohar. in Gen. fol. 73. 1.

Versetul 9. „Şi s-au suit pe faţa pământului…” Fie întregul pământ, în diferite părţi din care ei vor fi înviaţi; sau ţinutul lui Israel, unde Hristos şi poporul său va fi; şi astfel cei răi fiind înviaţi vor veni din felurite părţi ale lumii, şi s-au răspândit peste teritoriul sfânt; precum se spune despre Gog şi Magog că acoperă teritoriul lui Israel, ca un nor, (Ezechiel 38:16) şi se poate observa, căci chiar fraza ^Kura bxr, „suflarea ţinutului tău”, este folosită despre ţinutul lui Emanuel, sau ţinutul lui Israel, în (Isaia 8:8) şi a cuprins tabăra celor sfinţi; aceştia sunt cei binecuvântaţi şi Cei Sfinţi, care au parte de prima înviere, chiar toţi sfinţii; nu doar martirii sub persecuţii păgâne, şi martorii lui Hristos din timpul papalităţii, ci toţi sfinţii de la începutul lumii; aceştia vor fi într-o tabără împreună, cu cortul lui Dumnezeu în mijlocul lor, (Apocalipsa 21:3) şi Hristos Împăratul lor în fruntea lor, (Mica 2:13) aluzia este referitoare la tabăra copiilor lui Israel în pustiu, de jur împrejurul cortului, care era în mijlocul lor, (Numeri 2:2) după aceea cetatea Ierusalimului în sine a fost numită o tabără, şi a răspuns în toate privinţele faţă de tabăra din pustie {f}, la care se face referire este în (Evrei 13:11-13) şi care slujeşte pentru a ilustra pasajul de aici, după cum urmează: şi cetatea binecuvântată: nu Constantinopol, aşa cum au crezut unii, ci cetatea sfântă, noul Ierusalim, (Apocalipsa 21:2) adunarea generală şi biserica celor întâi născuţi, iubiţi de Dumnezeu şi Hristos, şi de sfinţii îngeri, şi de un altul; şi aceştia foarte probabil vor fi cu Hristos pe acelaşi punct de pământ unde a stat Vechiul Ierusalim, o cetate atât de mult favorizată, şi atât de mult distinsă de Dumnezeu; astfel că unde Hristos a suferit atât de mult reproş şi ruşine, şi o moarte atât de blestemată, acum el va fi glorificat, şi va trăi în victorie cu sfinţii săi:

Şi foc a venit din cer de la Dumnezeu, şi i-a mistuit; nu foc material; cu care acest pământ, şi trupurile celor răi de pe el, vor fi arşi la începutul celor o mie de ani; dar acum trupurile lor vor fi înviate nemuritoare, şi incapabile de a fi consumate cu astfel de foc; ci apriga indignare a lui Dumnezeu, sau a mâniei sale, care se va turna ca focul, este înţeleasă aici, care va distruge deopotrivă trupul şi sufletul; aceasta nu este altul decât lacul de foc, sau a doua moarte, în care ei vor fi aruncaţi; şi care nu va fi până când judecata este sfârşită, deşi se relatată aici pentru a arăta care va fi evenimentul şi problema atacului lor asupra sfinţilor: aluzia este faţă de focul trimis spre Gog şi Magog, şi spre arderea armelor lor, în (Ezechiel 38:22, 39:6, 9, 10) şi astfel evreii {g} spun despre al lor Gog şi Magog, că „ei vor fi omorâţi cu arderea sufletului, cu o flacără de foc, care va veni de sub tronul slavei.”

{f} T. Bab Zebachim, fol. 116. 2. Maimon. Hilch. Beth Habbechirah, c.7. sect. 11.

{g} Targum Jon. in Numb. xi. 26.

Versetul 10. „Şi diavolul care i-a înşelat…” Deopotrivă înainte de moarte, în viaţa actuală, prin ispitirea şi conducerea lor spre imoralitate şi profan, sau idolatrie, superstiţie, şi se vor închina, sau vor persecuta pe sfinţi; şi după învierea lor, prin instigarea lor pentru a face încercarea nebună asupra sfinţilor celui prea Înalt: a fost aruncat în lacul cu foc şi pucioasă; acelaşi cu focul veşnic, pregătit pentru diavol şi îngerii săi; aceasta va fi chinuirea sa deplină, în care el încă nu este; şi aceasta nu va fi până nu se sfârşeşte judecata din viitor descrisă; deşi este menţionat aici de a rezulta răfuiala lui Satan dintr-o dată, şi de a arăta starea sa finală şi condiţie:

Unde este fiara şi profetul mincinos; (Apocalipsa 19:20) care timp de atât de mulţi ani au fost tovarăşi în răutate împreună; fiara fiind prima fiară care a primit puterea, scaunul şi autoritatea sa de la balaur, sau diavol; profetul mincinos fiind a doua fiară, sau anticristul în capacitatea sa clericală, aşa cum fiara este anticristul în puterea sa civilă, a cărui venire este după lucrarea lui Satan, cu semne şi minuni mincinoase: şi va fi chinuit zi şi noapte pentru totdeauna; adică, nu doar diavolul, ci fiara şi profetul mincinos, căci cuvântul este la plural: şi acesta va fi cazul tuturor oamenilor răi, a căror minţi sunt duşmane lui Dumnezeu şi Hristos, şi poporului său; şi este o dovadă a veşniciei chinurilor iadului.

http://www.voxdeibaptist.org/Premileanismul_istoric.htm

Mărturia lui Stanislav Munteanu | EXOD

Moldova Creștină TV05 mai 2019  Exod

De mic copil visa să devină un jucător profesionist de fotbal. Fotbalul era pasiunea lui. Din cauza problemelor, pe care le avea cu tatăl, îi lipsea familia și creștea un băiat nervos. Era impulsiv și putea oricând să sară la bătaie la colegii lui. Dar, atunci când a crezut în Domnul Isus, a primit în inimă dragostea lui Dumnezeu, a devenit un om nou, capabil să iubească și să-i slujească pe alții. Astăzi este antrenor profesionist de fotbal și folosește abilitățile lui pentru a-i învăța pe alții Cuvântul lui Dumnezeu. Aflați povestea vieții lui Stanislav Munteanu, în ediția de azi a emisiunii EXOD.

• • Între ură și milă pentru tata13 September 2017
  • Cum să procedezi când simți că ți se împietrește inima față de Dumnezeu?23 September 2017
  • Tatăl o bate pe mama10 January 2009
  • Care sunt asemănările și deosebirile între ortodocși și baptiști ?22 April 2009
  • Ce poate face un homosexual care dorește să fie fericit și plăcut Domnului?14 June 2013
  • Sfaturi cum să fii împlinitor al Cuvîntului (Iacov 1:22-27)8 September 2007

Înainte ca Domnul Isus să se înalțe la Ceruri, mai existau câteva adevăruri foarte importante pe care ucenicii Lui trebuiau să le cunoască. Aflați aceste adevăruri în lecția 5 din cursul „Vrei să fii ucenicul lui Isus”.

Ieri v-am trimis un video la tema „Creștinul la Cimitir”, dar am observat că a lipsit link-ul. Îl repet aici https://www.youtube.com/watch?v=nZYq-40D1N4&t=5s

Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos. O zi binecuvântată să aveți. Cu drag, Vitalie Marian. Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

https://moldovacrestina.md/marturia-lui-stanislav-munteanu-exod/

Organizaţiile creştine oferă ajutor în zonele afectate de ciclonul Fani din India

Anunțuri, Externe, Important, Rugăciune

 Poteraș Ionuț  05-05-2019 19:25:02

Ciclonul Fani a devastat mai multe zone din India după ce a ajuns deasupra acestei țări, conform Christian Aid.

Ciclonul a făcut ravagii în Odisha, cel mai sărac stat din India, unde mulţi localnici au rămas fără curent electric.

În jur de 1 milion de oameni au fost evacuaţi din calea ciclonului , cel mai puternic uragan care a lovit India în ultimii 5 ani.

Organizaţia Christian Aid spune că este pregătită să intervină şi în Bangladesh, acolo unde ciclonul este aşteptat să ajungă după ce trece de India.

Deja există multe nevoi după ce mii de oameni s-au adăpostit din calea furtunii şi le lipsesc apa curată, hrană şi obiectele de igienă personală.

Madara Hettiarachchi, directorul de programe umanitare din cadrul Christian Aid, spune ca partenerii  organizaţiei de la faţa locului au început deja să transporte provizii pe calea aerului în zonele afectate.

„Ciclonul a devastat totul în calea sa, copacii au fost smulşi din rădăcină, aeroporturile s-au închis şi electricitatea s-a întrerupt,” spune ea.

„Partenerii noştri locali au răspuns rapid în India, prioritate având cei mai vulnerabili. Vom transporta provizii, corturi, hrană şi filtre de apă, celor care se află în tabere sau adăposturi de furtună.”

Hettiarachchi spune că a fost nevoie să acţioneze înainte ca furtuna să se înrăutăţească.

„Vânturi de peste 110 km/h suflă acum și în zonele de coastă din Bangladesh, acolo unde probabil 1 milion de oameni vor fi afectaţi,” mai spune ea.

„Până în 30.000 de persoane au căutat deja adăpost, însă nu există suficientă hrană, apă şi condiţii sanitare pentru a răspunde tuturor solicitărilor. Ne aşteptăm ca ciclonul să lovească Bangladeshul şi vrem să fim gata să acționăm.”

„Nu putem aştepta ca situaţia să se înrăutăţească, sau ca oamenii să piară în dezastru. Trebuie să acţionăm acum.”

Sursa: Christian Today

Organizaţiile creştine oferă ajutor în zonele afectate de ciclonul Fani din India