ISTORIE BAPTISTĂ
De la fondarea biserici creştine până în prezent
de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)
CAPITOLUL V
PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.
SECŢIUNEA II
Baptiştii germani – Thomas Munzer – Războiul ţăranilor – Michael Satler – Hans Schlaffer – Salzburg – Wolfgang Brand – Hueber – Burggraful din Alzey – Edicte imperiale
Pe 10 decembrie 1520, Luther a ars bula Papei împotriva lui, împreună cu decretele şi alte documente Papale, în afara zidurilor din Wittenburg, în prezenţa unei adunări imense de oameni. Prin acel act el se despărţea de Biserica Romei, şi a proclamat sosirea unei noi ordini de lucruri. Baptiştii au susţinut aceasta cu bucurie, judecând corect că aceasta indica o mare şi favorabilă schimbare a opiniei publice. Ei s-au folosit de avantajele astfel oferite, şi imediat s-au angajat în operaţii active pentru răspândirea adevărului. Luther se eliberase pe sine faţă de Papă: ei au declarat libertatea faţă de Luther, şi faţă de toate celelalte autorităţi umane, pe cât era de preocupată religia, şi s-a făcut apel la toţi concetăţenii de pretutindeni de a-şi cere drepturile lor.
Aceasta a fost mai mult decât intenţionase Luther. Pe cât de mare şi bun era el, avea şi el ciudăţeniile lui, ca şi alţi oameni mari. El era gata ca alţii să gândească pentru ei înşişi, aşa că ei au gândit aşa cum a gândit el. Dacă ei nu făceau aşa, el îi privea cu suspiciune, şi ei au găsit cea mai bună metodă de a sta din calea lui. Cei care-l urmau şi cei care-l flatau l-au privit cu o teamă care se mărginea pe superstiţie. Sleidan, istoricul, a fost lovit cu surprindere la îndrăzneala lui Thomas Munzer, care, spunea el, „nu numai că a început să predice împotriva Pontifului Roma, dar şi împotriva lui Luther!”3 Fără îndoială că aceasta era „o nedreptate de a fi pedepsită de judecător”. Referinţa la judecătorul pământesc, în chestiunile religioase, era prea comună în acele zile.
Botezul şi martirajul credinciosului erau îndeaproape conectate. Primii martori pentru Dumnezeu în Germania, în era Reformei, erau Baptiştii. Hans Koch şi Leonard Meyster au fost ucişi la Augsburg în anul 1524.
Cititorul va descoperi în cele mai multe istorii ale bisericii relatări groaznice a Anabaptiştilor Germani. Stork şi Stubner, ne spun scriitorii, au pretins să profeţească, şi au solicitat supunere pe baza chemării lor Divine. Ei apărau un milenarianism sălbatic, susţinând ideea că ziua judecăţii lui Dumnezeu era aproape, şi că sfinţii vor lepăda toată domnia lumească, şi vor stăpâni pământul. Şi Thomas Munzer, spun ei, nu numai că susţinea sentimente similar, dar a şi condus insurecţia ţăranilor, care au adus aşa de mare mizerie în Germania, şi în cele din urmă chiar şi peste săracii ţărani.
Acum, trebuie să dorim să justificăm orice lucru nebunesc sau greşit. Admiţând, dacă doriţi, că oamenii de care am vorbit erau vizionari, şi că conduita lor era în anumite privinţe de neapărat; să se admită dar mai departe că ei nu erau trupul Baptist, şi că pentru nebunia lor acel trup nu era în nici un fel responsabil. Cât despre Războiul Ţăranilor, Gieseler remarcă în mod corect că „nici o urmă de fanaticism Anabaptist nu sa văzut în aceasta”4. Aceasta este onorabil şi important.
Dar este necesar să repetăm observarea, că relatările noastre despre aceşti oameni sunt derivate în principal de la duşmanii lor. Thomas Munzer este ponegrit în istoriile Paedobaptiste. Cititorul acestor istorii l-ar crede însăşi întruparea întregului rău. Care este de fapt realitatea? Aceasta – că el era un om pios, învăţat, şi un predicator elocvent, pe care oamenii l-au urmat în mod uimitor; şi că el era dus din loc în loc, deoarece de îndată ce el învăţa adevărul îl şi predica, uneori spre marea supărare a lui Luther şi a urmaşilor săi, a căror concepţii greşite şi erori, aşa cum le socotea el, el nu era întârziat pentru a le expune. Ascultaţi la Robert Robinson: –
„El a fost un preot, dar a devenit un discipol al lui Luther, şi un mare favorit al Reformaţilor. Comportarea sa era remarcabil de gravă, înfăţişarea sa era palidă, ochii lui se afundau de parcă erau absorbiţi în gând, expresia sa era lungă, şi avea barbă. Talentul său stătea într-o clară şi uşoară metodă de predicare către ţărani, pe care (aceasta ar fi ca un ambulant) el îi credeau a fi pretutindeni în electoratul Saxoniei. Aerul său de mortificare uza inimile rusticilor; era neobişnuit pentru un predicator să apară aşa de mult de umil. Când îşi termina predica într-un sat, el obişnuia să se retragă, ori pentru a evita mulţimea, sau pentru a se devota pe sine meditaţiei şi rugăciunii. Aceasta era o practică foarte ciudată şi neobişnuită, încât oamenii obişnuiau să se îngrămădească la uşă, să se furişeze printre crăpături, şi să-l oblige pe acesta să-i lase înăuntru, deşi el i-a asigurat în mod repetat că el era un nimic, că tot ce avea el venea de sus, şi că admirarea şi lauda se datorau doar lui Dumnezeu. Cu cât fugea mai mult de aplauze, cu atât mai mult acestea îl urmăreau; oamenii l-au numit preotul paroh al lui Luther, şi Luther l-a numit ‚Absalom’ al său, probabil pentru că el fura inimile oamenilor din Israel”5.
Războiul Ţăranilor a fost necugetat, un lucru rău mânuit. Dar ţăranii aveau dreptul de partea lor. Proclamaţia lor era un document clar rostit, nobil. Acesta avea o povestire tristă de opresiune. Istoricul Robertson o rezumă astfel: – „Articolele principale erau – ca ei să poată ava libertatea de a-şi alege proprii lor pastori; ca ei să poată fi eliberaţi de plata zeciuielilor, cu excepţia celei de porumb; ca ei să nu mai fie consideraţi ca sclavi sau robi ai superiorilor lor; ca libertatea de a vâna sau a pescuit să fie comună; ca marile păduri să nu fie privite ca proprietate privată, ci pentru folosirea tuturor; ca să fie eliberaţi de povara neobişnuită de taxe sub care erau trudiţi ei; ca administraţia de justiţie să fie mai puţin riguroasă şi mult mai imparţială; ca năvălirile nobililor peste pajişti, şi raţiile să fie restrânse”6. Concluzia este admirabilă. O copiem de la Gieseler, care a inserat întreaga hârtie. „În al doisprezecelea rând, aceasta este concluzia şi rezoluţia noastră finală, dacă unul sau mai multe din articolele enunţate aici nu sunt în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, le vom retrage, dacă ni se va face clar nouă aceasta pe motive scripturale. Sau, dacă vreun articol e să fie admis nouă, şi se descoperă mai apoi a fi nedrept, din acea oră acesta va fi mort şi nul, şi nu mai are vigoare. De asemenea, dacă mai multe articole de plângere sunt descoperite într-adevăr din Scriptură, ne vom rezerva de asemenea şi dreptul de rezolvare a acestora”7. Se spune că Munzer a asistat la pregătirea acestui document. Dacă este aşa, aceasta îi aduce onoare. În oricare opinii nebuneşti sau extravagante ar fi căzut el, el poate fi scuzat, căci în acele zile foarte puţini oamenii publici scăpau de legătura cu o anumită slăbiciune sau alta. Conduita sa în alăturarea de insurgenţi a adus o cenzură grea asupra lui. Dar el a plătit din greu pentru ea. Luat fiind prizonier după bătălie, în care ţăranii au fost înfrânţi, sau mai degrabă ucişi, căci aceasta nu a fost nici o luptă, el a fost supus la torturi crude, după moda acelor vremi, şi apoi omorât.
Deşi Războiul Ţăranilor nu era deloc în sine o chestiune Baptistă, s-a luat ocazia de la legătura lui Munzer ca să ridice prin aceasta o furtună de indignare împotriva Baptiştilor, de parcă ei erau toţi rebeli. Persecuţia s-a aprins în mod mânios, şi aceasta nu a încetat pe deplin în timpul acestei perioade. Baptiştii se închinau lui Dumnezeu şi predicau Evanghelia cu primejdia perpetuă a libertăţii şi vieţii. Cu toate acestea au susţinut calea lor. Uneori ei se întâlneau în clădiri îndepărtate cu mult de observaţia generală; uneori în păduri; şi nu treceau intervale lungi rare între întâlnirile lor, atât de aprins era alergarea după ele. Un efect a fost produs care s-a dovedit a fi avantajos pentru cauza lor – ei au fost „împrăştiaţi peste tot” – în est, către Moravia, Ungaria şi ţările alăturate – în vest, către Olanda. Pretutindeni au apărut numeroase biserici.
Sebastian Franck, un istoric de încredere din acele vremi, afirmă că „în cadrul a câţiva ani nu mai puţin de 2000 de Baptişti au declarat credinţa lor prin întemniţare sau martiraj”8. Câteva dintre detalii vor fi puse înaintea cititorului.
Michael Satler era un călugăr. El a fost convertit faţă de Dumnezeu, şi a devenit un predicator. El a fost omorât la Rottenburg, 26 mai 1527. Astfel a decurs sentinţa lui: – „Ca Michael Satler să fie încredinţat executorului, cine îl va duce la locul de execuţie şi să-i taie limba; apoi să-l pună într-o căruţă, şi de două ori să-i taie carnea cu cleşti aprinşi; apoi să fie dus la poarta oraşului, şi să i se taie trupul de cinci ori în aceiaşi manieră”. Sentinţa diabolică a fost executată, iar apoi trupul lui a fost ars până la cenuşă. Soţia lui Satler şi alte câteva femei care au fost arestaţi în aceiaşi perioadă au fost înecate. Un număr de fraţi care au împărtăşit întemniţarea cu ei au fost decapitaţi9. Rottenburg era celebru pentru astfel de scene. În 1528, Leonard Schoener a fost decapitat şi ars acolo, şi la scurt timp încă 70. Schoener era de şase ani un călugăr desculţ, dar şi-a părăsit ordinul prin dezgustarea la răutatea ordinului. El a învăţat croitoria şi astfel şi-a câştigat traiul. După convertirea sa s-a alăturat Baptiştilor, şi şi-a petrecut restul vieţii lui în predicarea Evangheliei şi botezarea în întreaga Bavaria10.
La Schwatz, la 11 mile de Rottenburg, Hans Schlaffer, care era un preot Roman, a fost decapitat. „El a fost pus la testare prin torturi crude, şi examinat de preoţi referitor la botezul pruncilor; dar el le-a răspuns din Scripturile Divine, şi a arătat, atât prin argument cât şi prin textele din Scriptură, că acesta este poruncit, şi va fi descoperit în întregul Nou Testament, că oamenii mai întâi trebuie să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu, şi doar cei care aud, înţeleg, cred, şi-l primesc, ar trebui să fie botezaţi. Acesta este botezul creştin, şi nu re-botezul. Domnul nu a poruncit nicăieri ca copii să trebuiască să fie botezaţi. Ei sunt deja ai Domnului. Atâta timp cât ei sunt inocenţi şi inofensivi, ei nu trebuiesc în nici un caz să fie condamnaţi. Ei l-au mai întrebat pe ce temelie se bazează de fapt secta Anabaptiştilor. La care el a răspuns, Credinţa noastră, acţiunile şi botezul nu se bazează pe nimic altceva decât pe porunca lui Hristos” (Matei 28:18, 19; Marcu 16:15)11.
Leopold Snyder a fost decapitat la Augsburg în următorul an. Suferinţele din acel oraş erau foarte severe. „Ei nu numai că erau bătuţi cu pari dar spatele lor era marcat, şi unuia i s-a tăiat şi limba pentru această aşa-zisă blasfemie. Puţini dintre cei care retractau erau adjudecaţi la o amendă anuală, şi li se interzicea pentru cinci ani să exercite drepturi civile”12.
Optsprezece persoane au fost arse într-o singură zi la Salzburg. Mulţi alţii au suferit în acel oraş. Printre ei era o tânără drăguţă de şaisprezece ani, care, refuzând să retracteze, a fost pusă în mâinile executorului către albia de spălare a cailor, împinsă în apă, şi a fost ţinută acolo până i s-a stins viaţa. Baptiştii de acolo „erau numiţi fraţi de grădină, din obiceiul lor de a se întâlni noapte în grădini şi în locurile solitare din oraş pentru a scăpa de observarea duşmanilor lor”13.
Wolfgang Brand-Hueber şi Hans Nidermair, ambii lucrători Baptişti, cu circa alţi 70, au fost ucişi la Lintz. „Cât despre Wolfgang Brand-Hueber, mai există încă scrieri în Biserică care arată cât de credincios a învăţat el comunitatea creştină; de asemenea, ascultarea şi supunerea ar trebui să fie atribuită magistraţilor, în toate lucrurilor nefiind contra faţă de Dumnezeu. El a aplicat adevăratul botez al lui Hristos, şi Cina Domnului; respingând botezul pruncilor, sacramentele [adică, sacramentele Romane], şi alte orori anti-creştine, aşa cum scrierile sale (încă existente) declară în mod suficient”14.
Circa 350 de persoane au suferit în feluri diferite în Palatinat, în anul 1529. Burggraful de Alzey a fost în mod particular activ în acea ocazie. Dar victimele sale erau stabile. „În timp ce unii au fost înecaţi, sau aproape să fie aduşi la execuţie, restul care aveau să-i urmeze, şi care-şi aşteptau moartea, au cântat până ce călăul a venit după ei. Ei au rămas întru-totul fermi în adevărul pe care l-au îmbrăţişat; şi, siguri fiind în credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu, ei au stat ca luptători viteji. Prin aceasta nobilii acestei lumi şi prinţii ei au fost făcuţi de ruşine. Asupra unora, pe care nu i-ar fi condamnat în totalitate la moarte, ei au aplicat pedeapsa trupească; pe unii i-au destituit de degetele lor; pe alţii i-au însemnat cu crucea pe frunţile lor, şi le-au produs multe cruzimi; aşa că însăşi Burggraf a spus, ‚Ce voi face? Cu cât condamn mai mulţi, cu atât de mult cresc ei’”15.
Aceste persecuţii au fost roada edictelor regale şi imperiale. Ferdinand, Rege de Ungaria şi Boemia, a emis un edict în 1527, denunţând moartea Baptiştilor. Preoţilor li s-a poruncit să citească acesta în mod public în biserici de patru ori pe an pentru zece ani. Împăratul Charles a fost în mod egal amărât împotriva lor. Edictul din Worms, prin care a fost condamnat Luther, nu şi-a împlinit cazul; dar deficienţa a fost furnizată la Regimul din Spires, în 1529. Prin edictul în care deciziile Regimului au fost concretizate, s-a „ordonat în mod clar că toţi şi fiecare dintre Anabaptişti, sau dintre persoanele rebotezate, fie bărbaţi sau femei, fiind copţi la ani şi înţelegere, să fie depravaţi de viaţă, conform circumstanţelor individului, să fie puşi la moarte prin foc, sabie, sau altele; şi oricând sunt găsiţi să fie aduşi la justiţie, acuzaţi, şi condamnaţi; şi să nu fie altfel judecaţi, încercaţi, sau trataţi, sub durerea pedepsei grele şi severe”16.
În vremea publicării acestui edict, un număr de Baptişti („9 fraţi şi 3 surori”) erau în temniţa din Alzey. „Mandatul s-a citit atunci prizonierilor, şi, după cum ei nu cedau, au fost, fără vreo altă judecată, în îndeplinirea edictului Împăratului, duşi la execuţie; fraţii prin sabie, dar surorile prin a fi înecate în bazinele de cai. În timp ce ei erau încă în reţinere, o soră a venit la închisoare pentru a mângâia pe prizoniere. Ea le-a spus să se alipească cu vitejie şi ferm de Domnul, şi să nu socotească această suferinţă, de dragul bucuriei veşnice care va urma. Această vizită a devenit cunoscută, şi ea a fost repede apucată, şi arsă mai apoi, deoarece ea i-a întărit şi i-a mângâiat pe ceilalţi prizonieri”17.
„Dar”, spune Sebastian Franck, „cu cât erau ei pedepsiţi mai sever, cu atât mai mult se multiplicau ei. Din întâmplare mulţii au fost mişcaţi de fermitatea cu care mureau aceştia, sau probabil Dumnezeu a marcat eforturile conducătorilor şi tiranilor de a dezrădăcina erezia cu sabia”18.
NOTE DE SUBSOL:
3 De Statu Religionis, lib. v. p. 265. Ed. 1785.
4 Ecclesiastical History, v. p. 352.
5 Ecclesiastical Researches, chap. xiv.
6 Charles V., book iv.
7 Ibid. v. pp. 347-349.
8 Baptist Martyrology, i. p. 49.
9 Baptist Martyrology, p. 27
10 Ibid. p. 47.
11 Ibid. p. go.
12 Baptist Martyrology, p. 54.
13 Ibid. p. 57.
14 Ibid. i. 103.
15 Baptist Martyrology, p. 118.
16 Ibid. p. 116.
17 Baptist Martyrology, p. 117,
18 Ibid. p. 125.
Continuare în numărul viitor…
Blog Creștin Ardelean Viorel 