PĂCATUL CARE ÎNŞALĂ. Geneza. 3: 1-24 „păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” / ARDELEAN VIOREL

1). Cartea Geneza^[1] este o carte a începuturilor şi încă de la început este folosit cuvântul „ bereşit”, care înseamnă la început. Cuvântul este potrivit pentru că multe lucruri care au început acolo cum ar fi „începutul lumii şi al creaţiei, (Geneza 1: 1- 25), începutul fiinţei umane, bărbat şi femeia plus căsătoria (Geneza 1:26, 2:18-25), începutul păcatului (Geneza 3:1-7), începutul promisiunii răscumpărării (Geneza 3: 8-24), începutul vieţii de familie (Geneza 4:1-15), începutul civilizaţiei umane (Geneza 4 :16, 9:29),   începutul naţiunii (Geneza 10:11),   începutul naţiunii alese (Geneza 12:1)”. Autorul Genezei^[2] a fost Moise, iar prin educaţia primită de el la curtea lui Faraon, el a fost capabil să scrie şi să citească (Exod 24:4, Deuteronom 31:9, etc.). Istoria Creaţiei provine direct de la Dumnezeu, (Exod 33:11; Deuteronom 34:10), iar ce a scris despre familii şi genealogii, au folosit calea orală, iar Moise a consemnat ce a fost primit din generaţiile trecute. Tema Cărţi ne prezintă începuturile, dezvoltă scopul acestora şi narează începutul istoria omenirii. Atunci când se face referire la creaţie, se presupune un Creator care este Dumnezeu revelat în Scriptură. În Geneza 3:15, avem protoevanghelia, promisiunea lui Dumnezeu privind mântuirea omului, dar şi în Geneza 49:10 este prezisă şi faptul că cel care răscumpără va fi un om născut dintr-o femeie (Gen 3:15). Mesajul cărţi^[3] ne prezintă puterea Domnului, planul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea în ciuda eşecului, neascultării şi neputinţei omului de a-şi salva sufletul. Simbolismele   se referă la persoana lui Adam care este antetipul lui Hristos, Adam este exponentul rasei umane ce a căzut în păcat pe când Hristos este primul dintre cei mântuiţi^[4]. Moartea a intrat în lume prin Adam, iar mântuirea a venit prin al doilea Adam, adică Isus Hristos. Adam cade în ispită pe când Hristos învinge ispita în condiţii mult mai nefavorabile ( Romani 5:19). Adam a fost făcut un suflet viu (Geneza 2:7), dar a murit fizic şi spiritual, pe când Isus este acela care dă viaţă (1Corinteni 4:15), Adam era făcut din ţărână pe când Isus Hristos este om și divin în același timp El era este și va fi în cer. Alte simbolisme sunt „jertfirea lui Isac”, muntele Moria, mielul de jertfă, credinţa în învierea morţilor şi găsim o serie de simbolisme şi în viaţa lui Iosif. Pentateuhul^[5] sau legea lui Moise care cuprinde cinci cărţi şi de aici avem numele ebraic „Huma „(cinci”) sau hamia hume Tora “cinci cãrţi ale Torei”, iar cuvântul grecesc folosit este   pentateuhos. Ele au fost mai târziu numite Genesis, Exodos, Levitikon, Arithmoi, Deuteronomion, care sunt titluri elaborate, iar în ebraică numele lor sunt primele cuvinte din cartea Genezei. În poporul Israel Sefer Tora a devenit o valoare sacră și era citită în fața întregului popor, ca de exemplu în timpul reformei lui Iosia.   Pentateuhul cuprinde istoria lui Israel de la origini până la Moise. Ca și scop principal Pentateuhul a avut și rolul   de nara cum a început creaţia, cum a fost făcut omul, căderea în păcat, alegerea unui popor a lui Dumnezeu şi cum a fost scos poporul Israel din Egipt, cum s-a dat Legea de la Sinai și cum a ajuns poporul în țara făgăduită. Pentateuhul a primit numele și de Hexateuh (șase cãrți) prin argumentata faptului că Pentateuhul se   referă la moștenirea canaanului, pregătirea pentru a intra în țară, iar pentru acest lucru trebuia adăugată și carte lui Iosua. ”Pentateuhul începe cu facerea lumii, relatează descinderea descendenței lui Abraham într-un popor, eliberarea acestui popor evreu din Egipt și rătăcirea lui prin deșert și se încheie cu moartea lui Moise în ajunul pătrunderii israeliților spre pământul Făgăduit”. Evreii prin tradiție respectă în mod deosebit și prețuiesc Pentateuhul atât pentru relatarea istorică cât și pentru valoare literală. Textul este copiat cu grijă iar dacă există o literă în plus sau în minus manuscrisul nu mai este valabil, iar dacă un cuvânt nu are sens de vină este neștința omului și nu o greșeală din Tora afirmație făcută de învățători rabinii ce aveau foarte mare grijă de acest aspect. Adunate împreună cărţile din Vechiul Testament   formează Numele cărţi ^[6] şi se numeşte LXX, care este o traducere a Vechiului Testament în limba greacă între anii 285 şi 247 î. Hr, realizată de 72 de preoţi, (de aici numele cărţii), câte 6 preoţi din toate cele 12 triburi a lui Israel. Şi Isus Hristos, şi Pavel citează din acesta traducere dândui credit şi valabilitate. Ea a fost tradusă în Alexandria la porunca lui Ptolemeu Philadelphus. Unul din scopurile cărţii este şi acela de a prezenta genealogiile, Adam a fost creat, dar i s-au născut fii şi fiice. Astfel avem urmașii lui Adam (Gen. 6:10-32) urmaşii lui Noe (Gen.11:10-26), urmaşii fiilor lui Sem (Gen. 11:27-32), urmaşii lui Terah (Gen. 25:12-18), urmaşii lui Ismael” şi aşa mai departe. De asemenea în ce priveşte Creaţia Tablele babiloniene încep relatarea creaţiei din haos pe când Biblia prezintă crearea   universul din nimic şi este perfect (Gen 1:31) de asemenea în Tablele babiloniene se susţine faptul că corpurile cereşti sun dumnezei, exista o credinţă politeistă, zeitățile sunt caracterizate prin aspect pueril şi grotesc, pe când Biblia susţine faptul că corpurile cereşti sunt materie şi există un Dumnezeu măreţ care a poruncit, a făcut şi a vorbit, creând universul. Enumerăm evenimente şi nume importante din cartea Genezei cum ar fi Creaţia, Căderea, Potopul, Turnul Babel,   Avram, Isaaac, Iacob, Iosiv.  Conţinutul cărţii^[7] ne comunică informaţii despre cum a început lumea, într-o formă concentrică, la început foarte comprimată, ca pe parcurs să primim tot mai multe detalii, iar răspunsul cosmogonic ne dă răspuns la întrebările pe care şi le pune fiinţa umană, de unde vin, cine sunt, ce anume este lumea în care ne-am născut, care este raţiunea existenţei speciei umane şi care este destinul nostru. Geneza   este şi o carte istorică şi se poate împărţii în mai multe feluri. Ea cuprinde protoistoria omenirii în două secţiuni distincte ca evenimente dinainte de cădere (Geneza 1:1 până la Geneza 3:24) şi întâmplări după căderea omului în păcat de la Geneza 4;1 până la Apocalipsa. O altă împărţire este Creaţie Cădere şi Răscumpărare, sau cele şapte dispensaţii. Biblia este o carte care se ocupă în primul rând de salvarea sufletului omului, dar cuprinde şi aspecte tangenţiale. Celelalte cărţi din Biblie nu se pot ignora fiindcă prezintă procesul de mântuirea a oamenilor. Prin cele opt legăminte divine Dumnezeu îşi arată disponibilitatea să refacă un echilibrul dreptăţii. „Iată însă o listă completă a tuturor celor 8 Legăminte divine majore. : (1) Legământul Edenic (Gen. 2:16), (2) Legământul Adamic (Gen. 3:15), (3) Legământul cu Noe (Gen. 9:16), (4) Legământul Avraamic (Gen. 12:2), (5) Legământul Mozaic (Exod 20:1-17), (6) Legământul Palestinian (Deut. 30:3), (7) Legământul Davidic (2 Sam.7:16) şi (8) Legământul cel Nou (Evrei 8:8, 1Cor.11:23-25)”. Revelaţia lui Dumnezeu în istorie este progresivă, prin Revelaţia Generala şi Revelaţia Specială în Hristos, şi în Biblie. De asemenea Dumnezeu deşi este Infinit şi Perfect, el nu poartă neapărat un nume, totuşi permite oamenilor să vorbească despre El în termeni umani cuvinte numite antropomorfisme. Se pot prezenta câteva din Numele lui Dumnezeu ca YHWH – Iehova, Elohim, Adonai, ca nume de bază, dar şi nume compuse ca „El-Elion, Dumnezeul Cel Prea înalt (Gen. 14:19), Iehova Elohim, Domnul Dumnezeu (Gen 15:7),   El-Roi, Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire, Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel, Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20)” etc. Lui Moise Dumnezeu i se prezintă sub forma de Eu sunt, Eu sunt cel ce sunt (Exod 3:11-15). Numele lui Dumnezeu fiind format numai din consoane YHWH, nume sacru şi greu de pronunţat, a fost înlocuit de multe ori cu Domnul. Numele lui Dumnezeu de obicei se pronunţă Yahweh, iar astăzi ca Iehova care înseamnă „Stăpân” sau „Domn”. Prin Faptul că Dumnezeu la început Dumnezeu a făcut „Cerurile şi pământul, se neagă Ateismul   Politeismul, Fatalismul, Evoluţionismul, Panteismul, Materialismul, sau alte forme aberante de necredinţă. Locul Genezei în Biblie. Cartea Genezei este o introducere, un prolog în drama mântuirii începând de la Avram (Geneza 12), şi se termină cu epilogul din Apocalipsa. Prologul are a caracteristică universală, cu privire creaţie (Geneza 1), iar de la un păcat particular, ce înseamnă răzvrătirea omului faţă de Dumnezeu (Geneza 2-3), păcatul devine universal (Geneza 4 ), şi este pedepsit prin potop (Geneza 6-9), dar şi după Potop omul se întoarce la natura sa păcătoasă, dar totuși rămâne o rămăşiţă prin care neamul omenesc şi-a continuat viaţa pentru a duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea rasei umane. Vizavi de păcat Dumnezeu îşi arată Harul Său pentru că Adam şi Eva au fost izgoniţi dar nu nimiciţi, Cain a fost alungat, dar şi însemnat (Geneza 4), iar după Turnul Babel oamenii se împrăştie pe faţa pământului. Ca răspuns la păcat Dumnezeu îl alege pe Avram, din care va rezulta un popor al Domnului care va aduce pe scena istoriei pe Mesia Unsul Hristosul, care va mântui lumea de păcate. Geneza are şi un aspect teologic în sensul că semnificaţia teologică este mult mai importantă, Geneza „vorbeşte despre păcat judecată, izbăvire şi o viaţă nouă”, iar semnificaţia teologică poate fi înţeleasă. În altă ordine de idei Pentateuhul^[8] conține primele cinci cărți din Vechiul Testament (Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom), scrise de Moise și este partea ce mai importantă din Canonul evreilor. Ea este denumită de către evrei și (seper hattora, Cartea Legii) sau „hattora” – Legea”, care la originea cuvântului înseamnă și   învățătură sau instrucție. În greacă Pentateuhul ( pentateuchos, are cinci volume), este știut și cunoscut și ca ”cele cincimi ale Legii”. Secole întregi^[9] iudeii și creștinii au acceptat autorul Pentateuhului ca fiind scris de Moise.   ”Ben – Sira (Eclesiasticul 24:23), Filon în ” Viața lui Moise”3:39”, Jhosepus ( Ant 4. 326), Mișna (Pirqe Abăth 1.1) și Talmudul ( Baba Bathra 14 b)”, susțin acest lucru. Discuțiile asupra autorului și unității Pentateuhului apar abia mai târziu în istorie. În Vechiul Testament^[10] referințele la Pentateuh se face sub alte forme în cartea Cronicilor care folosește alte nume ca și ”Legea (Ezra 10:3, Nemia 8:2, etc), cartea Legii (Ezra 7:10, Neemia 8:3), cartea Legii lui Moise (Neemia 13:1), Legea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu (Daniel 9:11, Maleahi 4:4)”. Nu știm exact dacă aceste referințe se aplică la întreg Pentateuhul sau la o parte din el, dar acest lucru este mai puțin important fiindcă Pentateuhul exista. În Noul Testament aveam aceleași nume similare pentru Pentateuh, care este un cuvânt mai actul, ca și ”Cartea Legii (Galateni 3:10); cartea lui Moise (Marcu 12:26), Legea (Matei 12:5; Luca 16:16, Ioan 7:19), Legea lui Moise (Luca 2:22,   Ioan 7:23), Legea Domnului (Luca 2:23-24)”, iar felul în care este prezenta Pentateuhul în Vechiul Testament cât și în Noul Testament ne arată că autorul lui a fost atât Dumnezeu cât și omul.   De asemenea autoritatea lui Dumnezeu și Legea Lui ne sunt prezentate într-o Carte, numită astăzi Biblia. Cuvântul ”Iată-mă– (hinneni)” este folosit în special ca răspuns atunci când Dumnezeu cheamă pe oameni, iar în Biblie avem numeroase cazuri de genul acesta. Cel mai important aspect al Pentateuhului din perspectiva evreilor în afară de creație, este actul prin care Dumnezeu scoate poporul Israel din Egipt prin care Dumnezeu se descopere ca și Domn și Suveran peste istorie, rolul pe care îl are poporul evreu în istorie și se descopere ca un Dumnezeu care izbăvește și mântuie. Poporul Israel are întipărit în minte această acțiune a lui Dumnezeu, denumit mai târziu și sărbătorit ca și Sărbătoarea Paștelui. Astfel prin Moise poporul evreu și-a reevaluat tradițiile și promisiunile făcute de Dumnezeu lui Avram Isac și Iacob, care a fost într-un anume fel începutul Relevației Divine, ce culminează cu eliberarea din robia Egiptului, formare iudeilor ca și popor și Legământul Mozaic pe care Dumnezeu îl face cu poporul la muntele Sinai prin cele 10 porunci și încă 613 date prin Moise, cu privire la legi ceremoniale, civile și de igienă pe care poporul trebuia să le respecte având și o structură legalistă (cărțile Exod Numeri, Deuronom și Levetic). Noi considerăm că Pentateuhul este complet, iar religia poporul Israel se dezvoltă sub aspectul ei ceremonial dar și o înțelegere mai completă a lui Dumnezeu pornind de la Animism și Politeism la Monoteismul etic din vremea prorocilor secolul al – VII – lea B. C, până la conceptul de Domn Suveran din Isaia 40 (cam 700 de ani B.C.) și mai departe până în Noul Testament. Prin Pentateuh^[11] poporului Israel i se oferă și etiologia vieți în plan material, dar mai ales spiritual. Ordinea în care evreii îl cunosc pe Dumnezeu este importantă începând de la Domn care izbăvește la Dumnezeu Creatorul și Suținătorul universului dar și conducătorul istoriei. De aici până la înțelegerea Harului lui Dumnezeu (în Vechiul Testament cuvântul folosit este milă și îndurare ”heșed”) nu a mai fost decât un pas dar foarte important. Pentateuhul are un conținut bogat și unitar, consemnează Revelația lui Dumnezeu în istorie, faptele Lui, dar și conducerea Lui Suverană. De asemenea în vechiul Testament avem răspunsul evreilor la cerințele lui Dumnezeu și Legământul Mozaic dintre Dumnezeu și evrei, dar și incapacitatea evreilor de a răspunde în mod pozitiv la exigența   unui Dumnezeu iubitor. Răspunsul negativ al evreilor este în contrast cu sfințenia și dragostea lui Dumnezeu, fapt care arată incapacitatea omului de a se mântui singur. În mod foarte comprimat se poate face afirmația cu privire la Sfânta Treime faptul că Dumnezeu creează, alege și cheamă, Fiul răscumpără, Iar Duhul Sfânt are rol de sfințire în viața credinciosului, printre alte lucrări pe care le face. Este un lucru deosebit ca un om atunci când este chemat de Dumnezeu să răspundă cu rapiditate punctualitate și cu promtitudine, care este o însușire ce ține de caracter cu formula Iată – mă – ” hinnen”. Noi de cele mai multe ori inversăm rolurile și apelăm la Dumnezeu prin rugăciunile noastre dar în necaz, dar atitudinea noastră trebuie să fie roagă-te, crezi și așteaptă, iar atunci când Dumnezeu cheamă omul la o lucrarea, este minunat să înțelegem chemare Lui și să fim gata în a ne implica în lucrarea Sa. În Biblia avem exemple de oameni care au fost gată să răspundă chemării lui Dumnezeu, când oamenii au fost chemați   de alți oameni, sau când sunt chemați de Duhul Sfânt în lucrare, dar cel mai important este faptul că Fiul a fost gata să răspundă prin această formulă Iată – mă : Evrei 10:7  Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”. Este potrivit să cunoaștem într-o oarecare măsură și persoanele care au fost gata să răspundă chemării lui Dumnezeu aflate în Biblie. Aplicaţia practică^[12] , este deosebită în sensul că Geneza ne indică existenţa din eternitate a lui Dumnezeu, şi faptul că a creat lumea şi pe om. Autorul nu apără ci afirmă existenţa lui Dumnezeu, iar toţi oamenii indiferent de cultură, naţionalitatea, limbă, timp istoric, sau alte elemente în care trăiesc, sunt responsabili în faţa Creatorului. Datorită păcatului din Geneza capitolul trei, suntem separaţi de Dumnezeu, dar dintr-o naţiune numită Israel Dumnezeu prin Hristos îşi duce planul de mântuire a tuturor oamenilor care este pus la dispoziţia întregii omeniri. Ne putem încrede într-un Dumnezeu care a creat Universul, cerul şi pământul, ca va avea grijă de noi şi avem nenumărate exemple în Biblie. Dumnezeu lucrează spre binele nostru. Romani 8:28  „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său”. Acest lucru înseamnă încrederea credinciosului în Dumnezeu și în Isus Hristos.

2). CĂDEREA. Dumnezeu a creat universul pământul şi pe om       ca şi coronă creaţiei. Geneza 1:26  Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Omul a fost aşezat în Grădina Eden ca să o lucreze şi să o păzească dar urmează dezastrul neascultării omului de Dumnezeu.. Geneza 3:1  Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le fãcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevãrat: „Sã nu mâncaţi din toţi pomii din grãdinã?” Din acest moment începe drama umanităţii, de 6000 de ani încoace şi încă nu s-a terminat. În Geneza găsim explicaţia divină cu privire la căderea umanităţii în păcat, neputinţa omului de a se reabilita singur, efectele păcatului şi fuga omului de Dumnezeu^[13] plus atitudinea lui Dumnezeu faţă de omul sau naţiunea căzută în păcat. De asemenea   este prezentată drama omenirii care încercă să ascundă păcatul personal, sau naţional, dar găsim şi Harul lui Dumnezeu care dă soluţia pentru păcat care este Isus Cristos, promisiunea din Geneza 3:15  „Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Căderea omului în păcat^[14] din Geneza cap 3, s-a produs datorită neascultării omului faţă de Dumnezeu, dar şi înşelăciunii „veţi fi ca Dumnezeu” prin care au pus la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu „În acest prim păcat este prezentă esenţa oricărui păcat, după ce a fost ispitit să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?,” omul este condus la necredinţă „Nu vei muri” şi apoi la neascultare ei „au mâncat”. Păcatul este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, iar ca şi consecinţă, apare aspectul vinovăţiei, Adam şi Eva se ascund de Dumnezeu şi se despart de El în plus apare blestemul care se răsfrânge asupra celor implicaţi Adam şi Eva, Şarpele dar şi pământul. Diavolul^[15] a întins o cursă omului pentru ca să strice lucrarea lui Dumnezeu. Aici în momentul ispitirii lui Adam şi Eva se ridică o serie de întrebări, ”De ce Ispitire”. Unul din răspunsuri este că ispitirea nu poate aduce omul decât la maturizare şi dezvoltare spirituală, sau la cădere şi distrugere. Omul nu a fost creat robot, ci fiinţă liberă responsabilă de gând, acţiune şi faptă,   a primit porunci de la Dumnezeu şi trebuia să se supună lui Dumnezeu. O altă întrebare este de ce Dumnezeu a pus acolo doi pomi interzişi, iar răspunsul este că omul era o fiinţă creată care trebuia în permanenţă să conştientizeze acest lucru. Mai erau şi alţi pomi în grădină din care omul putea să mănânce. Deci omul a fost responsabil de alegerea lui şi a căzut în neascultare, a fost blestemat dar a antrenat şi întreaga rasă umană Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Un personaj malefic intră în Grădina Edenului, sau era deja acolo, sub formă de Şarpe, iar nu ştim decât faptul că Dumnezeu a îngăduit ca prima pereche de oameni să fie ispitiţi. Şi în timpul lui Pavel şi astăzi, Satana poate îmbrăca mai multe forme „Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.” Imagini despre Satana^[16] le găsim în cartea lui Isaia 14 şi Ezechiel 28. În continuare   Satana o atacă pe Eva. Gen 3: 2-3 „Femeia a răspuns şarpelui: Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi”. Satana s-a apropiat de femei, care nu a primit direct porunca de la Dumnezeu, dar   o ştia de la Adam. Femeia este mai deschisă la dialog şi comunică mai uşor ca şi bărbaţii. „Chiar şi astăzi femeile sunt primele care au disponibilitatea spre orice mişcare religioasă. Multe din mişcările religioase au femei ca fondatori”, apropo de mişcarea feministă care ia amploare. Satana a fost foarte subtil şi începe cu a semăna îndoială în inima femeii. “Chiar a zis Dumnezeu să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” şi îi trezeşte curiozitate. Legea^[17] divină, primul Legământ dat părinţilor noştri a fost călcat de Adam şi Eva şi mai târziu de poporul ales (Osea 6:7) şi au căzut într-o stare de păcat şi mizerie spirituală. Deşi Eva^[18] îi răspunde Şarpelui, Satana continuă atacul   Gen.:4-5 „Atunci şarpele a zis femeii: Hotărât, că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Satana pune la îndoială dragostea lui Dumnezeu faţă de om   divinitatea, neprihănirea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Astfel Satan înlocuieşte cuvintele lui Dumnezeu cu cuvintele sale. Credinţa duce la ascultare de Dumnezeu dar necredinţa duce la neascultare şi dezastru spiritual. Romani 10:10  Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, ori Romani 11:30  După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum. Inima lui Adam şi Eva, s-a întors de la Dumnezeu spre ei înşişi şi au vrut să fie ca şi El, fapt imposibil şi au călcat porunca dată de Domnul. v.6 Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. Diavolul se adresează simţurilor umane “Pomul era bun de mâncat”, factorul psihologic „pomul era plăcut de privit”, iar apoi trece în dimensiunea spirituală “Pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea.” Adam a fost ispitit în Grădina Eden, pe când Isus a fost ispitit în pustie după un post prelungit. Contrastele sunt foarte mari. Satan apelează la nevoile care ţin de trup, după 40 de zile de post, apoi la bunuri materiale, un apel la minte, iar apoi îl invită pe Isus : “Aruncă-te de pe templu!”, dar Isus îl contracarează cu Scriptura, şi Diavolul a plecat o vreme de la El. Satana foloseşte aceleaşi tactic şi astăzi şi în cele mai multe cazuri are câştig, şi aproape toţi cădem la acest examen. „Ioan scrie: “Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii, nu este de la Tatăl. Ci din lume.” Este vorba de textul din Prima epistolă a lui Ioan capitolul 2 versetul 16. “Pofta firii pământeşti” este tocmai prima ispită a Diavolului – pomul era bun de mâncat. Pofta ochilor – pomul era plăcut de privit. Lăudăroşenia vieţii – pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea”. Persoanele^[19] care au păcătuit au fost părinţii omenirii Adam şi Eva dar mai întâi a păcătuit Eva şi apoi Adam (1 Timotei 2:13, 14). Isus^[20] a spus că păcatele vin din inima omului, şi acolo Satan ţinteşte cu săgeţile sale. Prin această metodă a îndepărtat lumea de Dumnezeu, Creatorul, le spune că vor cunoaşte binele şi răul, dar rezultatul a fost căderea omului în păcat şi consecinţele respective. v.7 Atunci li s-au deschis ochii la amândoi, au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele, şi nu reuşesc să facă binele. Apare complexul de vinovăţie pe care numai Dumnezeu îl poate înlătura şi să dea iertare pentru că omul a păcătuit împotriva Lui. Dar nici Adam nici Eva nu au recunoscut păcatul au încercat să-l ascundă, şi au dat vina unul pe altul. Tot aşa este şi omul religios, face ritualuri, merge la biserică şi este foarte evlavios dar nu se simte vinovat. Omul a fost ispitit să se îndoiască de Dumnezeu prin metodele amintite mai sus. Satana lucră din exterior spre inima imului, iar în contrast Dumnezeu începe din interior cu inima omului. „Creştinismul nu este o religie, Creştinismul este Cristos” , cu tot ce presupune acest lucru, adică Naşterea, învăţăturile Sale, lucrările Lui, Jertfa de pe Calvar, Învierea şi Înălţarea la cer în postura de Mare Preot care face o slujbă de împăcare sus în cer. În discuţia dintre Isus şi Nicodim se arată necesitatea Naşterii din Nou. Şi fariseii erau foarte religioşi şi mândrii de ce anume făceau, dar aveau o inimă murdară. Această stare este o practică contemporană şi oamenii fac toate lucrurile, exerciţii religioase, dar nu mărturisesc păcatul din inima lor. Din^[21] acel moment omul a deveni o fiinţă creată stricată, depravată şi, coruptă, omul a încetat să mai fie om şi să trăiască spre gloria lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om Ymago Dey, a avut capacitatea de a avea părtăşie cu Creatorul dar a pierdut   acestă însuşire. Ne întoarcem^[22] în Geneza 3:8, 4:9, care este foarte important pentru istoria omenirii, înşelaţi de Diavol, Adam şi Eva au călcat porunca lui Dumnezeu, iar relaţia cu Dumnezeu s-a schimbat în mod radical. Geneza 3:8  Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. 9  Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?”. Adam este un om pierdut şi Dumnezeu este acela care îl caută pe Adam, dar el se disculpă 10  El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.” 11  Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”. Adam nu-şi mărturiseşte păcatul dă vina pe femeie şi o face responsabilă pe Eva. v.13 Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: ”Ce ai făcut?” Femeia a răspuns : „Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom.” Femeia face la fel şi dă vina pe Şarpe, este un cerc vicios, aşa cum în societatea modernă de astăzi nu mai sunt vinovaţi ci victime, care au nevoie de milă şi compasiune, dar nu de pocăinţă. „În această situaţie, atitudinea lui Dumnezeu este promptă” v.14 Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Acestă judecată a Şarpelui are efecte ample, intense şi pline de gravitate pentru umanitate. Dar urmează versetul în care este cu privire le Venirea lui Isus Cristos ca şi Mântuitor v.15 Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Accentul este pus pe victoria finală a lui Dumnezeu, pe faptul că va fi o perioadă lungă de luptă, dar şi că va fi o închinare falsă ce va curge în istorie alături de adevărata închinare ( Geneza 3 :15. b). În capitolul 4 din Geneza^[23] se conturează istoria omenirii, apar efectele păcatului (Cain şi Abel, dar prinde formă şi planul de mântuire al omului prin alegerea lui Avram. Dacă ne întoarcem puţin în Geneza v.18 Cain s-a împreunat cu nevastă-sa: ea a rămas însărcinată şi născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate şi apus numele acestei cetăţi numele fiului său Enoh. „ De atunci încoace oameni fac la fel, construiesc străzi, oraşe si apoi le dau numele lor sau a celor iubiţi. Chiar şi în creştinism ceea ce priveşte misiunile şi lucrările creştine avem organizaţii, misiuni, şcoli care poartă numele unor persoane. Oamenilor le place să facă aceasta fie că sun creştini sau fac parte din ordinul lui Cain. Dar ceea ce avem aici este începutul urbanizării. Cain construieşte un oraş şi-i pune numele fiului său. Oraşele au devenit una din cele mai mari probleme ale omenirii. Cu toate că cei mai mulţi anunţă o moarte a oraşelor   oamenii aleargă tot mai mult către acestea „ . Deşi^[24] omul a căzut în păcat, au rămas urme ale Chipului lui Dumnezeu în el, astfel omul face căutări ştiinţifice, dezvoltă cultura, face artă etc, dar pe de altă parte el este veşnic nemulţumit, o dovadă al caracterului pervers din inima omului. Din istorie ştim că progresul au adus mai mult rău decât bine. Omul este animat de sentimente egoiste nu iubeşte oamenii, nici pe Dumnezeu şi chipul lui Satan este în imprimat în el din cauza căderii omul cunoaşte binele şi răul, dar nu are puterea să facă binele. Căderea primilor oameni în păcat au avut efecte psihologice descris în cartea Romani cap 1:18 şi mai departe în care se arată că oamenii chiar dacă sunt păcătoşi refuză adevărul cu răutate. Faptul că suntem creaturile Lui, ordinea din univers, conştiinţa noastră este o problemă de recunoaştere şi refuz ( Psalmul 19:1-19…). Condamnarea omului este că iubeşte întunericul, iar nerecunoştinţa l-a adus la mândrie intelectuală, zadarnică. Romani 1:21  fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. Oamenii se cred înţelepţi dar Biblia spune că sunt nebuni. Depărtarea omului de Dumnezeu, nu îl face mai puţin religios, iar căutarea devine fără sens şi degradantă. Drumul pe care îl urmează este superstiţii, idolatrie răutate, vicii, rele sociale individuale şi universale care afectează aproapele şi naţiuni, se naşte ura şi mizerie morală prin care nu mai suntem oameni cu demnitatea de creatură a lui Dumnezeu Romani 1:25  căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Există o doctrină^[25] în post modernism despre cădere omului în păcat, în care se contrazice concepţia   despre om, care afirmă că specia umană s-a ridicat din ignoranţă, la culmi ale înţelegerii religioase. Dar semnificaţia omului căzut în păcat îşi regăseşte identitatea doar în relaţia cu cel care l-a creat, Dumnezeu prin Isus Cristos şi omul primeşte un scop precis în viaţă, o cale către paradis şi părtăşia cu Dumnezeu. Există o dezvoltare istorică a evenimentul despre căderea omului în păcat şi efectele sale, Augustin la începutul secolul V contrazice erezia pelagiană, care reapare şi astăzi sub alte forme „Pelagianismul, cu proclamarea întregii capacităţi a omului, a reapărut în învăţăturile Socinianismului din secolul al 16-lea şi al 17-lea, şi continuă să existe sub masca religiei umaniste moderne”. Biserica Romano Catolică afirmă că prin cădere omul a pierdut „darul supranatural al neprihănirii originale care nu i-a aparţinut de drept fiinţei sale umane, ci a fost ceva dat de Dumnezeu în plus (donum superadditum), iar consecinţa este că, în urma Căderii, omul a rămas în starea sa naturală în care a fost creat (in puris nacuralibus), aspect care induce ideea că omul neregenerat poate contribuii la mântuirea personală (semi-pelagianism, sinergism), fiind o caracteristică a cooncepţiei teologice despre despre om şi Har. Biblia spune cu totul altceva. În Teologia liberală se neagă evenimentul căderii fiecare om fiind propriul Adam „În mod asemănător, anumite forme de filozofie existenţialistă modernă – care este în esenţă o respingere a obiectivismului istoric – sunt gata să folosească termenul „cădere” sau „stare de cădere” pentru a descrie starea subiectivă în care se găseşte omul în mod pesimist”. Dar în Biblia căderea este un eveniment precis, ce a avut consecinţe dezastruoase pentru întreaga omenire şi aşa se explică Întruparea lui Cristos sub aspect soterologic. Azi se aşteaptă a doua venire a lui Cristos, parousia, când lumea va fi judecată pentru veşnicie şi va începe o nouă creaţie „cerurile noi şi cu un pământ nou în care va locui neprihănirea, va fi instaurată potrivit cu scopul Imuabil, neschimbător al Dumnezeului atotputernic” (Faptele Apostolilor 3:20… Romani 8:19. 2 Petru 3:13, Apocalipsa 21-22) Prin Harul lui Dumnezeu tot ce s-a pierdut prin Adam s-a refăcut prin Cristos.

3). PĂCATUL / NATURA ŞI CONSECIŢE.     Dar ne întoarcem puţin şi vorbim despre om şi   păcat^[26], aici găsim mai multe perspective cu privire la rolul fiinţei umane ca: omul ca maşină, ca animal, omul ca şi fiinţă sexuală,   ca fiinţă economică ca o marionetă a universului, ca fiinţă liberă, ca fiinţă socială şi concepţia creştină despre om, dar nu ca şi om păcătos fapt ce însemnă o negare a păcatului. Este^[27] important să ne uităm la concepţia creştină despre om în care Biblia ne spune că a fost creat după Chipul şi asemănarea lui. Geneza 1:26  Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Gândirea creştină este cea mai aproape de adevăr Biblia ne arată că avem preţ în ochii lui Dumnezeu.^[28] Matei 10:28 – 31  Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă…… 31  Deci să nu vă temeţi; voi Sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii, aspect prins şi de David. PsalmiI 8:4  îmi zic: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? 5  L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. 6  I-ai dat stăpânire peste lucrurile mânilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui, ori şi David recunoaşte cât de minunat este numele lui Dumnezeu pe tot pământul. Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om de dă câteva aspecte importante ca 1. omul fiind creat nu are o natură independentă el fiind o fiinţă contigentă şi este legat de voinţa Creatorului şi acest lucru ne arată şi motivul existenţei lui, (Să lăudăm pe Dumnezeu) este un semn al identităţii sale şi există cineva care este Superior omului. 2 Omul face parte din creaţie este o fiinţă inteligentă şi are un început fiind creat în ziua a şasea. 3. Omul are totuşi un loc unic în creaţie, pentru că Dumnezeu şi-a trimis Fiul ca să primim mântuire pentru că am păcătuit. 4. există o fraternitate între oameni indiferent de culoarea pielii sau alte considerente de aceia avem cele 10 porunci din Vechiul Testament şi cele 2 porunci din Noul Testament. 5. omul nu are un loc suprem în univers, se poate face comparaţia cu îngerii, dar are Chipul lui Dumnezeu în el, fapt care îi dă o deosebită valoare. 6. omul are limitări precise şi tot ce realizează nu se datorează lui ci faptul că Dumnezeu a pus în el capacitatea de a face colibe oraşe, zgârie nori, poduri, etc. Mai sunt şi alte aspecte, care ţin de concepţia creştină despre om ca Omul trebuie tratat ca o unitate, el este o fiinţă complexă, Evanghelia face apel la om ca un întreg, trup suflet şi duh nu există o parte a omului rea în sine, trupul nu este ceva rău, dar păcatul a afectat şi sufletul, şi alte aspecte. De asemenea avem universalitatea umanităţi în care sunt cuprinse toate rasele, ambele sexe sărăci sau bogaţi, cei bătrâni, cei nenăscuţi, cei necăsătoriţi. Atunci când ne referim la Chipul lui Dumnezeu în om, Yamgo Dey^[29], se poate observa câteva aspecte. El are un caracter universal, nu a fost pierdut în totalitate în urma căderii, se prezintă egal în toate persoanele, nu are şi nu este corelat cu nici un factor variabil, are ca aspect cu ce este omul, nu cu ce face, omul poate să-şi îndeplinească destinul, bun sau rău, în urma alegerii, el poate interacţiona cu alţi omenii, fiind o fiinţă socială şi este liber să gândească, să mediteze, să aleagă. Ca şi exemplu îl avem pe Isus Cristos care a avut o părtăşie perfectă cu Dumnezeu, a ascultat de El chiar şi ca Jertfă de Ispăşire, a manifestat dragoste faţă de oameni, intenţia lui Dumnezeu fiind de a recrea ce s-a pierdut şi omul să creeze o relaţie de părtăşie cu El. Ca şi implicaţii, fiind făcuţi după asemănarea Lui Dumnezeu atributele transmisibile le, avem şi noi, dar la nivel uman, trebuie să ne modelăm prim credinţă şi faptă după Chipul lui Isus Cristos, şi experimentăm umanitatea cu adevărat doar atunci când avem o relaţie cu El. Munca atunci când eşti creştin nu mai e un blestem, viaţa omului este ceva sacru, de aceea este interzisă uciderea, iar posibilitatea asemănării cu Creatorul este posibilă prin Isus Cristos. Dacă ne întoarcem la momentul căderii discutăm puţin ce este Păcatul^[30]. Este destul de dificil să foloseşti o terminologie pentru păcat pentru că sunt o mare varietate de cuvinte folosite în ambele Testamente care definesc păcatul. În limba ebraică sun patru rădăcini ale cuvântului ht^*, cu derivatele respective care redă ideea de a nu lovi ţinta (Judecători 20:16), dar   fără să aibă un sens moral. Cuvântul^[31] a fost mutat şi a primit un sens religios care are ca şi sens tot ratarea ţintei care înseamnă neascultarea de Dumnezeu. Acest lucru înseamnă deja o abatere morală religioasă care indică relaţia dintre Dumnezeu şi om (Geneza 20:9). De asemenea substantivul hatat^*t, este un termen care indică jertfa pentru păcat (Levitic 4, passim), indică relaţia dintre două persoane în cazul acesta o abatere de la Cuvântul lui Dumnezeu (Exod 20:20, Osea 13:2, etc.) iar ps^*, indică răzvrătire sau „revoluţie”, de asemenea însemnă şi o răstălmăcire deliberată Isaia 24:1, Plângerile 3:9).   În alte contexte religioase înseamnă săvârşirea unei nelegiuri (Daniel 9:5, 2 Samuel 24:17) folosind cuvântul avon, care subliniază comiterea unui rău în mod voit (Geneza 44:16, Ieremia 2:22), dar şi la consecinţe ale păcatului (Geneza 4:13, Isaia 53:11). Există şi alte cuvinte ca sagah care însemnă greşeală,   sau rasa, comiterea unui rău (2 Samuel 22:22, Neemia 9:33) şi amal, ce indică o pagubă făcută altei persoane (Proverbe 24:2, Habacuc 1:13). În Noul Testament principalul termen pentru „păcat este hamartia (şi derivatele lui),, cu înţelesul de a greşii, a rata ţinta, în contextul religios este echivalent cu încălcarea Legii lui Dumnezeu (Ioan 8:46, Iacov 1:15, 1 Ioan 1:8). Pavel personifică păcatul în Romani 5 şi 8, în care îl prezintă ca şi un principiu care guvernează viaţa omului (Romani 5:1, 6:12, 7:17, 8:2). În greacă avem termenul de paraptoma, cu sensul de eroare. Noul Testament dă o semnificaţie puternică cu sensul de nelegiure sau călcarea Legii (Efeseni 2:1, Matei 6:14…). Mai avem cuvinte ca parabasis  cu înţeles similar, „călcare de lege”, „a trece dincolo de norma acceptată” (Romani 4:15, Evrei 2:2). Asebeia este probabil cel mai profund termen pe care NT îl foloseşte pentru păcat şi este traducerea curentă în LXX a termenului, care înseamnă absenţa evlaviei, (Romani 1:18, 2 Timotei 2:16), Alţi termeni sunt anomia, fărădelege, ce înseamnă un dispreţ faţă de lege (Matei 7:23, 2 Corinteni 6:14), kakia şi poneriasunt care exprimă depravarea morală şi spirituală (Faptele Apostolilor 8:22, Romani 1:29, Efeseni 6:12), alt cuvânt indică asocierea termenului poneria cu Satan, cel rău, ho poneros (Matei 13:19, 1Ioan 3:12). Adikia, cuvânt clasic pentru un rău făcut aproapelui, tradus şi prin „nedreptate” (Romani 9:14), „strâmbătate” (Ioan 7:18), „nelegiuire” (Romani 2:8), „fărădelege” (2 Timotei 2:19), apare şi termenul enochos, un termen juridic ce înseamnă „vină” (Marcu 3:29, 1Corinteni 11:27), şi opheilema, „datorie” (Matei 6:12). Păcatul este indiferetn de denumire îndreptata împotriva lui Dumnezeu ( Psalmul 51:4, Romani 8:7). El este o încălcare a ceea ce cere Dumnezeu şi în esenţa lui este o contrazicere a lui Dumnezeu. Deci nu se poate afirma neştiinţa omului cu privire la păcat. Dacă ne uităm la natura păcatului^[32] se pot enumera senzualitatea, care sunt faptele cărnii luat literal, Galateni 5:19 „ …. şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. egoismul,   care este o atenție exagerată față de sine însuși, manifestată prin căutarea satisfacerii exclusive a intereselor și a plăcerilor personale (în detrimentul celorlalți şi înlocuirea lui Dumnezeu, cu altceva. Exodul 20:3  „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”, iar dumnezeii de azi sun banul sexul şi puterea, dar mai există şi alte forme de necredinţă,   iar ca şi Consecinţele Păcatului^[33], ele sunt multiple cel mai grav este că umanitatea căzut în dizgraţia divină care este legată de mânia divină şi omul s-a temut de Dumnezeu, se ascunde şi aşteptă revărsarea ei. Romani 1:18  mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor. Ea s-a abătut asupra lui Adam şi Eva peste   Şarpe şi peste pământ, prin blestem.   O altă consecinţă este vina, care vine din conştiinţa noastră şi este de natură juridică. Ezechiel 5:6  Dar el s-a răzvrătit împotriva legilor şi poruncilor Mele, şi s-a făcut mai vinovat decât neamurile şi ţările de primprejur; căci a nesocotit legile Mele, n-a urmat poruncile Mele. În urma căderii în păcat ne aşteaptă moartea fizică, ne întoarcem în ţărână, Geneza 3:19  În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” dar mai grav moartea spirituală care este deosebită prin faptul că suntem despărţiţi de Dumnezeu, Romani 6:23  Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru, iar dacă nu ne refacem relaţia cu Dumnezeu prin Cristos, pe acest pământ urmează Iadul ca şi moarte şi pedeapsă eternă. Apocalipsa 20:15  Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. Enumerăm efecte care se produc asupra păcătosului, ca înrobirea, Ioan 8:34  „Adevărat, adevărat, vă spun” le-a răspuns Isus „că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului, fuga de realitate, oameni refuză să se gândească la moarte deşi judecata este ceva real. Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, negarea păcatului, Ieremia 8:6  „Căci Eu Sunt cu luare aminte, şi aud că ei nu vorbesc cum ar trebui; nici unul nu se căieşte de răutatea lui, şi nu zice: „Ce am făcut?”, insensibilitatea, 1 Ioan 3:17  „Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?”, egocentrismul, ce este o concepție filozofică și etică ceva real ce considera individul „eul” ca centru al întregii lumi şi neastâmpărul. Isaia 57:21  „Cei răi n-au pace” zice Dumnezeul meu. Efectele se răsfrâng şi asupra celorlalţi oameni sub aspectul competiţiei, ceea ce înseamnă şi rivalitate incapacitatea de a simţi unii cu alţii, Filipeni 2:3  Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş. 4  Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora, respingerea autorităţii, umane sau divine Isaia 1:2  Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea, şi incapacitatea de a iubi, ce afectează relaţia noastră cu   semeni şi cu Dumnezeu. Sub alte forme^[34] căderea omului în păcat, a afectat omenirea prin intrarea răului în lume şi moartea fizică şi trupească a afectat întreaga umanitate şi destinul ei (Romani 5.12). Efectele căderii au fost că omenirea s-a separat de Dumnezeu, părtăşia cu El a fost întreruptă (Genesa 3:8-10), şi nu mai poate fi restaurată decât prin Cristos (2 Corinteni 5:21) din pricina căderii moartea a devenit o realitate pentru toată creaţia care geme (Romani 8.22, NTLR), şi aşteaptă ca Cristos să o scape de efectele ei. „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6.23) Şi mai rău, nu numai că murim, dar dacă murim fără Cristos, experimentăm moartea veșnică.” Alt efect al căderii este scopul pentru care am fost creiați, acela de al glorifica pe Dumnezeu (Romani 11:36, 1Corinteni 6:20, Psalmul 86:9). Dragostea față de Dumnezeu este esența moralități și a umaniătății, iar opusul acestora este alegerea sinelui ca bine suprem. Egoismul este esența căderii, după uni comentatori, din care rezultă toate celelalte nelegiuri săvârșite împotriva lui Dumnezeu. Ne uităm la calitățile și realizările noastre și ne minimalizăm eșecurile. Se umblă după favoruri suntem oportuni în viață, atenți la nevoile noastre, iar cele ale semenilor noștri le ignorăm 1 Ioan 3:17  Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? Ca scop în viață ne punem pe noi în locul lui Dumnezeu şi dovedind necredincioșia noastră. În momentul când Adam s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, el și-a atras asupra lui pedeapsa morții fizice și spirituale, care s-a răsfrânt și asupra tuturor urmașilor lui. Pavel amintește și el acest fapt 1 Corinteni 15:22  Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos”. El mai afirmă bisericii din Corint ”dumnezeul veacului acestuia a orbit mintea necredincioșilor, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:4, traducere liberă). În contrast Isus afirmă că ”Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12:46). Scopul mântuirii este ca oamenii să se întoarcă de la întuneric la lumină, de sub puterea Satanei la Dumnezeu (Fapte 26:18). De asemenea căderea omului în păcat a generat o stare de depravare, „însemnați cu fier roșu în însuși cugetul lor” (1 Timotei 4.2), cu o minte întunecată din punct de vedere spiritual pentru că au respins adevărul (Romani 1.21), iar o minte păcătoasă este potrivnică lui Dumnezeu. Doar prin regenerarea Duhului Sfânt și prin moartea lui Cristos pe cruce omul se poate împăca cu Dumnezeu prin Har divin

4). REVELAŢIA / DUMNEZEU SE DESCOPERE CA ŞI CREATOR Ideea^[35] revelaţiei însemnă actul prin care se descoperă sau se face cunoscută divinitatea, iar termenul folosit este „a revela”, din lat. revelo ebr. gala şi a celui gr. apokalypto (subst. apokalypsis,)”, care corespunde cu gala din LXX şi din Noul Testament. Această idee din Biblie intenţionează să descopere un Dumnezeu Creator^[36] în care ne sunt revelate „puterea, gloria, natura, şi caracterul, voinţa, calea şi planurile Lui – pe scurt, pe Sine Însuşi, pentru ca oamenii să-L cunoască” Termeni au o utilizare profană, dar aduşi în context religios primesc un caracter sacru, astfel termenii au un dublu statut. (2 Corinteni 3:13 ….). Mai există termeni ca apokalypto şi apokalypsis, phaneroo, a manifesta, epiphaino „a arăta” epiphaineia, „manifestare, deiknuo, „a arăta”, exegomai (Ioan 1:18), chrematizo, „a povăţui, a dojeni, a avertiza, substantiv, chrematismos, „răspuns al lui Dumnezeu”, Romani 11:4). „Revelaţia are două puncte centrale: (1) scopurile lui Dumnezeu; (2) persoana lui Dumnezeu”. a. Revelaţia are caracter imperativ şi normativ, cu un caracter obligatoriu cu privire la credinţa şi conduita umană. Omul nu poate fi condus de ficțiune, imaginație, invenție, închipuire, născocire, plăsmuire, cu privire la divinitate ci de credinţă şi de conformare conştientă pentru că Dumnezeu s-a descoperit suficient (Deuteronom 29:29). Dumnezeu le spune cine este El ce a făcut şi ce va face dar şi ce anume cere de la oameni. El s-a descoperit lui Noe Avram şi Moise (Geneza 6:13-21 , lui Avram Gen.12:1,15:3-21,   17:15-21, 18:17…. (prin   teofanie) lui Moise … Exod 3:7-22), ulterior a dat porunci dar şi promisiuni poporului   evreu în cadrul unui Legământ condiţionat în care omul şi naţiunea îşi au parte de responsabilitate. (Exod 20 1-26, Deuteronom 4:13… 28 etc, Psalmul 78:5… 149:9). Dumnezeu descopere scopurile Sale prorocilor (Amos 3:7), iar Isus Cristos le spune ucenicilor „„tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15, Efeseni 3:3-11). Isus le promite Duhul Sfânt, îi descopere lui Pavel „taina” planului Său etern în Cristos (Efeseni 1:9,… 3:3-11),” şi lui Ioan evenimentele viitoare (Apocalipsa 1:1). Dumnezeu le dezvălui planul de mântuire, Pavel numeşte Evanghelia „adevărul” în contrast cu rătăcirea şi minciuna (2 Tesaloniceni 2:11-13, 2 Timotei 2:18)” Aceasta este originea expresiei „adevăr revelat” folosită în teologia creştină pentru a nota ceea ce le-a spus Dumnezeu oamenilor despre Sine. b. În momentul în care Dumnezeu de descopere oamenilor îi confruntă cu Sine, pentru că revelaţia nu este doar o informare ci obligă omul la un răspuns oameni (Geneza 35:7, Exod 6:3, Numeri 12:6-8, Galateni 1:15…). Această lecţie se învăţă din teofaniile din Vechiul Testament (Exod 3:2.. 19:11-20, Ezechiel 1, etc.), fiindcă mesagerul este Dumnezeu care este autorul acestor mesaje. Centrul doctrinei revelaţiei este Biblia, prin adevărul scris, ca revelaţie divină, activitatea lui Dumnezeu, care este o comunicare dată oamenilor cu privire la El pentru ca omul să se refacă relaţia cu Creatorul „în acelaşi timp, inspiraţia au definit-o ca o împuternicire dată de Dumnezeu de a scrie totul în mod real”. ( Daniel 2:19, 22, 28…, 47, 7:1,etc). Mulţi teologi nu acceptă adevărul revelat ci doar faptul istoria este că Dumnezeu  imprimă o anumită direcție de mișcare în istorie şi îi face pe oameni conştienţi de acţiunile Sale ori El cere şi are cerinţe, de la istoria răscumpărării aşa cum este prezentat în Scriptură. Din punctul de vedere biblic Dumnezeu se descopere prin acţiunile Sale prin cuvinte în scop soteorologic „înţelepciunea care duce la mântuire” (2 Timotei 3:15, 1 Corinteni 10:11, Romani 15:4),” ce dă lumină oamenilor în orice loc şi timp şi posibilitatea ca oamenii să discernă autoritatea Revelaţiei.   (Matei 16:17, 2 Corinteni 4:6). Aceste aspecte trebuie să fie combinate deşii par contradictorii ele sunt complementare pentru a „acoperi” întregul domeniu al conceptului biblic cu privire la revelaţie cu privire la eternitatea, la puterea şi la gloria Lui (Romani 1:20, Psalmul 19:1), bunătatea Sa faţă de oameni (Faptele Apostolilor 14:17), Legea Lui morală (Romani 2:12….), cererea Lui ca oamenii să se închine şi să se supună (Romani 1:21), aspect ce nu fac decât să-i lase pe oameni „fără nici o scuză” pentru „nelegiuirea şi răutatea” lor (Romani 1:18-20).” În ziua judecăţii Revelaţia este o necesitate pentru că numai Dumnezeu are puterea de a mântui şi a reface relaţia omului cu El pentru că Dumnezeu ne vorbeşte despre Lege şi Judecată, (Romani 2:14,… 1:32), nu numai de mântuire. Omul are nevoie de o iluminare lăuntrică spirituală pentru că sunt prin natura lor căzută păcătoşi. Iudeii au avut parte de Revelaţie prin multe aspecte în primul rând Legea dată de Dumnezeu prin Moise, care ia îndreptat spre Cristos dar lu-a respins pentru că aveau un văl pe ochi şi nu au înţeles (2 Corinteni 3:14…). Cu aşa de multe desrcoperiri în creaţia lui Dumnezeu la judecată nici un om nu se va putea dezvinovăţi, sau să afirme că nu ştie despre un Creator. DUMNEZEU SE DESCOPERE CA ŞI SALVATOR. În Vechiul Testament Revelaţia dată de Dumnezeu oamenilor nu este o simplă informare, ci are un conţinut, ca şi bază în cadrul religios al poporului Israel Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avram (Geneza 17:1…), care defineşte relaţia omului cu Dumnezeu, conţinând promisiuni dar şi obligaţii, fiind un Legământ condiţionat. Dumnezeu şi-a făcut numele cunoscut Iahve în poporul lui Israel „(Exod 3:11-15, 6:2,,, prin exegeză, cf. J.A. Motyer, The Revelation of the Divine Name, 1960) a fost o mărturie a relaţiei Sale”.   Prin Numele Său^[37] El a spus tot ce reprezintă persoana Sa, puterea şi Gloria Lui. El se angajează singur cu privire la bunăstarea poporului, având ca şi scop o relaţie cu poporul Său, binecuvintează pe Avram şi toată seminţia lui, ca mai târziu să fie binecuvântate toate neamurile pământului prin Cristos. El s-a descoperit unei colectivităţi cu un scop de răscumpărare fiind Domn şi Suveran a lui Israel şi al istoriei pentru realizarea acestei escatologii a Legământului cel Nou. Dumnezeu s-a arătat ca şi Împărat pe muntele Sinai, unde a arătat puterea salvatoare când a scos pe evrei din Egipt, a dat Lege lui Moise (Exod 19:3-8, Exod 20 : 1-17,   Deuteronom 33:4….), legi care trebuiau să fie respectate (Exod 19:5, Levitic 26:3… Deuteronom 28). Legile au fost puse în Decalog, chiar de către Dumnezeu (Exod 24:12-18, 31:18,   32:15…), iar ulterior au fost dictate (Exod 34:27… Deuteronom 31:9… Exod 24:7). Mai târziu Legea a fost atribuită lui Moise (Osea 8:12), având ca şi bază inspiraţia divină, iar preoţii au avut o responsabilitate permanentă de a învăţa poporul Legea lui Dumnezeu, cele 10 porunci plus 613, legi ce reglementau aspectul igienic, social şi religios. (Deuteronom 31:9… Neemia 8:1.. Hagai 2:11… Maleahi 2:7…). Revelaţia are un conţinut în Vechiul Testament cu scop soteoriologic, astfel Dumnezeu interzice evreilor să practici vrăjitoria, farmecele, orientare şi practică pe care o aveau popoarele din Canaan, (Deuteronom 18:9 …), şi să caute călăuzire la Dumnezeu (Isaia 8:19). El le promite proroci în gura cărora va pune cuvintele Lui (Deuteronom 18:18,   Ieremia 1:9, Ezechiel 2:7, Numeri 22:35), pentru călăuzire în viaţa de credinţă. (Deuteronom 18:15…). Prorocii lui Israel aveau de îndeplini o lucrare vitală ce constă în a rosti Cuvântul lui Dumnezeu înainta împăraţilor, a poporului îndemnând la pocăinţă, dar şi ameninţând cu judecata lui Dumnezeu, pe moment dar şi sub aspect escatologic. „(Este posibil ca prorocii să mai fi avut şi rolul de prevăzători, de bărbaţi care au putut să dea răspunsuri de la Dumnezeu oamenilor care puneau întrebări specifice cu privire la călăuzire şi la viitor „(1 Samuel 9:6… 28:6-20, 1 Împăraţi 22:5…vezi A.R. Johnson, The Cultic Prophet in Ancient Israel, 1944).” Un alt fel de călăuzire înainte de exil este tragerea la sorţi (Urim şi Tunim), îndeplinită de preoţi (Deuteronom 33:8… 1 Samuel 14: 36-42, ).” Îndrumarea poporului primeşte şi alte forme cu caracter general date de „înţelepţi”, şi erau considerate ca şi cuvinte care vin de la Dumnezeu (Proverbe 1:20). Poporul Israel cunoaşte multiple forme ca manifestări teofanice a cunoscut Gloria lui Dumnezeu ” ( Exod 16:10, Numeri 16:19, 1 Împăraţi 8:10… Ezechiel 1 etc.), dar şi vijelia şi mânia Sa, (Psalmul 18:6-15), evreii s-au bucurat de prezenţa „feţei” Lui care a inspirat pe cei credincioşi (Psalmul 11:7, 16:11, 17:15, 51:11). în Relaţia Vechiului Testament se pune accent pe următoarele aspecte „a) unicitatea lui Dumnezeu, în calitate de Creator şi Conducător al tuturor lucrurilor b) sfinţenia Lui, adică totalitatea caracteristicilor Sale copleşitoare care îl separă de om – Majestatea, măreţia şi puterea Lui pe de o parte, şi puritatea, dragostea faţă de neprihănire precum şi ura faţă de nelegiuire, pe de altă parte c) credincioşia legământului Lui, răbdarea, compasiunea, şi loialitatea manifestată în împlinirea scopurilor Sale faţă de poporul cu care a încheiat un legământ”. DUMNEZEU SE DESCOPERE CA JUDECĂTOR. Revelaţia era necesară pentru că Dumnezeu este drept, dumnezeu se despere pe Sine, pentru ca oamenii   să-L cunoască. Dumnezeu^[38] este Transcendent, un atribut divin, iar în această stare de existenţă era aşa de departe de omul căzut încât omul nu avea posibilitatea să-l vadă (Ioan 1:18, 1 Timotei 6:16, Exod 33:20) nici să-L găsească în urma căutării (Iov 11:7 ) şi nici să-I ghicească gândurile (Isaia 55:8…). Din acest motiv era necesară Revelaţia. Avem ideea de Revelaţie^[39] , pentru că Adam şi Eva înainte de cădere vorbeau cu Dumnezeu (Geneza 2:16), dar acum omul este păcătos, iar capacitatea de a vedea lucrurile spirituale au fost reduse la extremă de către Satan (2 Corinteni 4:4), şi de starea păcătoasă a omului (1Corinteni 2:14). Mintea omului este posedată de propria ”înţelepciune”, imaginaţie sau alte forme de gândire contare învăţăturii date de Dumnezeu (Romani 1:21… 1 Corinteni 1:21). Este peste puterile oamenilor să-l perceapă pe Dumnezeu indiferent de forma în care El se prezintă omului, de fapt Pavel spune că Dumnezeu se descopere în Creaţia Sa şi providenţă (Romani 1:19… Faptele Apostolilor 14:17, Psalmul 19:1) şi în conştiinţa omului (Romani 2:12-15, 1:32). Dar Dumnezeu nu face presiuni pentru se generează idolatrie, iar mintea omului păcătos care este perversă are o înclinare spre rău, o plăcere (patologică) de a face rău, de a provoca suferință și de a se bucura de suferința altuia, etc stinge lumina şi se întoarce la întuneric. Romani 1:23…. Ioan 1:5). Acest aspect nu duce omul la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la o viaţă evlavioasă iar Revelaţia Generală trebuie să ducă Glorie lui Dumnezeu (Romani 1:20, Psalmul 19:1-2), bunătate faţă de oameni (Faptele Apostolilor 14:17), la Legea morală a lui Dumnezeu (Romani 2:12 …), şi cere oamenilor închinare şi supunere (Romani 1:21), iar cei care refuză pe Dumnezeu, îi lasă pe oameni” fără mici o scuză pentru „nelegiuirea şi răutatea” lor (Romani 1:18-20). Această nevoie de implicare a lui Dumnezeu ţine de un alt atribut numit Imanenţă, care deşi este opusul Transcedenţei are suport Biblic. Necesitate Revelaţiei merge dincolo de Adam pentru că păcatul s-a efectuat prima dată în cer făcut de către Satan şi îngerii lui, ori numai Dumnezeu poate oferii mântuire oamenilor. „Revelaţia lui Dumnezeu prin creaţie şi prin conştiinţă vorbeşte despre lege şi despre judecată (Romani 2:14…. 1:32), însă nu despre iertare.” Dumnezeu oferă în Biblia o proclamaţie pe care o face El, pentru că omul căzut are nevoie de lumină spirituală, în caz contrar inima păcătoasă a omului perverteşte revelaţie şi se închină la altceva. Iudeii au avut Revelaţiea milei lui Dumnezeu în Vechiul Testament, care ia îndrumat spre Cristos dar majoritatea lor nu au înţeles (2 Corinteni 3:14…),, şi au căzut în legalism (Romani 9:31). Din acestă pricină era necesară Revelaţia Specială în Vechiul Testament şi în Noul Testament prin Cristos şi apostoli. Chiar şi lui Pavel i se întâmplă acest lucru şi ne atrage atenţia asupra acestui fenomen despre „Evanghelia creştină înainte de convertirea lui – şi a încercat să o nimicească până când „Dumnezeu a găsit cu cale… să descopere în mine pe Fiul Său” – în, adică printr-o iluminare lăuntrică, – abia atunci a recunoscut-o Pavel ca fiind cuvântul lui Dumnezeu” Exista o necesitate a iluminării divine pentru a descoperi oamenilor realitatea, autoritatea şi semnificaţia Revelaţiei Speciale în mod obiectiv pe care numai Dumnezeu putea să o facă, avem destule exemple în Vechiul Testament prin care dumnezeu ajută ca oamenii să-şi modeleze viaţa conform voinţei Lui (Psalmul 119:12, 27, etc, Ieremia 31:33….). Revelaţia are un Conţinut^[40], iar în „ Noul Testament este subliniată de învăţăturile lui Cristos scrise de evanghelişti (Matei 11:25, Ioan 3:3… 6:44…), de ucenici şi de Pavel. În Noul Testament Isus Cristos şi apostolii sunt aceia care transmit noua Revelaţie Specială care corespunde cu cea a lui Moise şi a prorocilor cu privire la Mesia, Împărăţia Cerurilor dar cu bătaie lungă, escatologică. Dumnezeu din Vechiul Testament este descoperit prin Întruparea lui Cristos prezenţa Duhului Sfânt cu scop de răscumpărare a oamenilor. Cele trei Persoane din Trinitate lucrează împreună (Efeseni 1:3-14, Romani 8). În istoria omenirii, după Întruparea lui Cristos potrivit cu planul lui Dumnezeu avem două evenimente descrise ca şi act al revelaţiei în „viitor (apariţia lui Anticrist, (2 Tesaloniceni 2:3-17), şi a doua venire a lui Cristos, numită de noi şi parousia. Revelaţia lui Dumnezeu în Cristos din Noul Testament ne spune că „„…Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1….), are un caracter final şi ultimul cuvânt adresat omului prin Scriptură. Prin ce a făcut şi a învăţat Isus, prin caracterul de slujire Isus l-a revelat pe Dumnezeu (Ioan14:7-11). Evrei 1:3  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte. Fiul purta Chipul lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 4:4, Coloseni 1:15; Evrei 1:3),  era Logosul Întrupat, Cuvântul care exprimă gândirea lui Dumnezeu este Isus (Ioan 1:1…), în care locuieşte divinitatea deplină (Coloseni 1:19,). Isus Cristos este înţelepciunea lui Dumnezeu mântuitor şi Mijlocitor (1Timotei 2:5), prin care omul poate să primească salvare (1 Corinteni, 1:30). Evreii au respins Revelaţia lui Dumnezeu în Cristos de două ori odată prin faptul că nu l-au recunoscut ca şi Mesia a doua oară la Rusalii. Prin Revelaţia lui Dumnezeu în Cristos Pavel afirmă „taina” voinţei lui Dumnezeu de a mântui Biserica, de a restaura universul, ţinută ascunsă până la Întrupare. (Romani 16:25, 1Corinteni 2:7-10, Efeseni 1:9, Coloseni 1:19.). Dumnezeu desparte zidul dintre evrei şi neamuri (Romani 3:29… Galateni 2:15-3,   Efeseni 2:11-14) desfiinţează cultul ebraic preoţesc şi sacrifical (Evrei, cap 7 şi 10) şi oferă mântuire tuturor   oamenilor. Romani 10:12  În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă”. Oamenii pot accepta sau refuza oferta de mântuire a lui Dumnezeu prin Cristos dar cu consecinţe veşnice. Reluând firul se ridică o întrebare^[41] este ce anume sunt Revelaţia Generală şi Revelaţia Specială şi care este diferenţa dintre ele. Revelaţia generală   se referă la adevăruri general / universale prin care oamenii pot să-l recunoască pe Dumnezeu în natură. Revelaţia Specială ţine de supranatural cu intervenţia directă a lui Dumnezeu sau a agenţilor Lui. Cu referire la Revelaţia Generală avem mai multe referinţe. Psalmul 19:1-4 declară: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile lumii.” Din observarea universului se descopere existenţa, ordinea şi complexitatea, minunea creaţiei şi puterea lui Dumnezeu. Revelaţia Generală este prezentată şi în cartea Romani 1:20: „În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți”, iar în faţa Creatorului nimeni nu are nici o scuză de a nega aceste adevăruri. Astfel se poate da o definiţie a Revelaţiei Generale care este „„revelația lui Dumnezeu față de toți oamenii, în toate timpurile și în toate locurile, care demonstrează existența lui Dumnezeu și faptul că El este inteligent, puternic și transcendent.” Revelaţia Specială este modul în care Dumnezeu a ales să se descopere în mod miraculos, prin vise, viziuni teofanii, dar cel mai important este prin             Isus Cristos şi Cuvântul scris. Biblia ne indică multe ocazii de teofanii (Geneza 3:8, 18:1, Exodul 3:1-4, 34:5-7) și faptul că Dumnezeu le vorbește oamenilor prin vise (Geneza 28:12, 37:5, 1 Împărați 3:5, Daniel 2) și viziuni (Geneza 15:1; Ezechiel 8:3-4, Daniel 7, 2 Corinteni 12:1-7). Biblia este una din formele Revelaţiei Speciale prin care în mod miraculos autorii Scripturii au înregistrat mesajul lui Dumnezeu, El le-a permis autorilor s-şi păstreze personalitatea şi stilul. Au fost 40 de autori diferiţi care au scris Biblia cam într-o 1500 de ani Cuvântul lui Dumnezeu este viu (Evrei 4:12), inspirat de folos şi suficient (2 Timotei 3:16-17). Dumnezeu a lăsat să fie scris adevărul despre El fiindcă conoştea slăbiciune, lipsa de acurateţe şi fidelitate a comunicări orale şi nu dorea o interpretare greşită a Scripturii pentru cei care îl căutau cu adevărat. Şi aşa oamenii sunt părtinitori şi avem o mulţime de religii care îndoctrinează omul. Ca şi „Forma supremă de revelație specială este în Persoana lui Isus Hristos. Dumnezeu a devenit o ființă umană (Ioan 1:1, 14) iar Evrei 1:1-3 rezumă aceasta cel mai bine: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri, prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte.” Dumnezeu a luat formă umană prin Întruparea persoanei lui Isus Hristos, pentru a Se identifica cu noi, pentru a ne învăţa, a oferi un model, s-a smerit până la moarte pe Cruce (Filipeni 2:6-8), pentru ca noi să primim mântuire astfel „Isus Hristos este „revelația specială” supremă a lui Dumnezeu”

5). LEGAŢI DE TIMP ŞI SPAŢIU^[42]. Potrivit cu dexonline timpul este durată, o perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurări unei acțiuni, unui fenomen, a unui eveniment o scurgere succesivă de momente, un interval, răstimp, răgaz, dar există şi alte definiţii în funcţie de specialitatea de care este legat.   Dumnezeu la creaţia spus. Geneza 1:14  Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii. În altă ordine de idei timpul este mersul înainte în mod continuu şi nedefinit al existenţei şi a evenimentelor, care se derulează într-o succesiune ireversibilă din trecut spre viitor. El este un concept fundamental în fizică şi filozofie. Măsurarea evenimentelor diferă şi ţine de contextul în care sunt definite, în fizica clasică timpul este un continuu, dar în fizica cuantică se sugerează că există timpul doar continuu spaţiu – timp, aspect care este disputat. În filozofie „timpul este definit ca un flux neîntrerupt, ireversibil, care nu poate curge decât într-un singur sens.” În ambele cazuri definirea cu exactitate a timpului este o sarcină dificilă şi grea. „Timpul este o mărime fizică abstractă”, datorită faptului că este legat de mulţi factori, aşa cum am spus. Elemente de funcţionare sunt durata scursă între două evenimente, dar care pot fi foarte diferite ca deplasarea lumini, rotirea pământului, etc şi trebuie pornit de la punctul zero şi să avem un criteriu de măsurare instrumente plus o persoană inteligentă care are capacitatea să facă acest lucru. Sunt evenimente care pot să fie simultane sau să existe diferenţe. Instrumentul folosit acum este ceasul, iar un eveniment are un punct fix pe axa timpului. Există un sens al scurgerii timpului care este definit de „sensul termodinamic, sensul în care crește entropia „sensul psihologic, determinat de faptul că ne amintim trecutul și nu ne amintim viitorul, sensul cosmologic, cel în care Universul este în expansiune. Dumnezeu îl întreabă pe cel care îşi strigă dreptatea. Iov 37:18  Poţi tu să întinzi cerurile ca El, tari ca o oglindă turnată? Biblia ne spune Geneza 1:1  ”La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.”, deci există un început, un prezent și un viitor, iar timpul are o direcție clară. Ca și^[43] o confirmare a ce spune Scriptura în cartea Genezei oamenii de știință au descoperit faptul că universul a fost creat printr-o explozie inițială originară, de energie și lumină. Dar lucru curios nu doar ”universul are un început în spațiu și timp” , dar ”origine universului a fost de asemenea un început pentru spațiu și timp”, și se afirmă faptul că ”spațiul și timpul nu au existat înainte de Univers.” Oamenii de știință nu pot explica acest lucru. În cazul acest trebuie să se accepte o cauză non – materială sau spirituală. Acesta cauza spirituală are o existență care nu depinde de legile fizice. Deci Creatorul universului a fost o Ființă eternă, spirituală și cu putere de creativitate ce nu se poate imagina. La început a fost gândirea și apoi materia, exact ce spune Biblia. Oamenii au calculat timpul în toate epocile, nu este ceva nou, grecii credeau că timpul este circular, semnificaţia cercului era existenţa timpului însăşi, ei nu erau interesaţi de trecut, nu îi interesa viitorul, iar salvarea era ieşirea din acel cerc. Evenimentele   aveau un caracter ciclic, existenţa trupească era considerată un blestem, eliberarea se făcea prin gândire raţională. În religiile orientale există conceptul de reîncarnare „ într-o altă viaţă”, iar în S.F, se discută despre călătorii în viitor sau în trecut, dar Biblia este fără echivoc Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”. Foarte mulţi oameni se amăgesc singuri, cu o religie sau o filozofie care îi duce la moarte. În concepţia biblică^[44] cuvintele referitoare la timp trebuie legate de contextele în care sunt utilizate. În cazul acesta la evrei se foloseşte expresii ca timpuri şi vremuri, ei măsurau trecerea timpului prin calendar, Iulian şi Gregorian, iar evreii aveau un calendar ebraic, ce sugerează că au fost folosite de anumite vremuri potrivite pentru un eveniment sau o acţiune. Astfel^[45] cel mai utilizat cuvânt este„ ’et (Eclesiastul 3:1..). Pentru o folosire caracteristică),  zeman are acelaşi înţeles. mo‘ed  derivă de la o rădăcină care înseamnă „a hotărî” sau „a stabili dinainte” şi este folosit pentru perioadele naturale cum sunt luna nouă (Psalmul 104:19) şi sărbătorile rânduite (Numeri 9:2).” La fel şi alte sărbătorile sunt ficsate de către Dumnezeu, sau la o ocazie, o împrejurare, sau moment oportun (Deuteronom 11:14, Psalmul 145:15, Isaia 49:8, Ieremia 18:23). În Noul Testament avem cuvântul gr. kairos (Luca 19:44, Faptele Apostolilor 17:26, Tit 1:3, 1 Petru 1:11). În Biblie nu se pune accentul pe o continuitatea abstractă a timpului ci pe conţinut şi momente date de Dumnezeu în istorie în care timpul are un caracter care este liniar, scopul lui Dumnezeu (care este în afara timpului) este o împlinire a lucrurilor ca să se întoarcă la început de unde a plecat (Grădina Eden, Adam şi Eva înainte de cădere). În biblie se pune accent pe vremuri, momente în care Dumnezeu îşi duce scopurile la îndeplinire. Dumnezeu ca şi Suveran cunoaşte acele vremuri dar nici chiar Fiul când a fost Întrupat nu a cunoscut ziua şi ora împlinirii (Marcu 13:32) cu referire la parousia. Acest aspect se referă la întreaga planetă, la o naţiune sau mai multe dar şi la persoană la singular Psalmi 31:15  Soarta mea este în mâna Ta; scapă-mă de vrăjmaşii şi de prigonitorii mei! Un alt aspect este Eternitatea, în „ebraică există cuvintele ‘ad şi ‘olam care indică un timp îndelungat sau un timp îndepărtat, cum este cel care pune capăt vieţii omului (1Samuel 1:22-28) sau vârsta munţilor (Geneza 49:26). Aceste cuvinte nu pot fi aplicate lui Dumnezeu fiindcă nu este limitata de timp. Psalmi 132:13  Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui şi a zis: 14  „Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit. Absenţa unor limite temporale sunt legate de atributele şi natura lui Dumnezeu de Harul Lui, faţă de poporul ales (Ieremia 31:3, Osea 2:19). În Nou Testament este folosit termenul aion cu referire la durata vieţii unui om sau la un trecut îndepărtat (Luca 1:70) sau viitor (Marcu 11:14). Mai există expresia eis tous aionas ton aionon ( Galateni 1:5), care descrie o serie din perioadele lumii „veci de veci„. „Dumnezeu este descris de asemenea ca fiind activ pro ton aionon, „mai înainte de veci” (1Corinteni 2:7). Dumnezeu este descris ca şi divin şi nemuritor în „ebr. ’olam este folosit în sensul spaţial al „lumii” – vezi traducerea VA a termenului aion, de ex. (Marcu 10:30, Efeseni 1:21).” Dintre toate vremurile Dumnezeu este acela care alege un moment decisiv „S-a împlinit vremea” (Marcu 1:15), există un scop bine definit. Efeseni 1:9  căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, 10  ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.”, era un moment prielnic (2 Corinteni 6:2), pentru Întruparea lui Cristos şi pentru creştini (Efeseni 5:16, Coloseni 4:5). Atenţia se concentrează ulterior pe momentul Morţii şi Învierii lui Isus Cristos (Matei 26:18, Ioan 7:6). Diferenţa de aşteptare a evreului şi a creştinului diferă fiindcă poporul evreu aşteptă o intervenţie esenţială a lui Dumnezeu în viitor pe când creştinii percepe momentul decisiv în trecut „odată pentru totdeauna„. Noi trăim vremurile de pe urmă (Faptele Apostolilor 2:17, Evrei 1:2; 1 Ioan 2:18; 1 Petru 1:20). În Noul Testament există o modificare contemporană, o împărţire a iudaismului într-o epocă prezentă şi una viitoare. De asemenea se prevede un punct de tranziţie dintre cele două vremuri (Faptele Apostolilor 2:17; Evrei 1:2, 1 Ioan 2:18, 1 Petru 1:20). Există pe de altă parte o aşteptare a împliniri sub aspect soteorologic, pe care a făcut-o Cristos, dar şi o aşteptare a lumii din veacul viitor (Efeseni 1:14 Evrei 6:4-6, Galateni 1:4). Ioan spune că deja avem viaţă veşnică, lucru perfect adevărat (Ioan 3:36) şi cu privire la învierea credincioşilor (Ioan11:23-25), dar este o suprapunere a celor două epoci, iar Pavel are şi el vede şi el acest aspect (1 Corinteni 10:11). Au fost creştini care au susţinut că Dumnezeu poate fi cunoscut mai bine prin filozofie, dar se descopere un dumnezeu diferit faţă de Dumnezeul Scripturii. Alţi creştini neagă că Dumnezeu este atemporal, influenţaţi de platonism şi neoplatonism şi că nu se implică în istoria lumii contrazicând conceptul de Imanenţă, un atribut care ţine de natura divină a lui Dumnezeu. „Totuşi, prin doctrina sa despre anticipare NT trece dincolo de o simplă antiteză dintre această lume şi lumea viitoare, dintre „acum” şi „atunci”. Scriptura afirmă că Dumnezeu nu este îngrădit de timp şi spaţiu 1 Timotei 1:17, 2 Petru 3:8  „Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani Sunt ca o zi”. Dumnezeu^[46] este infinit fiind în afara timpului a spaţiului şi nu este limitat de acestea, aspect care ţine de Transecedenţă,   (Isaia 6:1) un alt atribut divin ce ţine de Natura lui Dumnezeu. Există şi alţi termeni, atribute netransmisibile ca omniştienţă, omnipotenţă, omniprezenţă etc. Transcendeţa şi Imananţa^[47] sunt atribute divine care nu sunt date şi omului dar pe de altă parte atributele comunicabile le experimentăm şi noi, dar la nivel mul inferior, uman.^[48] Aceste sunt atribute amintite anterior sunt necomunicabile, dar cel comunicabile ca sentimentul de milă sau dragoste există şi în fiinţa noastră dar la nivel uman, pe când toate atributele lui Dumnezeu sunt la modul absolut. Când vorbim despre Dumnezeu în termeni de esenţă şi substanţă, aceştia sunt practic sinonimi astfel atotesistenţa lui Dumnezeu nu se întemeiază voinţa Lui ci pe natura Sa. El este acela care a adus în existenţă materia, energia, spaţiul şi timpul. Pentru noi care suntem fiinţe limitate este greu de înţeles şi de conceput. Dumnezeu este atât imanent cât şi transcendent prin însăşi realitate Sa, atât Isaia cât şi Pavel vorbesc despre aceste calităţi ale lui Dumnezeu (Isaia 6 şi Fapte 17). Pavel la Atena afirmă atât imanenţa cât şi transcendenţa lui Dumnezeu. (Fapte 17: 24-28 ).^[49] Dumnezeu este o cauză, necauzată şi cum spunea Toma de Aquino „ El este Prima Cauză. Afirmaţia Eu Sunt cel ce Sunt ( Exod 3:14), se compară cu Eu Sunt   din învăţăturile lui Hristos despre Sine (Ioan 8:58).^[50] Dumnezeu se prezintă ca şi o Persoană ce are calităţi naturale care ţin de măreţia Sa şi atribute morale transmisibile legate de bunătatea Sa. Trinitatea există din Veşnicie Dumnezeu Tată, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, egale în esenţa lor. În relaţia cu omul dragostea iese în evidenţă deşi atributele lui Dumnezeu sunt egale, de aceea ne este greu să înţelegem mânia şi dreptatea lui Dumnezeu în contrast aparent cu bunătatea Sa dar trebuie să le acceptăm. Transcendenţa şi Imanenţa lui Dumnezeu sunt două concepte care există într-o permanentă tensiune, cel puţin din punct de vedere uman, deoarece   sunt o caracteristică a aceleaşi persoane. “Iniţial verbul a „a transcede” a însemnat a urca peste, sau a traversa un obstacol. Sensul religios al transcendenţei este acela că Dumnezeu e „dincolo” sau „deasupra” în contrast cu „în interior”.^[51] Au fost multe încercări de a explica Transcedenţa lui Dumnezeu, în toate direcţiile posibile dar fără rezultat. Accentul greşit   aplicat conceptului de transcendenţă,   şterge semnificaţia Dumnezeului creator în lumea naturală. Hegel a căutat să învingă această imprecizie, dar cu un foarte mare preţ pentru reprezentările biblice”.^[52] Eroarea a constat în refuzul de a accepta revelaţia din Scriptură. Biblia dă o imagine clară despre prezenţa lui Dumnezeu, în ambele ipostaze. De asemenea percepţia omului este întunecată din pricina căderii în păcat, iar Biblia ne declară orbi spirituali. Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, Dumnezeu este văzut ca „deasupra lumii” prin faptul că este Creatorul, (Fap.4:24), păstrătorul (2 Petru 3:5-7) şi conducătorul ei (Apoc.10:5-7). Nici o prezentare a   conceptului de Transcendenţă şi   Imanenţă divine nu trebuie să aibă originea în interiorul omului. Dumnezeu este singura sursa a monoteismului etic proclamat de către Moise şi de profeţii evrei. Revelaţia specială prin Cuvânt, profeţiile sau miracolele, inspiraţia Bibliei, Încarnarea Logosului, toate acestea presupun Imanenţa divină (Ioan 1:14). Crezuri teologic ale Bisericii primare afirmă acţiunea iniţiatoare şi răscumpărătoare Imanenţă a lui   Dumnezeu.^[53] Dumnezeu   a coborât printre noi, creaturile care odată s-au răzvrătit, au primit şansa ca prin acţiunea Duhului Sfânt,   să poată comunica iarăşi cu El. Dumnezeu a „împrumutat” limbajul uman, ca omul să aibă posibilitate de comunicare Astfel Moise devine modalitatea prin care Dumnezeu dă Legea poporului Israel (Ex.20:1-17). În   perioada lucrării lui Cristos,   sunt prezentate   trei ocazii în care Dumnezeu a vorbit din ceruri pentru al face cunoscut pe Fiul Său din care redăm una. Marcu 1:10  Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise, şi Duhul pogorându-Se peste El ca un porumbel. Sursa autoritară şi ultimă a mesajului este şi rămâne Dumnezeul Transcendent (Gal.1:11).^[54] Oamenii chiar dacă acceptă conceptul de transcendenţa, îl caută în alte direcţie. Chiar şi Plotin, adeptul transcendenţei în Sus, a ratat ţinta şi nu l-a găsit pe Dumnezeu.^[55] Henry nu este de acord cu Pascal care   foloseşte termenul de „dumnezeul filozofilor” ce desemnează Fiinţa, Absolutul, Cauza Primă, Temeiul, Unul, sau elemente ca Începutul, Sfârşitul, Adâncul, Înălţimea, cu alte cuvinte „Altul”. Termenii în cauză nu coincid în nici un caz cu Dumnezeu din Scriptură.^[56] Conceptul de transcendent din scrierile sale timpurii trece dincolo neoplatonism, ca şi dincolo Augustin, sau reformatori”. La început Barth îl descrie pe Dumnezeu ca Suveranul suprem al lumii, dar apoi el îl detaşează   de orice gândire şi experienţă umană şi spune că nu poate fi cunoscut sub aspect cognitiv. El neagă Transcendenţa lui Dumnezeu, iar misterul, atracţia, fascinaţia faţă de ceva la care omul nu poate să ajungă, nu înseamnă   şi credinţă. În ciuda respingerii seculare, doctrina transcendenţei continuă să fie o atracţie puternică pentru teologia şi filozofia modernă, dar nu orice prezentare a ei poate fi acceptată, ca iluminare constructivă a ordinii eterne. „Recuperarea sacrului, nu e neapărat un câştig total al teologiei biblice.”^[57] Şi în mediul creştin o interpretare greşită a textelor care ne vorbesc despre atributele lui Dumnezeu, lansează credinciosul pe o direcţie falsă, care la rândul ei va genera o închinare falsă. Post-modernismul modern, prin accentul său deformat pe revelaţia universală şi specială, a comprimat întru-n mod vulnerabil discuţia despre divinitatea transcendentă, teologia dialectică şi existenţială au enunţat un „cu totul Altul”, un Dumnezeu diferit de cel din Scriptură. S-a afirmat că descoperirea divină nu comunica nici o lămurire obiectivă valoroasă despre realitatea şi manifestare lui Dumnezeu, ci mai degrabă a deşteptat o atitudine de ascultare. Negarea acestor atribute divine nu aduce beneficii spirituale, ci din contră omul se scufundă în abisurile necredinţei. Transcendenţa şi Imanenţa sunt atribute ale divinităţii care nu se aplică şi omului doar Biblia îl prezintă doar pe Dumnezeu posedând aceste calităţi. Aceste două atribute sunt creionate în paginile Scripturii ca şi calităţi ale unui Dumnezeu Suveran. Omniştienţa^[58] înseamnă că Dumnezeu are o cunoaştere nelimitată, El cunoaşte inima omului şi   evenimentele viitoare. Versetele despre Omniştienţa lui Dumnezeu sunt multe redă doar unul. 1 Ioan 3:20  „ori în ce ne osîndeşte inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, şi cunoaşte toate lucrurile”. Prin cunoaşterea lui Lui nelimitată se califică ca şi conducător şi Judecător peste toate lucrurile, El ştie ce se va întâmpla sau ce s-ar putea întâmpla,   iar omul nu poate ascunde păcatul de El. Psalmi 139:3  Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Un alt atribut este Omnipotenţa ce însemnă că puterea Lui este nelimitată. El îşi duce la îndeplinire voia suverană, Voia Sa povăţuitoare prin care îndeamnă oamenii la pocăinţă şi voia Sa hotărâtoare prin care nimeni şi nimic nu poate zădărnicii planurile Lui. Avem multe exemple biblice Psalmul 115:3 „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea” sau la întrebarea ucenicilor Isus le răspunde „Cine poate atunci să fie mântuit?” (Matei 19.25), Isus spune: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (Matei 19.26). Omniprezenţa înseamnă că Dumnezeu este prezent în toate locurile şi nu ai cum să te ascunzi de El, nefiind limitata de timp şi spaţiu. El a existat înainte de a fi creată lumea, materia timpul, spaţiul pe care le-a adus în fiinţă. „El nu are început sau sfârşit şi nu a fost un timp în care El nu a existat şi nici nu va exista vreun timp în care va înceta să existe Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. Acest atribut divin este legat de Transcendeţa lui Dumnezeu, care este mult peste creaţia Sa şi independent de ea. Omul nu are cum să înţeleagă acest aspect doar ia cunoştinţă de el. Prin Revelaţia Generală (Creaţia şi conştiinţa noastră),  şi Revelaţia Specială (Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Biblia, şi Cuvântul viu al lui Dumnezeu, Isus Cristos), El s-a descoperit omului pentru a ne mântui prin Isus Cristos. Acest atribut se numeşte Imanenţă, iar Dumnezeu se implică în creaţia Sa pentru al duce pe om de la moarte la viaţă. Este absolut necesar să Preţuim timpul^[59]. (Autor Igor Opincă. Fără album, tematica Atenţionări şi Sfaturi, resursă adăugată de Repalov Veaceslav în 20/09/2018). Pentru a medita în linişte, singuri cu Dumnezeu dacă dorim să înţelegem voia Sa cu privire la un lucra sau mai multe, inclusiv la viaţa noastră. Aşa a făcut Isus. Luca 6:12  În zilele acela, Isus S-a dus în munte să Se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu, înainte ca să ia o decizie, a chemat ucenicii şi a ales 12 pe care ia numit apostoli. În viaţa lui Isus se găsesc multe personaje care Isus au stat singuri în rugăciune pentru a afla voia lui Dumnezeu. „Hudson Taylor, un misionar-muncitor tânăr din China” ,el dorea să meargă în teritoriile nu de pe coastă ci în interior şi a renunţat la medicină (1865) şi a început să caute resurse pentru lucrarea de Evanghelizare care a rămas   responsabilitatea sa. În timpul unei plimbări la malul mării i-a venit în gând “Deci, dacă ne supunem Domnului, atunci El este responsabil, ci nu noi! Tu Doamne, Tu poartă de grijă! Mă supun poruncii Tale, sunt slujitorul Tău, merg înainte, Îți las Ție rezultatele”. Din acel moment a primit linişte şi pace. Dorinţele iau fost împlinite şi Dumnezeu ia deschis uşa pentru a vesti Evanghelia. “Alergaţi la Domnul şi la sprijinul Lui, căutaţi necurmat Faţa Lui!” (Psalmii 105:4). De asemenea timpul trebuie Folosit cu înţelepciune^[60]. (Autor Igor Opincă. Fără album, tematica Atenţionări şi Sfaturi, resursă adăugată de Repalov Veaceslav în 20/09/2018) Una din modalități de a oferi Domnului tot ce e mai bun este să-ți folosești cu înțelepciune timpul!  (Efeseni 5:15-16) „Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.” Lumea în care trăim ne influenţează în sensul negativ, nimeni numai are timp şi de multe ori timpul este folosit pentru relaxare odihnă, interese personale sau pentru propria noastră plăcere. Este de datoria noastră să câştigăm bani pentru întreţinerea familiei. Eclesiastul 3:1  „Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui,” dar trebuie păstrat un echilibru şi pentru hrana spirituală de fiecare zi. Pavel vede în Atena că mulţi îşi petreceau timpul pentru a afla noutăţi şi a le discuta (Faptele apostolilor 17:21), iar noi stăm pe internet multe ore, la televizor, la jocuri video, etc.   Astfel se pot foarte bine neglija nevoile duhovniceşti, cădem în plasa Diavolului, iar păcatul ne înfoşoară uşor. Noi suntem aceia care decidem ce este mai important în viaţa de creştin. (1Tesaloniceni 1:2-3)  „Mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi pe care vă pomenim necurmat în rugăciunile noastre; 3  căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Hristos!”. Din această pricină trebuie să ne punem întrebare ce face zilnic. „“lnclude graficul meu zilnic, citirea Bibliei, cugetarea asupra Cuvântului Lui Dumnezeu și rugăciunea?” (Psalmii 77:12, 1 Tesaloniceni  5:17). Sau alt aspect „“Îmi pun timp deoparte pentru a mă pregăti, pentru întrunirile creștine? Încurajez la ele pe alții, susțin pe cei slabi, mângâi pe cei cu inima slabă?” (Psalmii 122:1, Evrei 2:12). O altă întrebare este dacă pot să schimb o direcţie sau o împrejurare pentru a vesti Evanghelia celor pierduţi 1 Tesaloniceni 1:9  „Căci ei înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut, şi cum de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat, 10  şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare”. Sau poate din păcate sunt un credincios pasiv, care este consumator de programe bisericeşti, aspect deosebit de grav. „Doamne! Ajută-mă să folosesc în cel mai bun mod timpul, pe care mi l-ai dat, în aceste zile rele! În numele Lui Iisus Hristos te rog, amin.” De asemenea avem exemple când în timpul luptei noastre fizice sau spirituale trebuie să Nădăjduim în Domnul^[61](Autor: Igor Opincă  |  Album: fără album  |  Tematica: Atentionari si Sfaturi  Resursa adăugata de Repalov Veaceslav in 27/08/2018). În Vechiul Testament găsim pe fii lui Rubem din seminţia lui Manase, oameni intruiţi şi viteji care au făcut mers la război împotriva hagareniţilor, cu Ietur, cu Nafiş şi cu Nodab. Ei au câştigat pentru că în timpul bătăliei au strigat către Domnul, au crezut în El şi au fost ajutaţi (1Cronici 5). De aceia şi creştinii în momentele de cumpănă nu trebuie să ne bizuim doar pe noi înşine ci să apelăm prin rugăciune la Dumnezeu. Făcând acest lucru recunoaştem putere şi măreţia lui Dumnezeu şi faptul că depindem de El. Psalmul 127:1 este scris: “Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte”. Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne pregătim armura pentru luptă Efeseni 6:11 –18  Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea pept împotriva uneltirilor diavolului. 12  Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti……18  Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii. „Tată ceresc! Iartă-mă pentru momentele, când m-am încrezut în mine, m-am bizuit pe abilitățile mele, experiența personală sau posibilitățile altor oameni. Ajută-mă să experimentez  sărăcia în duh, și dă-mi o nevoie profundă pentru binecuvântarea Ta, pentru ca să fiu prudent și pentru toate mulțumitor”.

 6). PĂCATUL CARE AMĂGEŞTE. 2 Corinteni 11:3  Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos. Isus Cristos a lăsat ucenicii în lume, Biserica ce a luat naştere la Rusalii şi este tot în lume, dar Până la seceriş^[62], vrăşmaşul a semănat şi neghină, iar grâul şi neghina cresc împreună. Se face politică bisericească, poliţie bisericească, politică eclesială pe care uni creştini o numesc „dragoste faţă de fraţi” sau „Fund raising” – unduirea sub bătaia vântului”. Pentru unii creştini sponsorul din America sau alte părţi este numi sperietoare de ciori. Ea   nu este frumoasă dar e utilă, ori Cuvântul lui Dumnezeu spune „După faptele lor îi veţi cunoaşte.” O dogmă religioasă nu te face să te simţi împlini, dar în biserici mulţi se mulţumesc cu vorbe fără conţinut ei sunt credincioşi fără evlavie. (2 Petru 2:15-17)  Oamenii aceştia Sunt nişte fântâni fără apă, nişte nori, alungaţi de furtună: lor le este păstrată negura întunericului. Isus spune cu privire la neghină şi grâu. Matei 13:30  Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grînarul meu.” Un alt aspect este să vedem oamenii, dar bârna din ochii noştri îi acopere Luca 6:41  De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bîrna din ochiul tău?, ce este un pericol evident pentru credincios, dar nici singurătatea nu este bună fiindcă nu mai există aspectul părtăşiei. Dumnezeu a pus credincioşii şi Biserica în lume, dar sub călăuzirea Duhului Sfânt, iar noi trebuie să fim firul de grâu care să facă rod iar problema neghine este rezolvată de îngeri Matei 13:39  Vrăjmaşul, care a semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, Sunt îngerii. 40  Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Iar acest lucru se va întâmpla la seceriş. (M. Teor). Sunt mute aspecte în viaţa credinciosului, între-un fel se îmbracă pentru serviciu, altfel pentru a merge la biserică şi altfel când se duce la relaxare şi să facă Poze pe plajă^[63]. Acolo păcatul este o primejdie şi mai mare   iar păcatul pândeşte la uşa inimi noastre. Printre alte lucruri, există un fotograf ce are siluete umane sau alte forme din carton, pe faţă erau desenate frumos, aveau o gaură în care cel care voia să facă poza îşi băga capul şi scotea poza respectivului dar cu alt trup. Din păcate pe spate cartoanele erau murdare şi trebuia să te speli serios ca să fiii curat. Deşi poza era frumoasă nu-ţi ieşea din minte murdăria de pe spatele cartonului. Dacă stăm în faţa unei oglinzi şi unii fac des acest lucru, ne vedem frumoşi, dar există o mască în spate iar întrarea se pune „ce masca să ne punem azi, cum să ne ascundem mai bine… Să ascundem, ce? De cine? Până când vom purta poza făcută la mare?”. Sunt persoane care au albume întregi cu astfel de poze, cu imagini bune dar în spate se ascunde murdăria mai ales la cei tineri care sunt mai vulnerabili şi vine o zi în care cei care îl cunosc spun „Păcat de el!” spun oamenii mari şi importanţi din jur. „Păcat de el!” spun Este o realitate a momentului faptul că Biserica a fost infectată^[64] (Autor A,W. Tozer, album Credinţa dincolo de raţiune, Tematica Meditaţii, resursă adăugată de flori dinamarcieni în 15/01/2015). „Niciodată în istorie nu a fost o vreme în care oamenii să fie buni, dar au fost timpuri când oamenilor le-a fost ruşine de răutatea lor”. Astăzi acele timpuri au trecut, creştinismul a degenerat, se fac glume despre căile păcătoase ale firii, multe roade fireşti se găsesc în inima credinciosului şi a bisericii care le tolerează, etica noastră biblică lasă foarte mult de dorit, dar unii rând şi se amuză de acest aspect, în momentul în care filozofia morală a unei întregi generaţii devine aşa iar „credincioşii” şi oamenii îşi expun şi admiră răutatea şi putreziciunea din inimă, doar pentru a fi lăudaţi, alţii în mas – media, dar Dumnezeu nu-şi va opri mânia Sa, dar şi noi cei în cauză vom putrizi din interior. „Dacă aceasta e tot ce putem vedea, aş spune:  „Slavă lui Dumnezeu pentru Mireasa pură a lui Hristos care oglindeşte lumina Lui în toiul acestui întuneric actual!”  Din păcate Biserica^[65] în loc să plutească deasupra aceste lumi în loc să fie curată, barca este fisurată iar apa murdară a lumii pătrunde în ea. Deşii   creştinii văd standardele morale ale bisericii locale din care fac parte majoritatea nu se simt deranjaţi de acest lucru. Influenţe din biserică şi din lume sunt aşa de mult împletite, încât este greu să le deosebeşti una de alta. Ca şi pe timpul lui Ioan cei care conduc sunt foarte convinşi că totul este bine, bisericile au şi ele o tradiţie chiar dacă negăm acest lucru, iar în biserică trebuie „să ne simţim bine”, dar se pune întrebarea Dumnezeu este acolo ? Isaia 6:5  Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”. Bisericile au o caracteristică a unui pustiu, afară de vorbe şi programe religioase nu mai găseşti nimic acolo. Convertiţii dacă există sunt „la inutilitatea şi goliciunea unei biserici compromise”, nu pot fi mai buni decât conducătorii sau biserica locală. Dacă ar apărea un Ioan al zilelor noastre biserica ar fi tulburată dacă nu şi mai rău. „În comparaţie cu ceea ce ar trebui să fie o biserică, cât de multă dezordine este în vieţile noastre – dezordine spirituală în vieţile şi inimile noastre! Câtă risipă este!”. Referinţa se face la risipa darurilor pe care Dumnezeu le-a pus în noi, a abilităţilor noastre, a timpului şi a vieţii fiecărui dintre noi. Ne este greu să recunoaştem starea în care se află creştinismul actual, sau starea noastră de creştini, inima noastră este o „ grădină sau o pustie”, iar dacă este un pustiu, nimic nu ajunge la o maturitate în Cristos.  „Te întreb, ce îi vei arăta Domnului ca urmare a slujirii tale?  Cât este de tragic ca un om să fi fost „născut din nou” şi totuşi, să nu aibă roadă pe care să o prezinte pentru credinţa lui creştină.  Cât este de tragic să-ţi trăieşti viaţa fără să fi făcut ceva cu adevărat pentru Hristos!” Trebuie să ne ferim de păcat şi să avem o ţintă clară Evrei 12:1  Şi noi, deci, fiindcă Suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice pedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte”, în caz contrar ne amăgim singuri. Sunt mute aspecte în viaţa credinciosului, între-un fel se îmbracă pentru serviciu, altfel pentru a merge la biserică şi altfel când se duce la relaxare şi să facă poze pe plajă. .Din cauza căderii omului în păcat, moartea devine o realitate şi întreaga creaţia a fost supusă morţii. Mor plantele, animalele, orice fel de vieţuitoare a pământului şi „Întreaga creație geme” (Romani 8.22, NTLR),. Ea aşteaptă momentul în care Cristos să o elibereze de efectele morţi. Nimeni nu poate scăpa de moarte . „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6.23), dar şi mai rău dacă omul moare şi nu s-a împăcat cu Dumnezeu, vom experimenta moartea veşnică, adică Iadul. Un alt efect al căderii este scopul pentru care am fost creaţi, acela de al glorifica pe Dumnezeu^[66] şi să ne bucurăm pentru totdeauna. (Romani 11:36, 1 Corinteni 6.20, Psalmul 86.9). Dragostea noastră faţă de Dumnezeu este esenţa eticii, moralităţii şi a bunătăţii. Ceea ce este contrar este alegerea sinelui suprem, egoismul, din care rezultă celelalte fapte nelegiute care se fac împotriva lui Dumnezeu. David recunoaşte acest lucru. Psalmi 51:4  „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în Hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta”. În esenţa lui păcatul este o întoarcere spre sine a omului aspect confirmat de viaţă în care ne ascundem eşecurile, le minimalizăm, dar umblăm după favoruri speciale şi ne lăudăm cu realizările noastre. Suntem foarte atenţi la nevoile şi dorinţele noastre în timp ce ignorăm nevoile celor din jurul nostru. Ne punem noi pe „tronul” vieţii noastre în timp ce „uzurpând   Tronul şi rolul lui Dumnezeu”. În momentul în care Adam a ales să nu mai asculte de Creator, el şi-a pierdut inocenţa şi a atras asupra lui pedeapsa morţii fizice şi spirituale, iar mintea ia fost întunecată de păcat. Aşa se întâmplă şi cu păgânii : „Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate.” (Romani 1.28). Ei nu mai pot să vadă lumina Evangheliei lui Cristos. Isus afirmă „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12.46). Pavel aminteşte şi el acest lucru „Odinioară eraţi întuneric; dar acum Sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi, deci, ca nişte copii ai luminii.” (Efeseni 5.8) Scopul mântuirii este „ca să le deschizi [necredincioșilor] ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Fapte 26.18). Prin cădere s-a generat o stare de depravare, iar oamenii sunt însemnaţi cu „fierul roşu” în cugetul lor (1Timotei 4:1-2)  „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, 2  abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor”. În   acestă stare mintea nu mai este capabilă să discernă şi să aleagă voia lui Dumnezeu Romani 1:21 „fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. 22  S-au fălit că Sunt înţelepţi, şi au înebunit”, ori o minte întunecată de păcat nu va recunoaşte niciodată Harul divin. Romani 8:7  „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună”.  Doar Duhul Sfânt poate convinge omul de păcat şi îl poate regenera din starea de cădere. Dumnezeu din dragoste pentru noi şi-a Trimis Fiul pe Cruce că să facă Ispăşirea pentru întreaga omenire, făcând astfel posibilă împăcarea omului cu Dumnezeu şi să aibă împreună cu El viaţa veşnică. „Ceea ce s-a pierdut la Cădere este recuperat la cruce.” Un alt aspect şi rezultat al căderii este Utilitarismul^[67] o altă formă în care omul îl respinge pe Dumnezeu, iar esenţa este conceptul de plăcere sau durere la modul propriu. Orice lucru este „bun” dacă se măreşte plăcerea şi durerea se reduce durerea, fiind o filozofia a rezultatelor centrată pe om. Este o filozofie de tip hedonist, iar ca origine utilitarismul poate fi urmărit înapoi în timp până la Epicur filozof grec în Grecia antică „Diogenes^[68] Laertios menționează 40 de titluri din opera lui Epicur, remarcabile prin claritatea și accesibilitatea stilului și a limbii. Până la noi au ajuns 3 scrisori, Catheismul celor 40 de sentințe (Kyriai doxai) și fragmente disparate din restul operei, în primul rând din cea mai importantă dintre lucrările sale, Peri physeos (Despre natură). Filosofia lui Epicur este construită din trei părți: Kanonika (Logica), necesară pentru distingerea adevărului de fals, Physika (Fizica), ce propune o explicație filosofică a naturii şi Ethika (Etica), ce tratează despre condițiile vieții fericite. Ordinea acestor trei părți este importantă, ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt scopul filozofiei, care are ca fundament fizica, ea oferă, grație canonicii, cunoașterea naturii, care îi va permite înțeleptului să fie fericit”. Ca şi şcoală de gândire   actuală utilitarismul este atribuit lui Jeremy Bentham, filozof britanic. Utilitarismul are probleme pentru că se concentrează doar pe rezultate. Biblia^[69] ne învaţă că omul se uită la ce izbeşte privirea dar Dumnezeu se uită la inima omului ” (1Samuel 16.7). O faptă bună făcută cu intenţie rea nu este plăcută lui Dumnezeu, ori toţi trebuie să ne înfăţişăm în faţa lui Dumnezeu pentru judecată. O altă problemă a utilitarismului este o concentarea pe plăcere în opoziţie cu ce este cu adevărat bine„. Potrivit Bibliei, Dumnezeu dă definiția pentru ce este bine (Psalmul 86:5, 119.68) și devreme ce Dumnezeu nu Se schimbă (Iacov1.17), nici definiția binelui nu se schimbă ea este obiectivă, nu subiectivă. Bunătatea este un atribut divin, dat parţial şi oamenilor, iar dorinţele omului au fluctuaţii cu trecerea timpului şi riscăm să avem doar plăcere uitând de bine sau fapte bune.. „un exemplu sunt „persoanele dependente de droguri, care experimentează droguri din ce în ce mai puternice, ca să obțină aceeași senzație”. A treia problemă este evitarea durerii care nu este rea întotdeauna în sine, (o operaţie care te vindecă) iar omul învaţă din greşeli. A fugii de durere este o naivitate, fiindcă Dumnezeu este interesat de sfinţenia noastră mai mult decât fericirea pe acest pământ. (Leviticul 11:44, 1 Petru 1:15-16). De asemenea Biblia ne spune că trebuie să avem bucurie când trecem prin încercări. (Iacov 1.2-4), ele duc la a fi perseverent în credinţa noastră. La suprafaţă utilitarismul apare frumos, şi chiar aşa ? cine doreşte cu adevărat să sufere, dacă nu se poate şi cine nu ar dori să uşureze suferinţa oamenilor, ca   exemplu medici dar se poate şi fără suferinţă care nu este obligatorie (Evrei 11:33-35). Biblia ne arătă că există ceva mai mult decât viaţa pe acest pământ, iar cine trăieşte doar pentru viaţa de pe pământ va fi dezamăgit (Matei 6:19). Pavel aminteşte şi El faptul că necazurile de pe pământ nu pot fi comparate cu gloria viitoare (2 Corinteni 4:17), iar ce este acum este trecător „Ținta noastră trebuie să fie maximizarea gloriei din cer, nu viața noastră de pe pământ”. Neîmplinirea omului este că fiecare are în el Un gol în forma lui Dumnezeu^[70] , ce nu poate fi umplut cu surogate. Această idee este susţinută că orice persoană are în el , un spaţiu „gol în sufletul/duhul/viața sa care poate fi umplut doar de Dumnezeu, numit de noi „Golul în forma lui Dumnezeu” aspect ce se referă la faptul că inima omului doreşte şi sufere prin natura lui spre altceva, transcendent iar Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei (Eclesiastul 3:11), iar această dorinţă, acest gol poate fi umplut numai de Dumnezeu. Oameni ignoră acest gol şi încercă să îl umple cu altceva, ori prorocul spune condiţia inimi noastre. Ieremia 17:9 „Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”. La fel spune şi Solomon „Iată cel mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeași soartă au toți. De aceea și este plină inima oamenilor de răutate și de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc…” (Eclesiastul 9:3, 5:10  „Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată din argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea. Şi aceasta este o deşertăciune!” Noul Testament întăreşte această idee „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună” (Romani 8:7) şi Dumnezeu îi judecă, totuşi oamenii nu se supun (Romani 1:18-22), şi se închină la altceva decât la Dumnezeu. Există tot felul de surogate ca afaceri, sport familie, etc, dar   oamenii rămân neîmpliniţi fiindcă golul rămâne şi nu se poate înlocuii cu altceva decât cu Dumnezeu. Pe termen scurt omul poate fi fericit, dar Solomon afirmă că toate lucrurile că toate lucrurile sunt deşertăciune, fapt ce ne indică că a umblat după astfel de lucruri dar omul a rămas neîmplinit. Cine cunoaşte viaţa lui Solomon înţelege despre ce este vorba, iar la încheierea învăţăturilor lui afirmă „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Eclesiastul 12:13). Doar dacă ai o relaţie personală cu Dumnezeu acest gol se umple şi omul respectiv se simte împlini, fiindcă are părtăşie cu Creatorul lui. Aşa a fost atunci şi tot aşa este şi azi, iar oamenii se amăgesc singuri. Din păcate destinaţia finală este Iadul.

7). ŞOAPTA DIN GRĂDINĂ poate îmbrăca multe forme şi a început de la Adam şi Eva (oare a zis Dumnezeu?), şoaptă ce răsună şi azi la urechea credinciosului una din ele este Aroganţa umană^[71] (Autor Ştefan F. Tohatan, fără album, tematica diverse, resursă adăugată de stohatan în 05/05-2008). Unul dintre motivele pentru care omul se opune lui Dumnezeu este aroganţa umană^[72], iar un exemplu foarte cunosc fiind exemplu Titanicu-lui, în care peste 1500 de oameni au murit în apele reci din oceanul Atlantic, vaporul despre care oamenii au spus că „nici Dumnezeu nu-l poate scufunda”. Condiţiile de navigaţie şi viteza erau nepotrivite, pentru o cursă transatlantică. El s-a lovit (zgâriat) de un aisberg, sub linia de plutire, apa a năvălit cu putere, vasul s-a înclinat şi apoi s-a rupt în două s-a scufundat luând cu el vieţi umane. Supravieţuitoare care era atunci doar o copilă a concluzionat şi ea despre Titanic „”…. un monument al arogantei umane…” Din păcate aroganţa umană nu se reduce la dezastre maritime sau aeriene, sau alte calamităţi ale naturii,   ci şi faptul că pentru că mândria   ia costa pe mulţi oameni veşnicia respingând cuvântul lui Dumnezeu.. Isus avertizează faptul că trebuie să fim smeriţi. Matei 18:2 : „Isus a chemat la El un copilas, l-a pus in mijlocul lor si le-a zis: ” Adevarat va spun ca daca nu va veti intoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu nici un chip nu veti intra in Imparatia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca un copilas, va fi cel mai mare in Imparatia cerurilor”. Din nefericire majoritatea oamenilor merg pe ideea că „Motto-ul nostru este „Pot sa mă descurc singur”. Acest lucru este o înşelăciune, ei fac o evaluare greşită, cea corectă o face Dumnezeu. Dumnezeu şi declară, Romani 3:10  după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar 11  Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.” Nu suntem pregătiţi pentru impact, cu sfinţenia lui Dumnezeu, avem impresia greşită că nu ne vom scufunda, dar ne pândeşte pericolul unei tragedii veşnice. Diavolul stă la pândă 1 Petru 5:8  Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Există multe feluri de mândrii, ca mândria religioasa, mândria unui nume, mândria unei imagini a unui prestigiu, mândrie spirituală etc… care ne împiedică să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. Isaia 2:12  Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat: Apostolul Pavel ne spune că nu se poate să ne descurcăm singuri. Romani 5:6 Pavel spune „…pe cand eram noi inca fara putere, Hristos, la vremea cuvenita a murit pentru cei nelegiuiti…pe cand eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi…”. Dar avem această veste bună că Isus Cristos a murit pentru noi, ca şi Jertfă pentru păcat, fiindcă plata păcatului este moartea. Dumnezeu în dragostea Sa a trimis pe Fiul Său să moară pentru noi, l-a Înviat din morţi, iar noi suntem chemaţi nu cu sentimente de atotsuficienţă de sine sau aroganţa umană ci să admitem cu nu avem posibilitatea de a ne mântui singuri şi Cristos este singura noastră speranţă pentru o viaţă vecinică sus în cer. Trebuie să renunţăm la eu-l personal care ne creează aşa de multe probleme spirituale şi să privim la Isus. Evrei 12:2  Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Prin credinţa în El, suntem feriţi de judecata lui Dumnezeu şi trecem direct de la moarte la viaţă. „Domne ajută necredinţei mele” (Stefan Tohatan). Atunci când refuzăm a crede în Dumnezeu ne facem zeităţi după chipul şi asemănarea noastră, aşa cum s-a făcut în vechime de păgâni sau cum se face astăzi într-o lume care se crede avansată şi se poate vorbi de Zeii vechi şi noi^[73] care ne stăpânesc viaţa. În trecut   Efesul era un important oraş din imperiul Roman, avea ca şi zeiţă pe Artemis la greci şi se numea Diana la romani, cu temple, preoţi jertfe, etc. Templul zeiţei Artemis era considerat una din cele şapte minuni ale lumii din antichitate, loc de pelerinaj, dar era şi o sursă de venit deloc neglijabilă a oraşului. Exista o bancă comercială, din care se împrumutau chiar şi împăraţii, acolo totul era de vânzare. În plan spiritual mântuirea se obţinea uşor, prim cumpărarea de mici statuete din argint ce înfăţişau pe Artemis sau templul. Desfrânarea era la modă dar şi mai rău, existau taverne, şi hanuri, iar prostituatele îşi vindeau trupul, „sexul fiind considerat drept act de închinare”. În acest loc apostolul Pavel vorbeşte despre un Zeu nou, Isus Cristos, şi a scandalizat oraşul pentru prin vestirea Evangheliei lui Cristos, predica falimentul celor care confecţionau idoli. Astfel „exorcişti şi vrăjitori, argintari, prostituate şi bancheri, toţi ar fi ajuns în şomaj tehnic dacă urmau învăţătura sa. Argintarul Dimitrie a aţâţat norodul la răscoală, „Mare este Diana Efesenilor!” dar a fost potolit de logofătul cetăţi, iar de acolo Pavel a plecat în Macedonia. Din păcate şi astăzi avem acelaşi fenomen prin care „micii demoni”, ne ajută să uităm de Cuvântul lui Dumnezeu şi au apărut tot felul de idoli moderni, ei sunt mai mult sau mai puţini vizibili, dar fac acelaşi rău. Ei sunt frumoşi la prima vedere, îmbracă diferite forme, puterea banul, sexul, sau altele şi le avem în inimă şi minte   zilnic în locul lui Dumnezeu. A fost o zi în care Isus Cristos atârnat pe Cruce, a iertat un tâlhar, dar Isus privea şi în viitor şi aşteptă ca noi să privim la El pentru a primi iertare şi împăcare cu Dumnezeu. „Isus Cristos este totul”, sau nimic şi este înlocuit cu idoli   puşi în locul lui Dumnezeu „familie, casă, masă, jocuri video, muzică, pornografie, internet, filme, prieteni, cărţi, baruri, cumpărături, iubit(ă), somn, maşină, cruciuliţa, Kenvelo, fitness, biserica, arta, cariera, avere, televizor, cafea, zâmbete şi lacrimi, o viata căldicică şi o mântuire ieftină”. Întrebarea care este valabilă pentru noi este „Pe ce altar arde jertfa ta de zi cu zi?”. Romani 12:1  Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. (Marius Bădescu). În învăţătura creştină etica şi starea credinciosului este dictată şi văzută de Dumnezeu, dar asistăm la aspecte deloc plăcute în plan moral.   Avort rasism discriminare sexuală şi Cristos^[74]. (Autor Jhon Piper, album, tematică diverse adăugată în 22/06/2007, sursă originală http://www.desiringgod.org/). Faptul că există rasism discriminare, rase umane sau alte forme false care ne despart vine în contradicţie cu Isus Cristos care vede egalitatea dintre oameni făcuţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,   Ymago Dey. Galateni 3:28  Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus. Atunci când ne referim, la discriminare sexuală, căsătorii interasiale, sau avort, de cele mai multe ori sunt respinse, pentru că fiecare „rasă” se consideră dominantă. Copiii rezultaţi din căsătoriile dintre albi şi negri afro-americani, sau albi şi asiatici, nu sunt suficient de albi şi aduc ofensă rasei „superioare”. Mai există un aspect la fel de monstruos în care fetiţele sun omorâte în mod sistematic de-a lungul istoriei fiind considerate inferioare bebeluşilor de sex masculin. Dar şi în multe civilizaţii, copiii care erau slabi şi nu erau apţi de luptă erau zdrobiţi de stânci sau lăsaţi să moară de foame (spartanii). Dacă e să definim termenii de „discriminare sexuală, tot aşa este definit şi rasismul, se acceptă că există diferenţe între sexe, ele sunt semnificative, dar sunt complementare şi se face o sumă a calităţilor şi valorilor dintre bărbaţi şi femei, fiindcă este la fel de bine să ai o fetiţă sau un băiat, fiindcă ambii au valoare în ochii lui Dumnezeu. Toţi sunt păcătoşi şi pentru toţi a murit Cristos şi reflectă meritul lui Dumnezeu în mântuire în egală măsură. Dumnezeu caută lideri smeriţi pentru familiile lor şi lideri sprituali în biserici. Lucrul cel mai rău este avortul fiindcă răneşte „rãneşte femei, rãneşte prunci, rãneşte bãrbaţi, rãneşte societatea, şi îi aduce dezonoare lui Dumnezeu” Milioanele de avorturi din lume sunt un rezultata al rasismului şi a discriminării sexuale. Dacă ne întoarcem la poporul evreu, după moartea lui Iosiv, egiptenii au luat cele patru mãsuri radicale progresive în (Exod 1:1-22). Gruparea etică dominantă erau egiptenii care au luat măsuri esenţiale şi radicale împotriva etniei lui Israel. Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat care nu l-a cunoscut pe Iosiv, iar faraonul afirmă că „Iatã cã poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi”, ei nu erau egipteni, erau o altă etnie, aveau o altă cultură, se înmulţeau, fapt ce însemna o ameninţare pentru egipteni. Împotriva acestei ameninţări s-au luat măsuri indirecte ca a. Egiptenii iau făcut sclavi Exod 1:11-12. „Şi au pus peste ei isprãvnicei, ca sã îi asupreascã prin munci grele. Astfel a zidit el cetãţile Pitom şi Ramses, ca sã slujeascã de hambare lui Faraon. Dar cu cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea; şi s-au scârbit de copiii lui Israel„. Acestă măsură^[75] nu a adus la rezultatele aşteptate. b. Egiptenii au făcut robia mai grea. Exod 1:13-14. „Atunci Egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au fãcut viaţa amarã prin lucrãri grele de lut şi cãrãmizi, şi prin tot felul de lucrãri de pe câmp; şi în toate muncile acestea pe care-i sileau sã le facã, erau fãrã nici un pic de milã”. c. Împăratul dă poruncă ca moaştele evreilor să ucidă toţi copiii de parte bărbătească. Exod 1:15-16. „Împãratul Egiptului a poruncit moaşelor Evreilor, numite una Şifra şi cealaltã Pua, şi le-a zis: „Când veţi împlini slujba de moaşe pe lângã femeile Evreilor, şi le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacã este bãiat, sã-l omorâţi; iar dacã este fatã, s-o lãsaţi sã trãiascã„. Ca şi ţintă era o reducere a numărului de bărbaţi, dar moaştele au refuzat să îndeplinească acestă poruncă, iar împăratul trece la o altă măsură şi mai drastică. d. Faraonul porunceşte ca copiii evrei de parte bărbătească să fie ucişi. . Exod 1:22. „Atunci Faraon a dat urmãtoarea poruncã la tot poporul lui: Sã aruncaţi în râu pe orice bãiat care se va naşte, şi sã lãsaţi pe toate fetele sã trãiascã”. Măsura nu a dat roadele scontate fiindcă la ieşirea poporului din Egipt erau 600 000 de mii de bărbaţi în Israel. Se pot face câteva observaţii cu privire la situaţia de atunci şi acum în privinţa avorturilor. a La început faraonul a practicat infanticidul mascat, care comparat cu ce se face astăzi nu există nici o diferenţă de ordin moral. b. Infanticidul   mascat a fost selectiv, fiind ucişi doar băieţii, acest lucru se întâmplă şi azi din diferite motive sau în perioade diferite. c. Infanticidul a fost impus de din motive etnice „să faceţi acest lucru numai evreilor”. Azi există un sait pe internet denumit Purificarea Etnică în care prin jocuri video alergi prin ghetou împuşti negrii şi evreii care sau ascuns şi dacă poţi îi arunci în aer. d. Dumnezeu a răsplătit faptul că moaştele au călcat porunca împăratului. „Dar moaşele s-au temut de Dumnezeu şi n-au fãcut ce le poruncise împãratul Egiptului: ci au lãsat pe copiii de parte bãrbãteascã sã trãiascã. Împãratul Egiptului a chemat moaşele şi le-a zis: „Pentru ce aţi lãsat pe copiii de parte bãrbãteascã sã trãiascã?” Moaşele au rãspuns lui Faraon: „Pentru că femeile Evreilor nu Sunt ca Egiptencele; ele Sunt vânjoase şi nasc înainte de venirea moaşei.” <> Dumnezeu a fãcut bine moaşelor; şi poporul s-a înmulţit şi a ajuns foarte mare la numãr. Pentru cã moaşele s-au temut de Dumnezeu, Dumnezeu le-a fãcut case.” e. Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat vedem Scriptura ne dă o înţelegere a rãutãţii şi atrocitãţii infanticidului mascat, şi anume avortul. El este un rezultat al rasismului şi discriminării sexuale. Ne întoarcem şi vom da exemple despre Avort şi discriminare sexuală şi la alte popoare, unul din exemple este   Maharashtra. ”Într-un spital, în perioada iunie 1976 – iunie 1977, 700 de indivizi au încercat stabilirea prenatalã a sexului copilului. Din aceşti fetuşi, s-a stabilit ca 250 să fie de sex masculin iar 450 de sex feminin. În timp ce toţi fetuşii de sex masculin au fost pãstraţi în viaţã, 430 din cei 450 de fetuşi de sex feminin au fost avortaţi. (Miller 1985)”. În China şi în India asemenea sau dat legi pentru restricţionarea avortului în scopul selecţiei, dar practicile continuă. ”China a întărit legile cu privire la numărul de copii pe care îi poate avea un cuplu casatori…făcând astfel şi mai clar de ce [avortul pentru selecţia sexului] şi infanticidul copiilor de sex feminin a devenit atât de relevant… Într-adevăr se poate observa o creştere alarmantã a numărului de sate atât din India cât şi din China cu urmãtoarea caracteristicã, exprimatã astfel prin gura unui sãtean local: „Anul trecut s-a nãscut o singurã fatã în satul nostru – toţi ceilalţi au avut bãieţi” (Kristof 1993, 1)”. Sătenii nu e arată preocupaţi ce se întâmplă peste 20 de ani când băieţii îşi vor căuta neveste ci îi interesează cine să îi ajute la munca câmpului şi nici cine va continua spiţa de neam. Fetiţele care sunt avortate în ţările vestice, cu efect negativ, este o practică care creşte în dimensiune, iar argumentul persoanelor implicate nu are justificare. Mişcarea feministă este pro-avort în mod declarat dar în mod ciudat nu se opun selecţiei naturale a sexului „din moment ce fetiţele sunt aproape întotdeauna avortate”. Un alt aspect este avort şi rasism, şi denumim aşa pentru că „Planned parenthood”, este o organizaţie cu cele mai multe avorturi din SUA, fondată de Margaret Sanger, care este o rasistă. Împotriva acestei practici Corinne Cords, membrã a bisericii Betleem,   a făcut o lucrare pro-viaţã^[76] numitã „Self Evident Truth” Ea a studiat implicaţiile rasismului a lui Margaret Sanger în „Planned Parenthood”, iar Randy Alcorn a fãcut acelaşi lucru în editorialul sãu „Eternal Perspectives”. Un^[77] alt personaj Sangers ia susţinut pe eugenişti (eugenetica, „rasa pură a fost practicată şi de nazişti), el s-a declarat în favoarea sterlizării preferenţiale pentru a reduce numărul de negrii. „Marvin Olasky spune: că „<>” lui Margaret Sanger din anii 1930 a fost mult lãudată pentru munca depusã în răspândirea contraceptivelor în rândul celor de care eugeniştii se temeau cel mai mult.” Din datele şi sursele obţinute Planned Parenthood” nu a renunţat la acestă practică, o industrie care a ucis peste 10 000 000 de copii negi din 1973 încoace. Numai rasiştii se bucură de această statistică îngrozitoare. Astfel „Populaţia afro-americanã din America reprezintă 14% din întreaga populaţie. Dar bebeluşii afro-americani reprezintă 33% din totalul vieţilor pierdute prin avort (74% în Washington DC, 62% în Mississippi, 52% în New York City, 50% în Georgia”. Nu se poate afirma că   nu este genocid. De   asemenea avortul pentru minorităţi nu a avut un efect şi „nu va sluji cauzei egalităţii la fel de mult cum slujeşte cauzei supremaţiei celor de culoare albă, a celor sănătoşi şi bogaţi”. Crima tot crimă rămâne, dar Dumnezeu a dat viaţă şi nimeni nu are dreptul să ia viaţa altei persoane, în cazul nostru fiind bebeluşii. Aceste fapte au fost O provocare pentru creştinii afro-americani de a conduce, dar care ar trebui să se dezmeticească şi să conducă această ţară, fiindcă avortul este tot aşa de rău ca şi cum ai fi sclav. Mulţi albi nu s-au implicat în mişcarea pro – viaţă, fiind indiferenţi la prejudecăţile rasiale, tot aşa cum mulţi lideri nu au mai crezut în divinitatea lui Cristos. Dacă lucrurile bune, Scriptura se adună, tot aşa se întâmplă cu ce este rău şi care te desparte de Dumnezeu. „Oh, mai degrabă sã dãm mâinile – negri, albi, asiatici, hispanici, indieni – şi sã spunem împreunã cu glas rãspicat: este o cale mai bunã spre libertate decât cea a uciderii pruncilor!”. Ne întoarcem în Egipt la momentul uciderii copiilor când se naşte Moise, care urma să fie eliberatorul poporului Israel, Dumnezeu în suveranitatea Sa are grijă de Moise care creşte la curtea faraonului şi scoate poporul din Egipt, el fiind salvatorul unui viitor popor. Cu mult mai mult s-a Născut Isus Fiul lui Dumnezeu care este salvatorul lumii întregi, El a supravieţuit uciderii pruncilor din Betleem, a trăi o viaţă desăvârşită a Murit şi a Înviat din morţi pentru ca noi să avem o mântuire veşnică. Calea spre cer este Isus Cristos. O altă întrebare este Ce spune Biblia despre avort?^[78]. Ea nu abordează în mod specific problema avortului, dar după cele spuse anterior este pro-viaţă prin anumite texte care reflectă din plin acest lucru. Ieremia 1:5  „Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.” De asemenea Psalmul 139: 13-16, ne arată implicarea activă a lui Dumnezeu în formarea bebeluşilor înainte de a se naşte. La fel în cartea (Exodul 21:22-25), cel care provoacă moartea unui copil când femeia este însărcinată primeşte aceeaşi pedeapsă ca şi când comite o crimă. Dumnezeu consideră copilul nenăscut o fiinţă umană. David afirmă şi el. Psalmi 139:13  Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Omul este făcut după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26-27; 9:6). iar a ucide este o ofensă adusă lui Dumnezeu. O întrebare care se ridică în zilele noastre este ce se întâmplă în caz de viol / incest, fapte oribile, dar care se întâmplă. Uciderea copilului este o greşeală, pentru că poate fi dat la adopţie unei familii care iubeşte copiii, şi îl creşte ca şi cum ar fi mama lui. Copilul nu trebuie pedepsit cu moartea pentru faptele tatălui. O altă problemă este când viaţa mamei este în pericol, dar acest aspect în care se poate face avort este abia de 0,01 din cazuri. Dar dumnezeu poate face miracole şi să păzească atât viaţa femeii cât şi a copilului. Decizia aparţine soţilor, ei trebuie să se roage pentru înţelepciune (Iacov1:5)  Multe femei recurg la avort pentru aşi păstra silueta de „miss” în proporţie de 94% sunt alte motive, decât pericol de moarte pentru mamă sau copil. Multe cupluri nu doresc copilul conceput de ei, aspect de o răutate care nu se poate imagina, chiar şi în cazuri de mare sărăcie, avortul nu trebuie să fie prima opţiune. Ca şi o încurajare pozitivă, pentru femeile care au făcut avort, prin pocăinţă autentică toate păcatele pot fi iertate. (Ioan 3:16, Romani 8:1, Coloseni 1:13  El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, 14  în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. Acest aspect este valabil şi pentru medicii care au făcut avort. Una alt aspect care este primejdios pentru creştini şi influenţează Biserica sunt Pericolele postmodernismului?^[79] „Postomodernismul este o filozofie în care se afirmă că nu există un adevăr absolut în materie de religie sau spiritualitate”, fapt care contrazice atributele naturale ale lui Dumnezeu. Postodmernişti afirmă că adevărul poate fi adevărat pentru tine dar nu şi pentru mine, în care avem o gândire cu un real pericol, şi nu vorbim despre lucruri banale ci de probleme care ţin de adevăr viaţă sau moarte veşnică. Postmodernismul este o reacţie faţă de promisiunile eşuate ale modernismului, folosit în raţiunea umană care voia să facă o lume mai bună şi un loc mai bun pe Pământ. Una din credinţele modernismului au fost că există absoluturi, iar postmodernismul, elimină această idee în ştiinţă şi religie şi spiritualitate, se întoarce spre un relativism care se legă de fiecare persoană în mod separat. Avem deja de a face cu o spirală descendentă în care se respinge adevărul absolut. Astfel se pierde deosebirea dintre religie şi credinţă şi spiritualitate şi apare un pluralism religios în care dispare obiectivitatea şi nimeni nu mai poate pretinde că religia lui este falsă sau adevărată vizavi de alte religii. În postmodernism Adevărul este relativ, fiind un rezultat a multor generaţii în care predomina gândire filozofică. Acest lucru a început de la Augustin, până la Reformă, în care umanitatea a încercat ca omul să fie înălţat mai sus în centrul   realităţii. Luând perioadele istorice la rând găsim „un arbore familial”, Renașterea ar fi bunica modernismului și Iluminismul ar fi mama lui. Afirmația „Gândesc, deci exist”, a lui Renee Descartes, personifică începutul acestei epoci”. În cazul acesta Dumnezeu nu mai este în centrul adevărului ci omul, sub această formă de gândire păguboasă. Iluminismul a impus modelul ştiinţific asupra tuturor aspectelor vieţi cu pretenţia de adevăr. El a afirmat faptul că „informațiile ștințifice pot fi înțelese, definite și apărate în mod obiectiv.” Un exponent al Iluminimului a fost un Kant. „Filosoful care a contribuit la ideea adevărului relativ a fost prusacul Immanuel Kant și lucrarea lui Critica rațiunii pure, care a apărut în 1781”. El argumentează că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu este imposibilă şi s-a creat o separare între ”fapt„ şi „credinţă”, chestiuni care nu au nici o legătură cu religia. În problemele spirituale numai ştiinţele empirice au dreptul să vorbească despre adevăr. Astfel Biblia în gândirea acestor filozofi a fost scoasă din domeniul adevărului şi a lucrurilor sigure. Problema de fond este deja că omul nu mai are la ce se raporta, şi bâjbâie în căutarea lui cu privire la apariţia vieţii, scopul omului, sau destinul şi rostul lui pe acest Pământ sau alte aspecte principale. Din modernism s-a trecut la postmodernism şi la „ideile lui Frederick Nietzche. El „a susținut „perspectivismul”, care spune că toată cunoașterea (inclusiv știința) e o chestiune de perspectivă și interpretare.” Filozofi au clădit mai departe filozofia lor pe ideile lui Nietzche, ca exemplu Foucault, Rorty și Lyotard, şi l-au respins pe Dumnezeu şi religia în general. Respingerea unui adevăr absolut este „o respingere a unei metanarațiuni (un adevăr care transcende toți oamenii și toate culturile”, (Lyotard) astfel războiul filozofic împotriva unui adevăr obiectiv, a avut ca şi rezultat o împotrivire a postmodernismului faţă de orice se declara absolut, o gândire care respinge un adevăr inerant cum este Biblia. Un alt aspect al postmodernismului este Pierderea discernământului. Teologul Toma de Aquino afirmă că „E sarcina filosofului să facă distincții.” Ce a vrut de Aquino să spună e că adevărul depinde de capacitatea de a discerne – priceperea de a deosebi „asta” de „cealaltă” în domeniul cunoașterii. Dar dacă adevărul obiectiv şi absolut nu există, se rămâne la o problemă de interpretare personală, şi atunci Biblia nu mai are un singur autor, ci oameni cu diferite interpretări considerate adevărate. În cazul acesta omul nu mai are un standard şi etică la care să se raporteze şi se creează o situaţie haotică, referindu-se la religie şi credinţă. Ne uităm în jur la multitudinea de secte şi religii şi nu ne mai mirăm. Un alt pericol este Pluralismul în care dacă adevărul absolut nu mai există, nu se mai poate face deosebirea dintre ce este rău sau bun toate credinţele şi religiile sunt considerate valide şi adevărate mergându-se spre ecumenism^[80] . Pentru această formă de gândire este folosit termenul de „pluralismul filosofic”. În acest caz nici-o o religie nu are dreptul la pretenţia de adevăr şi să afirmă că celelalte religii sau false sau inferioare, iar conceptul de erezie dispare. „D.A. Carson evidențiază îngrijorările mediului evanghelic conservator cu privire la ceea ce vede ca fiind pericolul pluralismului: „În cel mai sobru mod mă întreb uneori dacă nu cumva fața urâtă a ceea ce menționez ca fiind pluralism filosofic e cea mai periculoasă amenințare la adresa Evangheliei de la apariția ereziei gnostice în secolul II.” Aceste pericole ale postmodernismului în care adevărul este relativ, piederea discenământului şi pluralismul filozofic sunt un pericol real pentru creştinism şi trebuie să dai un răspuns acestei provocări. Răspunsul la pericolul postmodernismului. Creştinismul afirmă că există absoluturi, că se poate discerne între adevărat şi fals, ce este corect sau greşit cu privire la afirmaţiile despre religie, spiritualitate şi Dumnezeu iar orice afirmaţie contrară este incorectă. Dar adevărurile nu stau pe temelia Postmodernismului, Iluminam sau altceva şi bazele lor se prăbuşesc în confruntarea cu creştinismul.   Creştinismul afirmă că există adevăr absolut iar Isus Cristos a fost trimis să facă acest lucru Ioan 18:37  „Atunci un Împărat tot eşti!” I-a zis Pilat. „Da” a răspuns Isus. „Eu Sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu,” deşi   postmodernismul negă problema adevărului, ei spun că „nici un adevăr nu trebuie afirmat”, iar poziţia lor se autoanulează. Filozofii lor scriu cărţi şi aşteaptă ca cititorii să le îmbrăţişeze ca şi adevăruri. Mai simplu „Când cineva spune că nu există adevăr, el îți cere să nu-l crezi. Așa că nu-l crede, spunea un profesor. În al doilea rând există diferenţe semnificative între credinţa creştină şi celelalte credinţe, iar cei care afirmă că   distincțiile semnificative nu există, în realitate ei nu se obosesc să facă aceste deosebiri. Dacă o fac afirmă ce cred ei despre adevăr despre afirmaţiile creştinismului. Postmoderniştii aşteaptă ca cititori să ajungă la concluziile filozofilor cu privire la ce au scris şi corectează pe aceia care interpretează intenţia lor, iar în acest caz poziţile lor, deci îşi anulează singur poziţia pentru că şi ei se grăbesc să facă deosebirea dintre adevărat şi fals. Creştinismul face afirmaţia că universul este adevărat şi arată starea omului căzut în păcat un Dumnezeu care ne iubeşte şi Jertfa lui Crtistos care aduce mântuire. Orice om despărţit de Dumnezeu prin păcat are nevoie de mântuire. ”Când Pavel s-a adresat filosofilor stoici și epicurieni pe Colina lui Marte, a spus: „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.” (Fapte 17.30), el nu face afirmaţia că acest adevăr este valabil pentru el dar nu poate nu este adevărat pentru voi, ci este o poruncă care vizează întreaga omenire. În privinţa filozofiei pluralismului în care toate religiile au un statut egal Biblia corectează fiindcă mântuirea vine numai prin Jertfa lui Cristos, care rămâne în ultima instanţă o problemă de credinţă. Creştinul are dreptul de a afirma că ceva este adevărat sau fals şi că adevărul absolut există. Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. „Creștinul trebuie să prezinte adevărul lui Dumnezeu cu dragoste și pur și simplu să-l întrebe pe orice postmodernist mâniat de afirmațiile exclusiviste ale creștinismului: „Așadar am ajuns dușmanul tău prin faptul că îți spun adevărul?” (Galateni 4.16). Diferitele afirmaţii ale unor creştini despre filozofie, că este bună sau rea că ajută sau nu ajută credinţa creştină, trebuie să fie pe loc secundar, prioritatea este vestirea Evangheliei celor car nu-l cunosc pe Dumnezeu, iar mai departe lucrarea rămâne în mâna Duhului Sfânt.   Rămân în mintea filozofilor, a omului obişnuit, şi a celui care nu ştie carte întrebări esenţiale cum ar fi ce semnificaţia are rolul lui pe pământ, de unde vine ca şi specie umană, şi destinul în viitor.

8). CARE ESTE ROSRUL VIEŢII?^[81] omului pe acest pământ, care este scopul vieţii, împliniri sau neânpliniri, ce este semnificaţia vieţii, de unde venim şi care va fi sfârşitul omului sau a speciei umane, doar ţărână sau şi ceva dincolo de moarte, fiindcă există o nenplinire în această viaţa iar specia umană face eforturi pentru aşi depăşi poziţia, a transcede statutul de om, dar nu reuşeşte sunt întrebări pe care fiecare om le pune. Atunci când privim în urmă, la întrebarea ce este justificarea vieţii omului pe acest pământ, unii nu se gândesc la aşa ceva, dar alţii se uită înapoi   şi descopere ani în care au luptat fără să-şi atingă scopul şi descopere goliciune şi ani irosiţi pentru zile şi scopuri care nu s-au împlinit. Ca şi scopuri umanitatea urmăreşte succesul în afaceri, o sănătate bună, relaţii şi plăceri sexul, filantropia şi altele dar majoritatea au mărturisit un sentiment de gol pe care nu au reuşit să-l umple. Solomon în cartea sa Eclesiastul, recunoaşte că totul este deşărtăciune,   „Deşertăciune a deşertăciunilor„ deşi avea palate bogăţii, faimă. A avut aproape tot ce şi-a dorit, precizând faptul şi trăgând o linie „sub soare”, o limitare la viaţa existentă pe acest pământ.   Se pune întrebarea de ce există acestă deşertăciune şi gol în inima noastră iar răspunsul este că la creaţie Dumnezeu a pus ceva în noi ce nu putem experimenta aici pe pământ iar Solomon dă unul din răspunsuri „Eclesiastul 3:1 „… a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcarcă omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Noi suntem conştienţi de faptul că „acest “aici-şi-acum” nu înseamnă totul”. În cartea Genezei descoperim că Dumnezeu ne-a creat după Chipul şi asemănarea Sa, Yamgo Dey. Geneza 1:26  Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Deci dintre toate vieţuitoarele omul este cel mai apropiat de Dumnezeu, chiar dacă este o fiinţă căzută în păcat şi a făcut ca blestemul lui Dumnezeu să se abată pe om şi peste Pământ. Totuşi rămân lucruri care sunt adevărate cum ar fi. „(1) Dumnezeu a făcut omul o fiinţă socială (Geneza 2:18-25), (2) Dumnezeu i-a dat omului o ocupaţie (Geneza 2:15), (3) Dumnezeu a avut comuniune cu omul (Geneza 3:8), şi (4) Dumnezeu i-a dat omului stăpânirea asupra pământului (Geneza 1:26). „Semnificaţia acestor adevăruri, stă în faptul că Dumnezeu a intenţionat ca omul să refacă părtăşia cu el. Acest lucru nu se poate întâmpla decât prin Jertfa lui Isus Cristos. În cartea Apoalipsei evenimentele arată sfârşitul lumii, Dumnezeu va distruge cerul şi pământul şi va fi creat un cer nou şi un pământ nou Apocalipsa 21:1  Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Înainte de acest lucru omenirea va fi judecată „Însă unii dintre oameni vor trebui să fie judecaţi şi declaraţi nedrepţi şi astfel să fie aruncaţi în Lacul de Foc (Apocalipsa 20:11-15),” pentru a suferii o veşnicie întreagă. Dar cei credincioşi vor locui împreună cu Dumnezeu şi ei vor fi copiii Lui şi aşa se închide cercul (Apocalipsa 21:7). Această comuniune va fi veşnică, iar Dumnezeu a creat o singură cale prin care se obţine fericirea veşnică prin Isus Cristos. Apocalipsa 1:5  „şi din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său”. Adevărul este că Dumnezeu a creat omul pentru părtăşie şi comuniune, iar refacerea acestori stări în care intră este rostul vieţii este restaurat prin Isus Hristos şi este singura cale prin care omul se poate împăca cu Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:12, Ioan 14:6). Viaţa veşnică se obţine prin pocăinţă, persoane în cauză nu mai doreşte să trăiască în păcat iar Cristos prin Duhul sfânt o face o persoană nouă. Tit 3:5  El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfân. Scopul adevărat al unei persoane este să-l aibă pe Isus ca şi mântuitor să înveţe din Cuvântul Lui, părtăşie în rugăciune să trăiască în ascultare de poruncile Lui să vestească Evanghelia şi altor persoane. Cu toate greutăţile vieţii Isus spune “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30). “Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10b). “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 16:24-25). “Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Psalmul 37:4).” Versetele citate sunt un îndemn dar şi o alegere, ne putem ghida după voinţa proprie sau ideile noastre dar rezultatul va fi o viaţă fără sens. Suntem împliniţi dor în comuniune cu acela care nea creat cu Dumnezeu „A-L privi pe Dumnezeu lucrând DIN PRIMUL RÂND nu este pentru creştinii de Duminică. Ei nu au plătit un astfel de preţ. A-L privi pe Dumnezeu lucrând DIN PRIMUL RÂND este pentru ucenicii adevăraţi, dedicaţi din toată inima lui Hristos, care au renunţat în a-şi urma propriile dorinţe în viaţă astfel încât să poată să urmeze scopurile lui Dumnezeu în vieţile lor.” Creştinii amintiţi mai sus au plătit un preţ, au devenit robi a lui Cristos şi pot experimenta viaţa împreună cu El. Dintr-o stare de păcat refacerea relaţiei se face doar prin convertire. Ca şi răspuns pentru o Evanghelie falsă^[82] (13 APRIL 2019   Samy Tuțac), afirmăm că în Scriptură avem Evanghelia lui Dumnezeu, şi prin puterea lui oricine crede în Isus Cristos este mântuit. Evanghelia îl prezintă pe Isus ca şi Rege Mare Preot, şi Domn ca şi autoritate supremă. Evanghelia prezentată este cristocentrică şi vesteşte centralitatea lui Cristos în tot Universul. „El este Domnul, iar noi trebuie să venim și să ne dedicăm Lui, să ascultăm de El când ne vorbește ca Domn”. Prin această Evanghelie, avem pace, bucurie, sănătate, sau boală dar mai ales binecuvântări cereşti „Această evanghelie care-l predică pe sărmanul Isus, cerșetorul, care stă în frig și bate la ușa inimilor noastre, este o formă de evaziune. Tot o formă de evaziune este și evanghelia “eliberării” de duhuri, propovăduită de profeți falși ieșiți din garanție”. Cine crede nu face un favor lui Dumnezeu (unii „creştini” se cred centrul universului) şi predică o falsă evanghelie. Dumnezeu este în centru universului iar noi gravităm în jurul Lui şi trebuie să îi dăm ascultare. „Dacă deci Îl mărturisești cu gura ta pe Isus ca Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.” Pavel avertizează. Galateni 1:9  „Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” (blestemat) Această Evanghelie a Împărăţiei Cerurilor mărturiseşte despre Isus Cristos ca Domn şi produce o transformare radicală în viaţa noastră o înnoire a minţii, iar orice altă formă este o evaziune şi înşelătorie. (Samy Tuțac).

9). VEGHERE ŞI POCĂINŢA^[83]. În Vechiul Testament avem două cuvinte prin care e exprimă termenul de pocăinţă, sau echivalentul acestora ele fiind („a-i părea rău”, „a se răzgândi”) şi (cu sensul de „a se întoarce înapoi, a se reîntoarce”. Cuvântul naham este utilizat cu privire la om în (Exod 13:17; Iov 42:6; Ieremia 8:6),, dar şi la Dumnezeu în contextul distrugerii relaţiilor dintre om şi Dumnezeu. În mod concret când omul se depărtează de Dumnezeu spune „îi pare rău de răul„, dorind o readucere a omului pe calea dreaptă omul suportă consecinţele păcatului, el se poate întoarce de la căile sale rele spre Dumnezeu, sau să ajungă mult mai rău (Geneza 6:6… 1 Samuel 15:11, Ieremia 18:10). În dragostea Sa Dumnezeu primeşte pocăinţa şi în ultimul moment, El se întoarce de la judecată la iertare (Ieremia 18:8, Iona 3:9 …), iar importanţa unui mijlocitor între om şi Dumnezeu este subliniată în („Exod 32:12-14 şi Amos 7:3,6). Cu toate că nu putem pune la îndoială fermitatea cu care va judeca Dumnezeu păcatul (Numeri 23:19, 1 Samuel 15:29, Psalmul 110:4; Ieremia 4:28; Ezechiel 24:14; Zaharia 8:14), deşi Dumnezeu s-a descoperit pe Sine ca şi un Dumnezeu care judecă păcatul, şi o face (Numeri 23:19; 1 Samuel 15:29; Psalmul 110:4, Ieremia 4:28; Ezechiel 24:14, Zaharia 8:14), El s-a revelat pe Sine şi ca un Dumnezeu al dragostei, milei şi îndurării, cu privire la poporul necredincios, lui Dumnezeu îi pare rău de răul pe care trebuie să-l facă pedepsind păcatul şi poporul ales „(Exod 32:14, Deuteronom 32:36, Judecători 2:18, 1Cronici 21:15, Psalmul 106:45, Ieremia 42:10, Ioel 2:12, … Iona 4:2). Dumnezeu cheamă la pocăinţă care este o chemare sub starea de dependenţă a lui Dumnezeu dar şi la respectarea Legământul mozaic legământ condiţionat care a fost călcat de poporul evreu . Acest gen de chemări sunt numeroase înainte ca poporul să fie dus în robie din ambele Regate de Nord şi de Sud. Pedeapsa nu porneşte dintr-o dorinţă de răzbunare (Amos 4:6-11), ci din dorinţa să aducă la pocăinţă. Comiterea răului se amplifică dacă nu intervine Dumnezeu. Expunerea acestor idei le găsim în (Osea 6:1-3 şi 14:1-2), în care speranţa alternează cu „disperarea” (Isaia 3:5, 7:10), „pasajul din (Osea 11:1-11) fiind deosebit de mişcător”. La fel sunt speranţele prorocului Isaia date prin numele pus fiului său „Şear-Iaşub, („o rămăşiţă se va întoarce”, (7:3; vezi, de asemenea, 10:21…).” La fel sunt cererile lui Ieremia (Ieremia 3:1-4-:4,.. 15:15-21), în care prorociile sunt amestecate cu disperarea prorocului   (Isaia 6:10, Ieremia 13:23). Sunt numeroase şi puternice expresiile care Domnul cheamă omul şi naţiunea la pocăinţă (Deuteronom (30:1-10, 1 Împăraţi 8:3.. 2 Cronici 7:14, Isaia 55:6-7..Ioel 2:12-14). Exemplele sunt numeroase, avem model clasic de pocăinţă a unei naţiuni a fost cazul când Iosua a condus poporul la pocăinţă (2 Cronici 34-33). În Noul Testament cuvintele traduse pentru pocăinţă sunt în greacă metanoeo şi metamelomai, cu semnificaţia „a se răzgândi”, deci „a regreta, a-i părea rău”, avem exemplul din pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18:13),   Matei 21:29, şi Luca 17:4 („îmi pare rău”) iar cel mai explicit în (2 Corinteni 7:8-10). Modul în care Noul testament foloseşte aceste cuvinte sunt influenţate de Vechiul Testament, în care pocăinţa este o schimbare radicală a vieţii unui om în raport cu relaţia sa cu Dumnezeu. „De aceea cea mai bună traducere a verbului metanoeo este deseori „a converti”, adică „a se întoarce îndărăt” (*CONVERTIRE). Acest lucru ne ajută de a înţelege de ce Ioan Botezătorul a cerut botezul atât celor păcătoşi cât şi celor neprihăniţi, botezul fiind un act hotărâtor în care persoane respectivă se întoarce de la modul vechi de trai şi se încrede în acele care urma să vină (Matei 3:2, Marcu 1:4, Luca 3:3, 8, Faptele Apostolilor 13:24, 19:4). Şi Isus face chemarea la pocăinţă a oamenilor ( Matei 6:12,   Matei (4:17, 12:41), ca mai târziu să ofere posibilitatea mântuiri prin Cruce. Natura radicală este bine subliniată în Pilda fulului risipitor (Luca 15:11-24), „Caracterul ei condiţionat este vizibil în Pilda fariseului şi a vameşului – pocăinţă înseamnă ca o persoană să recunoască faptul că nu are nici un merit înaintea lui Dumnezeu şi să se bazeze pe îndurarea lui Dumnezeu fără să încerce să se scuze sau să se justifice înaintea Lui (Luca 18:13).” „Întoarcerea înapoi” la viaţa de dinainte este arătată în întâlnirea dintre Isus şi tânărul bogat, caracterul ei condiţionat   în contrast cu Zacheu (Luca 19:8). În Matei 18:3 ni se indică în mod clar că cine doreşte să se pocăiască trebuie să-şi mărturisească păcatul şi imaturitatea înaintea lui Dumnezeu incapacitatea de a trăi fără El şi să recunoască dependenţa sa de Dumnezeu în mod total. Chemarea la pocăinţă   dar şi promisiunea iertării apare în Luca şi la predicarea primilor creştini (Faptele Apostolilor 2:38, 3:19). Cuvântul „metanoeo este suplimentat de epistrepho „(a se întoarce înapoi, a se reîntoarce”   Faptele Apostolilor (9:35,),” unde metanoeo însemnă mai mult, iar epistrepho înseamnă întoarcere la Dumnezeu. (Faptele Apostolilor 3:19; 26:20). Aceşti doi termeni pot fi luaţi separat, dar în acelaşi timp fiecare termen poate indica ambele sensuri. (Faptele Apostolilor 11:18, 1 Tesaloniceni 1:9). Pocăinţa este darul lui Dumnezeu dar şi responsabilitatea omului (Faptele Apostolilor 5:31 şi 11:18). Prorocul Isaia este amintit (Isaia 6:9-10) de mai multe ori ca şi o explicaţie a eşecul omului de a se pocăi (Matei 13:14, Marcu 4:12, Faptele Apostolilor 28:26 …). De asemenea în cartea Evrei se arată importanţa pocăinţei iniţiale (Evrei 6:1), în timp ce se pune la îndoială posibilitatea pocăinţei a doua oară (Evrei 6:4-6; 12:17). Alte pasaje din Bibliei sunt mai categorice şi afirmă faptul că credincioşii trebuie să se pocăiască (2 Corinteni 12:21, Iacov 5:19… 1 Ioan 1:5, 2:2, Apocalipsa 2:5, 21… 3:3, 19). În predicarea primilor creştini subiectul pocăinţei şi al iertării era dominant. Pavel foloseşte destul de rar aceste două concepte, şi ele nu apar în Evanghelia lui Ioan fiindcă „că ambele concepte spun răspicat că viaţa creştină începe cu afirmarea pozitivă a *credinţei”. În altă ordine de idei se poate pune întrebarea Ce este pocăinţa şi de ce este necesară pentru mântuire?^[84]. În Noul Testament termenul este înţeles pentru mulţi ca pocăinţă este „întoarcerea de la păcat”, dar definiţia bibică a pocăinţei este schimbarea minţii cuvântul folosit fiind metanoia, iar Biblia ne vorbeşte de o pocăinţă reală care implică şi schimbarea faptelor (Luca 3:8-14; Faptele Apostolilor 3:19). Pavel a firmă Faptele Apostolilor 26:20 “Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” Cartea Faptele Apostolilor se focalizează pe pocăinţă spre mântuire având numeroase texte. (Faptele Apostolilor 2:38, 3:19, … 26:20). În contextul celor spuse de Pavel pocăinţa, schimbarea minţii este legată de Persoana lui Isus Cristos. La Rusalii Petru cheamă oamenii la pocăinţă (Fapte2:38), în al recunoaşte pe Isus ca şi Mesia (Faptele Apostolilor 2:36), ca şi “Domn şi Cristos” Îndemnul lui Petru este să treacă de la actul respingerii lui Cristos „voi l-aţi răstignit” la acceptarea lui   ca Mântuitor. În acest fel pocăinţa este înţeleasă ca şi “două părţi ale aceleiaşi monede”, pentru că nu ai cum să-ţi pui credinţa în Isus Cristos dacă nu ţi-ai schimbat gândirea cu privire la El,   şi ce a făcut, adică Jertfa de pe Calvar. Cu alte cuvinte „Indiferent dacă este vorba de pocăinţa de respingere conştientă sau de pocăinţa de ignoranţă şi dezinteres, aceasta este o schimbare a minţii. Tit 3:5  El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt. Pocăinţa biblică în privinţa mântuirii este schimbarea minţii de la respingerea lui Hristos la credinţa în El”. Este important să înţelegem faptul că pocăinţa nu este o lucrare a omului pentru a câştiga mântuirea pentru că nimeni nu se poate pocăi şi nu poate veni la Dumnezeu dacă El nu atrage persoana respectivă spre Sine (Ioan 6:44)”. De asemenea în Fapte 5:31 şi 11:18 ni se spune că pocăinţa vine de la Dumnezeu şi este posibilă doar prin Harului Lui. „Întreaga mântuire, inclusiv pocăinţa şi credinţa, este rezultatul faptului că Dumnezeu ne atrage spre Sine, ne deschide ochii şi ne schimbă minţile. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne conduce spre pocăinţa (2 Petru 3:9), la fel şi bunătatea Lui (Romani 2:4)”. Este un fapt imposibil ca să se producă o schimbare a minţii fără să ducă şi la schimbarea faptelor, a conduitei şi a comportamentului. De aceea Ioan Botezătorul mustră pe acei care nu au fost sinceri „Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3:8). Cel care s-a pocăit cu adevărat va avea o viaţă schimbată (2 Corinteni 5:17, Galateni 5:22-24 ). „Întoarcerea de la păcat nu este definiţia pocăinţei, însă este unul din rezultatele pocăinţei autentice, bazată pe credinţa în Domnul Iisus Hristos”. Mai trebuie să adăugăm faptul că credinţa este mare sau mică, iar pocăinţa este un proces în sensul apropieri tot mai mult a celui convertit de Dumnezeu. Biblia ne îndeamnă la fapte bune ca un rezultat al convertiri. Tit 2:7  şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie. Pocăinţa este un rezultat al lucrării Duhului Sfânt în inima păcătosului, El este acela care convinge omul de păcat. De asemenea în viaţa de credinţă omul trebuie să fie tot timpul atent la atacurile lui Satana 1 Petru 5:8  Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.

10). CONCLUZII. Noi avem azi sus în cer pe Isus Cristos, care face o slujbă de Mare Preot şi Mijlocitor între om şi Dumnezeu fiindcă şi dacă suntem mântuiţi nu ne ridicăm la standardele de sfinţire cerute de Dumnezeu iar dacă ne întoarcem la cartea Geneza ea este o carte a începuturilor cu referire la creaţie, fiinţa umană, începutul păcatului dar şi începutul promisiuni răscumpărări promise de Dumnezeu. Cartea ne prezintă puterea lui Dumnezeu în ciuda eşecului şi neascultării omului de Creator. În carte avem simbolisme, Adam fiind antetipul lui Cristos. Moartea şi despărţire omului de Dumnezeu a venit prin Adam dar mântuirea a venit prin Cristos. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Adam a fost creat de Dumnezeu, dar cade în ispită şi antrenează întreaga rasă umană în păcat, pe când Cristos deşi ispitit în condiţii mult mai puţin favorabile iese biruitor fiind un exponent al mântuirii. Din cele opt legăminte divin amintim Legământul Edenic şi Legământul Adamic care sunt condiţionate în care Adam şi Eva îşi aveau partea lor de responsabilitate şi trecând peste celelalte Legăminte divine ajungem la Noul Legământ din cartea Evrei. Căderea omului în păcat a fost aşa de cumplită (depravare totală) încât dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit prin Revelaţia Generală şi Specială, omul nu şi-ar fi recunoscut niciodată Creatorul. Astfel Dumnezeu infinit şi perfect se descopere sub multiple forme în Revelaţia Specială una din cele mai evidente este descoperirea făcută lui Moise unde îşi spune şi numele ca YHWH – Iehova, Elohim, Adonai, ca nume de bază, dar şi nume compuse ca „El-Elion: Dumnezeul Cel Prea înalt, etc. YHWH este format numai din consoane, un nume dificil de pronunţat şi este înlocuit cu Domnul sau Yahweh, iar astăzi ca Iehova care înseamnă „Stăpân” sau „Domn”, El-Roi, Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire, Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14) El Shaddai – Dumnezeul cel Atotputernic   El Olam – Dumnezeul Etern şi alte nume. Ele este Domnul Creaţiei a făcut cerurile şi pământul care neagă categoric Ateismul, Politeismul, Fatalismul, Evoluţionismul, Panteismul, Materialismul, sau alte forme aberante de necredinţă. În Geneza avem   drama căderi în care păcatul se amplifică şi devine universal, este prezentată istoria răscumpărări din planul lui Dumnezeu ce se derulează cu un epilogul din Apocalipsa. Cartea Genezei ne vorbeşte despre vorbeşte despre păcat judecată, izbăvire şi o viaţă nouă. Vechiul Testament şi Noul Testament ne indică faptul că autorul Genezei este Dumnezeu şi omul, iar Dumnezeu este acela care cheamă oameni în lucrarea Sa. Iată-mă– (hinneni)” este folosit în special ca răspuns atunci când Dumnezeu cheamă pe oameni, iar în Biblie avem numeroase cazuri de genul acesta. Dumnezeu se descopere lui Avram , Isac şi Iacob din care rezultă poporul ales care îl va aduce pe scena istoriei pe Mesia Unsul Cristosul în care Fiul lui Dumnezeu a fost gata să răspundă prin această formulă : Iată – mă : Evrei 10:7  Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”. Geneza ne indică existenţa eternă a lui Dumnezeu, creaţia omului iar toţi oamenii indiferent de cultură, naţionalitatea, limbă, timp istoric, sau alte elemente în care trăiesc sunt responsabili în faţa Creatorului de faptele lor, după moarte vor merge la judecată cu o destinaţie precisă Iadul sau Cerul. Reluăm ideea de un început în care Dumnezeu creează omul Ymago Dey, îl pune în grădina Eden cu un scop precis să o lucreze şi să o păzească dar şi interdicţia de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Dar   acolo era Şarpele care ispiteşte pe Eva şi pe Adam, ei cad în ispită   calcă porunca lui Dumnezeu şi începe drama umanităţii de 6000 de ani care încă continuă. Omul îşi ascunde păcatul personal sau naţional aşa cum a făcut Adam şi Eva. În cartea Genezei   găsim explicaţia răului din lume, atitudinea lui Dumnezeu faţă de omul păcătos sau naţiuni păcătoase şi Harul lui Dumnezeu concretizat prin promisiunea a restaurării omului după Ymago Dey din (Geneza 3:15), care are o dublă semnificaţie ce constă şi dintr-o închinare adevărată care curge în istorie paralel cu o închinare falsă. Satana s-a apropiat de femeie prin înşelăciune şi a pune la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu „oare”, din care a rezultat necredinţa, şi neascultarea. La modul concret păcatul este o răzvrătire a omului, a fiinţe create împotriva Creatorului. Ca şi consecinţă apare aspectul vinovăţiei, despărţirea omului de Dumnezeu, moartea fizică şi spirituală plus blestemul aruncat asupra Şarpelui, a omului a femeii dar şi a pământului. Păcatul lui Adam s-a resfrânt asupra întregii rase umane. Prin ispitirea permisă de Dumnezeu omul se maturizează spiritual sau cade de la credinţă. Omul nu s-a mai centrat pe Dumnezeu ci pe el însuşi şi dorea să fie ca şi Dumnezeu, lucru imposibil. Dumnezeu nu a creat roboţi ci oameni cu care dorea să aibă părtăşie dar omul şi-a ales în mod dezastruos destinul. Satana s-a apropiat de femeie care este mai comunicativă, a discutat cu Şarpele, chiar şi azi mişcările religioase sunt conduse de femei ce poartă numele a celor care a fondat-o, ex mişcare feministă răsfrântă şi în religie, dar la fel sunt multe secte religioase cu bărbaţi fondatori ce poartă numele lor. Credinţa în Dumnezeu duce omul la ascultare de El dar necredinţa duce la dezastrul spiritual. Pentru aşi atinge scopul Pavel avertizează că Satana se poate preface în înger de lumină. Diavolul s-a adresat simţurilor umane Pomul era bun de mâncat”, factorul psihologic „pomul era plăcut de privit”, iar apoi trece în dimensiunea spirituală “Pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea” Am vorbit deja despre Ispitirea lai Adam şi a lui Cristos şi contrastele dintre primul Adam şi al doilea Adam. Ioan afirmă şi el că „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii, nu este de la Tatăl. Ci din lume”. Nici Adam nici Eva nu-şi recunosc păcatul şi aruncă pisica în curtea vecinului, aşa cum fac mulţi creştini astăzi, oameni religioşi care fac ritualuri, merge la biserică şi sunt foarte evlavioşi dar nu se simt vinovaţi. Diavolul atacă din exterior inima omului în contrast cu Dumnezeu care începe procesul de restaurare a omului din interior. În discuţia dintre Isus şi Nicodim se arată imperativul Naşterii din Nou.   Creştinismul nu este o religie ci este Cristos cu tot ce presupune acest lucru de la Întrupare, lucrarea şi învăţăturile date de El prin ucenici şi apostoli, Jertfa de pe Calvar, Moartea şi Învierea, arătările de după Înviere şi Înălţarea la cer. Fariseii şi cărturarii din timpul lui Isus se credeau buni, erau religioşi şi mândri dar aveau o inimă murdară incompatibilă pentru a intra în Împărăţia cerurilor, se înşelau singuri aşa cum mulţi creştini o fac astăzi. Adam şi Eva nu-şi recunosc păcatul, şi astăzi oamenii sunt victime dar nu vinovaţi de păcatul lor, tot o autoînşelare. În capitolul 4 din cartea genezei se arată urmările păcatului (Cain şi Abel), iar păcatul se amplifică (Geneza 4:23  Lameh a zis nevestelor sale: „Ada şi Ţila, ….” , şi culminează cu Potopul. Cain a construit o cetate, şi ia pus numele fiului său, iar civilizaţie este şi acum construită pe crime şi corupţie, deşi oraşele sunt corupte oamenii aleargă la ele şi pun nume de oameni la oraşe străzi sau alte edificii omul fiind centrat pe el însuşi. La fel se întâmplă în creştinism unde diferite fundaţii, şcoli, organizaţii poartă numele fondatorului. Din istorie cunoaştem faptul că progresul   omenirii a adus mai mult rău decât bine, un exemplu este fisiunea nucleară   din care a rezultat bomba atomică. Căderea a avut efecte psihologice în care se arată faptul că deşi oamenii ştiu că sunt păcătoşi refuză adevărul Evangheliei din răutate. Avem şi o doctrină istorică despre căderea omului în păcat în care postmodernismul afirmă că omul s-a ridicat din ignoranţa religiei, contrazicând Biblia care afirmă că restaurarea omului se face numai prin Cristos. La începutul creştinismului după unirea Bisericii cu Statul au apărut erezii ca erezia pelagiană, care reapare în secolele 16-17 sub denumirea de socinianism şi continuă sub masca religie moderne. Biserica Catolică afirmă că omul poate contribui la mântuirea sa negând în acest fel Jertfa universală şi completă a lui Cristos (semipelegialismul). În   Biserica ortodoxă tradiţia este pusă mai înaltă ca şi Scriptura. Mult mai rău teologia liberală îl „dezbracă” pe Cristos de atributele divine, bisericile se golesc şi trece 100 de ani până îşi revin. La fel şi filozofie existenţialistă modernă respinge termenul de cădere şi o percepe sub aspect optimism, deci omul se poate ajuta singur. Biblia în contras cu părerile diferitelor filozofii, sau idei religioase afirmă consecinţele dezastruoase datorită căderi, şi explică Întruparea lui Cristos sub scop soteorologic, păcatul este pedepsit, iar azi se aşteaptă a doua venire a lui Cristos, parousia, când vine ca şi judecător şi va începe o nouă creaţie. Astfel Prin Harul lui Dumnezeu tot ce s-a pierdut prin Adam s-a refăcut prin Cristos. Biblia afirmă că Dumnezeu l-a creat pe om după Chipul şi asemănarea Sa, acest lucru îi dă valoare, dar cei care refuză adevărul lui Dumnezeu văd omul în alte posturi cu privire la rolul fiinţei umane ca omul ca maşină, ca animal omul ca şi fiinţă sexuală, , ca fiinţă economică ca un   rol   de marionetă a universului, ca fiinţă liberă, ca fiinţă socială, etc. Isus Cristos reafirmă valoarea sufletului şi face Jertfa pentru păcat pentru a salva omenirea, iar David în psalmul 8 vede omul ca şi o cunună a creaţiei „şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste”. Omul este o fiinţă contigentă   dependentă de Creator şi se arată motivul existenţei omului de al lăuda pe Creator şi faptul că există ceva superior omului, el face parte din creaţie şi are un început fiind creat în ziua a şasea, după cădere Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să facă răscumpărarea omului din păcat. Ca şi fiinţă creată are limitări precise şi tot ce realizează se datorează faptului că Dumnezeu a pus această capacitate în el începând de la o simplă colibă la zgârie nori sau rachete spaţiale. Evanghelia face apel la un întreg din care este compus omul, trup şi suflet, de asemenea există un aspect universal legat de umanitate în care sunt cuprinse toate rasele, ambele sexe sărăci sau bogaţi, cei bătrâni, cei nenăscuţi, cei necăsătoriţi. Deşi omul a căzut în păcat au rămas urme ale Ymago Dey în om, omul poate să gândească, să aleagă destinul veşnic fiind o fiinţă socială. Un exemplu este Isus Cristos care deşi era om a avut părtăşie cu Dumnezeu, iar credincioşii prin credinţă în El şi atributele transmisibile puse în om poate la rândul lui să aibă părtăşie cu Dumnezeu doar prin Isus Cristos. Munca nu mai este un blestem, este interzisă uciderea semenului tocmai faptului că suntem creaţi de Dumnezeu. Trecem peste termenii care definesc păcatul şi ne uităm la natura păcatului după cădere enumerând senzualitatea, egoismul, înlocuirea lui Dumnezeu cu sinele propriu şi altele. Ca şi consecinţe pentru păcat se pot enumera în primul rând dizgraţia divină, vina, moartea fizică şi moartea spirituală, iar dacă omul nu se împacă cu Dumnezeu în timpul vieţii vor fi despărţii de Dumnezeu o veşnicie în Iadul cel veşnic.   Ca şi efecte ale păcatului se pot amintii înrobirea, fuga de realitate, negarea păcatului, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul, competiţia (chiar şi în Biserică), rivalitatea,   incapacitatea de a simţii cu semenii, incapacitatea de a iubi alţi oameni, lista este lungă, iar rezultatul este condamnarea divină adică Iadul, cu suferinţa veşnică şi despărţirea totală de Dumnezeu. Dragostea față de Dumnezeu este esența moralități iar opusul acestora este alegerea sinelui ca bine suprem. Restaurarea omului nu se poate face decât prin Jertfa lui Cristos care înseamnă pocăinţă. Pavel face o afirmaţie „Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate.” (Romani 1.28), iar în contrast Isus spune ”Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12.46). Deci scopul mântuirii este ca oamenii să se întoarcă de la întuneric la lumină, de sub puterea Satanei la Dumnezeu (Fapte 26.18). Afirmam faptul că Revelaţia Generală şi Specială au fost necesare pentru că omul a căzut atât de jos încât sub nici o formă nu mai ave cum să-şi recunoască Creatorul. Prin Revelaţie se descopere un Dumnezeu Creator în care ne sunt descoperita „puterea, gloria, natura, şi caracterul, voinţa, calea şi planurile Lui – pe scurt, pe Sine Însuşi, pentru ca oamenii să-L cunoască”. Prin Revelaţie se descopere scopurile lui Dumnezeu şi Persoana lui Dumnezeu. El s-a descoperit în suficientă măsură cu un caracter normativ şi obligatoriu cu privire la conduita umană. El le spune oamenilor cine este şi ce va face, astfel Dumnezeu se descopere lui Noe, Avram, Moise, sub diferita forme, una este teofania prin care se descopere lui Moise şi dă porunci poporului ales în cadrul Legământului mozaic (legământ condiţionat) care cuprinde cele 10 porunci şi încă 613 cu privire la viaţa socială, religioasă şi aspecte de igienă în care poporul evreu îşi are partea lui de responsabilitate. În Noul Testament Isus reafirmă voinţa lui Dumnezeu, scopurile Sale, le promite ucenicilor Duhul Sfânt şi le spune despre evenimente viitoare. Cel mai important este planul de mântuire a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, adevărul revelat în contrast cu minciunile Satanei. În momentul în care Dumnezeu se descopere el obligă omul la un răspuns pozitiv sau negativ ce are consecinţe veşnice. În toate cazurile Dumnezeu este Mesagerul Însuşi iar centru Revelaţiei este Cuvântul scris de origine divină cu scopul de a reface relaţia eu – Tu cu Creatorul. Chiar şi prin literatura de înţelepciune Dumnezeu îşi exprimă voinţa Sa, prin care oamenii primesc lumină şi percep autoritatea Revelaţiei. Dumnezeu este bun, au atribut divin, dar Biblia ne vorbeşte şi despre mânia şi judecata lui Dumnezeu, astfel în ziua judecăţii oamenii nu mai au nici o scuză pentru respingerea lui Dumnezeu şi răutatea lor. Dumnezeu se descopere oamenilor, le vorbeşte despre iertare, Lege şi Judecată. Iluminarea lăuntrică a Duhului Sfânt îi convinge pe oameni că sunt păcătoşi şi au nevoie de mântuire. Iudeii deşi erau poporul ales îl resping pe Cristos de două ori pentru că aveau un văl pe ochi, şi nu au înţeles mesajul divin. Încă din vechime Dumnezeu îşi descopere numele YHWH, înlocuit cu Domnul, dar şi prin nume compuse, unor personaje biblice. Aşa s-a descoperit lui Avram, face Legământ cu el, lui Moise, le dă legile amintite mai sus şi se angajează pentru bunăstarea poporului şi cu scop de răscumpărare, prin sistemul de jertfe în contul Jertfei lui Cristos. Revelaţia are un conţinut în Vechiul Testament cu scop soteorilogic, astfel Dumnezeu interzice evreilor să practici vrăjitoria, farmecele orientale pe care o aveau popoarele din Canaan. Preoţii   aveau responsabilitatea de a învăţa poporul Legea dată de Dumnezeu prin Moise la Sinai, ea trebuia citită odată la 7 ani. Prorocii deşi se presupune că colaborau cu preoţii aduceau un mesaj de la Domnul de pace, sau judecată cu privire le evenimentele actuale dar şi viitoare, ei vorbeau în faţa norodului şi a împăratului. Poporul Israel cunoaşte multe forme de teofanii, vise sau vedenii prin care vede gloria lui Dumnezeu, se bucură de prezenţa lui dar cunoaşte şi mânia lui Dumnezeu. În Vechiul Testament se pune accentul pe unicitatea lui Dumnezeu, în calitate de Creator şi Conducător al tuturor lucrurilor, se pune accent pe sfinţenia Lui, adică totalitatea caracteristicilor Sale copleşitoare care îl separă de om şi credincioşia Legământului Lui, răbdarea, compasiunea, şi loialitatea manifestată în împlinirea scopurilor Sale faţă de poporul cu care a încheiat un Legământ. Din cauză căderii în dragostea Sa Dumnezeu se descopere pentru că în final va fi judecătorul creaţiei Sale. Aici apar doua aspecte ce ţin de natura lui Dumnezeu Transcendenţa, în care se afirmă că Dumnezeu este aşa de sus încât omul nu are cum să-l vadă, săi ghicească gândurile, iar pe de altă parte avem atributul Imanenţei prin care Dumnezeu se implică în viaţa omului, popolului evreu şi în toată istoria fiind Domn peste creaţie. Ambele atribute divine au suport biblic. Se poate aminti Voia povăţuitoare a lui Dumnezeu care îndeamnă omul la mântuire şi Voia Sa hotărâtoare prin care îşi duce la îndeplinire planurile indiferent de voinţa oamenilor. Dumnezeu nu face presiuni asupra omului cu privire la pocăinţă, fiindcă inima perversă a omului se întoarce spre idolatrie, răul se amplifică sub aspect patologic, şi de la lumină se întorc la întuneric. Iudeii au avut din plin parte de Revelaţia lui Dumnezeu, dar din cauza necredinţei a învăţăturilor rabinice legaslismului nu îl recunosc pe Mesia şi îl resping. Un exemplu este Pavel care a încercat să nimicească Evanghelia lui Cristos şi pe creştini până la convertire. Cea mai completă formă a Revelaţiei este momentul în care Dumnezeu s-a făcut om Logosul Întrupat. Cristos în scop mântuitor. Astfel Evanghelia are un conţinut care cuprinde Logosul Întrupat, relatările ucenicilor despre învăţăturile Lui, semnele şi minunile, Jertfa de pe Cruce, Moartea şi Învierea, arătările de după Înviere, Înălţarea la cer şi poziţia pe care a ocupă acum de autoritate şi putere ca Împărat, Mare Preot şi Mijlocitor. „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”. El a desfiinţat sistemul de jertfe cultul preoţesc fiind El Însuşi Mare Preot ca prin Sângele Lui să avem mântuire. El a făcut voia Tatălui Său. Isus a venit prima dat ca şi act al Revelaţiei, promite Duhul Sfânt ca înlocuitor, dar avertizează şi de apariţia anticristului şi a doua Sa venire ca şi judecător numită de noi şi Parousia. Dumnezeu desparte zidul dintre evrei şi neamuri „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus”. Ca şi o mică concluzie Revelaţia generală se referă la adevăruri general / universale prin care oamenii pot să-l recunoască pe Dumnezeu în natură, iar Revelaţia Specială ţine de supranatural cu intervenţia directă a lui Dumnezeu sau a agenţilor Lui. Cu referire la Revelaţia Generală avem mai multe referinţe. Psalmul 19:1-4 declară: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile lumii.” Din observarea universului se descopere existenţa, ordinea şi complexitatea, minunea creaţiei şi puterea lui Dumnezeu. Revelaţia Generală este prezentată în cartea   Romani 1:20: „În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți”, Revelaţiei Generale care este, „revelația lui Dumnezeu față de toți oamenii, în toate timpurile și în toate locurile, care demonstrează existența lui Dumnezeu și faptul că El este inteligent, puternic și transcendent.” Revelaţia Specială este modul în care Dumnezeu a ales să se descopere în mod miraculos, prin vise, viziuni teofanii, dar cel mai important este prin Cristos şi prin a ne indică multe ocazii de teofanii Biblia este una din formele Revelaţiei Speciale prin care în mod miraculos autorii Scripturii au înregistrat mesajul lui Dumnezeu. Cu privire la descoperirea de Sine a lui Dumnezeu Biblia a fost scrisă de 40 de autori diferiţi pe o perioadă de 15000 de ani şi nimeni nu poate face aşa ceva decât Dumnezeu. Noi suntem Legaţi de timp şi spaţiu. Geneza 1:14  Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii. Atunci cînd Dumnezeu a luat hotărârea să creeze universul, venind din eternitate, a adus în fiinţă prin Cuvânt și dar nu doar universul are un început în spaţiu timp şi energie, dar se afirmă că spaţiul şi timpul nu au existat înainte de Univers. Ştiinţa nu poate explica acest lucru şi trebuie să accepte o cauză non – materială sau spirituală. Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic”. Ca și o confirmare a ce spune Scriptura în cartea Genezei oamenii de știință au descoperit faptul că universul a fost creat printr-o explozie inițială originară, de energie și lumină. A existat un punct zero de care omul nu s-a putut apropia. Acesta cauza spirituală are o existență care nu depinde de legile fizice. Deci Creatorul universului a fost o Ființă eternă, spirituală și cu putere de creativitate ce nu se poate imagina. La început a fost gândirea și apoi materia, exact ce spune Biblia. Timpul este o durată, perioadă dintre două evenimente mai apropiate sau depărtate, deşi este o măsură abstractă se poate măsura fiind un concept fundamental în filozofie. Potrivit cu cele spuse mai sus el are un început, şi o direcţie clară spre viitor. Măsurarea lui se face şi în funcţie de domenii, în fizica clasică timpul este un continuu dar în fizica cuantică este sugerată ideea că timpul este doar continuu spaţiu – timp, aspect disputat. Există un sens al scurgerii timpului   cu aspect liniar și avem „sensul termodinamic, sensul în care crește entropia, sensul psihologic, determinat de faptul că ne amintim trecutul și nu ne amintim viitorul, și sensul cosmologic, cel în care Universul este în expansiune. Grecii credeau că timpul este circular, în religiile orientale se crede în reîncarnare ”o altă viață”, în S.F. oamenii discută despre călătorii în trecut sau în viitor, dar Biblia afirmă în mod categoric Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”. Mulți oameni de alte religii se amăgesc singuri și merg la moarte. Pentru măsurarea timpului în epoca modernă este folosit ceasul și există calendare Iulian Gregorian iar evreii au propriu calendar ebraic. Biblia nu pune accentul pe o continuitate a timpului ci pe scopurile lui Dumnezeu în istorie, în cazul omului restaurarea lui așa cum a fost în Eden înainte de cădere. Un moment al istorie este Dumnezeu întrupat Isus Cristos care rupe istoria omenirii în două. Nu există limite temporale care se aplică lui Dumnezeu, descris ca veșnic și divin, Transcendența care ține de natura lui dar și Imanența prin care revarsă Harul lui peste poporul ales și peste toată omenirea. Transcendeţa şi Imananţa sunt atribute divine care nu sunt date şi omului dar pe de altă parte avem atributele comunicabile le experimentăm şi noi, dar la nivel mul inferior, uman. Imanenţa este un atribut necomunicabil pe când sentimentul de milă sau dragoste există şi în fiinţa noastră sunt atribute comunicabile. Când vorbim despre Dumnezeu în termeni de esenţă şi substanţă, aceştia sunt practic sinonimi astfel atotexistenţa lui Dumnezeu nu se întemeiază voinţa Lui ci pe natura Sa. Atenţia se concentrează ulterior pe momentul Morţii şi Învierii lui Isus Cristos. Creștinii așteaptă pe Cristos să vină a doua oară, pe când evreii încă îl așteaptă pe Mesia, fiindcă l-au respins pe Cristos.   Mulţi creştini în condiţia sa de muritor s-a bazat şi pe alte lucruri, exemplu pe filozofie, dar a căzut în erezie şi a perceput un Dumnezeu diferit de cel al Scripturii, fiind influenţat de platonism şi neoplatonsm. Nici Hegel nu acceptă Transcendenţa şi Imanenţa lui Dumnezeu ca fiind simultane. Transcendeţa nu poate veni din interiorul omului chiar şi Plotin, adeptul transcendenţei în Sus, a ratat ţinta şi nu l-a găsit pe Dumnezeu. Henry nu este de acord cu Pascal care foloseşte termenul de „dumnezeul filozofilor” ce desemnează Fiinţa, Absolutul, Cauza Primă, Temeiul, Unul, sau elemente ca Începutul, Sfârşitul, Adâncul, Înălţimea, cu alte cuvinte „Altul”, dar nicidecum un Dumnezeu al Scripturii, Dumnezeu este o cauză, necauzată şi cum spunea Toma de Aquino „ El este Prima Cauză. Afirmaţia   Eu Sunt cel ce Sunt ( Exod 3:14), se legă de ce spune Isus ce se compară cu Eu Sunt   din Vechiul Testament şi din învăţăturile lui Hristos despre Sine. (Ioan 8:58). Dumnezeu se prezintă ca şi o Persoană ce are calităţi naturale care ţin de măreţia Sa şi atribute morale transmisibile legate de bunătatea Sa. Deşi atributele morale ale lui Dumnezeu sunt egale în relaţia Sa cu umanitatea atributul transmisibil dragostea iese mai mult în evidenţă, creştinii uită uşor de dreptatea, mânia şi judecata lui Dumnezeu pentru păcat. Percepţia omului este întunecată şi din pricina căderii în păcat Biblia ne declară orbi spirituali. Dumnezeu este singura sursa a monoteismului etic proclamat de către Moise şi de profeţii evrei. De asemenea Revelaţia specială prin Cuvânt, profeţiile sau miracolele, inspiraţia Bibliei, Încarnarea Logosului, toate acestea presupun Imanenţa divină (Ioan 1:14). Crezurl teologic ale Bisericii primare afirmă acţiunea iniţiatoare şi răscumpărătoare prin Imaneţa a lui   Dumnezeu. Dumnezeu a coborât printre noi, creaturile care odată s-au răzvrătit, au primit şansa ca prin acţiunea Duhului Sfânt, să poată comunica iarăşi cu El. Dumnezeu a „împrumutat” limbajul uman, ca omul să aibă posibilitate de comunicare. Dumnezeu comunică cu Moise, se dă Legea poporului Israel iar în perioada lucrării lui Cristos,   sunt prezentate   trei ocazii în care Dumnezeu a vorbit din ceruri pentru al face cunoscut pe Fiul Său. Ultima sursă de autoritate este Dumnezeu. Din păcate şi în mediul creştin negarea acestor atribute divine aduce la o percepţie falsă despre Dumnezeu, care va genera o închinare falsă. Post-modernismul a deformat Revelaţia Generală şi Specială şi a enunţat „un cu Altul” dar nicidecum manifestarea lui Dumnezeu creaţie şi istorie, iar negare unui Dumnezeu al Scripturii duce omul în abisurile necredinţei. Dacă vrem să-l cunoaştem pe om cu adevărat trebuie să acceptăm un Dumnezeu al Scripturii chiar dacă nu înţelegem tot. Prin Revelaţia Generală (Creaţia şi conştiinţa noastră), şi Revelaţia Specială (Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Cristos şi Biblia, El s-a descoperit omului pentru a ne mântui prin Jertfa lui Isus Cristos. Din cauza vieţii scurte a omului 70-80 de ani trebuie să preţuim timpul, şi să alocăm cât mai mult timp de rugăciune, citirea Cuvântului şi meditaţie ca model îl avem pe Domnul Isus care şi-a petrecut mul timp în rugăciune pentru a înţelege voia lui Dumnezeu cu privire la activitatea noastră de creştini în vestirea Evangheliei. Faptele Apostolilor 10:31  şi a zis: „Cornelie, rugăciunea ta a fost ascultată, şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de milosteniile tale. Pentru acest lucru trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu. “Alergaţi la Domnul şi la sprijinul Lui, căutaţi necurmat Faţa Lui!” (Psalmii 105:4), de asemenea deşii este secolul vitezei, având multe lucruri de făcut în domeniul laic timpul trebuie folosit cu înţelepciune Efeseni 5:15-16) „Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.” Solomon afirmă că Eclesiastul 3:1  Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui, iar noi trebuie să păstrăm un echilibru între munca noastră, odihna necesară şi hrana spirituală zilnică, dar în nici un caz să fim creştini pasivi de suprafaţa pierzând timpul cu activităţi nefolositoare, a stăm pe internet multe ore, la televizor, la jocuri video, etc. Deşi suntem copiii lui Dumnezeu avem lupte spirituale şi în acele momente este necesar să nădăjduim în Domnul. Avem exemplu în Vechiul Testament când fiii lui Ruben au purtat război împotriva lui hagareniţilor, cu Ietur, cu Nafiş şi cu Nodab, şi au strigat către Domnul obţinând victorie. Pavel ne îndeamnă Efeseni 6:11–18, 11  Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea pept împotriva uneltirilor diavolului. Dumnezeu ne-a pus în lume pentru a fi lumină şi sare răspândind Evanghelia lui Cristos. Dar Satana este activ.   2 Corinteni 11:3  Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos. Aşa cum păcatul a amăgit prima pereche de oameni tot aşa a înşelat poporul ales şi pe mulţi creştini astăzi iar creştinii adevăraţi sunt în biserica locală alături de creştinii fireşti, ori până la seceriş grâul şi neghina cresc împreună. Se face politică bisericească, poliţie bisericească, politică eclesială pe care uni creştini o numesc „dragoste faţă de fraţi”. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune „După faptele lor îi veţi cunoaşte.” Şi găsim fraţi care rostesc vorbe fără conţinut şi o totală absenţă a evlaviei. Isus spune „Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grînarul meu.,” acest lucru se va întâmpla la final. (M. Teor). Avem exemplu paiului şi bârnei ce se aplică în viaţa reală şi noi vedem paiul. Este un lucru din păcate adevărat ca biserica a fost infectată, altă dată oamenilor le-a fost ruşine de răutatea lor, dar azi creştinismul a degenerat, se fac glume despre căile păcătoase ale firii, multe roade fireşti se găsesc în inima credinciosului şi a bisericii care le tolerează, morala noastră biblică lasă foarte mult de dorit, dar unii rând şi se amuză de acest aspect, în momentul în care filozofia morală a unei întregi generaţii devine aşa iar „credincioşii” şi oamenii îşi expun şi admiră răutatea şi putreziciunea din inimă, doar pentru a fi lăudaţi sau să ajungă în mas – media, dar ei sunt putrezi din interior este o stare deplorabilă. Biserica este ca şi o barcă care pluteşte deasupra lumii, dar din păcate ia apa murdară a lumii care intră în ea. Majoritatea creştinilor nu se simt deranjaţi de acest lucru iar influenţele sunt aşa de împletite că   e greu să faci o deosebire. Ca şi în timpul lui Cristos cei care conduc au convingerea că totul este bine iar în biserică trebuie să ne simţim „bine”, dacă Dumnezeu este prezent fiindcă „Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”. La o biserică compromisă credincioşii nu pot fi mai buni decât cei care o conduc. Există o dezordine în viaţa spirituală a bisericii şi în viaţa multor credincioşi care nu au o destinaţia clară a vieţii lor nu există maturitate în Cristos „Şi noi, deci, fiindcă Suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice pedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte, trăind altfel decât după standardele Scripturii amăgirea este mare. Îmbrăcămintea noastră constă mai ales în funcţie de ceea ce facem sau unde ne ducem, dacă mergem la mare avem o îmbrăcăminte adecvată pentru aşa ceva. Acolo se fac poze pe plaje, iar păcatul este prezent la uşa inimi noastre. Printre alte ispite există un fotograf ce are siluete umane din carton frumoase la exterior, şi o gaură unde îţi introduceai capul, (trucuri fotografice), dar spatele cartonului este deosebit de murdar, şi ai de lucru ulterior pentru a fi curat. Poza iese frumoasă, dar în mintea noastă persistă murdăria din spatele cartonului. Întrebarea este dacă ne uităm în oglindă, arătăm de multe ori bine, dar cum arătăm cu adevărat în „spatele cartonului” la o raportare a ceea ce spune Scriptura cum arătăm ? Ne ascundem, purtăm o mască, dar într-o zi cunoscuţii, rudele, părinţii vor spune „păcat de el”, murdăria va ieşi la iveală, iar curăţirea se face doar prin Sângele lui Cristos. Din pricina căderii omului în păcat moartea este o realitate pentru tot ce are viaţă şi „Întreaga creație geme” şi aşteaptă izbăvirea. Dacă omul moare neîmpăcat cu Dumnezeu, va experimenta moartea a doua şi Iadul cel veşnic. Noi am fost creaţi cu scopul de al glorifica pe Dumnezeu pritr-o binecuvântare veşnică. Dragostea noastră faţă de Dumnezeu este esenţa eticii, moralităţii şi a bunătăţii. Ceea ce este contrar este alegerea sinelui suprem, egoismul, din care rezultă celelalte fapte nelegiuite care se fac împotriva lui Dumnezeu. David, apostolul Pavel recunosc că păcatul este făcut în primul rând înaintea lui Dumnezeu. Păcatul este o întoarcere spre sine a omului aspect confirmat de viaţă noastră, noi pe „tronul” vieţii noastre în timp ce „uzurpând Tronul şi rolul lui Dumnezeu”. Tot aşa se întâmplă şi cu păgânii „„Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate” Isus afirmă „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” Scopul mântuirii este „ca să le deschizi [necredincioșilor] ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu„, dar oamenii care refuză să facă acest lucru şi sunt „însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor”. În acestă stare nu mai este posibil să cunoşti voia lui Dumnezeu „21  fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat”. Duhul ,Sfânt este acela care poate convinge omul că este păcătos şi să se întoarcă la Dumnezeu. „Ceea ce s-a pierdut la Cădere este recuperat la cruce.” O altă formă de necredinţă şi amăgire este utilitarismul, o filozofie centrată pe om care în   esenţa ei are conceptul de plăcere sau durere la modul propriu. Este de tip hedonist, începând în istorie încă de la Epicur filozof grec, şi este preluată de filozoful britanic Jeremy Bentham. Etica se bazează pe filozofie pe fizică şi cunoscând natura înţeleptul poate fi fericit. Utilitarismul are problemă că se concentrează doar pe rezultate, dar Biblia ne arată că omul se uită la ce izbeşte privirea dar Dumnezeu se uită la inima omului. Definiţia binelui şi plăcerea sunt definite de om într-un fel, şi de Dumnezeu în altă manieră dar în mod diferit şi obiectiv şi concret. Bunătatea este un atribut divin transmisibil, dat parţial şi omului, dar avem instabilitate între a face bine ca să simţim plăcere, şi fuga de durere şi uităm de şi facem numai bine pentru a ne simţi confortabili, dar devenim dependenţi de binele proprie, exemplu fiind persoanele care consumă droguri. Evitarea dureri nu este rea în sine, poate fi o operaţie făcută de medici care te vindecă, dar Dumnezeu este interesat mai mult de sfinţirea noastră decât neapărat fericirea pământească. Biblia ne spune că trebuie să trecem prin bucurie şi încercări, care sunt teste ale credinţei şi ne face perseverenţi în credinţa noastră. Cine trăieşte doar pentru acestă viaţă va fi dezamăgit Iacov 1:2  „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, 3  ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare”. La suprafaţă utilitarismul apare frumos, nimeni nu doreşte suferinţă, dar Biblia ne arată că nimic nu se poate compara cu o gloria viitoare, iar ţinta noastră trebuie să fie cerul şi fericirea pe acest pământ Evrei 12:2  Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Omul fără Dumnezeu rămâne o fiinţă neîmplinită fiindcă în inima lui este un gol în forma lui Dumnezeu, ce nu poate fi umplut cu surogate. Este acolo un spaţiu gol în suflet, duhul şi viaţa omului, care nu se poate complecta decât de Dumnezeu. Din acestă pricină omul doreşte mereu altceva, depăşirea condiţiei umane, Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei, dar mulţi oameni ignoră acest lucru. Ieremia afirmă despre inima omului că Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?, Solomon afirmă că totul este deşertăciune Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată din argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea. Şi aceasta este o deşertăciune!, iar Noul Testament întăreşte acest lucru Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Pe oamenii care nu se supun îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu, ei se închină la alte lucruri, iar surogatele ca afaceri, sport familie, etc, nu sunt viabile iar   oamenii rămân neîmpliniţi fiindcă golul rămâne şi nu se poate înlocuii cu altceva decât cu Dumnezeu. Doar o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu prin Jertfa lui Cristos restabileşte relaţia eu –Tu, dintre fiinţa creată şi Dumnezeu. A te amăgi singur „calea cea largă” este un drum sigur către Iad. Şoapta din Grădina Edenului, este o realitate actuală. aşa cum la urechea lui Adam şi Eva, s-a şoptit cuvântul „oare a zis Dumnezeu” tot aşa răsună şi acum la urechea fiecărui om, felurite îndoieli sub diferite forme pentru a ne îndepărta de Dumnezeu. Credem că prin păcatul arogonaţei umane ne descurcăm în toate situaţiile singuri, dar nu este aşa, un exemplu a fost Titanicul despre care oamenii au declarat în mândria lor că nici Dumnezeu nu-l poate scufunda şi acum zace pe fundul oceanului Atlantic. El avea peste1500 de oameni la bord, bărcile de salvare era doar jumătate din câte ar fi trebuit să fie. Condiţiile de navigare nu erau potrivite pentru o cursă transatlantică, nu era pregătit suficient pentru condiţiile maritime grele, un aisberg, la zgâriat, şi a făcut o spărtură   sub linia de navigaţie lungă cam de 1000 de metri, vasul a luat apă şi s-a scufundat luând în adâncuri multe vieţi umane. Din nefericire mândria omului face pe mulţi oameni să respingă cuvântul lui Dumnezeu iar Isus avertizează că trebuie să fim smeriţi „Isus a chemat la El un copilas, l-a pus in mijlocul lor si le-a zis: ” Adevarat va spun ca daca nu va veti intoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu nici un chip nu veti intra in Imparatia cerurilor. „Motoul multor oameni este „pot să mă descurc şi singur” dar acest lucru este o amăgire fiindcă evaluarea corectă şi obiectivă o face Dumnezeu „Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu”. Nu suntem destul de pregătiţi de impact în luptă cu Diavolul şi ne pândeşte pericolul unei tragedii veşnice. „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită”. Există multe feluri de mândrii, ca mândria religioasa, mândria unui nume, mândria unei imagini a unui prestigiu, mândrie spirituală etc… care ne împiedică să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. „Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat: Apostolul Pavel   afirmă şi el „…pe cand eram noi inca fara putere, Hristos, la vremea cuvenita a murit pentru cei nelegiuiti…pe cand eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi…” trebuie să renunţăm la aroganţă să ne smerim fiindcă Cristos este singura noastă posibilitatea de a ne feri de mânia lui Dumnezeu care s-a revărsat asupra Fiului pe Cruce. Doar prin El trecem de la moarte la viaţă veşnică. Şi în vechime şi acum se poate vorbi de zeii vechi şi noi care ne stăpânesc viaţa sub diferite forme. Un exemplu este oraşul Efes din imperiul roman, patronat de   o zeiţă numită Artemis, la greci sau Diana la romani, care stăpânea oraşul cu tot tacâmul, templu preoţi jertfe etc. Templul era considerat una din cele 7 minuni ale lumii, era un loc de pelerinaj, avea o bancă comercială, fiind o sursă de câştig al oraşului, se fabricau mici statuete de argint ce reprezenta zeiţa sau templu, iar desfrânarea era la modă, existau taverne şi hanuri în care prostituatele îşi vindeau trupul „sexul fiind considerat drept act de închinare”. În acest loc a predicat Pavel Evanghelia lui Crtistos, dacă era primită oraşul pierdea câştigul material. Argintarul Dimitrie se răscoală „mare este Diana efesenilor” iar Pavel pleacă de acolo. Din păcate şi astăzi avem zeii noştri, banul puterea şi sexul, şi alţii poate mai puţin vizibili dar care produc tot aşa de mul rău şi iau locul lui Dumnezeu în inima noastră. Isus Cristos trebuie să fie totul în inima noastră 1 Corinteni 2:2  Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit, nu punem pe primul rând familia, casa, masa, jocuri video, muzică, pornografie, internet, filme, prieteni, cărţi, baruri, cumpărături, iubit(ă), somn, maşină, cruciuliţa, arta, cariera, avere, televizor, cafea, zâmbete şi lacrimi, o viata căldicică şi o mântuire ieftină. Pe ce altar ne depunem jertfa de zi cu zi a lui Dumnezeu sau a lui mamona?. „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Dacă ne uităm la starea omeniri morala este departe de etica creştină şi vedem avorturi, rasism, faptul că există aşa de multe diferenţe vine în contrast cu ce spune Biblia  „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus”. În discriminarea rasială sau avort şi copii rezultaţi din căsătorii ineterasiale, copiii afro-americani sau albi, asiatici, avem diferenţe copiii nu sunt suficient de albi şi aduc ofensă rasei superioare ca şi rasa ariană promovată de nazişti. Un aspect groaznic este faptul că fetiţele sunt omorâte în mod sistematic de-a lungul istoriei şi lăsaţi în viaţă bebeluşii masculini. Dar ca şi în acest caz de exemplu spartanii ucideau fără nici o remuşcare copii care nu erau apţi   de luptă. Dar în faţa lui Dumnezeu ori fiinţă are valoare, El face suflete oamenilor şi pentru fiecare a murit Cristos. Avortul răneşte femei bărbaţi   ucide copiii şi aduce dezonoare lui Dumnezeu, iar dacă ne întoarce la momentul în care poporul evreu era robi în Egipt, faraonul care nu cunoştea pe Iosiv se iau patru măsuri radicale. Ca şi grupare dominantă erau egiptenii iar evreii erau mulţi la număr, Iatã cã poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi, erau o altă etnie, altă cultură şi erau o ameninţare pentru egipteni chiar în postura de robi. Faraonul ia măsuri, iau făcut   sclavi, au făcut robia mai grea, se dă poruncă moaştelor să ucidă toţi copiii de parte bărbătească, dar ele refuză, iar porunca se înăspreşte Exodul 1:22  Atunci Faraon a dat următoarea poruncă întregului său popor: „Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască.”. Vedem că de la infanticidul mascat s-a trecut la cel selectiv, să fie ucişi numai băieţii, şi aceştia să fie evrei din motive etnice. Măsurile luate nu au avut un rezultat pentru că la ieşirea poporul evreu din Egipt erau 600 000 de bărbaţi apţi de luptă. A exista un sait numit denumit Purificarea Etnică, un joc video în care alergi prin ghetou şi omori negrii şi evrei iar dacă poţi îi arunci în aer. „Frumoasă” sursă de inspiraţiei pentru tineretul de azi. Prin avort şi alte atrocităţi comise înţelegem răutatea infaticidului mascat ce este avortul, el fiind rezultatul rasismului şi discriminării rasiale, practicat de majoritatea popoarelor. Întru-n spital în perioada iunie 1976 – iunie 1977, 700 de „cercetători” ? au încercat să stabilească prenatalã a sexului copilului. În timp ce toţi fetuşii de sex masculin au fost păstraţi în viaţã, 430 din cei 450 de fetuşi de sex feminin au fost avortaţi. (Miller 1985)”. În China sau dat legi pentru oprirea avortului, sa stabilit câţi copii poate să aibă un cuplu de oameni căsătoriţi, etatizare, dar legea nu se respectă. Atât în India şi China în sate sunt preferaţi băieţii care pot să muncească, un exemplu este   săteanul care afirmă fără să se gândească cu cine se vor căsătorii copii lor „Anul trecut s-a ascut o singurã fatã în satul nostru – toţi ceilalţi au avut bãieţi” (Kristof 1993, 1)”. Şi în Vest fetiţele sunt avortate fără o justificare clară, deşi mişcarea feministă deşi este pro- avort în mod ciudat se opun selecţiei matinale ale sexului fetiţele sunt aproape totdeauna avortate. O altă latură negativă este avortul şi rasismul denumit aşa pentru că „Planned parenthood”, este o organizaţie ci cele mai multe avorturi di USA Margaret Sanger, fiind o rasistă, Sangers ia susţinut pe eugenişti (eugenetica, „rasa pură a fost practicată şi de nazişti), el s-a declarat în favoarea sterlizării preferenţiale pentru a reduce numărul de negrii. Ca şi reacţie Corinne Cords, membrã a bisericii Betleem, a făcut o lucrare pro-viaţã numitã „Self Evident Truth, iar Randy Alcorn a fãcut acelaşi lucru în editorialul sãu „Eternal Perspective”. Industria avorturilor a ucis peste 10 000 000 de copii negi din 1973 încoace. Astfel „Populaţia afro-americanã din America reprezintă 14% din întreaga populaţie. Dar bebeluşii afro-americani reprezintă 33% din totalul vieţilor pierdute prin avort (74% în Washington DC, 62% în Mississippi, 52% în New York City, 50% în Georgia”, un adevărat genocid. Acest lucru a fost o provocare pentru creştinii afro-americani de a conduce şi să vadă realitatea, avortul fiind la egalitate în ceea ce priveşte răul cu sclavagismul. Din păcate mulţi albi au rămas indiferenţi la mişcarea pro viaţă, la prejudecăţile rasiale tot aşa cum nu au mai crezut în divinitatea lui Cristos. În mas- media toţi ajung în Rai fie că este vorba de filme sau viaţa reală fapt care este o amăgire. Răul se adună dar şi binele şi au existat voci care au exclamat „Oh, mai degrabã sã dãm mâinile – negri, albi, asiatici, hispanici, indieni – şi sã spunem împreunã cu glas rãspicat: este o cale mai bunã spre libertate decât cea a uciderii pruncilor!”. Dumnezeu a avut grijă de Moise în Egipt şi a urmat exodul, scoţând poporul din robia egipteană, tot aşa El la protejat pe Isus care urma să fie salvatorul lumii. Biblia   deşi nu are o abordare specifică a avortului este pro- viaţă având texte în sensul acesta. Ieremia 1:5 ne spune că Dumnezeu ne cunoştea înainte ca să ne fi întocmit în pântece. Asemenea Psalmul 139: 13-16, ne arată implicarea activă a lui Dumnezeu în formarea bebeluşilor înainte de a se naşte. De asemenea în cartea (Exodul 21:22-25), cel care provoacă moartea unui copil când femeia este însărcinată pedeapsa este aceeaşi ca şi când comite o crimă. Copilul care încă nu s-a născut este o fiinţă umană Psalmi 139:13  Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Omul este făcut după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ucidere copiilor este o ofensă la adresa Lui. În caz de viol, incest, sau alte lucruri oribile copilul nu trebuie pedepsit pentru păcatele părinţilor şi poate fi dat la o dopţie unei familii creştine. Una din probleme este când viaţa mamei este în pericol, dar aceste exemple sunt rare, 94 % sunt alte motive „ ex ca să rămână cu o siluetă de „miss” iar multe cupluri nu doresc copilul conceput de ei, aspect de o răutate care nu se poate imagina, ori chiar şi în cazuri de mare sărăcie, avortul nu trebuie să fie prima opţiune. Biblia ne încurajează prin versete, El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, 14  în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. Aceste aspecte sunt valabil şi pentru medicii care au făcut avort. Dacă în Iluminism ca mişcare ideologică şi culturală se urmărea „iluminarea maselor” sec LVII-XIX, în ţinuturile Europei America de Nord şi de Sud, şi se urmărea crearea unei societăţi raţionale şi înlăturarea dogmelor religioase de fapt burghezia avea nevoie de forţă califică pentru revoluţia industrială, în modernism, sec IX, tradiţia a fost refuzată, „Artiștii abstracți, inspirați de mișcarea impresionistă și de lucrările lui Paul Cézanne și Edvard Munch, au pornit conceptual de la presupunerea că atât culoarea cât și forma – nu reprezentarea lumii naturale – sunt elementele esențiale ale artei vizuale.” Sub alt aspect „Wassily Kandinsky, Piet Mondrian și Kazimir Malevich au încercat să redefinească arta ca și aranjamentul culorii pure. Dezvoltarea fotografiei a afectat puternic acest aspect al modernismului, fiindcă nu mai era nevoie de funcția pur descriptivă ale niciuneia din artele vizuale. Acești artiști moderniști au crezut cu tărie că prin refuzarea reprezentărilor reale și materiale, arta va trece de faza materialistă și va intra într-una spirituală,” în perioada respectivă încă existau absoluturi la care omul se putea raporta. În post-modernism nu mai există un absolut ci se trece la relativism în materie de religie sau spiritualitate. Negând absoluturile, post-modernişti neagă atributele naturale ale lui Dumnezeu. Post-modernişti afirmă că adevărul poate fi adevărat pentru tine dar nu şi pentru mine, în care avem o gândire cu un real pericol, şi nu vorbim despre lucruri banale ci de probleme care ţin de adevăr. Astfel se pierde deosebirea dintre religie şi credinţă   şi spiritualitate şi apare un pluralism religios în care dispare obiectivitatea şi nimeni nu mai poate pretinde că religia lui este falsă sau adevărată vizavi de alte religii. În post – modernism adevărul este relativ, ideea a început de fapt de la Augustin până la reformă, înălţând omul mai presus de realitate în centru fiind omul nu Dumnezeu. Un reperezentant a fost   Renee Descartes, iar a Iluminismului a fost un Kant. „Filosoful care a contribuit la ideea adevărului relativ a fost prusacul Immanuel Kant și lucrarea lui Critica rațiunii pure, care a apărut în 1781”. El argumentează că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu este imposibilă şi s-a creat o separare între ”fapt„ şi„credinţă”, chestiuni care nu au nici o legătură cu religia cunoaşterea şi ştiinţa fiind prioritare. Biblia este scoasă în afara ecuaţiei din domeniul adevărului. De fapt în aceste momente omul orbecăieşte în aflarea adevărului iar ştiinţa şi toată cunoaşterea este o problemă de interpretare. Filozofii au clădit mai departe filozofia lor pe ideile lui Nietzche, ca exemplu Foucault, Rorty și Lyotard, şi l-au respins pe Dumnezeu şi religia în general şi nu mai există un adevăr obiectiv la care să te raportezi. Pierderea discernământului este un alt rezultat al acestei filozofii păguboase, aspect care a început încă de la teologul Toma de Aquino, în acestă situaţie Biblia nu mai are un singur autor ci oamenii o interpretează cum doresc Nici Reforma nu a scăpat total de aceste influenţe şi dacă ne uităm în jurul nostru vedem mulţimea de secte şi religii înţelegem pericolul post-modernismului. Un alt aspect este pluralismul religios/filozofic, iar dacă adevărul absolut nu mai există toate religiile sunt bune şi nu se mai poate deosebirea   între fals şi adevărat şi se tinde către ecumenism. Aceste pericole ale postmodernismului în care adevărul este relativ, piederea discenământului şi pluralismul filozofic sunt un pericol real pentru creştinism şi trebuie să dai un răspuns acestei provocări. „D.A. Carson evidențiază îngrijorările mediului evanghelic conservator cu privire la ceea ce vede ca fiind pericolul pluralismului: „În cel mai sobru mod mă întreb uneori dacă nu cumva fața urâtă a ceea ce menționez ca fiind pluralism filosofic e cea mai periculoasă amenințare la adresa Evangheliei de la apariția ereziei gnostice în secolul II”. La acest gen de pericol este necesar un răspuns. În primul rând creştinismul afirmă că există absoluturi, că se poate discerne ce este adevărat sau fals, iar afirmaţiile despre Dumnezeu sunt contrare şi incorecte. Creştinismul afirmă că faptul că există un adevăr absolut Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Când Pavel s-a adresat filosofilor stoici și epicurieni pe Colina lui Marte, a spus: „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”, dar mulţi oameni nu vor acest lucru şi se ascund în spatele diferitelor ideologii sau filozofii. Jertfa lui Cristos, rămâne în ultima instanţă o problemă de credinţă ce duce la mântuire. Deci rămân în mintea filozofilor, a omului obişnuit, şi a celui care nu ştie carte întrebări esenţiale cum ar fi ce semnifcaţia are rostul vieţii lui pe pământ, de unde vine ca şi specie umană, şi destinul în viitor, dar întrebările fără un răspuns. Fiecare om mai mult sau mai puţin pune întrebarea filozofică care este rostul vieţii pe acest pământ, care este semnificaţia vieţii, de unde venim şi ce este dincolo de moarte. Fiind neîmplinit în acestă viaţă efemeră omul face eforturi disperate de a-şi depăşi condiţia, dar fără de folos, ei se uită înapoi şi   descopere anii irosiţi pentru scopuri care nu s-au împlinit. Majoritatea oamenilor vor „succesul în afaceri, o sănătate bună, relaţii şi plăceri, sexul, filantropia şi altele dar majoritatea au mărturisit un sentiment de gol pe care nu au reuşit să-l umple”. Solomon recunoaşte că tot ce este sub soare e deşertăciune „Deşertăciune a deşertăciunilor„ deşi avea palate bogăţii şi faimă. Eclesiastul 4:8  „Un om este singur singurel, n-are nici fiu, nici frate, şi totuşi munca lui n-are sfârşit, ochii nu i se satură niciodată de bogăţii, şi nu se gândeşte: „Pentru cine muncesc eu, şi-mi lipsesc sufletul de plăceri?” Şi aceasta este o deşertăciune şi un lucru rău”. Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei şi ne face conştienţi că există ceva dincolo de moarte, binecuvântare sau blestem. În cartea Geneza Dumnezeu a făcut omul după Chipul şi asemănarea Sa, într-o relaţie de părtăşie şi deşi omul a căzut în păcat, au rămas câteva aspecte valabile şi după cădere. Dumnezeu l-a făcut pe om o fiinţă socială, ia dat o ocupaţie, Dumnezeu a avut comuniune cu omul, şi ia dat în stăpânire asupra pământului pământului, dar nu să îl strice. Aceste adevăruri ne indică faptul că Dumnezeu intenţionează să refacă părtăşia cu omul aşa cum a fost în Eden, El va distruge cerul şi pământul şi va crea altele noi, dar înaintea acestor lucruri omenirea va fi judecată, cei necredincioşi vor merge în Iadul cel veşnic şi doar aceia care au crezut şi şi-au spălat hainele în Sângele Mielului vor fi în cer cu Dumnezeu şi aşa se închide cercul. Restaurarea omului nu se poate face decât prin Jertfa lui Cristos nu prin eforturi proprii. Tit 3:5  El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt. Isus afirmă “Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10b). Fără promisiunile Lui viaţa noastră nu are sens şi suntem împliniţi doar în părtăşie cu cel care ne-a Creat. Creştinii de Duminică nu au nici o şansă, pe când creştinii adevăraţi au plătit un preţ au devenit robi a lui Cristos şi pot experimenta viaţa împreună cu El. Evanghelia lui Cristos este Evanghelia Împărăţiei Cerurilor se prezintă puterea lui Dumnezeu pentru ca oricine crede în Cristos să fie mântuit. Biblia îl prezintă pe Cristos ca Împărat, Mare Preot şi Mijlocitor, ca Domn şi Stăpân cu o autoritate supremă. Evanghelia este cristocentrică iar noi trebuie să vestim această Evanghelie. Apostolul Pavel: „Dacă deci Îl mărturisești cu gura ta pe Isus ca Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.” (Romani10:9) Din păcate apar şi false evanghelii în care omul se pune în centru universului iar „creştinii care se pocăiesc” nu fac nicidecum un favor lui Dumnezeu ci se osândesc singuri. Apar tot felul de evanghelii false dar Pavel avertizează Galateni 1:8  „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Samy Tuțac) Conform titlului credinciosul trebuie să fie într-o permanenţă stare de veghere, pocăinţa fiind un proces iar primejdiile de a cădea sunt reale 1 Petru 5:8  „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită”. În Vechiul Testament termenul de pocăinţă echivalează cu a-i părea rău”, „a se răzgândi”, sau „a se întoarce înapoi, a se reîntoarce” în contextul distrugerii relaţiei dintre om şi Dumnezeu sau poporul evreu şi Domnul, iar da că nu o face suportă consecinţele şi ajunge şi mai rău. Dragostea lui Dumnezeu primeşte omul la pocăinţă în ultimul moment şi se întoarce de la judecată la iertare. El s-a descoperit pe Sine ca şi un Dumnezeu al dragostei, a milei şi îndurării faţă de poporul ales ce cheamă poporul la pocăinţă într-o stare de dependenţă totală faţă de El, dar şi în contextul Legământului mozaic făcut cu poporul şi care a fost călcat. Aici se poate aminti Voia povăţuitoare a lui Dumnezeu care îndeamnă omul sau poporul la pocăinţă şi Voia lui Dumnezeu hotărâtoare prin care indiferent de voinţele oamenilor sau a demonilor îşi duce planul la îndeplinire. El o face înainte ca ambele Regate de Nord şi de Sud să fie duse în robie. Apocalipsa 21:22  În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, Sunt Templul ei. Din cauza neascultării poporul evreu suportă consecinţele care sunt teribile. Trebuie să înţelegem faptul că Dumnezeu poate să îşi schimbe hotărârea cu privire la pedeapsă sau binecuvântare 2 Cronici 7:14  „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara”, dar nu-şi schimbă natura Sa de Dumnezeu drept şi sfânt. În Noul Testament semnificaţia cuvintelor sunt cam aceleaşi „a se răzgândi”, deci „a regreta, a-i părea rău”, ex este pilda vameşului şi a fariseului ce înseamnă o schimbare radicală a vieţii în raport cu relaţia dintre om şi Dumnezeu. Termenul înseamnă şi convertire, de aceea Ioan botezătorul cheamă la pocăinţă şi face botezul atât celor păcătoşi cât şi neprihăniţi fiindcă este un act decisiv a persoanei respective de la modul vechi de trai la unul nou şi să se încreadă în Mesia care urma să vină. Pocăinţa adevărată este ceva radical, avem pilda fiului risipitor în contrast cu pilda vameşului şi fariseului, dar cel mai bun exemplu este Pilda tânărului bogat în contrast cu Zacheu. Cine doreşte cu adevărat să se pocăiască trebuie să-şi mărturisească păcatul înaintea lui Dumnezeu, neputinţa de a şi rezolva singur păcatul şi a trăi într-o totală dependenţă de Dumnezeu. Primii creştinii chemau oamenii la pocăinţă şi iertarea lui Dumnezeu pocăinţa este darul lui Dumnezeu dar e şi responsabilitatea omului. De asemenea în cartea Evrei se arată importanţa pocăinţei iniţiale şi se pune la îndoială posibilitatea pocăinţei   a doua oară Evrei 6:4-6. Şi în alte pasaje se afirmă în mod categoric faptul că credincioşii trebuie să se pocăiască, pocăinţa şi sfinţirea fiind un proces continuu. În primul rând se arată că în viaţa creştină există aspectul pozitiv al pocăinţei şi al iertării. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii întoarcerea de la păcat dar să fie ceva real Matei 7:16  „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? făcând fapte vrednice de pocăinţa lor”. Cartea Faptele Apostolilor este focalizată pe pocăinţă şi mântuire legate de Persoana lui Isus Cristos şi al recunoaşte pe Isus ca Domn şi Mântuitor. În predica lui Petru l-a Rusalii el atacă în mod direct   pe evrei „voi l-aţi răstignit” şi îi îndeamnă pe oameni să-l accepte pe Isus ca şi Mântuitor. Indiferent cum pui problema pocăinţa înseamnă un om nou în Cristos „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”. Ea   este o lucrare a omului şi al lui Dumnezeu care atrage oamenii la el   şi se face prin Harul Lui. Nu se poate admite o pocăinţă fără o schimbare a minţii respectiv a conduitei, comportamentul omului şi a faptelor lui. De aceea Ioan a mustrat pe cărturari şi farisei „Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţa voastră.” De asemenea trebuie să avem capacitatea da a face fapte bune după convertire „şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie”. Pocăinţa este un rezultat al lucrării Duhului Sfânt în inima păcătosului, El este acela care convinge omul de păcat, sau poate respinge oferta Mîntuitoare a lui Dumnezeu în Cristos cu consecinţe veşnice. Veghere în viaţa creştină este un lucru esenţial pentru că Geneza 4:7  Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Amin

11). BIBLIOGRAFIE

Studiu introductiv în Legea Istoria și Poezia Vechiului Testament de VASILE TALPOŞ EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, R. A. BUCUREŞTI 1999

Sait http://www.theophilos.3x.ro

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cartea-geneza.html

SCURTĂ INTRODUCERE BIBILICĂ de ERNEST AEBI

n b. – acest lucru este impropriu spus pentru că Hristos a realizat mântuirea, fiindcă se arată umanitatea lui Isus.

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

 Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Las_Vegas

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/pentateuh.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/pentateuh.html

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-genesa.html

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/caderea.html

Sait http://www.voxdeibaptist.org/pacatul_si_caderea_Gill.htm

Millard, Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 Editura „Cartea Creştină” Oradea 1998.

Sai http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/revelatie.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/revelatie-generala-speciala.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Timp

MĂREŢIA CREŞTINISMULUI de DINESH D,SOUZA Editura Imago Dei, Oradea 2011

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/timp.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Dumnezeul-infinit.html

Lucrare de Licenţă. Importanţa Conceptului de Suveranitate al lui Dumnezeu în scrierile lui Carl F. Henry de Ardelean Viorel

TEOLOGIE SISTEMATICĂ de WAYNE GRUDEM, Editura Făclia, Oradea 2004

PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Henry Clarence Thiessen

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6

NORMAN, GEISLER   Filozofia Religiei,   Editura „Cartea Creştină” Oradea 1999.

Sait https://www.resursecrestine.ro/cugetari/181297/pretuiti-timpul-cand-sunteti-doar-voi-si-dumnezeu

Sait https://www.resursecrestine.ro/studii/180580/folositi-va-timpul-cu-intelepciune

Sait https://www.resursecrestine.ro/cugetari/181297/pretuiti-timpul-cand-sunteti-doar-voi-si-dumnezeu Autor Igor Opincă

Sait https://www.resursecrestine.ro/studii/180580/folositi-va-timpul-cu-intelepciune Igor opincă

Saithttps://www.resursecrestine.ro/studii/179842/in-timpul-luptei-nadajduiti-in-domnulIgor Opincă

Sait http://publicatia.voxdeibaptist.org/literatura3_ian05.htm M. Teor

Sait https://www.resursecrestine.ro/eseuri/132876/biserica-a-fost-infectata Autor: A. W. Tozer

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Las_Vegas

Sait https://www.resursecrestine.ro/eseuri/132876/biserica-a-fost-infectata Autor: A. W. Tozer

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/caderea-afecteaza-omenirea.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/utilitarismul.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Epicur#Scrieri

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/utilitarismul.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/gol-forma-lui-Dumnezeu.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/caderea-afecteaza-omenirea.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/utilitarismul.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/gol-forma-lui-Dumnezeu.html

Sait https://www.resursecrestine.ro/predici/40179/aroganta-umana Stefan Tohatan

Sait stiricrestine.ro Zeii vechi şi noi – Stiri Crestine.ro Marius Bădescu

Saithttps://www.resursecrestine.ro/predici/39908/avort-rasism-discriminare-sexuala-si-cristos John Piper

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/avort.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/pericolele-postmodernismului.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/rostul-vietii.html

Saithttp://www.baptist-tm.ro/evanghelia-imparatiei-lui-dumnezeu-un-raspuns-evanghelicilor-care-au-luat-o-pe-ulei/ Samy Tuțac

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/pocainta.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/pocainta-mantuirea.html

ARDELEAN VIOREL

^[1] STUDIU INTRODUCTIV ÎN LEGEA ISTORIA ŞI POEZIA VECHIULUI TESTAMENT pag 60

^[2] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cartea-geneza.html

^[3] SCURTĂ INTRODUCERE BIBILICĂ de ERNEST AEBI pag 7-80

^[4] n b. – acest lucru este impropriu spus pentru că Hristos a realizat mântuirea, fiindcă se arată umanitatea lui Isus.

^[5] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

^[6] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

^[7] Sait http://www.theophilos.3x.ro

^[8] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/pentateuh.html

^[9] Dicționar Biblic pag 1001

^[10] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/pentateuh.html

^[11] Dicționar Biblic pag 1006

^[12] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-genesa.html

^[13] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

^[14] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/caderea.html

^[15] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

^[16] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

^[17] Sait http://www.voxdeibaptist.org/pacatul_si_caderea_Gill.htm

^[18] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

^[19] Sait http://www.voxdeibaptist.org/pacatul_si_caderea_Gill.htm

^[20] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

^[21] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/caderea.html

^[22] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

^[23] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

^[24] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

^[25] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/caderea.html

^[26] Millard,   Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 pag 399

^[27] Millard,   Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 pag 412-415

^[28] Millard,   Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 pag 412-415

^[29] Millard,   Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 pag 449-153

^[30] Millard,   Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 pag 489-558

^[31] Millard,   Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 pag 489-558

^[32] Millard,   Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 pag 138 – 141

^[33] Millard,   Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 pag   525- 540

^[34] Saithttp://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/caderea.html

^[35] Sai http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/revelatie.html

^[36] Saithttp://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/caderea.html

^[37] Sai http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/revelatie.html

^[38] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/revelatie.html

^[39] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/revelatie.html

^[40] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/revelatie.html

^[41] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/revelatie-generala-speciala.html

^[42] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Timp

^[43] Măreția creștinismului pag 136 – 140

^[44] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/timp.html

^[45] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/timp.html

^[46] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Dumnezeul-infinit.html

^[47] Lucrare de Licenţă. Importanţa Conceptului de Suveranitate al lui Dumnezeu în scrierile lui Carl F. Henry de Ardelea Viorel

^[48] GRUDEM WAYNE   „SYSTEMATIC THEOLOGY   pag 162

^[49] Dicţionar Biblic pag 351

^[50] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Henry Clarence Thiessen pag 89

^[51] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 36.

^[52] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 37.

^[53] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 38- 39.

^[54] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 54.

^[55] Norman N, Geisler Filozofia Religiei, pag 50-52

^[56] Norman N, Geisler Filozofia Religiei,. pag 47.

^[57] Norman N, Geisler Filozofia Religiei, 42-45.

^[58] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Dumnezeul-infinit.html

^[59] Sait https://www.resursecrestine.ro/cugetari/181297/pretuiti-timpul-cand-sunteti-doar-voi-si-dumnezeu Igor Opincă

^[60] Sait https://www.resursecrestine.ro/studii/180580/folositi-va-timpul-cu-intelepciune Igor Opincă.

^[61] Sait https://www.resursecrestine.ro/studii/179842/in-timpul-luptei-nadajduiti-in-domnul Igor Opincă

^[62] Sait http://publicatia.voxdeibaptist.org/literatura3_ian05.htm M. Teor

^[63] Sait https://www.resursecrestine.ro/eseuri/132876/biserica-a-fost-infectata Autor: A. W. Tozer

^[64] Sait http://publicatia.voxdeibaptist.org/literatura3_ian05.htm M. Teor

^[65] Sait https://www.resursecrestine.ro/eseuri/132876/biserica-a-fost-infectata Autor: A. W. Tozer

^[66] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/caderea-afecteaza-omenirea.html

^[67] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/utilitarismul.html

^[68] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Epicur#Scrieri

^[69] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/utilitarismul.html

^[70] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/gol-forma-lui-Dumnezeu.html

^[71] Sait https://www.resursecrestine.ro/predici/40179/aroganta-umana Stefan Tohatan

^[72] Sait https://www.resursecrestine.ro/predici/40179/aroganta-umana Stefan Tohatan

^[73] Marius Bădescu – Timisoara http://www.stiricrestine.ro Zeii vechi şi noi – Stiri Crestine.ro

^[74] Sait https://www.resursecrestine.ro/predici/39908/avort-rasism-discriminare-sexuala-si-cristos John Piper

^[75] Sait https://www.resursecrestine.ro/predici/39908/avort-rasism-discriminare-sexuala-si-cristos John Piper

^[76] Sait https://www.resursecrestine.ro/predici/39908/avort-rasism-discriminare-sexuala-si-cristos John Piper

 ^[78] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/avort.html

^[79] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/pericolele-postmodernismului.html

^[80] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/pericolele-postmodernismului.html

^[81] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/rostul-vietii.html

^[82] Sait http://www.baptist-tm.ro/evanghelia-imparatiei-lui-dumnezeu-un-raspuns-evanghelicilor-care-au-luat-o-pe-ulei/ Samy Tuțac

^[83] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/pocainta.html

^[84] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/pocainta-mantuirea.html

Pagina de Umor

 Pagina de Umor 

O inimă veselă înseninează faţa (Proverbe 15:13) si este un medicament bun (Proverbe 17:22). Ce altceva produce veselie inimii decât o glumă bună sau un cuvânt bun spus la timpul potrivit? Ne propunem ca prin această pagină de umor să vă „descreţim” puţin frunţile şi să vă facem să vă simţiţi… mai înseninaţi.

Dacă aveţi şi dumneavoastră alte glume care doriţi să apară pe această pagină, vă rog să nu ezitaţi să ni le trimiteţi pe email, apăsând aici [sau la adresa de email glume_crestine@voxdeibaptist.org, cu numele glumei şi numele, eventual oraşul / ţara de unde sunteţi]. Vă mulţumim şi aşteptăm mesajele dumneavoastră. Aceia dintre dumneavoastră care sunteţi înscrişi pe Forumul nostru, aveţi posibilitatea de acum să scrieţi direct în paginile respective glumele pe care le ştiţi şi care doriţi să le împărtăşiţi cu alţii.

În acest număr…

   Primul act oficial

   Mica ţestoasă

   Punerea bucăţilor la loc

   Trebuie să crezi!

   Tatăl meu era…

Primul act oficial

Un poliţist începător era în tură în prima sa zi de lucru într-un van alături de un partener experimentat.

S-a primit un apel prin staţie care spunea să se disperseze nişte oameni care s-au adunat în mare număr şi hoinăreau. Ofiţerii au condus spre acea stradă şi au observat un grup mic de oameni care stăteau la un colţ. Poliţistul începător şi-a deschis geamul şi a spus, „Eliberaţi colţul, cetăţeni”.

Câteva priviri, dar nici unul nu s-a mişcat, aşa că el a lătrat din nou, „Eliberaţi acel colţ… ACUM!”

Intimidat, grupul de oameni a început să plece, aruncând priviri enigmatice în direcţia acestuia. Mândru fiind de primul său act oficial, tânărul poliţai s-a întors spre partenerul său şi l-a întrebat, „Ei bine, cum m-am descurcat?”

„Destul de bine”, a chicotit poliţaiul veteran, „mai ales că acolo este o staţie de autobuz!”

Mica ţestoasă

Într-o pădure adâncă o mică ţestoasă a început să se urce într-un pom. După ore de efort aceasta a ajuns în vârf, s-a aruncat în aer dând din braţele sale din faţă şi s-a prăbuşit la pământ.

După ce şi-a revenit, aceasta a urcat încet din nou în pom, a sărit, şi a căzut iar la pământ. Ţestoasa a încercat din nou şi din nou în timp ce câteva păsări stăteau pe o ramură şi priveau tristele sale eforturi.

În final, pasărea s-a întors către partenerul ei şi i-a spus, „Dragă”, a ciripit ea, „cred că e momentul să îi spui că este adoptată”.

Punerea bucăţilor la loc

Un tată dorea să citească o revistă, dar era deranjat de fiica sa. Pentru a o face să fie ocupată cu ceva, acesta a rupt o pagină din revistă care avea o imagine cu lumea tipărită pe ea. El a rupt-o în mici bucăţele şi a spus, „Uite, mergi în cealaltă cameră şi vezi dacă poţi să refaci imaginea cu lumea înapoi”.

După câteva minute apare fiica lui în cameră şi îi dă acestuia o imagine cu toate bucăţile puse corect la locul lor.

Tatăl a fost surprins şi a întrebat-o cum de a reuşit să potrivească toate bucăţile mici ale lumii înapoi aşa de repede.

„O”, a spus ea. „Pe cealaltă parte a hârtiei era o pictură cu Isus şi odată ce l-am făcut la loc pe Isus, atunci şi lumea s-a aranjat”.

Trebuie să crezi!

Un ateu se plimba printre copaci.

Ce pomi măreţi!

Ce râuri puternice!

Ce animale frumoase! – îşi spunea el în sine.

În timp ce mergea în lungul râului el a auzit foşnet în tufişul din spatele lui. S-a întors şi a văzut un imens urs grizzly de 7 picioare înălţime care se îndrepta spre el.

Acesta a alergat cât de tare a putut pe cărare. S-a uitat peste umăr şi a văzut că ursul se tot apropia de el. S-a uitat iar peste umăr şi ursul era chiar mai aproape. De odată s-a împiedicat şi a căzut la pământ. S-a rostogolit ca să se ridice dar l-a văzut pe urs chiar deasupra lui, care se întindea cu braţul său stâng şi îşi ridica braţul drept ca să-l lovească.

În acea clipă ateul a strigat: „O Doamne!…”

Timpul s-a oprit.

Ursul a îngheţat.

Pădurea era tăcută.

În timp ce o lumină strălucitoare a strălucit peste om, o voce a venit din cer şi spunea, „Tu îmi negi existenţa de atâţia ani, îi înveţi pe alţii că eu nu exist, şi chiar creditezi creaţia unui accident cosmic. Te aştepţi acum să te ajut să ieşi din această încurcătură? Să te socotesc oare drept credincios?”

Ateistul s-a uitat direct în lumină, „Ar fi o ipocrizie pentru mine să Îţi cer deodată să mă tratezi ca pe un creştin acum, dar ai putea să faci măcar pe URS să fie un creştin?”

„Foarte bine”, a spus vocea.

Lumina s-a stins.

Sunetele pădurii s-au rezumat.

Apoi ursul şi-a lăsat braţul drept jos, şi-a lipit ambele braţe laolaltă, apoi şi-a plecat capul şi a spus:

„Doamne, binecuvântă această hrană, pe care o primesc din mărinimia ta, prin Hristos Domnul nostru, Amin”.

Tatăl meu era…

Un om a spus maestrului de manej de la un circ că era interesat să între şi el în rândul lor ca dresor de lei. Maestrul l-a întrebat dacă avea experienţă.

Omul i-a răspuns, „Da, desigur. Tatăl meu a fost unul din cei mai faimoşi dresori de lei din lume, şi el m-a învăţat tot ceea ce ştia”.

„Serios?” a spus maestrul. „Te-a învăţat cum să-i faci pe lei să sară printr-un inel de foc?”

„Da, de sigur”, a răspuns omul.

„Şi te-a învăţat cum să faci o piramidă din şase lei?”

„De sigur”, i-a răspuns omul.

„Şi ţi-ai băgat vreodată capul în gura unui leu?”

„Doar odată”, a spus omul.

Maestrul l-a întrebat, „De ce numai odată?”

„Omul a spus, „Îl căutam pe tata atunci”.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/page_umor_mar06.htm

Escatologie: Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea I A fost evidentă poziţia sa milenistă? de Dennis Michael Swanson

 Escatologie:

Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea I A fost evidentă poziţia sa milenistă?
 
de Dennis Michael Swanson 

Copyright © 1996 de Dennis Swanson. Toate drepturile rezervate.

Introducere

 În discutarea diferitelor aspecte ale teologiei sistematice, poate nimeni nu a văzut mai multă cerneală să curgă în ultimii 100 de ani decât escatologia. Cei care s-au „specializat” în acest domeniu sunt bine cunoscuţi şi în egală măsură promovaţi; oricum, când se iscă o discuţie pe tema escatologiei, se menţionează arareori numele unuia dintre cei mai cunoscuţi creştini în istoria bisericii¹, Charles Haddon Spurgeon (1834-1892). Există desigur multe motive pentru aceasta, nu ultima dintre ele fiind faptul că însuşi Spurgeon nu a pus un mare accent în lucrarea sa asupra acestui subiect, fapt obişnuit de altfel în vremea sa.

Dată fiind notorietatea lui Spurgeon şi volumul scrierilor sale, poate că nu este de mirare că aproape fiecare apărător al unui punct de vedere escatologic s-a aventurat să-l considere pe Spurgeon „aliat.” O scurtă exemplificare a acestor concluzii vor sluji drept ilustraţie pentru această afirmaţie. Lewis A. Drummond face următoarea afirmaţie în splendida sa biografie, că „Spurgeon a mărturisit convingerea sa pre-milenistă.”² Peter Masters, în prezent pastor al bisericii lui Spurgeon, The Metropolitan Tabernacle din Londra, a afirmat, „Dacă ar fi trăit Spurgeon în acest secol e puţin probabil să fi folosit termenul ‚mileniu’ pentru a descrie prima fază a slavei veşnice. Sigur că ar fi fost mult mai aproape de amilenism decât de oricare din celelalte scenarii vehiculate astăzi,”³ iar Erroll Hulse în cartea sa Restaurarea Israelului (The Restauration of Israel), îl declară cu toată fermitatea pe Spurgeon a fi postmilenist.⁴ Este atât de răspândit efortul de a alătura numele lui Spurgeon unui anumit sistem profetic încât chiar şi cea mai nouă formulare tribulaţionistă / a răpirii din interiorul taberei dispensaţionaliste, cunoscuţi ca şi susţinători ai „Răpirii înainte de Necaz,” apelează la el [Spurgeon] pentru a găsi sprijin. Robert Van Kampen spune în lucrarea sa Semnul (The Sign), că „Charles Haddon Spurgeon nu a fost cunoscut a fi un om care să fi scris pe larg pe marginea temei sfârşitului vremurilor. Însă ceea ce a afirmat el este în întregime compatibil cu succesiunea de evenimente prezentate în această carte.”⁵

Este evident faptul că este imposibil ca Spurgeon să fi îmbrăţişat toate aceste abordări. Însă, în care dintre ele a crezut, dacă ar fi vreuna? Poate ea fi stabilită? Şi-atunci cum de există un asemenea grad de confuzie pe această temă? Iată întrebările la care această teză va încerca să ofere răspuns. Problema pe care o ridicăm în discuţie este importantă, în măsura în care Spurgeon continuă a fi unul dintre cei mai populari autori creştini publicaţi, chiar şi la mai bine de un secol de la moartea sa. Bărbaţi cu diferite poziţii, sincere sau de altă natură, caută să găsească sprijin pentru propriile lor interpretări profetice şi apelează pentru aceasta la Spurgeon. Aceasta constituie o practică pe care el ar fi denigrat-o cu siguranţă. Comentând problema „Spurgeonismului”, un fenomen al vremii sale, el a spus: nu este alt cuvânt în lume mai urâcios inimii noastre decât cuvântul acesta, Spurgeonism, şi nici un gând mai străin de sufletul nostru decât cel al formării vreunei secte… Noi nu predicăm o evanghelie nouă, nu dorim subiecte noi, şi nu le urmăm în vreun spirit neobişnuit. Îl iubim mai mult pe Cristos decât vreo sectă, şi adevărul mai mult decât o partidă, şi în acest sens suntem în afara vreunei denominaţii, însă suntem în unire deschisă cu Baptiştii pentru singurul motiv că nu putem suporta izolarea. Cel care cercetează cu toată inima ştie că ţelul nostru nu este de a strânge un grup [de oameni] în jurul nostru, ci de a uni o părtăşie în jurul Mântuitorului.” „Fie ca numele meu să piară, iar numele lui Cristos să dăinuiască pe vecie,” a spus George Whitfield, şi la fel a spus şi Charles Spurgeon de sute de ori.⁶

Argumentul acestei teze este de a clarifica abordarea îmbrăţişată de Spurgeon în ce priveşte mia de ani printr-o studiere atentă a propriilor sale scrieri, în lumina vremii sale. În mod ideal, toţi cercetătorii profeţiilor ar trebui să cerceteze ei înşişi Scriptrile profetice şi să-şi formeze propriile lor convingeri bazate pe un studiu exegetic serios al textului reprezentat de Cuvântul lui Dumnezeu; „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3b). Lucrările altora ar trebui folosite ca şi ghid şi material ajutător, fără a comite eroarea logică a „apelului simplist la autoritate”, cum o numeşte D. A. Carson.⁷ Carson explică această eroare în următorul mod:

Astfel de invocări pot fi atribuite unor cercetători renumiţi, pastori îndrăgiţi, autori distinşi, majorităţii, sau altora. Eroarea zace în faptul că ei se gândesc că invocarea autorităţii reprezintă un motiv pentru a interpreta textele într-un anumit mod; însă în realitate, dacă nu sunt enunţate motivele autorităţii, singurul lucru pe care-l realizează astfel de invocări este punerea scriitorului sub o autoritate relevantă! Singurul mod în care o astfel de invocare poate contribui la construirea unui argument este de a împrumuta reputaţia generală a autorităţii ca sprijin în favoarea acestui argument; însă aceasta nu constituie într-atât o apărare sau o explicare rezonabilă cum este cazul referinţei la un personaj academic.⁸

Dorinţa autorului acestei teze este dublă: (1) Ca cei neinformaţi să ajungă să-l înţeleagă pe Spurgeon şi viziunea sa milenistă cât mai limpede posibil, şi, (2) ca folosirea eronată a persoanei sale şi interpretarea greşită a lucrărilor sale să fie diminuată, cel puţin în această privinţă.

Dată fiind poziţia şi continua sa influenţă, orice studiu al viziunii teologice a lui Spurgeon este valid. Cum spunea John  Brown, „[Spurgeon] Merită cu adevărat un studiu îndelung şi atent al oricărei părţi din predicile sale.”⁹ Este semnificativ faptul că în timp ce au existat câteva scurte articole pe tema Spurgeon şi mia de ani, nu există nici un studiu esenţial sau dizertaţie de calitate asupra acestui important subiect.

W.Y. Fullerton, asistentul personal al lui Spurgeon, editor şi biograf, a înţeles poate mai bine ca oricine altul conţinutul şi valoarea lucrărilor lui Spurgeon. El nota, „înţeleptul predicator şi scriitor pe teme religioase va proceda corect dacă, după ce-şi va fi făcut o idee proprie asupra unui subiect, va vedea apoi ce are de spus şi Spurgeon despre acea temă.”¹⁰ Această lucrare încearcă să arunce o lumină nouă asupra semnificativei contribuţii ale lui Spurgeon în studiile profetice şi să inspire studiile viitoare asupra acestui subiect important.

Teză

Această teză va încerca să demonstreze că în realitate Spurgeon a avut o poziţie foarte clară vizavi de mia de ani. Această poziţie va fi prezentată aşa cum a fost ea susţinută în mod consistent şi expusă de-a lungul întregii sale lucrări, deşi Spurgeon ca şlefui expresia acesteia odată cu maturizarea sa în lucrare. În prezentarea acestei teze autorul ca încerca [de asemenea] să demonstreze că punctul de vedere al lui Spurgeon asupra escatologiei în legătură cu mia de ani este cel mai bine descrisă ca fiind o poziţie „pre-milenistă istorică sau de legământ”

Problema expusă în studiu

Problema „cheie” a acestui studiu este volumul imens de materiale care trebuie confruntat. Când cineva se apucă să analizeze moştenirea literară Spurgeonică, va fi cuprins aproape de disperare pentru că nu va fi capabil să proceseze toată informaţia. De asemenea, pentru că marea parte a materialului pe care-l avem de la Spurgeon este predicatorial în natura sa (peste 3.500 de predici individuale!), majoritatea celor care îl studiază pe Spurgeon tind să se concentreze asupra acelei surse primare, excluzând celelalte lucrări ale sale. Deşi predicile constituie sursa primară de informaţie asupra sistemului său teologic, Spurgeon a scris şi în diferite alte forumuri: scrisori adresate colegilor, prelegeri şi o revistă lunară, şi în două comentarii speciale; unul asupra Psalmilor (Comoara lui David), iar cealaltă asupra Evangheliei după Matei (Matei: Evanghelia Împărăţiei), acestea fiind doar câteva.¹¹ Această teză încearcă să examineze toate materialele lăsate de Spurgeon, orice pasaj în care el a atins esenţial sau tangenţial subiectul escatologiei în general sau mia de ani în particular.

Planul studiului

Schiţa acestei teze va fi după cum urmează: Capitolul Unu va începe cu o examinare a vieţii şi lucrării lui Spurgeon şi a influenţelor care au marcat gândirea sa teologică. Aceasta va fi urmată de o examinare a diferitelor poziţii mileniste aşa cum ar fi putut ele fi înţelese atât în vremea lui Spurgeon cât şi definiţiile acceptate pe scară largă în secolul 20. Capitolul Doi va studia conţinutul scrierilor lui Spurgeon în măsura în care abordează teme profetice şi special mileniste. Capitolul Trei va examina diferite poziţii mileniste puse faţă în faţă cu afirmaţiile lui Spurgeon, şi de asemenea va comenta autorii care au încercat să-l categorisească pe Spurgeon în diferite poziţii. În Concluzii, toate punctele vor fi abordate din nou şi rezumate ca apoi concluzia finală să demonstreze apartenenţa ideologică a lui Charles Spurgeon la poziţia pre-milenistă istorică sau de legământ în privinţa împărăţiei de o mie de ani.

1) Probleme introductive

 Introducere

 În abordarea unui subiect precum Spurgeon şi Escatologia, este vital ca mai întâi să fie lămurite anumite probleme de introducere. O cercetare de ansamblu a vieţii şi lucrării lui Spurgeon ar fi de asemenea binevenită. Mai mult, o înţelegere a doctrinelor de bază ale diferitelor scheme escatologice, aşa cum au fost ele înţelese în vremea lui Spurgeon; acest lucru este absolut necesar înainte să putem începe examinarea învăţăturilor lui Spurgeon în acest domeniu. Pentru a avea un studiu complet, este de asemenea necesar să clarificăm poziţiile escatologice aşa cum sunt ele înţelese astăzi şi modul în care ele se relaţionează la cele din vremea lui Spurgeon.

Partea Întâi: O vedere de ansamblu a vieţii lui Spurgeon

 Charles Haddon Spurgeon a fost numit atât „Urmaşul puritanilor”¹² cât şi „Părintele fundamentalismului.”¹³ Influenţa lucrării sale este resimţită şi astăzi prin cantitatea enormă de material homiletic şi a diferitelor scrieri lăsate în urma sa. Au fost publicate numeroase biografii ale lui Spurgeon.¹⁴ Există o companie editorială al cărei scop unic este reeditarea scrierilor lui Spurgeon şi a diferitelor materiale care au legătură cu el.¹⁵ Aşa cum a observat şi unul dintre biografii săi, viaţa şi lucrarea lui Spurgeon „conţine atât de multe date încât devine ciudat, neobişnuit, minunat, şi chiar miraculos, astfel că vor fi necesare afirmaţii foarte concise şi argumente deosebit de conservatoare care să convingă cititorul că totul este literalmente adevărat.”¹⁶

Secţiunea A: Copilăria şi anii timpurii de şcoală

Charles Haddon Spurgeon s-a născut la 19 iunie 1834 în Kelvedon, Essex. Era unul din opt fraţi¹⁷ şi imediat după naşterea sa tatăl său a mutat întreaga familie la Colchester. Se trăgea dintr-un lung şir de „nonconformişti”, acesta fiind un termen folosit pentru cei care au respins Biserica Anglicană şi Actul de uniformitate din 1662.¹⁸ Bunicul şi tatăl său erau pastori independenţi. Bunicul său, James Spurgeon (1776-1864) a fost un notabil pastor congregaţionalist în Stambourne, unde a lucrat timp de 54 de ani.

Pe când avea doar 14 luni, Spurgeon a fost dus să locuiască cu bunicii săi, cu care a trăit aproape patru ani. În acest timp, de Spurgeon s-a îngrijit mai ales mătuşa sa Ann, în vârstă de 17 ani. Aşa cum afirmă Drummond, motivul acestei mutări „rămâne obscur.”¹⁹ Foarte probabil motivul era unul financiar, precum şi naşterea unor noi copii. Nici Spurgeon în autobiografia sa²⁰şi nici exhaustiva biografie a lui G. Holden Pike²¹nu face vreo referire la această situaţie. Pike, referindu-se la acest eveniment, îl citează pur şi simplu pe tatăl lui Spurgeon spunând:

S-a spus că Charles a fost crescut de bunicul şi bunica lui. Adevărul este că tatăl şi cu mama mea au venit în vizită la noi pe când Charles avea doar paisprezece luni. L-au luat să locuiască cu ei, şi a rămas cu ei până aproape de cinci ani. Apoi a venit acasă unde a locuit împreună cu noi la Colchester, unde locuiam pe-atunci, timp în care îmi continuam şi lucrarea pastorală în Tollesbury, aflată la km buni distanţă. Mai târziu şi-a petrecut adesea vacanţele cu bunicii săi, care-l îndrăgeau tare mult.²²

Oricare ar fi fost motivul, relaţia şi influenţa bunicului său a constituit un factor de o semnificaţie deosebită în viaţa tânărului Charles.

Spurgeon a făcut o pasiune pentru cărţi încă de la o vârstă foarte fragedă. Casa parohială a bunicului său conţinea o vastă colecţie de lucrări puritane şi sub tutela mătuşii sale, a învăţat să citească în special din aceste volume. Între 10 şi 15 ani Spurgeon a frecventat două şcoli diferite: Şcoala Stockwell House şi Colegiul St. Augustine’s Agricultural College. A dat dovadă de un talent deosebit în a învăţa, fiind un devorator de cărţi şi fiind înzestrat cu o memorie remarcabilă.²³ Avea o minte ascuţită pentru matematică, şi fiind la [Colegiul] St. Augustine’s, „unchiul său [directorul şcolii] a recunoscut abilitatea sa în domeniul matematicii şi i-a permis să facă o serie de calcule care s-au dovedit a avea o asemenea valoare că o firmă de asigurări londoneză le-a folosit timp de mai bine de jumătate de secol.”²⁴

Pe când avea 15 ani, educaţia de formare a lui Spurgeon ajunsese la capăt. A fost „aprod”²⁵ timpe de doi ani la Newmarket în Cambridgeshire, însă nu a reuşit niciodată să ajungă să studieze la universitate.²⁶ Fără doar şi poate, Spurgeon şi-a continuat drumul spre a deveni un teolog remarcabil şi un expert în Sfintele Scripturi. Păstorul baptist din partea de sud a SUA, B. H. Carroll a afirmat despre predicile lui Spurgeon, că puse cap la cap în ordinea subiectelor abordate, „ar constitui o lucrare completă de teologie sistematică.”²⁷ Era în principal un auto-didact, şi cum afirmă Dallimore, „Volumul lecturilor sale era absolut uimitor pentru o persoană atât de tânără, iar în ce priveşte lucrările autorilor săi preferaţi – teologii puritani – era deosebit de priceput.”²⁸ La frageda vârstă de 15 ani a scris o lucrare de 17 capitole şi 290 de pagini intitulată, Anticristul şi neamul său; sau Demascarea papalităţii, care a câştigat o menţiune de onoare la un concurs de eseuri la Nottingham.²⁹

De-a lungul vieţii sale, Spurgeon a rămas în mare parte auto-didact, aprofundând la scară largă câteva discipline, mai ales istorie şi ştiinţe naturale. S-a perfecţionat într-atât încât la un moment dat în cadrul lucrării sale în Londra a ţinut ceea ce el numea „prelegeri” pe diferite teme, incluzând câteva astfel de dizertaţii pe marginea lucrărilor înfloritoare ale lui Charles Darwin şi a evoluţionismului.

Secţiunea B: Influenţele teologice din viaţa sa

Cea mai importantă influenţă pe plan teologic în viaţa lui Spurgeon a fost de departe bunicul său. În timp ce locuia în Stambourns, Charles petrecea ore în şir în biblioteca casei parohiale, la început admirând doar xilogravurile din Foxe’s Book of Martyrs şi Călătoria pelerinului, apoi citind lucrările lui Sibbes, Bunyan, Owen, Boston, Matthew Henry şi a altor eroi puritani. Dacă Charles Spurgeon este numit „Urmaşul puritanilor,” atunci bunicul său a fost cu siguranţă „Ultimul puritan.”³⁰ Aşa cum afirmă Pike:

James Spurgeon pare să fi trăit ca unul dintre ultimii reprezentanţi ai Vechiului Nonconformism… Venerabilul pastor din Stambourne a fost unul dintre ultimele verigi de legătură între vechile şi noile timpuri. În timpul îndelungatei sale vieţi de aproape nouăzeci de ani, ce schimbări imense se petrecuseră deja în lumea întreagă! În zilele copilăriei lui James Spurgeon, Dr. Johnson era încă liderul societăţii de literatură autocrată din Londra; în tinereţea lui au luat naştere republica Statelor Unite şi Revoluţia franceză; iar Napoleon a fost nimicit de Wellington la Waterloo pe când [James Spurgeon] îşi începea lucrarea pastorală. Ca om şi pastor, veteranul de la Stambourne a aparţinut perioadei georgiene în care s-a născut; şi este foarte probabil ca el să nu fi avut decât cel mult o oarecare simpatie pentru inovaţiile şi metodele moderne de a lucra pe care trăise să le vadă implementate.³¹ În toate acestea Charles a învăţat două lucruri de la bunicul său, să iubească puritanii şi teologia lor, şi o inimă de păstor. Charles avea să şadă adesea în camera de studiu a bunicului său în timp ce acesta îşi pregătea mesajele sau în timp ce purta diverse discuţii teologice cu membri ai bisericii sau cu pastori musafiri. Există o istorioară vestită despre Charles pe când avea şase ani care s-a dus într-o „cârciumă”, ceva ce americanii ar numi tavernă sau bar, pentru a-l provoca pe Thomas Roads, un membru „căzut” din comunitatea bunicului său. L-a mustrat pe bărbat în văzul tuturor celor prezenţi ca apoi să părăsească pur şi simplu localul. Roads a părăsit la rândul său barul, s-a dus să se roage şi L-a rugat pe Dumnezeu să-l ierte iar apoi s-a împăcat şi cu pastorul său!³²

Mulţi ani mai târziu, pe când Charles Spurgeon era deja un păstor vestit în Londra, bunicul său continua să lucreze cu credincioşie în Stambourne. Pentru a exemplifica asemănarea izbitoare între stilurile de a predica ale celor doi, Drummond prezintă un incident:

Spurgeon avea plăcerea de a istorisi o întâmplare petrecută când se dusese odată să predice la Haverhill. Din motive obiective, a ajuns cu întârziere. Aşa că bunicul său, care participa de asemenea la serviciu, a început să predice pe marginea textului: „Prin har aţi fost mântuiţi” (Efeseni 2.8). Charles Spurgeon, de-acum distinsul nepot, ajuns undeva la mijlocul mesajului, a intrat în capelă. „Iată, a sosit şi nepotul meu,” rosti James. „El poate predica evanghelia mai bine decât mine, dar nu poţi vesti o evanghelie mai bună, nu-i aşa Charles?” Urcând sprinten la amvon, Charles replică, „Predici mai bine decât mine, te rog continuă.” Însă bunicul James l-a refuzat, şi i-a împărtăşit textul început, explicându-i că le prezentase oamenilor adevărul că sursa mântuirii este harul. Charles a continuat de la acel punct şi a continuat cu partea a doua a versetului: „Şi aceasta nu vine de la voi.” A prezentat totala incapacitate a oamenilor de a veni la Cristos prin puterile lor. Bunicul lui Charles l-a întrerupt chiar în mijlocul discursului său. „Ştiu cel mai bine acest lucru” [şi se pare că a preluat predica timp de câteva minute]. Spurgeon continuă să predice în timp ce bunicul său murmura iar şi iar, „Bine, bine.” Spre sfârşit bătrânul izbucni, „Repetă-le încă o dată toate astea, Charles.”³³

Charles Spurgeon a fost de asemenea puternic influenţat de profesorul său de la Stockwell House, Domnul E. S. Leeding. Spurgeon afirma despre Leeding:

A fost un profesor care şi-a educat cu adevărat elevii; şi prin talentul său sârguincios mi-a pus bazele pe care am construit ani la rând mai târziu. A plecat din Colchester pentru a deschide o şcoală proprie în Cambridge, iar eu m-am dus mai întâi la Maidstone, apoi la New market pentru vreo doi ani. Apoi ne-am reîntâlnit; pentru că l-am căutat la Cambridge pentru a asista la cursurile de la şcoala sa, şi în plus pentru a fi ajutat în studiile mele. El a lăsat vorbă că nu considera că aş mai fi avut nevoie de a frecventa vreunul dintre colegiile nonconformiste, de vreme ce stăpâneam majoritatea subiectelor care se studiau acolo; şi că părerea sa era că aş fi absolvit cu uşurinţă universitatea alături de el, dacă nu mi s-ar fi pus în cale amvonul.³⁴

Spurgeon a început cu puritanii, şi a sfârşit într-adevăr tot acolo. Cu privire la aceasta, Bacon afirma: Charles Haddon Spurgeon a fost modelat şi format complet de acei uriaşi spirituali ai secolelor şaisprezece şi şaptesprezece, puritanii. A stăruit în nobila lor tradiţie, în linia dreaptă impusă de teologia şi aspectul lor, şi poate fi numit fără îndoială Urmaşul Puritanilor.³⁵

Jay Adams, evaluând impactul predicării lui Spurgeon a spus cu privire la competenţa educaţiei sale:

Există un lucru pe care şi cel mai simplu cercetător al lui Spurgeon îl va recunoaşte este excelarea şi profunda familiaritate pe care acesta o avea vizavi de cei mai mari predicatori şi scriitori religioşi care trăiseră înaintea sa. În vremea sa, a fost probabil cel mai competent învăţat al literaturii puritane.³⁶

Adams continuă în a sublinia faptul că Spurgeon „nu a fost sclavul puritanilor, că i-a stors de toate ideile, dar că produsul final erau propriile sale gânduri.”³⁷

Un critic al lui Spurgeon a observat cu acurateţe poziţia sa fermă pentru adevăr: „Iată un om care nu a progresat cu nimic în întreaga sa lucrare, iar la sfârşitul secolului nouăsprezece el propovăduia teologia secolului întâi.”³⁸ Spurgeon a considerat acesta a fi un compliment suprem, şi deloc o critică severă, cum fusese intenţionată a fi. Pentru Spurgeon, calvinismul evanghelic al puritanilor a constituit esenţa creştinismului biblic.³⁹ Aceasta a fost baza tematică a predicilor sale, iar el a prezentat calvinismul de pe un fundament clar şi consistent. În 1856, primul an al lucrării sale pastorale la Biserica din New Park Street, el a afirmat:⁴⁰

Am propria mea opinie personală că nu este cu putinţă să-l proclami pe Cristos şi pe El răstignit, dacă nu proclami ceea ce se numeşte în vremea noastră Calvinism. Am propriile mele păreri, şi pe acestea le voi afirma mereu hotărât. Nu e decât o poreclă care i se dă acestui calvinism; pentru că Calvinismul este Evanghelia, şi nimic altceva.⁴¹

Spre sfârşitul lucrării sale în 1881 (46 de volume de predici) a afirmat, „Susţinem şi proclamăm iar şi iar că adevărul propovăduit de Calvin a fost chiar adevărul pe care-l scrisese apostolul Pavel cu mult timp înainte în inspiratele sale epistole, şi care este foarte limpede revelat în însăşi cuvintele binecuvântatului nostru Domn.”⁴² Spurgeon a fost consecvent în teologia sa de-a lungul întregii sale vieţi. Poate că şi-a cizelat întru-câtva exprimarea şi doctrina, însă la bază şi în ceea ce priveşte conţinutul, criticul său avea dreptate.

Secţiunea C: Tema şi realizările lucrării sale [pastorale]

Lucrarea lui Spurgeon s-a centrat în jurul predicării lui Cristos şi ale doctrinelor harului. El a spus:

Isus este Adevărul. Noi credem în El, – nu numai în cuvintele Sale. El este Doctorul şi Doctrina, Revelatorul şi Revelaţia, Iluminatorul şi Lumina omului. El este proslăvit de fiecare cuvânt al adevărului, pentru El este esenţa şi conţinutul acestuia. El stă deasupra Evangheliei, precum un prinţ deasupra propriului său tron. Doctrina este de mare preţ când o găsim picurând de pe însăşi buzele Sale şi întrupată în persoana Sa. Predicile sunt valoroase în măsura în care îl propovăduiesc pe El şi îndreaptă toată atenţia spre El. O Evanghelie lipsită de Cristos nu este nicidecum o Evanghelie, iar un discurs lipsit de Cristos este motiv de bucurie pentru draci.⁴³

Piatra de temelie a lucrării lui Spurgeon a-L predica pe „Cristos şi pe EL răstignit.” O emblemă conţinând acest verset ar reprezenta simbolul lucrării lui Spurgeon.⁴⁴  Deşi predicarea sa nu a fost întotdeauna considerată a fi ştiinţifică, iar exegeza sa descrisă a fi „dificilă,”⁴⁵ dedicarea sa faţă de conţinutul biblic şi faţă de prezentarea consecventă în predicile sale a teologiei evanghelice, îl separă de „Whitfield al Angliei victoriene.”⁴⁶ Dacă este să vorbim despre subiectul predicii, le-a spus studenţilor său: Predicile trebuie să conţină învăţătură curată, iar doctrina lor trebuie să fie solidă, substanţială şi din belşug. Noi nu urcăm la amvon ca să vorbim de dragul de a vorbi; noi avem misiunea de a propovădui ceea ce este important până la ultimul cuvânt, şi nu ne putem permite să rostim dulci nimicuri…Poate că abilitatea de a împărţi frumos o predică reprezintă o artă foarte folositoare, dar ce facem dacă nu avem ce diviza? Un simplu creator de schiţe de predică este precum un înzestrat sculptor cu o farfurie goală în faţă… Nimic nu poate compensa lipsa învăţăturii; toată retorica din lume nu este nimic mai mult decât neghină în mijlocul grâului în contrast cu evanghelia mântuirii noastre.⁴⁷

Scriitorii contemporani au notat de asemenea forţa şi pasiunea predicării sale. Un autor afirma despre predicarea lui Spurgeon:

Ce engleză desăvârşită, oarecum locală: cu greu găseşti vreun termen împrumutat din latină sau greacă. Nu prea e de mirare să găseşti aşa ceva, şi bogata, profunda şi vechea doctrină a erei puritane – apărarea şi propovăduirea alegerii [providenţiale], înălţarea şi glorificarea harului suveran; Cristos prezentat ca răstignit şi batjocorit, imagini, anecdote – toate acestea sunt auzite cu plăcere de oamenii obişnuiţi, în ciuda unei extravaganţe şi unei asemenea îngâmfări.⁴⁸

De-a lungul lucrării sale, în enormul volum de scrieri şi predici, nu există nici un aspect de teologie sistematică, biblică sau practică pe care să nu-l fi atins. Principalul impuls al lucrării sale a fost întotdeauna de a-L predica pe „Cristos şi pe El răstignit.” E interesant de observat faptul că Spurgeon înţelegea prea bine probleme zilei legate de escatologie şi mia de ani; însă el nu a considerat toate aceste subiecte la fel de importante precum problema mântuirii. A repetat acest lucru de suficient de multe ori pe parcursul îndelungatei sale lucrări. Predicând pe marginea subiectului „A doua duminică de Advent” la Metropolitan Tabernacle în decembrie 1884, el a făcut următoarea afirmaţie:

Unii creştini sunt foarte curioşi, însă deloc ascultători. Ei neglijează concepte de bază, însă caută să rezolve probleme dificile. Îmi aduc aminte de cineva care obişnuia să vorbească mereu despre potire, şi peceţi şi trâmbiţe. Era tare priceput în simbolurile apocaliptice; însă era tatăl a şapte copii, dar nu obişnuiau să aibă un timp de rugăciune cu întreaga familie. Dacă ar fi lăsat deoparte potirele şi trâmbiţele şi s-ar fi ocupat mai mult de fiii şi fiicele sale, ar fi fost mult mai bine. Am cunoscut oameni foarte pricepuţi în [interpretarea] cărţii Daniel şi deosebit de învăţaţi în [tălmăcirea] lui Ezechiel, însă oarecum uituci ai capitolului 20 din Exod, şi puşi puţin în încurcătură de capitolul opt din Romani. Nu vreau să-i judec pe aceşti oameni care studiază [cărţile] Daniel şi Ezechiel, ba dimpotrivă; cu toate astea îmi doresc să-i şti mai plini de râvnă pentru convertirea păcătoşilor din casele vecine, şi puţin mai atenţi în a-i ajuta pe sfinţii mai săraci. Recunosc valoarea studiului făcut despre picioarele întruchipării din viziunea lui Nebucadneţar, şi importanţa cunoaşterii celor zece împărăţii care reprezintă cele zece degete de la picioarele [aceleiaşi întruchipări], însă nu văd cum poate cineva îngădui ca aceste studii să fie mai presus de pasajele care propovăduiesc evlavia. Dacă timpul petrecut asupra chestiunilor teologice obscure ar fi fost dedicat implicării într-o misiune dintr-o străduţă apropiată, mai mare ar fi fost folosul omului şi mai mare slava care I-ar fi fost adusă lui Dumnezeu. Aş vrea fraţilor să înţelegeţi toate tainele, dacă ar fi cu putinţă; însă nu uitaţi că treaba noastră de seamă aici jos este să strigăm fără contenire, „Iată, Mielul!” Citiţi şi cercetaţi prin toate mijloacele pe care le ştiţi tot ce a revelat Domnul cu privire la lucrurile ce au să vină; însă înainte de toate vedeţi ca odraslele voastre să fie aduse la picioarele Mântuitorului, şi aveţi grijă să fiţi lucrători împreună cu Dumnezeu la zidirea bisericii Sale.⁴⁹

Într-o viaţă relativ scurtă, Spurgeon a fost în stare să construiască ceea ce mulţi cred a fi cea mai mare Biserică Protestantă din lume, să pună bazele şi să conducă un Colegiu Pastoral, să înfiinţeze un orfelinat, o editură, nenumărate organizaţii şi societăţi în cadrul bisericii sale. Publicarea susţinută a predicilor sale într-un ritm săptămânal a continuat încă 20 de ani după moartea sa, şi s-a oprit numai din cauza lipsei de hârtie provocate de începerea Întâiului Război Mondial. Drummond recunoaşte acest lucru când afirmă:

Mulţi îl consideră pe Spurgeon  fi unul din cei mai mari zece autori englezi cu o cantitate estimată la 300 de milioane de copii ale predicilor sale şi de cărţi tipărite. În timpul vieţii sale, întreaga lume evanghelică părea să atârne de cuvintele rostite de el; şi el continuă să fie reeditat în mod constant şi în zilele noastre. El a devenit un nume de referinţă, şi continuă să fie astfel până în prezent în multe cercuri evanghelice. Oricum, există mai multe cărţi, cel puţin lucrări religioase scrise de Spurgeon, aflate în tipar astăzi – la un secol după moartea sa – decât este cazul oricărui alt autor englez în viaţă sau decedat.⁵⁰

În recenta sa lucrare John F. MacArthur Jr. afirmă acest lucru cu privire la impactul continuu al lui Spurgeon asupra lumii evanghelice din prezent:

Cu siguranţă nici un alt predicator din istoria limbii engleze nu a avut uşurinţa folosirii cuvintelor a lui Spurgeon, abilitatea sa de a propovădui autoritatea mesajului divin, pasiunea sa pentru adevăr, sau dăruirea cu care predica, la care se adaugă o asemenea cunoaştere teologică. A fost de asemenea un cleric prin excelenţă, înzestrat din natură ca lider. Păstorind biserica în vremuri tulburi, Spurgeon reuşea să umple de câteva ori pe săptămână sala sa de 5.500 de locuri.⁵¹

Pastorul şi teologul german Helmut Thielicke a rezumat lucrarea lui Spurgeon poate mai bine decât oricine altcineva, atunci când a afirmat:

În nici o privinţă nu a fost ca managerii unei campanii evanghelistice moderne, care  manipulează sufletele folosindu-se de toate tehnicile de sugestie în masă, acţionând precum nişte ingineri ai mântuirii. Charles Haddon Spurgeon – căci de el este vorba – a fost atât incapabil de vreo formă de propagandă, cât şi un ignorant desăvârşit al influenţei subliminale care se manifestă prin apelarea la imagini ascunse, dorinţe şi complexe anxioase – de aici pornind rezultatele testelor psihologice. El însă a lucrat doar prin puterea Cuvântului care crea proprii săi ascultători şi care schimba sufletele.⁵² [sublinierea ne aparţine.]

Spurgeon a fost înainte de toate un om care căuta „să placă mai mult lui Dumnezeu decât omului.” Nu se temea de disputele teologice, şi a purtat câteva astfel de dispute în timpul vieţii. Însă aceste dispute se refereau la „adevărul Evangheliei” (Gal. 2.14), şi nu la alte subiecte, pe care le considera secundare [ca importanţă]. În domeniul escatologiei şi a discuţiilor cu privinţă la mileniu (mia de ani) Spurgeon avea păreri foarte cuprinzătoare şi le exprima din abundenţă, atât în ce priveşte volumul cât şi claritatea mesajelor, aşa cum vom arăta.

Partea a Doua: Definiţiile escatologice şi mileniste ale Angliei victoriene.

 Înainte de a putea identifica părerea lui Spurgeon cu privire la mileniu, trebuie să avem o înţelegere clară a definiţiilor mileniste care se vehiculau în vremea lui Spurgeon. Un scriitor care a abordat acest subiect şi al cărui argument, după părerea unui critic al său, „depinde de o definiţie extrem de largă a amilenismului şi de o definiţie foarte îngustă a premilenismului,”⁵³ a făcut greşeala de a folosi propriile sale definiţii în loc de cele ale perioadei la care se referea. Definiţiile secolului XX cu privire la chestiunile teologice sunt, fără îndoială, importante pentru această dizertaţie; însă este esenţială înţelegerea validă a perioadei istorice la care ne referim. Dorinţa noastră nu este de a examina fiecare deviaţie de la sistemul de bază aflat în discuţie, ci de a prezenta liniile esenţiale ale fiecărui sistem. Mai mult, orice abordare a mileniului depinde la o adică de modul în care se interpretează Apocalipsa 20:1-6. Această problemă va fi discutată doar în măsura în care ea se aplică la diferitele scheme mileniste examinate în acest studiu şi abordările lui Spurgeon.⁵⁴

Secţiunea A: Introducere la schemele mileniste

Mileniul, sau mia de ani din Apocalipsa 20:1-10, a fost înţeleasă diferit de-a lungul istoriei bisericii. În istoria doctrinei au apărut patru abordări mileniste diferite care sunt desemnate de prefixele: „a-”, „post-”, „pre-” şi „pre-… istoric”. Aceste desemnări fac referire la momentul întoarcerii lui Cristos în relaţie cu începutul acestei împărăţii de o mie de ani precum şi natura esenţială a acestei împărăţii.

Cele patru poziţii mileniste vor fi mai bine expuse mai târziu, însă în mod esenţial ele sunt înţelese în felul următor:

(1) Poziţia amilenistă reprezintă credinţa că nu va exista o împărăţie fizică pe pământ. „Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în momentul de faţă în lume şi că Cristos cel biruitor conduce biserica sa prin Cuvânt şi Duh. Ei consideră că împărăţia viitoare, slăvită şi desăvârşită se referă la un pământ nou şi o viaţă nouă în cer.”⁵⁵

(2) Poziţia postmilenistă afirmă că va exista o perioadă prelungită de pace, prosperitate şi o lume divină care va fi generată de „predicarea şi învăţăturile creştine.”⁵⁶ Acest mileniu va fi martorul domniei aproape universale ale Bisericii şi ale principiilor creştine în forţă în întreaga lume şi care va culmina cu întoarcerea lui Cristos, şi cu tranziţia spre starea veşnică.

Poziţia premilenistă este împărţită în două segmente foarte distincte.

(3) Poziţia Premilenistă istorică sau nondispensaţionalistă afirmă că va exista o împărăţie de o mie de ani pe pământ în care Cristos va domni personal, după ce se va fi întors pe pământ pentru a domni „dintr-odată prin metode supranaturale, şi nu treptat pe parcursul unei perioade de timp.”⁵⁷ În această schemă evreii vor avea o parte esenţială în planul lui Dumnezeu, însă împărăţia este în esenţă punctul culminant al erei bisericii.

(4) Premilenistul dispensaţionalist proclamă aceeaşi schemă de bază ca şi poziţia istorică; însă natura principală a împărăţiei este complet diferită. Pentru dispensaţionalişti, împărăţia de 1.000 de ani este punctul culminant şi împlinirea finală a promisiunilor făcute de către Dumnezeu poporului Israel. Împărăţia pe care Cristos o conduce în mod personal este Împărăţia Davidică a lui Mesia al Israelului. În Premilenismul dispensaţionalist se face o distincţie mult mai clară între Israel şi Biserică decât este cazul în poziţia istorică.⁵⁸

Cealaltă întrebare cheie escatologică cu privire la necazul cel mare şi la momentul răpirii sunt subdiviziuni ale poziţiilor „premileniste” şi nu sunt esenţiale pentru discuţia noastră. În vremea lui Spurgeon nu exista interes în chestiunea „răpirii”, ci era mai degrabă o chestiune rar abordată şi care-i preocupa îndeosebi pe unii din creştini după Evanghelie Plymouth. Punctul lor de vedere aparte este cunoscut ca „Răpirea secretă.”⁵⁹

Secţiunea B: Schemele mileniste în vremea lui Spurgeon: O vedere de ansamblu.

Este indiscutabil faptul că toate aceste scheme mileniste erau cunoscute şi disputate de diferite grupuri ale creştinătăţii în Anglia victoriană.  În 1878, Nathaniel West, prezentând o cronică a istoriei premilenismului, identifica cele trei curente-cheie ale gândirii mileniste când scria:

Astfel premilenismul devine o mişcare de protest împotriva unei doctrine de evoluţie neîntreruptă a Împărăţiei lui Dumnezeu spre desăvârşirea absolută pe pământ, separat de intervenţia miraculoasă a lui Cristos [de ex. post-milenism]. Şi în egală măsură un protest împotriva idealismului sec care reduce împărăţia desăvârşită la un termen spiritual abstract, separat de regenerarea pământului [d. ex. amilenism]. Această poziţie afirmă că împlinirea literară a unei profeţii este întotdeauna un act ultim şi suprem.⁶⁰

Ceea ce ar putea fi identificat drept Amilenism a fost poziţia oficială atât a Bisericii Romano-Catolice, a celei luterane cât şi a celei anglicane, deşi exista o diferenţă între luteranism şi anglicanism, existând o varietate de credinţe pe această temă. Influentul teolog non-conformist Philip Doddridge (1702–1751), „a respins noţiunea de mileniu.”⁶¹ Teologul congregaţionalist Josiah Conder scria în 1838 că orice poziţie care susţinea literal o împărăţie de o mie de ani era „o aberaţie.”⁶²

În Anglia „teoria postmilenistă era evident larg răspândită.”⁶³ Această poziţie era aşa de influentă prin influenţa lui William Carey, lui Thomas Chalmers şi a altora.

Postmilenismul era poziţia dominantă în America încă din vremea puritană şi până la începutul secolului 20, şi era de asemenea foarte bine susţinută şi în Anglia. O lucrare de referinţă care descria poziţia postmilenistă a fost lucrarea Christ’s Second Coming (A doua venire a lui Cristos) a lui David Brown. Acest scriitor, care a devenit Directorul Colegiului Aberdeen Free Church College, a expus ceea ce a devenit prezentarea clasică a excatologiei postmileniste în Anglia.⁶⁴ Această lucrare este atât de valoroasă încât rămâne o referinţă standard pentru această perioadă.

Dispensaţionalismul, deşi aflat încă în faşă în vremea lui Spurgeon, şi-a pus amprenta asupra lucrării lui Spurgeon pentru aproximativ un deceniu. John Nelson Darby şi „Creştinii după Evnaghelie” au fost deosebit de influenţi şi au început să-şi răspândească sistemul pe la sfârşitul anilor 1830. Iată ce spune Bebbington:

Deşi nu a fost niciodată poziţia unitară a creştinilor după Evanghelie, dispensaţionalismul s-a răspândit dincolo de cercul lor de influenţă şi treptat a devenit cea mai populară versiune a futurismului. În secolul nouăsprezece aceasta a rămas o versiune minoritară în rândul premileniştilor, însă această intensă formă de aşteptare apocaliptică avea să cunoască noi culmi în secolul douăzeci. [sublinierea ne aparţine]⁶⁵

De vreme ce perspectiva dispensaţionalistă era considerată a fi o „versiune minoritară în rândul premileniştilor” este evident faptul că în această perioadă exista o altă poziţie premilenistă. Adevărul este că opţiunea premilenistă dominantă a acestei vremi era poziţia istorică. Bebbington continuă prin afirmarea că în timpul anilor „1830 şi 1840 au luat naştere două şcoli ideologice”⁶⁶ în ce priveşte premilenismul. Una, afirmă că era „numită de obicei ‚istorică’”⁶⁷ iar cea de-a doua era identificată ca fiind „şcoala futurisă.”⁶⁸ Pe scurt, [varianta] „istorică” a fost recunoscută a fi fost cea mai apropiată de poziţia Premilenistă istorică; în timp ce cea „futuristă” era practic poziţia Premilenistă dispensaţionalistă.⁶⁹

Între non-conformiştii Angliei din secolul nouăsprezece (prezbiterieni, baptişti, congregaţionalişti, şi metodişti), oricare dintre schemele mileniste erau la dispoziţie pentru a fi îmbrăţişate. Motivul pentru această stare a lucrurilor pare să fie faptul că crezul fundamental pentru toate denominaţiile protestante din Anglia (şi America), Declaraţia de la Westminster din 1647 nu a fost foarte explicită în această privinţă. Nu există nici o menţiune despre mileniu, iar Declaraţia se termină cu comentariul:

Astfel El [Dumnezeu] va păstra acea zi ascunsă de oameni, astfel ca ei să se lepede de orice siguranţă firească, şi să vegheze permanent, căci nu ştiu ceasul în care va veni Domnul; şi să fie mereu gata să spună, Vino, Doamne Isuse, vino degrabă.⁷⁰

Această afirmaţie este evident nespecifică. Celelalte secţiuni, „Despre starea omului după moarte şi despre învierea dintre cei morţi” (Cap. 32) şi „Despre judecata de la urmă” (Cap. 33), pot fi cu uşurinţă interpretate pentru a se potrivi în oricare dintre cele patru poziţii mileniste.

Secţiunea C: Modul în care înţelegea Spurgeon chestiunea milenistă din vremea sa

Spurgeon însuşi a fost se pare foarte familiar şi în temă cu variatele scheme mileniste cum au fost definite mai sus. În lucrarea sa Commenting and Commentaries, a numit diferitele şcoli de interpretare ale Cărţii Apocalipsa după cum afirmă el însuşi:

Lucrările pe marginea [cărţii] Apocalipsa sunt extrem de numeroase (lista lui Darling conţine 52 de coloane), iar punctele de vedere expuse sunt atât de multe, atât de diferite, şi atât de speculative, încât după ce am completat lista noastră, am hotărât să nu ocupăm spaţiul nostru cu toate acestea, ci cel mult să menţionăm câteva cărţi cu renume. Iar în ce priveşte comentariile asidue pe pasaje ale cărţii, ele zac pe tejghelele librarilor „teancuri-teancuri.” Majoritatea acestor profeţii s-au arătat a fi false odată cu trecerea timpului, iar altele îşi vor hotărî singure soarta în viitorul apropiat. Următoarele observaţii îl vor ajuta pe cel ce studiază, şi în acelaşi timp vor demonstra dificultatea de a face o selecţie.

Davidson⁷¹ distinge patru moduri de abordare a profeţiei apocaliptice.

4. Preterişti. Profeţiile conţinute de Apocalipsa s-au împlinit în ce priveşte distrugerea Ierusalimului şi prăbuşirea Romei păgâne. Aceasta este abordarea lui Bossuet, Grotius, Hammond, Wetstien, Eichhorn, Ewald DeWitte, Locke, şi alţii, între care se află şi comentatorul american Moses Stuart.
5. Continuişti. Profeţiile apocaliptice sunt predictive pentru istoria aflată în desfăşurare, fiind în parte împlinite, şi în parte aşteptându-şi împlinirea. Aceştia sunt Mede, Brightman, Isaac Newton, Woodhouse, Cunningham, Birks, Elliott (şi mulţi alţi scriitori germani)
6. Futurişti simpli. Potrivit acestora, doar primele trei capitole sunt legate de prezent, toate celelalte referindu-se la viitorul absolut al venirii Domnului. Aceştia sunt Burgh, Maitland, Benjamin Newton, Todd, şi alţii.
7. Futurişti extremi. Chiar şi primele trei capitole ale [cărţii] Apocalipsa sunt o profeţie relativă la viitorul absolut al întoarcerii lui Cristos – fiind o prezicere a condiţiei iudeilor după prima înviere. Kelly, şi câţiva autori irlandezi.⁷²

Toate poziţiile mileniste menţionate mai sus sunt reprezentate în această scurtă listă a lui Spurgeon, şi între comentariile pe care le menţionează. William Kelly, scriitor creştin după Evanghelie din grupul „futuriştilor extremi”, a fost un premilenist dispensaţionalist; Benjamin Newton, William Cunningham, şi C.B. Elliot ar putea fi clasificaţi ca premilenişti istorici sau nondispensaţionalişti; Moses Stuart a fost postmilenist; iar Jacques Bossuet şi Johann Eichhorn au îmbrăţişat abordarea amilenistă. Acest fapt, alăturat propriei sale recunoaşteri că era foarte citit în ce priveşte literatura profetică a vremii sale,⁷³ ne arată faptul că Spurgeon era capabil să interacţioneze cu întregul spectru al ideologiei mileniste aşa cum exista ea în perioada sa.

Partea a Treia: Să identificăm poziţiile escatologice majore în ce priveşte mileniul

Acum că am demonstrat pe scurt existenţa tuturor celor patru poziţii mileniste în perioada lui Spurgeon, trebuie să examinăm fiecare din aceste sisteme mai în detaliu. În această secţiune fiecare dintre sisteme va fi analizat atât în termenii folosiţi în vremea lui Spurgeon, cât şi în expresia modernă a sistemului. De asemenea vom identifica punctele esenţiale ale fiecărui sistem în parte.

Secţiunea A: O vedere de ansamblu a amilenismului

Considerarea escatologică a mileniului cunoscută ca „amilenism” înseamnă literal „fără mileniu.” În anumite sensuri nomenclatura nu este întru totul acurată, şi mulţi care susţin această poziţie preferă denumirea de „escatologie împlinită” pentru poziţia lor. În vremea lui Spurgeon cuvântul amilenism era necunoscut. William Cox, folosindu-se de o hiperbolă scuzabilă, afirmă:

Numele este nou, şi au existat vremuri în istorie când aceste învăţături nu se rosteau cu îndrăzneală. Însă învăţăturile amileniste sunt la fel de vechi ca însuşi creştinismul. Amilenismul a fost întotdeauna poziţia majoritară bisericii creştine istorice, şi la fel stau lucrurile şi astăzi.⁷⁴

În ciuda afirmaţiei lui Cox, amilenismul este considerat a-şi avea originile undeva în vremea lui Augustin (354-430), care a identificat biserica cu Împărăţia. După Clouse:

… afirmaţiile din Cartea Apocalipsa au fost interpretate în mod alegoric de către Augustin. Nu a existat în lume nici o victorie iminentă în lupta cu răul. La nivelul cu adevărat important, cel spiritual, bătălia a fost deja câştigată şi Dumnezeu a ieşit biruitor la cruce. Satan a fost coborât la rangul de domnitor al acestei lumi, care coexistă cu împărăţia lui Dumnezeu. Şi chiar şi micile domenii care au mai rămas în stăpânirea diavolului îi vor fi luate de către Dumnezeul triumfător.⁷⁵

Influenţa lui Augustin a condus la poziţia amilenistă, sau „anti-milenistă” cum a numit-o Peters.⁷⁶ Această poziţie a inexistenţei vreunui mileniu a deveni poziţia oficială a Bisericii Catolice şi urma să fie poziţia originară a reformatorilor protestanţi. Aşa cum afirmă şi Peters:

Ei (adică Luther, Melanchton, Zwingli, Calvin şi Knox) au preluat poziţia augustină sau papală… anume că biserica, într-un anume sens, era Împărăţia lui Dumnezeu (care se pregătea pentru o stare mai înaltă), şi că perioada milenistă (o mie de ani) include această perioadă a dispensei sau a evangheliei (unele dintre descrierile mileniului fiind aplicabile exclusiv unei perioade viitoare aflate mai degrabă în cer sau pe un pământ înnoit), şi astfel [perioada] s-ar apropia deja de sfârşit.⁷⁷

Această poziţie escatologică a fost îmbrăţişată ferm de Tradiţia reformată prin lucrările lui John Calvin. În Învăţătura  Religiei Creştine (Institutio Christianae Religionis), Clavin a scris o secţiune intitulată „Greşeala chiliaştilor” în care spune:

Însă ceva mai târziu au urmat chiliaştii, care au limitat domnia lui Cristos la o mie de ani. Acum ficţiunea lor este atât de copilărească încât nici nu este nevoie şi nici nu merită să fie combătută. Iar cartea Apocalipsei, din care fără îndoială că şi-au luat pretextul pentru eroarea lor, nu le oferă nici un sprijin. Fiindcă cei „o mie” de ani (Apocalipsa 20.4) nu au nici o legătură cu starea de fericire eternă a Bisericii, ci numai cu diversele tulburări ce o aşteaptă în timp ce încă se trudeşte pe pământ. Dimpotrivă, întreaga Scriptură proclamă faptul că nu va exista un sfârşit al fericirii celor aleşi sau al pedepsei celor răi.⁷⁸

Spurgeon despre care s-a văzut că aprecia calvinismul a fi esenţa teologiei creştine,⁷⁹ era pus la punct cu toate afirmaţiile lui Calvin şi i-a considerat comentariile a „valora cât greutatea lor în aur.”⁸⁰ Poziţia amilenistă a lui Calvin, deşi nu avea o formă destul de clară, a fost preluată întocmai în cadrul Tradiţiei reformate, de vreme ce nu contrazicea în nici un fel poziţia susţinută de Augustin în această privinţă. Amilenismul a fost introdus astfel în teologia puritană de lucrarea clasică Institutio Theologiae Elencticae a lui François Turretin (1623-87). Turretin a fost descris a fi „un fel de amilenist fulminant.”⁸¹ Kennedy scria despre Turretin:

Turretin a contrazis mileniştii radicali eretici care anticipau un mileniu pământesc îmbelşugat în plăceri senzuale (incluzând multe soţii şi închinarea iudaică restaurată în Palestina) precum şi milenismul inofensiv al unor teologi reformaţi ai secolului şaptesprezece precum Joseph Mede şi Johan Heinrich Alsted. Acest tip de speranţă istorică pur şi simplu nu putea fi acceptată de Turretin pentru că acesta credea că biserica trebuie să sufere, nicidecum să domnească în această viaţă.⁸²

Poate cea mai clară demarcare a poziţiei amileniste a fost cea a lui Patrick Faribairn (1805-75), profesor la Colegiul Free Church College din Aberdeen. Comentariile sale asupra cărţilor Ezechiel, Iona şi asupra Epistolelor pastorale au fost apreciate cu multă căldură de către Spurgeon.⁸³ Lucrarea consacrată a lui Fairbairn, The Interpretation of Prophecy (1856), a expus atât o escatologie amilenistă (deşi din nou nu era numită astfel) şi hermeneutică. Modul în care Fairbairn înţelegea profeţia era faptul că aceasta trebuia să fie interpretată mai mult într-un sens simbolic, aşa cum o face în comentarea legării lui Satana din Apocalipsa 20.2:

Dacă este să facem abstracţie de presupunerile arbitrare şi forţate, este cu neputinţă să punem astfel de afirmaţii în armonie, dacă sunt înţelese în mod absolut, şi dacă se aplică pur şi simplu unei personalităţi precum Satana … a considera legarea lui Satana într-o lumină strict personală, nu este decât un alt exemplu de amestecare a literalului cu simbolicul, fapt care a redus în mare măsură înţelegerea corectă a Scripturii profetice.⁸⁴

Fairbairn a considerat şi martirii de sub altar (Apoc.20.4) a fi „simbolici,”⁸⁵  şi că ar face referire la toţi sfinţii de-a lungul veacurilor; el a văzut mileniul ca referindu-se la starea veşnică.⁸⁶De asemenea, Fairbairn a respins interpretarea literală a profeţiei (pe care a considerat-o ca fiind parte integrantă a premilenismului, şi într-o măsură mai mică a poziţiei postmileniste) ca fiind „în principal iudaică.”⁸⁷ Peter Masters, un amilenist feroce, laudă Comentariile pe cartea Ezechiel ale lui Fairbairn spunând:

Fairbairn a dat la o parte poziţiile istorice şi literale despre Ezechiel, şi impune o nouă poziţie – cea spiritual-creştină (sau tipică). Deşi această viziune a oaselor uscate este legată de pasaje din Isaia şi Daniel [şi este considerată a se referi] la ziua învierii; în timp ce împărăţia restaurată a lui ‚David’ se referă la împărăţia veşnică a lui Cristos.⁸⁸

Trecând la o articulare modernă a schemei amileniste, Anthony A. Hoekema, unul dintre cei mai puternici susţinători ai acestei poziţii din perioada recentă, afirmă:

Termenul amilenism nu este unul prea fericit. El sugerează faptul că amileniştii fie nu cred în nici un fel de mileniu, fie pur şi simplu ignoră primele şase versete din Apocalipsa 20, cele care se referă la o domnie de o mie de ani. Nici una din aceste două afirmaţii nu sunt corecte. Deşi este adevărat că amileniştii nu cred într-o domnie literală de o mie de ani pe pământ în care se spune că vor începe imediat după reîntoarcerea lui Cristos, termenul amilenism  nu reprezintă o descriere acurată a poziţie lor. Profesorul Jay E. Adams de la Seminarul Westminster din Philadelphia a sugerat ca termenul amilenism să fie înlocuit cu expresia mileniu împlinit.⁸⁹

Din afirmaţia lui Hoekema putem vedea esenţa poziţiei amileniste, anume faptul că nu „cred într-o domnie literală de o mie de ani pe pământ în care se spune că vor începe imediat după reîntoarcerea lui Cristos.” Poziţia amilenistă poate fi definită ca doctrină după cum urmează:

… Biblia nu prezice o perioadă de domnie a lui Cristos înainte de judecata finală. Potrivit acestui scenariu, binele şi răul se vor desfăşura în egală măsură în lume până la a doua venire a lui Cristos, când morţii vor fi înviaţi şi va începe judecata. Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în momentul de faţă în lume în măsura în care Cristos conduce biserica Sa prin Cuvânt şi Duh. Ei sunt de părere că împărăţia viitoare, slăvită şi desăvârşită se referă la pământul cel nou şi la viaţa din ceruri. Astfel Apoc. 20 devine o descriere a sufletelor credincioşilor morţi care domnesc împreună cu Cristos în ceruri.⁹⁰

Hoekema trasează câteva caracteristici ale escatologiei amileniste, care ne vor sluji ca un schelet ajutător pentru înţelegerea acestei doctrine. El numeşte patru trăsături de bază ale amilenismului iar apoi şase detalii de ordin cronologic:

1. Cristos a obţinut victoria decisivă asupra păcatului, morţii şi lui Satana.

Această victorie a lui Cristos a fost decisivă şi finală. Prin urmare, cea mai importantă zi a istoriei nu este ziua celei de-a doua veniri a lui Cristos care se află încă în viitor, ci rima Sa venire care se află în trecut. Pentru că victoria lui Cristos, chestiunea finală a istoriei, a fost deja repurtată. Acum rămâne doar o chestiune de timp până această victorie este pusă în aplicare în întregime.⁹¹

2. Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă şi viitoare.

Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu a fost fondată de Cristos în vremea întrupării Sale pe pământ, că ea este operativă în istoria prezentă şi că este destinată să fie revelată în întregime în viaţa ce va să vină. Ei înţeleg împărăţia lui Dumnezeu a fi domnia dinamică a lui Dumnezeu în istoria omenirii prin Isus Cristos. Scopul ei este de a scăpa poporul lui Dumnezeu din păcat şi de sub influenţa puterilor demonice, şi în final să pună bazele cerului şi pământului nou. Împărăţia lui Dumnezeu nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât domnia lui Dumnezeu în Cristos peste întregul să univers creat.⁹²

3. Deşi ziua de apoi este încă în viitor, biserica trăieşte în prezent vremurile de pe urmă.

Când spun, „chiar acum suntem în vremurile de pe urmă,” expresia „vremurile de pe urmă” nu o înţeleg a se referi exclusiv la vremea când întoarcerea lui Cristos este iminentă, ci ca o descriere a întregii ere desfăşurată între prima şi a doua venire a lui Cristos… În lumina acestor învăţături ale Noului Testament, putem vorbi cu adevărat despre o escatologie inaugurată, când ne amintim despre faptul că Biblia vorbeşte despre o consumare finală a evenimentelor escatologice în ceea ce Ioan numeşte obişnuit „ziua de apoi” (Ioan 6:39-40, 44, 54; 11.24; 12.48). Faptul că noi trăim în prezent vremurile de pe urmă implică faptul că noi deja gustăm începutul binecuvântărilor escatologice – că, aşa cum spune Pavel, avem deja „cele dintâi roade ale Duhului” (Rom.8.23).⁹³

4. În ceea ce priveşte mia de ani din Apocalipsa 20, biserica trăieşte în prezent acest mileniu.

Poziţia amilenistă cu privire la cei o mie de ani din Apocalipsa 20 susţin faptul că Creştinii care trăiesc în prezent se bucură de beneficiile acestei mii de ani de vreme ce Satana a fost legat pe durata acestei perioade. După cum am văzut, faptul că Satana este acum legat nu înseamnă că el nu este activ în lume în zilele noastre ci că în timpul acestei perioade el nu poate înşela neamurile – anume, că nu poate face nimic să împiedice răspândirea Evangheliei… Amileniştii proclamă şi faptul că în timpul aceloraşi o mie de ani sufletele credincioşilor care au murit sunt înviaţi în prezent şi domnesc cu Cristos în ceruri în timp ce aşteaptă învierea trupurilor lor. Din acest motiv, starea lor este una de binecuvântare şi fericire, deşi bucuria lor nu va fi deplină până la învierea trupurilor lor din mormânt.⁹⁴

Deci amilenistul nu crede într-o împărăţie fizică, şi consideră referinţa de 1.000 din Apocalipsa 20 ca fiind o figură de stil; el nu crede că Isus se va întoarce fizic pe pământ. Din punct de vedere cronologic, schema amilenistă consideră cea de-a Doua Venire a lui Cristos ca fiind un eveniment singular şi unificat. După o perioadă de apostazie şi nelegiuire crescândă, (deşi după cum afirmă Hoekema, aceasta „nu poate opri răspândirea Evangheliei”), Cristos se va întoarce. Acesta este momentul în care va avea loc învierea celor drepţi şi a celor nedrepţi, precum şi glorificarea acelor credincioşi care sunt încă în viaţă pe pământ.

Deşi acceptă „răpirea” din 1 Tesaloniceni 4.17, amileniştii consideră acest eveniment ca pe o întâlnire a „credincioşilor înălţaţi şi transformaţi” cu Cristos în aer⁹⁵ şi care apoi se întorc cu El pentru a domni pe Pământul cel Nou, pe care cei mai mulţi o definesc a fi Cerul sau starea veşnică. De asemenea, la acest moment va avea loc judecata finală a necredincioşilor şi răsplătirea celor credincioşi şi va fi inaugurată starea veşnică. Charles Wannamaker afirmă foarte clar acest lucru în comentariul său pe epistolele către Tesaloniceni:

Cei care Îl întâlnesc pe Domnul în aer (spaţiul dintre pământ şi cer în cosmologia iudaică) urcă apoi pe nori, fără a exista vreo indicaţie că aceştia se vor mai întoarce pe pământ. Trecând peste posibila conotaţie pe care termenul άπάντήσιν ar putea-o avea pentru o întoarcere pe pământ, restul imaginii (norii şi răpirea în văzduh pentru a fi cu Domnul) sunt indicative pentru o ridicare la cer a oamenilor care aparţin lui Cristos. Faptul că Pavel adaugă propria sa afirmaţie definitoare cu privire la semnificaţia acestei întâlniri în propoziţia καί οΰτως πάντοτε σύν κυρίφ έσόμεθα („şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul”) sugerează că atât creştinii vii cât şi cei morţi se vor întoarce în cer cu Domnul, nu doar pentru a savura o părtăşie continuă cu El, ci de asemenea în termenii versetului 1.10, pentru a fi izbăviţi de mânia viitoare.⁹⁶

Astfel, pentru amilenist, răpirea este folosită de Dumnezeu pentru a îi muta pe sfinţii vii şi morţi de pe pământ, transformându-i şi transferându-i în cer; şi în acelaşi timp s-ar desfăşura judecata credincioşilor vii şi morţi.

Deşi terminologia favorabilă amilenismului a avut uşor de suferit de la Spurgeon încoace, trăsăturile de bază au rămas aceleaşi. Cei pe care Spurgeon i-a identificat ca „Preterişti”⁹⁷ s-ar potrivi în schema amilenistă. Poziţia „Preteristă” susţine faptul că profeţiile Apocalipsei nu sunt chiar atât de profetice, de vreme ce „împlinirea apocalipticului are loc în mod brutal în prezentul contemporan consemnării Scripturale a acestuia.”⁹⁸ Astfel stând lucrurile, afirmaţiile din Apocalipsa 20 nu se referă la un eveniment viitor, ci mai degrabă la împărăţia lui Dumnezeu care deja funcţionează cu Isus şezând pe tronul Său ceresc. Tabelul de mai jos prezintă ceea ce poate fi numit sine qua non-ul sistemului amilenist.

Trăsăturile esenţiale ale amilenismului Satana a fost înfrânt şi este în prezent legat Mileniul este Era prezentă a Bisericii (deşi există reprezentanţi ai acestei şcoli care vor identifica totuşi mileniul cu starea veşnică) Învierile celor drepţi şi nedrepţi au loc simultan la întoarcerea lui Cristos. Nu există nici un sens în care mileniul să se refere la o împărăţie materială, pământească. Biserica este urmaşa lui Israel în planurile lui Dumnezeu.

Secţiunea B: O vedere de ansamblu a postmilenismului

Poziţia escatologică asupra mileniului cunoscută ca „postmilenism” ne învaţă că Cristos se va întoarce la sfârşitul împărăţiei de 1.000 de ani. Clouse descrie postmilenismul în următorul mod:

Postmileniştii accentuează aspectele prezente ale împărăţiei lui Dumnezeu care va ajunge la desăvârşire în viitor. Ei cred că mileniul va veni prin predicarea şi învăţătura creştină. Asemenea acţiuni vor genera o lume mai bună, mai plină de pace şi mai prosperă. Noua eră nu va fi neapărat diferită de cea prezentă, şi va fi iniţiată pe măsură ce tot mai mulţi oameni sunt convertiţi la Cristos. Răul nu va fi eliminat în totalitate în timpul mileniului, dar va fi redus la un nivel minim pe măsură ce va creşte influenţa creştină pe plan moral şi spiritual. În timpul acestei noi ere biserica va dobândi o importanţă tot mai mare şi multe probleme de ordin economic, social, educaţional îşi vor găsi rezolvarea. Această perioadă nu este în mod necesar limitată la o mie de ani pentru că numărul folosit este simbolic. Mileniul se sfârşeşte cu cea de-a doua venire a lui Cristos, învierea celor morţi şi judecata finală.⁹⁹

Postmilenismul a fost „poziţia evanghelică dominantă”¹⁰⁰ a secolului 19 atât în America cât şi în Anglia. S-a născut dintr-o concepţie optimistă cu privire la impactul tot mai mare al creştinismului în societate şi din moştenirea lăsată de teologia puritană.¹⁰¹ În aspectele de detaliu ale postmilenismului, poate cea mai completă prezentare a fost realizată de marele teolog absolvent al universităţii de la Princeton, Charles Hodge, a cărui Teologie sistematică rămâne o lucrare standard în America şi care a fost totodată preţuită în Anglia, şi în mod deosebit de către Spurgeon.¹⁰² Acesta din urmă a fost un mare admirator al teologilor de la Princeton şi a corespondat în câteva ocazii atât cu Charles cât şi cu A. A. Hodge. Rezumând [lucrarea] Outlines in Theology (1878) de A. A. Hodge, Spurgeon afirma:

Recomandăm lucrarea Outlines of Theology (Principii de Teologie) tuturor celor care doresc a fi instruiţi temeinic în ce priveşte credinţa. Acesta este manualul standard al colegiului nostru.Avem o convingere diferită de învăţăturile sale în ce priveşte botezul, însă în aproape toate celelalte privinţe îl sprijinim pe Hodge până la ultimul amănunt.¹⁰³ [sublinierea ne aparţine.]

Spurgeon a avut aceeaşi consideraţie şi faţă de lucrarea fundamentală a lui Charles Hodge, Teologie Sistematică. Spurgeon a dorit s-o primească, şi a obţinut împreună cu această lucrarea şi un portret al bătrânului Hodge şi un exemplar din acea scriere clasică, pe care le aprecia enorm. A. A. Hodge a călătorit la Londra de mai multe ori şi a participat odată la o conferinţă la care participa şi Spurgeon, la Colegiul pastoral în 7 august 1877.¹⁰⁴ După cum spuneam, Spurgeon era foarte entuziasmat de poziţia celor de la Princeton cu privire la teologie, şi de vreme ce lucrările lor teologice erau folosite drept manual la Colegiul pastoral condus de Spurgeon, nu mai este necesară menţionarea că teologia celor doi Hodge era în egală măsură cunoscută şi înţeleasă de Spurgeon, şi n-avem nici un motiv să credem că în această privinţă nu era în consens cu lucrările Hodge-ilor.

Deşi alte scheme mileniste şi-au avut adepţii lor în toate timpurile, postmileniştii au dominat cu precădere secolul 19 mai ales datorită „marii şcoli teologice de la Princeton din secolele nouăsprezece şi douăzeci, reprezentate de Hodge şi de Benjamin B. Warfield, care au luat cu putere partea acestui sistem.”¹⁰⁵ Hodge a detaliat crezul postmilenist după cum urmează: Doctrina întregii biserici era, mai întâi că va exista o a doua venire personală, vizibilă şi glorioasă a Fiului lui Dumnezeu. Şi în al doilea rând, că evenimentele care vor preceda această revenire sunt:

3. Răspândirea universală a Evangheliei; sau, aşa cum o exprimă Domnul nostru, în întregirea numărului celor aleşi; aceasta este vocaţia Bisericii Creştine.
4. Convertirea evreilor, care va fi naţională. După cum exodul lor a fost naţional, şi doar o rămăşiţă a fost salvată; la fel convertirea lor va fi naţională, deşi vor exista câţiva care vor rămâne împietriţi.
5. Venirea Anticristului.

În al treilea rând, evenimentele care vor însoţi cea de-a doua venire sunt:

4. Învierea morţilor, a celor drepţi şi a celor nedrepţi.
5. Judecata universală.
6. Sfârşitul lumii. şi,
7. Consumarea împărăţiei lui Cristos.¹⁰⁶

Credinţa de bază a schemei postmileniste promovate de Hodge a fost că Evanghelia va avea victoria finală. El a numit acest lucru „răspândire universală,” sau mai specific, „întregirea celor aleşi.” El a numit acest lucru „primul mare eveniment care trebuie să preceadă cea de-a doua venire a lui Cristos.”¹⁰⁷ Aici Hodge începe o demonstraţie a necesităţii proclamării pe scară mondială a Evangheliei formulate de profeţii ale Vechiului Testament. În Teologie Sistematică, el citează Osea 2.23 („… şi el va răspunde: „Dumnezeul meu!”) şi Isaia 45.23 („… orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va jura pe Mine.”) în sprijinul acestei teze. El îşi rezumă poziţia după cum urmează:

Aceasta înseamnă, [comentând Isaia 45.23] că religia adevărată va domina întreaga lume. Iehova va fi recunoscut pretutindeni şi toţi I se vor închina ca singurului Dumnezeu adevărat. Trebuie să ne amintim că aceste pasaje şi multe altele de aceeaşi provenienţă sunt citate şi aplicate de Apostol Evangheliei dispensaţiei.¹⁰⁸

Hodge credea că „întregirea numărului celor aleşi” avea să preceadă convertirea naţională a evreilor. „În Romani 11:25, Pavel afirmă că această convertire naţională a evreilor nu avea să aibă loc ‚până va intra numărul deplin al Neamurilor.’ Acest πλήρωμα των εθνων este ceea ce face va numărul neamurilor să fie deplin; completarea deplină la care neamurile trebuie să ajungă pentru a întregi numărul celor aleşi.”¹⁰⁹ Hodge recunoaşte fără probleme faptul că este nesigur cu privire la întreaga datare a acestei scheme, fiind sigur doar asupra faptului că în locurile cereşti ale lui Dumnezeu există un anumit număr al celor aleşi dintre neamuri, care sunt în planul mântuirii, ceea ce aduce în discuţie expresia αχρι ου, despre care Hodge afirmă că „marchează acel terminus ad quem [punct temporal final].”¹¹⁰ După acest moment va avea loc convertirea iudeilor. În orice caz, chiar şi în această privinţă, Hodge afirmă că Dumnezeu nu Şi-a terminat încă lucrarea între neamuri.

Tot ceea ce poate fi afirmat cu siguranţă din această exprimare este că Neamurile, ca un întreg, mulţimea întregii lumi a neamurilor, va fi convertită înaintea restaurării evreilor, ca naţiune. Multe lucruri vor rămâne încă de atins după acel eveniment; şi iudeii vor avea un rol important în realizarea a ceea ce mai rămâne de făcut.¹¹¹

Cum s-a mai spus, Hodge credea că biserica din vremea lui era pregătită şi echipată, în providenţa şi puterea lui Dumnezeu, pentru a aduce proclamarea mondială [a Evangheliei] la apogeu.

Biserica a fost determinată să-şi simtă marea ei datorie faţă de convertirea neamurilor abia în ultimii cinzeci de ani. Probabil s-a făcut mai mult în această direcţie în ultima jumătate de secol decât în cei cinci sute de ani care au precedat-o. Este de sperat ca biserica să aibă parte de o nouă vărsare de Duh ca şi în ziua Cinzecimii, încât roadele ei vor ajunge să întreacă cu mult pe cele rezultate în urma primei revărsări ale Duhului, de vreme ce creştinii care trăiesc în prezent întrec de departe numărul celor o sută douăzeci de inşi care se aflau atunci adunaţi în Ierusalim.¹¹²

Hodge a simţit că în lucrarea de convertire a neamurilor, exclusiv biserica avea să fie agenţia imediată folosită de Dumnezeu pentru răspândirea Evangheliei. „Din cele ce-au fost spuse deja, pare a fi evident că convertirea celor dintre neamuri este o lucrare încredinţată bisericii aflate în timpul perioadei actuale de dispensă, şi că nu putem sta cu braţele încrucişate aşteptând ca cea de-a doua venire a lui Cristos să realizeze această lucrare.”¹¹³ Hodge a continuat, „Nu există nici o aluzie în Noul Testament că lucrarea de convertire a lumii va fi realizate prin alte mijloace decât cele pe care le avem acum la dispoziţie. Dezonorăm Evanghelia, şi puterea Duhului Sfânt dacă presupunem că acestea sunt nepotrivite pentru atingerea acestui scop.”¹¹⁴

Mijlocul prin care lumea trebuia să fie convertită era mesajul Evangheliei. Acest mesaj trebuia să aibă un succes tot mai răsunător pe măsură ce biserica reuşea tot mai mult să recâştige râvna apostolilor din biserica primară. De vreme ce Dumnezeu „a înzestrat cu toate mijloacele necesare pentru atingerea scopului; El a revelat adevărul care este puterea lui Dumnezeu în vederea mântuirii; El a instituit lucrarea pentru a fi proclamată până la capătul pământului, şi a promis să-l echipeze pe om în fiecare veac cu darurile şi harul necesare pentru a-şi duce la îndeplinire datoria, şi să le garanteze prezenţa şi asistenţa Sa continue.”¹¹⁵

Cealaltă propunere de seamă pentru o schemă postmilenistă în vremea lui Spurgeon a fost apropiatul său David Brown, care locuia în vecinătate, la Aberdeen. Cum s-a mai menţionat, cartea sa Christ’s Second Coming: Will it be Premillennial?, a avut o mare influenţă atât în Scoţia cât şi în Anglia.¹¹⁶ Brown, fusese el însuşi înainte premilenist, şi fusese cândva asistentul lui Edward Irving în Londra.

Teologii din vremea lui Spurgeon au înţeles Postmilenismul a fi poziţia escatologică care „priveşte înainte către o epocă de aur definită de prosperitate spirituală în timpul dispensaţiei prezente, anume în timpul perioadei bisericii.”¹¹⁷ Aceasta a fost poziţia dominantă în Anglia victoriană a lui Spurgeon şi în Creştinismul american din secolul nouăsprezece.

Escatologia postmilenistă, cândva dominantă în cercurile evanghelice, a scăzut în importanţă în zilele noastre. Odată cu parcurgerea celor două Războaie Mondiale, a războiului din Coreea, a Războiului Rece şi a ameninţărilor continue ale bombei atomice, postmilenismul ca sistem este cel puţin în agonie, dacă nu a şi murit. În 1952, Charles L. Feinberg declara, „evenimente prezente fac imposibilă susţinerea pe mai departe a unei poziţii postmileniste, şi nu va mai trece mult până va fi abandonată cu totul.”¹¹⁸ Chiar şi în 1977 Millard Erckson afirma, „În zilele noastre postmileniştii sunt, dacă nu o specie fosilă, cel puţin o specie pe cale de dispariţie.”¹¹⁹ În orice caz, în ultimii ani, postmilenismul în formularea sa clasică a avut o oarecare revizuire.¹²⁰ Mulţi ani avocatul de seamă al Postmilenismului în această formă a fost Dr. Loraine Boettner. În abordarea acestui subiect în lucrarea sa The Millennium¸ Boettner afirmă:

Mileniul spre care privesc Postmileniştii este astfel o epocă de aur a prosperităţii spirituale în timpul dispensaţiei prezente, anume, în perioada Bisericii, şi este pe cala să fie inaugurată de forţe active în lume în prezent. Vorbim de o perioadă indefinit de lungă, poate mai lungă chiar decât cei o mie de ani literal. Caracterul schimbat al indivizilor se va reflecta într-o calitate superioară a vieţii economice, politice şi culturale pe plan mondial. Lumea în întregimea ei se va bucura atunci de o stare de neprihănire pe care în prezent nu o găsim decât în câteva grupuri relativ izolate şi de dimensiuni mici.¹²¹

Din comentariile lui Boettner putem vedea că schema şi modul de înţelegere a concepţiei postmileniste s-a schimbat doar puţin din secolul al nouăsprezecelea. Tabelul de mai jos prezintă elementele sine qua non ale concepţiei postmileniste.

Caracteristicile esenţiale ale postmilenismului Evanghelia va fi biruitoare în cele din urmă şi cea mai mare parte a lumii va fi convertită. Mileniul este o perioadă de 1.000 de ani (deşi există persoane care consideră acest număr a fi simbolic) în care Biserica este victorioasă în lume. Cristos se va întoarce după scurgerea acestui mileniu şi va iniţia starea veşnică. Dată fiind avansarea continuă a creştinismului, structurile societăţii se vor îmbunătăţii tot mai mult. Biserica a înlocuit Israelul în calitatea de popor ales al lui Dumnezeu (deşi mulţi postmilenişti declară că va exista o convertire naţională sau rasială în Israel.)

Secţiunea C: O vedere de ansamblu a Premilenismului Istoric

Premilenismul „istoric” este foarte evident în concepţiile părinţilor bisericii.¹²² Pe vremuri era cunoscut sub termenul de „Chiliasm,” după termenul grec pentru numărul 1.000. teoretic, toţi istoricii recunosc faptul că poziţia premilenistă a fost poziţia escatologică dominantă în biserică din „perioada apostolilor şi până la Augustin.”¹²³ Nathaniel West (1826-1906), comentând „The History of the Premillennial Doctrine” (pe care Dr. Wilbur Smith o numea „cea mai importantă istorie a doctrinei premileniste care există în literatura acestei generaţii.”¹²⁴) afirma următoarele:

Istoria nu cunoaşte un consens mai unanim pentru vreo doctrină decât consensul Părinţilor apostolici pentru revenirea pre-milenială a lui Cristos.¹²⁵

Faţă de Premilenismul Dispensaţionalist, această concepţie a devenit cunoscută ca „Premilenism istoric” sau „Premilenism non-dispensaţionalist” şi neagă natura preponderent iudaică a mileniului. Cronologia esenţială între şcolile dispensaţionaliste şi cele istorice este identică (exceptând momentul răpirii, care este post-tribulaţionistă în concepţia istorică). Oricum, natura mileniului este complet diferită. După cum afirmă Ryrie:

Premilenismul istoric ţine la conceptul de legământ al harului şi la scopul central soteriologic al lui Dumnezeu. Această poziţie reţine ideea de împărăţie, deşi găseşte puţin sprijin în profeţiile Vechiului Testament de vreme ce în general ele sunt atribuite bisericii. În această viziune, împărăţia este foarte diferită de ceea ce este propovăduit de dispensaţionalişti de vreme ce pierde mare parte din caracterul iudaic al acesteia nesocotind promisiunile Vechiului Testament cu privire la împărăţie.¹²⁶

George Eldon Ladd, un proeminent apărător contemporan în favoarea şcolii „istorice”, expune problema în câteva linii simple:

Iată elementul diferenţial între teologia dispensaţională şi cea non-dispensaţională. Dispensaţionalismul îşi bazează escatologia pe o interpretare literală a Vechiului Testament, iar apoi potriveşte informaţiile furnizate de Noul Testament la această [interpretare]. Escatologia non-dispensaţională îşi bazează teologia pe învăţăturile explicite ale Noului Testament. Ea proclamă faptul că nu poate afirma cu certitudine modul în care se vor împlini profeţiile din Vechiul Testament legate de perioada de sfârşit, pentru că (a) prima venire a lui Cristos s-a întâmplat în termeni care nu au fost prevăzuţi de o interpretare literală a Vechiului Testament, şi (b) pentru că există indicaţii inevitabile conform cărora promisiunile Vechiului Testament îşi găsesc împlinirea în Biserica creştină… În timp ce Noul Testament afirmă cu claritate mântuirea Israelului literal, nu oferă nici o informaţie cu privire la ziua când ea va avea loc. În orice caz, un lucru trebuie spus: mântuirea Israelului trebuie să aibă loc în aceeaşi termeni ca şi mântuirea neamurilor, prin credinţa în Isus ca Mesia cel răstignit. Aşa cum am arătat, exegeza Noului Testament (Evrei 8) face dificilă credinţa că profeţiile Vechiului Testament legate de „templul mileniului” vor fi împlinite literal. Ele se vor împlini probabil în Noul Legământ stabilit în sângele lui Isus. Este foarte posibil ca convertirea Israelului vă aibă loc în legătură cu mileniul. Poate că în timpul acelor o mie de ani pentru întâia oară în istoria omenirii vom fi martorii unui popor cu adevărat creştin.¹²⁷

Studiind în vremea lui Spurgeon, West delimita acelaşi mod de înţelegere al mileniului când spunea:

Biserica va fi una cu Domnul întors pe pământ în mijlocul ei, precum soarele în templul Noului Ierusalim. Distincţia persistă, totuşi, între biserica glorificată strânsă în jurul Domnului, în locul ei glorificat de pe pământ, şi omenirea exterioară neglorificată, aflată în continuare în păcat şi moarte, totuşi eliberată de dominaţia satanică, şi supusă dominaţiei lui Cristos şi a Bisericii Sale… Şi astfel Mireasa din locurile de sus şi Mireasa din locurile de jos, Sfinţii înălţaţi la cer în slavă, şi Israelul în trup, răscumpăraţi, restauraţi şi sfinţi, vor fi o singură Mireasă, o singură Biserică slăvită în Era Mileniului, şi vor fi părtaşele aceluiaşi Festin reciproc şi a aceluiaşi Sabat sfânt.¹²⁸

S-a notat deja faptul că Premilenismul dispensaţionalist „a rămas ca o versiune minoritară între premilenişti”¹²⁹ în secolul nouăsprezece. În orice caz, rămâne adevărat faptul că poziţia „Premilenismului istoric” a fost larg răspândită şi a avut o influenţă tot mai intensă în Anglia victoriană. Episcopul J. C Ryle (1816 – 1900), remarcabilul cleric şi comentator anglican, a aderat la această schemă premilenistă. Într-o lucrare intitulată Coming Events and Present Duties, a detaliat o afirmaţie în câteva puncte a poziţiei sale premileniste, în care el afirmă şi următoarele lucruri:

7. Cred că lumea nu va fi niciodată complet convertită la creştinism, prin nici un mijloc pe care-l avem la dispoziţie, înainte de venirea sfârşitului. În ciuda tuturor eforturilor lucrătorilor, a membrilor şi a bisericilor, grâul şi neghina vor creşte laolaltă până la vremea secerişului; iar când va veni sfârşitul, pământul se va afla într-o stare asemănătoare celei care era când a venit potopul în vremea lui Noe.
8. Cred că necredinţa, formalismul, indiferenţa, şi răutatea larg răspândite între creştini, reprezintă doar ceea la ce cuvântul lui Dumnezeu ne spune că trebuie să ne aşteptăm. Vremuri tulburi, depărtarea de la credinţă, oameni tot mai răi, dragostea care se răceşte tot mai mult, toate acestea sunt lucruri care au fost prorocite. Cât despre măsura în care toate acestea m-ar face să mă îndoiesc de adevărul creştin, ele mă ajută să-mi justific credinţa. Dacă nu aş vedea astfel de lucruri întristătoare şi îngrijorătoare aş fi tentat să cred că Biblia nu este adevărată.
9. Cred că cea de-a doua venire a Domnului nostru Isus Cristos va fi reală, literală, personală, că El va veni în trup; pentru că aşa cum El s-a înălţat la ceruri pe nori în trupul Său, înaintea ochilor oamenilor, exact în acelaşi fel se va şi întoarce.
10. Cred că după ce Domnul nostru Isus Cristos se va întoarce a doua oară, pământul se va înnoi, iar blestemul va cădea; diavolul va fi legat, cei sfinţi vor fi răsplătiţi, cei răi îşi vor primi pedeapsa; şi că înaintea venirii Lui, nu va exista nici o înviere, nici o judecată, nici un mileniu; şi că pământul nu se va umple de cunoaşterea slavei Domnului înainte de reîntoarcerea Sa pe pământ.
11. Cred că evreii vor fi în cele din urmă din nou unificaţi, ca un popor separat, restauraţi în ţara lor, şi vor fi convertiţi la credinţa în Cristos.

În ultimul rând cred că este spre binele, siguranţa, fericirea şi liniştea tuturor adevăraţilor credincioşi să aştepte cât mai puţin posibil din partea bisericilor, conducerilor, în vremea actuală de dispensaţie, să fie gata de convertiri extraordinare şi de schimbări de tot felul, şi să nu aştepte nimic bun din altă parte decât din ce-a dea doua venire a lui Cristos.¹³⁰

Însuşi Spurgeon era familiarizat cu lucrările lui Ryle şi se referea la acesta întotdeauna în termeni înălţători. În privirea sa de ansamblu asupra lucrării Expository Thoughts on the Gospel a lui Ryle, [Spurgeon] scria:

Apreciem aceste volume. Ele sunt complexe, însă nu într-atât încât să nu poată fi citite în cadrul lecturilor familiale. Domnul Ryle a studiat în mod evident toţi scriitorii din vechime asupra Evangheliilor, şi a reuşit să obţină o declaraţie individuală de o valoare considerabilă.¹³¹

Premilenismul istoric abordează Vechiul Testament în aproximativ acelaşi mod în care o face amilenismul, aşa cum o recunoaşte şi Ladd.¹³² În orice caz, o interpretare literală a Apocalipsei 20:1-6, cu privire la mileniu, şi Romani 11, despre convertirea naţională a Israelului, premilenistul istoric respinge ideea amilenistă conform căreia „pentru că multe dintre promisiunile Vechiului Testament îşi găsesc împlinirea în biserică, aceasta poate constitui principiu normativ şi prin urmare toate promisiunile cu privire la Israel sunt împlinite în biserică fără excepţie.”¹³³

Cealaltă doctrină cheie a concepţiei premileniste istorice este de fapt „post-tribulaţionismul,” adică „răpirea” bisericii va avea loc după perioada necazului cel mare.¹³⁴ Până de curând, adoptarea unei poziţii post-tribulaţioniste a fost caracteristica distinctivă a premilenismului istoric, comparat cu cel dispensaţionalist. În anii recenţi, lucrurile nu mai stau astfel, existând doar câţiva teologi dispensaţionalişti proeminenţi care se identifică drept post-tribulaţionişti în concepţia lor legată de răpire. Poziţia istorică susţine faptul că biserica va fi protejată „în necazul cel mare”, dar nu „scoasă din necazul cel mare.”¹³⁵ Ladd afirmă limpede în cartea sa, The Blessed Hope, că „Nădejdea binecuvântată nu o constituie să fim scutiţi de necazul cel mare; ci unirea cu Domnul la venirea Sa.”¹³⁶ Discutând motivaţia pentru acest mod de înţelegere a răpirii, Erickson, un adept al concepţiei „premileniste istorice”,¹³⁷ afirmă: …despărţirea fermă dintre Israelul naţional şi biserică este dificil de susţinut din motive biblice. Concepţia pretribulaţionistă conform căreia profeţiile legate de Israelul naţional vor fi împlinite în afara bisericii şi că în consecinţă faptul că mileniul ar avea un caracter decisiv iudaic nu poate fi cu uşurinţă împăcată cu informaţia biblică a schimbărilor fundamentale care au avut loc odată cu introducerea noului legământ. … Tendinţa generală a învăţăturilor biblice se potrivesc mai bine concepţiei posttribulaţioniste. Spre exemplu, Biblia este plină de avertismente legate de încercări şi teste pe care credincioşii le vor experimenta. Ea nu promite o scutire de probleme, ci capacitatea de a le îndura şi de a le învinge.¹³⁸

Ca o reacţie faţă de postmilenism, care consideră împărăţia mileniului inaugurată de eforturile efective ale Bisericii, premilenismul consideră împărăţia a fi „inaugurată în mod dramatic sau cataclismic de cea de-a doua venire. În timp ce mileniul aşteptat de postmilenism poate debuta în mod gradual şi astfel debutul ei să fie teoretic imperceptibil, în viziunea premilenistă, nu va exista nici un dubiu cu privire la începutul mileniului.”¹³⁹

Premilenismul istoric, deci, este descris de două elemente esenţiale: (1) natura împărăţiei este reprezentată de fapt de apogeul erei bisericii. Deşi Israelul va experimenta o pocăinţă naţională şi mântuirea prin Cristos, iar locul ei în împărăţie este doar în relaţie cu biserica; Israelul este pur şi simplu o continuare a „poporului-unic al lui Dumnezeu.” (2) „Răpirea” va avea loc după necazul cel mare (care este adesea nedefinită în termenii duratei), iar biserica va trece prin necaz, însă va fi protejată de puterea lui Dumnezeu. Acest sistem, pe care Spurgeon l-a numit „Continuist” sau „Futurişti simpli”¹⁴⁰ a fost bine cunoscută şi practic proclamată în Anglia victoriană. De fapt, cum recunoştea şi Bebbington, această imagine a premilenismului a fost poziţia dominantă în rândul premileniariştilor din vremea lui Spurgeon.¹⁴¹ Tabelul de mai jos prezintă elementele sine qua non ale poziţiei Premileniste istorice.

Caracteristicile esenţiale ale premilenismului istoric   Cristos se întoarce la sfârşitul necazului cel mare şi înaintea începerii Împărăţiei de o mie de ani Împărăţia de o mie de ani reprezintă o domnie literală de 1.000 de ani pământeşti şi o domnie fizică a lui Cristos peste lume iar Biserica este punctul principal al domniei Sale. Iudeii vor fi convertiţi ca popor şi vor fi reaşezaţi în ţara lor. Vor ocupa un loc special în sens naţional, însă din punct de vedere spiritual va fi parte a Bisericii. Cele două învieri din Apocalipsa 20 sunt separate de împărăţia de 1.000 de ani La sfârşitul celor 1.000 de ani Satana va fi eliberat din lanţuri, va conduce o revoltă a celor care se vor fi născut în timpul domniei de o mie de ani, dar nu care încă nu au fost mântuiţi. Cristos va nimic revolta, iar după judecată Biserica va intra în starea veşnică a cerurilor.

Secţiunea D: O vedere de ansamblu asupra Premilenismului dispensaţionalist

Premilenismul, aşa cum o arată şi prefixul, susţine faptul că Cristos se va întoarce pe pământ personal şi în mod vizibil, înaintea debutului celor o mie de ani. Cam de prin anul 1830 a existat două curente principale în cadrul interpretării premileniste; Premilenism istoric şi Premilenism dispensaţionalist. Să ne amintim deci că toţi dispensaţionaliştii sunt premilenişti, însă nu toi premileniştii sunt dispensaţionalişti.¹⁴² Perspectiva dispensaţionalistă va fi expusă în continuare.

Premilenismul dispensaţionalist a fost popularizat şi propagat în vremea lui Spurgeon prin lucrarea creştinilor după Evanghelie Plymouth. Câţiva dintre liderii lor de seamă printre care John Nelson Darby (1800-1882) şi William Kelly (1821-1906).¹⁴³ Nu este un secret faptul că Spurgeon era în dezacord cu „creştinii după Evanghelie”. A scris şi a predicat în mai multe situaţii împotriva câtorva dintre doctrinele lor din cadrul frăţietăţii. În orice caz, lucrul care-l irita pe Spurgeon era ecelsiologia acestora, şi nu escatologia lor.¹⁴⁴ Ryrie demonstrează acest lucru când spune:

La doar câţiva ani după ce părăseşte biserica anglicană Darby devine interesat în profeţie, fapt care s-a întâmplat în cadrul conferinţelor de la Powerscourt House, conferinţe de la care a luat naştere mişcarea lui Irving. „Darby-smul” a fost la început un protest la adresa practicilor Bisericii tradiţionale, şi nu propagarea unui sistem escatologic.¹⁴⁵

Darby, de profesie avocat, a lucrat în acest domeniu pentru o scurtă perioadă de timp înainte să intre în biserica anglicană unde a slujit ca diacon şi apoi a fost ridicat la nivelul preoţiei unde a slujit ca şi preot asistent la County Wicklow. Lucrarea lui Darby a fost un instrument deosebit pentru progresul bisericii din acel loc, şi în timpul lucrării sale, „romano-catolicii treceau la protestantism cu sutele pe săptămână.”¹⁴⁶ Deziluzionat de lipsa de sfinţenie şi de pietate pe care le credea obligatorii pentru biserica nou-testamentală, a părăsit anglicanismul şi a început să se asocieze cu mişcarea creştinilor după Evanghelie ce tocmai lua naştere. După conducerea lui Darby şi a altora, mişcarea creştinilor după Evanghelie sau Plymouth a început să crească cu repeziciune.¹⁴⁷

Darby a dezvoltat un sistem de interpretare biblică şi dezvoltare istorică ulterior cunoscut sub numele de Dispensaţionalism. Potrivit lui Hoffecker, acest sistem:

„ … nu doar că s-a rupt de învăţătura milenară de mai înainte ci de toată istoria bisericii prin faptul că susţinea că cea de-a doua venire a lui Cristos avea să aibă loc în două etape. Prima, o „răpire secretă” invizibilă a drepţilor credincioşi, şi care putea avea loc în orice moment, punând capăt marii „paranteze” a epocii bisericii care debutase odată cu respingerea lui Cristos de către evrei. Apoi împlinirea literală a profeţiilor VT cu privire la Israel, care fuseseră suspendate, şi împlinirea profeţiei din Apocalipsa, vor inaugura necazul cel mare. Întoarcerea lui Cristos avea să fie completă în momentul în care el avea să întemeieze împărăţia de o mie de ani a lui Dumnezeu pe pământ, care va avea ca locaţie Israelul restaurat.¹⁴⁸

Legat de faptul că există o serie de dispute cu privire la originea Dispensaţionalismului,¹⁴⁹ E. Schulyer English afirmă:

În timp ce unii consideră rădăcinile conceptelor dispensaţionale undeva în perioada patristică, cei mai mulţi teologi îl consideră pe J. N. Darby, un învăţat din rândurile creştinilor după Evanghelie Plymouth, a fi primul susţinător al unei teologii sistematice dispensaţionaliste undeva la mijlocul secolului 19.¹⁵⁰

Darby este adesea dificil de interpretat, mai ales datorită faptului că stilul său este mai degrabă obscur. În timpul vieţii a fost adesea înţeles greşit iar în epoca modernă Cruthfield afirmă, „numai cei mai îndrăzneţi dintre teologi îndrăznesc să se-atingă de scrierile lui Darby.”¹⁵¹ Însuşi Spurgeon se referea la aceasta când a făcut referire la comentariile lui Darby asupra psalmilor, „Dacă autorul ar scrie într-un limbaj englezesc simplu, cititorii săi ar descoperii probabil că nu există nimic remarcabil în remarcile sale.”¹⁵² Oricum, în lucrarea sa Lectures on the Second Coming, Darby îşi declară concepţia tranşant:

Iată cum vor sta lucrurile în detaliu. Domnul a spus că El va veni şi ne va lua cu Sine; iar acum apostolul, prin revelaţia ce i-a fost încredinţată, explică cum se vor petrece lucrurile. El va veni şi ne va chema la întâlnirea cu Sine pe nori… Noi suntem chemaţi să aşteptăm altceva decât moartea – poate că vom muri, şi a muri este o binecuvântare – însă ceea ce trebuie noi să aşteptăm este scris în capitolul 5 din a doua epistolă către Corinteni, „nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă.” Iar aceasta trebuie să se întâmple pentru ca puterea lui Cristos asupra morţii să poată fi făcută aievea, El ia la Sine omul muritor, viu sau mort; dacă va fi viu, El îi va da trup de slavă fără a mai trece prin mormânt; dacă va fi jurit, El îi va învia.”¹⁵³

În expunerea concepţiei sale, Darby explică desluşit că exista o diferenţă clară şi distinctă între Israel, pentru care au fost destinate Necazul cel mare care va ţine şapte ani şi împărăţia de o mie de ani,¹⁵⁴ şi Biserică, care va fi mutată prin răpire şi care va fi veşnic cu Domnul.” Comentând poziţia lui Darby despre mileniu, Crutchfield afirmă:

După Darby, dacă răpirea implică în primul rând nădejdea şi destinul bisericii, domnia lui Cristos de o mie de ani se concentrează preponderent asupra poporului Israel şi a nădejdii acestuia. În istoria poporului iudaic au operat două principii. Pe de-o parte, promisiunea necondiţionată care i-a fost făcută lui Avraam (Gen.12), şi repetată lui Isaac (Gen.26:3,4) şi lui Iacov (Gen. 35:10,12). Pe de-altă parte, Israel a primit promisiuni condiţionate de ascultare (legea dată pe muntele Sinai), iar în această privinţă, Israel a dat greş în mod lamentabil. Falimentul Israelului nu a desfiinţat promisiunile necondiţionate făcută prin legământ lui Avraam cu aproximativ patru sute de ani mai devreme, pentru că ele se bazează exclusiv pe credincioşia lui Dumnezeu. În timp ce promisiunile necondiţionate făcute lui Avraam au inclus elemente pământeşti cât şi spirituale, cea mai de seamă promisiune între acestea rămâne cea a darului absolut al unei ţări.¹⁵⁵

Trebuie din nou să se amintească faptul că schema dispensaţională nu a fost concepţia predominantă între creştinii după Evanghelie. Doi dintre liderii lor de la început, B. W. Newton şi S. P. Tregelles, au respins ideea pretribulaţionismului precum şi pe cea a distincţiei nete între Israel şi Biserică. Tocmai această chestiune a constituit una dintre motivele de bază ale despărţirii dintre Darby şi Newton în primii ani ai mişcării creştinilor după Evanghelie.¹⁵⁶

În natura şi datarea evenimentelor profetice este puţină diferenţă între Darby, Kelly şi cei pe care Spurgeon îi numea „futurişti extremi”¹⁵⁷ şi „dispensaţionaliştii clasici” ai ultimilor 50 de ani. În comentariul său asupra Cărţii Apocalipsa William Kelly expune o poziţie dispensaţionalistă clară şi detaliată a mileniului în comentariul său asupra Apocalipsa 20. Printre altele, afirmă:

Însă în aceasta este arătat – ceea ce este important de văzut – adevărata natură a împărăţiei sau a domniei de o mie de ani „Acea zi” nu se referă la un timp când fiecare va fi convertit, ci când Domnul Isus va domni cu dreptate, când tot răul va fi judecat pe dată, iar lucrurile bune vor dăinui în mod minunat timp de o mie de ani.¹⁵⁸

Pe măsură ce gândirea dispensaţionalistă a pătruns şi în secolul douăzeci, singura chestiune care-i mai definea pe premileniştii dispensaţionalişti continua să fie plasarea şi poziţionarea Israelului în Împărăţia de o mie de ani. Dacă putem spune că există adepţi ai tuturor concepţiilor mileniste care susţin convertirea la scară largă a evreilor în zilele de pe urmă, potrivit cu Romani 9-11, dispensaţionaliştii fac excepţie, considerând împărăţia mileniului ca un fel de extensie a bisericii, aşa cum subliniază şi Erickson:

[Istoricul premilenist] crede că biserica a devenit Israelul spiritual şi că multe dintre promisiunile făcute lui Israel se împlinesc acum în Biserică. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament sunt de domeniul trecutului pentru că a venit realitatea, Cristos. Cu toate acestea [premilenistul] crede că Israelul literal sau naţional trebuie încă mântuit. Se bazează în principal pe pasajul din Romani 11:15-16. În viitor Israelul se va întoarce la Cristos pentru a fi mântuit.¹⁵⁹

Pe de-altă parte dispensaţionalistul oferă un rol mult mai complex Israelului în împărăţia de o mie de ani.  Pentru dispensaţionalist împărăţia nu un punct culminant al perioadei bisericii înainte de starea veşnică; ci mai degrabă, o împlinire a tuturor promisiunilor făcute de Vechiul Testament poporului Israel. Din nou este utilă evaluarea lui Erickson:

În cele din urmă, în cadrul dispensaţionalismului mileniul este mai mult decât o simplă domnie de o mie de ani a lui Cristos pe pământ. Acesta are un loc clar, definit în planul lui Dumnezeu; restaurarea Israelului naţional în locul ales de Dumnezeu în planul Său, şi împlinirea promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. De aceea mileniul este caracterizat de o atmosferă intens iudaică. Acesta este timpul în care Israel intră cu adevărat în ţara promisă. Dacă în alte forme ale premilenismului scopul mileniului este mai degrabă neclar, în dispensaţionalism acest scop devine o parte integrantă a teologiei şi a modului de interpretare a Bibliei. Mari porţiuni din profeţie sunt în continuare neîmplinite, iar mileniul oferă o perioadă excelentă pentru împlinirea acestora.¹⁶⁰

Astfel, dispensaţionalismul este mult mai mult decât pur şi simplu „pretribulaţionism,” sau „premilenism expus în hărţi şi tabele,” ea menţine o diferenţă esenţială, clară şi distinctă între „Israel şi Biserică.” După cum afirmă Ryrie, „Acesta este probabil cel mai fundamental test teologic dacă cineva este sau nu adeptul dispensaţionalismului, şi este de asemenea şi cel mai practic şi mai concluziv test. Cineva care eşuează în a trasa net distincţia între Israel şi Biserică inevitabil nu va fi adeptul ferm al elementelor dispensaţionaliste; iar cel care le va separa net, în schimb va fi dispensaţionalistul convins.”¹⁶¹ Lewis Sperry Chafer evidenţiază de asemenea acest punct de vedere când afirmă: Destinul său [al poporului Israel ca naţiune] este trasabil până în mia de ani şi în istoria pământului nou ce va exista. În orice caz, în epoca prezentă, delimitată de cele două veniri ale lui Cristos pe pământ, întreg progresul programului naţional şi pământesc al Israelului este în aşteptare iar evreii individuali li se oferă acelaşi privilegiu ca şi neamurilor luate ca indivizi, de a îşi manifesta credinţa personală în Cristos ca Mântuitor, iar din rândul acestora mântuiţi astfel, atât iudei cât şi neamuri, va lua naştere poporul ceresc. Acest lucru este evidenţiat clar de-a lungul scripturii profetice, că atunci când scopul prezent va fi atins, Dumnezeu se va întoarce cu credincioşie şi va aduce la împlinire toate promisiunile pământeşti făcute Israelului (Fapte 15:14-18; Rom. 11:24-27).¹⁶²

Premilenismul dispensaţionalist, după cum îl definea Darby, Kelly şi alţi contemporani ai lui Spurgeon, iar apoi continuat de dispensaţionaliştii „clasici” ai acestui secol, este prin urmare credinţa că Dumnezeu va inaugura o împărăţie literală pe pământ, în care Cristos va împărăţi peste întreaga lume prin intermediul Israelului. Natura iudaică a împărăţiei este evidenţiată de faptul că Dumnezeu abordează Israelul într-un sens naţional, separat de Biserică; care de fapt a fost îndepărtată din scena desfăşurării acţiunii de pe pământ prin răpirea ce a avut loc. Chiar şi jertfele Vechiului Testament sunt prezentate ca fiind reinstaurate, însă în loc să mai aibă vreun rol în iertarea păcatului, jertfele devin acte memoriale pentru ceea ce Cristos a săvârşit deja pe Cruce.¹⁶³

Analizat în ordine cronologică, Premilenistul Dispensaţionalist tradiţional este adeptul următoarei scheme generale cu privire la sfârşitul vremurilor: (1) Epoca Bisericii va fi încheiată de „răpirea” bisericii, moment când sfinţii aflaţi în viaţă vor fi transmutaţi iar cei morţi înviaţi, întâlnindu-se cu Cristos în aer; (2) şapte ani de necaz, hotărâţi special atât pentru judecata lui Israel şi aducerea acestui popor la pocăinţă, timp în care Anticristul şi forţele aflate în puterea sa, împuternicite de Satana, vor încerca să preia conducerea lumii; (3) întoarcerea personală a lui Cristos (a Doua Venire) pe pământ împreună cu sfinţii Săi, distrugând forţele Anticristului şi aruncându-i pe cei necredincioşi în pedeapsa veşnică, în timp ce credincioşii vor avea dreptul de a repopula pământul şi de a-L sluji pe Cristos; (4) împărăţia de o mie de ani, o domnie de 1.000 de ani a lui Cristos asupra lumii de la înălţimea tronului lui David din Ierusalim, re-instituit, totuşi cu funcţii modificate ale Templului; (5) la capătul celor o mie de ani, Satana va fi eliberat din închisoarea sa pentru „puţină vreme,” timp în care va provoca o răscoală între cei ce se vor fi născut în perioada mileniului, şi judecata finală care va avea ca rezultat învierea celor răi, şi aruncarea în iad pe vecie a lui Satana, a îngerilor căzuţi şi a necredincioşilor; (6) starea veşnică este inaugurată de un Pământ Nou şi un Cer Nou.

Toate aceste caracteristici ale Premilenismului Dispensaţionalist au fost foarte uzitate şi în egală măsură cunoscute în vremea lucrării lui Spurgeon. Iarăşi, nomenclatura specială se prea poată să nu fi fost folosită pe scară largă, sau chiar cunoscută în vremea lui Spurgeon; de vreme ce sistemul a fost mai clar definit în vremuri mai recente. De asemenea, o parte a terminologiei, cum ar fi „răpirea în taină”, deşi folosită pe larg în cadrul Dispensaţionalismului secolului XIX, constituie totuşi un termen aproape cu desăvârşire necunoscut în zilele noastre. Darby a călătorit în jurul lumii, mai ales în Statele Unite, Noua Zeelandă şi Australia, răspândind învăţătura sa dispensaţionalistă. Prin acest proces de răspândire, Dispensaţionalismul a devenit în mod virtual sinonim cu Fundamentalismul. Aşa cum afirmă Erickson:

Dat fiind faptul că apariţia dispensaţionalismului a concurat în paralel mişcarea fundamentalistă, acesta a devenit în mod virtual teologia oficială a fundamentalismului. Unii analişti au reuşit să identifice totuşi cele două mişcări.¹⁶⁴

Este destul de interesant faptul că A. C. Dixon (1854-1925), un dispensaţionalisat fervent şi convins, un cunoscut vorbitor la conferinţele biblice şi profetice din perioada târzie a anilor 1800, a fost un invitat obişnuit pentru a predicat de la amvonul bisericii Metropolitan Tabernacle în timpul perioadelor de boală ale lui Spurgeon, şi a fost chiar pastorul bisericii între anii 1911-1919.  Dixon şi fiul lui Spurgeon, Thomas Spurgeon, au contribuit împreună la scrierea operei The Fundamentals, o faimoasă colecţie de eseuri care luau apărarea „elementelor fundamentale ale credinţei creştine.” The Fundamentals a fost o carte foarte răspândită la începutul anilor 1900, şi au definit într-o mare măsură mişcarea fundamentalistă. Clouse subliniază:

Dat fiind faptul că premilenismul a fost o teologie bine articulată cu o structură considerabilă şi o conducere remarcabilă, a fost echipat consistent pentru a supravieţui şi pentru a se dezvolta ulterior ca una din părţile esenţiale ale mişcării fundamentaliste.¹⁶⁵

Elementele sine qua non ale premilenismului dispensaţionalist sunt prezentate în lista de mai jos:

Elementele esenţiale ale premilenismului dispensaţionalist   Răpirea Bisericii va avea loc înaintea debutului celei de-a 70-a săptămână din descrierea lui Daniel (cunoscută în mod obişnuit drept „Necazul cel mare.”) Cristos se va întoarce la sfârşitul necazului celui mare, înaintea debutului Împărăţiei de o mie de ani. Împărăţia de o mie de ani reprezintă literalmente o domnie fizică de o mie de ani a lui Cristos pe pământ, şi va conduce împreună cu Israel. Împărăţia reprezintă împlinirea unei promisiuni VT pentru Israel. Cele două învieri descrise în Apocalipsa 20 sunt separate de  împărăţia de o mie de ani. La capătul celor o mie de ani, Satana va fi dezlegat, va conduce o revoltă a celor care se vor fi născut în era împărăţiei, dar care nu vor fi încă mântuiţi. Cristos va nimici revolta acestora, iar după judecăţi, Israel şi Biserica vor intra în starea eternă a raiului.

Sumar

Pe scurt, este clar că toate schemele mileniste care sunt cunoscute în prezent, au vost în egală măsură cunoscute şi propovăduite şi în timpul vieţii lui Charles H. Spurgeon. Însuşi Spurgeon s-a dovedit a fi familiarizat cu toate aceste sisteme, în termenii elementelor lor cheie şi a susţinătorilor lor de seamă. Chiar dacă o parte a nomenclaturii din prezent a fost fie cu totul necunoscută sau oarecum neclară pentru Spurgeon, este mai mult decât sigur că elementele de bază ale diferitelor sisteme au fost totuşi foarte bine înţelese.

Pentru a oferi o privire de ansamblu, tabelul de mai jos a fost aranjat în aşa fel încât toate cele patru poziţii aflate în discuţie să poată fi examinate cu uşurinţă. Patru subiecte cheie ale discuţiei mileniste (momentul celei de-a doua veniri, momentul răpirii, învierea, şi natura mileniului) sunt subliniate în cadrul celor patru poziţii mileniste în discuţie.

Comparaţia elementelor cheie ale schemelor mileniste166
	A doua venire a lui Cristos	Răpirea Bisericii	Învierea	Natura Mileniului
Amilenism	Sfârşitul erei bisericii, Mileniul  „împlinit”, care constituie începutul împărăţiei „cereşti”	Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.	Nu va exista o mie de ani pe pământ; mileniul este echivalentul erei bisericii.
Postmilenism	La sfârşitul mileniului	Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.	Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.
Premilenism istoric	Înainte de debutul domniei de o mie de ani	La sfârşit necazului celui mare.	2 învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului	Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii
Premilenism Dispensa-tionalist	Înainte de debutul domniei de o mie de ani	Chiar înainte de începtul Necazului celui mare (deşi în perioada modernă, unii cum ar fi Moo, au optat pentru o răpire post-tribulaţionistă; dar o astfel de abordare a fost străină în vremea lui Spurgeon).	2 învieri, iar prima va avea loc în 3 faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului.	Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.

Ceea ce avem acum de făcut, este să încercăm să identificăm care dintre acele teorii mileniste a corespuns ideilor propovăduite de Spurgeon de-a lungul lucrării sale de predicator. Acest lucru va fi realizat prin examinarea scrierilor lui Spurgeon, în măsura în care ele vor face referire la această întrebare ridicată de noi.

NOTE DE SUBSOL

1. Eric W. Hayden. „Did You Know: A Collection of True and unusual facts bout Charles Haddon Spurgeon.” Christian History, 10:1, #29, (February 1991), 2. Hayden’s belief is that Spurgeon is the most published author in Church history. This is likely the case, although John Calvin (1509-64) wrote a great deal of material that has never been translated into English. Spurgeon’s sermons alone constitute 61 volumes and the entries for his individual titles constitute eight pages in the British Museum catalogue of serials.
2. Lewis A. Drummond. Spurgeon: Prince of Preachers. (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publishing Company, 1993), 650.
3. Peter Masters. „Spurgeon’s Eschatology.” Sword and Trowel (December 1989), 39.
4. Erroll Hulse. The Restoration of Israel. (London: Henry E. Walter LTD., 1968), 154. Some in the „Christian Reconstructionist” or „Theonomist” movement, which holds postmillennialism as a virtual cornerstone of their system; in their writings have attempted to identify, or at least strongly imply that Spurgeon was postmillennial. See Gary DeMar and Peter Leithart, The Reduction of Christianity (Tyler, Texas: Dominion Press, 1988), 41. DeMar and Leithart also quote Spurgeon (p. 59) in support of their position, but that will dealt with in later sections of this work. In fact, given Spurgeon’s notable affection for the Puritans, the common opinion is that Spurgeon was also postmillennial. Hulse states, „Spurgeon is included here [in a listing of postmillennialists] on the grounds of his Puritanism and because of that magnificent sermon preached in 1864.” (Hulse, 154).
5. Robert Van Kampen. The Sign. (Wheaton, Illinois: Crossway Books, 1992. Revised and expanded 1994), 274. This quote is also used as the „eye-catcher” on the back dust-jacket of the book.
6. Charles H. Spurgeon. „Spurgeonism” in The Sword and Trowel 2:138 (September 1866).
7. D. A. Carson. Exegetical Fallacies (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), 125.
8. Ibid., Carson goes on to say, „Doubtless we should be open to learning from all „authorities” in biblical and theological studies; but we should judge what they say, not on the basis of who said it, but on the basis of the wise reasons they advance.”
9. John Brown. Puritan Preaching in England, (New York: Charles Scribner and Sons, 1900), 226.
10. W. Y. Fullerton. Charles H. Spurgeon: London’s Most Popular Preacher. (Chicago, Illinois: Moody Press, 1966), 175.
11. The wide and varied scope of Spurgeon’s writing are well chronicled in his Autobiography Vol 2:153-74, Vol 3:305-22, and Vol 4:265-319.
12. Ernest W. Bacon, Spurgeon: Heir of the Puritans (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1968).
13. Ibid.
14. The three best biographical sources for Spurgeon, in our opinion, are as follows: Lewis A. Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publications, 1993) 895 pages. G. Holden Pike, The Life and Work of Charles Haddon Spurgeon (London: Cassell & Company, 1894, Six Volumes; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1993 Six Volumes in Two). Charles H. Spurgeon, C. H. Spurgeon’s Autobiography: Compiled from his Diary, Letters and Records by his Wife and Private Secretary. (London: Passmore and Alabaster Publishers, 1897; reprint Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1992, Two Volumes). The Autobiography is also available in a Banner of Truth Edition (Two Volumes, 1962 & 1973), but this edition has been edited and a large portion of material, mostly records of personal correspondence, were not included. It remains in print and is a fine edition, however, the Pilgrim Publications edition is a complete reprint of the original Passmore and Alabaster works. For an evaluation of Drummond’s biography see the author’s review in The Master’s Seminary Journal 4:2 (Fall 1993), 229-31.
15. This would be Pilgrim Publications of Pasadena, Texas under the leadership of Bob L. Ross. Pilgrim’s catalogue is almost exclusively dedicated the titles by or about Spurgeon. They are dedicated to reprinting the original works of Spurgeon without editing.
16. Russell Conwell. Life of Charles Haddon Spurgeon, The World’s Greatest Preacher. (New York: Edgewood Publishing Company, 1892), 17-18. Conwell was the able biographer and Baptist pastor, also wrote works on President James Garfield and John Wanamaker. He interviewed Spurgeon personally shortly before his last trip to Mentone, France. Regarding some of the controversies in Spurgeon’s life also see Iain Murray, The Forgotten Spurgeon (Carlisle, Pennsylvania: The Banner of Truth Trust, 1972).
17. John and Eliza Spurgeon, after the manner of the time, had 17 children, but nine died in infancy. Charles was the oldest son, and he and his younger brother James Archer Spurgeon were the only boys born to the Spurgeon’s. Interestingly enough, John Spurgeon outlived his son by 10 years. The rheumatic gout which ultimately led to Charles Spurgeon’s death appeared in his family in every other generation. It afflicted his grandfather James Spurgeon, but his father was never affected. It was such a well-known feature of the family that James Spurgeon once remarked to Charles; „Charles, I have nothing to leave you but rheumatic gout; and I have left you a good deal of that.” Lewis A. Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publishing Company, 1992), 80.
18. An ancestor of Spurgeon, Job Spurgeon, was jailed and had his property confiscated because he attended a „non-conformist” place of worship in 1677. This was a favorite story of Charles Spurgeon, who relished having descended from one who had suffered for the faith. He stated, „I had rather be descended from one who suffered for the faith, than bear the blood of all the emperors within my veins.” Eric W. Hayden, The Spurgeon Family (Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1993), 2.
19. Drummond, Spurgeon. 78.
20. Charles H. Spurgeon, C. H. Spurgeon’s Autobiography: Compiled from his Diary, Letters and Records by his Wife and Private Secretary. (London: Passmore and Alabaster Publishers, 1897; reprint Pasadena, Texas: Pilgrim Publishing, 1992).
21. G. Holden Pike. The Life and Work of Charles Haddon Spurgeon. (London: Cassell & Company Ltd., 1894; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Trust, 1991).
22. Ibid., 1:17. In the manner of the time, personal matters, especially relating to the family, were simply not discussed in a public forum.
23. Spurgeon was gifted with an almost „photographic” memory. He would amaze his friends with his ability to remember people and their names even if years had passed since their last meeting. It was said that he could also remember anything that he ever read and where in the book any particular passage was located!
24. Arnold Dallimore, C. H. Spurgeon: A New Biography (Chicago, Illinois: Moody Press, 1984), 11.
25. An usher was the term used for a student who also taught in some of the elementary subjects for the regular teacher.
26. Bacon, Spurgeon. 16. The university system, particularly Cambridge and Oxford were not open to non-conformists until 1870. Although there were several substantial colleges and universities available, providence did not allow Spurgeon to enter any of them. His father had been rather forceful in encouraging Charles to complete a proper theological education. Arrangements had actually been made for Spurgeon to meet with Dr. Joseph Angus, then Principal of the Baptist College at Stephney (now Regent’s Park College, Oxford), for an interview with a purpose of Spurgeon entering the college. Pike records, „The place of the meeting was to be at the house of a well-known publisher in the University town, and both the Doctor and the proposed student duly kept their appointment; but although both were in the same house together, it seemed destined that they were not to meet. Mr. Macmillan’s servant-maid was apparently not the shrewdest of her sex; at all events, she quite failed to understand that the staid professor and the round-faced lad, who arrived at the house at nearly the same time, had any business with one another. She showed the Doctor into one parlous and closed the door; in his turn, she showed young Mr. Spurgeon into a second parlour and closed the door; and then, probably forgetting all about such a trivial circumstance, she left both of the morning callers to their peaceful cogitations. Having an appointment to keep in London, Dr. Angus had at last to hasten away to the railway station; and when Mr. Spurgeon felt that he could hold out no longer, he rang the bell, to learn when the servant came that the Doctor had gone away.” Pike, Spurgeon, 1:72.
27. B. H. Carroll. An Interpretation of the English Bible (New York: Revell Publishers, 1916, 13 Volumes), 1:13.
28. Dallimore, Spurgeon, 11.
29. Drummond, Spurgeon, 103.
30. Bacon, Spurgeon, preface.
31. Pike, Spurgeon, 1:15.
32. Drummond, Spurgeon, 85-86.
33. Ibid., 90.
34. Spurgeon, Autobiography, 1:45.
35. Bacon, Spurgeon, 102.
36. Jay E. Adams. Sense Appeal in the Sermons of Charles Haddon Spurgeon, (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1975), 2.
37. Ibid., 3.
38. Richard Ellsworth Day, The Shadow of the Broad Brim: The Life Story of Charles Haddon Spurgeon, Heir of the Puritans (Philadelphia, Pennsylvania: The Judson Press, 1934), 124.
39. An excellent description of the core of Puritan theology is made by Duncan S. Ferguson. „The Puritan movement was steeped in Reformed theology and produced the historic Westminster Confession of Faith and innumerable volumes of dogmatics. The foundation of their confession and theological system was the assertion that the Bible was the very voice and message of God to humankind. It was the infallibly inspired work of the Holy Spirit and authoritative in all matters, including not only doctrine, worship, and church government but also civil and political problems, daily work, home life, dress, recreation and duty. The Puritans surveyed the whole gamut of life in light of the Bible and attempted to live accordingly. The literal word of Scripture was a direct message from God, spoken as much in the present as in the past.” (Duncan S. Ferguson. „The Bible and Protestant Orthodoxy: The Hermeneutics of Charles Spurgeon.” Journal of the Evangelical Theological Society 25:4 [Dec 1982], 456). Ferguson goes on to offer a rather unfavorable conclusion to his article by stating, „In the final analysis, Spurgeon’s understanding of the nature and interpretation of the Bible does not adequately serve this generation of evangelical Christians who have come to accept the best of current Biblical scholarship while holding concurrently to the inspiration and authority of Scripture” (466).
40. The New Park Street Chapel in London, would move and become the famous Metropolitan Tabernacle. Spurgeon followed Benjamin Keach (1668-1704), John Gill (1720-1771), John Rippon (1773-1836), and Joseph Angus (1838-1840). There were also two others who followed Angus for a brief time before the young Spurgeon was called in 1856. Interestingly, Angus was the principal of Stephney Baptist College to whom Spurgeon had failed to be introduced. Angus later said of Spurgeon’s decision not to pursue theological education, „I should regret for your friend [Spurgeon] to settle without thorough preparation. He may be useful in either case, but his usefulness will be much greater, he will fill at all events a wider sphere, with preparation, than without it.” (Drummond, Spurgeon, 173). In the providence of God, Spurgeon brought revival to a ministry where Angus did not enjoy significant blessing.
41. Charles H. Spurgeon, New Park Street Pulpit (London: Passmore and Alabaster, 1856; reprint Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1990), 1:50.
42. Charles H. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit (London: Passmore and Alabaster, 1901; reprint, Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1982), 47:398.
43. Spurgeon, New Park Street, 1:iii.
44. Bob L. Ross. A Pictorial Biography of C. H. Spurgeon (Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1974), back cover. Pilgrim Publications continues to use the same emblem in all of its Spurgeon reprints.
45. James F. Stitzinger, „The History of Expository Preaching,” in Rediscovering Expository Preaching, by John F. MacArthur and the Faculty of The Master’s Seminary. ed.’s Richard Mayhue and Robert L. Thomas (Dallas, Texas: Word Publishing Company, 1993), 55. Spurgeon was an expositor after the manner of George Whitefield (1714-70), his homiletical hero. For a thorough evaluation of Spurgeon’s exegesis and preaching see Horton Davies, „Expository Preaching: Charles Haddon Spurgeon,” Foundations 6 (1963): 15.; Craig Skinner, The Preaching of Charles Haddon Spurgeon,” Baptist History and Heritage, 19:4 (Oct. 1984), 16-26.; R. Albert Mohler Jr. „A Bee-Line to the Cross: The Preaching of Charles H. Spurgeon,” Preaching 8:3 (Nov.-Dec 1992), 25-30.; and Frederick Roth Webber, A History of Preaching in Britain and America, 3 vols. (Milwaukee: Northwestern, 1957)1:602.
46. Pike, Spurgeon, 3:76.
47. Charles H. Spurgeon. Lectures to My Students, (London: Passmore and Alabaster, 1881; reprint, Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1990), 72.
48. „Spurgeon in the Pulpit,” in The Texas Baptist (7 January 1857), 1, cited in Baptist and the Bible. L. Russ Bush and Tom J. Nettles (Chicago, Illinois: Moody Press, 1980), 246.
49. Charles H. Spurgeon, „The Ascension and the Second Advent Practically Considered,” in Spurgeon’s Expository Encyclopedia (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1988), 4:442-43.
50. Drummond, Spurgeon, 25.
51. John F. MacArthur Jr. Ashamed of the Gospel: When the Church Becomes Like the World (Waco, Texas: Word Publishers, 1993), xix.
52. Ibid., 1.
53. C. W. H. Griffiths. „Spurgeon’s Eschatology,” Watching and Waiting 23:15 (July/September 1990), 227-28.
54. Again, this paper is not designed to present an interpretation, but rather examine Spurgeon’s views on the subject. For an excellent and detailed survey of interpretational options of this passage see The Revelation of Jesus Christ by John F. Walvoord (Chicago, Illinois: Moody Press, 1966), 282- 90.
55. Walter Elwell (ed.), Dictionary of Evangelical Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), s.v. „Views of the Millennium,” by Robert G. Clouse, 714-718.
56. Ibid., 715.
57. Ibid.
58. That distinction or discontinuity between the Old and New Testaments (i.e.: Israel and the Church) is being challenged today by proponents of the „Progressive Dispensational” position. Craig Blaising and Darrell Bock state, „But this new dispensationalism see a greater continuity between the millennium and the eternal kingdom than was the case in some forms of essentialist dispensationalism.” Craig A. Blaising and Darrell L. Bock, Dispensationalism Israel and the Church: A Search for Definition (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1992), 383. By „essentialist dispensationalism” the authors mean dispensationalism as defined by the sina qua non points of Charles Ryrie in his Dispensationalism Today (Chicago, Illinois: Moody Press, 1965), and what others have called „classic dispensationalism.” It is beyond the scope of this thesis to interact with these dispensational differences. The dispensationalism that Spurgeon would have been familiar with in his day was, what could be called, „classic” as will be shown later in this thesis.
59. Again, this paper will limit its scope to the millennial views of Spurgeon. Questions of the rapture and its timing will only be mentioned as they relate to Spurgeon’s millennial views.
60. Nathaniel West, „History of the Pre-Millennial Doctrine” in Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City, Nathaniel West (ed.), (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint Minneapolis, Minnesota: Bryant Baptist Publications, 1981), 315. While it is admitted that this conference was held in the United States, one presenter (Dr. W. P. Mackay) and several of the participants were from England. It would be naïve to believe that Spurgeon was unaware of either these positions or perhaps even this conference.
61. David Bebbington. Evangelicalism in Modern Britain: A History from the 1730’s to the 1980’s (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1989), 62
62. Josiah Conder. An Analytical and Comparative View of All Religions (London: SPCK, 1838), 584-92.
63. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 62.
64. This work has been reprinted several times most recently by the Theonomist, Dominion Press, and is looked to as foundational work by theonomist authors.
65. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain:, 86.
66. Ibid., 85.
67. Ibid..
68. Ibid.
69. Ibid., 85-86.
70. Philip Schaff. The Creeds of Christendom: With a History and Critical Notes (New York: Harper and Row Publishers, 1931; reprint Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1990), 3:673. To this end Charles Hodge and the Princeton Theologians could promote Postmillennialism and be within the confines of The Westminster Confession; Currently at Westminister Theological Seminary, most hold to an amillennial position while holding to the Confession; however, some of the faculty are premillennial. As already demonstrated, Nathaniel West, a Presbyterian professor of the last century could be premillennial and within the bounds of the same creed; Lewis Sperry Chafer argued that Dispensational Premillennialism was not viewed as inconsistent with the Westminster Confession in several articles in Bibliotheca Sacra 100:337-45 (1943) and 101:257-60 (1944). See also Walter A. Elwell (ed.), Dictionary of Evangelical Theologians (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1993), s.v. „Lewis Sperry Chafer” by Craig A. Blaising.
71. It is uncertain whom Spurgeon is referring to here, possibly A. B. Davidson (1831-1902), a professor at New College in Edinburgh, who was well published and whose works were known to Spurgeon.
72. Spurgeon, Commenting and Commentaries, 198.
73. Pike, Spurgeon, 4:133.
74. William E. Cox. Amillennialism Today (Philadelphia, Pennsylvania: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1972), 7.
75. Walter A. Elwell (ed.), Evangelical Dictionary of Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), s.v. Views of the Millennium by Robert G. Clouse. (716)
76. George N. H. Peters, The Theocratic Kingdom of our Lord Jesus Christ as covenanted in the Old Testament and Presented in the New Testament, 3 vols. (New York: Funk and Wagnalls, 1884; reprint, Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1972), 1:527. According to Peters, what is today called „amillennialism” was known as the „Anti-Millenarian” or „Past-Millenarian” view during the 19th century (see 1:459).
77. Ibid.
78. John Calvin. Institutes of the Christian Religion. Edited by John T. McNeill, translated by Ford Lewis Battles. (Philadelphia: The Westminister Press, 1960), 3:25.5. In Calvin’s day the „Chiliasts” would have been synonymous with premillennialists. The word Chiliasm is derived from the phrase in Revelation 20:1-10 civlia e[th or 1,000 years, and is synonymous with the Latin millennia or 1,000.
79. Spurgeon, New Park Street Pulpit, 1:50.
80. Spurgeon, Lectures, 4:4. Spurgeon stated, „He was no trimmer and pruner of texts. He gave their meaning as far as he knew it. His honest intention was to translate the Hebrew and Greek originals as accurately as he possibly could and then to give the meaning which would naturally be conveyed by such Greek and Hebrew words.” (4:4). Interestingly enough Calvin never wrote a commentary on the Book of Revelation.
81. Earl William Kennedy. From Pessimism to Optimism: Francis Turretin and Charles Hodge on „The Last Things,” in Servant Gladly: Essays in Honor of John W. Beardslee III, edited by Jack D. Klunder (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1988), 109.
82. Ibid., 107-108.
83. Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:125, 136, 184.
84. Patrick Fairbairn. The Interpretation of Prophecy (London, 1856; reprint, Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1993), 464-65.
85. Ibid., 471.
86. Ibid., 479-93.
87. Ibid., 505.
88. Patrick Fairbairn. Commentary on Ezekiel, foreword by Peter M. Masters (Grand Rapids, Michigan; Kregal Publications, 1989), 7.
89. Anthony A. Hoekema, „Amillennialism” in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 155.
90. Walter A. Elwell (ed.) Evangelical Dictionary of Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984) s.v. „Views of the Millennium,” by Robert G. Clouse.
91. Hoekema, Amillennialism, 177
92. Ibid., 178
93. Ibid., 180.
94. Ibid., 181.
95. Ibid., 183.
96. Charles A. Wannamaker. New International Greek Testament Commentary: Commentary on 1 & 2 Thessalonians. (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1990), 175.
97. Spurgeon, Lectures (Commenting & Commentaries), 4:198.
98. Millard J. Erickson. Contemporary Options in Eschatology: A Study of the Millennium. (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1977), 30.
99. Elwell, Dictionary of Evangelical Theology, s.v. „Views of the Millennium,” 715.
100. Kenneth A. Kantzer. „Our Future Hope: Eschatology and the Role of the Church.” Christianity Today 31:2 (February 1987), 5. An interview article with Gleason Archer, Jack Davis, Anthony Hoekema, Alan Johnson, and John Walvoord.
101. Iain H. Murray. The Puritan Hope: Revival and the Interpretation of Prophecy. Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1971. In this book Murray presents an excellent historical theology of postmillennialism, centering on the Puritans, particularly the English Puritans.
102. Spurgeon had warm and pleasant relations with the Princeton Theologians. Of Charles Hodge he remarked, „With no writer do we more fully agree.” Commenting and Commentaries (London: Passmore and Alabaster, 1893; reprint, Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1969), 178.
103. Charles H. Spurgeon, review of Outlines of Theology, by A. A. Hodge, in The Sword and Trowel 16:4 (April 1879), 327.
104. Pike, Spurgeon, 4:197.
105. Erickson, Contemporary Options, 61.
106. Charles Hodge. Systematic Theology. (New York, Charles Scribner & Sons, 1871; reprint Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing, Three Volumes, 1949), 3:792.
107. Ibid., 3:800.
108. Ibid. Interestingly enough Hodge’s close friend and associate at Princeton, J. A. Alexander, disagreed somewhat with Hodge’s interpretation of Isaiah 45:23. In his classic Commentary on the Prophecies of Isaiah, Alexander stated, „This text is twice applied by Paul to Christ (Rom. xiv. 11; Phil. ii. 10), in proof of his regal and judicial sovereignty. It does not necessarily predict that all shall be converted to him, since, the terms are such as to include both a voluntary and compulsory submission, and in one of these was all, without exception, shall yet recognize him as their rightful sovereign.” J. A. Alexander. Commentary on the Prophecies of Isaiah. (New York: Charles Scribner & Sons, 1846; reprint Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1978), 188.
109. Hodge, Systematic Theology, 3:803.
110. Charles Hodge. Commentary on Romans (New York: Charles Scribner & Sons, 1886; reprint Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1950), 373.
111. Ibid., 374.
112. Hodge, Systematic Theology, 3:804.
113. Ibid.
114. Ibid., 3:805.
115. Ibid., 3:805.
116. Charles Hodge in his Systematic Theology refers to this work by Brown, calling it an „able work” (3:844) and referring his reader to it for further study in the interpretation of Rev. 20:1-6 and the entire postmillennial scheme.
117. Loraine Boettner, „Postmillennialism” in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 117. Boettner himself is in the „line” of the Princeton tradition on the matter of the millennium, having received his degree from Princeton in 1929, studying under Caspar Wistar Hodge, the last of the Hodge’s to hold the chair of Systematic Theology at Princeton, and the youngest son of Charles Hodge and brother of A. A. Hodge.
118. Charles L. Feinberg. Premillennialism or Amillennialism? (Findlay, Ohio: Van Kampen Press, 1952), 62.
119. Erickson, Contemporary Options in Eschatology, 62.
120. A type of postmillennialism has also begun to emerge since the 1970’s under the guise of The Christian Reconstruction Movement, or Theonomy. For an explanation of the distinction between classic postmillennialism and that of the Theonomists, see the author’s „Theonomic Postmillennialism: A Continuation of the Princeton Tradition?” A paper presented to the Far-West Region of the Evangelical Theological Society Annual Meeting, Sun Valley, California, March 1994. (Available on microfiche, through TREN). Also see Theonomy a Reformed Critique, William S. Barker and W. Robert Godfrey (ed’s). (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1990).
121. Loraine Boettner. The Millennium (Philadelphia, Pennsylvania: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1957), 14.
122. J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines (San Francisco, California; Harper & Row, 1959), 464-89. Kelly demonstrates that the premillennial position was the apostolic position and immediate post-apostolic age and „about the middle of the second century Christian eschatology enters upon a new, rather more mature phase. The general pattern, indeed, remains unaltered, all the key ideas which form part of it being accepted without question” (494).
123. Charles C. Ryrie. The Basis of the Premillennial Faith (Neptune, New Jersey: Loizeaux Brothers Inc., 1953), 17-35. See also Clouse, The Meaning of the Millennium, 7; and Erickson, Contemporary Options in Eschatology, 94.
124. Nathaniel West. The Thousand Year Reign of Christ (New York: Scribner & Sons, 1889; reprint, Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1993, foreword by Wilbur Smith), ix. West was an ordained Presbyterian minister and for many years professor at Danville Theological Seminary. He was a leading prophetic scholar of the age participating in many of the early prophetic conferences. He was orthodox in all of his theology after the manner of the Princetonian’s of the era. A close associate of his in the prophetic conferences was Dr. John T. Duffield of Princeton Seminary, whom Dr. Hodge refers to in his Systematic Theology (3:861ff). His son, Andrew West, became one of the great classical scholars of Princeton University and was dean of the graduate school he helped to begin over the objections of Princeton’s president Woodrow Wilson.
125. Nathaniel West (ed.) Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint, Minneapolis, Minnesota: Klock and Klock Christian Publishers, 1981), 332.
126. Ryrie, Dispensationalism Today, 44.
127. George Eldon Ladd, „Historic Premillennialism” in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 27-28.
128. West, The Thousand Year Reign, 301.
129. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 47.
130. J. C. Ryle, Coming Events and Present Duties, cited by Nathaniel West (ed.) in Premillennial Essays, 7. Items 3, 4, 8, and 9 were not cited here as they did not pertain directly to the subject in question.
131. Spurgeon, Lectures, (Commenting and Commentaries), 4:149.
132. Ladd, „Historic Premillennialism,” 27.
133. Ibid., 28.
134. The Tribulation is generally understood to be a seven year period, although some historic premillennialists reject the literalness of the seven years. Douglas J. Moo „The Case for the Posttribulational Rapture Position,” in The Rapture: Pre-, Mid-, or Post- Tribulational, Richard R. Reiter (ed.) (Grand Rapids, Michigan: Academie Books, a division of Zondervan Publishing Company, 1984): 171-211. Moo presents a well argued case for the posttribulational position, also demonstrating the fact that post-tribulationalism is no longer an exclusive distinction of the „Historic or Covenental” school of premillennialism; but that some dispensationalists are adopting this rapture view as well. Moo states:
135. What is important, we would suggest, is to distinguish carefully between the prophecies directed to Israel as a nation (and which must be fulfilled in a national Israel) and prophecies directed to Israel as the people of God (which can be fulfilled in the people of God —a people that includes the church!). It should be noted that such an approach is not allegorical or nonliteral; it simply calls upon the interpreter to recognize the intended scope of any specific prophecy. It is our contention, then, that the Great Tribulation predicted for Israel by, e.g., Daniel, is directed to Israel as the people of God. It can therefore be fulfilled in the people of God, which includes the church as well as Israel [emphasis his].
136. However, this is a recent position shift, and no dispensationalist of Spurgeon’s day would have held to this. Ryrie points out that a pretribulational position, „has become part of dispensational eschatology” (Ryrie, Dispensationalism Today, 159). Based on the sharp distinction between Israel and the Church, which is perhaps the cornerstone of dispensationalism, a pretribulational position was demanded. In the emerging „Progressive Dispensationalism,” that is no longer the case. Robert L. Saucy states, „While most dispensationalists probably would hold to a pretribulational rapture of the church as being in certain respects more harmonious with dispensationalism in general, many would not desire to make this a determining touchstone of dispensationalism today.” Robert L. Saucy. The Case for Progressive Dispensationalism (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1993), 9.
137. George Eldon Ladd. The Blessed Hope (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1959), 13.
138. Erickson, Contemporary Options, 183.
139. Millard Erickson, Christian Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1983), 1224.
140. Erickson, Contemporary Options, 92.
141. Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:198.
142. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 62.
143. Charles R. Ryrie. Dispensationalism Today. (Chicago, Illinois: Moody Press, 1965), 44.
144. A great deal is currently being made of what has become known as „Progressive Dispensationalism” and several books have recently appeared on this subject. The key books include: Dispensationalism, Israel and the Church, Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (ed.’s), (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1992.); The Case for Progressive Dispensationalism, by Robert L. Saucy (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1993); and Progressive Dispensationalism: An Up-to-Date Handbook of Contemporary Dispensational Thought, by Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (Wheaton, Illinois: BridgePoint Books, a division of Victor Books, 1993). The entire issue of Progressive Dispensationalism is beyond the scope of this paper, as Spurgeon would have only been familiar with the classic form of Dispensational Premillennialism as presented by Darby, Kelly, et al of the Brethren and some of the early works of „classic Dispensationalists.” However, the ongoing discussion is vital in the study of dispensationalism, if what one reviewer stated is correct, „The peril is that so- called „developing dispensationalism” may in reality be none other than „disappearing dispensationalism.” (Ken L. Sarles, review of Dispensationalism, Israel and the Church, Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (ed.’s). In The Master’s Seminary Journal 4:1 (Spring 1993): 99.) The discussions in this area have not always been irenic; however Robert Saucy’s Case for Progressive Dispensationalism, has, according to George Zemek, „will hopefully produce as a byproduct another significant toning down of the emotionally charged atmosphere that has historically characterized these debates.” (George J. Zemek, review of The Case for Progressive Dispensationalism by Robert L. Saucy, In The Master’s Seminary Journal 5:1 (Spring 1994): 111-12.) Those in the „classic” camp of dispensationalism have not been silent, recently advancing the debate with a new book Issues in Dispensationalism, Wesley R. Willis & John R. Master (general editors), Charles C. Ryrie (consulting editor), (Chicago, Illinois: Moody Press, 1994). In effect the issues of Spurgeon’s day on this subject are returning to prominence.
145. See The Sword and Trowel, 2:287, 5:196, 224 for a sample of Spurgeon’s comments on the Brethren. Spurgeon had little use for Darby personally and always had critical comments on his writings. In December 1872 an unsigned article in The Sword in Trowel called Darby’s translation of the Bible, „a faulty and pitiable translation of the sacred book.” Spurgeon actually only struggled with the „exclusive” or Darbyite faction of the Brethren. He had warm and happy relations with many in the Brethren camp, such as B. W. Newton and George Mueller, a regular companion of Spurgeon in Mentone, France; and an occasional speaker at The Metropolitan Tabernacle.
146. Ryrie, Dispensationalism Today, 157.
147. Larry V. Crutchfield, The Origins of Dispensationalism: The Darby Factor. (Lanham, Maryland: The University Press of America, 1991), 4.
148. For an excellent survey of the development of the Brethren movement, see H. A. Ironside, A Historical Sketch of the Brethren Movement (Neptune, New Jersey: Loizeaux Brothers, 1985. One of the best biographies of Darby is Max S. Weremchuk, John Nelson Darby: A Biography (Neptune, New Jersey: Loizeaux, 1992).
149. Elwell, Dictionary of Evangelical Theology, s.v. John Nelson Darby by William A. Hoffecker, 293.
150. Ryrie states: There is no question that the Plymouth Brethren, or which John Nelson Darby (1800-1882) was a leader, had much to do with the systematizing and promoting of dispensationalism. But neither Darby nor the Brethren originated the concepts involved in the system. (Ryrie, Dispensationalism Today, 74.)
151. E. Schuyler English, „E. Schuyler English Looks at Dispensationalism.” Christian Life 17 (September 1956): 24.
152. Crutchfield, Origins of Dispensationalism, 8.
153. Spurgeon, Commenting and Commentaries, 84.
154. John Nelson Darby. Lectures on the Second Coming (London: Paternoster Press, 1904), 47.
155. Ibid., 159-88.
156. Crutchfield, Origins of Dispensationalism, 192.
157. For further information see: B. W. Newton, Thoughts on the Apocalypse (London: Houlston & Sons, 1853); and S. P. Tregelles, The Hope of Christ’s Second Coming(London, Worthing Publishing, 1866). Again, the common notion is that The Brethren movement is part and parcel with pretribulational, premillennialism and dispensationalism in general. While in the most part this is true, it is not a necessary connection. The Brethren movement was primarily founded on the issue of ecclesiology. Again the reader is directed to H. A. Ironside’s Historical Sketch of the Brethren Movement for a more detailed discussion. Another excellent work in this field is, The Origins of Dispensationalism: The Darby Factor, by Larry Crutchfield (Lanham, Maryland: University Press of America, 1991).
158. Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:192
159. William Kelly, The Revelation Expounded. (London: F. E. Race Publishers, 1880), 240.
160. Erickson, Options in Eschatology, 103.
161. Ibid., 122.
162. Ryrie, Dispensationalism Today, 45.
163. Lewis Sperry Chafer. Systematic Theology (Dallas, Texas: Dallas Theological Seminary Press, 1948; reprint Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1993), 1:38.
164. For an extensive discussion of this point see Ralph H. Alexander „Ezekiel” in The Expositor’s Bible Commentary. Frank E. Gaebelien (ed.), (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1986), 6:946ff. Alexander presents an extended excursus on Ezekiel 40-48 and the interpretation of the sacrificial system in the millennial kingdom. As to the efficacy of the Old Testament sacrifices themselves, there are diverse views, but the question is beyond the scope of this thesis, but for a thorough discussion see Charles Hodge’s Systematic Theology, 2:498-515.
165. Erickson, Contemporary Options, 109.
166. Robert G. Clouse, „A History of the Interpretation of the Millennium,” in New Testament Essays in Honor of Homer A. Kent Jr. Gary T. Meadors, ed. (Winona Lake, Indiana: BMH Publishers, 1991), 214.
167. Obviously these are general observations. Within all of these positions, even in Spurgeon’s day, there was some room for differences of the finer points. For example some of the Historic Premillennial position hold to a literal 1,000 years while others view this to be symbolic for a long period of time. Today, in some circles, a pretribulational rapture is no longer considered an essential part of Dispensational Premillennialism. Some Postmillennialists see a Tribulation at the end of the Millennium, others do not. Since Dispensationalists see the Resurrection of the righteous in multiple phases, they have been accused by their detractors of believing in three resurrections.

http://www.voxdeibaptist.org/Spurgeon_Escatologie01.htm

VAMEŞ.

VAMEŞ. Cuvântul gr. telones înseamnă colector de impozite sau vămi pentru romani, angajat de mai marele vameşilor. Încă în anul 212 î.Cr. exista în Roma o clasă de oameni (ordo publicanorum, Livius 25.3. 8-19) care preluau de la stat diferite contracte. Ei erau asociaţi şi sprijiniţi de ordinul ecvestru; mai târziu au ajuns să fie activi într-o serie de provincii (Cicero, în Verrem, 2. 3. 11, 27-28), unde se ocupau cu strângerea zeciuielilor şi a diferitelor impozite indirecte. Sistemul era deschis pentru abuzuri şi se pare că publicani au avut încă de la început o tendinţă spre jecmănire şi delapidare, astfel încât, deşi abuzurile cele mai grosolane au fost frânate de guvern şi uneori erau daţi în judecată, ei au avut o reputaţie proastă. Cicero a considerat că o ocupaţie cum este cea de vameş este vulgară, din cauza urii pe care o atrage de Officiis, 1, 42 § 150), iar Livius redă opinia, exprimată în 167 î.Cr., că acolo unde există un publicanus aliaţii nu au libertate (45. 18. 3-4). Mai marii vameşilor erau adesea străini de provinciile în care colectau impozitele, dar nu exista nici o prevedere care să-i împiedice pe băştinaşi să ocupe această funcţie şi ei puteau folosi angajaţi localnici. (Expresia architelones din Luca 19:2 pare să sugereze că Zacheu era mai marele vameşilor din toată regiunea Ierihonului şi avea alţi angajaţi – SB, 2, p. 249.) Vameşii erau de obicei localnici, deoarece trebuia să-i cunoască pe oamenii din locurile acelea şi obiceiurile lor pentru a evita să fie înşelaţi. Practicile lor de jecmănire (cf. ceea ce este de fapt o recunoaştere în cuvintele lui Zacheu, Luca 19:8; vezi şi starea sugerată de sfatul dat de Ioan Botezătorul, Luca 3:13) au făcut să fie o clasă foarte dispreţuită şi urâtă, aşa încât Domnul Isus S-a putut referi la ei ca simbolizând o atitudine egoistă (Matei 5:46). Pentru evreii stricţi, însă, această atitudine firească de ură era amplificată şi alterată de consideraţiile relegioase potrivit cărora telones erau consideraţi necuraţi din punct de vedere ceremonial, datorită contactului lor neîncetat cu ne-evreii şi datorită necesităţii ca ei să lucreze în Sabat. Această necurăţie, cât şi învăţătura dată de rabini elevilor lor că nu le este permis să mănânce împreună cu asemenea persoane, explică atitudinea indicată de expresiile vameşii şi păcătoşii (Matei 9:10 ş.urm.; 11:19; Marcu 2:15 ş.urm.; Luca 5:30; 7:34; 15:1) şi vameşii şi curvele (Matei 21:31), şi întrebările din Matei 9:10 ş.urm.; 11:19; Marcu 2:15 ş.urm.; Luca 5:29 ş.urm. (cf. SB, 1, p. 498 ş.urm.) şi indică intenţia poruncii din Matei 18:17. Aceasta dă mai multă forţă condamnării marilor preoţi şi bătrânilor în Matei 21:3 Ib, afirmaţiei din Matei 11:19; Luca 7:34 şi întâmplării cu fariseul şi vameşul, Luca 18:10 ş.urm.

BIBLIOGRAFIE

Arndt; OCD, s.v., decumae, portoria, publicani, vectigalia; E. Schürer, HJP, 1, 1973, p. 372 ş.urm.; SB, 1, p. 377 ş.urm., 498 ş.urm., 770 ş.urm.; 2, p. 249; N. Hillyer, NIDNTT 3, p. 755-759.

J.H.H.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/vames.html

Francmasonerie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecționat de la Masonerie)

 

Francmasoneria (sau „masoneria“), ca instituție, este un ordin inițiatic ai cărui membri sunt înfrățiți prin idealuri comune morale, spirituale și sociale, prin inițierea conformă unui ritualcomun, prin jurământul depus pe una din cărțile sfinte ale marilor religii (Biblia, Coranul, Dao de Jing, Vedele hinduse, Tripitaka budiste, sau alte scrieri considerate sacre) și, în majoritatea ramificațiilor, prin credința într-o „Putere Supremă“ spusă „Mare Arhitect al Universului“. Organizațiile masonice, prezente în majoritatea țărilor, se regăsesc sub forma obediențelor autonome, „mari loje” sau „Mare Orient” (grupări de loji), ele însele compuse din „loji albastre” (zise și „ateliere”) de câte 7-50 de persoane (uneori chiar mai multe). Numărul francmasonilor în lume este de circa patru milioane, majoritatea în Statele-Unite și în Europa occidentală^[1].

În mod mai larg și parțial abuziv, „francmasoneria” desemnează în același timp o disciplină spirituală, precum Alchimia, și instituția tradițională care reunește practicanții acestei discipline, în loji sau confederații de loji, numite Mari loji.

Cuprins

• 1Etimologie
• 2Definiție
• 3Simbolistică și istorie
• 4Organizare
• 5Dezbaterile despre francmasonerie
  • 5.1Pro și contra : ce spun partizanii și adversarii francmasoneriei
  • 5.2Mentalitatea francmasonică
    • 5.2.1Definiția^[8]
    • 5.2.2Răspândirea mentalității francmasonice
    • 5.2.3Confruntarea cu alte mentalități
• 6În România
• 7Note
• 8Bibliografie
• 9Lectură suplimentară
• 10Vezi și
• 11Legături externe

Etimologie

Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçonși german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ și reprezintă o moștenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilici și catedrale în Evul mediu (vezi mai jos). Nicolae Stoica de Hațeg în Cronica Banatului (1785), amintește de „frai-maorii, frai-gaisterii cu lojile lor”. În secolul al XIX-lea, a apărut în limba română și varianta „farmazon“, provenită din cuvântul similar rusesc însemnând „năzdrăvan“, cu aceeași origine ca și „farmec“ și „farmacie“ (în elenă „vrajă“, „leac“).

Definiție

Potrivit dicționarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretădin lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului Britanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“^[2]). Însă francmasoneria a funcționat în secret doar atunci și acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociație secretă, deși prezintă asemănări cu Școlile de Mistere din Antichitate.

Însă, potrivit definiției date de masonii înșiși, masoneria este: „o asociație de oameni liberi și de bune moravuri care conlucrează pentru binele și progresul societății prin perfecționarea morală și intelectuală a membrilor săi.

 

Marele Arhitect al Universului

Simbolistică și istorie

Simboluri masonice.

Francmasoneria a fost comparată cu un salcâm bătrân având mai multe rădăcini (mișcări, societăți, bresle sau ordine mai mult sau mai puțin ezoterice, de la care a moștenit idei, ritualuri și simboluri) și mai multe ramuri (obediențele și ritualurile actuale). Multe legende, unele ostile, circulă despre originile masoneriei: unele implică preoții Egiptului antic, altele pitagoreicii, altele pe Cavalerii Templieri. Înșiși francmasonii sunt de păreri diferite în această privință. Ce este sigur, potrivit istoricului mason Albert Mackey, este că francmasoneria în forma ei actuală a apărut în Marea Britanie în secolul al XVIII-lea. Potrivit istoricilor D. G. R. Șerbănescu și Jacques Pierre, masoneria a apărut în țările române spre mijlocul sec. al XVIII-lea și s-a dezvoltat rapid la începutul secolului următor.

Astăzi, principalele simboluri masonice sunt cele „trei mari lumini“: „echerul“, „compasul“ și „volumul Legii Sacre“, precum și litera „G“, scrisă în interiorul unui echer și al unui compas, care reprezintă de fapt inițiala cuvintelor „God“ (zeu), „geometrie, generare, geniu, gnoză“… Albert Mackey considera că masonii au fost învățați că „masoneria și geometria sunt sinonime“ și că „simbolurile geometrice care se găsesc în ritualurile francmasoneriei moderne pot fi considerate rămășițele secretelor geometrice cunoscute de masonii Evului Mediu, despre care acum se crede că s-au pierdut“. Geometria ocultă, denumită uneori „geometrie sacră“, folosește de mult timp simboluri geometrice, ca de exemplu cercul, triunghiul, pentagrama etc., pentru ilustrarea unor idei metafizice și filozofice.

Echerul și compasul împreună cu litera G

Christopher Knight și Robert Lomas au dat o interpretare interesantă binecunoscutelor simboluri masonice echerul și compasul. Ei susțin că au apărut ca o formă stilizată a vechiului simbol pentru puterea regală – o piramidă a cărei bază reprezenta puterea terestră, peste care era gravată o piramidă întoarsă, care reprezenta puterea cerească a preotului. Aceste piramide ale puterii creează, prin alăturare, simbolul ajuns să fie cunoscut sub numele de „steaua lui David“. Potrivit celor doi autori, simbolul a fost folosit pentru prima oară pe scară largă când a apărut pe frontispiciul unui mare număr de biserici medievale, iar cele mai timpurii exemple de folosire a acestuia pe clădirile ridicate de Cavalerii Templieri. Utilizarea sa în sinagogi a apărut mult mai târziu (au afirmat Knight și Lomas).

Una dintre tradițiile masonice susținea că Avraam, patriarhulevreilor, le-a transmis egiptenilor învățături speciale înainte de potop. Mai târziu, învățăturile (despre care se spunea ca ar fi reprezentat opera legendarului Hermes Trismegistus) au fost adunate de filosofulEuclid într-un volum. El le-a studiat sub denumirea „geometrie“. Inițial grecii, apoi romanii, au numit această disciplină „arhitectură“.

Legendele masonice plasează formarea organizației în epoca Turnului Babel și în cea a construirii Templului din Ierusalim de către regele Solomon, despre care se pomenește în Biblie. Or, potrivit lui Mircea Eliade „istoria începe în Sumer“.

Practic, începuturile masoneriei operative reprezintă începuturile culturii urbane, construcția primelor orașe-cetăți. Din punct de vedere al preistoriei speciei umane însă, omul a fost dintotdeauna un cioplitor al pietrei. Când arta cioplirii pietrei a fost combinată cu geometria, a apărut Arhitectura. Primii Mari Maeștri au fost, de fapt, Arhitecți.

În secolul al XIX-lea, Mackey afirma că masonii din epoca medievală preluaseră atât cunoștințele în materie de construcții, cât și modelul de organizare de la „arhitecții Lombardiei“. Această breaslă din nordul Italiei a fost prima ai cărei membri și-au asumat numele de „francmasoni“, care a devenit prescurtarea pentru „Ordinul frățesc al cioplitorilor în piatră liberi și recunoscuți ca atare“. Expresia „recunoscuți ca atare” era folosită în cazul membrilor intrați mai târziu în ordin și care nu aveau nici o legătură cu întemeietorii acestuia, cioplitorii în piatră. O lucrare de alchimie în care se pomenește expres termenul de „francmason“ poate fi datată în anii ’50 din secolul al XV-lea.

Alți cercetători masoni susțin că apariția ordinului poate fi datată istoric în perioada Romeiantice, contemporan cu „collegium fabrorum” (colegiul muncitorilor) – un grup de constructori și arhitecți devenit un prototip pentru organizarea ulterioară a breslelor. Majoritatea scriitorilor plasează apariția secretelor masonice în epoca existenței preoților războinici, eroi ai cruciadelor, „cavalerii templieri“. Un scriitor din secolul al XVIII-lea susținea că francmasoneria modernă ar fi fost întemeiată de Godefroy de Bouillon, liderul primei cruciade, care a cucerit Ierusalimul și despre care se spune că ar fi întemeietorul misterioasei „Stăreții a Sionului“.

Secretele privitoare la originea francmasoneriei au fost păstrate cu strășnicie, în ciuda publicării a numeroase cărți și articole referitoare la acest subiect. Walter Leslie Vilmshurst, un mason de seamă și autor al lucrării „The Meaning of Masonry”, scria: „Adevărata istorie secretă a apariției masoneriei nu a fost făcută publică nici în rândurile organizației însăși“. Mulți cercetători cred chiar că majoritatea masonilor au pierdut din vedere adevărata origine și scopul organizației. „Tabloul de ansamblu al masoneriei este acela al unei organizații care și-a pierdut înțelesul originar“ – scriau autorii lucrării The Templar Revelation.

În epoca în care patru loji londoneze au format o „Mare Lojă Unită” în 1717, francmasoneria speculativă ajunsese să domine complet întemeietorii acestei organizații – zidarii sau „masonii lucrători”. Francmasoneria și-a dobândit cunoștințele ezoterice mai ales de la masonii speculativi, filosofi, alchimiști, gnostici, hermetiști sau rozacrucieni.

Webster afirma: „Originile francmasoneriei nu pot fi identificate din nici o sursă sigură, dar ordinul a apărut dintr-o combinație de tradiții care au evoluat și s-au contopit într-o perioadă mai lungă de timp. Astfel, masoneria lucrătoare ar fi putut proveni din colegiile romane prin intermediul breslei zidarilor din Evul Mediu, în timp ce masoneria speculativă ar fi putut proveni din rândurile patriarhilor ebraici și din misteriile păgânilor. Dar sursa de inspirație ce nu poate fi negată este Cabala evreiască… Cert este că, atunci când au fost concepute ritualul și statutele masoneriei în 1717, cu toate că au reținut anumite fragmente ale vechilor doctrine egiptene și pitagoreice, versiunea iudaică a tradițiilor secrete a fost cea aleasă de fondatorii Marii Loji, pentru ca, pornindu-se de la ea, să își construiască propriul sistem“.

Francmasoneria a continuat să își lărgească tot mai mult rândurile, iar în 1720 au fost înființate loji masonice în Franța, sub auspiciile Marii Loji Unite din Anglia. Acestea au format în 1735 o Mare Lojă la Paris. Marea Lojă era diferită de lojile scoțiene, care fuseseră formate după ce Carol I Stuart fugise din Anglia. Tensiunile dintre cele două ramuri ale masoneriei franceze s-au accentuat în 1746, odată cu exilarea din Anglia a lui Carol Eduard, poreclit „Scumpul prinț Charlie“ Stuart, sau „tânărul pretendent“, și a susținătorilor lui care au încurajat folosirea ordinului în scopuri politice.

În acea epocă a devenit cunoscută marelui public adevărata origine a francmasoneriei. În 1737, profesorul fiilor prințului Carol Eduard care era și membru al Societății Regale, Andrew Michael Ramsey, a rostit un discurs în fața francmasonilor din Paris, discursul supranumit „Cuvântarea lui Ramsey“, în care acesta declara: „Ordinul nostru a format o uniune de nedespărțit cu Cavalerii Sf. loan de la Ierusalim“ – ordin foarte apropiat de cel al templierilor. Ramsey mai spunea că francmasoneria era legată de școlile antice ale misteriilor, patronate de zeița greacă Artemisși de cea egipteană Isis.

Masonul german, Karl Gotthelf Baron von Hund a devenit membru al lojei din Frankfurt și în 1751 a întemeiat aici o filială a ritului scoțian, numită „Ordinul strictei observanțe“; după rostirea jurământului ce prevedea supunerea necondiționată față de ordinele unor superiori misterioși și „nevăzuți“, așa cum a fost descris pe parcursul volumului, ordinul a sfârșit prin fuziunea dintre Ordinul Iluminaților și francmasoneria germană, în timpul congresului de la Wilhelmsbad.

Hund a recunoscut că ducea mai departe tradițiile cavalerilor templieri, care fuseseră constrânși la începutul secolului al XIV-lea de regimul lui Filip cel Frumos, regele Franței, să se autoexileze în Scoția. Membrii acestui ordin s-au autoproclamat „Cavaleri ai Templului“. El pretindea că ar transpune în viață ordinele unor „superiori necunoscuți“ a căror identitate și loc de reședință nu erau precizate niciodată, în timp ce alții au pretins că acești „superiori“ nu erau oameni. Majoritatea cercetătorilor cred că ei erau probabil susținătorii iacobiți ai Stuarților, care au murit sau și-au pierdut credința după înfrângerea tânărului pretendent la tron.

Organizare

Inițierea unei ucenic francmason în jurul anului 1800. Aceasta gravură este bazată pe cea a lui Gabanon pe aceeași temă din 1745. Costumele participanților sunt schimbate după moda englezească de la începutul secolului al XIX-lea și gravura este colorată, dar în rest gravura este asemănătoare cu cea din 1745.

Francmasoneria este organizată în „clase, grade“ și „rituri“. Partea aproximativ comună tuturor riturilor este „Clasa lojilor albastre“, cu trei grade: „ucenic, calfă, meșter“ (sau „ucenic, companion, maestru“). Meșterii masoni pot face parte, după primirea acestor trei grade, numite și simbolice, în gradele de perfecționare a diferitelor rituri. Cele mai cunoscute și larg răspândite sunt „Ritul York“ și „Ritul Scoțian Antic și Acceptat“.

Wilmshurst nota: „Dezvoltarea (francmasoneria) s-a sincronizat cu scăderea interesului față de religia tradițională și rugăciunea în biserică“. „Principiile simple de credință și idealurile umanitare ale francmasoneriei iau, în cazul unor persoane, locul teologiei clasice din bisericile diverselor confesiuni religioase“. Deși liderii săi neagă că ar fi religie, masoneria a constituit pentru unii un înlocuitor al cultului religios. De aceea, nu este de mirare că Biserica a trebuit să fie circumspectă cu privire la răspândirea învățăturilor masonice. Wilmshurst spunea că, dacă o persoană caută să dobândească lumina „sub forma întăririi conștiinței de sine și a creșterii capacităților paranormale… trebuie sa fie pregătită să se dezbrace de toate prejudecățile și modelele de gândire avute până atunci și, cu o slăbiciune și blândețe asemănătoare cu acelea ale unui copil, să fie pregătită să își «deschidă» mintea, pentru a primi niște adevăruri noi și poate șocante pentru ea“. Referindu-se la înțelesurile masoneriei și caracterizându-le ca fiind „învăluite în mister“ și „criptice“, el scria: „Acestea reprezintă un subiect de cele mai multe ori neabordat care, prin urmare, rămâne în cea mai mare parte necunoscut membrilor săi, cu excepția celor foarte puțini care-l studiază în particular…“

Trecerea de la societățile secrete sau discrete antice la organizațiile inițiatice mai moderne a fost întărită de introducerea acestei francmasonerii „iluminate“ la sfârșitul secolului al XVIII-lea, organizație care îmbină legendele ezoterice mai vechi cu tradițiile cabalistice. Aceste secrete se dezvăluie inițiaților din cercurile mai interioare ale francmasoneriei, în timp ce ceilalți membri ai acestei organizații, care nu le cunosc, continuă să se bucure de învățătura și de prietenia pe care le găsesc în ea.

Dezbaterile despre francmasonerie

Pro și contra : ce spun partizanii și adversarii francmasoneriei

Despre Masonerie există două puncte de vedere^[3]:

• Primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale și metafizice care fac parte din mișcarea filozofică umanistă. În cele mai multe dintre ramuri, francmasonii sunt deasemenea uniți de credința într-o Ființă supremă transcendentă, indiferent de numele pe care I-l dau credincioșii. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecționarea omului, este compatibilă cu orice credință sau convingere sinceră și nu ar trebui să apară probleme. În argumentarea pro-masonică se invocă actele de caritate, nu puține, calitatea membrilor, adesea oameni cu multiple competențe și răspunderi, comportamentul modest și conduita exemplară a francmasonilor în societate, precum și sprijinirea diverselor proiecte umanitare. Fiind foarte clare și bine definite, aceste caracteristici nu necesită o analiză introspectivă.

• Al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanistă. Adversarii francmasoneriei au apărut chiar de la nașterea acesteia. Astăzi, unii clerici creștini sau musulmani consideră francmasoneria ca primejdioasă pentru credincioși, întrucât francmasonii pot fi de orice credință fără discriminări, prin urmare amestecați, și propovăduiesc toleranța față de cei ce nu împărtășesc aceleași convingeri, câtă vreme aceste convingeri respectă democrația și drepturile omului. Potrivit respectivilor clerici, o asemenea poziție nu poate fi compatibilă cu dogma religioasă.

Un timp, Biserica Romano-Catolică a reprezentat o putere spirituală dar și lumească care nu admitea ca oameni de credințe si religii diferite să interacționeze cu catolicii, pentru a nu da naștere unor erezii. Biserica Romei percepea această confruntare de idei, precum și promovarea liberului cuget (libertății conștiinței), ca fiind cea mai periculoasă destabilizare a credinței membrilor ei. A devenit astfel incompatibilă calitatea de catolic cu cea de francmason, în timp ce Biserica Ortodoxă nu avea poziții ostile masoneriei (astfel că arhimandritul Efremie din Chișinău, care a întemeiat loja „Zorile“ la Silistra, sau istoricul academician Mihail Ștefănescu, episcop al Dunării de jos, au putut fi simultan clerici ortodocși și francmasoni).

În timp s-au creat mituri antimasonice din ce în ce mai exotice, trecând prin Protocoalele înțelepților Sionului, un fals dovedit, și culminând în prezent cu teoriile moderne ale conspirației, care au adăugat peste miturile existente ipoteze fantastice despre originea francmasoneriei într-o frăție antică a unor „reptilieni”, urmași corciți ai unor extratereștri și ai oamenilor cei mai „vicioși”.

În timpul celui de-al doilea război mondial au circulat în toată Europa expoziții, broșuri și filme antimasonice create de „Propagandastaffel” a lui Joseph Goebbels, traduse în toate limbile, care au beneficiat de o intensă publicitate, astfel că o generație întreagă și descendenții ei, cunosc francmasoneria doar prin temele expuse în acele documente și filme. Asemenea publicații abundă pe plan internațional și astăzi.

Comunismul se opune de asemeni francmasoneriei, pe care o consideră mișcare burghezo-moșierească, cosmopolită și antipatriotică. Faptul că francmasonii pot fi de orice convingere politică democrată fără discriminări, lăsând politica la poarta lojei și păstrând pentru adversarii politici stimă și respect, nu este compatibil cu așa-zisa luptă de clasă.

Articol principal: Persecuția francmasoneriei.

Incompatibil cu idealurile masonice este și naționalismul de tip nedemocrat, care își promovează neamul nu prin patriotism(iubirea pentru o țară, și pentru toți locuitorii ei; promovarea unui neam printre celelalte, în cadrul democrației), ci prin xenofobie(iubirea exclusivă pentru un singur neam, însoțită de marginalizarea minorităților și de ostilitate față de străinătate, în cadrul unui regim autoritar). Este logic ca partidele cu ideologie naționalistă de tip nedemocrat să fie adversare ale masoneriei. Atitudinea net potrivnică francmasoneriei provine din incultură, superstiții, fanatism și din propaganda dictaturilor.

Biserica Ortodoxă, initial tolerantă față de masonerie, ia în anii 1930 poziții ostile, în timp ce biserica catolică, dimpotrivă, și le deschide pe ale sale. Biserica ortodoxă a Greciei, de exemplu^[4], a hotărât în 1933 că „francmasoneria nu poate fi compatibilă cu creștinismul“ și că „toți fiii credincioși ai bisericii trebuie să se ferească de francmasonerie“. Biserica Ortodoxă Română, prin ședința Sfântului Sinod din 11 martie 1937, aprobă anatemizarea francmasoneriei, considerând-o ocultă și anticreștină. Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1937 a hotărât că se impune „o acțiune persistentă publicistică și orală de demascare a scopurilor și activității nefaste ale acestei organizații”. În cazul în care nu se căiesc, „Biserica le va refuza slujba la moarte. De asemenea, le va refuza prezența ca membri în corporațiile bisericești“. Această poziție mai este oficială și astăzi.

Mentalitatea francmasonică

Mentalitatea francmasonică este, după Mircea Eliade^[5] un mod de a gândi și de a acționa în același timp esoteric (adică intim, tainic, nearătat mulțimii, împărtășit de grupuri restrânse de oameni care se recunosc între ei tocmai prin acest fel de a fi și prin anumite expresii și semne comune, învățate printr-o inițiere comună) și exoteric (adică prin declarațiile și acțiunile lor publice). Dar Eliade nu este singurul care a vorbit despre această mentalitate. Ea a fost evocată, nu neapărat sub această denumire (de cele mai multe ori apare sub numele de „mentalitate occidentală” sau „cosmopolită”) și de alți autori, precum și de adversarii francmasoneriei^[6].

Tricolorul societății Frăția prezentat în 1848 la Paris de studenții români, cu mențiunile: „DРЕПТАТЕ ФРЪЦІЕ” (Dreptate, Frăție) pe el. Acuarelă de C. Petrescu). Vezi

Istoria francmasoneriei în România.

Mentalitatea francmasonică depășește cu mult cadrul strict al obediențelor masonice, indiferent că persoanele care au această mentalitate, sunt conștiente sau nu de izvoarele ei. Această mișcare, pentru care persoana umană, viața și nevoile sale (materiale și sufletești) sunt centrul și prioritatea tuturor preocupărilor omenești, nu este nouă în istoria omenirii și apare încă din Antichitate. Dar în cursul Renașterii se înmulțesc în Europa tot felul de societăți și grupuri care caută să creeze noi forme de relații sociale și de orânduiri politice al căror scop este, mai înainte de orice, bunăstarea și realizarea omului, prin cele trei principii ale libertății, ale egalității și ale frăției între inși de origini, convingeri și situații sociale diferite. Printre aceste mișcări se numără și francmasoneria, dar un om poate ajunge să împărtășească acest fel de a gândi fără să fie francmason, prin propria experiență și cultură (și, dacă intră în contact cu vreun francmason, și dacă acesta observă convergența, poate fi invitat să intre în rândurile masoneriei). Dar este deasemenea posibil ca un francmason, prin vorbele și acțiunile sale, să răspândească în jurul lui această mentalitate, în mediul său profesional, cultural, politic, geografic sau familial.

Întmeietorii Statelor Unite, redactori ai Constituției americane, în frunte cu G. Washington, purtând însemne masonice.

Multe societăți, cum au fost de exemplu, în România^[7], Frăția sau Junimea, pot fi astfel impregnate de mentalitatea francmasonică. Studenții români de la Paris, în secolul XIX, au avut profesori francmasoni și o parte dintre ei au fost inițiați în loja „Ateneul străinilor”; alți români au întemeiat la Bruxelles loja „Steaua Dunării”, desemenea prezentă la Iași, Galați și București, din care au făcut parte, printre alți oameni de vază ai vremii, Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Spiru Haret, Carol Davila, Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu.

Articol principal: Istoria francmasoneriei în România.

Aproape toți întemeietorii Statelor unite ale Americii, printre care George Washington și Benjamin Franklin, erau francmasoni sau împărtășeau mentalitatea francmasonică. Un alt exemplu celebru din lumea anglo-saxonă este Winston Churchill.

Definiția^[8]

Mentalitatea francmasonică

Pe planul filozofic mentalitatea francmasonică nu este nici religioasă (chiar dacă anumiți francmasoni pot fi ispitiți să facă din francmasonerie o religie sau chiar o sectă în locul adevăratelor religii) nici anti-religioasă (cea mai mare parte din masonerie crede în Dumnezeu pe care Îl consideră ca fiind un „Mare Arhitect al Universului”, același și unul, indiferent cum îl văd și cum îl numesc oamenii). Dar este adevărat că mentalitatea francmasonică cuprinde idei care pot fi potrivnice intereselor anumitor membri ai clerului ca factori economici și sociali : de exemplu promulgarea legilor conform voinței populare și nu conform unei Cărți sfinte, libertatea pentru un cetățean de a respecta sau nu obligațiile religioase, de a fi sau nu botezat, căsătorit sau înmormântat religios, libertatea de a practica sexualitatea fără scop reproductiv, libertatea femeii de a fi sau de a nu fi mamă, și multe altele asemănătoare. Din acest motiv, mulți clerici consideră și afirmă că mentalitatea francmasonică este ceva negativ, antireligios, sau chiar anti-spiritual. Există însă și clerici care socotesc că orice om poate ajunge la mântuire și la Dumnezeu prin propria sa credință și dezvoltare sufletescă, ba chiar înafara religiilor: acești clerici nu văd nici-o incompatibilitate între credință și mentalitatea francmasonică, iar unii au fost francmasoni, ca de exemplu Mihail Ștefănescu zis „Melchisedec” (1823-1892), episcop al Dunării de Jos și al Romanului, istoric, om politic unionist și academician.

Pe planul juridic, mentalitatea francmasonică corespunde cu Dreptul pământean care dă aceleși drepturi și aceleași datorii tuturor locuitorilor aceluiași stat, indiferent de starea, originile și convingerile lor, câtă vreme nu au încălcat legile sau câtă vreme și-au împlinit pedepsele. În schimb, nu corespunde cu Dreptul strămoșesc în care drepturile și datoriile sunt diferite de la o categorie de oameni la alta, și depind de starea, originile și convingerile lor.

Pe planul politic, mentalitatea francmasonică s-a manifestat în decursul istoriei prin mișcări care au militat în favoarea dreptului pământean și în favoarea democrației. În aceste mișcări se practicau încă de acum 250 de ani reguli de vot pe care astăzi majoritatea statelor din lume le-au adoptat, dar care în secolul XVIII, când niciun stat din lume nu era democratic, păreau utopice și chiar păcătoase (devreme ce autoritatea absolută a suveranilor și legile regatelor trebuiau să purceadă „din voia lui Dumnezeu”, nu din cea a „norodului”). Regulile de vot erau fixate printr-o Constituție concepută în comun și ea-însăș acceptată printr-un vot. Pentru a se ajunge la generalizarea acestor reguli în viața politică, au trebuit veacuri de lupte politice, câteodată violente. Lupta politică împotriva conservatorilor, a fost lungă și durează încă, pentru a ajunge la neutralitatea statului față de religii („laicitatea„, necesară libertății de conștiință pentru orice credincios sau necredincios, indiferent de convingerile sale), la egalitatea de drepturi între bărbați și femei, între oamenii sănătoși și cei handicapați, între heterosexuali și homosexuali, între albi, negri și orice alte neamuri, între diferitele clase sociale. Conservatorii nu admit astfel de reforme, fie în numele naturii(care, afirmă ei, a adaptat bărbatul la lupta cu viața în exterior și femeia la funcția maternă și casnică), fie în numele religiei (care, de pildă, nu admite nici homosexualitatea nici avortul). Conservatorii subliniază că atât natura, cât și religia, nu sunt democrații, și nu cunosc decât o singură formă de egalitate: cea din fața morții.

Răspândirea mentalității francmasonice

Fără să știe, mulți cetățeni sunt astăzi, în diferitele state ale lumii, profund influențați de mentalitatea francmasonică^[9]. Ei găsesc firești și normale o bună parte a ideilor răspândite de 250 de ani încoace de francmasoni, ca de exemplu legitimitatea progresuluitehnic și științific, a dorinței de a scăpa de molime, de boli și de paraziți, democrația, egalitatea bărbați-femei față de lege, ne-obligativitatea religiei. Strămoșii noștri de acum câteva veacuri ar socoti societatea noastră de azi ca fiind păcătoasă, potrivnică voinței divine și legilor firești ale lumii. Țările în care majoritatea cetățenilor împărtășesc elementele de bază ale mentalității francmasonice, sunt cele mai puternice din lume și modelul lor social domină întreaga planetă, deși numărul francmasonilor propriu-ziși în lume nu depășește patru milioane de persoane^[1]. Nu o presupusă putere ocultă a francmasonilor explică acest succes, ci mult mai simplu, faptul că modelul social propus de francmasoni s-a dovedit cu timpul mai performant ca oricare altul, pentru a satisface nevoile fundamentale ale ființei umane, pe planurile material și sufletesc.

Confruntarea cu alte mentalități

Dar există evident în lume și alte modele de societate, mult mai tradiționale, bazate pe ideea că nu omul și nevoile sale primează, ci voința spiritelor sau zeilor, sau roata sorții, norocul sau ghinionul, „ce îi stă scris” fiecăruia, sau legile naturii. Aceste societăți corespund cu zone geografice unde democrația, drepturile umane, progresul tehnic și bunăstarea sunt mai puțin dezvoltate decât în țările dominate de mentalitatea francmasonică. Există deasemenea mentalități diferite și în țările dezvoltate: cea religioasă care dă prioritate mântuirii sufletului în scopul de a intra în rai, cea materialistă care socotește că scopul vieții este producția și acumularea bunurilor materiale, cea naționalistă care socotește neamul ca fiind un organism natural ale cărui interese primează, cea comunistă care dă prioritate proletariatului. Dacă aceste mentalități s-ar putea acorda între ele, mentalitatea francmasonică ar dispare repede de pe suprafața pământului.

În timp ce Samuel Huntington descrie lumea ca un spațiu de confruntare geografică al civilizațiilor, autori ca Mircea Eliade, Nae Ionescu, Emil Cioran, Jared Diamond sau Abraham Maslowau evocat în articole și interviuri, alt spațiu de confruntare al mentalităților: mintea omenească. Există astfel în noi, concomitent și în proporții mereu schimbătoare, mai multe tipuri de mentalități, al căror echilibru determină convingerile ce ne caracterizează :

• Mentalitatea primitivă socotește tot ce ne înconjoară, lucruri și ființe, ca simple resurse de exploatat.
• Mentalitatea antică socotește tot ce ne înconjoară ca ființe de supus și teritorii de cucerit în folosul neamului din care facem parte.
• Mentalitățile antică și medievală socotesc tot ce ne înconjoară ca fiind exprimarea voinței divine, ai cărei jucării suntem, vrând, ne-vrând, conștient sau nu.
• Mentalitatea pozitivistă socotește tot ce ne înconjoară ca fiind rezultatul unor legi naturale și a unui sens evolutiv spre progres, ale cărui rezultat („superior”) suntem.
• Mentalitatea francmasonică socotește tot ce ne înconjoară ca fiind rezultatul pe de-o parte al unor legi și hazarduri naturale, ce duc spre violență și competiție, iar pe de altă parte al luptei oamenilor pentru a se elibera de aceste legi, pentru a își crea noi legi, mai omenoase, și o lume mai pașnică.

Prezența simultană a acestor mentalități în noi, reprezintă diferite modalități de dezvoltare a culturii, a societății și a identității omenenești; ele nu sunt totdeauna ușor de împăcat și astfel se explică în parte contrazicerile umane. În mentalitatea francmasonică, civilizația este comparată cu o grădină care trebuie în permanență să fie întreținută, ca să nu redevină un maidan plin de scaieți și de buruieni, și aceasta, atât la nivel individual (buna purtare, buna creștere), cât și la nivel colectiv.

În România

Articole principale: Istoria francmasoneriei în România și Lista lojilor masonice din România.

Emblema actuală a Marii Loji Naționale din România, cu inscripția „învinge sau mori“ în latină.

În România Francmasoneria este organizată în mai multe obediențe, Marea Lojă Națională Română fondată 1880, Marea Lojă Națională Unită din România, apoi Marea Lojă Națională din România, Marele Orient de Rit Scoțian Antic și Acceptat din România, Marea Lojă Regulară a României, Marea Lojă Națională a României, Marele Orient din România UMSOI și Marele Orient al României, precum și alte câteva obediențe mai mici, între care unele deschise și femeilor (Dreptul Uman din România, Marea Lojă Feminină a României, Marele Ordin Feminin Român). Aceste obediențe nu se recunosc reciproc.

Cea mai mare lojă din România este Marea Lojă Națională din România, unica recunoscută de UGLE, și internațional de alte Mari Loji regulare.

Există în România mai multe obediențe masonice :

• Marea Lojă Națională Română fondată „1880”
• Marele Orient de Rit Scoțian Antic și Acceptat din România
• Marea Lojă Națională a României
• Marea Lojă Națională din România
• Marea Lojă a României
• Marea Lojă Națională Unită din România
• Marea Lojă Simbolică Română
• Marea Lojă Regulară a României
• Marele Ordin Feminin Român
• Marea Lojă Feminină a României
• Marele Orient al României
• Dreptul Uman din România
• Marea Lojă a Transilvaniei

În 2009 sunt aproximativ 7500 francmasoni în România, dintre care 7000 „regulari” (obediențele inițial anglo-saxone ale Marilor Loji naționale) și 500 „liberali” (obediențele franceze ale Marelui Orient și a Dreptului Uman). Pe lângă și printre acestea, există cercuri mai restrânse („gradele superioare”) care își inițiază membrii în cunoașterea mai profundă a simbolisticii și a istoriei esoterice și spirituale a omenirii.

Note

1. ^ ^abSursa: The Masonic Service Association of North America, vezi: [www.msana.com/]
2. ^Constituția din 1991, art. 37, alin. 4 și Constituția din 2003, art. 40, alin. 4 interzic asociațiile cu caracter secret. Or, marile loji de pe teritoriul României sunt înscrise la judecătorie, iar statutul lor menționează un sediu social și un sediu de lucru. Aceasta demonstrează că nu este vorba de asociații cu caracter secret, care nu ar putea fi înscrise în mod legal.
3. ^André Combes, „Encyclopédie de la Franc’Maçonnerie”, Le Livre de Poche, 2000 și Paul Naudon, „Histoire générale de la franc-maçonnerie”, Presses Universitaires de France, 1981 (ISBN 2-13-037281-3)
4. ^Poziția Bisericii Ortodoxe a Greciei pe ședința din 12 octombrie 1933
5. ^Eseul „Mentalitatea francmasonică” scris de Mircea Eliade: [1]
6. ^
   • Constantin Rădulescu-Motru:
     • Românismul: cateheza unei noi spiritualități, 1936
     • Psihologia poporului român, 1937
     • Timp și destin, 1940
     • Etnicul românesc: comunitate de origine, limbă și destin, 1942.
   • Nichifor Crainic:
     • Ortodoxie și etnocrație (reeditat 1997).
   • Evocări (prietenoase) în Memoriile lui Grigore Gafencu.
   • Numeroase evocări (ostile) în ziarul „România mare”, în site-ul mișcării legionare și în Mișcarea de Integrare în Absolut (MISA).
7. ^D.G.R. Șerbănescu, „La Franc-maçonnerie en Roumanie”, Paris, ed. „Lettre M”,‎ 1950; Abel Douay și Gérard Hetrault, „Napoléon III et la Roumanie : influence de la franc-maçonnerie”, ed. Nouveau Monde 2009
8. ^André Combes, „Encyclopédie de la Franc’Maçonnerie”, ed. Le Livre de Poche, Paris 2000
9. ^Paul Naudon, „Histoire générale de la franc-maçonnerie”, Presses Universitaires de France, 1981 (ISBN 2-13-037281-3) și Stan Stoica (coordonator), „Dicționar de Istorie a României”, pp. 153-155, ed. Merona, București 2007

Bibliografie

• Horia Nestorescu-Bălcești: Ordinul masonic Român, ed. Șansa, București 1993
• Dorin Băleanu, Radu Comănescu: Iluștri francmasoni ai României, Ed. Europa Unită, București 2003, ISBN 973-99598-9-X
• Mircea Eliade: Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943în antologia „Drumul spre centru”, Ed. Univers, 1991, Imagini și simboluri, 1952, Le Sacré et le Profane, Paris, 1956, Făurari și alchimiști, 1956, Nașteri și renașteri, 1958, The Quest (titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969, Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. II, Humanitas, 2006.
• Daniel Ligou, Dictionnaire de la Franc-maçonnerie, Presses universitaires de France, Paris, 1999
• Mihai Vâlsan, Les derniers hauts grades de l’Ecossisme et la réalisation descendante („Ultimele înalte grade ale Scoțianismului și realizarea descendentă”), Paris, 1953

Lectură suplimentară

• Istoria Francmasoneriei, Albert Mackey, tradusă și editată în 2004
• Francmasoneria si Simbolul pierdut, Morris S. Brent – recenzie
• Ritualurile secrete ale Francmasoneriei, Marques-Riviere Jean – recenzie
• Ortodoxie Masonică. Istorie. Rituri. Doctrine, Jean-Marie Ragon, 1853 – recenzie
• Românii în francmasoneria universală, Dan A. Lăzărescu, Horia Nestorescu-Bălcești, Editura Centrul Național de Studii Francmasonice, 1997
• Istoria francmasoneriei române, Paul Ștefănescu, Editura Miracol, București, 1999
• Francmasoneria. Relațiile dintre cultele religioase – masonerie și alte conspecte, Editura Grinta, Cluj, 2014 – recenzie1 – recenzie2

Vezi și

• Lojă masonică
• Listă de masoni români
• Lista lojilor masonice din România
• Istoria francmasoneriei în România
• Listă cu mari loji masonice
• Societate secretă

Legături externe

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de francmasonerie

Organizații ale masoneriei

• Supremul Consiliu al Ritului Scoțian Antic și Acceptat din România
• Marea Lojă Națională Română fondată 1880
• Marea Lojă Universala a Romaniei
• Loja Apulum: [2]
• Marea Lojă Simbolică Română
• Marea Lojă Națională Română „1880”
• Marele Orient de Rit Scoțian Antic și Acceptat din România
• Marea Lojă națională a României
• Marea Lojă națională a României
• Marea Lojă națională din România
• Marea Lojă Națională Unită din România
• Marele Orient al României
• Dreptul Uman
• [3]
• Confederația REAA
• Loja de cercetare Athenaeum
• Cabinetul de Reflecție 2B1Ask1

Publicații ale francmasoneriei

• Revista FORUM MASONIC. – publicație editată sub egida Marii Loji Naționale din România. Revista are apariție trimestriala și cuprinde articole, interviuri și știri despre Masonerie
• Revista Cuvânt Masonic articole și știri despre masonerie

Saituri dedicate francmasoneriei

• enSit englez
• frObediențele românești pe Web, sit belgian
• enSite pentru urmărirea francmasoneriei – freemasonrywatch.com
• Simboluri masonice explicate, rlathenaeum.com

Masoneria în presă

• Eseul „Mentalitatea francmasonică” scris de Mircea Eliade, SfantulDaniilSihastrul.ro
• Francmasoneria – amplu studiu intocmit de IPS Nicolae, 17 iulie 2012, Alice Cincu, Revista AXXA, 30
• Secretele Sigiliului SUA, 16 Februarie 2008, Constantin Vlad, Evenimentul zilei
• Dosarele istoriei: Fraternitatea masonilor (I), 3 septembrie 2010, Julian Chitta, Ziare.com
• Dosarele istoriei: Fraternitatea masonilor (II), 4 septembrie 2010, Julian Chitta, Ziare.com
• Dosarele istoriei: Fraternitatea masonilor (III), 5 septembrie 2010, Julian Chitta, Ziare.com

Informații bibliotecare WorldCat GND: 4018348-8 LCCN: sh85051718

https://ardeleanlogos.wordpress.com/culte-eretice/francmasonerie/

Will Graham în Hawaii

Potrivit site-ului  Asociației Billy  Graham, http://www.bgea.org, următoarea campanie  de evanghelizare va avea loc în perioada 3-5 mai în Lihue, insula Kava’i din Hawaii.

65 de biserici sunt implicate în acest proiect care are ca scop găsirea speranței în Domnul Isus.
Insula Kava’i este considerată un adevărat “paradis”, fiind una din cele mai frumoase locații de pe Pământ.

Cele mai mari probleme cu care se confruntă locuitorii acestei insule sunt drogurile şi suicidul.

Să ne rugăm pentru Will Graham, cel care va vesti Evanghelia, cu prilejul acestui festival, pe stadionul Vidinha.

Postări asemănătoare

El e viu!

Dr.John Boss la Lugoj

Nearing home – cea mai recenta carte a lui Billy Graham acum si in romana

Festivalul Sperantei in Bolivia

Will Graham în Hawaii

Fii ca Andrei și Filip | Devoțional | Ioan 1:41-45 (VIDEO)

Vitalie Marian02 mai 2019  Blogosfera

Hristos a înviat!

În mesajul precedent am vorbit despre aceea că noi, ca și ucenici ai Domnuliu Isus trebuie să ne înarmăm cu gândul că Isus trebuie să crească, iar noi să ne micșorăm. Să continuăm să citim din Evanghelia după Ioan capitolul 1, versetele 41 până la 45.

“El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon, și i-a zis: „Noi am găsit pe Mesia” (care, tîlmăcit însemnează Hristos). Și l-a adus la Isus. Isus l-a privit, și i-a zis: „Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa”, (care, tălmăcit, însemnează Petru). A doua zi Isus a vrut să Se ducă în Galilea, și a găsit pe Filip. Și i-a zis: „Vino după Mine”. Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei și a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael, și i-a zis: „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, și proorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.” Ioan 1:41-45

Data trecută am citit despre Andrei care era fratele lui Simon Petru. Andrei, după ce a făcut cunoștință cu Domnul Isus a realizat că El este Mesia sau Hristosul, salvatorul mult așteptat de poporul lui Israel. Doar că el nu a păstrat pentru sine acest adevăr dar s-a dus și l-a împărtășit cu fratele său Petru.

[facebook url=”https://www.facebook.com/vitalie.marian/videos

În v.43 aflăm despre Filip, pe care Domnul Isus personal l-a chemat ca să-L urmeze. Filip, la rândul său s-a dus la Natanael și i-a zis: „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, și proorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.”

Nu știu dacă observați o legătură aici. Cei care se întâlnesc cu Domnul Isus imediat se duc și cheamă pe alții la Domnul Isus. Poate că azi auzit pe unii oameni spunând că ei au credință în inimă și o țin doar pentru ei. Un urmaș al lui Hristos totdeauna va dori să împărtășească altora că Isus este Hristosul, cel care salvează de păcate. El nu va păstra acest adevăr doar pentru sine, dar va dori să spună tuturor despre acest lucru.

Haideți să ne rugăm ca și noi, cei care am decis să-L urmăm pe Hristos să mergem și să vestim vestea bună rudelor și prietenilor noștri. Mai ales acum, în perioada sărbătorilor pascale avem un prilej în plus să facem acest lucru.

„Tatăl meu care ești în ceruri. Mulțumesc că m-ai chemat la tine și m-ai salvat de păcate. Ajută-mă și eu la rândul meu, așa ca Andrei și Filip să merg și să spun despre tine la alți oameni ca și ei să creadă la rândul lor. În numele Domnului Isus, amin.”

Așa să ne ajute Dumnezeu să mergem și să vestim Evanghelia tuturor oamenilor.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

https://moldovacrestina.md/fii-ca-andrei-si-filip-devotional/

Durerea unei femei care și-a pierdut întreagă familie în atentatele din Sri Lanka

Externe, Persecuții, Rugăciune

Înainte ca lucrătorii de la morgă să îngroape cele trei sicrie, Anusha Kumari a fugit de lângă surorile ei și s-a aruncat peste cele trei sicrie, plângând. Într-o clipă, ea a fost lăsată fără copii și fără soț, în atentatele ce au avut loc în ziua de Paște asupra unor biserici și hoteluri de lux din apropierea capitalei Sri Lanka. Situația cea mai gravă a fost la Biserica „Saint Sebastian” din Negombo. Din cele peste 350 de persoane ucise în atentate, fapte pe care guvernul le-a pus pe umerii extremiștilor musulmani, aproximativ o treime dintre ei au murit la biserica din orașul de pe litoral, în timpul programului de Paște, relatează CBN NEWS.

Cu toate că durerea a fost mare pentru toți, poate nimeni nu a avut mai mult de pierdut decât Anusha, în vârstă de 43 de ani: fiica, fiul, soțul, o cumnată și două nepoate au fost ucise. Aceștia au fost îngropați trei zile mai târziu în apropierea bisericii, pe un teren care a devenit rapid un cimitir pentru victime.

Anusha, rănită și ea în explozie, a părăsit spitalul pentru a putea participa la înmormântarea familiei ei. După slujbă, s-a așezat pe un scaun de trestie, în casă, uitându-se pierdută printr-o fereastră deschisă. Bandajele de tifon i-au acoperit jumătate din față, nasul și ochiul drept. O fotografie a copiilor ei e atârnată pe perete, în timp ce pe raft sunt mici statui ale lui Isus.

Lângă scările ce duc sus la etaj, se puteau vedea câteva daruri primite de către fiul ei, nu cu mult timp în urmă, de la tatăl acestuia, datorită notelor bune primite la examene, iar lângă, un alt tablou, care o înfățișa pe fiica Anusha în uniformă școlară. De câteva zile rudele, vecinii sau cunoscuții au fost lângă ea în permanentă aducându-i mâncare, încercând să o îmbărbăteze și să se roage împreună cu ea.

„E greu de crezut, însă am avut familia perfectă, a spus Anusha. În 24 de ani de căsătorie, soțul meu și cu mine nu ne-am certat niciodată, ne-am încurajat reciproc. Toți patru am dormit în aceeași cameră, acum am pierdut totul”, a declarat ea sfâșiată de durere.

„Toți acești oameni au propria lor familie, vor merge acasă și iar eu voi fi singură”, a spus ea.

După ce s-au terminat funeraliile, preotul i-a încurajat pe toți să meargă acasă cât mai repede, temându-se de un alt atac. Preotul, care a pierdut și el 16 rude sau prieteni în explozie, a declarat că nu mai are încredere în guvernul din Sri Lanka.

https://www.stiricrestine.ro/2019/05/01/durerea-unei-femei-care-si-a-pierdut-intreaga-familie-in-atentatele-din-sri-lanka/?

America celebrează Ziua Naţională a Rugăciunii

Anunțuri, Externe, Important, Politic, Rugăciune

Aproape 100 de persoane – lideri religioşi, oficiali ai guvernului american şi oaspeţii lor – au sărbătorit miercuri seara „puterea rugăciunii” la Casa Albă , cu o zi înainte de Ziua Naţională a Rugăciunii, o zi în care americanii de toate credinţele sunt chemaţi să se roage pentru călăuzire  şi să-şi exprime mulţumirea către Divinitate.

„America va fi întotdeauna o naţiune care crede în Dumnezeu şi în mod sigur – mai mult decât oricine – noi credem în puterea rugăciunii,” a declarat preşedintele Trump în salonul oficial de recepţie, după care a completat: „Este cel mai puternic lucru care există.”

În cometariul său de deschidere, preşedintele a urat bun venit tuturor reprezentanţilor marilor religii ce au fost prezenţi la eveniment, printre care au fost creştini, musulmani, evrei, sikhși şi hinduşi.

„În seara aceasta suntem la aceeaşi masă uniţi de dragostea lui Dumnezeu şi reînnoim hotărârea noastră de a proteja libertatea credinţei pentru toţi,” a mai spus Trump.

Preşedintele a amintit şi de atacurile motivate religios ce au avut loc în ultimii ani, atât în Statele Unite cât şi în restul lumii.

„Noi toţi care ne aflăm aici ne rugăm şi simţim aceeași durere cu evreii americani răniţi în atacul armat de la Chabad of Poway din California. Inimile noastre sunt frânte pentru Lori Gilbert-Kaye care a fost luată dintre noi în mod mişelesc.”

„Plângem pentru creştinii ucişi în Sri Lanka în prima zi de Paşte şi suntem întristaţi pentru musulmanii ucişi la moscheea din Noua Zeelandă,” a adăugat Trump. „Aici, la noi acasă, ne aducem aminte de cele trei biserici istorice ce au fost arse în Louisiana şi oribilul atac armat ce a avut loc anul trecut la Sinagoga Copacul Vieţii din Pittsburgh.”

Mai mulţi lideri proeminenţi din mediul evanghelic american au luat parte la eveniment. Printre ei s-au aflat: Franklin Graham, James și Shirley Dobson, Alveda King, Johnnie Moore, Ralph Reed, Kenneth şi Gloria Copeland, Jentzen Franklin, Jerry Falwell Jr., Mike Huckabee şi Paula White.

Preşedintele a recunoscut susţinerea pe care o are din partea comunităţii evanghelice, referindu-se la unul din motivele principale pentru care candidatura sa a fost sprijinită.

„Sunt foarte bucuros să anunţ că Senatul va confirma cel de-al 100-lea judecător federal din sistemul judiciar. Sub administraţia mea, vom ajunge la un nivel în care va exista un echilibru în sistemul judiciar, lucru care înseamnă foarte mult  pentru că mulţi oameni din această încăpere au fost trataţi în mod injust.”

Evenimentul de miercuri a dat startul Zilei Naţionale a Rugăciunii, pe care americanii o respectă în prima joi din luna mai a fiecărui an, conform unei legi aprobate de către Congresul american în anul 1988.

Săptămâna trecută, preşedintele Trump a emis o proclamaţie în onoarea acestei zile, în care se spune: „În această Zi a Rugăciunii, americanii se unesc din nou în mulţumire către Dumnezeul Atotputernic pentru binecuvântările de care ne-a făcut parte şi vrem să avem parte şi în continuare de călăuzirea Lui. Recunoaştem că suntem dependenţi de dragostea lui Dumnezeu pentru ca familiile, comunităţile şi ţara noastră să fie păzite de rău şi să se bucure de pace şi prosperitate.”

„Această tradiție a rugăciunii împreună, ca şi naţiune, este ceea ce  ne-a susţinut şi ne-a întărit în încrederea noastră, că Dumnezeu va veghea asupra noastră şi ne va călăuzi atât în vremurile bune cât şi în cele întunecate. Fie ca noi americanii să nu uităm nicodata de puterea rugăciunii şi de măreţia Creatorului nostru. În această Zi Naţională de Rugăciune, fiecare dintre noi, conform cu credinţa noastră, să strigăm către Dumnezeu pentru cârmuirea Sa şi să ne exprimăm recunoştinţa pentru dragostea şi harul cu care a binecuvântat această ţară,” se mai spune în proclamaţie.

Sursa: CBN News

https://www.stiricrestine.ro/2019/05/02/america-celebreaza-ziua-nationala-a-rugaciunii/?