VÂNT. (Ebr. ruah).

VÂNT. (Ebr. ruah).

1. Evreii credeau că climatul este influenţat de cele patru vânturi din cele patru colţuri ale pământului (Ieremia 49:36; Daniel 7:2; Apocalipsa 7:1). Vântul poate fi o sursă de binecuvântare sau de blestem, în funcţie de sursa lui. Puterea lui extraordinară sugerează că vântul este suflarea lui Dumnezeu (Isaia 40:7), controlat de El (Psalmul 107:25; Proverbe 30:4; Marcu 4:41), creat de El (Amos 4:13) şi folosit în mod creator pentru scopurile Lui (Geneza 1:2; Ezechiel 37:9).

2. Întrucât în limba ebraică este imposibil să fie date nume compuse vântului, cele patru puncte cardinale sunt folosite pentru a descrie alte direcţii (Ezechiel 37:9; Daniel 8:8; Zaharia 2:6; Matei 24:31; Apocalipsa 7:1).

1. Vântul de N (ruah sapon) este asociat cu frigul, iar vântul de NE împrăştie ploaia (Iov 37:9, 22; Proverbe 25:23).

1. Vântul de S (ruah darom) are efecte variabile, fie furtunoase (Isaia 21:1; Zaharia 9:14), fie blânde (Faptele Apostolilor 27:13). Sirocco, asociat de obicei cu vântul de S, este deosebit de fierbinte şi arid, un vânt katabatic care se coboară din podişul Sinai şi din Arabia (Iov 37:16-17; Ieremia 4:11; Osea 12:1; Luca 12:55). Dar efectele katabatice pot fi cauzate oriunde există o schimbare brusca a direcţiei, astfel încât efectele pot fi descrise ca vânturi de E (Isaia 27:8; Ezechiel 17:10; Osea 13:15; Iona 4:6). El distruge iarba şi toată vegetaţia se usucă (Psalmul 103:16; Isaia 40:6-8; Iacov 1:11).

1. Vântul de E (ruah qadim) este descris de asemenea ca un vânt uscat dinspre pustie (Iov 1:19; Ieremia 4:11; 13:24), bătând puternic şi în rafale (Exod 14:21; Iov 27:21; 38:24; Ieremia 18:17), cu călduri dogoritoare (Amos 4:9; Osea 13:15) care afectează vegetaţia (Geneza 41:6, 23, 27; Ezechiel 17:10; 19:12).

1. Vântul de V (ruah yam) este descris în limba arabă ca „tatăl ploii” (1 Împăraţi 18:44-45; Luca 12:54). Trebuie făcută distincţie între briza marină din timpul zilei, care era o caracteristică a coastei marine în timpul verii, scăzând temperaturile ridicate; vânturile dinspre V care bat cu putere în timpul iernii, expunând corăbiile ancorate la hula de NV. Vântul simbolizează nimicnicia (Isaia 41:29) şi caracterul trecător al omului (Psalmul 78:39) şi este folosit de asemenea cu privire la Duhul lui Dumnezeu (Ioan 3:8; Faptele Apostolilor 2:2; *DUHUL SFÂNT).

1. Eurachilo, un nume hibrid format din gr.euros, „vânt de răsărit” şi lat. aquilo, „vânt de nord”, şi probabil un termen nautic; este numele dat vântului de furtună descris cu prilejul naufragiului lui Pavel (Faptele Apostolilor 27:14). J. Smith a adus argumente puternice pentru a arăta că vântul este „din nord-est” şi ca naufragiul a avut loc, de fapt, în apropiere de coasta insulei *Malta. Recent A. Acworth a argumentat că naufragiul a avut loc în apropiere de Milet în Marea Adriatică şi că vântul era un vând de sud-est. Acest argument a fost contrazis în mod convingător de C. J. Hemer, care reafirmă localizarea în apropiere de Malta. Marinarii maltezi folosesc termenul „gregale” pentru a descrie vânturile violente, însorite de furtuni maritime în timpul iernii, asociate cu depresiuni atmosferice deasupra Libiei sau a Golfului Gabes. O corabie romană mică, prinsă într-o asemenea furtună după ce a trecut pe lângă Sicilia, ar fi fost bucuroasă să vadă insulele Malteze, căci de acolo mai erau vreo 320 de km pe mare până la un port tunisian unde puteau fi în siguranţă.

BIBLIOGRAFIE

111. Smith,Voyage and Shipwreck of St. Paul, 1880, p. 287-291; vezi de asemenea A. Acworth, „Where was St. Paul shipwrecked? A reexamination of the evidence”, JTS, s.n. 24, 1973, p. 190-192; C. J. Hemer, „Euraquilo and Melita”, JTS,.v. 26, 1975, p. 100-111.

J.M.H.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/vant.html

Mary Poppins: revoluționară, feministă, ocultistă (de Jack Dyer)

de Guest Post

Articol de Jay Dyer, unul dintre apreciații critici de film din spațiul virtual de limba engleză. Website-ul său este jaysanalysis.com. Traducerea în românește a cărții lui Dyer Holywood Esoteric poate fi comandată de pe magazin.anacronic.ro

Nu se întâmplă foarte des să analizez filmele pentru copii, deşi primesc destul de frecvent rugăminţi. Mai mult, această analiză debordează de complezenţă masculină, iar eu îmi exhib toată puterea bărbătească în timp ce scriu acest text.

În general, majoritatea cererilor vin de la părinţi care vor să analizez producţiile Pixar, dar m-am decis să mă concentrez pe începuturi, pe ceva ce nu am mai văzut din copilărie: Mary Poppins. Înainte ca Jessica Rabbit să se unduiască lasciv în ”Who framed Roger Rabbit?” şi înainte ca Brad Pitt să hoinărească alături de frumuseţi animate în ”Cool World”, a fost Mary Poppins. Într-o realizare tehnică remarcabilă pentru vremea ei, Julie Andrews juca rolul lui Mary Poppins, o dădacă visătoare, care aduce echilibrul într-o familie bogată, dar disfuncţională. În misiunea ei, este însoţită de povestitorul carismatic şi independent, interpretat de Dick van Dyke, al cărui personaj ia la rând, nu se ştie din ce motiv, toate slujbele de doi lei posibile (cu un accent britanic imposibil).

Ceea ce scapă din vedere majorităţii oamenilor este prezenţa profundă a temelor oculte în film. Cititorii obişnuiţi ai site-ului meu, jaysanalysis.com, nu vor fi surprinşi să afle că autoarea cărţii, P.L. Travers, a fost – v-aţi prins!- o ocultistă zeloasă. Nu doar atât, dar veţi fi şi mai puţin surprinşi să descoperiţi că Travers (la fel ca şi Hitchcock) a lucrat pentru serviciile secrete britanice şi pentru Ministerul Informaţiei, principala sursă de propagandă guvernamentală. La fel ca şi restul grupării Korda din interiorul spionajului britanic, despre care am scris în Holywood Ezoteric, Travers s-a întâlnit cu Walt Disney pentru a discuta adaptarea cinematografică a romanului. Bineînţeles, misiunea principală a acestor personaje (Dahl, Fleming, Coward) a fost de a influenţa politica externă a SUA pentru a intra în Al Doilea Război Mondial şi a da o mână de ajutor în formarea OSS (Biroul de Servicii Strategice, predecesorul CIA, n.trad.), după cum am văzut cu altă ocazie.

Citește și: Noua eră „întunecată”. Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (IV). Bogeyman şi Biroul pentru Servicii Strategice (OSS)

Cireaşa de pe tort este mărturia lui Phillip Knightley, din „The Second Oldest Profession: Spies and Spying in the Twentieth Century”, conform căruia toată această campanie a fost un efort britanic de a manipula politica americană:

”Donovan a fost ajutat să-şi pregătească memoriul către Roosevelt de Stephenson şi ofiţerii SIS din staful său. Doi experimentaţi ofiţeri de informaţii britanici, Amiralul John Godfrey şi asistentul său personal, Locotenentul Comandant Ian  Flemming (devenit celebru, ulterior, în calitate de creator al personajului James Bond) au traversat oceanul să lucreze pentru această campanie.  Nu există vreo îndoială asupra a ceea ce britanicii sperau să obţină, după cum reiese foarte clar din rapoartele pe care Stephenson i le trimitea lui Manzies. El scria că, la început, Donovan nu era deloc sigur că dorea să preia postul de director al ‘noii agenţii pe care noi o avem în vedere’ (sublinierea autorului).

Când Donovan a fost numit, el l-a acuzat pe Stephenson, după cum mărturiseşte chiar acesta, că a complotat şi că l-a împins să preia această slujbă. Apoi, Stephenson şi-a mărturisit uşurarea că omul ‘nostru’ a ajuns într-o poziţie atât de importantă pentru eforturile‘noastre’. Maiorul Desmond Morton, de la Industrial Intelligence Center, a fost şi mai tranşant: ‘pentru toate intenţiile şi scopurile lor, serviciile de securitate americane sunt controlate de britanici prin intermediul preşedintelui. Desigur, este vital ca acest lucru să nu fie cunoscut în virtutea scandalului pe care l-ar provoca în rândurile izolaţioniştilor’”

(pagina 217-218)

Pentru meritele sale deosebite în domeniu, Travers a fost decorată cu Ordinul Imperiului Britanic, ceea ce arată că nu era doar o simplă autoare de cărţi de copii şi că, la fel ca restul ofiţerilor din grup, era puternic implicată în studii şi experimente oculte. Pentru Travers, aceasta însemna o preocupare pentru teozofie, scrierile lui Gurdjieff şi, în cele din urmă, meditaţii Zen. Scriitorul S. Brinkmann comentează pe marginea acestui subiect:

”În Londra, Travers l-a întâlnit pe intelectualul irlandez George William Russell, cunoscut ca A.E. Russell, un adept al lui Madame Blavatsky şi al teozofiei. (Teozofia, condamnată de Biserică, este o versiune modernă de Gnosticism, care amestecă la un loc idei panteiste şi oculte). Russell avea impresia că el şi Travers s-ar fi întâlnit într-o viaţă trecută, aşa că s-a împrietenit cu ea şi a ajutat-o să îşi extindă cercul de prieteni astfel încât să întâlnească ocultişti ca I. Gurdjieff şi P.D. Ouspensky. De asemenea, el a introdus-o în domeniul religiilor esoterice orientale şi al folclorului şi a încurajat-o să-şi folosească fantezia pentru a scrie poveşti.”

Potrivit Societăţii Teozofice, Travers îl frecventa atât pe poetul Yeats, care făcea parte din Golden Dawn, cât şi pe satanistul George Bernard Shaw.

”A devenit un membru important al cercului literar din care făceau parte W. B. Yeats, Padraic Colum, James Stephens, Lady George, George Bernard Shaw şi alţii. Mai târziu, s-a mutat în Anglia şi a scris pentru New English Weekly. Acolo, grupul ei de prieteni s-a lărgit cu personaje precum A. R. Orage, P. D. Ouspensky şi G. I. Gurdjieff. În acest timp, W.B. Yeats a tradus Upanişadele, lucrare ce va avea o influenţă deosebită asupra lui Travers, la fel ca şi mitologia hindusă sau budistă, tradiţia indienilor Navajo şi psihologia lui Jung’ (…) Scena zoo din cartea Mary Poppins este înţesată de imagerie ocultă. În scena cu pricina, animalele conduc grădina, iar oamenii se află în cuşti. Regele animalelor este un șarpe cobra uriaş, pe care Poppins îl numeşte văr.”

Cum era de aşteptat, cartea diferă foarte mult de film, lucru care a deranjat-o pe Travers (această întâmplare a devenit, de altfel, subiectul unui film recent, ”Saving Mr. Banks”). Travers a descris o o dădacă acrită, o cotoroanţă imposibil de îmbunat, în timp ce Disney a preferat o bonă impecabilă, întruchipată de Julie Andrews. Bizareriile nu se opresc, totuşi, aici. Filmul debutează cu imaginea unei mame cu probleme, obsedată în chip ridicol de cauze feministe, în timp ce îşi neglijează copiii, şi un tată posac, de meserie bancher, care îşi doreşte să conducă familia ca pe o maşinărie unsă la perfecţie. Drept consecinţă, familia alege o guvernantă tipicară care apare, literal, dintr-un nor adus de o pală de vânt. În concepţia lui Travers, aceasta ar urma să reprezinte o siddhi sau o formă de reîncarnare a unui arhetip feminin, lucru confirmat de Jurnalul Societăţii Teozofice:

“S-ar putea spune că Mary Poppins se aseamănă cu un înger păzitor, cu un daimon sau cu o fiinţă cosmică aflată în vizită pe pământ din când în când. Nu ajunge la un consens cu familia Banks decât foarte târziu, dar, cât timp se află acolo, învaţă familia, în special copiii, despre sensul profund al vieţiii. Face acest lucru prin escapade magice alături de copii în timp ce micuţii visează sau se trezesc şi par că părăsesc încăperea… ”

Jurnalul Societăţii Teozofice continuă, comentând pe marginea scrierilor lui Blavatsky:

“În fragmentul patruzeci, textul spune ‘Numai atunci vei putea deveni un preumblător al cerului, care merge pe vânturile de deasupra valurilor, al cărui pas nu atinge apele’ (p. 9). Explicaţia din glosar pentru acest fragment se referă la siddhi sau la puterea spirituală ca fiind un preumblător al cerului, iar ‘corpul yoghinului devine una cu vântul; ca un nor din care se iţesc membrele sale’, după care yoghinul ‘înţelege şi percepe ceea ce se află dincolo de stele şi mări, aude limbajul devilor şi înţelege şi percepe ceea ce se află în mintea unei furnici’ (p.77) Această stare este cunoscută ca Marea Excepţie şi se potriveşte de minune puterilor pe care le deţine Mary Poppins. Mai precis, aceasta înseamnă că ea a trecut dincolo de evoluţia umanităţii, iar viaţa ei se află în opoziţie cu cei care nu au atins acest stadiu.”

Aşadar, Mary Poppins este o bătrână demonică, dintr-o altă dimensiune, trimisă către noi, neandertalienii, care încă mai credem în lucruri ca raţiune, comerţ, ierarhie socială etc. Mary se află dincolo de toate acestea, deoarece, se presupune, ea este fiinţa evolutivă perfectă, adică, bineînţeles, o femeie. De aici apar în film lozincile frecvente despre feminism şi sufragete, mult edulcorate în versiunea cinematografică, în care, la final, mama feministă lasă deoparte activisimul şi se întoarce la bărbat şi la copii.

În mare, versiunea Disney are un mesaj pozitiv: relaţiile umane familiale sunt naturale, sănătoase şi organice. Mai mult, chiar şi venalii bancheri britanici sunt portretizaţi negativ.

Acest sfârşit sănătos ocultează unele aspecte mai stranii ale filmului, cum ar fi referinţele constante la “revoluţie” şi la “vânturile schimbării”. Deşi Mary pare conservatoare, ea reprezintă, de fapt, o putere revoluţionară. Pe de altă parte, şefii bancsteri ai domnului Banks detestă revoluţiile. Nimic mai puţin adevărat în lumea reală, unde bancsterii şi miliardarii sunt întotdeauna în spatele măştilor revoluţionare, de la Marxism, la anarho-capitalism şi la babilonia sexuală ideologizată (vezi seria mea de podcasturi Tragedy and Hope)

Nepăsătorul Bert (Van Dyke) este reprezentantul muncitorilor, din moment ce îl vedem în numeroase slujbe meniale, printre care şi aceea de artist sau coşar. Bert şi Mary fac o echipă stranie, care, într-un mod esoteric şi capricios, aduc lumea imaginaţiei în realitate, ceea ce reprezintă “vântul schimbării” adus de Mary şi pentru care a fost trimisă. La prima impresie, filmul are un final inocent, prietenos pentru familii, dar în substrat avem de-a face cu o trimitere la presupusa bisexualitate a lui Travers şi la drepturile femeilor. Este filmul despre adevăratul rol al femeii şi dacă adevărata femeie este o ideoloagă radicală sau o casnică? Tema feministă a filmului a reuşit să strârnească multe comentarii plictisitoare şi inutile, dar, la acea vreme, a fost un ”simbol al feminismului”. Revista Time explică:

“Filmul a avut un mesaj puternic pentru publicul anului 1964. În acel an, capitolul şapte al Actului Drepturilor Civile a interzis discriminarea sexuală la angajare. Cazul Roe vs. Wade era încă la nouă ani distanţă depărtare. ‘Suntem soldaţi în fuste’, cântă doamna Banks în primul cântecel din film. ‘Cruciate neînfricate pentru votul femeilor. Fiicele fiicelor noastre ne vor închina ode de mulţumire și vor spune: Bravo, surioară’”!

Dacă doamna Banks e vocea progresului, soţul ei, domnul Banks, este vocea tradiţiei. Banks, un bancher spilicuit, îşi face cunoscut crezul în cel de-al doilea cântec al filmului, ”Viaţa pe care o duc”:

E minunat să fii englez în 1910
Regele Edward este pe tron, este vremea bărbaţilor
Sunt lordul, regele, seniorul casei mele
Îmi conduc supuşii, servitorii, copiii, nevasta cu o mână forte, dar blândă – noblesse oblige

Această viziune patriarhală nu rezistă la dezordinea sistematică adusă în casă de Mary Poppins. Tânărul Michael Banks vrea să cumpere mâncare pentru păsări de la o femeie despre care dădaca sa i-a vorbit, dar tatăl său vrea să-i investească mărunţişul în bancă. Băiatul vrea să-şi recupereze banii, îi nelinişteşte pe ceilalţi clienţi şi creează o panică bancară – un semn al vremurilor tulburi ce vor urma! Toată această provocare la adresa status-quo-ului (pe lângă noua sa situaţie de şomer) îl determină pe domnul Banks să-şi reconsidere poziţia faţă de putere şi ordine.

Mary declanşează o revoluţie printr-o panică bancară involuntară. Deşi familia iese mai puternică la final, acest lucru se întâmplă prin falimentul domnului Banks şi prin înghiţirea pilulei amare despre patriarhat. Într-adevăr, toţi bărbaţii din film sunt nerozi, de la idiotul de pe străzi, la senilul căpitan de vas care locuieşte deasupra casei Banks. Mesajul lui Mary Poppins este simplu: ”Bărbaţi, este timpul să vă predați”. Bărbatul, adversarul etern al fanteziei şi distracţiei. O, patriarhie întunecată, cauză a războaielor, a foametei, a bolilor şi a molimelor! Dispari!

Mai mult, bărbaţii trag și vânturi, dar delicata Mary, deşi face același lucru, rămâne perfectă. Dacă filmul s-ar reface astăzi într-o variantă geopolitică adecvată, Domnul Banks şi bancherii săi ar apărea la finalul filmului şi i-ar umple geanta lui Mary Poppins cu bani pentru excelentul efort de subversiune revoluţionară.

http://www.culturavietii.ro/2017/10/14/mary-poppins-revolutionara-feminista-ocultista/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/culte-eretice/mary-poppins-revolutionara-feminista-ocultista-de-jack-dyer/

Legalism creştin sau încăpăţânare ideologică? de Caius Obeada

Nostra Aetate  În Zilele Noastre

Legalism creştin sau încăpăţânare ideologică?

de Caius Obeada

Eram la serviciu tulburat de gândul sărbătorilor Învierii. Nu aveam un calendar cu mine şi eram preocupat de ziua în care cădea Paştele. Am întrebat colegul de servici (care frecventează biserica „The Church of Christ”), dacă ştie ziua în care cade Paştele. Şi el pus pe gânduri mi-a spus că nu ştie. În acelaşi timp mi-am dat seama că am întrebat pe o persoană care este membru unei biserici care nu sărbătoreşte Paştele sau Crăciunul, membrii acestei denominaţii fiind încurajaţi să ignoreze astfel de practici şi tradiţii omeneşti.

Expresia de „practicii şi tradiţii” a fost şi este folosită foarte mult de evanghelici în criticarea Bisericii Ortodoxe, însă realitatea vieţii creştine îşi are o trăire printr-o repetiţie a unor practici care îşi au originea în Biserica Primară. Având în vedere sărbătorile Învierii Domnului Isus Cristos, am să încerc să prezint importanţa acestui eveniment analizând pe scurt:

	Importanţa Scripturilor şi a interpretării
	Importanţa istorică şi a practicii
	Importanţa trăirii şi a perpetuării

Importanţa Scripturilor şi a interpretării

De 2000 de ani diferite argumente teologice au separat Biserica lui Cristos. Oameni care au ajuns la unele concluzii superficiale în anumite subiecte au ajuns să aibă urmaşi care să rupă biserica. De exemplu, în primele secole, în lipsa unei colecţii Scripturale care să fie cunoscută drept Canon Biblic, diferite filosofii au corupt şi rupt biserica:

– Este Cristos fiul lui Dumnezeu creat de Dumnezeu?

– Este Dumnezeu egal cu Tatăl?

– Mântuirea este valabilă şi pentru cei deja trecuţi la veşnicii, sau numai pentru cei care sunt în viaţă?

– Putem să botezăm morţii?

O serie de întrebări şi răspunsuri au tulburat Biserica primului secol. Predestinarea fiind un alt subiect care a tulburat biserica din primele secole, împărţind Biserica Domnului chiar şi în zilele noastre în diferite tabere teologice.

Importanţa recunoaşterii Scripturilor ca unica autoritate scrisă în Biserica lui Cristos, a ajutat pe aleşii Domnului să rămână la adevărurile Pauline şi a apostolilor, interpretarea Scripturilor făcându-se nu în baza unor tradiţii orale ci a însuşi Cuvântului scris. Opinii şi învăţături ne-au fost lăsate din primele secole, însă baza adevărului a rămas şi rămâne inspiraţia Cuvântului scris a lui Dumnezeu.

Am văzut pe mulţi care să aducă noi viziuni şi înţelegeri care le-au fost descoperite cu „exclusivitate” numai lor. Oare Dumnezeu lucrează în exclusivitate numai cu o persoană? Singura exclusivitate pe care o cunosc a fost şi este în persoana lui Isus Cristos, iar mesajul exclusiv a lui Hristos a fost împărtăşit cu apostolii şi restul Bisericii Sale. Iar dacă cercetăm cu atenţie Scripturile, mesajul Mântuitorului fusese revelat profeţilor din vechime cu sute de ani înaintea naşterii Sale.

Importanţa înţelegerii Scripturilor şi a recunoaşterii autorităţii pe care o are ea ajută Biserica Sa în păstrarea şi continuitatea mesajului Învierii. „Church of Christ” nu recunoaşte sau celebrează această festivitate pe premiza că nu a fost iniţiată de Cristos şi ca atare nu este valabilă.

Dacă Învierea nu îşi are originea în Cristos, sărbătorea Paştelui unde îşi are originea? Care este simbolul mielului în Paştele ebraic? Ce simbolizează jertfa mielului Pascal? Cine este autorul şi iniţiatorul acestei celebrări?

Dacă Cristos a celebrat Paştele şi semnificaţia jertfei, cum am putea noi să trecem cu vederea? Oare Scripturile nu sunt destul de clare în importanţa jertfei lui Cristos – mielul Pascal? Ucenicilor le-a fost atât de drag simbolul Pascal că în fiecare lună celebrau Cina Domnului, simbolul jertfei Mântuitoare.

Pastele îşi are o semnificaţie aparte atât pentru poporul Evreu cât şi pentru Biserica lui Cristos prin mesajul Pascal. Cristos este Mielul care a fost jertfit pentru iertarea păcatelor atât pentru evrei cât şi pentru neamuri. Apostolul Pavel în epistola către Romani explică destul de clar importanţa jertfei lui Cristos.

Creştinătatea comemorează moartea şi învierea lui Isus Cristos. Dacă unele denominaţii sau secte au decis să nu sărbătorească Paştele, nu se pot lăuda cu un argument teologic pentru că nu poate fi găsit pe paginile Bibliei. Catolicii, Ortodocşii, Baptiştii, Penticostalii, si multe alte denominaţii comemorează moartea şi învierea lui Isus Cristos – Mielul Pascal. Scripturile nu pot fi interpretate sau înţelese greşit când este vorba de Mielul Pascal şi importanţa jertfei lui Cristos în planul Mântuirii.

Importanţa istorică şi a practicii

Comemorarea Paştelui Creştin îşi are evidenţe istorice în biserica primară. După înviere, în fiecare duminică Biserica celebra învierea lui Cristos prin citirea Scripturilor, psalmi, eucharistie, şi interzicerea îngenuncherii la rugăciune. La un moment dat în primul secol, biserica decide să sărbătorească Paştele odată pe an, influenţaţi de practicile evreieşti.

În secolul doi, apologetul Claudius Apollinaris (160-180 d. Hr.) scrie în cartea: „Despre Paşti”

„Sunt totuşi unii care prin ignoranţa lor ridică dispute despre aceste lucruri (deşi purtarea lor este scuzabilă, deoarece ignoranţa nu trebuie să fie subiectul blamării, ci mai degrabă a instruirii adecvate), şi spun că în ziua a patrusprezecea Domnul a mâncat mielul cu ucenicii, şi că în ziua mare a sărbătorii azimilor nedospite El însuşi a suferit; şi ei îl citează pe Matei, vorbind în sprijinul punctului lor de vedere. Din acest motiv însă opinia lor este contrară Legii, şi Evangheliile par a fi diferite de ce spun ei.”

Din aceiaşi carte: „ A patrusprezecea zi, adevăratul Paşti al Domnului, marele sacrificiu, Fiul lui Dumnezeu în locul mielului, cel ce a fost legat deşi El însuşi a legat pe cel puternic, cel ce a fost judecat deşi El era Judecătorul viilor şi a morţilor, şi care a fost dat în mâinile păcătoşilor pentru a fi crucificat, care a fost ridicat pe coarnele unicornului, şi care a fost străpuns în coasta Sa sfântă, care a vărsat din coasta Sa cele două elemente purificatoare, apa şi sângele, cuvântul şi spiritul, şi care a fost îngropat în ziua paştilor, o piatră fiind pusă peste mormânt.”

Irineu şi Policarp sunt doi dintre părinţii bisericii primare care au susţinut autoritatea apostolului Ioan în ţinerea Paştelui după obiceiul evreiesc în a patrusprezecea zi a lui Nisan. Mai târziu conciliu de la Nicea în anul 325 d. Hr. hotăreşte ţinerea Învierii duminica, după ceremonia pascală. Biserica din Roma decide să folosească ciclul lunar de 84 ani pe când Alexandria se hotăreşte să folosească ciclul de 19 ani în calcularea Paştelui. Astfel în zilele noastre biserica Catolică foloseşte calendarul Gregorian pe când biserica Ortodoxă comemorează Paştele după calendarul Iulian, aceiaşi comemorare în zile diferite bazate pe calculele menţionate anterior.

Istoria bisericii dovedeşte comemorarea Paştelui, scoţând în evidenţă importanţa ei. Cum am putea să ignorăm cursul istoric pe care părinţii Bisericii au găsit cu cale să-l scoată în evidenţă? Evrei au celebrat Paştele înainte de Cristos cu doua mii de ani, mielul pascal devenind o realitate in persoana lui Isus Cristos, iar Biserica lui Cristos din secolul 21 continuă să comemoreze şi să împlinească porunca lui Cristos în Cina Domnului şi în aducerea aminte a jertfei Sale la Golgota din generaţie în generaţie până la venirea Sa.

Importanţa trăirii şi a perpetuării

Ce importanţă are să comemorezi ceva fără nici o semnificaţie? Perpetuarea comemorării Paştelui şi Învierii îşi au importanţă în mesajul Golgotei. Postul formal, rugăciunile formale, şi toate ritualele legate de Paşte devin o tradiţie seacă, separată de Cristos şi Dumnezeire.

Dacă copiii mei comemorează Paştele pentru spargerea oului şi a mâncărurilor pascale, ce importanţă sau semnificaţie ar fi pentru ei această zi pe viitor?

Poporul evreu prin repetiţie şi trăire au ajuns să-şi păstreze identitatea până în zilele noastre. Creştinismul va exista atâta timp cât prin mila Sa vom ajunge să trăim şi să rămânem în ceea ce ne-a fost lăsat prin jertfa Mielului. Ce ar folosi cuiva să vorbească engleză fără să practice prin citire şi vorbire?

Viaţa creştină îşi are originea în jertfa Crucii, iar citirea Scripturilor şi vorbirea prin rugăciune cu Cristos ne va ajuta să rămânem în adevărul Dumnezeirii a vieţii veşnice. Mielul Pascal a fost jertfit pentru mine, cum aş putea să ignor Cuvântul, istoria şi trăirea aleşilor Săi ajutându-mă să duc mai departe mesajul Evangheliei copiilor mei? Isus este şi rămâne sursa vieţii aleşilor Săi, Paştele devenind un simbol comemorativ a tuturor celor care au fost spălaţi în jertfa Crucii.

Coram Deo!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_apr06.htm

Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea III Replică la Opiniile predominante de Dennis Michael Swanson

Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea III
 
Replică la Opiniile predominante  de Dennis Michael Swanson 

Copyright © 1996 de Dennis Swanson. Toate drepturile rezervate.

Introducere

Dacă examinăm acum materialul lui Spurgeon, devine evident că trebuie să fim de acord cu observaţia lui C.W.H. Griffiths când spunea, „Dl. Spurgeon a declarat că dumnealui crede în ‚întoarcerea personală, pre-milenistă şi în slavă a Domnului nostru Isus,’ deci întreaga sarcină de a găsi dovezi trebuie să cadă pe cei ce încearcă să afirme contrariul.”²⁵³ Acest capitol va încerca să compare declaraţiile lui Spurgeon cu elementele cheie ale celor patru poziţii mileniste prezentate anterior. Va exista şi o interacţiune cu diferiţi scriitori care au încercat să-l „atragă” pe Spurgeon ca sprijin n favoarea propriilor poziţii.

 Partea întâi: Spurgeon şi amilenismul.

În capitolul întâi s-a efectuat o examinare a caracteristicilor de bază ale poziţiei amileniste. Această poziţie respinge orice „mileniu” pământesc sau fizic, şi susţine în schimb faptul că „domnia” este atât prezentă în „guvernarea dinamică a lui Dumnezeu în istoria omenirii prin Isus Cristos,”²⁵⁴ şi viitoare în „cerul şi pământul nou.”²⁵⁵

Poate că cea mai semnificativă şi mai bine-documentată evaluare a escatologiei lui Spurgeon şi totodată tentativa corespunzătoare de a-l plasa în teritoriul amilenist se datorează Dr. Peter Masters. După cum menţionam deja, Masters este în prezent păstorul bisericii Metropolitan Tabernacle din Londra. Devenit păstor al acestei vestite biserici, aflate de mulţi ani în declin, Masters este cel care avea să fie folosit de Dumnezeu pentru a extinde influenţa bisericii şi pentru a îi înviora lucrarea. Masters este un scriitor răsunător şi prolific, susţinător al poziţiei amileniste, şi pare să-l includă şi pe Spurgeon în acest curent cu o anumită preconcepţie. Într-un articol din 1991 apărut în Sword and Trowel, acesta prezintă un scurt comentariu critic asupra apendicelui lui Iain Murray din The Puritan Hope, intitulat „Concepţiile lui C.H. Spurgeon asupra Profeţiilor.” El aminteşte de asemenea în trecere şi lucrarea lui Tom Carter, Spurgeon at His Best.²⁵⁶ Obiecţiile lui Masters cu privire la cele două opere sunt aceleaşi. Problema în cazul evaluării Dl. Murray o constituie faptul că s-ar baza pe prea puţine dintre afirmaţiile escatologice ale lui Spurgeon. Folosindu-se doar de câteva citate răzleţe, acesta scris că, ‚Spurgeon a fost departe de a clarifica vreun punct cardinal al profeţiilor, şi nu poate fi considerat a fi urmat în mod consecvent vreo şcoală de gândire.²⁵⁷

El scrie şi următoarele cuvinte:

O recentă culegere de citate din predicile lui Spurgeon – o superbă lucrare, dacă e s-o cercetăm separat de dizertaţia de faţă – declară pe baza a trei scurte pasaje că Spurgeon era adeptul premilenismului post-tribulaţionist.²⁵⁸

De la critica celor două lucrări pe motivul citatelor prea sumare, Masters trece la expunerea în  manieră cronologică a citatelor din predicile lui Spurgeon, care se întind de-a lungul întregii sale vieţi. Autorul prezintă citate din aproape 30 de surse diferite (dintre care multe au fost amintite în capitolul doi) şi prezintă concluzia sa că, „fără îndoială, [Spurgeon] a fost mai aproape de amilenism decât de oricare alta dintre celelalte scenarii vehiculate astăzi.”²⁵⁹

În orice caz, afirmaţiile lui Masters sunt în cele mai multe cazuri simple afirmaţii nefondate. După ce prezintă o sinteză a ceea ce crede el că Spurgeon ar fi crezut cu privire la câteva aspecte relevante ale escatologiei, el înşiră citatele şi apoi afirmă pur şi simplu că ele „demonstrează fără putinţă de tăgadă convingerile ferme şi clare ale lui Spurgeon.”²⁶⁰

Există câteva faţete ale lucrării lui Masters care trebuie comentate. În primul rând, Masters nu defineşte nici una dintre concepţiile mileniste, ci mai degrabă le creionează, şi nu arareori imaginea rezultată este una deformată. Spre exemplu, el face o referire la domnia milenistă şi o pune în contrast cu concepţia dispensaţionalistă. Spune astfel:

Potrivit lui Spurgeon, domnia de o mie de ani va debuta de îndată ce sfinţii îşi vor fi îmbrăcat trupul nemuritor pe pământul slăvit alături de Mântuitorul lor. Aceasta totuşi, nu va fi un mileniu aşa cum îl preconizează dispensaţionaliştii. Mileniul în concepţia lui Spurgeon nu va fi întrerupt de vreo revoltă a răului.²⁶¹ [sublinierea ne aparţine]

În orice caz, învăţătura care prevede o revoltă la sfârşitul miei de ani (bazat pe Apocalipsa 20:7-9) nu este exclusiv dispensaţionalistă; în mod normal, concepţia premilenistă istorică ar interpreta în acelaşi mod acest pasaj; şi chiar Charles Hodge în propria prezentare a Postmilenismului se referea la o revoltă ce urmează să aibă loc la sfârşitul celor o mie de ani, iar [revolta] va fi înăbuşită doar prin întoarcerea personală a lui Cristos!²⁶²

Poate că cea mai critică observaţie care poate fi făcută în ce priveşte lucrarea lui Masters se referă la faptul că citatele folosite de autor din discursurile lui Spurgeon prezintă lipsa a diverse fraze şi propoziţii, fără a se strădui să noteze aceste omisiuni. Evident, folosirea elipsei este acceptabilă în citatele lungi în cazul în care aceasta nu alterează sensul intenţionat de autor; totuşi, aceste omisiuni alterează evident înţelesul iniţial al citatului folosit. În analiza făcută lucrării lui Masters, Griffiths subliniază acest amănunt când afirmă:

O observaţie foarte gravă, Dr. Masters omite anumite afirmaţii din secţiunile pe care le citează, care contrazic analiza pe care chiar el o face asupra concepţiilor Dl. Spurgeon. Propoziţii şi paragrafe întregi sunt eliminate în mod frecvent, fără a păstra nici un indiciu al acestei omisiuni. În unele situaţii, aceste eliminări par într-adevăr a fi fost făcute din cauza lungimii citatului, deşi chiar şi aşa, considerăm că cititorii trebuie anunţaţi întotdeauna când se aplică o metodă editorială într-un astfel de articol controversat.²⁶³

Apoi Griffiths expune două exemple de astfel de editare în care afirmă că „în mod evident s-a intenţionat suprimarea concepţiei originale a Dl. Spurgeon.”²⁶⁴ Masters afirmă că „după părerea lui Spurgeon, mileniul a fost, în esenţă, pur şi simplu faza de debut a stării eterne²⁶⁵ [sublinierea autorului], şi că nu va exista nici o revoltă a răului şi că „nici o persoană neregenerată nu ar putea exista în acel context.”²⁶⁶ În orice caz, citând cuvintele lui Spurgeon dintr-o predică,²⁶⁷ omite o frază cheie (deşi în acest caz foloseşte elipsa ca un proces editorial). Iată modul în care citează Masters această predică:

Poporul Israel se va întoarce la Dumnezeu, iar… convertirea lor va fi definitivă… aşa se va întâmpla, şi… Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.²⁶⁸

Iar acum, iată întregul citat:

Toate aceste promisiuni implică desigur faptul că poporul Israel se va întoarce la Dumnezeu, iar această convertire a lor va fi definitivă, pentru că Templul lui Dumnezeu va fi în mijlocul lor, Sfânta Sfintelor, iar aceasta va fi într-un fel special mijlocul prin care El îşi va plasa sanctuarul Său în mijlocul lor pentru vecie; astfel încât oricare naţiune ar alege apostazia şi s-ar lepăda de la Domnul în aceste zile, poporul Israel să nu o poată face niciodată, iar astfel ea va fi efectiv şi definitiv convertită, inimile părinţilor se vor întoarce la Domnul, Dumnezeul lor împreună cu inimile fiilor lor, iar ei se vor numi poporul lui Dumnezeu, pentru vecii vecilor. Aşteptăm, deci, împlinirea acestor două evenimente. Nu am de gând să speculez care dintre cele două se va petrece mai întâi, dacă mai întâi va avea loc restaurarea lor naţională şi abia apoi convertirea, sau invers. Ei vor fi restauraţi şi se vor converti de asemenea. Să-L lăsăm de Domnul să îşi reverse aceste binecuvântări în ordinea dorită de EL, iar noi să fim recunoscători pentru această ordine, oricare va fi ea. Noi acceptăm acest lucru pentru bucuria şi mângâierea noastră, faptul că aşa se va întâmpla, şi că Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.²⁶⁹ [sublinierea ne aparţine].

Este evident faptul că fraza subliniată indică certitudinea că Spurgeon lua în calcul posibilitatea, dacă nu chiar probabilitatea, că va exista o formă de apostazie sau de lepădare de credinţă în rândul popoarelor în timpul domniei lui Cristos pe pământ. De asemenea face distincţie între un tron spiritual şi unul temporal al Domnului Isus în ce priveşte domnia Sa asupra poporului iudaic.

Un exemplu şi mai concludent este citatul său dintr-o altă predică a lui Spurgeon din 1864, în care citatul este formulat după cum urmează:

Ei nu-şi vor mai spune unii altora, Cunoaşteţi-L pe Domnul: pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel din urmă, până la cel mai mare dintre ei. Întregul pământ va fi un templu, fiecare zi va fi un Sabat, slujba tuturor oamenilor va fi preoţia, ei vor fi o preoţie sfântă – în adevăratul sens al cuvântului, şi Îi vor sluji lui Dumnezeu în templul Său, întreaga zi, iar noapte nu va mai fi.²⁷⁰

În această citare nu s-a făcut nici un efort pentru a indica procesul editorial aplicat originalului. Masters trece pur şi simplu de la un paragraf la următorul. Îşi începe citatul din predică cu afirmaţia că Spurgeon credea că „nu va mai exista închinare iudaică, nici lucrători creştini, şi că toţi Îl vor cunoaşte pe Domnul.”²⁷¹

O examinare a predicii indică faptul că o frază cheie a fost omisă, iar citatul în întregimea sa sună după cum urmează:

Ei nu-şi vor mai spune unii altora, Cunoaşteţi-L pe Domnul: pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel din urmă, până la cel mai mare dintre ei. Poate că în acea perioadă vor exista anumite întruniri solemne, şi zile de Sabat, dar ele nu vor semăna cu ceea ce avem noi în prezent; întregul pământ va fi un templu, fiecare zi va fi un Sabat, slujba tuturor oamenilor va fi preoţia, ei vor fi o preoţie sfântă – în adevăratul sens al cuvântului, şi Îi vor sluji lui Dumnezeu în templul Său, întreaga zi, iar noapte nu va mai fi, iar astfel tot pe ce vor pune mâna va fi parte a cântării care se va înălţa către Cel Preaînalt.²⁷²  [sublinierea ne aparţine].

În evaluarea lui Masters, acest studiu trebuie să abordeze în egală măsură tehnica sa cât şi analiza pe care acesta i-o face lui Spurgeon. Masters distruge evident credibilitatea tezei sale şi ridică mari semne de întrebare asupra validităţii concluziilor sale prin această operare nesăbuită a mărturiilor scrise. Desigur, autorul acestei dezertaţii nu doreşte a-l caracteriza pe Masters drept necinstit; ci mai degrabă neatent în operarea materialului de care dispune. Griffiths făcea aceeaşi observaţie:

Se pare că Dr. Masters a fost excesiv de zelos în încercarea sa de a clasifica natura concepţiilor mileniste ale Dl. Spurgeon în categoria credinţelor amileniste, fapt care a dus la manipularea citatelor în această slujbă.  

Elementul fundamental al încercării lui Masters de a-l clasifica pe Spurgeon drept amilenist este convingerea sa că pentru Spurgeon, mileniul a fost pur şi simplu „faza de debut al veşniciei ce-i va urma.”²⁷⁴ În orice caz, aceasta necesită o definiţie complet diferită a cerului, sau a stării veşnice; pentru că cerul este o formă de existenţă care prin însăşi natura sa nu are „timp” sau „etape.”²⁷⁵ Fără îndoială, Spurgeon înţelegea foarte clar acest lucru. În comentariul său asupra The Westminster Confession, A.A.Hodge declara că cerul este un loc unde sfinţii se bucură de „prezenţa Domnului, cu care ei vor continua să trăiască într-o stare de perfecţiune, cinste şi fericire nelimitată şi plină de exultare, pentru o eternitate absolut veşnică.”²⁷⁶ În orice caz, Masters trebuie să născocească această schemă pentru a explica faptul evident pe care chiar el îl admitea, că Spurgeon credea în două învieri separate.²⁷⁷ Prima înviere avea să fie a credincioşilor, care avea să fie urmată de mia de ani, apoi urma cea de-a doua înviere, a celor nedrepţi, pentru a-i pregăti şi-i trimite spre pedeapsa lor veşnică. În expunerea argumentului său, Masters pare să comită eroarea de a considera concluzia sa o certitudine; anume, deşi încearcă să dovedească convingerea amilenistă a lui Spurgeon, când se confruntă cu fapte care par de neconceput unei astfel de poziţii (spre exemplu cele două învieri separate de un mileniu de 1000 de ani), autorul declară că mileniul lui Spurgeon trebuie că este pur şi simplu „faza de debut” a veşniciei, de vreme ce Spurgeon este de fapt amilenist. Iată ce afirmă Masters cu privire la problema celor două învieri: credinţa lui Spurgeon într-o înviere ulterioară şi într-o judecată a celor pierduţi nu se potriveşte poziţiei amileniste, dar nici unei scheme premileniste, de vreme ce cea de-a doua înviere susţinută de Spurgeon nu este precedată de o revoltă din perioada mileniului, şi nici nu marchează vreo intrare într-o slavă mai bună, cerească. Cum am subliniat în repetate rânduri, mileniul în concepţia lui Spurgeon e departe de a fi etapa de debut a împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu.²⁷⁸

Încă o dată, Masters confundă problema pe măsură ce parcurge etapele procesului său de gândire. Pare să considere poziţia amilenistă drept o poziţie „implicită”. Adică, dacă Spurgeon nu se încadrează în nici una dintre percepţiile lui Masters cu privire la premilenism, concluzia nu poate fi decât că Spurgeon trebuie că este implicit amilenist.

Mai întâi declară că convingerea evidentă a lui Spurgeon în două învieri nu este compatibilă cu poziţia amilenistă; dar apoi încheie dezbaterea prin a spune că concepţia sa este neconvingătoare pentru o poziţie premilenistă, de vreme ce Spurgeon nu credea într-o revoltă la sfârşitul miei de ani. Pentru a răspunde această afirmaţie, nu trebuie făcute decât două menţiuni. Înainte de toate, s-a demonstrat deja faptul că în cel puţin una dintre predicile sale Spurgeon a acceptat posibilitatea ca la sfârşitul mileniului să aibă loc un fel de apostazie (deşi Masters cu grijă a omis acea frază în citatul său). În al doilea rând, problema dacă va exista sau nu o revoltă la sfârşitul mileniului este fără îndoială un argument puţin important pentru escatologia premilenistă şi nu are nici o legătură cu învierea celor răi.

Cum am prezentat deja, mileniul lui Spurgeon  nu a fost „faza iniţiatoare” a veşniciei sau a raiului. El a făcut o distincţie între tronul ceresc sau veşnic şi cel temporal, pământesc; între starea eternă şi cerească şi împărăţia temporală şi pământească a lui Cristos. Cum s-a citat deja, Spurgeon spunea, „Trebuie să înţelegem aceste cuvinte [„Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea” Apocalipsa 22:3] ca făcând referire la cer. Sigur, afirmaţia este în egală măsură adevărată când se referă la cetatea cerească, cât şi la cetatea mileniului, anume că tronul lui Dumnezeu şi a Mielului vor fi în ea.”²⁷⁹ A mai spus şi următoarele, „Noi acceptăm acest lucru pentru bucuria şi mângâierea noastră, faptul că aşa se va întâmpla, şi că Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.”²⁸⁰

 Prin urmare, „demonstraţia” lui Masters în ce priveşte teoria sa se rezumă la citarea incompletă a lui Spurgeon sau reinterpretarea afirmaţiilor lui Spurgeon în folosul propriilor convingeri. Griffiths subliniază  evident aceasta, când afirmă:

Cheia succesului acestei părţi a argumentării lui Masters [anume că mileniul în viziunea lui Spurgeon reprezenta etapa inaugurală a veşniciei] constă în analizele sale cu privire la citatele selective din afirmaţiile Dl. Spurgeon. În câteva rânduri el se exprimă astfel: ‚Prin această propoziţie, Spurgeon nu vrea să spună…’ ‚fraza aceasta înseamnă probabil…’ ‚ultima afirmaţie nu implică…’… În ceea ce ne priveşte, cele mai multe dintre afirmaţiile Dl. Spurgeon sunt suficient de clare, iar una din cele mai mari probleme pe care le întâmpinăm referitor la această lucrare este faptul că Dr. Masters distorsionează şi schimbă adesea interpretarea unor pasaje cu un înţeles evident, cu scopul de a le potrivi propriilor sale concepţii profetice.²⁸¹

În cele din urmă, Masters trebuie să recurgă la „o definiţie foarte laxă a amilenismului sau una foarte îngustă a pre-milenismului”²⁸² pentru a-şi susţine argumentul.

Într-o comparaţie punct cu punct, învăţăturile lui Spurgeon pur şi simplu nu se identifică cu concepţia amilenistă tipică. Înainte de toate, el însuşi pretinde a fi adeptul premilenismului. Deşi termenul „amilenist” nu era folosit în vremea sa, nu există nici o îndoială că Spurgeon înţelegea conceptul şi învăţătura ce avea să fie numită mai târziu amilenism. Poziţia amilenistă era bine cunoscută şi bine definită în vremea sa. Însă concepţia sa despre două învieri separate de o perioadă de o mie de ani este cu totul incompatibilă cu escatologia amilenistă, după cum afirmă Hoekema:

Când va reveni Cristos, va avea loc o înviere generală atât a celor credincioşi cât şi a celor necredincioşi. Amileniştii resping concepţia premilenistă obişnuită că învierea celor necredincioşi va fi separată de o mie de ani²⁸³ [sublinierea ne aparţine].

Credinţa sa că Israelul va fi restaurat şi va avea parte „din nou de un guvern naţional; va fi inaugurat din nou un stat politic, iar un împărat va guverna,”²⁸⁴ concepţie desigur străină escatologiei amileniste. Credinţa sa că creştinii „să aştepte un Cristos care va domni pe pământ,”²⁸⁵ este opusă credinţei amileniste care consideră domnia lui Cristos de factură spirituală. De fapt, Spurgeon avertiza în aceeaşi predică faptul că domnia pământească a lui Cristos este, „atât de literală încât nu îndrăznim să o spiritualizăm în vreun fel.”²⁸⁶ Fără îndoială, nici un amilenist nu poate fi de acord cu afirmaţia făcută de Spurgeon, „consider că revenirea [lui Cristos] va fi pre-milenistă; că mai întâi va veni El; apoi se va desfăşura mia de ani ca urmare a domniei Sale personale asupra pământului.”²⁸⁷

Singura concluzie pe care o putem trage la o examinare atentă a afirmaţiilor lui Spurgeon asupra elementelor escatologice vitale, este că el nu a susţinut o escatologie amilenistă.

 Partea a doua: Spurgeon şi postmilenismul

Creştinii au crezut aproape „implicit” că Spurgeon a susţinut o escatologie postmilenistă. Acest fapt se datorează relaţiei apropiate pe care o avea Spurgeon cu scriitori puritani britanici şi americani care „i-au deschis ochii teologici.”

Totuşi, din materialul citat în Capitolul Doi, devine evident faptul că dintre toate poziţiile mileniste, schema postmilenistă a fost singura pe care a definit-o limpede şi pe care a respins-o categoric. Să recapitulăm câteva dintre cuvintele lui Spurgeon:

Avem câţiva fraţi de sânge care nădăjduiesc ca totul să fie tot mai bine şi mai bine, până când în cele din urmă era prezentă să se desăvârşească cu mileniul. EI nu-şi vor putea susţine speranţa, pentru că Scriptura nu le oferă o bază solidă pe care să se bazeze. Noi care credem că nu va exista nici o domnie de o mie de ani fără Rege, şi care nu aşteptăm nici o domnie neprihănită separat de apariţia Domnului celui neprihănit, noi suntem mai aproape de adevăr.

De asemenea:

Ei prevăd în viitor un imens progres al civilizaţiei, şi aşteaptă să vadă răspândirea evangheliei; aşteaptă să audă de mari organizaţii angajate în lucrare, de o mulţime de lucrători care se duc să propovăduiască Cuvântul, şi o convertire graduală a lumii la religia lui Cristos; dar cel care îi înţelege pe profeţi şi care l-a văzut pe Ilie, nu crede într-o convertire imediată a lumii, nici în pace universală; el crede „doar în Isus;” aşteaptă mai întâi ca Isus să vină; iar pentru acesta, nădejdea supremă a viitorului este venirea Fiului Omului.²⁸⁹

Şi poate chiar mai relevant:

Unii cred că această coborâre [pe pământ] a Domnului va fi post-milenistă – adică, după domnia Sa de o miei de ani. Eu nu pot să cred aşa ceva. Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ.²⁹⁰

Se pare că nu există multe dubii în privinţa faptului că Spurgeon a definit limpede şi a respins pe scurt trăsăturile postmilenismului. Totuşi, în acest moment ar putea fi util un scurt comentariu al unui scriitor postmilenist care a analizat concepţiile lui Spurgeon.

În The Puritan Hope [Nădejdea puritanilor], Iain Murray prezintă o secţiune din escatologia lui Spurgeon. Murray a fost criticat de Peter Masters de a fi făcut referire la prea puţine citate din materialul scris de Spurgeon, ca apoi să tragă şi următoarea concluzie că, „în mintea lui exista o nesiguranţă fundamentală”²⁹¹ în ce priveşte escatologia. Teza lui Murray este că deşi Spurgeon a făcut multe afirmaţii susţinând poziţia premilenistă, a făcut şi câteva afirmaţii, care potrivit lui Murray erau contradictorii unei poziţii premileniste. Murray recunoaşte că „nu poate oferi nici o soluţie pentru caracteristicile aparent contradictorii ale gândirii lui Spurgeon cu privire la profeţie.”²⁹² Totuşi, după ce respinge teza lui G. Holden Pike care credea că Spurgeon şi-a revizuit concepţiile despre mileniu „după ce s-a ales cu câteva cicatrice în urma conflictului,”²⁹³ Murray prezintă trei explicaţii generale pentru „trăsăturile contradictorii” ale afirmaţiilor lui Spurgeon.

 Înainte de toate, postulează ideea că în faza iniţială a lucrării lui Spurgeon la Londra (1855-65) când a avut loc „o convertire în masă, în special după ceea ce s-ar putea numi trezirea spirituală naţională în Ulster, 1859,”²⁹⁴ [Spurgeon] a fost mult mai „înclinat să sublinieze şi să predice tradiţionala nădejde puritană pe care o savurase în timpul copilăriei şi tinereţii sale.”²⁹⁵ În concepţia lui Murray, nădejdea puritană este reprezentată de schema escatologică postmilenistă.²⁹⁶ În al doilea rând, el afirmă limpede că Spurgeon „manifesta o neîncredere profundă faţă de mulţi adepţi ai premilenismului în interpretarea profeţiilor.”²⁹⁷ În rândul acestora îi numeşte în special pe anumiţi membrii ai mişcării creştine după evanghelie Plymouth care întotdeauna „foloseau surle şi trâmbiţe.”²⁹⁸  În final, Murray interpretează unele afirmaţii ale lui Spurgeon ca un indiciu al faptului că el „era în mod deliberat deschis în recunoaşterea propriilor sale limite în a înţelege.”²⁹⁹

Evaluarea făcută de Murray concepţiilor profetice ale lui Spurgeon nu pare să fie corectă din mai multe motive. Cel mai important dintre ele este faptul că Murray ignoră afirmaţiile clare şi directe prin care Spurgeon combate schema postmilenistă. Deşi la un moment dat respinge punctul de vedere al lui Pike conform căruia Spurgeon şi-a schimbat concepţia despre mileniu mai târziu în timpul lucrării sale, într-un alt pasaj declară:

Nu-i surprinzătoare adoptarea de către Spurgeon a nădejdii premileniste în ultimii ani ai vieţii sale. Pentru că tocmai în acea perioadă avea de purtat lupta crâncenă a Down-Grade, când în biserică începu să se promoveze lipsa credinţei în vreo revenire a lui Cristos iar ideea de „progres” deveni semnul distinctiv al liberalismului.³⁰⁰

Totuşi, cele trei extrase de predică citate aici, dovedesc faptul că Spurgeon a respins net schema postmilenistă se întinde de-a lungul întregii sale lucrări, şi nu doar în perioada luptei Down-Grade. „Doar Isus”³⁰¹ era tema predicii de pe New Park Street Park Street în 1857, când Murray îl găseşte pe Spurgeon „înclinat să sublinieze şi să predice nădejdea puritană tradiţională.”³⁰² Poate că cea mai clară afirmaţie a lui Spurgeon, unde defineşte şi în acelaşi timp respinge postmilenismul categoric, apare în predica sa „Justification and Glory,”³⁰³ pe care a susţinut-o în faţa adunării bisericii Metropolitan Tabernacle în 1865. Cealaltă predică citată în care respinge schema postmilenistă a fost proclamată în 1889 la Metropolitan Tabernacle, intitulată „The Form of Godliness without the Power.”³⁰⁴ („O formă de evlavie lipsită de putere”) În al doilea rând, deşi este neîndoielnic faptul că Spurgeon a respins orice tentativă de a enunţa o dată anume pentru revenirea lui Cristos (lucru interzis de Scriptură şi evitat de orice teolog atent) şi nu a folosit profeţiile ca un „instrument evanghelistic,” aceasta nu implică deloc o „nesiguranţă fundamentală” în concepţiile lui Spurgeon referitoare la profeţie. În ultimul rând, după cum s-a menţionat deja, modul în care se foloseşte Murray de afirmaţiile lui Spurgeon în care acesta pare să se sustragă de la a aborda chestiuni profetice este oarecum depăşit. Profeţia nu a fost o problematică de bază în lucrarea sa, cum s-a arătat deja, dar [Spurgeon] a fost mai capabil decât oricine altcineva să-şi prezinte şi să-şi apere punctele de vedere într-o manieră potrivită.

În întregul eseu al lui Murray, acesta pare mai degrabă a combate ideea că Surgeon n-ar fi fost un „premilenist dispensaţionalist.” Nu poate exista nici o discordanţă în ce priveşte această concluzie; totuşi, a fi premilenist nu înseamnă automat a fi şi dispensaţionalist. Dintr-un motiv oarecare, Murray pare să aibă o problemă în a lua în considerare acest aspect sau de a discuta posibilitatea ca Spurgeon să aibă o teologie istorică şi puritană şi totodată să fie adeptul premilenismului. Griffiths rezumă această problemă când afirmă că Murray, „nefiind în stare să-l clasifice drept post-milenist, n-a fost dispus să-l recunoască a fi pre-milenist.³⁰⁵

 Partea a treia: Spurgeon şi premilenismul dispensaţionalist

Deşi „a existat o tendinţă determinantă de a-l identifica pe Spurgeon cu întreaga mişcare premilenistă, sistemul dispensaţionalist al lui Darby, Scofield şi alţii,”³⁰⁶ această poziţie este de asemenea de neconceput din câteva motive. Chiar dacă afirmăm că Spurgeon a fost cu adevărat premilenist, este la fel de clară şi afirmaţia că „nu toţi premileniştii sunt dispensaţionalişti.”

John Nelson Darby şi-a prezentat sistemul dispensaţionalist aproximativ în aceeaşi perioadă cu Spurgeon. Cum s-a arătat deja, Spurgeon era familiarizat cu modul de gândire dispensaţionalist. Darby susţinea că biserica ar trebui să „aştepte revenirea Lui.”³⁰⁷ Iată cum prezintă Darby schema dispensaţionalistă a mileniului:   (1) o „răpire” pretribulaţionistă a bisericii, (2) necazul cel mare de şapte ani, timp în care pământul este stăpânit de Anticrist, (3) cea de-a doua venire a lui Cristos la sfârşitul necazului celui mare, (4) desfăşurarea domniei de o mie de ani – pentru Israel, nu pentru Biserică – cu Cristos domnind personal ca Mesia, toate aceste lucruri fiind convingeri larg răspândite şi bine ştiute în Anglia Victoriană. Aceste trăsături distincte ale premilenismului dispensaţionalist au rămas relativ neschimbate în învăţăturile celor care se identifică drept „dispensaţionalişti clasici.”

Reprezentantul poziţiei „clasice”, Ryrie subliniază aceasta prin prezentarea sa a ceea ce se consideră a fi elementele sine qua non ale dispensaţionalismului. Aceste elemente sunt: (1) menţinerea unei distincţii clare între Israel şi Biserică, (2) o hermeneutică normală sau literală, (3) scopul subînţeles al lui Dumnezeu în istoria umană este gloria Sa.³⁰⁸ El rezumă toate acestea în afirmaţia sa:

Esenţa dispensaţionalismului, prin urmare, este distincţia dintre Israel şi Biserică. Aceasta reiese tocmai din hermeneutica folosită consecvent de dispensaţionalişti pe baza interpretării normale sau directe, şi reflectă o înţelegere a scopului fundamental al lui Dumnezeu în toate acţiunile Sale cu întreaga omenire ca fiind glorificarea Sa prin mântuire, dar şi alte scopuri de asemenea.³⁰⁹

Problema unei „hermeneutici normale” şi „scopul lui Dumnezeu în istoria omenirii” depăşesc scopul acestei teze; însă elementul cheie al distincţiei care se face între Israel şi Biserică reprezintă un subiect de interes, iar tocmai în această privinţă Spurgeon nu se identifică cu premilenismul dispensaţionalist.

Spurgeon a respins orice noţiune care ar fi separat poporul lui Dumnezeu în partide separate, aşa cum sunt ele susţinute de Darby şi învăţătura dispensaţionalistă. Făcând referire clară la învăţătura dispensaţionaliştilor legat de acest subiect, el respingea evident această abordare într-o predică, unde spunea:

Anumiţi domni deosebit de inteligenţi (dacă e să ne luăm după propriile lor estimări) au trasat anumite distincţii între poporul lui Dumnezeu care a trăit înainte de venirea lui Cristos, şi cei care au trăit de atunci încoace. Am auzit chiar şi afirmaţia că cei care au trăit înainte de venirea lui Cristos nu ar face parte din biserica lui Dumnezeu! Nu prea ştim la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare, şi poate este un mare semn de îndurare că toate absurdităţile acestea au fost prezentate deodată, iar noi să fim în stare să îndurăm o asemenea stupiditate fără să picăm jos de uimire. Păi, fiecare copil al lui Dumnezeu din orice loc se află pe aceeaşi poziţie; Domnul nu are anumiţi copii preferaţi, şi alţii de mâna a doua, şi alţii de care nu i-ar păsa deloc. Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile. Înainte de prima venire [a lui Cristos], toate semnele şi umbrele arătau într-aceeaşi direcţie – arătau spre Cristos, şi spre El priveau toţi sfinţii cu nădejde. Cei care au trăit înainte de Cristos nu au fost mântuiţi printr-o altă mântuire decât cea care avea să ne fie dată nouă. Ei au manifestat aceeaşi credinţă la care suntem chemaţi şi noi astăzi; credinţa lor s-a luptat cu aceleaşi slăbiciuni ca şi a noastră, iar acea credinţă şi-a primit deja răsplata, cum o va primi şi credinţa noastră.³¹⁰ [sublinierea ne aparţine].

Nu există nici o îndoială asupra faptului că Spurgeon concepe Biserica şi Israelul uniţi „spiritual”. Aceeaşi idee este susţinută şi-ntr-un articol din Sword and Trowel din 1866 intitulat „Jerusalem which is Above”³¹¹ (Ierusalimul din locurile cereşti). Acest lucru este evident şi în Treasury of David, unde Spurgeon vizualizează biserica drept destinatara promisiunilor împărăţiei făcute de Dumnezeu. De asemenea în comentariul său asupra evangheliei după Matei, deşi nu la fel de specific în afirmaţii, Spurgeon indică cu fermitate spre credinţa sa că biserica va trece prin necaz, fiind pusă deoparte şi ocrotiră de puterea lui Dumnezeu.

Însă sunt multe elemente tipice pentru dispensaţionalism asupra cărora Spurgeon păstrează tăcerea sau spune foarte puţin: elementele în discuţie nu sunt centrale pentru tema noastră.³¹²În privinţa trăsăturii centrale a premilenismului dispensaţionalist, Spurgeon nu a aderat la distincţia dintre Israel şi Biserică, element comun abordării „dispensaţionaliste clasice.” Pentru Spurgeon, domnia de o mie de ani a fost punctul culminant al planului pe care-l are Dumnezeu pentru Biserică.

Scrierile altui susţinător al tradiţiei dispensaţionaliste trebuie prezentate în acest punct, pentru că acesta susţine că Spurgeon poate fi considerat susţinător al unei învăţături aparte legate de răpire.³¹³  În recenta sa carte intitulată The Sign [Semnul], Robert Van Kampen a prezentat o concepţie unică privitoare la momentul răpirii, eveniment numit de el Răpirea Pre-Wrath(înaintea urgiei) a bisericii. Fără să pierdem prea mult timp cu această chestiune, trebuie să spunem că această poziţie consideră că biserica va trece prin cea mai mare parte a necazului celui mare, însă va fi răpită din lume chiar înaintea revărsării „mâniei lui Dumnezeu.” Datarea făcută de poziţia „Pre-Wrath” este o răpire „intra-tribulaţionistă”, înainte de o răpire „post-tribulaţionistă”. Menţionarea aceasta ar părea complet irelevantă într-o teză referitoare la Spurgeon,³¹⁴ asta dacă Van Kampen n-ar fi făcut următoarea afirmaţie:

Charles Haddon Spurgeon, marele predicator britanic al secolului nouăsprezece, nu a fost niciodată vestit pentru a fi fost un predicator care să fie extensiv preocupat de vremurile din urmă. Dar ceea ce a afirmat, a dovedit o înţelegere remarcabilă cu privire la inter-relaţia dintre evenimentele dezvoltate în ultimele câteva capitole, şi rezumate în mod minunat în pasajul de mai sus [Luca 21:25-28]. Următoarele rânduri reprezintă extrase din predica sa intitulată „Joyful Anticipation of the Second Advent” (Aşteptarea plină de bucurie a celei de-a doua veniri).

Trebuie să părăsesc acest prim punct, privitor la perioada groaznică [a unor tulburări naţionale teribile] când se va împlini aceste lucruri, dar nu înainte de a vă reaminti că, atunci când va veni Domnul Isus Cristos, cerurile ne vor spune: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.” … Acum voi trece chiar la REMARCABILA ÎNVĂŢĂTURĂ: „să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele.” …Să nu fie între voi vreunul care să privească în jos la pământul care se va clătina şi se va cutremura, ci priviţi cu toţii în sus pentru că vă veţi înălţa de pe faţa pământului; nici o privire îndreptată în jos ca să vadă mormintele ce se deschid; de ce să priveşti în jos? Vei scăpa de moarte şi de mormânt. „Ridicaţi-vă capetele.” Timpul pentru voi să staţi cu capetele plecate ca salcia a şi trecut, şi vremea este aproape. De aceea, „să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele.” ³¹⁵

Pe partea din spate a „supra-coperţii” aceleiaşi cărţi, se face o nouă referire la Spurgeon, prin următoarea afirmaţie:

Charles Haddon Spurgeon nu a fost cunoscut drept o persoană care să insiste asupra vremurilor din urmă în mesajele sale. Dar ceea ce a spus, este perfect superpozabil evenimentelor descrise în această carte. Iată cum prezenta Spurgeon cronologia desfăşurării evenimentelor de la sfârşitul vremii în predica sa „The Joyful Anticipation of the Second Advent”   (Aşteptarea plină de bucurie a celei de-a doua veniri):

 

Necazul cel mare provocat de Anticrist	„Ca un prim lucru, vom avea de-a face cu o perioadă groaznică… de tulburări naţionale teribile.”
Apoi semnele apar în ceruri	„Când va veni Domnul Isus, cerurile ne vor spune: ‚Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.”
Răpirea şi învierea sfinţilor	„Iar apoi… chiar ochii noştri vor mărturisi, pentru că vor vedea ‚pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.’ … ‚să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele’ …pentru că mormintele se vor deschide… Vei scăpa de moarte şi de mormânt.”316

 

Trebuie menţionate câteva aspecte cu privire la modul în care s-a „folosit” Van Kampen de Spurgeon. Înainte de toate, ca s-o spunem pe şleau, metoda sa de a-l cita pe Spurgeon este cea a unui intelectual amator. Primele citate este un mănunchi de propoziţii aparţinând la trei paragrafe diferite, întinse pe mai bine de trei pagini de predică.³¹⁷ Deşi Van Kampen indică prezenţa unei elipse, el nu menţionează faptul că cea de-a doua parte a citatului reprezintă de fapt titlul unei totalmente noi secţiuni a predicii. Citatul prezentat pe „supracopertă” este chiar şi mai deplorabil extras. Reprezintă o combinaţie de patru puncte, nici măcar propoziţii complete, extrase din paragrafe întinse de-a lungul a câtorva pagini diferite, şi din două secţiuni diferite ale predicii. Cu o astfel de metodologie de extragere a citatelor, lui Spurgeon (oricărei ale persoane ale cărei scrieri au fost publicate) i se poate atribui virtual orice afirmaţie, totul stând doar la cheremul editorului!

Nici una dintre utilizările lui Van Kampen nu au reprezentat propoziţii complete sau idei principale ale paragrafelor din care au fost extrase. Această folosire ineficientă a citatelor şi care de fapt induce în eroare, este ca o prăpastie ce îi nimiceşte întreaga operă, fapt care l-a şi determinat pe un comentator să afirme următoarele, „Această folosire selectivă eronată a citatelor de către scriitorii pretribulaţionişti [Jeffrey Townsend, Richard Mayhue şi Gerald Stanton] pare să caracterizeze şi scrierile lui Van Kampen.”³¹⁸

Folosirea selectivă a frazelor extrase din această predică a lui Spurgeon are scopul de a demonstra un lucru pe care Spurgeon nu a intenţionat niciodată să-l demonstreze.³¹⁹ În această predică, Spurgeon îşi prezintă cât se poate de evident poziţia sa „post-tribulaţionistă.” Spurgeon a simţit că biserica va trece prin întreaga perioada de necaz, şi că va rămâne neatinsă. El a afirmat că pasajul din Luca 21:28-31 ar trebui interpretat astfel:

De asemenea, eu cred că, din acest capitol, dacă putem în vreun fel pretinde că-l înţelegem, – şi mărturisesc faptul că este foarte dificil de priceput, – trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.³²⁰

Apoi continuă prin a arăta modul în care se aplică bisericii distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.C.:

Dar în tot acest timp, – cel mai îngrozitor timp pe care, poate, l-a avut de suferit vreun popor – ucenicii Domnului Isus Cristos au supravieţuit cu toţii nevătămaţi. Este consemnat faptul că au reuşit să fugă într-o cetate mică numită Pella, au rămas liniştiţi, aşa cum le poruncise Domnul, şi că nici un fir de păr de pe cap nu le-a fost atins.³²¹

Nicăieri în această predică Spurgeon nu afirmă nimic despre vreo răpire, nici înainte de urgie, nici altcândva. Ba dimpotrivă, întotdeauna el afirmă că biserica va trece prin necazul acelor zile, în totalitate.

Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.³²²

Van Kampen încearcă să demonstreze că Spurgeon „a susţinut că evenimentele de la sfârşitul vremii se vor desfăşura într-o anumită ordine,”³²³ când în realitate nimic din toată predica nu indică ceva de felul acesta. Înainte de toate, cum am văzut deja cu câteva ocazii, Spurgeon a evitat cu conştiinciozitate să aranjeze elementele escatologice într-o ordine cronologică; de fapt a afirmat chiar, „Cum or fi aranjate toate aceste măreţe evenimente cronologice, n-aş putea să vă spun.”³²⁴ În al doilea rând, Spurgeon nu-l menţionează pe Anticrist nicăieri în predică, şi mai ales nicăieri în contextul imediat al propoziţiilor alăturate pentru a fabrica un citat. În cel de-al doilea element al „cronologiei”, Van Kampen încearcă să demonstreze că Spurgeon a susţinut că vor fi „semne în cer” care vor anunţa revenirea Domnului. Acest lucru, dar atât, este adevărat, dar în contextul general al afirmaţiilor lui Spurgeon el se referă fără îndoială la Cea de-a doua venire şi la coborârea Sa pe pământ. În final, poate în cea mai eronată şi mai înşelătoare folosire a cuvintelor lui Spurgeon, Van Kampen creează în esenţă un citat prin care încearcă să demonstreze momentul Răpirii şi al învierii sfinţilor. Citatul său este structurat astfel:

Iar atunci, … ochii noştri vor mărturisi, pentru că ei îl vor vedea ‚pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.’ … ‚ să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele’ …pentru că mormintele se vor deschide… Vei scăpa de moarte şi de mormânt.

Dacă această afirmaţie se referă la răpire, atunci Van Kampen trebuie mai întâi să explice de ce în cadrul primei fraze prin elipsa sa elimină o parte vitală a afirmaţiei reale. Pentru că iată cum arată fraza integrală:

Iar atunci, pe măsură ce toate vocile vor proclama venirea sa, ochii noştri vor mărturisi, pentru că ei îl vor vedea „pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.”³²⁶ [sublinierea ne aparţine].

Este inadmisibilă presupunerea că acea elipsă a fost introdusă pentru a economisi spaţiul, de vreme ce fraza omisă nu conţine mai mult de opt cuvinte [în engleză]. Pare evident faptul că omisiunea s-a făcut pentru că Spurgeon se referea într-adevăr la Cea de-a doua venire, nu la răpirea bisericii, aşa cum susţine Van Kampen. Se pare că Van Kampen extrage din predica lui Spurgeon o cronologie escatologică bazată pur şi simplu numai pe cursul firesc al predicii.

Pare de asemenea evident că în acest caz cuvintele lui Spurgeon au fost din greşeală interpretate într-o manieră în care acestea însă nu s-au vrut niciodată. Se pare că în acest caz, s-a abuzat de cunoscutul şi familiarul nume al lui Charles Haddon Spurgeon pentru a vinde un titlu de carte, şi pentru a promova o anumită poziţie escatologică pe care acesta însă nu a îmbrăţişat-o niciodată.

Învăţăturile lui Charles Spurgeon cu privire la chestiuni escatologice pur şi simplu nu prezintă consistenţă în privinţa abordării dispensaţionaliste premileniste, ceea ce ne duce la confruntarea cu cea din urmă schemă milenistă, aceea a Premilenismului Istoric sau Non-dispensaţionalist.

 Partea a patra: Spurgeon şi Premilenismul Istoric

Am examinat deja celelalte trei poziţii mileniste şi au fost găsite drept incompatibile cu credinţa lui Spurgeon asupra problemelor escatologice; această teză va aborda acum poziţia „Premilenistă istorică.” Până în acest moment, această teză a dovedit faptul că Spurgeon a respins elementele cheie care definesc amilenismul, postmilenismul şi premilenismul dispensaţionalist. Ajunşi în acest punct, nu mai rămân decât două concluzii posibile: una, că Spurgeon a îmbrăţişat o concepţie absolut unică a milenismului, care nu se identifică cu nici una dintre „opţiunile contemporane” cum au fost ele numite de Erickson, şi doi, că Spurgeon a aderat în cea mai mare măsură la ceea ce a fost definit drept poziţia Premilenistă Istorică sau Non-dispensaţionalistă. Nu avem nici o dovadă că Spurgeon ar fi susţinut o poziţie milenistă unică şi absolut personală; deci, scopul acestei secţiuni se va rezuma la a dovedi argumentul acestei teze, că Spurgeon a susţinut poziţia premilenistă istorică sau non-dispensaţionalistă.

 Când am examinat poziţia „premilenistă istorică” am observat faptul că aceasta are în principal două elemente cheie: (1) Natura împărăţiei va reprezenta punctul culminant al erei bisericii. Deşi Israelul va experimenta o convertire naţională şi va fi mântuit prin Cristos, locul acestuia în împărăţie este doar în relaţie cu Biserica; naţiunea convertită a Israelului este pur şi simplu continuarea „unicului popor ales al lui Dumnezeu”; şi (2) „răpirea” va avea loc după necazul cel mare, biserica fiind prezentă în tot acest proces, dar ocrotită de puterea lui Dumnezeu. Ladd schiţează liniile acestei poziţii mileniste când afirmă: O escatologie non-dispensaţionalistă îşi formează teologia din învăţăturile explicite ale Noului testament. Ea mărturiseşte că nu are deplina certitudine a modului în care se vor împlini profeţiile vechi-testamentale referitoare la sfârşit, pentru că (a) prima venire a lui Cristos a avut loc în termeni care nu au fost înţeleşi în varianta literală a interpretării Vechiului Testament, şi (b) există indicaţii ineluctabile că promisiunile Vechiului Testament făcute lui Israel îşi găsesc împlinirea în Biserica Creştină.³²⁷

Pentru a examina concepţiile mileniste ale lui Spurgeon, pare util să aliniem principalele sale încredinţări, aşa cum au fost ele deja expuse în Capitolul Doi al acestei teze, iar apoi să repetăm afirmaţiile făcute de Spurgeon asupra acestor subiecte.

6. După Ziua Cinzecimii, biserica va continua să lucreze în lume pentru o perioadă nedeterminată de timp la răspândirea Evangheliei prin puterea şi sub suveranitatea lui Dumnezeu.
7. În zilele din urmă, condiţia spirituală a naţiunilor se va înrăutăţii progresiv, în timp ce Israelul se vor întoarce în ţara lor, atât din punct de vedere naţional cât şi ca entitate politică, şi se vor converti la Evanghelia lui Cristos.
8. Ca rezultat al deteriorării pe plan spiritual, credincioşii adevăraţi vor fi tot mai persecutaţi, de către „sistemul anticristic” care pentru Spurgeon era reprezentat de sistemul papal al bisericii romano-catolice.³²⁸
9. Dumnezeu va judeca lumea necredincioasă şi sistemul lui Anticrist printr-o perioadă de tulburări. În această perioadă de mare necaz, adevărata biserică, aleşii lui Dumnezeu (dintre evrei şi neamuri) vor şi ocrotiţi în mod supranatural şi vor da dovadă de o bucurie miraculoasă.
10. Revenirea personală şi vizibilă a lui Cristos va pune capăt necazului, precum şi sistemului condus de Anticrist. Întoarcerea Sa va reprezenta aparent şi punctul culminant al procesului de evanghelizare mondial. Necredincioşii vor fi daţi la o parte, Satana şi demonii vor fi legaţi iar sfinţii care au murit în Cristos vor învia. Creştinii care vor fi trăit pe pământ (atât dintre neamuri cât şi evrei), ocrotiţi în timpul necazului celui mare, vor propăşi şi vor domni împreună cu Cristos în timpul împărăţiei de o mie de ani pe pământ. Cristos va domni în mod personal de pe tronul lui David în Ierusalim iar evreii se vor bucura de toate binecuvântările lui Dumnezeu pe care generaţiile lor din trecut le-au lepădat.
11. La sfârşitul celor 1000 de ani, va veni vremea judecăţii celor necredincioşi, şi totodată a doua înviere – a celor răi de această dată. Satana şi demonii precum şi cei necredincioşi din toate timpurile vor fi aruncaţi în marea de foc, pentru veşnicie. Se vor arăta cerurile noi şi pământul cel nou, iar toţi cei credincioşi vor intra în starea veşnică a raiului.

Sunt foarte puţine de spus cu privire la câteva chestiuni secundare ale escatologiei lui Spurgeon. Se pare că el a susţinut aparent posibilitatea unei revolte sau apostazii a popoarelor către sfârşitul împărăţiei de o mie de ani, dar în măsura în care autorul acestei teze a putut descoperi, el n-a insistat niciodată asupra acestei teme. El pare să afirme cel puţin o dată că în împărăţia de o mie de ani vor exista aspecte ale închinării iudaice; dar, iarăşi, este foarte ambiguu asupra acestui subiect. Asupra acestor lucruri pare neînţelept a formula concluzii ferme cu privire la Spurgeon bazate pe aceste două scurte afirmaţii. Mai trebuie amintit şi faptul că nici una dintre aceste subiecte nu constituie chestiuni esenţiale şi de bază ale subiectului nostru de discuţie, şi nici nu sunt vitale vreunei scheme mileniste.

Cu privire la concepţia milenistă a lui Spurgeon putem trage concluzia evidentă că el se încadrează cel mai bine în schema „premilenismului istoric sau dispensaţionalist”. Motivul acestei concluzionări se bazează pe mai mulţi factori.

Înainte de toate, s-a arătat faptul că Spurgeon credea că biserica va trece prin toată perioada de mare necaz.

Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.³²⁹

Iată concluzia pe care o trage Tom Carter într-una din puţinele comentarii editoriale făcute pe marginea compilaţiei sale de citate din Spurgeon, concluzie extrasă din citatele legate de Cea de-a doua venire:

Cele două citate de mai sus [în cartea sa, p.183] afirmă că primul eveniment care va avea loc după revenirea lui Cristos este domnia Sa de o mie de ani. Acest lucru implică cu mare probabilitate faptul că CHS credea că biserica avea să treacă şi ea prin necazul cel mare înainte de revenirea [lui Isus]. Acest fapt îl clasifică drept adept al premilenismului posttribulaţionist. Ultima propoziţie din citatul final din aceeaşi temă (din 55.318) ne duce la aceeaşi concluzie.³³⁰

Referindu-se la această lucrare a lui Carter, Peter Masters tentează la a anihila această concluzie afirmând:

O recentă culegere de citate din predicile lui Spurgeon – o carte valoroasă dacă e să nu ţinem seama de această blasfemie – declară pe baza a trei scurte pasaje că Spurgeon a fost post-tribulaţionist premilenist.³³¹

Totuşi, cum am demonstrat deja, metodologia aplicată de Masters referitor la citate şi referinţe nu stă în picioare în faţa criticii. De asemenea, critica sa este falsă pentru că afirmă faptul că Carter, deşi a strâns o listă de peste 2500 de citate, n-ar fi cunoscător al altor citate care ar putea sprijini concluzia trasă de el. În contrast, pare mult mai rezonabil faptul că acesta a ales să-şi limiteze citatele pe această temă în special, în timp ce concluzia sa se bazează pe cunoaşterea mult mai aprofundată a scrierilor lui Spurgeon.³³²

 În al doilea rând, Spurgeon credea că cea de-a doua venire avea să preceadă domnia de o mie de ani; aceasta se numeşte a fi o revenire premilenistă:

Dacă înţeleg eu bine cuvântul acesta, este drept să recunosc faptul că lasă loc la diferite puncte de vedere, că va veni ziua când Domnul Isus se va coborî din cer cu strigăte, în trâmbiţa arhanghelilor, şi acompaniat de vocea lui Dumnezeu. Unii cred că această coborâre a Domnului va fi post-milenistă – adică la sfârşitul domniei Sale de o mie de ani. Eu nu pot crede una ca asta. Consider că revenirea sa va fi pre-milenistă; că mai întâi va reveni; iar apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale asupra pământului.³³³

În al treilea rând, Spurgeon a considerat că domnia de o mie de ani avea să reprezinte punctul culminant al planului pe care-l are Dumnezeu pentru biserică:

… veţi striga, „Vino, Doamne Isus. Iar anticristul să fie zvârlit precum o piatră de moară în vâltoare, şi nicicând să nu mai fie.” Cu cât va fi mai intensă dorinţa voastră ca răul să fie nimicit şi să fie instaurată împărăţia lui Cristos, cu atât veţi ajunge mai repede la măreaţa nădejde a bisericii, şi veţi striga îndelung ca ea să se împlinească.³³⁴ [sublinierea ne aparţine].

În al patrulea rând, Spurgeon credea că aveau să aibă loc două învieri diferite, separate, una a celor drepţi, şi una a celor nedrepţi, separate între ele de un mileniu de 1000 de ani [literali]:

Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere.”³³⁵

Şi: Nădăjduim într-o primă înviere, şi într-o a doua înviere; prima – cea a celor drepţi, şi a doua – a celor nedrepţi, care vor fi condamnaţi, şi pedepsiţi pe vecie după sentinţa marelui Rege.³³⁶

În al cincilea rând, Spurgeon a vorbit despre evrei ca despre o entitate politică şi temporală care aveau să reintre în drepturile lor în propria lor ţară, care se vor converti la credinţa în Cristos, şi-L vor avea pe Cristos la conducere: Va exista din nou un guvern naţional; va fi inaugurat din nou un stat politic, iar un împărat va guverna…  Dacă există vreun lucru clar şi evident, acesta este sensul şi înţelesul literal al acestui pasaj [Ezechiel 37:1-10] – un înţeles care nu trebuie pierdut prin spiritualizare – trebuie să fie evident atât faptul că atât cele două cât şi celelalte zece seminţii ale Israelului vor reintra în drepturi în propria lor ţară, iar un rege va domni peste ei.³³⁷

În sfârşit, Spurgeon a susţinut şi faptul că evreii se vor întoarce în ţara lor iar Mesia va domni peste ei, se vor converti la credinţa în Cristos în aceeaşi manieră ca şi biserica, şi vor fi parte a bisericii, după cum este încă o dată demonstrat:

Anumiţi domni deosebit de inteligenţi (dacă e să ne luăm după propriile lor estimări) au trasat anumite distincţii între poporul lui Dumnezeu care a trăit înainte de venirea lui Cristos, şi cei care au trăit de atunci încoace. Am auzit chiar şi afirmaţia că cei care au trăit înainte de venirea lui Cristos nu ar face parte din biserica lui Dumnezeu! Nu prea ştim la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare, şi poate este un mare semn de îndurare că toate absurdităţile acestea au fost prezentate deodată, iar noi să fim în stare să îndurăm o asemenea stupiditate fără să picăm jos de uimire. Păi, fiecare copil al lui Dumnezeu din orice loc se află pe aceeaşi poziţie; Domnul nu are anumiţi copii preferaţi, şi alţii de mâna a doua, şi alţii de care nu i-ar păsa deloc. Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile. Înainte de prima venire [a lui Cristos], toate semnele şi umbrele arătau într-aceeaşi direcţie – arătau spre Cristos, şi spre El priveau toţi sfinţii cu nădejde. Cei care au trăit înainte de Cristos nu au fost mântuiţi printr-o altă mântuire decât cea care avea să ne fie dată nouă. Ei au manifestat aceeaşi credinţă la care suntem chemaţi şi noi astăzi; credinţa lor s-a luptat cu aceleaşi slăbiciuni ca şi a noastră, iar acea credinţă şi-a primit deja răsplata, cum o va primi şi credinţa noastră.³³⁸ [sublinierea ne aparţine].

 Sumar

Spurgeon a fost cu mare probabilitate premilenist, chiar dacă nu adept al dispensaţionalismului. Deşi acest lucru a constituit obiectul unor dispute în vremea noastră, poziţia sa a fost bine cunoscută şi necontestată în contemporaneitatea sa. După cum subliniază Drummond, „Premileniştii secolului nouăsprezece au adorat faptul că-l aveau pe Spurgeon în tabăra lor. The Episcopal Recorder din 1 noiembrie 1888 scria, ‚C. H. Spurgeon (este un)… premilenist declarat.”³³⁹ Într-una dintre remarcabilele „Conferinţe Profetice” care s-au desfăşurat la sfârşitul secolului 19 în Statele Unite, Dr. S. H. Kellog spunea următoarele:

Şi, dacă ne este permis să facem referire la cei care, chiar în zilele noastre susţin ceea ce nouă ne-ar putea părea a fi credinţa primitivă şi apostolică legat de acest subiect, îi vom descoperi pe aceştia deloc în rândul unor ignoranţi şi superficiali, ci mai degrabă între cei care, prin consens general, deţin locurile cele mai de seamă ca expunători şi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Ne vom găsi spre exemplu în compania unora ca Stier, Auberien, Luthardt şi Lange, dintre nemţi; Profesor Godet, din Lausanne, dintre francezi; episcopii Trench şi Ellicot, Dean Alford, Dl. Spurgeon, şi alţii, dintre englezi; fraţii Andrew şi Horatius Bonar, dintre scoţieni; Van Oosterzee, Profesor de teologie la Universitatea din Utrecht, dintre olandezi – fără a ne mai referi de această dată la nume faimoase dintre cei vii sau cei răposaţi din propria noastră ţară.³⁴⁰ [sublinierea ne aparţine].

Până aici, această teză a demonstrat faptul că Spurgeon era întotdeauna gata să răspundă tuturor celor care îi denaturau afirmaţiile din aria escatologiei. Totuşi, nu avem date conform cărora el să fi încercat să-i ţină la distanţă pe cei care-l calificau drept premilenist.

Acest fapt este recunoscut de asemenea şi de teologii istorici ai vremii sale. George Marsden privea cu un ochi critic publicaţiile religioase ale secolului nouăsprezece, în special The Christian Herald and Signs of the Times, pe care-l numeşte „un organ premilenist, care-i înregistra drept colaboratori pe A. J. Gordon, A. T. Pierson, Samuel Kellog şi Charles Spurgeon al Angliei.”³⁴¹

Toate aceste trăsături combinate, laolaltă cu referinţele adiţionale care nu au fost reluate aici, constituie corpul probelor care sunt atât certe cât şi de netăgăduit în a demonstra că Charles Haddon Spurgeon a fost în mod evident şi bineînţeles adeptul escatologiei premileniste. Mai mult, convingerile sale sunt identificabile cu varianta „istorică” sau „non-dispensaţionalistă” a premilenismului, şi de asemenea el şi-a susţinut poziţia cu fermitate şi a proclamat-o limpede, chiar dacă nu cu o frecvenţă elaborată, de-a lungul întregii sale cariere.

În rezumarea concepţiilor lui Spurgeon asupra diferitelor chestiuni referitoare la împărăţia milenistă, este utilă revenirea la tabelul prezentat în Capitolul Unu, recapitulând elementele principale ale diferitelor scheme mileniste, ca o finalizare a acestei discuţii. După cum am demonstrat, Spurgeon avea convingeri clare legate de aceste elemente cheie care au fost documentate în această teză. Descompunând tabelul principal, afirmaţiile lui Spurgeon sunt comparate cu elementele cheie ale fiecărei concepţii mileniste.

Comparaţia elementelor cheie ale schemelor mileniste
	A doua venire a lui Cristos	Răpirea Bisericii	Învierea	Natura Mileniului
Amilenism	Sfârşitul erei bisericii, Mileniul  „împlinit”, care constituie începutul împărăţiei „cereşti”	Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.	Nu va exista o mie de ani pe pământ; mileniul este echivalentul erei bisericii.
Postmilenism	La sfârşitul mileniului	Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.	Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.
Premilenism istoric	Înainte de debutul domniei de o mie de ani	La sfârşit necazului celui mare.	2 învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului	Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii
Premilenism Dispensa-tionalist	Înainte de debutul domniei de o mie de ani	Chiar înainte de începutul Necazului celui mare (deşi în perioada modernă, unii cum ar fi Moo, au optat pentru o răpire post-tribulaţionistă; dar o astfel de abordare a fost străină în vremea lui Spurgeon).	2 învieri, iar prima va avea loc în 3 faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului.	Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.

Spurgeon şi amilenismul
Subiectul	Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos Are loc la sfârşitul erei Bisericii sau al mileniului „împlinit”. Începutul „mileniului ceresc”.	Spurgeon ar fi acceptat parţial această afirmaţie. Printre alte lucruri, el afirma, „Acest Isus S-a ridicat literal la cer. Acest Isus va reveni literalmente. El va coborî pe nori exact la fel cum S-a înălţat pe nori; şi ‚Se va ridica la urmă pe pământ’ la fel cum a stat înainte… Fraţilor, nu lăsaţi care cumva pe cineva să vă traducă toate aceste lucruri într-un fel duhovnicesc.”342
Răpirea Bisericii Echivalată întâlnirii sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	Spurgeon a vorbit foarte puţin despre răpire. El pare să fi echivalat aceasta cu a doua venire. Totuşi, el a crezut că biserica va trece prin necazul cel mare, iar astfel orice „răpire” în concepţia sa ar fi fost una posttribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.”343
Învierea O singură înviere, a celor drepţi şi a celor nedrepţi la cea de-a doua venire	Spurgeon a respins categoric această idee. El a reluat această temă în multe ocazii. „Observaţi că aceasta este prima recoltă, şi eu cred că este o chestiune de timp. Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.” 344
Natura mileniului Nu va exista un mileniu pe pământ. Mia de ani trebuie să fie echivalată fie cu era Bisericii / fie cu raiul.	Spurgeon a respins această concepţie cu privire la mileniu. El a afirmat, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”345

Se poate vedea limpede că în punctele cheie ale amilenismului, Spurgeon a respins cea mai mare parte a conceptelor care definesc această schemă milenistă. Unica concluzie viabilă este cea că Spurgeon nu a fost un adept al amilenismului.

Spurgeon şi postmilenismul
Subiectul	Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos Are loc la sfârşitul mileniului	Spurgeon a respins acest concept în termeni destul de clari. El afirma, „Unii cred că această coborâre [pe pământ] a Domnului va fi post-milenistă – adică, după domnia Sa de o miei de ani. Eu nu pot să cred aşa ceva.”346
Răpirea Bisericii Echivalată cu întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	Spurgeon a vorbit foarte puţin despre răpire. El pare să fi echivalat aceasta cu a doua venire. Totuşi, el a crezut că biserica va trece prin necazul cel mare, iar astfel orice „răpire” în concepţia sa ar fi fost una posttribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.”347
Învierea O singură înviere, a celor drepţi şi a celor nedrepţi la cea de-a doua venire	Spurgeon a respins categoric această idee. El a reluat această temă în multe ocazii. „Observaţi că aceasta este prima recoltă, şi eu cred că este o chestiune de timp. Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.”348
Natura Mileniului Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.	Spurgeon a respins categoric o asemenea concepţie despre mileniu. El declara că această concepţie era inconsistentă atât din punct de vedere biblic cât şi istoric. El spunea, „Avem câţiva fraţi de sânge care nădăjduiesc ca totul să fie tot mai bine şi mai bine, până când în cele din urmă era prezentă să se desăvârşească cu mileniul. EI nu-şi vor putea susţine speranţa, pentru că Scriptura nu le oferă o bază solidă pe care să se bazeze. Noi care credem că nu va exista nici o domnie de o mie de ani fără Rege, şi care nu aşteptăm nici o domnie neprihănită separat de apariţia Domnului celui neprihănit, noi suntem mai aproape de adevăr.”349

Postmilenismul a fost sistemul pe care Spurgeon l-a identificat cel mai evident, şi pe care l-a respins în modul cel mai categoric în scrierile sale. Mărturiile nu sprijină argumentul celor care-l doresc pe Spurgeon a fi fost adept al postmilenismului.

Spurgeon şi premilenismul dispensaţionalist
Subiectul	Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos Înainte de debutul domniei de o mie de ani	Aceasta a fost poziţia susţinută de Spurgeon, prezentată pe larg. După cum s-a menţionat deja, el afirma, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”350
Răpirea Bisericii Chiar înainte de începutul Necazului celui mare	Spurgeon cu siguranţă nu a aderat la concepţia răpirii pre-tribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină”351 În puţinele sale comentarii clare legate de răpire, Spurgeon este uşor de clasificat drept posttribulaţionist.
Învierea Două învieri, iar prima va avea loc în trei faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului.	Spurgeon nu a respins niciodată acest aspect al dispensaţionalismului, totuşi concepţiile sale clare post-tribulaţioniste şi afirmaţiile referitoare la două învieri, fac ca schema dispensaţionalistă să fie antitetică gândirii lui Spurgeon. El afirma, „Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.”352
Natura Mileniului Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.	După cum reiese de mai sus, aceasta nu a fost concepţia lui Spurgeon cu privire la natura mileniului. Spurgeon concepea un singur popor al lui Dumnezeu, iar mileniul ca şi punct culminant al epocii Bisericii, caracterizat de domnia personală a lui Cristos. Israel se va converti pe scară naţională, şi va deţine un loc de seamă în împărăţie, însă aceasta se va realiza prin intermediul bisericii. El afirma, „Israelul în legământul harului nu este Israelul naţional, ci toţi credincioşii din toate vremurile.”353

Spurgeon şi premilenismul istoric
Subiectul	Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos Înainte de debutul domniei de o mie de ani	Aceasta a fost poziţia lui Spurgeon pe care a susţinut-o consecvent. După cum menţionam deja, el afirma, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”354
Răpirea Bisericii La sfârşit necazului celui mare	Cu toate că Spurgeon nu a vorbit multe pe această temă, schema posttribulaţionistă pare să i se potrivească cel mai bine. El afirma, „Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.”355
Învierea Două învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului	Aceasta a fost încredinţarea lui Spurgeon pe care au recunoscut-o toţi studenţii săi. Spurgeon afirma, „Nădăjduim într-o domnie a lui Cristos pe pământ; acest lucru îl considerăm atât de evident încât nu îndrăznim să-l spiritualizăm. Nădăjduim într-o primă înviere, şi într-o a doua înviere; prima – cea a celor drepţi, şi a doua – a celor nedrepţi, care vor fi condamnaţi, şi pedepsiţi pe vecie după sentinţa marelui Rege.”356
Natura Mileniului Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii.	Aceasta a fost poziţia lui Spurgeon cu privire la natura mileniului. El afirma, „Mai mult, va exista o domnie a lui Cristos. Nu pot citi Scripturile fără să înţeleg că va exista o domnie de o mie de ani, aşa cum cred, pe pământ.”357 El a crezut şi faptul că evreii aveau să se convertească şi că aveau să fie parte a bisericii. El spunea, „Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile.”358

Deşi Spurgeon trebuie identificat drept premilenist, el este descris cu mai multă acurateţe drept premilenist de factură „istorică” sau „non-dispensaţionlistă”. El a îmbrăţişat fiecare element major care descriu această poziţie, în timp ce anumite elemente ale premilenismului dispensaţionalist (de exemplu momentul răpirii şi natura mileniului) au fost în opoziţie cu modul său personal de înţelegere biblică şi teologică.

Credinţa premileniştilor, cum a fost susţinută de Charles Spurgeon, este rezumată foarte bine de Clouse când afirmă:

În fiecare epocă în care revenirea lui Cristos a fost o realitate vie, premilenismul a reprezentat concepţia predominantă. Chiar şi în zilele noastre, dispensaţionaliştii sunt cei care accentuează asupra faptului că Cristos va reveni. Cei care îmbrăţişează alte curente, arareori menţionează faptul că Cristos se va întoarce şi că istoria se va sfârşi într-o zi prin instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu. Neglijarea celei de-a doua veniri constituie un faliment în a proclama întregul mesaj al lui Dumnezeu şi îi privează pe creştini de o imensă sursă de mângâiere. Evanghelia este un mesaj al speranţei şi al deschiderii spre viitor. Premilenismul reaminteşte constant credinciosului că indiferent cât de descurajantă este situaţia astăzi, slava mileniului stă să înceapă. Poate că o pătură socială se află în declin, sau poate anumite concepte teologice sunt tot mai puţin populare, sau o tragedie în viaţa privată ţi-a afectat viziunea, cu toate astea există nădejde, pentru că într-o bună zi el va conduce lumea împreună cu Cristos. ³⁵⁹

 Concluzie

În acest studiu s-au observat o serie de lucruri cu privire la Charles H. Spurgeon; în special convingerile sale cu privire la escatologie în general şi asupra naturii împărăţiei de o mie de ani şi a relaţiei acesteia cu revenirea lui Cristos în particular. Acest studiu a fost cauzat de faptul că am observat tendinţa unor oameni cu credinţe mileniste diferite de a încerca să se „folosească” de Spurgeon pentru a-şi promova propriile concepţii şi/sau pentru a le fi de folos în a-i influenţa pe alţii în favoarea propriilor concepţii aparte.

Când o singură persoană ajunge să scrie atât de mult şi cu un caracter atât de divergent cum este cazul lui Spurgeon, volumul imens de material va avea tendinţa de a îngreuna interpretarea corectă sau sistematizarea unei idei. Dacă dintr-o predică se examinează doar câte o porţiune, de ici şi colo, afirmaţii scoase din context, mesaj, prilej şi a publicului-ţintă, fără îndoială că Spurgeon poate fi „dovedit” a fi fost adeptul multor poziţii teologice, chiar dacă el a respins pe faţă respectivele concepţii.

După cum afirmam şi în introducere, speranţa autorului este ca această teză să servească două cauze distincte: (1) cei neinformaţi să ajungă să îl înţeleagă clar pe Spurgeon şi concepţiile sale mileniste, şi (2) folosirea eronată a poziţiei sale şi interpretarea greşită a lucrărilor sale să se încheie, cel puţin asupra acestui subiect.

În această teză autorul a încercat să demonstreze faptul că Spurgeon nu a dat dovadă de o „nesiguranţă fundamentală”³⁶⁰  în gândirea sa legat de chestiunile escatologice: mai precis în ce priveşte cea de-a doua venire a lui Cristos, o restaurare finală a Israelului naţional în ţara lor şi a convertirii lor la Cristos, învierea celor drepţi şi a celor răi, împărăţia de o mie de ani, realitatea raiului şi siguranţa existenţei iadului. Asupra unor chestiuni minore, el a comentat doar puţin sau deloc. Oricum, dovezile sunt de netăgăduit că Spurgeon a fost pre-milenist, adeptul şcolii „istorice” sau „non-dispensaţionaliste.”

Lucrarea lui Spurgeon s-a constituit în jurul prezentării Scripturii şi a propovăduirii Evangheliei. El a refuzat să folosească termeni profetici într-o manieră „de senzaţie” ca un mijloc de a atrage oameni la biserica sa sau la Evanghelie. În problematica escatologică, el a pus accentul pe escatologia „personală”; asta înseamnă, destinaţia finală a fiecăruia, fie că este vorba de rai sau de iad. El a predicat despre bucuria cerului pentru credincios, şi a predicat despre grozăviile iadului pentru cei care refuzau mântuirea de care Dumnezeu se ocupase plin de îndurare şi pe care le-o oferă tuturor oamenilor. El a avut o înţelegere intens calvinistă a izbăvirii şi a scopurilor lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp făcea apel la „toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască,” şi să se întoarcă la Cristos. În ce priveşte escatologia „comună”, el s-a referit la aceste chestiuni ori de câte ori o cerea textul sau situaţia, însă acest lucru s-a întâmplat de foarte puţine ori. După cum afirma chiar el:

Prietenii mei, îmi veţi îngădui mărturia că se întâmplă extrem de rar să intru în tainele viitorului cu privire la cea de-a doua venire, la împărăţia de o mie de ani, la prima sau a doua înviere. Ori de câte ori ajungem la acest subiect în expunerile noastre, nu evităm acest subiect, dar chiar dacă ne veţi găsi vreo vină, e mai bine să păstrăm tăcerea asupra acestor lucruri decât să spunem prea mult.³⁶¹

Se pare că Spurgeon a preferat să perpetueze poziţia „excesiv de tăcută” a marii tradiţii a reformatorilor (ex. Calvin, Luther, Zwingli, Knox, etc.) cu privire la chestiunile escatologice. El a trăit într-o perioadă în care speculaţiile cu privire la revenirea lui Cristos au fost excesive. Mişcarea Miller-ită din Statele Unite a ajuns şi în cealaltă parte a Atlanticului; şi, din nou a existat un val de entuziasm  legat de stabilirea datelor şi a speculaţiilor legate de momentul exact al revenirii lui Isus. Acest lucru a fost în special valabil în perioada timpurie a lucrării sale, la mijlocul anilor 1860.

Spurgeon a luat foarte serios cuvintele versetului din Faptele Apostolilor 1:7, „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” El a considerat orice speculaţie care a luat naştere în acest domeniu a fi cel mult fără folos, şi în cel mai rău caz nespus de periculoase. Chiar şi în zilele lui, existau persoane care încercau să abuzeze de numele şi poziţia sa pentru a conferi credibilitate propriilor lor concepţii legate de chestiuni escatologice. O publicaţie impostoare, care-şi însuşise numele lui Spurgeon, îşi declama convingerea că Isus avea să se întoarcă în 1866. Când i-a ajus aceasta la urechi, el nu s-a sinchisit să condamne această acţiune, ci şi-a informat doar congregaţia: „când o să auziţi astfel de bazaconii din gura mea, voi fi fost deja internat la spitalul de nebuni.”³⁶²

E inutil să speculăm asupra modului în care şi-ar formula credinţele escatologice dacă „ar fi trăit în acest secol.”³⁶³ E suficient să spunem că Spurgeon a avut un punct de vedere clar şi consistent asupra tuturor subiectelor majore ale teologiei sistematice, inclusiv asupra escatologiei. Unii ar putea dori ca el să fi spus mai multe, în timp ce alţii ar fi preferat ca el să fi păstrat şi mai multă tăcere. În sfârşit, tot ceea ce a spus el este consistent şi nu poate exista nici o îndoială legată de concluzia că Spurgeon a fost şi s-a auto-proclamat pre-milenist în escatologia sa.

Acest studiu a fost unul extensiv, dar nu neapărat exhaustiv în cercetarea făcută scrierilor lui Charles Haddon Spurgeon în această arie a convingerilor sale mileniste. Poate că nu toţi vor fi de acord cu concluziile prezentate, însă dovezile vorbesc singure şi concluziile trase par indubitabile. Din 1993, la un secol după moartea lui Spurgeon, a renăscut interesul pentru viaţa şi lucrarea lui Spurgeon. Dată fiind poziţia lui Spurgeon în mediul evanghelic, studiul continuu al lucrărilor sale este necesar în mod evident. Spurgeon va fi în continuare citat în multe cercuri, şi în multe privinţe, în mod inevitabil; în mod corect sau nu, şi poate că singurul lucru care va putea pune capăt folosirii iresponsabile a numelui său este o teologie sistematică definitivă a lucrărilor lui Spurgeon. Dacă se va întreprinde vreodată acest lucru, acest studiu se doreşte cel puţin a fi răspuns la întrebarea asupra poziţiei lui Spurgeon referitor la mileniu. Sperăm de asemenea că acest studiu va constitui o sursă de inspiraţie pentru cercetătorii viitori de a continua clarificarea şi explicarea concepţiilor lui Spurgeon în această importantă privinţă.

 NOTE DE SUBSOL

253. Griffiths, „Spurgeon’s Eschatology,” 227.
254. Hoekema, Amillennialism, 178.
255. Ibid.
256. Masters does not refer to Carter or the book by name in his article, but it is unmistakable which work he is referring to.
257. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 28.
258. Ibid.
259. Ibid., 39.
260. Ibid., 29.
261. Ibid.
262. Hodge. Systematic Theology, 3:812.
263. Griffiths, „Spurgeon’s Eschatology,” 229.
264. Ibid.
265. Master’s, „Spurgeon’s Eschatology,” 29.
266. Ibid.
267. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 10:429-30.
268. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 30.
269. Spurgeon, „The Restoration and Conversion of the Jews,” 10:430.
270. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 30
271. Ibid.
272. Spurgeon, „The Lamb, The Light,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 10:439.
273. Griffiths, „Spurgeon’s Eschatology,” 230.
274. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 29.
275. A. A. Hodge, Outlines of Theology (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1949), 380-81.
276. A. A. Hodge, The Confession of Faith (New York: Scribner & Sons, 1869; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1958), 392.
277. Ibid.
278. Ibid., 39.
279. Spurgeon, „The Throne of God and of the Lamb,” 8:409.
280. Spurgeon, „The Restoration and Conversion of the Jews,” 10:430.
281. Griffiths, „Spurgeon’s Eschatology,” 228.
282. Ibid.
283. Hoekema, „Amillennialism,” 182.
284. Spurgeon, „The Conversion and Restoration of the Jews,” 10:426
285. Spurgeon, „Things to Come,” 15:329.
286. Ibid.
287. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
288. Spurgeon, „The Form of Godliness without the Power,” 35:301.
289. Spurgeon, „Jesus Only,” 45:374.
290. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
291. Murray, The Puritan Hope, 263.
292. Ibid., 260.
293. Pike, Spurgeon, 5:96.
294. Ibid.
295. Ibid.
296. In the introduction to The Puritan Hope, Murray explains that he himself was premillennial in his youth, but upon reflection on the great creedal statements of the Reformed tradition, the Puritan writers and the scriptures, he became convinced that „millenarianism” was an untenable position.
297. Murray, Puritan Hope, 261.
298. Ibid.
299. Ibid.
300. Ibid., 264.
301. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 45:373ff
302. Murray, Puritan Hope, 260.
303. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 11:241ff.
304. Ibid., 35:301ff
305. Griffiths, „Spurgeon’s Eschatology,” 226.
306. Drummond, Spurgeon, 650
307. Darby, Lectures, 1.
308. Ryrie, Dispensationalism Today, 43-47.
309. Ibid., 47.
310. Charles H. Spurgeon, „Jesus Christ Immutable,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 15:8.
311. This article, as already mentioned is attributed to Spurgeon by Iain Murray in The Puritan Hope (259). However, it is not entirely clear whether or not this is the case. The article itself is unsigned and refers to Spurgeon in the third person (372). In a personal conversation with Bob L. Ross of Pilgrim Publications (Pasadena, Texas) on February 1, 1994, it was his opinion that the article was not written by Spurgeon. For that reason Pilgrim Publications did not included it in their Sword and Trowel reprint (Vol. 1). While Spurgeon was editing the journal and approved of all the contents; however, since this quote cannot not be attributed to him with 100% confidence it is not used for support in this thesis .
312. Masters states this: „Spurgeon clearly dismissed all the special features of dispensational premillennialism —the postponement teaching; the secret rapture; the dual return of Christ; the presence of unredeemed people during the millennial reign; the rebuilding of the Temple, the re-establishment of the Old Testament theocracy; and the resurgence of evil after 1000 years, with Satan’s little season and Armageddon at the close of the millennium.” („Spurgeon’s Eschatology,” 38). Again Masters is not entirely accurate in his depiction of dispensationalism, but this issue is beyond the scope of this thesis.
313. It is debatable as to whether or not the abandonment of a pre-tribulational rapture, removes one from a true dispensational position. Writing in 1977 Erickson states:
314. It is important to observe the relationship between this eschatological position [pretribulationalism] and the general theological system known as dispensationalism. In practice they are almost invariably wedded to one another, yet logically they are somewhat independent. All dispensationalists are pretribulationalists —for pretribulationalism is a part of the full system of dispensationalism— but not all pretribulationalists are dispensationalists. (Erickson, Contemporary Options, 125.)
315. While this author and others agree with Erickson’s assessment and would argue that pretribulationalism is an essential and necessary feature of dispensationalism, there are now others who would not. As mentioned earlier there are those in the „Progressive Dispensational” camp would no longer hold pretribulationalism as essential to dispensational premillennialism.
316. This position was first articulated by Marvin Rosenthal in The Pre-Wrath Rapture of the Church (Nashville, Tennessee: Thomas Nelson Publishers, 1990), although most acknowledge that it was Van Kampen who originated the concept. Rosenthal’s work has been thoroughly critiqued in several journals, the best of which perhaps being by John McLean in the Michigan Journal of Theology (Vol. 2:1 & 2, 1992). For a discussion of Van Kampen’s, The Sign, see John A. Witmer in Bibliotheca Sacra 151:113-16 (Jan.-March 1994)
317. Van Kampen, The Sign, 286-87.
318. Ibid., back dust jacket cover.
319. In critiquing Van Kampen here the references to Spurgeon will show a different pagination than the ones in The Sign as this work utilizes the sermon and exposition from the original Metropolitan Tabernacle Pulpit (Vol. 42, 1896) series and Van Kampen references the sermon from a collection of Spurgeon’s sermons, The Treasury of the New Testament (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1965). The sermons themselves are identical in both works.
320. John A. Witmer, review of The Sign, by Robert Van Kampen, in Bibliotheca Sacra 151 (Jan.-March 1994): 114
321. Interestingly enough the first book presenting the „Pre- Wrath” position, by Marvin Rosenthal has as a sub-title, „A new understanding of the Rapture, the Tribulation, and the Second Coming” [emphasis his]. If it is „new” understanding then it follows that an appeal to an older authority in support of the position has undermined the thesis’ claim to originality!
322. Spurgeon, „Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
323. Ibid., 42:603.
324. Ibid., 42:607.
325. Van Kampen, The Sign, dust jacket.
326. Spurgeon, „The Harvest and the Vintage,” 50:554. Interestingly enough this particular sermon was delivered at The Metropolitan Tabernacle on September 17, 1876, only few years before the message which Van Kampen is quoting from. If Spurgeon was now putting the features of eschatology in „chronological order” it was a clear departure from his previous understanding.
327. Van Kampen, The Sign, dust cover.
328. Spurgeon, Joyful Anticipation of the Second Advent, 42:606.
329. Ladd, „Historic Premillennialism,” 27.
330. The Westminster Confession, Chapter 25, Section VI, declares the pope to the Antichrist, and with this Spurgeon was in complete agreement. See Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers, 103-104.
331. Ibid., 42:607.
332. Tom Carter. Spurgeon at His Best. (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1988), 183-84.
333. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 28.
334. Indeed, it has already shown in this thesis that any compilation of quotations on the subject of eschatology might have been allowed to consume multiple pages of such a book!
335. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
336. Spurgeon, „The Double Come,” 27:292.
337. Spurgeon, „Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
338. Spurgeon, „Things to Come,” 15:329.
339. Spurgeon, „The Restoration and Conversion of the Jews,” 10:426.
340. Charles H. Spurgeon, „Jesus Christ Immutable,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 15:8.
341. Drummond, Spurgeon, 650.
342. S. H. Kellog, „Christ’s Coming: Will it be Premillennial” in, Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City, Nathaniel West (ed.) (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint Minneapolis, Minnesota: Bryant Baptist Publications, 1981), 74. S. H. Kellog (1839-99) was one of the outstanding linguists and theologians in the Presbyterian church. He graduated with high honors from Princeton College and Seminary in 1861 where he studied under Charles Hodge and Addision Alexander.
343. George Marsden. Fundamentalism and the American Culture: The Shaping of Twentieth-Century Evangelicalism, 1870-1925. (New York: Oxford University Press, 1980), 84. Interestingly enough Gordon and Pierson were frequent preacher at Spurgeon’s Tabernacle and A. C. Dixon (a dispensationalist) served as pastor for several years after Thomas Spurgeon retired due to ill health.
344. Spurgeon, „The Ascension and the Second Advent Practically Considered,” 31:23.
345. Spurgeon, „Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
346. Spurgeon, „Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
347. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
348. Ibid.
349. Spurgeon, „Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
350. Spurgeon, „Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
351. Spurgeon, „The Form of Godliness without the Power,” 35:301.
352. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
353. Spurgeon, „Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
354. Spurgeon, „Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
355. Spurgeon, „Jesus Christ Immutable,” 15:8.
356. Spurgeon, „Justification and Glory,” 11:249.
357. Spurgeon, „The Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:603.
358. Spurgeon, „Things to Come,” 15:329.
359. Spurgeon, „Forever with the Lord,” 23:522.
360. Spurgeon, „Jesus Christ Immutable,” 15:8
361. Robert G. Clouse, „A History of the Interpretation of the Millennium,” in New Testament Essays in Honor of Homer A. Kent Jr. Gary T. Meadors, ed. (Winona Lake, Indiana: BMH Books, 1991), 215.
362. Murray, Puritan Hope, 263.
363. Spurgeon, „The First Resurrection,” 7:345.
364. Pike, Spurgeon, 2:141.
365. Masters, „Spurgeon’s Eschatology,” 39.

http://www.voxdeibaptist.org/Spurgeon_Escatologie03.htm

Refugiat din Corea de Nord: Kim Jong Un nu este Dumnezeu

Coreea de Nord este unul din locurile cele mai periculoase de pe pământ pentru creştini.

Choi Jeong-hun este un fost membru al armatei din Coreea de Nord, care a dezertat şi s-a refugiat în sud în decembrie 2016.

În prezent el se află într-un tur în Statele Unite, la un eveniment ce se numeşte Săptămâna de libertate pentru Coreea de Nord, eveniment ce are loc anual în scopul eliberării nordului şi unificării celor două Corei.

„Eu sunt originar din provincia Yangang, de la graniţa dintre Coreea de Nord şi China”, a declarat Choi prin intermediul unui translator pentru CBN News. „În 1988 am fost încorporat în armată. În 1994 am început academia militară iar în 1997 am ajuns locotenent.”

Choi este creştin.

Ca şi membru al armatei Coreei de Nord, el a fost martor la numeroase execuţii ale unor înalţi oficiali militari de către regimul brutal al lui Kim Jong Un.

„Dacă îl critici pe lider sau pe cineva din anturajul acestuia, indiferent cine eşti, atunci vei fi executat sau în cel mai bun caz vei fi pedepsit într-un mod foarte aspru,” spune Choi.

El continuă: „De exemplu Jang Song-thaek, care a fost unchiul dictatorului Kim Jong Un, a fost ucis brutal cu o armă automată. În Coreea de Nord ordinele dictatorului sunt considerate supreme, ca şi cum ar veni direct de la Dumnezeu. Prin urmare, dacă nu te supui sau faci vreo critică, atunci eşti fie ucis fără milă, fie aruncat într-un lagăr de concentrare. Am văzut cu ochii mei oameni care au trecut prin astfel de chinuri.”

Choi explică şi credinţele false care sunt vehiculate în jurul dictatorului nord-coreean.

„Kim Jong Un are o religie a sa proprie şi îşi mutilează mental propriul popor. Toţi oamenii care erau creştini atunci când Kim Jong Un a venit la putere în Coreea de Nord au fost, în cea mai mare parte, executaţi.

Choi spune că mulţi creştini, aşa cum este şi el, care au scăpat de persecuţie şi-au dedicat viaţa răspândirii Evangheliei.

„Eu după ce am evadat din Coreea de Nord, m-am decis să le arăt oamenilor de acolo ca Kim Jong Îl şi Kim Jong Un nu sunt dumnezei, şi că există un Dumnezeu adevărat şi că ceea ce se întâmplă în Coreea de Nord este profund greşit.”

Choi Jeon-hun a ajuns în Coreea de Sud în 2006 iar acum lucrează în secret pentru a răspândi Evanghelia lui Isus Hristos către locuitorii din Coreea de Nord, prin intermediul stick-urilor usb, a cardurilor flash şi prin alte mijloace moderne de comunicaţie.

În Coreea de Nord, dacă eşti prins că ai o Biblie poţi primi o pedeapsă de 15 ani de temniţă grea, sau poate chiar mai rău. Choi spune că misiunea să trebuie să continue.

Sursa: CBN News

Refugiat din Corea de Nord: Kim Jong Un nu este Dumnezeu

Sunteți pregătiți pentru tehnologia „Cyborg”? PLUS un comentariu cu privire la limitele libertății umane de acțiune

Darul Sunetului  28/05/2018 

Traducere și adaptare după IQSDirectory.com

Pentru o evaluare etică a progresului tehnologic, dimensiune care lipsește complet din acest articol, vă rugăm să citiți la final comentariul nostru.

 

Termenul „cyborg” a devenit popular odată cu filmul The Terminator. „Seria 600 avea piele din cauciuc. Îi detectam ușor; dar aceștia noi arată uman, transpiră, au răsuflare urât mirositoare, totul. Foarte greu de depistat.”

Unul din eroii principali, Kyle Reese, un soldat venit din viitor, descrie „Terminatorii” ca mașini cu endoschelet metalic și țesut viu pe dinafară – ciborgi.

Dar asta era în 1984… și era cu Arnold! Ne-am apropiat oare de acel moment? Unde se află tehnologia ciborg în 2018? Sunt ciborgii parte din viitorul nostru apropiat? Să vedem ce trebuie să știm.

Ce este de fapt un ciborg?

Acum peste 5 decenii, doi savanți au inventat termenul „cyborg” pentru a desemna o ființă futuristică, parte mașină și parte om. Manfred Clynes și Nathan S. Kline scriau într-un articol din 1960 despre „alterarea funcțiilor corpului pentru a face față cerințelor mediului extra-terestru” cu referințe din chimie, biologie și inginerie mecanică.

Deși era o noțiune încă SF la acea dată, astăzi aproximativ 20.000 de persoane au implanturi RFID cu cipuri care le permit deschiderea ușilor. Acești oameni sunt, în anumit sens, ciborgi.

Ciborgul este o persoană care, în anumit fel, este conectată fizic la o formă de tehnologie.

De exemplu, Neil Harbisson percepe culorile doar cu ajutorul unui implant localizat în craniu. El întrevede un viitor mai bun, în care simțurile sunt îmbunătățite prin utilizarea tehnologiei. „Vederea pe timp de noapte”, spune el, „ne va permite să ne adaptăm mediului, adică să ne schimbăm pe noi în loc să schimbăm planeta, că ci asta înseamnă să îi facem rău.”

Pentru a înțelege statutul actual al tehnologiei protezelor și organelor artificiale, să îl consultăm pe expertul în ciborgi Tim Maly, care spune că materialele de astăzi nu permit un om „complet cibernetic”.

„Probabil nu va fi un corp mecanic”, declară Maly portalului Gizmodo, „ci probabil va fi un fel de corp crescut biologic, dar nu va fi ușor de recunoscut ca un Robocop, deoarece va fi urmare a unei evoluții lungi de mici îmbunătățiri.”

Exemple uimitoare de tehnologii ciborg

Astăzi, oamenii au parte de tehnologie care nu exista nici măcar acum un deceniu. Dexteritate mai bună, simțuri mai ascuțite nu mai sunt SF – sunt realitate.

În acest moment tehnologia folosește cel mai mult persoanelor care suferă de o dizabilitate; ea poate înlocui organe deteriorate, membre lipsă și simțuri limitate.

Iată 6 exemple de „ciborgi” contemporani. 

Să auzi culoarea

Artistul și activistul Neil Harbisson s-a născut fără abilitatea de a vedea culorile. În 2004, el și-a montat în spatele craniului o antenă electronică. Aceasta modulează frecvențele luminii în vibrații pe care creierul său le recunoaște drept sunete, permițându-i să audă culorile, inclusiv infraroșu și ultraviolet [care nu sunt perceptibile ochiului uman, n.tr.].

 

„Nu e nicio diferență între software și creierul meu, antena sau oricare altă parte a corpului. Să fiu una cu tehnologia mă face să simt că sunt tehnologie”, a declarat el într-un interviu pentru National Geographic.

Brațul (lui) LUKE

Brațul LUKE (numit după personajul Star Wars Luke Skywalker) este o proteză care trece dincolo de simpla utilizare zilnică și ajută purtătorul la regăsirea simțului tactil. El conține și toate funcționalitățile de bază ale unui braț cu mână. Senzori electronici extrapolează semnalele de la mușchii purtătorului și îi transpun în mișcare fizică. Brațul este disponibil amputaților din armată începând cu anul 2016. 

Să vezi lumina

În 2002, Jans Naumann, orb de la vârsta de 20 de ani, a participat la un test clinic la Institutul Dobelle din Lisabona. La creierul său a fost conectată o cameră TV, ocolindu-i astfel ochii bolnavi. Invenția i-a permis lui Naumann să vadă luminile de Crăciun în acel an pentru prima dată după 17 ani.

În mod tragic, sistemul s-a defectat 2 săptămâni mai târziu. Cum William Dobelle a murit la scurt timp după aceea, sistemul nu a mai putut fi reparat întrucât inventatorul nu a lăsat nici un fel de instrucțiuni scrise. 

Un picior mai sus

În 2012, la 3 ani de la amputarea de deasupra genunchiului a unui picior, Zac Vawter a fost primul om care a primit un picior bionic, controlat cu ajutorul semnalelor creierului. Înainte, aceeași tehnologie fusese folosită doar pentru membrele superioare. 

O mână de ajutor

În 2017, importanta companie de proteze Bebionic a creat unele din cele mai sofisticate proteze pentru mână. Aceasta beneficiază de 14 tipare de mișcare preprogramate, care fluctuează forța și viteza prizei – poate ține un ou sau ridica o greutate de 50 de kg. Fiecare încheietură și fiecare falangă este controlată independent de un motor delicat.

Ochiul care filmează

Filmograful Rob Spence și-a înlocuit ochiul drept cu o proteză compusă dintr-o cameră video miniaturală care transmite în sistem wireless. Spence lucrase cu firma RF Wireless Design pentru a crea o proteză oculară care să conțină electronica necesară într-un spațiu atât de redus. Ochiul său de ciborg poate înregistra până la 30 de minute înainte de epuizarea bateriei.

 

O revoluție tăcută

Sunt încă și mai multe opțiuni cibernetice disponibile deja. Neurobridge (Podul Neural) este destinat să reconecteze creierul și corpul și a permis deja unor subiecți paraplegici să se miște din nou. E probabil ca aceasta să fie cea mai avansată legătură om-mașină creată până acum.

Îmbunătățirile vin rapid, dar pe tăcute. Retinele artificiale restaurează vederea celor orbi, implantele cohleare oferă auzul celor surzi, implantele cerebrale („pacemaker-e cerebrale”) ameliorează suferințele a 30.000 de suferinzi de Parkinson din lumea întreagă.

Inventatorii continuă să ducă lucrurile mai departe. „Aceasta este frontiera revoluției Îmbunătățirii Umane”, scrie autorul și filosoful Patrick Lin. „Știm de acum destule despre biologie, neuroștiință, computing, robotică și materiale ca să putem schimba tot corpul omenesc.”

Această tehnologie poate suplini, augmenta sau înlocui fiecare parte a corpului, de la organe vitale la membre amputate. O reeditare a filmului RoboCop, lansată în 2014, ne arăta un viitor îndepărtat în care tehnologia și organismul umane devin una – dar mulți experți spun că deja trăim acele vremuri.

De la lentile de contact performante (de exemplu cele pe care Google le dezvoltă pentru a monitoriza nivelurile de glucoză ale diabeticilor) la exoschelete care conferă puteri supraomenești sau pur și simplu ajută paraliticii sau bătrânii să meargă, ciborgii sunt parte din viitorul nostru imediat.

 

Încotro se îndreaptă lucrurile?

Ce va urma? Ce tipuri de tehnologii vom vedea dezvoltându-se? Iată câteva. 

#1 – Implantele neurale

Conectarea creierului cu un computer, care a fost doar science-fiction timp de decenii, e azi mai aproape de realitate ca niciodată. Implanturile neurale sunt implanturile cohleare – destinate reabilitării auditive – și implanturile retinale – pentru persoanele fără vedere. Acestea sunt implanturi „de bază”, dar ele se află deja în stadii avansate de dezvoltare.

 #2 – Membre „inteligente” controlate de computer

Protezele actuale sunt de un ajutor enorm acelora care și-au pierdut membre, și devin tot mai inteligente cu zi ce trece. Touch Bionics, o companie producătoare de proteze, a creat o mână care poate fi controlată cu ajutorul unei aplicații pentru telefoanele inteligente sau prin interpretarea semnalelor mușchilor.

Degetul mare al protezelor este opozabil, toate cele 5 degete sunt alimentate individual cu curent electric, au încheietura rotativă și șasiu de aluminiu. Touch Bionics pretinde că sunt cele mai avansate proteze pentru mână fabricate vreodată.

Cu toate că cei mai mulți dintre noi nu și-ar adăuga niciodată un membru suplimentar, mulți cred că în viitor oamenii își vor îmbunătăți membrele perfect funcționale cu asemenea proteze inteligente. 

#3 – Nanomedicina

Nanotehnologia, un miracol medical, livrează particule inteligente miniaturale oriunde sunt necesare în corp. Un tratament experimental pentru cancerul de plămâni presupune ca pacientul să inhaleze nanoparticule prin aerosoli, iar particulele se așază în zonele afectate ale plămânului. Un magnet poziționat extern încălzește particulele care omoară celulele bolnave.

O echipă din Texas a creat mușchi artificiali foarte puternici fabricați din nanofibre și umpluți cu parafină. Mușchii pot ridica de 100.000 de ori greutatea lor și pot genera de 85 de ori mai multă putere decât mușchii umani de aceeași dimensiune. 

#4 – „Încărcarea” creierului

Ray Kurzweil, cunoscutul futurist, crede că până în anii 2050 orice om va putea să-și încarce conștiința într-un computer Deși pare doar un scenariu demn de un film de ficțiune, un miliardar rus a relatat că plănuiește să-și încarce propriul creier, pentru a deveni nemuritor, nu mai târziu de anul 2045. Dimitri Ițkov, azi în vârstă de 32 de ani, crede că tehnologia îi va permite să trăiască indefinit într-un corp holografic [a se vedea notele adăugate de traducător la final, n. tr.]:

„Noua ființă umană va primi o serie uriașă de noi abilități și va fi capabilă să îndure condiții extreme: temperaturi ridicate, presiune, radiație, lipsă de oxigen. Folosind o interfață neurală, oamenii vor fi capabili să opereze de la distanță câteva corpuri de diferite forme și mărimi.”

#5 – Tehnologia invizibilității

O „mantie a invizibilității” desprinsă parcă din Harry Potter va fi creată în curând, spun experții în tehnologie. De fapt ea există deja dar este departe de a funcționa optim. Recent, inginerii au plasat în jurul unui obiect un set de antene care radiază un câmp electromagnetic și reușește să „anuleze” radiația vizibilă în zona acestui obiect.

Ai vrea să fii un ciborg?

Este uimitor cât de multă tehnologie cibernetică existentă deja ajută oamenii cu dizabilități sau îmbunătățește funcțiunile de baze ale corpului nostru.

Deși acestea sunt disponibile acum doar celor cu amputații și alte dizabilități, se pare că îmbunătățirile bionice disponibile comercial nu sunt prea departe.

Fiți atenți la opțiunile care v-ar putea îmbunătăți experiența umană.

(Traducere și adaptare de Bogdan Stanciu)

——

Aprecieri și note ale traducătorului:

Despre ispita avansului tehnologic și „cunoașterea luciferică”

La finalul articolului ținem să facem o serie de precizări nu doar utile, ci absolut necesare pentru o evaluare etică a progresului tehnologic, dimensiune care lipsește complet din articol.

Dorinţa de „a amesteca” lumea vie cu cea moartă nu este nouă. Primul care a teoretizat-o a fost Norbert Wiener (1894-1964), părintele ciberneticii, același care a conceptualizat „omul bionic”. Doar că astăzi, viziunea sa pare mult mai aproape de realitate și, odată cu ea, dilema implicată de distincția „binelui” și a „răului” se acutizează.

În general tehnologia este, sub aspect moral, neutră. Marile descoperiri științifice au adus omenirii binecuvântare sau nenorocire, în funcție de modul în care au fost dezvoltate sau de scopul pentru care au fost folosite. Cazul dinamitei și al inventatorului său Alfred Nobel este, poate, cel mai cunoscut.

Să ne amintim de butada lui François Rabelais, „știința fără conștiință nu este decât ruinarea sufletului”, care ne confirmă că, deși aproape orice este posibil, libertatea noastră de acțiune își are limitele ei. Într-adevăr, unele activități medicale sau invenții tehnologice determină probleme morale grave, lezând demnitatea umană sau identitatea personală. Tocmai de aceea apelul la exercitarea discernământului bazat pe o conștiință bine formată, atât pentru cel care efectuează procedura cât și pentru cel care o primește, devine un imperativ absolut.

Școlile de bioetică creștină (în primul rând cea a Vaticanului) consideră drept procedee licite din punct de vedere moral, în raport cu tehnica și știința, doar pe acelea care tind la restabilirea unor organe sau funcții ale corpului care din motive patologice lipsesc/nu mai funcționează. Aceasta ar trebui să fie logica oricărui tratament medical uzual.

O altă condiție este ca procedeul sau tehnologia folosite să nu provoace răul nici unei alte ființe umane (pentru că, în primul rând, este interzisă săvârșirea oricărei fapte intrinsec rele – „primum non nocere”). Cu alte cuvinte, nimeni, niciodată, nu poate face un bine săvârșind răul invocând pretexte de genul „progresului științei”. În această interpretare, cercetarea pe celule stem embrionare, de exemplu, sau reducția embrionară asociată procedeelor de fertilizare in vitro / embriotransfer sunt interzise sub aspect moral, fără a mai aduce în discuție îndoielile substanțiale privitoare la eficiența lor.

În lumina acestora, linia de demarcație tot mai subțire între restabilirea auzului prin intermediul implantului cohlear (cazul micilor pacienți cărora le este dedicată activitatea asociației noastre) și „îmbunătățirea” umană (human enhancement) tinzând spre „transumanism” devine marcantă, iar limitele morale ale acțiunii, tot mai evidente.

Un alt aspect care ne îndeamnă la prudență în ceea ce privește îmbrățișarea necritică a tehnologiei este resurgența uneia dintre cele mai abominabile pagini din istoria umanității: mişcarea eugenică. Repudiată ferm după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, într-un moment în care comunitatea internațională a emis Declarația Universală a Drepturilor Omului tocmai pentru a preveni repetarea unor erori care au costat zeci de milioane de vieți, iată că eugenia a renăscut, chiar dacă sub un alt nume. De decenii, deja, ea uzează de oximoronul „avort terapeutic” pentru depistarea sistematică și eliminarea feților cu malformații, iar în anii care urmează putem presupune că, lăsată nesancționată, va folosi orice procedură tehnologică pentru a „crea cyborgi de calitate”. Astfel se va tinde spre înlocuirea oricărei ființe umane care nu va trece „testele de calitate” ale neo-arianismului.

Vă propun și vizionarea excelentului interviu cu pr. dr. Jean Boboc, unul dintre discipolii lui Mircea Eliade, doctor în medicină al Facultății de medicină din Paris și doctor în teologie al Institutului „Saint Serge” din capitala franceză, ocazionat de lansarea cărții sale Transumanismul decriptat. Metamorfoza corăbiei lui Tezeu. Pr. Boboc apreciază că, în prelungirea marxism-leninismului, transumanismul este o nouă „religie ateistă”care idolatrizează viziunea prometeană, nitzcheană a transformării omului, a schimbării firii sale, a creării „omului nou”, de data acesta nu doar sub aspect ideologic ci chiar fizic, uzând de tehnologiile tot mai avansate.

Papa Ioan Paul II avertiza, la rândul său, că adevărata provocare a omului viitorului pare a fi nu aceea dacă va accepta sau nu implanturi ultra-avansate pentru a-și îmbunătăţi organismul, ci dacă va redescoperi că este o ființă alcătuită din materie și spirit: „O anumită mentalitate pozitivistă continuă să alimenteze iluzia că, datorită realizărilor ştiinţifice şi tehnice, omul, asemenea unui demiurg, poate singur să-şi controleze în totalitate destinul” (Fides et Ratio, §91).

Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să conștientizăm cu o atenție sporită faptul că experiența nefastă a umanității ne arată că ideea – eronată – a unei libertăți fără limite naște probleme enorme, sfârșind prin a ne priva, în cele din urmă, chiar de libertatea spre care năzuim.

(Editare ulterioară: la sugestia prietenului Robert Lazu vă recomand, pentru o lectură suplimentară cu privire la implicațiile unei viziuni greșite asupra libertății, enciclica Libertas a Papei Leon al XIII-lea.)

 

http://www.culturavietii.ro/2018/05/28/sunteti-gata-pentru-tehnologia-cyborg-implanturi-transumanism/

Învățătura de credință ortodoxă despre sexualitate și procreare. Atitudinea pastorală față de homosexuali (de prof. dr. Pavel Chirilă)

Promovarea homosexualității este o mentalitate păgână, precreștină, o cădere „în păcat și în istorie”

Prima mențiune biblică pe tema sexualității o găsim în Facerea 1, 28:

„Și Dumnezeu a zis: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți.”

Desigur, semnificația acestui verset este atât una literală cât și una duhovnicească: poate însemna atât „creșteți numeric” cât și „înmulțiți-vă și creșteți duhovnicește.”

Prima relație trupească menționată în Sfânta Scriptură este exprimată metaforic prin expresia

„a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”. (Facerea 4, 1)

Această relație este heterosexuală și procreatoare. Actul procreării este posibil prin însuși actul creației și pentru a-i releva importanța esențială, Sfânta Scriptură înșiră descendenți de la Adam prin numele lor și succesiunea generațiilor. Căci nu este șansă și lucrare mai mare a unui om, decât „să facă alt om.”

Există mai multe pasaje în Biblie când neputința procreării este vindecată miraculos de Dumnezeu, firea este depășită, forțată, pentru ca descendența să fie înfăptuită și profețiile împlinite. (Facerea 18, 10):

Vă recomandăm

„Zis-a Unul: „Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu.”

Ana, soția lui Elcana s-a rugat fierbinte la Domnul să-i dea un fiu și de va fi așa îl va da Domnului:

„Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da Ție ….” (I Regi 1, 11).

Și așa s-a născut prorocul Samuel.

Ioan Botezătorul cel care trebuia și vroia să fie Înainte Mergător lui Hristos, s-a născut învingând legile firii (Luca 1, 11-15):

„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii.
Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el.
Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan.
Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului.”

Pentru că un procent însemnat de homosexuali menționează în antecedentele lor incestul, iată ce zice Leviticul despre însoțirile nelegiuite:

„Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul ca să-i descopere goliciunea.” (Leviticul 18, 6)

„Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune.” (Leviticul 18, 22)

Episodul „Sodoma și Gomora” arată ce au pățit homosexualii care nu s-au pocăit de păcatul lor:

Zis-a deci Domnul: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu.” (Facerea 18, 20)

Pedeapsa pentru sodomie este orbirea „de la mic până la mare” (Facerea 19, 11), ploaie de pucioasă şi foc din cer (Facerea 19, 24-28), stricarea cetăților, a împrejurimilor, locuitorilor și a toate plantele.

Sodoma și Gomora a devenit o unitate de măsură a pedepsei pentru păcate grele. Despre cei care nu îi vor pomeni pe apostolii trimiși de Domnul și „nu vor asculta cuvintele lor”:

„Mai ușor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.” (Matei 10, 14-15)

„Şi dacă într-un loc nu vă vor primi pe voi, nici nu vă vor asculta ….  Mai uşor va fi Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.” (Marcu 6, 11)

În Romani cap 1, 25-27 este menționată cauza acestui păcat:

„Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Deoarece n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, și s-au închinat făpturii în loc să se închine Creatorului, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine.” (Romani 1, 28)

Dar cea mai mare tragedie pentru sodomiții nepocăiți este pierderea împărăției lui Dumnezeu:

„Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii. Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6, 9-10)

Apostolul Paul îi amintește lui Timotei că legea a fost dată pentru:

• cei fără de lege şi răzvrătiţi
• necredincioşi şi păcătoşi
• necuvioşi şi spurcaţi
• ucigaşii de tată şi ucigaşii de mamă
• desfrânaţi
• sodomiţi
• vânzătorii de oameni
• mincinoşi
• cei care jură strâmb
• tot ce stă împotriva învățăturii sănătoase (I Timotei 1, 9-10)

Apostolul Petru scrie în II Petru cap. 2, 6 că Dumnezeu a osândit la nimicire cetățile Sodomei și Gomorei ca pildă nelegiuiților din viitor.

Iar în versetul 7 și 8 scrie că Domnul l-a izbăvit pe dreptul Lot pentru că era chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi și prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite.  

Semnificațiile sexualității

Sexualitatea exprimă, conform textelor biblice și patristice, mai multe semnificații în funcție de modul cum este interpretată și practicată:

• procrearea: „Apoi a căutat Domnul spre Sarra, cum îi spusese, şi i-a făcut Domnul Sarrei, cum îi făgăduise. Şi a zămislit Sarra şi a născut lui Avraam un fiu la bătrâneţe, la vremea arătată de Dumnezeu.” (Facerea 21, 1-2)
• ferirea de păcatul desfrânării, înfrânarea: „Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.”
• castitatea, curăția: hotărârea unui creștin de a nu avea relații sexuale, ca viață ascetică pentru Domnul și ca metodă de înaintare spre apropierea de Dumnezeu.
• adulterul, desfrânarea, practicarea relațiilor trupești în afara căsătoriei binecuvântată prin Sfânta Taină a Nunții.

Sodomiții care – după textul biblic – dați unor „patimi de ocară” (Romani 1,26), „săvârşind ruşinea” (Romani 1, 27) „s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului” (Romani 1, 25) care „i-a lăsat la mintea lor fără judecată” (Romani 1, 28).

Căsătoria monogamă caracterizează nunta creștină ridicată la rangul de Sfânta Taină comparată cu Biserica. Familia creștină este „mica Biserică” în care comuniunea dintre „cei doi” se desăvârșește prin procreere în comuniunea „celor trei”, căci Hristos spune:

„unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Relațiile sexuale dintre doi soți nu sunt un scop în sine, nici metodă de a dobândi plăcere trupului, ci metodă de a nu cădea în desfrânare prin ispitirea Satanei „din pricina neînfrânării voastre.” (I Corinteni 7, 5).

În vremea Noului Testament, nu nașterea de prunci este motivul principal al împreunării, ci ferirea de desfrânare.

Pr. Marc–Antoine Costa de Beauregard descoperă semnificații teologice și duhovnicești profunde al heterosexualității trăită în Sfânta Taină a Nunții în cartea „Heterosexualitatea și Homosexualitatea din perspectivă creștină” (Ed. Christiana, București, 2004).

După modelul relației Dumnezeu – om, când Creatorul și creatura fiind ființe deosebite prin natura lor își manifestă iubirea prin alteritate, tot astfel bărbatul și femeia fiind ființe diferite prin genetică și antropologia lor cresc, trăiesc, se iubesc jertfelnic și procreează prin alteritatea lor:

„Bărbatul și femeia sunt totodată aceeași și alții după cum Dumnezeu și omul sunt totodată aceeași după chip și alții după fire.” (Costa de Beauregard, Teologia sexualității: Heterosexualitatea și Homosexualitatea, Ed. Christiana, p. 21)

Iubirea reciprocă este – paradoxal – generată și amplificată de diferență, pentru că are ca mecanism lucrător și eficient „ispita” cunoașterii. Despre Adam nu se spune în Sfânta Scriptură că a avut o relație trupească sau că s-a împreunat cu Eva, ci că

„a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”.” (Facerea 4, 1)

Pr. Costa de Beauregard spune că heterosexualitatea (desigur în Taina Nunții) este sfântă, căci este „simbolul existențial al alterității” (p. 28); prin heterosexualitate s-a împlinit versetul „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facerea 1, 28).

Prin heterosexualitate s-au născut prorocii, apostolii, poporul ales, apoi noul popor (creștin), sfinții, martirii.

În veacul viitor heterosexualitatea va dispărea prin natură căci persoanele umane vor fi

„ca îngerii lui Dumnezeu în cer, căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită”. (Matei 22, 30)

Grăbirea sfârşitului lumii și venirea veacului viitor se poate face pe două căi:

• una îngerească prin naturile monahale, feciorie, abstinență, în care heterosexualitatea este „ca și când nu ar fi”.
• Alta drăcească, demonică, prin avorturi sau homosexualitate.

Cel mai de preț cuvânt care se poate spune despre heterosexualitate, este formularea textelor biblice și a Sfinților Părinți: cunoaștere și iubire, întărirea Bisericii prin nașterea de noi mădulare în interiorul ei și educație creștină a fiilor Bisericii pentru a întări Biserica în fața porților iadului.

Educația pentru heterosexualitate este o misiune sfântă a creștinilor pentru a feri trupul fiecărei persoane și trupul Bisericii, de păcat și de riscul pierderii mântuirii.

Homosexualitatea ca idolatrie

„Homosexualitatea comportă pericolul morții” (Costa de Beauregard, op. cit., p. 36) deoarece conform textului de la Romani cap.1, homosexualitatea este consecința idolatriei, adică „slujirea făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1, 25). Atunci Dumnezeu „îi lasă la mintea lor fără judecată” (Romani 1, 28).

Și ce poate fi un dezastru mai mare decât acesta?

Studiile științifice au dovedit că homosexualitatea nu are un determinism genetic în sensul embriologic sau anatomic al cuvântului. Ea este un păcat care evoluează de la ispită la săvârșire și devine manifest prin slăbiciunea omului prin cucerirea sufletului și trupului lui de către diavol, prin tentațiile căderii așa cum în orice om nou născut există dispoziția spre cădere moștenită de la căderea protopărinților din Eden.

„Homosexualul este în mijlocul nostru ca un semn dureros al umanității dedate la păcatul idolatriei de sine”. (Costa de Beauregard, op. cit. p. 63)

Promovarea homosexualității este o mentalitate păgână, precreștină, este o cădere „în păcat și în istorie”; uneori este păcat mai mare decât acela de a fi homosexual căci poate contribui la smintirea și „homosexualizarea” multor semeni nu doar a lui însuși.

Homosexualul botezat – adică „homosexualul creștin” s-a rupt de Hristos și de Biserică, adică și-a pătat (înnegrit) taina Botezului.

Din punctul de vedere al conceptului de medicină creștină, homosexualitatea este un păcat, adică o boală (o suferință) spirituală. Ea nu se încadrează, conform clasificărilor nosologice actuale în noțiunea de boală psihologică sau biologică.

Dar orice despărțire de Dumnezeu prin păcat este o boală (suferință) spirituală și – fără pocăință – riscă moartea sufletului prin separarea de Dumnezeul lui.

În plus conform textului de la I Corinteni 3, 16 trupul este un templu al Duhului Sfânt și practica homosexuală lezează grav sacralitatea trupului, a templului.

Dar pentru că poartă în el de la Creație chipul lui Dumnezeu, care este incoruptibil și indestructibil, șansa lui de vindecare este absolută. Și metoda este una sigură: pocăința, lacrimile, asceză, renunțare la păcat.

Care trebuie să fie atitudinea pastorală față de homosexuali?

Homosexualul are dreptul și șansa mântuirii ca oricare alt om. Lui îi este accesibilă Împărăția prin Sfânta Taină a pocăinței.

Biserica trebuie să lupte „lupta cea bună” pentru vindecarea și recuperarea lor, în primul rând pentru a celor botezați în numele Sfintei Treimi, pentru că aceștia sunt mădulare ale Bisericii.

Sintagma de acum clasică dar în același timp foarte veche „Să urâm păcatul și să-i iubim pe păcătoși” este adevărată și trebuie să funcționeze.

Eclesial vorbind, el este „fratele nostru homosexualul”; Biserica merită să lupte pentru salvarea lui, iar el merită să fie salvat.

Lupta homosexualilor pentru a demonstra că ei nu sunt bolnavi ci sunt doar o „variantă a sexualității normale” este penibilă și înșelătoare. În conceptul de medicină creștină ei sunt căzuți și bolnavi spirituali adică s-au separat de Dumnezeu și cu risc maxim de a-și pierde mântuirea dacă nu se pocăiesc și nu se vindecă.

Cel mai mare efect terapeutic asupra lor îl are adevărul și iubirea, adică nejudecarea și necondamnarea lor, primirea și îmbrățișarea lor cu compasiune și speranța vindecării lor în Hristos și în comunitatea eclesială.

Atitudinea noastră trebuie să fie ca a unui om pe care îl paște același risc de a deveni netrebnic de numele de creștin și să ne rugăm pentru ei.

Atât ei (homosexualii) cât și cei care promovează homosexualitatea și vor să legifereze acest păcat, cât și cei care îi mână din urmă, se manifestă adeseori ca vrăjmași ai creștinilor și ai Bisericii.

Înainte de a le răspunde cu aceeași monedă să ne amintim de rugăciunea pentru vrăjmași a Sfântului Nicolae Velimirovici: „Doamne binecuvântează pe vrăjmașii mei!”…

„Sluga blestemă pe vrăjmași căci nu știe, iar Fiul îi binecuvântează căci știe. Fiul știe că vrăjmașii nu pot să se atingă de viața Lui, de aceea El pășește liber între ei și se roagă liber pentru aceștia.”

Învățătura de credință ortodoxă despre sexualitate și procreare. Atitudinea pastorală față de homosexuali (de prof. dr. Pavel Chirilă)

Ce putem face pentru sufletele morților?

Moldova Creștină TV

Transmis în flux live pe 12 apr. 2018

Majoritatea moldovenilor sărbătoresc Paștele Blajinilor. În cadrul acestei lecții, pastorul Vasile Filat explică din Cuvântul lui Dumnezeu ce putem face pentru sufletele morților. Descărcați lecția de studiu biblic folosind acest link http://bit.do/lectie-blajini

Categorie    Educație

Hristos a înviat,

În această diminieață oferim câteva sfaturi pentru creștinii evanghelici ca să știe cum să se raporteze corect la rude, vecini, prieteni, colegi și la toți acei care țin sărbătoarea Paștele Blajinilor. Lecția ”Ce putem face pentru sufletul morților” poate fi descărcată de pe acest link https://bit.ly/2PJLGuT https://youtu.be/HMu-YEEVabI?t=110

Anul școlar este pe ultima sută de metri și presupunem că ați început să planificați vacanța pentru copiii dumneavoastră. Vrem să vă recomandăm în acest sens o opțiune foarte bună – tabăra de studiere intensivă a limbii Engleze a Asociației „Engleza pentru o viață nouă”. Un timp cu dublu folos pentru copil. În acest an se planifică 2 ture: 23 iulie – 1 august și 2-11 august. Detalii despre eveniment aici.

Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos. O zi cât se poate de binecuvântată să aveți. Cu drag, Vitalie Marian. Administratorul siteu-ului Moldova Creștină. https://www.youtube.com/