CONCEPTE EVREIEȘTI : DEMONI / DEMONOLOGIA

download-1

Un demon este un duh rău, sau drac, în folosirea engleză obişnuită a termenului. Această definiţie este, totuşi, doar aproximativă. În religiile politeiste linia dintre zei şi demoni este una schimbătoare: există deopotrivă demoni buni şi zei care fac rău. În sistemele monoteiste, duhurile rele pot fi acceptate ca slujitori al singurului Dumnezeu, astfel că demonologia este legată cu angelologia şi teologia în mod corespunzător, sau ele pot fi ridicate la rangul de oponenți ai lui Dumnezeu, în care caz statutul lor ca puteri diabolice diferă de aceea a demonilor din politeism. Mai mult, în nici una dintre limbile din Orient Mijlociu antic, inclusiv ebraica, nu există vre-un termen general echivalent cu englezescul „demon.” În general, noțiunea de demon în Orientul Mijlociu antic era a unei ființe mai puţin puternice decât un zeu şi mai puţin înzestrat cu individualitate. În timp ce marilor zei le sunt acordată închinarea publică regulată, demonilor nu li se acordă aceasta; ei sunt abordați în ritualurile magice în cazuri individuale de suferință umană, care este sfera lor particulară.

Demonologia în Orientul Mijlociu antic

Apărarea împotriva duhurilor rele era o preocupare în Mesopotamia din cele mai timpurii vremuri, începând cu sumerienii, spre care o mare parte din terminologia şi practica legată cu demonii poate fi urmărită. Nu există nici o diferență calitativă între zeii măreți şi demoni; un nume pentru demon este „un zeu rău.” Totuşi, demonii au mai puțină putere, deşi ocazional miturile îi descriu ca răzvrătindu-se împotriva marilor zei, cu ceva succes. Incantațiile adesea enumeră patru, sau chiar şapte, clase de demoni. Demonii sunt mesagerii domnului iadului, şi mărșăluiesc înaintea lui. Ei trăiesc în deșerturi şi aproape de morminte, şi mulți dintre ei sunt fantome, spiritele morților, în special dintre cei care au murit prin violență sau care nu au fost îngropați corespunzător. Boala poate fi gândită a fi cauzată de posesiunea demonică, şi unii demoni au numele bolii specifice pe care ei o aduc, astfel „durere de cap,” sau „febră.” Lamashtu este vrăjitoarea care ucide copii în pântece şi copiii nou născuți. Precum mulți alți demoni, ea este descrisă ca un monstru compus. Lilitu, succubus Mesopotamian, este menționat o dată în Biblie ca Lilith (Isaia 34:14; vezi mai jos), şi în demonologia ulterioară evreiască. Demonii buni sunt menționați mai puţin frecvent.

În general, caracteristicile demonologiei canaanite probabil se asemănau cu cele din Mesopotamia, ca să judecăm după dovada mai degrabă săracă păstrată. Într-un text mitologic de la Ugarit, părintele zeilor, El, este înspăimântat aproape de moarte de un demon „având două coarne şi o coadă,” asemenea diavolului din reprezentațiile ulterioare. O amuletă feniciană din secolul şapte î.Cr., din Arslan Tash, este inscripționată: „Incantații: o zburătoare, o zeiță, o Sasam… O zeiță, ștrangulatoare de miei! Casa în care intru eu tu nu vei între; curtea pe care eu o calc tu nu trebuie să o calci.” Intenționată pentru a proteja femeile la naștere, aceasta continuă să invoce protecția zeilor, şi conține descrieri ale demonilor menționați: un sfinx cu aripi, etichetat „Cel zburător Lil[ith],” şi un lup devorând un copil. Detalii ale textului şi iconografia au paralele strânse în folclorul mesopotamian, arabic, clasic, şi ulterior evreiesc, şi ilustrează caracterul universal bine apropiat de multe superstiții despre demoni (Gaster, in: Orientalia, 11 (1942), 41–79).

Demonologia în Biblie

Religia oficială a lui Israel contrastează tăios cu politeismul contemporan în rolul atribuit demonilor, care în Biblie este practic zero. Magia a fost interzisă printre israeliți din vremuri timpurii, căci deja cele mai vechi colecții de legi, Cartea Legământului, conține porunca: „Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască.” (Exod 22:17 [în engleză şi română, Exodul 22:18, n. tr.]; conform Deuteronom 18:10-12), şi Saul a izgonit din țară practicanții necromanției (1 Samuel 28:3). De vreme ce mare parte din magia păgână era protectoare – intenționată să țină demonii departe sau să îi alunge – evident religia lui Israel a țintit la o extirpare foarte radicală a traficului cu demoni. Calamitățile şi bolile nu erau de la demoni ci de la Domnul. „Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate fără s-o fi făcut Domnul?” (Amos 3:6b) Deşi Dumnezeu nu îşi realizează voia Lui imediat, dar foloseşte îngeri şi spirite ca agenți, este făcut extraordinar de explicit faptul că spiritele sunt sub controlul Lui. Duhul rău care îl muncea pe Saul este „un duh rău care venea de la Domnul.” (1 Samuel 16:14). De aceea, cineva nu trebuie să supraestimeze importanța a numeroase urme mici ale convingerii în demoni care supraviețuiește în Biblie, sau să subestimeze dificultățile implicate în interpretarea lor. Majoritatea dintre pasajele în chestiune sunt poetice, şi este adesea imposibil să fim siguri când demonul numit este parte a încrederii religioase vii, sau doar parte a limbajului literar tradiţional. La fel precum unii demoni mesopotamieni au nume care sunt de asemenea substantive comune, tot astfel în cazurile biblice precum dever şi mavet (mawet; vezi mai jos) este greu să fim siguri când acestea sunt nume proprii şi când nu sunt.

Concepția israelită despre demoni, aşa cum aceasta a existat în mintea populară sau în imaginația literară, se asemăna în anumite feluri cu aceea susținută în altă parte. Demonii trăiesc în deșerturi sau ruine (Levitic 16:10; Isaia 13:21; 34:14). Ei provoacă boală asupra oamenilor (Psalmul 91:5-6). Ei necăjesc mințile oamenilor (Saul; 1 Samuel 16:15, 23) şi îi înșeală (1 Împăraţi 22:22-23) – dar cu toate acestea aceste duhuri rele sunt trimise de Domnul. Ființa misterioasă care l-a atacat pe Iacov în Geneza 32:25 şi următoarele versete arată o trăsătură care este o convingere foarte larg răspândită asociată cu anumiți demoni, care sunt spiritele nopții şi trebuie să piară în zori. Totuşi, chiar în religia populară israelită, se pare că fusese relativ puțină frică față de spiritele celor morți. Biblia menționează adesea umbrele morților, dar „adunarea umbrelor” (Proverbe 21:16) poartă o existență umbrită dedesubt, şi nu par să îi deranjeze pe cei vii. Unele trăsături ale cultului israelit poartă o asemănare formală cu măsurile apotropaice (pentru a îndepărta demonii, n. tr.) folosite în alte religii. Astfel, clopoțeii de pe mantia marelui preot (Exod 28:33-35) amintesc de folosirea clopotelor în alte culturi în convingerea că zăngănitul lor ține departe demonii. De asemenea, coarnele (Exod 19:16; Levitic 25:9; și altele), tămâia (Levitic 16:12-13), petele de pe stâlpii ușii (Exod 12:7), culoarea albastru (Numeri 15:38), textele scripturale scrise (filacteriile; Deuteronom 6:8; 11:18) – toate au paralele în altă parte ca dispozitive pentru a alunga duhurile rele. Totuşi, într-un caz dat, este adesea extrem de dificil să spunem în ce măsură oricare dintre aceste dispozitive au fost folosite în mod conștient pentru protecție împotriva demonilor într-o anumită perioadă.

Demoni specifici

Zeii străini sunt numiți shedim (Deuteronom 32:17; Psalmul 106:37; conform 1 Corinteni 10:20), redați ca „demoni” sau „draci” în majoritatea traducerilor. Cuvântul este înrudit cu Akkadian šêdu („demon”; bun sau rău).

SEʿIRIM („demoni păroși, satiri”) este de asemenea aplicat disprețuitor față de zeitățile străine (Levitic 17:7; 2 Cronici 11:15). Aceste creaturi bântuiesc ruinele, alături de Lilith (Isaia 13:21; 34:14).

LILITH (Isaia 34:14; în cele din urmă de la sumerianul lil, „aer,” nu ebraicul layl(ah), „noapte”) a fost original un succubus, crezut a coexista cu muritorii, dar în incantația Arslan Tash citată mai sus ea este identificată cu demonul care fură copiul, un caracter pe care ea îl reține în folclorul de mai târziu. Tradiţia că numele înseamnă „bufniță-țipătoare” (în atât de multe traduceri) reflectă o foarte străveche asociere a păsărilor, în special bufnițele, cu demonicul.

MAVET (Mawet), cuvântul ebraic obişnuit pentru moarte, este de asemenea numele propriu al unui zeu canaanit din iad (Mot), duşmanul lui Baal într-o epopee Ugaritică. Numele propriu, nu substantivul comun, ar trebui probabil să fie înțeles în Isaia 28:15, 18: „Noi am făcut un legământ cu Moartea,” şi Ieremia 9:20 [în engleză şi română, 9:21, n. tr.] „Căci Moartea s-a suit pe ferestrele noastre” (Ieremia 9:21) (conform Osea 13:14; Iov 18:13, „întâiul născut al Morții”; 28:22).

ROSHEPH este un alt zeu principal al religiei canaanite care devine o figură demonică în literatura biblică. Resheph este cunoscut ca zeul ciumei peste mare parte din Orientul Mijlociu antic, în texte şi reprezentări artistice care se întind mai mult de un mileniu din 1850 î.Cr. până în 350 î.Cr.. În Habacuc 3:5, YHWH în calea războiului se spune că este precedat şi urmat respectiv de Dever şi Resheph. (Aceasta este similară cu imaginea celor doi însoțitori divini care escortează zeii principali în miturile antice.) Precum unele dintre alte nume de zeități sunt folosite ca substantive comune în ebraica biblică (Dagon (dagon, „cereale”); Ashtaroth (ashtarot, „creșterea [turmei]”), etc.) tot aşa Reshef (reshef) a ajuns să însemne simplu „ciumă” (Deuteronom 33:29; Psalmul 78:48), şi săgețile aprinse ale arcului (Psalmul 76:4 [în engleză şi română, 76:3]; Cântarea Cântărilor 8:6), aparent din asocierea comună a ciumei şi săgeților.

DEVER („Molima”) este alt mesager demonic care mărșăluiește cu YHWH în bătălie (Habacuc 3:5). Dever este de asemenea menționat în Psalmul 91:5-6: „Nu trebuie să te temi nici de Groaza (Paḥad) din timpul nopţii, nici de Săgeata (Ḥeẓ) care zboară ziua, nici de Molima (Dever) care umblă în întuneric, nici de Distrugerea (Ketev) care bântuie ziua în amiaza mare.” (Psalmi 91:5-6). Nu doar Dever dar de asemenea celelalte cuvinte înclinate de mai sus au fost plauzibil indentificate ca nume de demoni. „Săgeata” este un simbol familiar în folclor, pentru boală sau durere subită, şi Ketev (Qetev; conform Deuteronom 32:24; Isaia 28:2; Osea 13:14) este în acest exemplu personificarea căldurii copleșitoare de la prânz, cunoscută de asemenea în demonologia greacă şi romană.

AZAZEL (ʿAzʾazel) are loc în ritualul pentru Ziua Ispăşirii (Levitic 16:8, 10, 26). Aaron aruncă sorțul pentru doi țapi, şi cel „pentru ʿAzʾazel” este prezentat viu înaintea Domnului. Versiunile antice greci şi latine au înțeles ʿAzʾazel ca „țapul care pleacă,” de aici „țapul ispășitor” din unele versiuni engleze. Majoritatea comentatorilor rabinici şi unii moderni iau Azazel ca numele locului în care țapul este condus. Marea majoritate a modernilor consideră Azazel ca numele personal al unui demon crezut a trăi în pustie.

Vampirul poate fi menționat în Proverbe 30:15: „Alukah (ʿaluqah) are două fiice, care strigă, „Dă, dă.” Ebraicul ʿaluqah poate însemna simplu „lipitoare,” dar de vreme ce ʿaluq apare în literatura arabică a fi un nume al unui vampir, această creatură fabuloasă şi fiicele ei pot fi descriese în acest pasaj mai degrabă dificil.

Demonii în literatura inter-testamentală, incluzând sulurile de la Marea Moartă

O mare schimbare a avut loc în angelologie şi demonologie, cel puțin în anumite cercuri din interiorul iudaismului, cam în ultimele secole î.Cr.. În această perioadă religia, în timp ce a păzit caracterul ei monoteist în felurite feluri, cu toate acestea a luat multe trăsături ale unui sistem dualist în care Dumnezeu şi forțele binelui şi adevărului erau opuse în cer şi pe pământ de forțe puternice ale răului şi înșelăciunii. Aceasta pare să fi fost sub influenţa religiei Persane, cu opoziția sa a lui Ormuzd zeul bun şi Ahriman (Angra Mainyu) zeul rău, dar în acelaşi timp dualismul evreiesc extras din resurse mai vechi, native în construirea unei demonologii mai elaborate. Temele mitologice străvechi, şi figuri din Biblie doar potențial demonice, precum Satan, au fost aduse pentru a umple concepția lărgită a rolului duhurilor rele în cosmos. Este caracteristic despre această perioadă că duhurile rele sunt conduse de un prinț, adesea numit Belial dar de asemenea Mastemah, Satan, sau alte nume. Duhurile binelui şi răului de asemenea s-au luptat în interiorul sufletului uman, căci în această perioadă rolul demonilor este adesea conceput ca unul de a-i ispiti pe oameni la rău mai degrabă decât de a produce rănire fizică. Ca un rezultat, în multe pasaje este dificil să spunem dacă „duh” se referă la demonul exterior față de om sau ca o trăsătură din interiorul sufletului uman. Belial (sau Beliar, o corupție a formei originale) este cel mai obişnuit nume pentru liderul demonilor în sulurile de la Marea Moartă, şi apare în altă literatură inter-testamentală şi în 2 Corinteni 6:15. Belial (ebraicul Beliyya’al) este un cuvânt compus ebraic care etimologic înseamnă „fără beneficiu” sau „fără prosperitate” şi în folosirea liberală este adesea echivalent cu „ticălos.” Dar deja în Biblie „șuvoaiele Beliyya’al” înseamnă „șuvoaiele nimicirii” (2 Samuel 22:5; Psalmul 18:5). În literatura inter-testamentală Belial este „duhul de pervertire, îngerul întunericului, îngerul distrugerii” şi alte duhuri sunt supuse lui. Mastemah, care este un substantiv comun înseamnă aproximativ „dușmănie, opoziție” în Osea 9:7, 8 şi în câteva pasaje în cele Cinci Suluri, este un demon „Prințul Mastemah” în Jubilee (11:5, 11; 17:16; şi altele), şi probabil de asemenea în Documentul Damasc (16:5). Străjerii (Aram. ʿirinsunt un fel de îngeri menționați în Daniel 4:10, 14, 20. La această clasă de literatura inter-testamentală atribuie îngerii care, potrivit lui Geneza 6:2, 4, au coabitat cu femeile înainte de potop şi au fost părinții rasei de uriași (Test. Patr., Reu. 5:6–7; Test. Patr., Napht. 3:5; cf. Genesis Apocryphon, 2 2:1, 16). Asmodeus (Tobit 3:8, 17) este un demon care a junghiat primii șapte soți ai lui Sara, care devine soția lui Tobias fiul lui Tobit.

Demonii în Noul Testament

Demonologia Noului Testament în parte reflectă convingerea contemporană, care se regăsește de asemenea în literatura rabinică, şi în parte dualismul atestat în literatura sectariană de la Qumran. Demonii sunt numiți „duhuri necurate” sau „duhuri rele,” ca în literatura rabinică. Se crede despre ei că locuiesc locurile pustii. Posesia prin cauze demonice, sau este asociată cu, felurite boli, mai ales cei în care există o perversiune a personalității umane, astfel că demonul, nu omul însuși, direcționează faptele şi vorbirea lui (Marcu 1:23, 26; 9:17-29). Istoria felului cum Isus a vindecat un demonizat prin trimiterea unei legiuni de duhuri necurate într-o turmă de porci (Matei 8:28–34; Marcu 5:1–20; Luca 8:26–39) ilustrează viu persistența unei credințe populare antice, precum pilda din Matei 12:43-45, în care duhul necurat după ce rătăcește prin pustie ia cu el alți șapte draci. Pe de altă parte, în Noul Testament demonii mai mici au puțină personalitate sau putere independentă, dar sunt supușiși unui prinț, Beelzebul sau Satan şi demonicul este adesea prezentat, nu ca ceva ocazional şi relativ inofensiv, dar ca o realitate cosmică de o mare importanță, duşmanul lui Dumnezeu şi al omului (Efeseni 6:12). Beelzebul (Beelzebub) este un nume aplicat către demonul șef de către Isus şi de oponenții săi (Matei 10:25; 12:24, 27; Marcu 3:22; Luca 11:15–19). Explicația corectă a numelui este mult disputată, şi noua dovadă din Ugarit nu a clarificat pe deplin etimologia. Pronunțarea lui Beelzebub reflectă identificarea lui Beelzebul cu Baal-Zebub, zeul Ecronului (2 Împărați 1:2). Posibil există două forme originale, Beelzebul înseamnă „Baal este prințul” sau „Domnul sanctuarului,” şi Beelzebub „Domnul muștelor” (conform Ugaritic il dbb [în Gordon, Textbook, ʿnt 3:43]).

În Talmud

Referințele sunt făcute la o convingere în demonologie în timpul perioadei tanaitice. Mazzikim („duhurile dăunătoare”) sunt afirmate că au fost create în seara Sabatului creației (Avot 5:6) dar această referință târzie este singura făcută cu privire la demoni în întregul Mishnah. Printre realizările deopotrivă ale lui Hillel (Sof. 16:9) şi ale ucenicului său R. Johanan b. Zakkai a fost cunoştinţa lor a „vorbirii shedim” („dracilor,” Suk. 28a). Cea din urmă de asemenea a dat analogia lui ru’ah tezazit („demonul nebuniei”) intrând într-un om şi fiind exorcizat, pentru a explica unui păgân anomalia legilor din vițelei roșii, deşi el a fost de acord cu ucenici săi întrebători că aceasta a fost doar „scoaterea lui cu un pai” şi că el însuși nu a acceptat aceasta (PR 40a; Num. R. 19:4). Deşi aceste afirmaţii se referă la Erez Israel, Talmudul Ierusalim este deosebit de liber de demonologie, şi de fapt menționează doar trei nume generale pentru ei – mazzikim, shedim, şi ruhot. Un pasaj din Tamudul Babilonian afirmă specific feluritele convingeri legate cu demonii care era curente în Babilon au fost ignorate în Erez Israel. În timp ce în Erez Israel ei au tradus shiddah şi shiddot (Eclesiastul 2:8) ca „transportatoare,” în Babilon ei i-au redat „demoni masculini şi feminini” (Git. 68a). Palestinianul R. Johanan a afirmat că mazzikim care obişnuia să dețină puterea în lume a dispărut cu ridicarea sanctuarului în pustie (Num. R. 12:30). Demonologia, totuşi, este mai proeminentă în Midrashimul Palestinian decât în Talmudul Ierusalim. Pe de altă parte, Talmudul Babilonian este îmbelșugat cu demonologie, evident sub influenţa convingerii în demoni care era larg răspândită în Babilonia. De fapt, într-un răspuns (publicat în Lewin, Ozar, p. 20; cf. Assaf, Geonim, p. 262) Hai Gaonafirmă că convingerea în demoni era larg răspândită în Sura, de vreme ce aceasta era aproape de Babilonia (veche) şi de casa lui Nebucadnețar, în timp ce în Pubedita mai îndepărtată ei erau departe de astfel de idei. Evreii babilonieni au trăit într-o lume care era umplută cu demoni şi duhuri, răuvoitoare şi uneori binevoitoare, care locuiau în văzduh, pomi, apă, acoperișurile caselor, şi toalete. Ei sunt invizibili; „Dacă ochiul i-ar putea vedea nimeni nu i-ar suporta. Ei înconjoară pe cineva din toate părțile. Ei sunt mai numeroși decât oamenii, fiecare persoană are o mie la stânga lui şi zece mii la dreapta lui” şi ei sunt responsabili pentru felurite dificultăți. Totuşi, făcând anumiți pași, dimineaţa cineva poate vedea umele de pași cu forma unui cocoș (Ber. 6a). În timp ce în Cabala există o încercare de a sistematiza demonologia (vezi mai jos), nu există nici o astfel de încercare în literatura talmudică. Materialul este vast şi abia început, răspândit din abundență şi fără sistem în tot Talmudul şi în Midrashim. Următoarele detalii luate, cu excepția celor indicate altfel, dintr-un pasaj din Talmud (Pes. 110a-112b), pot fi luate ca fiind grăitoare.

Asmodeus este regele demonilor. Regina este Agrath bat Mahalath, care are 10.000 de demoni însoțitori, dintre care fiecare poate vătăma. Ea bântuie văzduhul. Inițial, ea deținea puterea în toate vremurile, dar Hanina b. Dosa, amenințând să o interzică din zonele populate, a cedat în răspunsul față de rugămințile ei şi i-a permis să fie activă în nopțile de miercuri şi în serile de Sabat. Babiloniana amora Abbaye mai târziu a exilat-o din zonele populate dar ea încă pândește în aleile înguste. A face lucrurile în pereche, în special a bea un număr par de potire, invită activitățile răuvoitoare ale demonilor; o excepție sunt cele patru potire poruncite în seder de Paști pentru care motiv acea ocazie este numită „o noapte de păzire” (Ex. 12:42), de exemplu, a protecției față de demoni. Demonii sunt în special răufăcători în şi în jurul palmierilor, şi atenția lor răuvoitoare este invitată prin ușurarea cuiva între un palmier şi un zid, prin trecerea între doi palmieri, sau prin a dormi în umbra unui palmier. Demonul Palga va afecta un bărbat care se ușurează pe un butuc de palmier; demonul Zareda îl va afecta pe cel care îşi pleacă capul său pe un butuc. În general cineva ar trebui să evite copacii cu multe ramuri sau ace, dar există copaci speciali care sunt favoriți în a fi bântuite de duhuri. În tufișul săritor stă Ruhe fără ochi. Fiecare pom sorb adăpostește demoni în umbra lui şi în special este periculos când este în vecinătatea unui oraș. Cel puţin 60 de demoni îl bântuiesc, şi ei pot fi exorcizați doar printr-o „amuletă 60 demoni.” Demonii numiți Rishpe trăiesc în rădăcinile pomilor. Demonul Ketev Meriri (Deuteronom 32:34) este activ diminețile. Acesta a fost văzut de Abbaye când el a fost în compania lui Papa şi Huna b. Joshua. După amiază, locul acestuia este luat de Ketev Yashud Ẓohorayim (Psalmul 91:6) care arată ca coarnele unui țap, şi are aripi. Deopotrivă aceşti demoni sunt în special activi din zilele 1 până în 16 Tammuz.

Totuşi, potrivit Midrash, Ketev Meriri este activ în timpul perioadei de jale din 17 Tammuz până în 9 Av, între orele patru şi nouă ale zilei. Până târziu în secolul 13 Zedekiah Anav raportează că elevii din Roma nu erau pedepsiți în timpul acestor zile şi ore datorită lui Ketev Meriri care deținea puterea (Shibbolei ha-Leket, 1:203).Acesta este acoperit cu solzi şi păr; acesta are un ochi în inima sa şi se rostogolește ca o munge între lumina soarelui şi umbră. Oricine vede aceasta, cedează şi cade la pământ (Mid. Psalmul 91:3; din context totuşi se pare că referința ar trebui să fie către Ketev Yashud Ẓohorayim). R. Joseph şi R. Papa a avut o conversație prietenoasă cu un demon numit Joseph.

Demonii sunt înclinați spre a infesta mâncarea şi băutura lăsată sub pat, şi cineva ar trebui să se abțină de a bea apă miercurea şi de Sabat seara sau din iazuri şi râuri noaptea. Demonul Shabriri („orbire” – conform Targum Onkelos, Geneza 19:11) pedepsește cu rău pe aceia care fac aşa, dar o incantație, constând dintr-un abracadabra prin care cuvântul este repetat, succesiv scoțând o literă din cuvânt (Shabriri, briri, riri, etc.), este un antidot eficient. Solomon s-a folosit de demoni masculini şi feminini pentru a construi Templul (Git. 68b) şi pentru a-i aduce apă din India cu care el a fost în stare să crească tot felul de plante exotice care altfel nu creșteau în Erez Israel (Eclesiastul R. până la 2:5). Cărturarii erau imuni la mășinațiunile rele ale demonilor în timp ce erau angajați în studiu, dar Rashi explică un pasaj din Talmud a însemna că, dimpotrivă, ei au nevoie de protecție specială de vreme ce demonii sunt invidioși pe ei (Ber. 62a). Psalmul 91 este numit „Psalmul de [protecție împotriva dăunătoarelor] vizite.” Moise este afirmat că l-a recitat când s-a urcat pe Muntele Sinagogi „din cauza fricii lui de mazzikim… şi îngeri ai distrugerii.” Este poruncit a fi recitat „pentru că toată lumea este plin de duhuri rele şi mazzikim” (Tanh., Mishpatim, final) şi interpretările midrashice ale acestui Psalm sunt un veritabil tezaur al doctrinei demonologiei (de exemplu, jumătatea Psalmului 91; Tanh. Mishpatim, final; Num. R. 12:3-4). Puterea demonilor asupra omului şi neajutorarea lui în fața acesteia este ilustrată prin faptul că metafora talmudică pentru un act înfăptuit prin forță majorăeste „ca şi când un drac [shed] l-ar fi forțat” (de exemplu, RH 28a). Comentatorii talmudici şi codificatorii au acceptat credinţa în demoni; doar Maimonides singur s-a opus ei.

În Cabala

Cabaliștii au folosit toate modelele uzuale în Talmud şi Midrash cu privire la demoni. Elemente noi au fost dezvoltate sau adăugate, în principal în două direcții: (1) cabaliștii au încercat să sistematizeze demonologia pentru ca aceasta să se potrivească în înțelegerea lor a lumii şi astfel să explice demonologia în termeni derivați din înțelegerea lor a realității; (2) elemente noi şi variate au fost adăugate din surse externe, în principal din demonologia Arabică medievală, din demonologia creştină, şi din convingerile populare ale germanilor şi slavilor.

Uneori aceste elemente erau legate, mai mult sau mai puțin logic, de demonologia evreiască şi erau astfel „iudaizate” într-o anumită măsură. Totuşi, în mod frecvent legătura era doar exterioară; materialul era încorporat în demonologia evreiască cu aproape nici o adaptare evreiască explicită. Aceasta este în particular adevărat cu privire la surse din Cabala practică. Acolo, convingerile cabaliste reale amestecate cu convingerile lumii care de fapt original nu au avut nici o legătură cu convingerile cabaliștilor. Această combinație dă demonologiei evreieşti târzii caracterul său marcant sincretist. Materialul referitor la acest fel de demonologie poate fi găsit în nenumărate surse, multe încă în manuscris. Cercetarea extensivă în acest domeniu şi dezvoltarea ei este una dintre dezideratele cele mai importante ale studiilor evreieşti.

Lucrările cabaliștilor de asemenea conțin concepte contradictorii despre demoni şi puterea de imaginație. Tradițiile din trecut cât şi mediul cultural şi înfățișarea intelectuală a fiecărui individ cabalist a contribuit spre diversificarea credințelor lor. Ideile cabaliștilor spanioli timpurii despre acest subiect au fost formulate clar în comentariul lui Nahmanides asupra lui Levitic 17:7 şi influenţa lor este vizibilă în toată literatura ulterioară. În opinia lui Nahmanides, demonii (shedim) sunt de găsit în locuri pustii (shedudim), ruinate, şi locuri reci cum ar fi nordul. Ei nu au fost creați din cele patru elemente ci doar din foc şi aer. Ei au corpuri subtile, imperceptibile de simțurile umane, şi aceste corpuri subtile le permit să zboare prin foc şi aer. Pentru că ei sunt compuși din elemente diferite, ei intră sub legile creației şi descompunerii şi ei mor ca ființele umane. Hrana lor este derivată din apă şi foc, din mirosuri şi energii; de aici necromanții ardeau tămâie demonilor. În ciuda elementului de foc subtil pe care ei îl conțin, ei sunt înconjurați de o răceală care înspăimântă exorciștii (acest detaliu este subliniat doar în surse mai târzii). Prin intermediul zborului lor prin aer ei sunt capabili să se apropie de „prinții” zodiacului care locuiesc în atmosferă şi astfel aud predicții despre apropiatul viitor dar nu cel îndepărtat.

Naḥmanides de asemenea dă indicii (Comentariu la Levitic 16:8) că demonii aparțin patrimoniului lui Samael, care este „sufletul planetei Marte şi Esau este supusul lui printre națiuni” (îngerul lui Edom sau Creştinătatea). Cabaliștii Castilieni, Isaac b. Jacob ha-Kohen, Moses din Burgos, şi Moses de Leon (în lucrările sale evreieşti şi în Zorah), a legat existenţa demonilor cu ultimul grad de puteri ale emanației „din partea stângă” (sitra ahra, „cealaltă parte,” a lui Zohar) care corespunde în al său zece Sefirot de rău celor șece sfinţiți Sefirot. Scrierile lor conțin descrieri detaliate ale felului în care aceste puteri au emanat şi explică numele supervizorilor oștirilor lor. Ideile lor sunt în principal bazate pe dezvoltarea interioară în cercuri cabalistice. În felurite surse, nume cu totul diferite sunt date despre gradele superioare ale acestor puteri demonice sau Satanice. Totuşi, ele toate sunt de acord în legarea oștirilor de demoni în lumea sub-umană, adică, pe pământ, sub stăpânirea lui Samael şi Lilith care apar pentru prima dată în aceste surse ca un cuplu. Numeroase detalii despre aceste grade sunt găsite în Sefer Ammud ha-Semali de Moses din Burgos (Tarbiz, 4 (1933), 208–25).

În contrast, Zohar, urmărind o legendă talmudică, accentuează originea demonilor în relaţiile sexuale între oameni şi puterile demonice. Unii demoni, precum Lilith, au fost creați în timpul celor șase zile ale Creației, şi în special seara de Sabat în amurg, ca duhuri fără corp. Ei au căutat să ia forma unui corp prin asociere cu oamenii, la început cu Adam când el s-a separat de Eva şi apoi cu toţi descendenții săi. Totuşi, demonii care au fost creați din astfel de uniri de asemenea tânjesc după astfel de relaţii sexuale. Elementul sexual în relaţia oamenilor şi demonilor deține un loc proeminent în demonologia lui Zohar, cât şi în cea a unor lucrări cabalistice ulterioare. Fiecare poluție de sămânță dă naștere la demoni. Detaliile acestor relaţii sunt remarcabil de simulare cu convingerile actuale din demonologia medievală creştină despre succubi şi incubi. Ei sunt bazați pe presupunerea (contrar opiniei talmudice) că aceşti demoni nu au nici o abilitate de procreare a lor proprie şi au nevoie de sămânţa umană pentru a se înmulți. În Cabala ulterioară este subliniat că demonii născuți bărbatului din astfel de uniri sunt considerați fiii săi ilegitimi; ei erau numiți banim shovavim („fii răutăcioși”). La moarte şi îngropare ei vin să însoțească bărbatul mort, să îl plângă, şi să pretindă partea lor de moștenire; ei pot de asemenea să rănească fiii legitimi. De aici obiceiul de a încercui morții la cimitir pentru a respinge demonii şi de asemenea obiceiul (datând din secolul 17) într-un număr de comunități de a nu permite fiilor să însoțească cadavrul tatălui lor spre cimitir pentru a împiedica rănirea lor de către frații lor vitregi ilegitimi.

Termenii shedim şi mazzikim au fost adesea folosiți ca sinonime, dar în unele surse există o anumită diferențiere între ei. În Zohar se crede că duhurile oamenilor răi devin mazzikim după moartea lor. Totuşi, există de asemenea draci cu naturi bune care sunt pregătiți să ajute şi să facă favoruri oamenilor. Aceasta este presupus a fi în special adevărat despre demonii care sunt conduși de Ashmedai (Asmodeus) care acceptă Tora şi sunt considerați „demoni evreieşti.” Existenţa lor este menționată de Hasidei Ashkenaz cât şi de Zohar. Potrivit legendei, Cain şi Abel, care conțin ceva din necurăția șarpelui care a avut relaţii sexuale cu Eva, posedă un anumit element demonic şi feluriți demoni care au provenit de la ei. Dar, în practică, împerecherea dracilor feminini cu bărbații umani şi a dracilor bărbătești cu femeile umane a continuat în toată istoria. Aceşti draci sunt muritori, dar regii şi reginele lor trăiesc mai mult decât ființele umane şi unii dintre ei, în special Lilith şi Naamah, vor exista până în ziua Ultimei Judecăți (Zohar 1:55a). Felurite speculații sunt făcute despre moartea regilor demonilor, în special despre Ashmedai (Tarbiz, 19 (1948), 160–3). O viziune populară este că Ashmedai este doar titlul slujbei de rege al Egiptului, şi „fiecare rege al demonilor este numit Ashmedai,” deoarece cuvântul Ashmedai în gematria este numeric echivalent cu Faraon. Genealogii lungi de demoni şi familiile lor sunt găsite în demonologia iudeo-arabică.

Aparent, autorul lui Zohar distinge între duhuri care au fost emanate din „partea stângă” şi le-au fost atribuite funcții definite în „locurile de necurăție” şi demoni în sensul exact care plutesc în aer. Potrivit surselor ulterioare, cei din urmă umplu cu oștirile lor spațiul cerului dintre pământ şi sfera lunii. Activitatea lor are loc în principal noaptea, înainte de miezul nopții. Dracii născuți din poluțiile nocturne sunt numiți „dungile copiilor oamenilor” (2 Samuel 7:14). Uneori demonii se distrează pe seama bărbaților. Ei le spun minciuni despre viitor şi amestecă adevărul şi minciunile în vise. Picioarele demonilor sunt strâmbe (Zohar 3:229b). În numeroase surse patru mame de demoni sunt menționate: Lilith, Naamah, Agrath, şi Mahalath (care este uneori înlocuită de Rahav). Demonii sub conducerea lor ies în oștirile lor la vremuri rânduite şi constituie un pericol pentru lume. Uneori, ei se adună pe un munte anumit „aproape de munții întunericului unde ei au relaţii sexuale cu Samael.” Aceasta este o reminiscență a Sabatului Vrăjitoarelor din demonologia creştină. Bărbați şi femei vrăjitoare de asemenea se adună la acest loc, se dedică ei înșiși la fapte similare, şi învață arta vrăjitoriei de la arch-draci, care aici sunt identici cu îngerii răzvrătiți care au căzut din cer (Zohar 3:194b, 212a). Autorul Ra’aya Meheimna în Zohar (3:253a) distinge între cele trei tipuri de demoni: (1) cei similari îngerilor; (2) cei asemănători cu oamenii şi numiți shedim Yehuda’im („îngeri evreieşti”) care se pupun Torei; (3) cei care nu au nici o teamă de Dumnezeu şi sunt ca animalele.

Distincția între demoni potrivit celor trei religii principale este găsită de asemenea în demonologia arabică, cât şi în surse de Cabala practică; aceasta este menționată în textul complet, necenzurat al secțiunii din Midrash Rut ha-Ne’lam în Zohar. O altă împărțire distinge demonii potrivit cu feluritele straturi ale aerului în care ei conduc – o opinie comună lui Zohar şi lui Isaac ha-Kohen care menționează detalii despre aceasta. Pe de altă parte, Zohar menționează nukba di-tehoma rabba, „burta marelui abis,” ca locul în care dracii se întorc în timpul Sabatului când ei nu au nici o putere asupra lumii. Potrivit lui Bahya b. Asher, dracii de asemenea şi-au găsit refugiu în arca lui Noe, altfel ei nu ar fi fost salvați de la Potop.

Regilor dracilor li s-au dat nume, dar nu membrilor oștirilor lor, care sunt cunoscute după numele regilor lor: „Samael şi oștirea lui,” „Ashmedai şi oștirea lui,” etc. Ashmedai este în general considerat ca fiind fiul lui Naamah fiica lui Tubal-Cain, dar uneori de asemenea ca fiul Regelui David şi Agrath, regina demonilor. Numeroase nume de demoni au venit de la tradiția arabică. Printre ele ar trebuie să fie menționat Bilar (de asemenea Bilad sau Bilid), al treilea rege care l-a succedat pe Ashmedai. Bilar este doar o eroare de scriere a numelui lui Satan „Beliar” în mai multe Apocalipse şi în literatura creştină timpurie, care astfel s-a întors la tradiția evreiască prin surse străine. El joacă un rol important în literatura „cabalistică practică” şi din aceasta, deghizat ca Bileth, el a ajuns în literatura magică germană asociat cu povestea lui Doctor Faust. Pecetea acestui rege este descrisă în detaliu în cartea Berit Menuhah (Amsterdam, 1648, 39b). Ceilalţi demoni au de asemenea sigilii, şi cei care le cunosc pot face ca ele să apară împotriva voinței lor. Desenele acestora sunt păstrate în manuscrisele de Cabala practică. Numele a șapte regi ai demonilor responsabili în cele şapte zile ale săptămânii, foarte populari în demonologia evreiască târzie, au fost derivate din tradiția arabică. Proeminenți între ei sunt Maimon cel Negru şi Shemhurish, judecătorul demonilor. Alte sisteme originând din Cabala spaniolă pun trei regi Halama, Samael, şi Kafkafuni în conducerea demonilor (Sefer ha-Heshek, Ms. in Brit. Mus.; cf. A. Freimann Jubilee). Alte sisteme de demonologie sunt legate cu liste de îngeri şi demoni responsabili ai orelor nopții din cele șapte zile ale săptămânii, sau cu interpretarea demonologică a bolilor precum epilepsia. Astfel de surse sunt Seder Goral ha-Holeh şi Sefer ha-Ne’elavim (G. Scholem, Kitvei Yad be-Kabbalah(1930), 182–5). Aceste sisteme nu sunt în mod necesar legate cu idei cabaliste şi unele evident le-au precedat. Un sistem complet de demonologie cabalistică a fost prezentat, după perioada lui Zohar, în Sibbat Ma’aseh ha-Egel ve-Inyan ha-Shedim (Ms. Sassoon 56), care dezvoltă teme evreieşti interne. O combinație a lui Zohar şi a surselor arabe caracterizează cartea Ẓefunei Ẓiyyonide Menahem Zion din Cologne (Manuscrisul Oxford, sfârşitul secolului 14); aceasta enumeră o listă lungă de demoni importanți şi funcțiile lor în timp ce păstrează numele lor arabic. Această carte a fost una din canalele prin care elementele arabe au ajuns la cabaliștii practici printre evreii din Germania şi Polonia, şi ei se repetă des, deşi cu erori, în colecțiile de demonologie în ebraică şi yiddish. Una dintre cele mai importante printre acestea este manuscrisul Schocken 102, datând de la sfârşitul secolului 18. Printre evreii nord africani şi din Orientul Mijlociu, elementele de demonologie cabalistică şi arabică au fost combinate chiar fără intermediari literari; de un interes particular este manuscrisul Sassoon 290. Colecția de remedii şi amulete compuse de cărturarii Sephardi abundă în acest fel de material. Un exemplu uimitor de amestec complet de elemente evreieşti, arabe şi creştine este găsit în incantațiile din cartea Mafte’ah Shelomo sau Clavicula Salononis, o colecție din secolul 17 publicată în reproducere fidelă de H. Gollancz în 1914. Regele Zauba şi Regina Zumzumit de asemenea aparțin moștenirii arabe. O moștenire germană bogată în câmpul demonologiei este păstrată în scrierile lui Judah he-Hasid şi a ucenicilor săi în comentariul lui Menahem Zion asupra Torei. Potrivit mărturiei lui Naḥmanides, era obiceiul evreilor Ashkenazi să „se ocupe de chestiuni referitoare la demoni, să țese vrăji şi să le îndepărteze, şi ei le folosesc în mai multe chestiuni” (Teshuvot ha-Rashba ha-Meyuhasot la-Ramban, no. 283). Ma’aseh Bukh (în yiddish; traducerea engleză de M. Gaster, 1934) enumeră numeroase detalii despre demonologia evreiască-Ashkenazi de la sfârşitul Evului Mijlociu. În plus față de convingerile populare existente, elemente originând în literatura magică savantă cât şi numele demonilor a căror origini erau în magia creştină au fost introduse din demonologia creştină. Acestea s-au răspândit, nu mai târziu de secolul 15, printre evreii din Germania. Demoni precum Astarot, Beelzebub (în multe forme), şi cei asemenea lor au devenit armături în incantații şi liste de demoni. Un sistem detaliat cabalistic de demonologie este găsit la vremea expulzării din Spania în cartea Ha-Malakh ha-Meshiv. Aceste revelații au fost atribuite cabalistului Joseph Taitazak din Salonic. În acest sistem, ierarhia demonilor este condusă de Samael patronul lui Edom şi Amon din No (Alexandria), patronul Egiptului, care de asemenea reprezintă Islamul. Amon din No se repetă în numeroase surse din această perioadă.

Ḥayyim Vital spune despre draci care sunt compuși doar din unul din cele patru elemente, în contrast cu opinia lui Nahmanides menționată mai sus. Această viziune îşi are probabil originea sa în demonologia europeană a Renașterii. Cabala lui Isaac Luria adesea menționează felurite kelippot („carapace”) care trebuie să fie îngenuncheate prin respectarea Torei şi a mitzvot, dar aceasta în general nu le dă nume proprii sau îi transformă astfel îi draci. Acest proces a ajuns la culmea sa în Sefer Karnayim (Zolkiew, 1709) prin Samson din Ostropol, care dă la multe kelippot nume care nu erau găsite în vre-o sursă antică. Această carte este ultimul text original în demonologia cabalistică.

 Câteva detalii: potrivit lui Isaac din Acre dracii au doar patru degete şi le lipsește degetul mare. Cartea Emek ha-Melekh(Amsterdam, 1648) menționează demonii numiți kesilim (duhuri „păcălitoare”) care induc în eroare omul pe drumul său şi îşi bat joc de el. De aici probabil apelativul lezim („clovni”) care apare mai târziu în literatură şi în folosirea populară pentru tipul inferior de demoni, cei care aruncă bunurile gospodăriei şi altele asemănătoare (poltergeist sau strigoi). De la începutul secolului 17 demonul numit Sh. D. (ש״ד) este menționat, de exemplu, Shomer Dappim („păzitorul paginilor”); el îl rănește pe un om care lasă o carte sfântă deschisă. Potrivit convingerii populare a evreilor germani, cele patru regine ale demonilor stăpânesc peste cele patru anotimpuri ale anului. La fiecare trei luni la schimbarea anotimpului, sângele lor menstrual cade în ape şi le otrăvește, şi de aceea este interzis să bei apă la schimbarea anotimpurilor. Un loc special în demonologie este atribuit Reginei din Sheba, care a fost considerată una dintre reginele demonilor şi este uneori identificată cu Lilith – pentru prima dată în Targum (Iov, capitolul 1), şi mai târziu în Zohar şi literatura ulterioară (Tarbiz, 19 (1948), 165–72). Motivul bătăliei între prinț şi balaur sau o reptilă demonică, reprezentând puterea lui kelippahcare a închis-o pe prințesă, este larg răspândit în felurite forme în demonologia lui Zohar. Balaurul este numele regelui demonilor care este de asemenea menționat în Sefer Hasidim. Potrivit lui Hayyim Vital, patru regine ale demonilor conduc peste Roma (Lilith), peste Salamanca (oraș din Spania, n. tr.) (Agrath), peste Egipt (Rahab), şi peste Damasc (Naamah). Potrivit lui Abraham Galante, până la confuzia limbilor au existat doar două: limba sfântă (de exemplu, ebraica) şi limba demonilor. Credinţa în demoni a rămas o superstiție a oamenilor printre unii evrei din anumite țări.

Surse: Encyclopaedia Judaica. © 2008 The Gale Group. All Rights Reserved.

ÎN BIBLIE: IDB, 1 (1962), 325-6, 332, 374, 3-24 (incl. bibl.); E. Ebeling and B. Meissner (eds.), Reallexikon der Assyriologie, 2 (1938), 107-13; I.J. Gelb et al., The (Chicago) Assyrian Dictionary, 1, pt. 1 (1964), 375-7 (S.V. alâ A); 4 (1958), 397-401 (S.V. etemmu); F.M. Cross, Ancient Library of Qumran (1958), 156-61 (incl. bibl.); W. Foerster, Theological Dictionary of the New Testament (1964), S.V. daimon; S. Paul, in: Biblica, 49 (1968), 373-6. IN THE TALMUD: J. Trachtenberg, Jewish Magic and Superstition (1934); E.E. Urbach, Hazal, Pirkei Emunot (1969), 142-4. IN THE KABBALAH: M. Margalioth, Malakhei Elyon (1945), 201-94; G. Scholem, in: Madda’ei ha-Yahadut, 1 (1926), 112-27; idem, în: KS, 10 (1933/34), 68-73; idem, în: Tarbiz, vols. 3-5 (1932-34); idem, în: JJS, 16 (1965), 1-13; I. Tishby, Mishnat ha-Zohar, 1 (1957), 361-77; J.A. Eisenmenger, Das entdeckte Judenthum, 2 (1700), 408-68 (un amestec de idei talmudice şi cabalistice); P.W. Hirsch, Megalleh Tekufot. oder das schaedliche Blut, welches ueber die Juden viermal des Jahrs kommt (1717); Mitteilungen fuer juedische Volkskunde (1898-1926) în special M. Grunwald, în volumele din 1900, 1906, 1907; Jahrbuch fuer Juedische Volkskunde (1923 şi 1925); M. Weinreich, în: Landau-Bukh (1926), 217-38.

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_iun15.htm#4

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.