URÂCIUNE / URÂCIUNEA PUSTIIRII. 

download-1

URÂCIUNE. Patru cuvinte evreieşti sunt traduse „urâciune”.

  1. pigguleste folosit cu referire la carnea de la jertfe care a fost lăsată afară prea mult timp (Levitic 7:18, etc.).
  1. siqqusse referă la idoli („Milcom, urâciunea amoriţilor”, 1 Împăraţi 11:5) şi la obiceiurile derivate din idolatrie (Ieremia 16:18).
  1. Cuvântul înruditseqes este folosit în mare măsură în acelaşi fel, o extindere remarcabilă a înţelesului fiind aplicarea lui la mâncărurile interzise israeliţilor ca fiind „necurate” (Levitic 11:10 ş.urm.).
  1. toebaeste cel mai important cuvânt din acest grup. Acest cuvânt poate desemna ceva ce ofensează susceptibilităţile religioase ale altei persoane: „Toţi păstorii sunt o urâciune pentru egipteni” (Geneza 46:34; la fel ca şi a mânca împreună cu străinii, Geneza 43:32). Poate fi folosit cu referire la idoli (în 2 Împăraţi 23:13 siqqus este folosit despre Astartea şi Chemoş, iar toeba este folosit despre Milcom). Desemnează practici derivate din idolatrie, cum a fost când Ahaz „a trecut pe fiul său prin foc, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel” (2 Împăraţi 16:3); desemnează vrăjitoria şi practicile magice (Deuteronom 18:9-14), dar cuvântul nu este limitat la obiceiuri păgâne. Jertfele oferite lui Iahve într-un spirit greşit sunt o „urâciune” (Proverbe 15:8; Isaia 1:13). La fel este păcatul sexual (Levitic 18:22). Cuvântul are conotaţii etice puternice atunci când ni se spune că „buzele mincionase” şi „două feluri de greutăţi” sunt o urâciune pentru Domnul (Proverbe 12:22; 20:23, cf. şi 6:16 ş.urm., etc.).

L.M.

URÂCIUNEA PUSTIIRII. Expresia (ebr. siqqus ssomem) apare pentru prima dată în Daniel 12:11, cu variante în Daniel 9:27 şi 11:31. siqqus = un obiect ofensator, datorită necurăţiei, apoi un idol care aduce o ofensă lui Dumnezeu; siqqus somem probabil că reprezintă un echivalent insultător pentru Baal samem, „domnul cerurilor”: „domnul” este un simplu „idol” şi el nu este al „cerurilor” samem, ci el „pustieşte” (somem). Numele pare să aibă în vedere acţiunea lui Antioh IV care a pus pe altarul din Templul de la Ierusalim un altar idolatru mic, descris în 1 Macabei 1:54 ş.urm. ca „urâciunea pustiirii” (gr. bdelygma eremoseos). Potrivit tradiţiei evreieşti, pe altar a fost şi o statuie – aproape sigur o statuie a lui Zeus, domnul cerurilor, sculptat în asemănarea împăratului. Acest sacrilegiu a creat „pustiire”, adică, nu distrugere, ci oroarea pustiirii (sau poate faptul că Templul a fost „pustiit”, golit de Dumnezeu şi de adevăraţii închinători). În Marcu 13:14; Matei 24:15 s-ar putea să se facă o referire la un sacrilegiu înrudit; este un semn al distrugerii iminente a Templului (nu distrugerea în sine). Sacrilegiul a fost interpretat ca o arătare a lui Anticrist (cf. 2 Tesaloniceni 2:3 ş.urm., şi trebuie observat că în Marcu este folosit verbul „stând” referindu-se, la genul masculin), sau ca sacrilegiul comis de armata romană (cf. Luca 21:20). Poate fi făcută legătura cu stindardele romanilor, care aveau ataşate imagini ale împăratului pentru a fi venerate; aducerea acestora în incinta Temlpului (garnizoana romană era învecinată cu Templul) ar fi fost un „sacrilegiu care creează pustiire, ducând la război şi la distrugerea Templului şi a cetăţii”. Versiunea lui Luca este interpretată cel mai bine ca o traducere pentru cititorii ne-evrei, pentru care expresia biblică ar fi fost de neînţeles.

BIBLIOGRAFIE

  1. Kittel, TDNT 2, p. 660; G. R. Beasley-Murray,A Commemary on Mark 13, 1957, p. 54-72; W. G. Kümmel,Prophecy and Fulfilment, 1957, p. 95-103; A. L. Moore, The Parousia in the New Testament, 1966; L. Hartmann, Prophecy Interpreted, 1966; C. H. Dodd, More New Testament Studies, 1968; R. T. France, Jesus and the Old Testament, 1971.

G.R.B.-M

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/uraciunea-pustiirii.html

ROMANI 3  SFINŢIREA 6:1-8:13 /  Dr. Bejamin Cocar,

Pagina de Teologie

Dr. Benjamin Cocar Pagina de Teologie este realizată de

 Dr. Bejamin Cocar,

Profesor Asistent de Biblie şi Teologie la Luther Rice Seminary, Georgia, USA

Pastor al Bisericii Baptiste Eben-Ezer

ROMANI 3   SFINŢIREA6:1-8:13

Însemnătatea sfinţirii

În Vechiul Testament kadesh – a pune aparte pentru folosul comun, a separa

În Noul Testament hagiazoo – a pune aparte, a separa

Utilizarea biblică a terminologiei

  1. O utilizare divină, Dumnezeu este aparte de tot ceea ce este creat şi tot ceea ce este păcătos. Isaia 57:155:16; 1:4; 6:1,3,5.
  2. O utilizare generală, pus aparte pentru orice scop special, Geneza 28:31; Osea 4:14.
  3. O utilizare religioasă, pus aparte pentru scopul lui Dumnezeu, Geneza 2:3; Levitic 27:17, 19; Exod 13:2; 19:14.
  4. O utilizare moral-etică, pus aparte de păcat, 1 Tesaloniceni 4:3-4.

Definiţia sfinţirii

Sfinţirea înseamnă a fi separat de păcat şi pus aparte pentru Dumnezeu. Aceasta este lucrarea progresivă a vieţii spirituale primită în regenerare.

Strong spunea, „Sfinţirea este acea operaţie continuă a Duhului Sfânt, prin care sfânta dispoziţie împărţită în regenerare este menţinută şi întărită” (Strong, p. 869). Ideea de bază în sfinţire este separarea.

Sfinţirea nu este „a doua binecuvântare”; aceasta nu este eradicarea naturii carnale în această viaţă („dragostea perfectă” a lui Wesley, sau „sfinţirea întreagă” a lui Finney), aceasta nu este ascetismul legalist (negarea de sine monastică).

  1. Eliberat de moarte, 6:1-14
  2. Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?
  3. Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?
  4. Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?
  5. Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.
  6. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.
  7. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;
  8. căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.
  9. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,
  10. întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui.
  11. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.
  12. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.
  13. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.
  14. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.
  15. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
  16. O cunoaştere a faptelor uniunii cu Hristos, 6:1-10
  17. Identificarea juridică cu Hristos în moartea, îngroparea şi învierea Sa, 6:1-5

1) O presupusă obiecţie, 6:1

„Dacă harul lui Dumnezeu a fost abundent faţă de păcat, de ce să nu continuăm să păcătuim, pentru a da Harului o şansă ca să se înmulţească mai mult?” Această întrebare pe care o prezintă Pavel nu este cu totul ireală, căci în fiecare generaţie au existat cei care au profesat a fi justificaţi prin credinţă, dar s-au comportat în aşa fel încât să acorde culoare acestui criticism. Pavel clarifică faptul că el nu a spus aşa ceva, me genoito, ferească Dumnezeu! Departe cu acest gând. O persoană justificată prin credinţă nu poate continua să trăiască în păcat. Prin nici un mijloc.

2) Un răspuns categoric, 6:2

Noi am murit faţă de păcat, nu e nici un fel pentru noi ca să continuăm în păcat.

Pavel nu vede nici o legătură între explicaţia sa a harului şi păcatului şi gândirea acelora care ar fi pus întrebarea. Noi, credincioşii, am murit faţă de păcat, oare cum putem să mai trăim în el. Este inacceptabil pentru un credincios să continue în păcat. Domnia păcatului a fost până şi în moarte, dar moartea a avut deja loc, şi acolo unde a avut deja loc moartea domnia păcatului este trecută.

3) Înţelesul botezului, 6:3-5

Pavel le cere să-şi amintească de ceva de care ei ştiau deja, atunci când au fost botezaţi în Isus Hristos, ei au fost identificaţi cu moartea, îngroparea şi învierea Sa. Botezaţi în Hristos, este sinonim cu „botezat în Numele lui Isus Hristos”, 1 Corinteni 1:13, 15. A fi botezat în Hristos, înseamnă a fi botezat în moartea sa. Duhul Sfânt „botează” credinciosul în Trupul lui Hristos, 1 Corinteni 12:13. Din punct de vedere juridic, noi suntem identificaţi cu Hristos în moartea Sa, v. 3, în îngroparea Sa, v. 4a, şi în învierea Sa, v. 5b. Rezultatul identificării noastre cu El este o viaţă nouă, o viaţă lipsită de păcat.

Dar identificarea cu El oferă mai mult decât o viaţă nouă aici pe această planetă, identificarea noastră cu El în învierea Sa ne garantează învierea noastră, 1 Corinteni 15:12-23.

Moartea juridică a vechiului eu dominat de vechea natură, 6:6-8

Ştim că vechiul nostru eu, natura noastră umană decăzută, în condiţia sa căzută, a fost crucificat cu Hristos. Acesta nu a fost anihilat, şi nici eliminat, ci crucificat, aşa că moartea nu este bruscă, ci este într-un proces încet. Rezultatul final este moartea, dar până atunci, trupul păcatului poate fi lăsat fără de putere, poate fi făcut ineficace. Cunoaştem din experienţa zilnică, Galateni 2:20. Din punct de vedere juridic, noi suntem eliberaţi de păcat, nu mai suntem robii acestuia.

Sfinţirea are trei aspecte:

Sfinţirea trecută efectuată la vremeanoii naşteri, şi acesta este un dar instantaneu, 1 Corinteni 1:2, 30; 6:11.

Sfinţirea trecută s-a ocupat odată pentru totdeauna cu pedeapsa păcatului; noi suntem separaţi de pedeapsa păcatului.

Aceasta este realizată prin sângele lui Hristos, Evrei 13:12.

Sfinţirea trecută rezultă într-o poziţie sfântă, o stare conferită de sfinţenie. Fiecare credincios este prin definiţie un sfânt datorită lucrării sfinţirii din trecut.

Sfinţirea prezentă este efectuată înexperienţa zilnicăa credinciosului, Evrei 12:14.

Aceasta se ocupă cu puterea păcatului şi aduce credinciosul spre perfecţiune. Aceasta este eliminarea progresivă a naturii păcatului în credincios şi o conformare treptată faţă de imaginea lui Hristos, 1 Tesaloniceni 5:23.

Sfinţirea prezentă este realizată de Duhul Sfânt prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, Ioan 17:17.

Sfinţirea prezentă rezultă într-o umblare sfântă, Galateni 5:22, 26; 1 Tesaloniceni 4:2-7.

Sfinţirea viitoare va fi efectuată pe deplin laRăpire, Filipeni 1:6; Evrei 9:28.

Păcatul va fi eliminat complet, credinciosul va fi eliberat pentru totdeauna de prezenţa păcatului. Filipeni 3:21; Coloseni 3:4. Aceasta va fi realizată de prezenţa lui Hristos. Sfinţirea viitoare îl pune pe credincios într-o perfectă stare sfântă, 1 Ioan 3:2.

Irevocabilitatea acestei morţi juridice, 6:9-10

Ceea ce a realizat Hristos nu poate fi revocat. Odată pentru totdeauna ephapax, accentuează finalitatea sacrificiului lui Hristos. moartea Sa este un eveniment decisiv şi irepetabil, şi acum El trăieşte faţă de Dumnezeu, prin urmare veşnic (Dunn, p. 314).

O credinţă socotitoare a faptelor uniunii cu Hristos, 6:11

Credincioşii ar trebui să aibă o perspectivă clară, că atitudinile lor faţă de relaţiile şi atracţiile acestei lumi să fie determinate în lumina morţii lor cu Hristos, şi a învierii lor viitoare. Moartea noastră cu Hristos nu este un sentiment, ci este un eveniment imputat nouă, şi trebuie să ţinem aceasta în perspectivă zilnică. Ar trebui să realizăm că păcatul nu are nici o putere asupra noastră, suntem morţi faţă de păcat far vii faţă de Dumnezeu, ar trebui să trăim vieţile noastre pentru El.

O predarea a persoanei, 6:12-14

Pavel continuă argumentul său şi spune cititorilor săi să se opună faţă de păcat, să ţină păcatul departe, „nu lăsaţi ca păcatul să domnească în toată fiinţa voastră”, trebuie să fie o rezistenţă continuă faţă de păcat. Păcatul caută să te controleze, păcatul vrea să-i asculţi dorinţele. Păcatul poate domnii doar atunci când cineva ascultă de el. Mai degrabă decât a lăsa ca păcatul să domine, Pavel ne îndemână să „ne oferim pe noi înşine lui Dumnezeu”.

Ştim, v. 3, 6, ne considerăm morţi faţă de păcat, v. 11, şi ne oferim lui Dumnezeu, v. 13. Trei concepte cheie care ne ajută să înţelegem baza sfinţirii noastre, moartea lui Hristos pentru noi, şi învierea Sa. Ni se spune să ne predăm trupurile ca instrumente ale neprihănirii, căci noi nu suntem sub legea care cere ascultare, ci sub har care oferă puterea de a asculta. Harul rupe stăpânirea păcatului ceea ce legea nu putea să facă (F. F. Bruce, p. 140).

Această predare nu este o experienţă de criză sau o a doua lucrarea a harului, ci o socotire continuă, subconştientă în tot timpul.

Eliberaţi de păcat, 6:15-23

  1. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub lege ci sub har? Nicidecum.
  2. Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?
  3. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o.
  4. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii.
  5. Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
  6. Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.
  7. Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade, de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea.
  8. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.
  9. Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

 A doua obiecţie presupusă, 6:15

Pavel aduce o a doua întrebare, „să păcătuim pentru că nu suntem sub lege, ci sub har?” Ar putea fi aceasta concluzia corectă faţă de ceea ce a spus până acum? Nu, în nici un caz! Aceiaşi puternică negaţie ca şi în v. 2, deşi subiectele sunt diferite. În v. 1-2 cei care doreau să continue în păcat o făceau ca să facă harul să se înmulţească. Acum, sunt cei care ar putea spune, atâta timp cât păcatul nu este luat în considerare, 5:13b, să păcătuim. Nu, spune Pavel, în nici un caz!

  1. Analogia pieţii de sclav, 6:16-20
  2. sclav faţă de cel pe care-l asculţi, v. 16

1) sclav faţă de păcat = moarte

2) sclav faţă de ascultare = neprihănire

Pavel face apel la ceea ce ştiau ei. Roma avea două milioane de sclavi, aşa că ei ştiau că eşti rob al celui pe care-l asculţi. Cei care ascultă păcatul o vor încheia în moarte. Dar cei care-l ascultă pe Dumnezeu, care ascultă de principiile Sale vor aduna neprihănirea.

foşti robi ai păcatului, robi prezenţi ai neprihănirii, v. 17-20

Pavel aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru condiţia în care sunt acum ei. Noi am fost robi faţă de păcat, dar slavă lui Dumnezeu, am fost, nu mai suntem robi ai păcatului. Ei au ascultat ek kardia, din inimă, de învăţăturile doctrinelor creştine, predicarea Evangheliei. Ei au devenit liberi de păcat şi robi ai neprihănirii. Pentru prima dată în Romani tema importantă a libertăţii creştine este lovită. Libertatea din păcat duce la robie faţă de neprihănire şi vice-versa. Ori păcatul ori neprihănirea, ori în Adam ori în Hristos.

  1. Rezultatele celor două condiţii, 6:21-23
  2. păcatul aduce ruşine şi moarte
  3. ascultarea faţă de Dumnezeu aduce sfinţenie şi viaţă veşnică

Plata păcatului, nu pentru păcat, ci a păcatului. Dunn spune, „Păcatul încă este personificat, şi este reprezentat aici ori ca un general care plăteşte salarii către soldaţii lui, ori… ca un proprietar de sclavi care le dă sclavilor săi o alocaţie” (Dunn, p. 329).

Păcatul nu plăteşte ceea ce se aşteaptă oamenii. Toţi cei care păcătuiesc încearcă să găsească plăcere, şi o găsesc pentru o scurtă vreme (Evrei 11:25), dar la final, păcatul le plăteşte cu moarte. Cât de tragic! A aştepta plăcerea, fericirea, împlinirea, dar în locul acestora să primeşti moartea, şi nu pentru o scurtă perioadă, ci moarte veşnică.

De ce plăteşte păcatul cu moartea? Păcatul nu are nimic altceva de oferit. Odată ce a intrat păcatul în lume, imediat a intrat şi moartea. Tot ceea ce poate plăti păcatul este moartea. Să mai continuăm în păcat? NUUUUU!!!

Dar xarisma lui Dumnezeu, nu plata lui Dumnezeu, Dumnezeu nu este obligat faţă de nimeni. Nimic din ceea ce vom putea face odată nu-l va determina pe Dumnezeu să ne plătească. Nici un om nu-l poate pune pe Dumnezeu în datoria sa. Dumnezeu , Ioan 3:16. Şi El nu dă mic. Xarisma Sa, darul Său nu este nimic mai puţin decât viaţa veşnică. Viaţa veşnică este dată în Hristos Isus Domnul nostru. În Hristos avem justificarea, iertarea, sfinţirea, viaţa veşnică.

Eliberaţi de lege, 7:1-25

  1. Nu ştiţi, fraţilor, căci vorbesc unor oameni care cunosc Legea-că legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el?
  2. Căci femeia măritată este legată prin lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei.
  3. Dacă deci, când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul.
  4. Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.
  5. Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte.
  6. Dar acum, am fost izbăviţi de lege şi suntem morţi faţă de legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.
  7. Deci ce vom zice? legea este ceva păcătos? Nici de cum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă legea nu mi-ar fi spus: „Să nu pofteşti!”
  8. Apoi păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.
  9. Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit.
  10. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea.
  11. Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit şi prin însăşi, porunca aceasta m-a lovit cu moartea.
  12. Aşa că Legea, negreşit, este Sfântă şi porunca este Sfântă, dreaptă şi bună.
  13. Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă.
  14. Ştim, în adevăr, că legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.
  15. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
  16. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că legea este bună.
  17. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
  18. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
  19. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
  20. Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
  21. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.
  22. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu;
  23. dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.
  24. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?
  25. Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.

Creştinul este eliberat de moarte, moartea nu are putere asupra noastră, liberi de păcat, atât de condamnarea cât şi de puterea lui. Păcatul nu are nici o putere asupra credincioşilor nou-născuţi.

În această secţiune Pavel îşi dovedeşte punctul că noi suntem mântuiţi aparte, fără faptele legii. Creştinul este eliberat de la lege.

Eliberat de condamnarea legii, 7:1-6

Pavel spunea cititorilor săi că ei nu sunt sub lege, ci sub har, 6:14, şi acum el explică cum era posibil aşa ceva.

El foloseşte analogia căsătoriei pentru a-şi dovedi punctul. El se adresează credincioşilor romani ca fiind cei care cunosc despre ceea ce vorbea el, „oare nu ştiţi fraţilor” căci el le vorbea oamenilor care ştiau legea. Ce ştiu ei? Legea are autoritate asupra unui om atâta timp cât acesta trăieşte. Acesta este principiul legal, legea se aplică doar celor în viaţă. Principiul este aplicat ori în legea evreiască sau în cea romană, dar cel mai probabil este legea Vechiului Testament. Creştinii din rândul evreilor sau a neamurilor cunoşteau învăţăturile Vechiului Testament. Principiul dat, „autoritatea legii peste om durează aşa de mult, dar numai atâta cât acesta este în viaţă”, este ilustrat în versetele 2-3. Legea leagă pe o femeie căsătorită de soţul ei până ce moartea soţului o eliberează.

Sugestii variate au fost făcute cu privire la utilizarea lui Pavel a analogiei căsătoriei. Unii iau soţul ca reprezentând legea, şi pe soţie ca fiind creştinul. Alţii pe soţ ca reprezentând vechiul eu (Romani 6:6), şi soţia eul continuu al creştinului care prin moartea faţă de vechiul eu este translatat într-o nouă condiţie de viaţă. Problema cu amândouă dintre aceste păreri este că Pavel vorbeşte în acest exemplu că soţul moare, nu soţia, dar în versetul 4 el declară că creştinul a murit.

Pavel foloseşte analogia căsătoriei pentru a ilustra un principiu, şi termenii analogiei sale nu ar trebui luaţi identic în ambele cazuri. În analogie, soţul moare, şi legea nu mai are putere peste acea relaţie. În punctul său, creştinul a murit, şi legea nu mai are putere asupra lui. Moartea noastră a avut loc la punctul morţii lui Hristos, noi am murit prin trupul lui Hristos – moartea lui Hristos. Noi am murit faţă de lege too nomoo, acesta este un dativ de avantaj sau dezavantaj, noi am murit faţă de condamnarea legii. Legea a refuzat să moară, şi apoi am murit noi, aşa că am devenit liberi ca să ne căsătorim cu altcineva. Nu este vreo posibilitate să fi „căsătorit” cu legea şi cu Hristos. Este împotriva designului lui Dumnezeu. O moarte ar trebui să existe pentru a determina fosta noastră relaţie. Mila lui Dumnezeu a fost aşa de mare încât El i-a permis lui Hristos să moară pentru noi, şi beneficiile morţii Sale au fost imputate nouă, aşa că noi am devenit liberi pentru a aparţine altuia. Cui? Aceluia care poate învia din morţi, Regelui regilor şi Domnului domnilor. Această căsătorie nu poate fi ruptă căci El nu va mai muri, şi noi trebuie să producem roadă pentru Dumnezeu, sfinţenie. În viaţa nouă, viaţa înviată cu Hristos, roada trebuie să fie diferită de ce produsă de natura păcătoasă. Natura păcătoasă producea roadă pentru moarte. În sarki trebuie luată drept condiţia pre-mântuire a credinciosului ca fiind opusă cu în pneumati, noua cale a Duhului (8:2).

Vechile noastre pasiuni au fost stimulate şi intensificate de lege. Calvin spunea, „lucrarea legii, în absenţa Duhului… este de a aprinde inimile noastre tot mai mult aşa încât să izbucnească în dorinţe de poftă, şi adaugă faptul că ‚perversitatea şi pofta’ naturii omului corup care dă marea furie, cu cât sunt ţinute mai departe de restrângerea neprihănirii” (Calvin, The Epistles of Paul the Apostle to the Romans and to the Thessalonians, p. 141). Ceea ce este interzis ne momeşte să facem exact acel lucru. Legea nu produce păcat, aceasta arată păcatul ca păcat (3:20; 4:15; 5:13).

Dar acum, nuni de, cu o forţă temporală, arată faptul că vremea morţii noastre cu Hristos, dominaţia legii peste noi s-a terminat, suntem liberi de condamnarea ei. Noi slujim în calea cea nouă a Duhului; servim lui Dumnezeu nu conform cerinţelor legii, nici în căile grammatos, a codului scris, ci conform Duhului. Gramma, „litera” şi graphe, „scrierea”, sunt folosite de Pavel atunci când vorbeşte despre lege. Se pare că el foloseşte gramma atunci când vorbeşte de autoritatea legală a legii care a fost suprimată, în timp ce graphe este legat cu noua formă de autoritatea determinată de împlinirea în Hristos şi de Duhul Său. G. Schrenk notează faptul că „gramma nu este folosit atunci când Pavel vorbeşte de semnificaţia pozitivă şi de durată a Scripturii” (TDNT 1:768).

Noua cale a Duhului este noua viaţă în Hristos caracterizată de o libertate responsabilă, o viaţă de slujire pentru Dumnezeu.

O clarificare cu privire la lege, 7:7-25

În această secţiune Pavel a folosit persoana întâi la singular, dând impresia că vorbea strict de sine. Două secţiuni vor fi considerate, 7:7-13 şi 7:14-25. Iată câteva sugestii:

  1. pasajul este strict autobiografic;
  2. Pavel foloseşte persoana 1 singular pentru a descrie experienţa individului tipic evreu;
  3. Pavel vorbeşte în numele lui Adam;
  4. El prezintă experienţa naţiunii evreieşti;
  5. Pavel vorbeşte în numele omenirii ca întreg;
  6. Pavel foloseşte prima persoană singular într-un fel generalizat fără a avea intenţia unei referinţe specifice faţă de un individ în particular sau a unui grup definit clar, pentru a descrie în mod viu situaţia omului în absenţa legii şi în prezenţa sa.

A şi b nu sunt bine susţinute, şi este foarte puţin probabil că Pavel introduce în acest punct experienţa sa, căci el nu era niciodată „fără de lege”. C avea suport bun, şi deşi Pavel a adus în 5:14 experienţa din Geneza, se prea poate că Pavel vorbeşte pentru Adam. Legea fusese dată la multă vreme după Adam.

7:14-25

  1. este autobiografic, experienţa prezentă a lui Pavel ca creştin;
  2. este autobiografic, referinţa se face la experienţa sa trecută (dinaintea convertirii sale) aşa cum a fost văzută de el la timpul în care face referirea;
  3. este autobiografic, referinţa se face la condiţia sa de după pre-convertire dar aşa cum este văzută de el acum în lumina credinţei lui creştine;
  4. aceasta reprezintă experienţa evreului necreştin, aşa cum e văzută de sine;
  5. aceasta reprezintă experienţa evreului necreştin, aşa cum  e văzută prin ochii creştini;
  6. aceasta reprezintă experienţa creştinului care trăieşte la nivelul vieţii creştine care poate fi lăsată în urmă, care încă poate încerca să se lupte în propria sa tărie;
  7. aceasta reprezintă experienţa creştinului în general, incluzând pe cei mai buni şi cei mai maturi.

Galateni 1:14 şi Filipeni 3:6b contrazice b. D poate fi scos bazat pe ceea ce a scris Pavel în capitolul 2 despre gândirea evreilor despre ei. B şi c trebuiesc eliberate pe motiv că Pavel foloseşte timpul prezent, de ce să folosească evenimentele trecute. Mai mult, v. 24 ar fi chiar melodramatic, dacă acesta n-ar fi fost un strigăt de eliberare din necazul prezent.

Cele mai plauzibile sunt a şi g; majoritatea vastă de comentatori conservativi iau această secţiune drept referindu-se la toţi creştinii, inclusiv Pavel. Cranfield spune, „Utilizarea lui Pavel a persoanei întâi singular în versetele 14-25 reflectă nu numai dorinţa sa de a declara într-o manieră vie şi în forţă a ceea ce este adevărat în general – în acesta caz, despre creştini – dar şi sentimentul său de implicare personală profundă în ceea ce spune” (Cranfield, pp. 342-347).

Deşi majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu concluziile de mai sus, eu îl privesc pe Pavel ca un credincios puternic care nu este în această încurcătură. Argumentez faptul că el ar fi persoana descrisă mai sus, dar Pavel sub Lege nu sub har. În timp ce el vroia să fie justificat de Lege el nu putea face ceea ce dorea, ci făcea opusul. Filipeni 4:13 nu spune despre un Pavel care putea face toate lucrurile prin Hristos Isus! Deci, conclud că Pavel nu prezintă experimentarea Creştinismului nostru slab, ci slabul sistem cu care insistau evreii că era singura cale a lui Dumnezeu.

Ce poate face legea 7:7-13

Spunând ceea ce a spus despre lege în versetele anterioare, Pavel îşi va clarifica poziţia. El răspunde întrebărilor posibile ale cititorilor săi. Ce vom spune dar? Este legea păcat? Originalul spune o nomos hamartia, lege, păcat. Se poate înţelege aceasta, legea = păcat! Me genoito! Cu certitudine că nu. Legea nu poate mântui, aceasta nu poate sfinţi, nu poate da viaţă, şi nici victorie asupra păcatului, legea nu este păcatul. Atunci ce face legea?

Legea expune păcatul, 7:7

Romani 3:20 – prin lege a venit cunoştinţa despre păcat

Romani 4:15 – unde nu este lege, nu este încălcare

Marea funcţie a legii este de a revela păcatul. Oamenii încearcă să acopere păcatul, să-l scuze, şi să-l camufleze. Ei îl numesc cu nume respectabile. O persoană nu este mincinoasă, ci „un extravertit cu o imaginaţie vie”. O persoană care bea prea mult nu este beţiv ci un alcoolic. Beţia nu este un păcat ci o boală. Oamenii vorbesc de alţii că au complexe, fobii, şi inhibiţii. Ei spun că omul are „o aventură”, Dumnezeu spune că acesta a comis adulter. Oamenii acoperă păcatul, legea îl expune. Pavel nu se preocupă cu toate poruncile legii, ci cu a zecea. De ce alege el să numească poftirea? Se pare că pofta duce la încălcarea altor porunci.

Legea trezeşte păcatul, 7:8-9

Păcatul este personificat în aceste versete ca fiind o putere activă cu un scop răutăcios. Cranfield ia aceste versete ca referinţă la Geneza 3. Legea, directiva lui Dumnezeu a fost clară pentru Adam şi Eva, „să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi a răului”, dar păcatul a cuprins oportunitatea oferită de poruncă, a produs orice fel de dorinţă pofticioasă în Adam. Fără lege, păcatul este prezent, dar acesta este inactiv. „Şarpele” era în grădină, dar nu s-a mişcat până nu a dat Dumnezeu porunca, apoi a venit la viaţă pentru a cuprinde oportunitatea. Rezultatul a fost că păcatul a venit în viaţă şi omul a murit. Omul era viu înainte de poruncă, dar atunci când a apărut porunca dorinţele sale au rupt-o, păcatul a intrat în lume şi a adus cu sine moartea.

Legea aduce moartea, 7:10-11

Scopul adevărat şi corespunzător al poruncii lui Dumnezeu din Geneza 2:16şu şi a poruncii a zecea – care reprezintă întreaga lege – a fost ca omul să poată avea viaţă. Care era efectul actual al legii? Moartea. Legea nu poate da viaţă, aceasta poate să arate omului doar că are nevoie de viaţă. Legea aduce moarte. Dacă treci pe roşu, sunt şanse să fi ucis. Legea spune să treci numai pe vere, dar dacă o ignori, aceasta te va ucide. Legea spune că focul arde, dar dacă te arunci în foc, legea te va ucide. Vedem din nou în versetul 11 păcatul ca fiind personificat, luând oportunitatea oferită de lege, şi păcatul m-a înşelat. Nu numai că păcatul m-a înşelat, dar prin lege, m-a dus la moarte.

Legea nu este păcat, 7:12-13

Aşadar, ooste, introduce concluzia faţă de întrebarea adresată în 7a, „este legea păcat?” Nu; legea în sine este sfântă, dreaptă şi bună. Legea este sfântă – la fel cu este originatorul ei, Dumnezeu. Nu numai legea este în întregime sfântă, ci şi fiecare poruncă a ei este sfântă. Legea este neprihănită în sensul de „dreaptă”. Dumnezeu nu cere ceva de care noi nu suntem capabili să ascultăm. Poruncile sale sunt miloase, ele aduc mărturie faţă de caracterul lui Dumnezeu. Legea este bună, agathe, legea a fost intenţionată pentru beneficiul omului. Dumnezeu i-a dat lui Adam porunca pentru binele său, dar satan a distrus adevărul, a profitat de om şi l-a înşelat. Dar cum se poate ca ceva bun să aducă moarte? Pavel respinge ideea că legea a adus moartea; păcatul e cel care a adus moartea folosind legea. Legea nu poate fi învinuită pentru moartea omului. Bar legea a produs actualitatea şi caracterul păcatului. Păcatul a fost expus pe câte de păcătos era el, „total de păcătos”, acesta a folosit ceva bun ca să-l facă pe om să păcătuiască, şi apoi nu a adus nimic altceva decât moarte. Citim în Geneza 3:4, „nu vei muri cu siguranţă”, dar păcatul nu are nimic de oferit decât moartea.

Ce nu poate face legea, 7:14-25

În ultima partea a acestui capitol, Pavel clarifică ceea ce a spus el despre lege. Dacă legea este sfântă, dreaptă şi bună, de ce este rău să fi sub lege? De ce suntem salvaţi aparte faţă de lege? Pavel va arăta ceea ce nu poate face legea. Legea a expus urâţenia păcatului, aceasta a arătat omului unde se află, dar legea nu-l putea ajuta pe om să iasă din condiţia sa.

Un om a căzut într-o prăpastie adâncă. A încercat din greu să iasă afară, dar nu a putut, în schimb s-a tot adâncit. „Filozofia” a trecut pe lângă el şi cu o voce plină de graţie s-a adresat omului: „gândeşte pozitiv, condiţia ta nu este aşa de rea… raţionează la calea de ieşire afară…” şi apoi a plecat. Omul a raţionat… şi a raţionat, şi s-a mai tot gândit, dar tot în prăpastie era. „Legea” a trecut pe lângă şi cu o voce puternică a spus: „ţi-am spus să te uiţi pe unde calci! Nu ai ascultat aşa că eşti într-o poziţie rea”.

Dar apoi a trecut pe acolo Harul. Plin de slavă… o slavă „a unuia şi singurului Fiu” (Ioan 1:14), Harul s-a apropiat, s-a aplecat, şi frumoasa haină a fost pătată de mizerie… hainele frumoase au devenit însângerate în timp ce atingea marginile aspre ale prăpăstiei… şi Harul a vorbit: „Vino la Mine…” dar omul nu se putea mişca… aşa că Harul sa aplecat şi l-a eliberat pe omul pierdut. L-a spălat şi l-a făcut o creatură nouă.

Legea indica spre condiţia noastră pierdută, dar:

Legea nu ne poate schimba, 7:14

Legea este spirituală, pneumatikos, este din sfera Duhului, în contrast cu condiţia lui Pavel în trup, sarkikos. „Eul” tot mai aparţine acestei lumi. Legea lucrează în sfera „spiritualului”, dar „eu” nu sunt în acea sferă. Eu trăiesc în prezenţa păcatului, sub influenţa sa. Unii au spus corect: „Vechea natură nu cunoaşte nici o lege; noua natură nu are nevoie de nici o lege”.

Legea nu mă poate ajuta, 7:15-21

Această secţiune explică ce a vrut să spună Pavel prin a fi „vândut ca rob faţă de păcat”, în v. 14. Legea nu-i poate permite să fiu bun; aceasta îmi arată ceea ce este bun, dar aceasta nu ajută.

Pavel nu recunoaşte ceea ce face, sau aşa cum apare în versiunea NIV, nu înţeleg ceea ce fac. Există o mare confuzie. În calitate de fiinţe umane noi continuăm să trăim în această lume depravată şi încă mai avem în noi vechea natură. Aceasta nu este trupul sau mintea noastră ci principiul păcatului care lucrează prin trupurile şi mintea noastră.

Ceea ce vroia să facă Pavel nu făcea, ci contra. Pavel nu aprobă ceea ce face, pentru că face ceea ce urăşte. Există două naturi, sau două dispoziţii care lucrează în credincios. Una identificată cu Hristos, una care urăşte păcatul, şi una care este „vândută ca rob păcatului”. Din nou, Pavel apăra legea, „şi dacă fac ceea ce nu vreau să fac, sunt de acord că legea este bună”, v. 16. El a făcut deja aceasta în v. 13. Dar Pavel se va apăra şi pe sine. Nu numai eul din mine face aceste lucruri, ci păcatul care locuieşte în mine. Legea este bună şi „eul” a fost creat bun. Nimic nu este inerent de rău cu mine, ci păcatul este cel care e de blamat, păcatul locuieşte în mine. Păcatul uzurpă controlul asupra vieţii creştine. Răscumpărarea începuse, dar nu se terminase, şi până în ziua plecării noastre din această lume, păcatul va locui în noi. Pavel merge mai departe pentru a explica că nimic bun nu locuieşte în natura sa păcătoasă. Prin a spune aceasta, Pavel nu încearcă să găsească o scuză, sau să schimbe vina din sine. El trăieşte în fire, şi principiul păcatului operează în el. Dorinţa de a face bine este a noastră, dar legea nu ne permite să o îndeplinim. Avem Duhul Sfânt care ne ajută să facem binele, să umblăm în faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru noi.

Legea nu-l poate elibera pe creştin, 7:22-25

În versetele 22-23 Pavel a explicat ceea ce a declarat în versetul 21. El prezintă lupta care se duce în sine. În fiinţa lăuntrică, eu mă încânt în legea lui Dumnezeu. Omul interior este Duhul Sfânt care lucrează în noua noastră natură creând o nouă dispoziţie, una care iubeşte principiile lui Dumnezeu. Dar în „mădularele mele”, spune Pavel văd o altă lege (principiu) la lucru. Firea se luptă împotriva Duhului, Galateni 5:17. Aduce el aici „firea” ca parte a fiinţei noastre? Cred că Pavel egalează „firea” de aici şi din Galateni 5:17 cu „legea”.

Versetele 24-25 reprezintă chemarea de disperare şi triumf a lui Pavel. Un număr bun de comentatori iau acest ultim paragraf drept a nu fi o reprezentare a creştinului, pentru că ei nu-l puteau vedea pe Pavel în această situaţie.

F. Bruce, Cranfield, Dunn, etc. iau aceste două versete ca o continuare a discuţiei începută în 7:7. Pavel vorbeşte despre sine şi despre toţi creştinii care văd două principii ce se luptă în ei

„Ce om nenorocit sunt”, este strigătul lui Pavel, ca evreu sub lege. Doar în acea condiţie el „vroia să facă binele, dar în schimb… făceam exact opusul!” Creştinii din întreaga lume presupun că aceasta ne descrie pe noi! O, nu! Dacă noi suntem în Hristos, noi suntem mai mult decât biruitori!

Justificarea noastră este perfectă, dar sfinţirea noastră nu este încă terminată, dar aceasta nu înseamnă că nu putem face bine! Aceasta nu înseamnă că vrem să mergem la biserică în loc să mergem la bar!!! În toate scrisorile sale Pavel presupune că cititorii săi creştini au experimentat justificarea, cu toate acestea el îi îndeamnă să aleagă să trăiască într-o manieră sfântă, consistentă cu noua lor viaţă în Duhul Sfânt, Galateni 5:25.

Cranfield scrie, „Cu cât avansează mai mult oamenii în viaţa creştină, cu cât mai matură devine ucenicizarea lor, cu atât mai clară devine percepţia lor despre înălţimile la care îi cheamă Dumnezeu, şi cu atât mai dureros de ascuţite conştiinţa lor faţă de distanţa dintre ceea ce vor şi ar trebui să fie ei, şi ceea ce sunt de fapt” (Cranfield, p. 366).

Xaris too Theoo mulţumiri fie lui Dumnezeu! Aceasta reprezintă un răspuns indirect la întrebarea din v. 24. Pavel ştie că Dumnezeu eliberează. El este convins că Dumnezeu ne va răscumpăra trupurile noastre de păcat, de trupurile morţii. Cum eliberează Dumnezeu? Prin Isus Hristos Domnul nostru! La venirea lui Hristos, sfinţirea va fi completată.

Echilibrul versetului 25 este o declaraţie de „realism calm despre starea continuă de afaceri… Până ce Dumnezeu pune ultima eliberare în mişcare, condiţia stabilită epocal prin moartea şi învierea lui Hristos, şi în mod personal prin iniţierea conversiei, care încă mai are legătură” (Dunn, p. 411).

  1. Aplicarea sfinţirii, 8:1-13
  2. Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.
  3. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.
  4. Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimeţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului,
  5. pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.
  6. În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului.
  7. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.
  8. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.
  9. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.
  10. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.
  11. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.
  12. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.
  13. Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei.
  14. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.

Sfinţirea este lucrarea Duhului Sfânt în viaţa credinciosului, lucrare care continuă în decursul vieţii cuiva. Credinciosul trebuie să-şi dea viaţa în controlul Duhului Sfânt în aşa fel încât Duhul Sfânt să stăpânească întreaga viaţă.

Nici o condamnare, 8:1

Prin urmare, nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. „În Hristos”, expresia favorită a lui Pavel, face toată diferenţa. Dacă este cineva în Adam, există o grămadă de condamnare, dar pentru cei care sunt în Hristos nu este nici o condamnare. F. F. Bruce ia condamnarea, katakrima ca „constrângere penală” (p. 159) căci nu este nici un motiv pentru cei justificaţi să continue să facă constrângeri penale, pedeapsa urmând sentinţa. Vor exista tensiuni, confuzie, lupte de învins, dar nu este nici o condamnare. „Acum” înseamnă după moarta sacrificială şi învierea lui Isus Hristos.

Nici o continuare în păcat, 8:2-4

Prin Isus Hristos, prin jertfa Sa, principiul Duhului de viaţă, noua cale de viaţă, viaţa prin Duhul, m-a eliberat, lucru pe care legea nu-l putea realiza, de la legea păcatului şi a morţii, 2 Corinteni 3:17; Galateni 5:13. Bătălia încă mai continuă, dar acolo unde este prezent Duhul, legea păcatului şi a morţii, principiul păcatului este silit să renunţe.

Hristos a venit în „asemănarea omului păcătos”. În timp ce Hristos a devenit om, El nu a fost schimbat într-un om, ci mai degrabă a asumat natura umană în timp ce a rămas El Însuşi. „Fiul lui Dumnezeu a preluat aceiaşi natură umană căzută care este a noastră, dar în cazul Său acea natură căzută nu a fost niciodată întregul din Sine – El nu a încetat niciodată să fie Fiul veşnic al lui Dumnezeu” (Cranfield, 382). Citim în 2 Corinteni 5:21 că „El n-a cunoscut nici un păcat”. Dumnezeu a condamnat, a judecat păcatul în tee sarki, în fire, în natura umană a lui Hristos. Moartea lui Hristos a împlinit ceea ce legea nu putea să realizeze. Legea ne spunea să trăim o viaţă sfântă, dar nu ne ajuta în acest sens. Moartea lui Hristos ne-a adus posibilitatea de a trăi nu conform naturii păcătoase, nici conform căii vechi de viaţă, ci conform Duhului.

Noua viaţă în Duhul, 8:5-13

Cei care sunt în Hristos, care umblă prin Duhul au:

(1) a minte nouă, 8:5-8

Pocăinţa înseamnă o minte schimbată sau reînnoită. Noua minte este concentrată pe ceea ce doreşte Duhul. Duhul Sfânt controlează mintea creştinului. O persoană mântuită este îndemnată să-şi reînnoiască în mod mintea sa, Romani 12:2; să lase Cuvântul lui Hristos să locuiască în el din belşug, Coloseni 3:15. Mai mult, Pavel spune în 2 Corinteni 10:5, „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”.

Mintea păcătoasă produce moartea pentru că ea este ostilă faţă de Dumnezeu, v. 7. Mintea controlată de Duhul produce viaţă şi pace. Cei care sunt controlaţi de natura păcătoasă nu pot să-i fie pe plac lui Dumnezeu. Natura lor păcătoasă este ostilă faţă de Dumnezeu, şi îi călăuzeşte contra voii lui Dumnezeu, aşa că ei nu pot fi pe placul lui Dumnezeu.

(2) un Domn nou, 8:9-13

Pavel recunoaşte pe credincioşii romani ca fiind controlaţi de Duhul, aşa că toţi sunt cei în care locuieşte Duhul Sfânt. Cei care nu au Duhul Sfânt nu aparţin lui Hristos. Aşa de simplu. Nu este un alt fel de a crede în Isus Hristos decât prin Duhul, şi noi declarăm domnia lui Isus peste vieţile noastre doar prin Duhul Sfânt. Posesiunea Duhului este ceea ce constituie un creştin. Prin locuirea în interior a Duhului lui Hristos prezent în nou, Duhul care locuieşte în noi fiind „manierea locuirii lui Hristos în noi” (Calvin).

Deşi Hristos locuieşte noi, trupurile noastre sunt supuse morţii, suntem tot sub puterea morţii. Din clipa naşterii noastre, moartea îşi începe cursul ei. Este rânduit oamenilor să moară o singură dată, Evrei 9:27. Moartea este inevitabilă. Dar ştim că „cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Trupurile noastre vor muri, dar Duhul Sfânt, nu spiritul uman, care locuieşte în noi, este Duhul cel viu şi de viaţă care împarte viaţă veşnică care este consecinţa justificării. Dar nu numai viaţa veşnică în sensul vieţii viitoare, ci o calitatea nouă de viaţă. O viaţă caracterizată de motive noi, obiective noi. Avem asigurarea învierii noastre, 1 Corinteni 15, dar până atunci, noi murim, punem la moarte activităţile noastre, faptele trupului. Ca rezultat vom trăi veşnic. Cei care trăiesc conform naturii lor păcătoase, nu au Duhul, şi ei nu aparţin lui Isus, prin urmare ei vor murii.

Sfinţirea este un proces lung, proces care începe în momentul când suntem născuţi din nou. Poziţional, noi suntem în împărăţia luminii şi a vieţii, în „locurile cereşti în Hristos Isus”, dar într-un fel practic, suntem încă în această lume. Noi nu mai suntem sclavi ai acestui sistem, nu mai suntem sub nici o condamnare, sub nici o obligaţie de a trăi pentru natura păcătoasă. Avem un Domn nou, un stăpân nou, şi suntem obligaţi să-i fim pe plac Lui. Trebuie să omorâm, în fiecare zi, toate faptele rele ale trupului, Romani 6:11 – „socotiţi-vă morţi faţă de păcat”; Coloseni 3:5 – „omorâţi, aşadar, tot ceea ce aparţine naturii voastre pământeşti, imoralitatea sexuală, impuritatea, pofta, dorinţele rele şi lăcomia, care este idolatrie”; Galateni 5:24 – „cei care aparţin lui Hristos Isus au crucificat natura păcătoasă cu pasiunile şi dorinţele ei”.

Aceasta este ceea ce ne cere Domnul nostru. Noi nu avem nici o obligaţie faţă de vechiul eu, faţă de natura păcătoasă. Continuăm să trăim obligaţi faţă de natura păcătoasă, şi vom muri – cu siguranţă, şi aceasta este moarte veşnică, separarea de Dumnezeu. Justificare este un dar; Dumnezeu a decis să impute neprihănirea lui Hristos la toţi care cred. Sfinţirea este un proces de o viaţă. Noi nu suntem singuri în această luptă. Duhul Sfânt lucrează în noi pentru a ne aduce să fim conform Domnului nostru Isus Hristos. Duhul Sfânt ne sfinţeşte, ne învaţă, ne corectează, şi într-o zi, El ne va introduce către Mirele nostru ceresc. El vrea să introducă o mireasă sfântă, una fără pată şi zbârcitură, şi o va face. Într-o zi, noi vom fi ca El, 1 Ioan 3:2.

continuare în numărul viitor…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_mar06.htm

ESCATOLOGIE / Teologia împlinirii   de Fred G. Zaspel

download

Teologia împlinirii

de Fred G. Zaspel

Prefaţă

Acest studiu ajutător … clarifică în mod simplu, în termeni drepţi chestiuni care îi prinde pe picior greşit chiar şi pe cei mai calificaţi interpreţi ai Scripturii. Acesta vă va oferi o apreciere nouă pentru poziţia centrală a lui Hristos în Scriptură.

– John MacArthur

În acest studiu biblic fin, darurile lui Fred Zaspel în calitate de pastor-cărturar sunt evidente în felul perseverent dar şi entuziast în care el cercetează împlinirea scopurilor lui Dumnezeu în Hristos. Citiţi-l cu o Biblie deschisă şi cu o inimă pregătită, aceste pagini vor transmite atât înţelepciune cât şi minunea planului lui Dumnezeu şi încântarea de descoperire din nou a lui Isus Hristos.

– Sinclair Ferguson

Discursul # 1

Relaţia Vechiului şi a Noului Testament

 Introducere

Aria de studiu

Mi s-a cerut să examinez „Teologia Împlinirii” cu o atenţie specială oferită relaţiei Vechiului şi a Noului Testament. În asemănarea atâtor teme mai întinse ale Scripturii acest subiect este şi simplu şi complex, şi în timp ce acesta a fost discutat de nenumărate ori pentru atât de multe secole acesta este încă proaspăt şi înviorător pentru fiecare credincios. Acest subiect este în mod precis subiectul pe care l-a predicat Ioan Botezătorul în timp ce el anunţa sosirea lui Isus. Acesta este subiectul pe care însăşi Domnul nostru l-a predicat. Şi acesta este tema apostolilor. De fapt, după cum vom vedea, acest mesaj de împlinire ajunge chiar în inima evangheliei.

Caracterizările Biblice

Apostolul Pavel a declarat că Isus a sosit „la împlinirea vremii” (Galateni 4:4). Aceasta implică cel puţin o perioadă anterioară de pregătire – şi aşa a şi fost. Era Mozaică, spre care Pavel indică în acest context, era o eră care nu numai că a anticipat venirea lui Hristos, dar prin accentul legii sale, îi ducea la aceasta şi demonstra marea nevoie pentru ea. Trimiterea Fiului lui Dumnezeu, atunci, a fost timpul de culminare: până în acest punct, istoria se îndrepta spre acest scop. „Căci toate promisiunile lui Dumnezeu în El sunt da şi Amin” (2 Corinteni 1:20). Dar noi o să sărim peste aceasta. Vrem să arătăm în mod precis cum este aceasta.

Augustin este cel care a inventat binecunoscuta spusă, „Vechiul este revelat în Noul; Noul este Vechiul tăinuit”. Aceasta este a spune, ceea ce este expus în mod explicit în Noul Testament este văzut doar implicit în Vechiul Testament. Cele două testamente proclamă acelaşi mesaj doar din puncte de vedere diferite: unul indică în anticipare înainte, şi celălalt declară o completare, o realizare.

Nu Augustin este cel care ne învaţă aceasta. Noi avem aceasta din autoritatea a însăşi Domnului nostru.

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17).

„Apoi S-a întors spre ucenici, şi le-a spus de o parte: „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Luca 10:23-24).

„Şi a început de la Moise, şi de la toţi prorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27).

„Apoi le-a zis: Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi” (Luca 24:44).

„Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).

„Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:46).

„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56).

„În sulul cărţii este scris despre Mine” (Evrei 10:7).

Unii din cercetătorii Vechiului Testament au argumentat faptul că noi ar trebui să citim şi să studiem Vechiul Testament în proprii săi termeni. Adică, noi ar trebui să căutăm să-l înţelegem prin sine fără să-l „recitim” din Noul Testament. Există un sens, de sigur, în care acest lucru este corect. Dar ceea ce Isus încearcă să accentueze în aceste pasaje este că noi din această eră ar trebui să fim capabili să citim Vechiul Testament mai bine decât atât. Există cu siguranţă materia interpretări „istorico-gramaticale”. Dar dacă „istorico-gramaticalul” lasă în afară centrul Hristologic, acesta este deficient. De fapt, Isus se pare că implică faptul că Vechiul Testament trebuie să fi fost citiţi întotdeauna în acest fel! „Moise a scris despre mine . . . Avraam a văzut ziua mea” par să insiste asupra faptului că „revelaţia” Noului Testament este în mod precis mesajul Vechiului Testament.

Abordarea

Nu este surprinzător, prin urmare, să observăm faptul că scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament în exact acest fel. Şi este destul de instructiv să vedem felul cum scriitorii inspiraţi din ambele părţi ale crucii tratează datele relevante. Cei din ordinea Vechiului indică în mod consistent spre aşteptarea şi anticiparea marii ere care va să vină, şi corespondenţii lor din Noul Testament la fel de consistent indică spre Isus cu o privire înapoi către strămoşii lor. Pentru a pune aceasta în alt fel, Isus este prezentat în mod regular în Noul Testament împotriva fundalului speranţei Vechiului Testament şi a arătat că este împlinirea sa. Este evident imposibil să trasăm aceasta în detaliu, dar doresc să subliniez câteva din expresiile ajutătoare ale scriitorilor Vechiului Testament şi să vedem apoi cum sunt acestea înţelese în Noul Testament.

Geneza 3:15

Să începem cu începutul – Geneza 3:15. Promisiunea este a unui eliberator care va veni din sămânţa femeii care într-o jertfă a sa („călcâiul zdrobit”) va aduce înfrângere lui satan („îi va frânge capul”). Nu se oferă prea multă informaţie aici, dar este destul pentru a stabili un sens puternic de anticipare. Eliberatorul va fi unul din omenire (sămânţa femeii), în mod specific un descendent de parte bărbătească („el”). Natura exactă a înfrângerii ispititorului nu este specificată, dar aceasta va fi în mod evident totală (”capul”). Şi este destul de clar că încrederea promisiunii este că satan va fi înfrânt în asemenea fel încât el nu va mai cauza un astfel de necaz din nou.

Unii au argumentat faptul că Eva a aşteptat această eliberare prin intermediul primului ei născut – Cain, şi indică faptul că ebraica din Geneza 4:1 ar putea-o indica, „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului”. Traducerea este posibilă, dar este surprinzător dacă ea ştia aşa de multă teologie creştină până în acel punct. Şi chiar dacă ea aştepta împlinirea promisiunii de a veni prin Cain, ea era greşită.

În mod interesant, Hristos Însuşi este cel care se foloseşte de această profeţie. „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). După cum vom vedea, Domnul nostru se prezintă adesea pe Sine ca împlinitor al promisiunilor Vechiului Testament, şi aici El face exact acest lucru. Cu toate acestea ceea ce este semnificativ este maniera în care El va împlini aceasta. Următorul verset continuă „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii”. Prin crucificarea lui Isus avea să vină înfrângerea lui satan. Oarecum, eliberatorul îl va înfrânge pe ispititor prin moarte – şi aceasta din mâna ispititorului!

Dar atunci când apostolul Pavel se referă la această promisiune o face cu o înclinaţie diferită. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Romani 16:20). Ceea ce este semnificativ aici este faptul că speranţa lui Pavel este încă una viitoare; el priveşte spre un timp când satan va fi înfrânt în final. Pentru mine se pare că aceasta se potriveşte bine cu ceea ce Ioan descrie în Apocalipsa 20.

De sigur, nu suntem gata să atribuim eroare nici Domnului nostru sau apostolilor săi, aşa că suntem lăsaţi să gândim că înfrângerea lui satan a fost realizată la cruce şi va fi adusă la rodire la a doua venire a lui Hristos.

Din toate acestea nu este dificil să vedem faptul că profeţia nu indică spre un singur act, ci către o persoană care o va împlini într-o succesiunea de acte. Ne vom reîntoarce la aceasta în următorul nostru discurs, dar este bine să notăm aici că avem răspunsul primei promisiuni a Vechiului Testament – către istorie – şi aceasta se centrează în principal pe persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Promisiunea are un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Acest model (centrul Hristologic şi scopul răscumpărător al promisiunii) este adevărat pretutindeni.

Geneza 9:26-27

După o perioadă extinsă de declin spiritual uman şi judecată (Geneza 4-9), Dumnezeu îşi reafirmă promisiunea Sa (Geneza 9:26-27). Pentru prima dată în istorie se spune de Dumnezeu a fi „Dumnezeul unui” individ – Sem. Dar binecuvântarea merge mai departe – El va „locui în corturile lui Sem”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu garantează o relaţie specială cu urmaşii lui Sem. Şi aşa a şi fost. Familia lui Sem prin Avraam s-a bucurat de grija specială a lui Dumnezeu. Al lor era cortul şi „legămintele şi darea legii şi slujirea lui Dumnezeu şi promisiunile” (Romani 9:4). Ei au fost obiectele particulare ale favorului Său şi obiectele activităţii Sale revelatorii. În calitate de urmaş al lui Sem a venit Isus, şi evanghelia a venit la ei „mai întâi”. Şi iată că din nou, profeţia menţine un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Geneza 12:1-3

După o altă perioadă extinsă de digresiune spirituală (Geneza 10-11), Dumnezeu îşi reafirmă din nou promisiune aşa. În Geneza 12:1-3 (cf. 13:14-16; 15; 17) El îi promite lui Avraam (din familia lui Sem) un moştenitor („sămânţă”), o moştenire („ţara”), şi o avere („binecuvântarea lumii”)1. Ca şi Eva, Avraam priveşte înainte spre un descendent de mai târziu, şi fiecare fiu născut lui şi lui Isaac şi lui Iacov indica spre Moştenitorul lor prin excelenţă care va aduce binecuvântare lumii. În promisiunea ţării se află o aşteptare că Dumnezeu nu numai că va acţiona să răscumpere sufletele oamenilor, ci şi că El va realiza însăşi răscumpărarea pe pământ. Aceasta, împreună cu „Te voi binecuvânta … şi vei fi o binecuvântare … şi în tine toate familiile pământului vor fi binecuvântate” şi „voi face din tine neamuri întregi, şi din tine vor ieşi împăraţi” (17:6), lasă speranţa pentru o împărăţie dinamică şi un popor care aparţine lui Dumnezeu.

Despre această promisiune se face referinţă într-un anumit fel în tot Vechiul Testament, dar la Pavel găsim semnificaţia sa făcută clară. „Binecuvântarea” este neprihănirea pe care o realizează Hristos pentru alţii, şi „sămânţa” este tot Hristos – şi, prin extensie, cei care îi aparţin Lui (Galateni 3). Şi în Apocalipsa 7 Ioan ne indică o imagine a sfârşitului, în care cei răscumpăraţi apar ca „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă” (v. 9). Promisiunea Avraamică va fi realizată în toate detaliile sale.

Şi promisiunea manifestă din nou un centru Hristologic şi un scop răscumpărător. Hristos este „împlinitorul” speranţei: El „o împlineşte pe deplin”.

Deuteronom 18:15-19

Aceasta ne aduce la promisiunea din Deuteronom 18:15-19 – profet ca Moise. În context, aceasta este o avertizare pentru Israel de a nu recurge la practici aiurite de vrăjitorie ale naţiunilor din jurul lor. Aceasta nu numai că este greşit – este inutil, căci Dumnezeu va ridica un profet ca şi Moise care, la fel ca Moise, va vorbi pentru Dumnezeu acestora. Pe el trebuie să-l asculte, căci după cum îl vor asculta va fi punctul de discuţie de la judecata lor. Şi astfel începe instituirea profetismului în Israel.

Este de notat singularul – profet. Cine este acest profet? În mod precis nici unul din profeţii Vechiului Testament nu au sta atât de sus ca Moise! Nici unul nu era mijlocitorul aşa cum era Moise, şi totuşi aceasta este ceea ce revendică textul – un profet ca şi Moise.

Din noi Noul Testament răspunde, şi acesta îl prezintă pe Isus nu numai ca un profet „măreţ în faptă şi cuvânt” (Luca 24:19) şi fără viclenie (1 Petru 2:22), dar ca „profetul care vine în lume” (Ioan 6:14; cf. 4:25; 7:40). „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea; de El să ascultaţi” (Matei 17:5). Şi spusele lui Isus „Dar eu vă spun” (Matei 5:22, 26, 28, 32, 34, 38, 44) apar a fi revendicarea sa de a fi acel profet. El a vorbit despre misiunea sa în termeni de aducere a unui mesaj de la Tatăl (Ioan 17:6, 8, 14). Prin urmare, evreii îl prezintă pe Isus drept culminarea activităţii revelatorii a lui Dumnezeu (1:1-2). Dumnezeu a vorbit lui Israel prin istoria lui, de multe ori şi în multe feluri, dar revelaţia lui Dumnezeu prin Fiul său este culmea tuturor lucrurilor. Isus a accentuat ideea că cuvântul pe care l-a adus El avea să fie transmis nouă prin mâinile apostolilor Săi (Ioan 16:12-13; 17:6, 8, 14, 18, 20), şi această revelaţie a lui Hristos prin apostolii Săi este completă („toate lucrurile”, Ioan 16:13) şi finală („odată pentru totdeauna”, Iuda 3).

Şi care este mesajul pe care-l aduce acest Profet? Aceasta este evanghelia harului, vestea bună a mântuirii (Luca 4:16-21; cf. Isaia 61:1-2; Matei 11:2-5; cf. Isaia 35:4 şu). El a venit să anunţe anul de Jubileu în care datoria oamenilor faţă de Dumnezeu putea fi anulată. Şi din nou există un centru Hristologic şi un scop răscumpărător în profeţie. Promisiunea unui profet ca şi Moise este în realizată în mod preliminar într-o succesiune de profeţi în Israel, însă în Isus Hristos aceasta îşi atinge scopul.

2 Samuel 7 şu

Promisiunea este repetată din nou în perioada monarhică cu un accent specific asupra regelui şi a împărăţiei. Reieşind din 2 Samuel 7 mulţi dintre Psalmi anticipează de asemenea venirea Regelui Davidic de a domnii peste Israel. În Profeţi în special această speranţă este văzută în dimensiunile sale cosmice – Regele lui Dumnezeu venind să aducă judecata şi neprihănirea şi pacea întregii lumi. Mai mult, pacea şi neprihănirea stabilită în acea zi viitoare va fi asigurată de un Nou Legământ care promite că Dumnezeu va fi cu poporul Său într-un sens spiritual, că El va fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Său, şi cunoştinţa lui Dumnezeu va fi universală. După cum ştiţi, din nou scriitori Noului Testament – cu însăşi Isus – tratează aceste multe surse de declaraţii profetice într-o relaţie directă faţă de persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Pentru a fi redundanţi – există un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Matei

Va trebui să iertaţi această scurtă nedreptate faţă de mărturia Vechiului Testament, deoarece trebuie să mergem în continuare la Noul Testament. Deschizând acolo vom descoperii acelaşi model continuat, numai că aici promisiunea nu „vine” ci este „prezentă şi care va să vină”: Şi din nou există multe locuri la care să ajungem încât este dificil să cunoaştem unde să începem.

Matei conduce lista: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1). De aici urmează un lung arbore genealogic (1:1-17), ceva ce pare plictisitor şi neimportant pentru mulţi. Dar în acest caz este uimitor şi extrem de important, căci Matei demonstrează că în Isus arborele lui David, de acum ajuns la o simplă rădăcină, rodeşte o ramură nouă (Isaia 11:1). El este „Fiul lui David” prin excelenţă.

El este şi „Fiul lui Avraam”. Acum în mod evident, în calitate de fiu al lui David Isus este şi un fiu al lui Avraam, dar afirmaţia nu este redundanţă. Este declaraţia lui Matei că ceea ce Isus aduce Israelului în împlinirea promisiunii Davidice El o aduce şi naţiunilor în împlinirea promisiunii Avraamice. Aceasta este ilustrat în capitolul 2 în vizita magilor din depărtare, dar aici se află şi arborele genealogic unde sunt listate patru femei (pe lângă Maria). Evreii antici nu au ajuns la feminismul modern, şi femeile nu erau menţionate în general în cadrul genealogiilor. La Maria ne putem aştepta. Dar de ce se menţionează Tamar, Rahav, Rut şi Bat-Şeba? Pentru cineva, toate erau dintre neamuri, cu excepţia lui Bat-Şeba care era căsătorită cu un hitit. Şi toate au fost asociate cu păcatul sexual, cu excepţia lui Rut care era o moabită – şi moabiţii în sine erau rezultatul păcatului sexual (cf. Geneza 19). Făcând aluzie la promisiunea Avraamică – care este atât universală în scop şi graţioasă în natură (aşa cum am şi văzut deja) – se pare că Matei ne direcţionează atenţia noastră înapoi spre a vedea acestea ca ilustraţii ale lucrării pe care a venit Isus să o facă.

Pe scurt, Matei accentuează ideea că naşterea lui Isus marchează începutul unei epoci noi în istoria mântuirii – Regele a venit, şi El este Isus, şi El a venit să mântuiască.

Tema se extinde în următorul paragraf (1:18-25) unde Matei este preocupat să arate felul cum Isus a ajuns în familia lui Iosif şi pentru a accentua în câteva feluri faptul că Isus s-a născut din fecioară. De ce? Pentru a arăta din nou calificările lui Isus ca rege Davidic al lui Israel! Probabil că este mult mai clar să spunem că scopul său este de a arăta că Isus nu este descalificat de la a fi rege: blestemul asupra lui Ieconia (1:11; cf. Ierusalim 22:24, 18; 37:1) fără a se recunoaşte pe oricare dintre descendenţii săi fizici de la tronul Davidic nu îl afectează pe Isus!

Matei continuă să accentueze aceleaşi lucruri în versetele 20-21 unde chiar în numele lui Isus Îl vedem ca împlinitor al speranţelor lui Israel. El este „Ioshua”, „Dumnezeu Salvează”, „Dumnezeu care eliberează”. Ca şi fostul Iosua, El îşi va conduce poporul spre odihnă. Şi aceasta este aruncat asupra speranţei Vechiului Testament, această vreme aşa cum este exprimată în Psalmul 130:8 – „Şi El va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile lui”. „Îl vei numi Isus, căci El va salva pe poporul Său de la păcatele lor”.

De fapt, Isus este immanu el – Dumnezeu cu noi (v. 23; cf. Isaia 7:14)! În Isus – şi ca răspuns la o lungă istorie de promisiuni – Însăşi Dumnezeu a venit la noi pentru mântuirea noastră, şi în prezenţa Sa noi suntem siguri.

Dar Matei nu se opreşte. În capitolul 2 el accentuează faptul că Isus este „născut în Betleem”, lucru al cărei semnificaţie este notat în v. 4-6 (cf. Mica 5:2). Dar mai este ceva. În v. 2 Isus este desemnat „Regele Iudeilor”. Menţiunea la „steaua sa” este evocatoare a profeţiei lui Balaam din Numeri 24:17, de mult recunoscută ca Mozaică. Vizita magilor aduce asemănarea uluitoare a vizitei reginei din Şeba la Solomon, fiul lui David. Prezentarea lor de daruri pare o reflectare a Isaia 60:6 şi posibil a Psalmului 72:10-11. Şi cu tot acest simbolism ar fi cam dificil să argumentăm împotriva tradiţiei antice că există vreo valoare simbolică în însăşi daruri!

Apoi este exodul lui spre Egipt „ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: ‚Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.’” (v. 15). Este greu să vedem legătura de aici. În ce fel împlineşte aceasta afirmaţia lui Osea? În context, profeţia lui Osea (11:1) nu este deloc prezicătoare. Aceasta este o simplă declaraţie referitoare la istoria lui Israel. Dar pentru Matei, Isus este adevăratul2, şi el face foarte uşor această legătură.

Detaliile notate despre venirea lui Isus din Egipt alături de frica regelui Irod şi uciderea copiilor sunt semnificative. Mai târziu în Evanghelia lui Matei el este atent să prezinte pe Isus ca Noul – şi mai mare – Moise (cf. darea legii de pe munte, zece minuni, darea de pâine în desert, etc.), şi se pare că aceasta este o introducere subtilă în această temă. De fapt, cuvintele din 2:20 („căci au murit cei ce căutau să ia viaţa pruncului”) este uimitor de asemănătoare cu Exod 4:19. Acesta este unul „ca Moise” de care Moise a spus că avea să vină.

În v. 16-18 uciderea celor inocenţi „împlineşte” o altă declaraţie istorică, de data aceasta de către Ieremia: Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” Referinţa este din Ieremia 31:15 şi la plângerea lui Rahela. Rahela (privită ca mama naţiunii şi îngropată în afara Betleemului) este descrisă acolo ca plângând pentru copiii lui Israel care „nu mai sunt” – regele lor este detronat, şi ei sunt duşi în exil (586 î. Hr.). Aceste lacrimi sunt „împlinite” aici în faptul că ele sunt aduse la un punct culminant şi un final – ele îşi găsesc răspunsul în naşterea lui Isus, adevăratul moştenitor al tronului lui David. Cu alte cuvinte, Matei accentuează ideea că exilul s-a terminat, adevăratul Fiu a sosit, şi El va aduce binecuvântări lui Israel3.

Tot semnificativ este faptul că pasajul din Ieremia pe care-l citează Matei se încheie cu cuvinte de mângâiere. Dumnezeu va stabili un „Nou Legământ” care va asigura cea mai mare binecuvântare pentru Israel – Dumnezeu va vi al lor în căile lor cele mai intime. Ei se vor bucura de „cunoaşterea” lui în iertare şi binecuvântare. Tot semnificativ este faptul că Ieremia vorbeşte de Israel acolo ca „fiii dragi ai lui Dumnezeu”. Dar aici întreaga scenă îşi atinge culmea sa. Exilul s-a încheiat, adevăratul fiu a venit să inaugureze Noul Legământ (cf. Matei 26:28) cu toate binecuvântările pe care-l însoţesc. Într-adevăr, plânsul Rahelei s-a terminat.

În final, în 2:23 o altă profeţie este „împlinită” – „El va fi numit un Nazarinean”. Dificultatea de aici este că această profeţie nu se găseşte nicăieri în tot Vechiul Testament. Se pare că aici este o joacă de cuvinte. „Ramura” lui Isaia – netzer – va creste din întunericul umil. Această legătură „Nazarinean” / netzer poate oferi un punct de referinţă. Şi pentru aceasta faptul că termenul „Nazarineanul” este un termen de concept (cf. Ioan 1:46; Fapte 24:5) şi că profeţii au clarificat faptul că Robul va fi „dispreţuit şi respins de oameni”, şi se pare de asemenea că această afirmaţie („El va fi numit Nazarinean”) este o împlinire a substanţei a ceea ce au spus profeţii. Isus nu avea să fie „Betleemitul” – o desemnare plină de implicaţii Davidice. El era un „Nazarinean”. Regele, da, dar unul care avea să vină nu cu o înfăţişare exterioară şi fast ci cu începuturi obscure şi umile şi cu derâdere.

De cinci ori aici Matei specifică faptul că Isus „împlineşte” unele profeţii ale Vechiului Testament (1:22-23; 2:5-6, 15, 17-18, 23), dar chiar fără de folosirea terminologiei El este prezentat în mod repetat ca realizare a lungilor speranţe ale lui Israel.

În mod clar, aici este ceva mai mult decât o „naraţiune a prunciei”. Aceasta este introducerea lui Matei a marelui Rege. Acesta este „prologul” re-accentuat şi extins în întreaga sa carte.

În capitolele 5-7 Isus este noul dătător al legii. El pretinde să „împlinească” legea şi profeţii (5:17), şi din ceea ce urmează este clar că El vrea să implice mai mult decât că El a descărcat toate obligaţiile Sale Mozaice. Şi el nu vrea să implice că El este pur şi simplu o „împlinire a profeţiei”. Şi nici nu afirmă continuitatea validităţii legii lui Moise. Gândul merge mai profund. Legea lui Moise va sta până ce aceasta este în întregime „împlinită” (v. 18), dar în El ea a ajuns la împlinirea sa! El a adus „concluzia sa finală pentru care stătea legea”4. Ba mai mult, „aceste spuse ale mele” (7:24, 26) constituie Noua Lege pe care o aducea Isus. „Nelegiuirea” (anomia, 7:23) este definită ca neascultare de cuvintele Sale. El este „profetul” care trebuie ascultat – („Dar Eu vă spun…”). A eşua să asculţi cuvântul Său duce drept la rezultatele unei furtuni de judecată care îi va distruge pe cei neascultători precum potopul peste o casă zidită pe nisip (v. 24-27). Ba mai mult, El este Regele care emite documentul împărăţiei Sale (5:3; 6:33, etc.). Acestea sunt cererile Regelui care trebuiesc acceptate de toţi care vor să fie parte a împărăţiei lui Dumnezeu.

În schimbarea Sa la faţă (17:1-9) El este din nou – printre alte lucruri – noul Moise. Putem vedea deodată, în afirmaţia Tatălui despre Fiul Său în prezenţa lui Moise şi Ilie, întâietatea lui Isus peste ambii – legea şi profeţii. Dar asemănările cu Moise de pe Mt. Sinai sunt frapante – muntele, norul (simbol al prezenţei Divine), vocea lui Dumnezeu, poruncile (10 porunci şi „de El să ascultaţi!”), faţa strălucitoare, etc. Cu toate aceste „coincidenţe” devine repede evident faptul că Matei ne spune ceva; anume, că venirea lui Isus marchează o mare tranziţie – o împlinire, dacă vreţi – o împlinire din Vechiul către Noul, de la parţial la complet, de la legea lui Moise la legea lui Hristos. Pe scurt, Isus marchează trecerea de la promisiune la împlinire. El este noul şi acel Moise mai mare.

Dar El este mai mult decât atât. În capitolul 12 incidentul când ucenicii lui Isus smulgeau spice în ziua de sabat s-a transformat într-o manifestă Hristologică. Isus este mai mare decât sabatul – într-adevăr, mai mare decât templul! Şi El este mai mare decât David – şi Iona şi Solomon (12:1-8, 41, 42). Dar El nu numai că este mai mare – EL este ceea ce au anticipat ei. El este „împlinirea” lor.

Şi tema calităţii de rege a lui Isus este continuată până la moartea sa (cf. cap. 27 – conversaţia cu Pilat, detaliile robei de purpură, trestia din mâna lui, strigătul de batjocură „Trăiască Regele Iudeilor”, acuzaţia împotriva lui de deasupra capului Său, „Acesta este Isus, Regele Iudeilor”, etc.). Dar aceasta nu se opreşte acolo – Guvernarea Sa este declarată de învierea lui şi în manifestul Său misionar către ucenici („toată autoritatea din cer şi de pe pământ mi-a fost dată mie”). Isus este aici şi El este Rege, iar în timp ce domnia Sa este de un fel neaşteptat, cu toate acestea El este împlinitorul speranţei lui Israel.

Este total discutabil faptul că deplina motivaţie teologică a lui Matei în scrierea Evangheliei sale poate fi rezumată în acest singur cuvânt – împlinire (plero, de 33 de ori în Matei; tele, de 3 ori). Aceasta este marca lui – forţa lui primară accentuată din nou şi din nou chiar cu folosirea termenului. Pentru Matei, Isus este împlinirea tuturor aşteptărilor cu privire la Fiul lui David şi al lui Avraam, şi El este cel care „împlineşte” toate promisiunile făcute în decursul istoriei lui Israel. Vorbeşte de Betleem, Galileea, Mesia, regele lui Israel / al Iudeilor, Robul lui Iehova care suferă, Fiul Omului, sau oricare altă grupare de termeni plini de aşteptare, şi Isus este Împlinitorul, răspunsul şi ţelul tuturor dintre acestea.

Marcu şi Luca

Accentul împlinirii în Marcu şi Luca este similar cu cel al lui Matei, deşi într-un grad mai mic, aşa că nu trebuie să petrecem prea mult timp aici înainte de a merge mai departe. Atât Marcu cât şi Luca (alături de Matei şi Ioan) îl indică pe premergătorul lui Isus, Ioan Botezătorul. Marcu ne oferă expresia prolifică a lui Ioan, „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie” (1:15) – care este a spune, simplu, că timpul de aşteptare s-a încheiat acum, şi că ceea ce s-a sperat acum este o realitate. Semnificaţia lui Ioan, pentru ei, este în mod clar Mesianică. Există de asemenea şi răspunsul plin de bucurie al Elisabetei către Maria: „Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile, care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini (tele)” (Luca 1:45). O observaţie în particular interesantă se referă la relatarea lui Luca despre naşterea lui Isus. Acolo ni se aminteşte de „Betleem oraşul lui David”, şi acolo ni se spune de lauda bucuroasă a lui Simeon către Dumnezeu în timp ce el ia pe pruncul Isus în braţele sale şi spune: „Ochii mei au văzut mântuirea ta … lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel” (2:30, 32)! Mult mai subtil dar nu mai puţin de interesant, totuşi, este naraţiunea lui Luca despre naşterea lui Isus şi evenimentele care au precedat aceasta (capitolele 1-2). Cu anunţarea îngerilor şi chiar cu terminologia folosită („vei rămânea însărcinată şi vei avea un fiu… şi El va fi…”) este aparent că Luca atrage în mod preocupat atenţia către relatarea naşterii lui Samson (Judecători 13:3 şu). Şi iată că din nou există nota eliberării lui Israel. Din nou, sunt mult mai multe, dar trebuie să mergem mai departe.

Ioan

În Evanghelia lui Ioan accentul este chiar mult mai pronunţat. El însuşi ne spune că scopul său în cele scrise este acela de a ne arăta că „Isus este Hristosul” (20:31) – şi privind în urmă prin carte, este clar că el îşi realizează foarte clar scopul său. Gândiţi-vă la titlurile date lui Isus în Evanghelia lui Ioan: El este Hristosul (Mesia), regele lui Israel, Fiul Omului, lumina oamenilor, adevărata lumină, cel care este mai mare decât Ioan Botezătorul, mai mare decât Moise, cel care va boteza cu Duhul Sfânt (cine poate unge decât cel care este Unsul?), cel de care a scris Moise, Sfântul lui Dumnezeu, cel care vine în numele Domnului călărind pe un măgăruş, etc. Toate acestea sunt bogate în implicaţii Mesianice.

Naraţiunea din 1:19-34 este plină de „insinuări” ale calităţii de Mesia a lui Isus, cum ar fi întrebarea către Ioan Botezătorul dacă el este Hristosul şi negarea sa ulterioară, anunţul său al sosirii lui Hristos, identificarea lui a lui Isus ca „mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii”, şi aşteptarea că El va boteza cu Duh Sfânt. Dar toate acestea par a fi intenţionate să ducă la punctul culminant din v. 34 – „Şi eu am văzut şi am fost martor că acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Acelaşi lucru este adevărat în următorul paragraf (v. 35-51) care se încheie cu declaraţia lui Isus că El este mijlocitorul dintre cer şi pământ. „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, şi proorocii” (1:45) este accentul deplin.

Capitolul 2 continuă aceleaşi lucruri – Isus este răspunsul şi scopul a ceea ce simboliza vasele cu apă (v. 1-11). Şi citind 2:12 şu din punctul de vedere al unuia care ştie rezultatul, noi înţelegem că „semnul” calităţii de Mesia al lui pe care l-a oferit pentru cei care l-au cerut s-a întâmplat de fapt – templul Său (trupul) a fost înviat în trei zile!

Relatarea cu femeia de la fântâna din Samaria (4:1-42) îşi atinge la fel punctul culminant cu oamenii din Samaria care spun, „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta este într-adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”. Întregul discurs cu privire la pâinea din ceruri duce la aceiaşi concluzie – „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu”. Acelaşi lucru este accentuat prin interogarea orbului vindecat (cap. 9). „EU SUNT” are o semnificaţie deplină de caracter Mesianic – pâinea din ceruri, lumina lumii, păstorul cel bun, adevărata viţă, etc. Şi aceasta continuă în decursul cărţii. La fel ca şi Matei, Ioan a învăţat, oarecum, să vadă în Vechiul Testament un centru Hristologic desfăşurat şi un scop răscumpărător.

De un interes particular pentru mine este anunţul lui Ioan Botezătorul, „Iată Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii” (1:29). Judecând din confuzia de mai târziu a Botezătorului despre Isus (Matei 11:2 şu, unde el trimite mesageri din temniţa sa ca să-l întrebe pe Isus dacă El este într-adevăr cel aşteptat) şi accentul puternic asupra judecăţii în anunţurile sale înregistrate în sinoptice (de exemplu, Matei 3:7-11), mulţi au înţeles această declaraţie şi ca o anunţare de judecată5. Evidenţa citată ca sprijin al acestora provine din scrierile apocaliptice iudaice, bine cunoscute în acele zile, unde Mesia este prezentat ca un miel care vine în triumf ca să cureţe şi să înlăture păcatul. Această imagine este a unui miel care este atacat de fiarele sălbatice dar care le înfrânge în luptă şi astfel stabileşte Împărăţia. „Luarea păcatului”, în acest caz, se referă la judecata şi distrugerea păcătoşilor, duşmanii lui Dumnezeu. Aceasta se potriveşte bine cu nota de judecată pe care Botezătorul o răsună în sinoptice. Aceasta este în mod precis imaginea din Apocalipsa 5 unde leul lui Iuda care a câştigat dreptul să deschidă cartea apare brusc camielul care stă în picioare, ia cartea, şi primeşte laudă pentru răscumpărarea umanităţii prin sângele său. Leul cuceritor, prin urmare, este berbecul înjunghiat. Şi mielul cuceritor care triumfă peste păcat este mielul sacrificial care înlătură păcatul. Această imagine de judecată poate să fie bine implicată în Ioan 1:29 de asemenea. Ioan Botezătorul era un profet inspirat al tradiţiei lui Israel, şi judecând din ceea ce se infiltrează mai târziu anunţul său pare să implice mult mai multe. Apostolul Ioan interpretează moartea lui Isus în referinţă faţă de mielul de paşte (19:14, 35-37). Mielul care „ia păcatul lumii” este un berbec puternic, cuceritor, care triumfă peste păcat prin propriul său sacrificiu. El este mielul pascal. Dar dacă El este acel miel, ar putea fi el acei miei de sacrificiu zilnic? Sau ţapul ispăşitor din Levitic 16? Sau mielul de înlocuire oferit în locul lui Isaac (Geneza 22)? Sau cel de vină din Levitic 14? Sau cel dus la înjunghiere din Isaia 53? Acest verset (Ioan 1:29) a fost notoriu pentru dificultatea sa în a admite un punct precis de referinţă, dar probabil că aceasta este precis ceea ce a intenţionat apostolul Ioan. Probabil că el nu a intenţionat să restrângă figura ci mai degrabă să o lase deschisă ca un şir larg al anticipaţiilor Vechiului Testament!

Pavel

În culegerile Pauline Isus este prezentat la o audienţă în principal dintre neamuri şi astfel „Hristos” a devenit mai mult un nume decât un titlu. Chiar şi aşa, Isus este prezentat ca ultimul Adam (Romani 5:12 şu), berbecul lui Isaac (Romani 8:32), Paştele (1 Corinteni 5:7), sămânţa lui Avraam (Galateni 3), cel care ne răscumpără de blestemul legii (Galateni 3:13), şi cel mai mare decât Moise (2 Corinteni 3). Şi în cartea Faptele Apostolilor vedem că practica lui Pavel din sinagogi a fost acelaşi oriunde mergea el – era întotdeauna doar o prezentare a lui Isus ca „Hristosul” şi în calitate de împlinitor al scripturilor Vechiului Testament (Fapte 17:2-3).

Evrei

De parcă nu ar fi fost totul destul, evidenţa din Evrei este zguduitoare. Din nou şi din nou Hristos este prezentat ca împlinitor a ceea ce s-a anticipat în vechea economie. El este superior faţă de toţi profeţii Vechiului Testament (1:1-4) – chiar faţă de Moise (3:1-6). El este superior îngerilor – care au jucat un rol atât de vital în darea legii (cap. 1-2). El a fost adus într-o lege nouă care o înlocuieşte pe cea veche (7:12). Când autorul vorbeşte despre faptul că „noi intrăm în odihnă” (4:1-10) noi îl înţelegem că vrea să spună că promisiunea odihnei (din Vechiul Testament şi prin Isus, cf. Matei 11:28 şu) este pe deplin realizată în mulţumirea noastră faţă de Hristos – acum şi în veci. El este preot al unui ordin mai înalt decât cel al lui Aron (cap. 7). El este realizarea a tot ceea ce a fost prefigurat în vechea ordine a lui Moise. Şi din nou, acest scriitor al Noului Testament a învăţat să privească în urmă în Vechiul Testament pentru a vedea toate promisiunile – şi instituţiile – care indică înainte către Domnul Isus Hristos care „îi împlineşte pe deplin”.

Concluzie

Avem destul de multe date. Să încercăm să trasăm câteva observaţii din toate acestea.

1)     Vechiul Testament este într-adevăr „îndeplinit” în Noul. Ceea ce înainte era o speranţă este pretutindeni declarat în Noul Testament a fi o speranţă a cărui vreme a sosit. Dacă ceva este clar din partea scriitorilor Noului Testament acesta este adevărul epocal: „s-a împlinit vremea”.

2)     Noul este într-adevăr în Vechiul, dar „tăinuirea” sa acolo nu este una foarte secretă! El este acolo – pretutindeni. Am putea la fel de uşor să învăţăm din partea scriitorilor Noului Testament că nu putem pur şi simplu că citim Vechiul Testament fără să-l vedem pe Isus.

3)     Punctul central al ambelor este acelaşi, adică, persoana şi lucrarea lui Hristos. Întreaga Scriptură este văzută că are – aceasta o pot spune din nou – un centru Hristologic şi un scop de răscumpărare.

4)     Natura anticipării Vechiului Testament variază – profeţia rostită, simbolul, ilustraţia. De fapt, scriitorii Noului Testament par să privească înapoi la întreaga istorie (anterioară) ca una lungă, obiect de lecţie extinsă care descrie un anumit aspect al persoanei şi lucrării lui Hristos.

Din aceasta cred că putem învăţa ceva despre natura unui „tip”. Unii au crezut că tipurile sunt doar acele simboluri sau ilustrări ale Vechiului Testament care îşi găsesc menţiunea specifică în Noul Testament. Această hermeneutică este destul de sigură – aceasta evită multele imaginaţii supra-active pe care le-am văzut cu toţii! Dar în timp ce aceasta este sigură, s-ar putea să nu se potrivească cu toate datele. Autorul Evreilor declară în mod specific că există ceva mai mult decât ceea ce declară el decât are timp să discute el: „Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-amăruntul despre aceste lucruri” (9:5). Cam ceea ce ar fi scris autorul despre semnificaţia simbolică a heruvimilor nouă ne-ar fi plăcut să ştim! Metoda utilizată de scriitorii Noului Testament pare mai degrabă ocazională şi aproape în întregime negarantată. Ei privesc atât de uşor pretutindeni în Vechiul Testament, se pare, şi ei îl văd pe Isus! Este uşor pentru noi să Îl vedem în Isaia 53, dar ce spuneţi de Osea 11:1? „Tipul” mi se pare mie a fi mai degrabă un termen nedesluşit; se poate referi la orice fel de corespondenţă reală dintre evenimentele Biblice, persoane sau instituţii.

5)     Prin urmare, natura realizării Noului Testament variază. Uneori există o împlinire „una-faţă-de-alta”. Aceasta se vede în lucrurile precum ar fi profeţia lui Mica despre Betleem (5:2); nu sunt conştient de oricare altă semnificaţie a acestei profeţii decât acea că ea este despre locul unde s-a născut Isus. Dar nu este întotdeauna aşa de simplu. Am văzut ceea ce blestemul „şarpelui” din Geneza 3:15 a fost – şi va fi – împlinit. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la alte promisiuni – pe care le vom vedea în următorul discurs. Apoi este acea chestiune despre sensus plenior care este discutată aşa de adesea în teologia contemporană. Oare scriitorii Noului Testament privesc către Vechiul Testament şi văd în acesta „un sens mai deplin” decât cel care a fost intenţionat în original de către autorii originali? Nu văd nici un fel de a nega aceasta (de exemplu, Matei 2:15 şi Osea 11:1), şi dacă noi înţelegem că Dumnezeu este Autorul unificator din spatele tuturor autorilor umani eu nu cred că aceasta ar prezenta o problemă reală. Ar trebui să facem menţiune şi la folosirea Noului Testament a lui plero („împlini”); acesta pare să indice doar că această eră mărturiseşte realizarea oricărui lucru din Vechiul Testament care indica într-un anumit fel către acesta – ori prin prezicere specifică, simbolism, sau orice. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la tele, care se pare că este un termen sinonim.

6)     Întrebarea care se ridică este, cum aplicăm noi ceea ce învăţăm de la folosirea scriitorilor Noului Testament a Vechiul Testament. Am putea sau ar trebui să privim înapoi să vedem pe Hristos aşa de repede cum au făcut şi ei? Cum rămâne cu acele locuri care ni se par să-l „vizeze” pe Hristos dar scriitorii Noului Testament nu spun niciodată astfel? Este oare încă legitim aceasta? Pe scurt, cred că da, dar cred de asemenea că ar trebui să privim întotdeauna după anumiţi indicatori textuali. Şi eu sper că în cea mai mare parte din timp, cel puţin, vor exista alte porţiuni din Scriptură care vor sluji pentru a „completa” imaginea. De exemplu, Osea 11:1 menţionează „fiul emu”, şi în timp ce nu pare prea mult să continue, ştim din revelaţia mai deplină cum ar putea aceasta să devină prea bine o referinţă la Hristos. Un tratament similar este oferit profeţiei lui Caiafa din Ioan 11:49-52. Noi nu avem avantajul de inspiraţie sau chiar de a asculta la Isus învăţând în mod personal, şi astfel cred că este destul de necesar pentru noi să fim foarte atenţi cu privire la a vedea prea multe în toate detaliile minuţioase ale Vechiului Testament. Când în Cântarea lui Solomon el îşi asemuieşte buricul soţiei sale cu o cupă plină de vin şi pântecul ei cu o grămadă de grâu (7:2), eu nu sunt pregătit să văd o referinţă la cina Domnului – aşa cum o fac unii. Dar noi învăţăm de la scriitorii Noului Testament că dacă am fi să citim Vechiul Testament în mod corect trebuie să-l citim în timp ce purtăm ochelarii de Noul Testament ai noştri! Atunci când citim că primului om pus pe pământ i s-a dar dominaţie peste acesta şi a eşuat, ar trebui să ne amintim fără ezitare că noi am citit ultimul capitol, de asemenea, şi că acesta ne spune acolo că „Isus l-a recâştigat!” Atunci când citim despre un eliberator promis care va distruge pe ispititor ar trebui să ne gândim imediat în termenii victoriei realizată de Hristos pe cruce care ne va duce la consumarea finală de la întoarcerea sa. Acelaşi lucru este adevărat atunci când citim despre diferitele ritualuri din legea Mozaică. Atunci când citim că legea a intrat şi îi vedem capacitatea ei de a indica păcatul, minţile noastre ar trebui să meargă repede către Acela care este „sfârşitul legii pentru neprihănirea aceluia care crede”. Când citim despre Israel că intră în odihnă, ar trebui să ne gândim fericiţi la odihna noastră în Hristos de care ne vom bucura acum şi în vecii vecilor. Pe scurt, noi trebuie să citim Vechiul Testament în mod Hristologic.

Spurgeon a declarat acest lucru cu elocvenţă caracteristică.

Luaţi-l pe Hristos pentru un moment, şi priviţi în paginile Vechiului Testament al vostru. Apoi încercaţi să construiţi în imaginaţia voastră un caracter ideal care se va potrivi în mod exact în tot ceea ce este prevestit. Amintiţi-vă, El trebuie să fie un profet ca şi Moise, şi totuşi un campion ca Iosua. El trebuie să fie un Aron şi un Melhisedec. El trebuie să fie atât David cât şi Solomon, Noe şi Iona, Iuda şi Iosif, Isaac care a fost oferit de tatăl său şi berbecul care a murit în locul lui. Da, El nu numai că trebuie să fie mielul care a fost înjunghiat dar şi ţapul ispăşitor care nu a fost înjunghiat, turtureaua care era adâncită în sânge şi preotul care frângea pasărea; dar El trebuie să fie şi altarul, cortul, capacul îndurării, şi pâinea de punere înainte….

Punctul său este bine stabilit: încearcă doar să faci sens din Vechiul Testament fără de Hristos! Fără de El ea este o carte goală! Dar cu El, un munte de detalii este frumos acoperit. Sau, în cuvintele lui Augustin,

„Citiţi cărţile profetice fără referire la Hristos – ce aţi putea găsi mai fără gust şi banal? Găsiţi-l acolo pe Hristos, şi ceea ce vei citi nu numai că se va dovedi a fi agreabil, ci te va şi intoxica”.

7)     Astfel relaţia Vechiului Testament faţă de Noul Testament nu este rea / bună, ci bună / mai bună. Credincioşii Vechiului Testament au avut calea lor către Dumnezeu, preoţia lor şi multe alte provizii bucuroase pe lângă acestea. Şi toate acestea au fost un dar graţios din partea lui Dumnezeu. Vechiul legământ, pentru a folosi cuvintele lui Pavel, a fost „glorios” (2 Corinteni 3:10-11). Dar slava acestui Nou legământ o întrece cu mult, căci noi ne bucurăm de „trupul” despre care primul a fost doar o „umbră” (Coloseni 2:17). Sau în limbajul scriitorului către Evrei, această „cale nouă şi vie” este cu mult „mai bună”, şi noi ne bucurăm să fim parte din ea.

8)     Încă un lucru. Am spus că noi învăţăm de la scriitorii Noului Testament de felul cum să citim Vechiul Testament – adică, din punctul de vederea al „finalului”. Dar de unde au avut ei aceasta? Există doar un singur răspuns, şi ei înşişi ne dau răspunsul. „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). În autoritatea lui Hristos noi citim Vechiul Testament privind spre El. A citi Vechiul Testament în acest fel este a urma conducerea Domnului nostru, despre cel de care cartea a fost scrisă şi Acela, la rândul său, o împlineşte pe deplin.

Discursul # 2

Anumite teme majore de împlinire

 Introducere

Sumar

Am văzut în primul discurs că în Isus Hristos ceea ce s-a anticipat în Vechiul Testament este realizat. Teologia – mesajul – Noului Testament este una de realizare. Isus Hristos a venit „la împlinirea vremii”. Această eră a istoriei mântuirii stă mai presus de era anterioară în acea că ea mărturiseşte o realizare a tuturor speranţelor anterioare. Acesta, cred eu, este ceea ce l-a făcut pe Ioan Botezătorul „cel mai mare” dintre toţi profeţii – el a mărturisit de fapt şi a introdus ceea ce ceilalţi doar au promis. „Noi l-am găsit pe Cel de care a scris Moise şi profeţii” este în mor precis slava superioară a acestei ere a Noului Testament.

Am văzut aceasta prin a trasa în mod simplu cale în care scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament. Ei văd cu toţii în mod consistente şi-l prezintă pe Domnul Isus ca scopul speranţelor Vechiului Testament. Ei privesc destul de uşor şi de natural la Vechiul Testament şi văd străluciri şi promisiuni despre Hristos pretutindeni. Pentru a observa toate acestea, cred eu, este fundamental pentru întregul studiu – pasul prim şi de bază.

Aşa am văzut şi noi că suntem, de exemplu, introduşi să citim Vechiul Testament în lumina revelaţiei climatice pe care a adus-o Isus. Aristotel este cel care a învăţat că totul este mai bine înţeles în lumina telos-ului său, finalul ei. Dar nicăieri nu este aplicat acel principiu mai bine decât aici – a citi Vechiul Testament în mod corect este a-l citi în lumina Noului Testament – telos-ul său.

Zona de studiu

Ceea ce nu mi-am făcut timp să indic este că speranţa Vechiului Testament era una escatologică. Daţi-mi voie să explic mai amănunţit. Vechiul Testament cunoaşte două ere de istorie de răscumpărare – şi Noul Testament este în fond acelaşi. „Istoria răscumpărătoare” nu vorbeşte de nimic din afara istoriei „reale”. Aceasta doar vede istoria din perspectiva lui Dumnezeu în desfăşurarea mântuirii Sale promise. Cele „două ere” sunt pur şi simplu, 1) era prezentă, şi 2) cea care va veni – sau simplu, promisiune şi împlinire. „Această eră prezentă” este caracterizată pretutindeni ca „rea” (de exemplu, Galateni 1:4) deoarece este era păcatului. „Această eră” vede societatea de oameni ca fiind sub controlul lui satan şi în rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Există mizerie şi păcat şi moarte – şi toate acestea sunt rele. Cei neregeneraţi sunt porecliţi, „fiii acestui veac” (de exemplu, Luca 16:8), şi care „iubirea veacului acesta” este un semn de nelegiuire (2 Timotei 4:10). Prin contrast, „veacul viitor”, vremea lui Mesia (Matei 24:3), este vremea când Dumnezeu va veni în putere glorioasă şi va îndrepta tot ceea ce este greşit. Va exista o inversare a efectelor căderii – o „fixare” a tot ceea ce este frânt şi tot ceea ce este greşit. Aceasta este ziua mântuirii.

Câteva pasaje din Noul Testament menţionează aceste două veacuri în mod specific. De exemplu, în Matei 12:32 Isus vorbeşte de acel păcat care nu poate fi iertat – „nici în acest veac şi nici în veacul viitor”. În mod similar, la speranţa asociată cu veacul viitor se face aluzie în Luca 18:30 care vorbeşte despre „viaţa din veacul viitor”. „Timpul sfârşitului”, „zilele din urmă”, etc., sunt expresii similare. Punctul de aici este pur şi simplu acela că aceasta este înfăţişarea Biblică – acest veac şi cel viitor.

Aşa cum am menţionat, speranţa Vechiului Testament era una escatologică – se centra pe o eră ce avea să vină. Vremea lui Mesia avea să fie un timp de judecată, înviere, neprihănire şi aşa mai departe. Speranţa era în mod clar una viitoare – că în „final” Dumnezeu va veni şi-şi va răscumpăra poporul Său.

Dar aici din nou citim că scriitorii Noului Testament vorbesc despre „împlinire”. Pe scurt, mesajul lor este că în Hristos „acel veac” a fost adus înainte în „acest veac”. Viitorul este acum! Hristos a împlinit toate îndelungatele noastre speranţe! Acesta este mesajul radical, revoluţionar al bisericii primare, şi este un mesaj care a format nu numai teologia lor ci şi întreaga loc concepţie despre viaţă.

Abordarea

Ceea ce aş dori să fac în continuare este sublinierea afirmaţiilor majore din Noul Testament faţă de acest efect şi apoi temele primare corespondente. Obiectivul nostru general de aici este acela de a demonstra mai departe natura „mai deplină” a acestei ere a Noului Testament. Din fericire prin a face astfel vom ajunge la o apreciere mai mare a privilegiilor noastre – şi a responsabilităţilor noastre – în har.

Caracterizarea Biblică a acestei ere

Nu trebuie să petrecem prea mult timp în a discuta ceea ce este destul de limpede, ci ar trebui să începem prin a nota că pe de-o parte „acest veac” este unul rău (Galateni 1:4), şi este totodată incompatibil cu adevărata ucenicie (2 Timotei 2:4; 4:10). Aceasta este foarte simplu deoarece dumnezeul acestui veac este satan (2 Corinteni 4:4) – un adevăr Biblic care devine tot mai evident în fiecare zi. A trăi „în acord” cu această eră înseamnă a urma conducerea lui satan (Efeseni 2:2), şi a fi prins în „grijile acestui veac” va rezulta în sufocarea seminţei evangheliei (Matei 13:22). Nu e nevoie de prea multă perspicacitate spirituală pentru a se recunoaşte că lumea în care trăim noi este – în estimarea lui Dumnezeu – o lume plină de păcat. Şi aceasta este cea care face speranţa viitoare una luminoasă – în veacul viitor lucrurile nu vor fi aşa!

Dar ce este atât de uimitor cu privire la mărturia Noului Testament este că Hristos a adus „acest veac” în această eră. Notaţi Galateni 1:4. „El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău”. Pavel nu se pare că spune că noi încă mai sperăm că într-o viitoare zi vom fi eliberaţi de acest veac. El se pare că ne spune că prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos noi ne bucurăm deja de libertatea din acest veac prezent.

Notaţi 1 Corinteni 10:11. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”. Notaţi că „sfârşitul” (telos) a venit – „sfârşiturile veacurilor” spre a fi exacţi. Dar notaţi faptul că Pavel este mult mai specific decât atât – sfârşitul veacurilor a venit peste noi.

Evrei 1:1-2. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul său”. Notaţi că ni se spune că suntem deja o parte a „ultimelor zile”. În cadrul „ultimele zile” din Noul Testament şi în expresiile similare se folosesc în mod consistent ca referire la evenimentele care ori au avut loc ori vor avea loc (cf. 1 Petru 1:20; Iuda 18; Fapte 2:17). Ioan vorbeşte de timpul lui ca „ultima oră” (1 Ioan 2:18).

Evrei 9:26. „Fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa”.

1 Petru 1:10-12. „Prorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească” (cf. Luca 10:24).

În toate acestea punctul este acelaşi, anume, că această eră a Noului Testament este era împlinirii. Ceea ce s-a aşteptat de aşa de mult timp acum este experimentat – de către noi. Aceasta nu înseamnă a spune că noi nu mai trăim „aici” – este destul de evident că aşa este. Dar apoi noi nu trăim – dar mai multe despre aceasta mai târziu. Să notăm doar două indicaţii despre aceleaşi lucruri.

2 Corinteni 5:17. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Dacă terminologia de aici ţi se pare escatologică atunci eşti pe calea cea dreaptă. „Creaţia nouă” sună în mare parte ca „un cer nou şi un pământ nou” din 2 Petru şi Apocalipsa. Amintiţi-vă de Apocalipsa 21:5 unde pe marginea eternităţii Dumnezeu spune, „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Aceasta este în mod clar ceva pe care noi îl punem într-un cadrul de timp viitor. Dar Pavel declară în mod îndrăzneţ că aceasta este o experienţă prezentă – cel puţin într-un anumit sens – pentru cei care sunt „în Hristos”.

Filipeni 3:20. „Cetăţenia noastră este în ceruri” (cf. Efeseni 2:6, noi suntem „puşi în locurile cereşti”). Într-un anumit sens cerul este aici – pentru noi.

Sper că nu am supra-dezbătut acest punct, dar cred că este bine să vedem pasajele specifice care declară subiectul în mod precis – sau concis. Aceasta slujeşte, prin urmare, drept cadru în care putem examina anumite teme relatate. Scriitorii Noului Testament – şi Isus – nu declară în mod simplu că aceasta este noua eră; tot ei vorbesc cu referire la promisiuni specifice care fac apel la o împlinire escatologică şi de care noi ne bucurăm acum.

Promisiunile împlinite în acest veac

Învierea

Baza speranţei Vechiului Testament este speranţa învierii. Daniel 12:2 promite aceasta atât de clar ca oriunde, dar aceasta este o speranţă care este vie în tot Vechiul Testament (de exemplu, Iov 19:26; Isaia 26:19). Cu toţii sunteţi familiari cu aceasta. Veacul viitor, veacul lui Mesia, avea să fie un timp de înviere.

Aceasta este semnificaţia învierii lui Hristos. Faptul că învierea Sa era o înviere reală, trupească este bine atestat în înregistrările Evangheliei – precum şi în epistole. Mormântul gol, apariţiile şi martorii oculari, rănile vizibile, etc. Dar ceea ce este adesea trecut cu vederea este faptul că în timp ce învierea Sa era reală ea nu era doar o resuscitare a trupului său. Aceasta a fost învierea Sa în veacul viitor – învierea escatonului. Evidenţa pentru aceasta apare în două linii.

Evidenţa fizică

Evidenţa fizică este abundentă. Hainele de la mormânt care au fost găsite în mormântul gol nu au fost rupte de pe trupul lui Isus – ele au rămas acolo aşa cum au fost puse, doar că acum erau goale! Suspectez faptul că greutatea mirodeniilor de ungere şi a acoperirii s-a păstrat în aceasta, dar punctul este că trupul pare să fi plecat fără vreo tulburare! (cf. Lazăr, Ioan 11:44).

De asemenea, piatra a fost dată la o parte de pe mormânt, nu pentru a-l lăsa pe Isus afară, ci mai degrabă pentru a arăta că El era plecat! Şi există apariţiile şi dispariţiile neprevăzute (de exemplu, Luca 24) şi cu ele aparenta „călătorie” înainte şi înapoi dintr-o altă „dimensiune” sau stare de existenţă. Barierele fizice nu erau obstacole pentru El; „uşile erau închise” indică aceasta. Toate acestea în contrast cu învierile anterioare, unde suntem lăsaţi să presupunem că persoana care a înviat eventual a murit din nou.

Privind la toate acestea devine clar faptul că învierea lui Hristos este ceva unic în istorie. Apare drept din evidenţa fizică faptul că învierea Sa este învierea erei viitoare. Şi de fapt aceasta este de fapt declaraţia scriitorilor Noului Testament.

Evidenţa exegetică

Fapte 4:1-2. „Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi Saducheii, foarte necăjiţi că învăţau pe norod, şi vesteau în Isus învierea din morţi”. De ce era doctrina lor aşa de opusă de Saduchei? Deoarece „ei predicau în Isus învierea morţilor”! Învierea viitoare nu mai era pentru apostoli subiect de speculaţie teoretică ci de evenimente curente! Saducheii ar putea argumenta faptul că învierea nu va avea loc niciodată. Iar Fariseii ar argumenta şi ei aceasta. Dar ceea ce au insistat apostolii era că aceasta deja avea loc!6

Fapte 23:6. „…din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată”, Adică, speranţa lui Israel de înviere atârnă pe Isus. Toată speranţa învierii se centrează pe El deoarece El a experimenta-o deja.

Romani 1:3-4. „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor”. Cred că tratarea lui Vos (şi astfel, a lui Murray) a acestui pasaj loveşte marca7. El indică faptul că Pavel vorbeşte aici de două stări de existenţă ale Fiului întrupat: 1) slăbiciunea – „conform trupului”, stare care a originat „din (ek) sămânţa lui David”; şi 2) puterea – „conform Duhului sfinţeniei” care origina „din (ek) învierea din morţi”. Învierea lui Isus nu L-a declarat pur şi simplu a fi „Fiul lui Dumnezeu” ci „Fiul lui Dumnezeu cu putere”. Pusă în mod simplu, la învierea Sa, Hristos – spre deosebire de Lazăr sau cei din învierile anterioare – a intrat într-o stare total de nouă de existenţă. El a intrat în veacul care va să vină.

1 Corinteni 15:20. „Dar acum (nuni de), Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi”. Notaţi cadrul de timp („acum”) şi natura învierii (pârga”). „Pârga” este mai mult decât o garanţie; aceasta este primul vărsământ al unui seceriş de mai târziu. Versetul 22 specifică faptul că „în Hristos” vom fi noi înviaţi. Implicaţia din nou este că El a intrat în acea stare de înviere înaintea noastră.

1 Corinteni 15:45. „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Indicaţia din nou este că El a intrat într-o altă existenţă.

2 Timotei 1:10. „…care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie”. În învierea Sa Hristos a intrat în „neputrezire”.

Astfel Hristos a fost înviat spre viaţa din veacul ce va să vină. Semnificaţia tuturor acestor lucruri îşi au baza în faptul că noi suntem „în El”. Adică, există o solidaritatea unită a lui Hristos cu cei ai lui, aşa că ceea ce este adevărat despre El devine adevărat despre noi. Aceasta include şi învierea. De multe ori Pavel merge în dureri pentru a arăta că noi suntem „înviaţi cu El” (de exemplu, Romani 6:13 şu; Efeseni 2:5-6; Coloseni 2:12-13; 3:1). Noi suntem una cu El în învierea Sa precum şi în moartea Sa. Scopul răscumpărător al lui Dumnezeu pentru noi a for realizat pentru noi – şi, într-un sens, fără noi – de către Isus Hristos.

Dar în timp ce aceasta este adevărat cu privire la ceea ce s-a întâmplat pentru noi în istoria mântuirii, nu este doar aceasta. Aceasta e ceva care are implicaţii şi în experienţa noastră zilnică. Noi suntem înviaţi cu El „spre viaţa nouă” (Romani 6:4). Ca şi El, noi am intrat într-o nouă experienţă. Aceasta nu este starea de neputrezire, ci este starea în care păcatul nu mai are dominaţie (6:6 şu). Înviaţi împreună cu El păcatul a fost detronat. Acesta nu mai poate călări peste noi, ci în Hristos noi suntem eliberaţi de păcat (v. 7) şi nu mai suntem forţaţi în supunere faţă de acesta (v. 14). Aceasta este ceea ce relatează pentru „noutatea” vieţii noastre în Hristos (2 Corinteni 5:17). Suntem oameni care am fost înviaţi la o nouă existenţă – cu Hristos. Ba mai mult, această „viaţă nouă” la care am fost înviaţi noi în El este pentru noi o resursă pentru trăirea zilnică. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). „Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii lui” (Filipeni 3:10). Înviaţi cu Hristos noi nu mai suntem relataţi faţă de o idee – noi suntem relataţi faţă de Domnul înviat a cărui tărie devine a noastră pentru trăirea pentru El.

Aceasta este în mod precis tensiunea din viaţa creştină. Noi suntem înviaţi cu Hristos să stăm cu El în locurile cereşti (Efeseni 2:5-6). Noi trăim într-o altă lume – şi este evident, pentru noi şi pentru cei care ne cunosc. Noi simţim tragerea în sus către un loc mai înalt, şi ştim că viaţa Lui este în noi. Cu toate acestea picioarele sunt încă aici pe pământ – în această eră. Şi noi simţim adesea tracţiunea în jos a „grijilor acestui veac” (Matei 13:22). Şi astfel suntem avertizaţi, în calitate de soldaţi din armata lui Hristos, nu pentru a fi „încurcat cu treburile acestei lumi” (2 Timotei 2:4). Dar aceasta nu este doar avertizare, este acel ajutor al Hristosului înviat care locuieşte în noi, şi noi trăim pentru Dumnezeu prin El (Galateni 2:20).

Viaţa veşnică

Una din caracteristicile izbitoare ale predicării lui Isus este folosirea Sa rară a termenului „mântuire” (sau verbul „a mântui”). În comparaţie cu folosirea noastră a acestui cuvânt Isus l-a folosit din greu. Aceasta nu înseamnă că folosirea de către noi a cuvântului este greşită – şi Pavel l-a folosit tot timpul. Dar observaţia ar trebui să ne facă destul de curioşi pentru a vede ace terminologie a folosit Isus – în special în lumina faptului că misiunea Sa era o misiune de mântuire!

În acest punct ajungem să recunoaştem preferinţa lui Isus pentru cuvântul „viaţă” – sau „viaţă veşnică”. Evanghelia lui Ioan este plină de referinţe la „viaţă” şi „a trăi” (53 de ori; de 95 de ori în scrierile lui Ioan). Această observaţie mă fascinează, şi atunci când am observat-o pentru prima dată am fost încântat să caut materia puţin mai departe pentru a descoperi de ce a preferat Isus acest termen. Nu putem să-l explorăm acum, dar vom privi la acesta în relaţie faţă de tema noastră a împlinirii.

Prima dată când termenul „viaţă veşnică” (hayyey `olam / zoe aionion) apare în Scriptură este în Daniel 12:2, şi doar o simplă privire la verset ne trimite spre calea noastră către o înţelegere a semnificaţiei termenului. „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică”. În mod clar speranţa „vieţii veşnice” este una escatologică – aceasta se centrează în mare parte pe ultimele zile, ziua învierii. Această aceiaşi idee este purtată în Noul Testament, de fapt, şi este văzută în versete precum Matei 25:46 unde judecata finală de la revenirea lui Hristos este văzută că rezultă în două destine diferite pentru umanitate – pedeapsă veşnică şi viaţă veşnică. În Marcu 10:30 Isus specifică în mod exact că ucenicii lui vor primii „în veacul viitor viaţa veşnică”. Acelaşi lucru este văzut în pasaje similare unde „viaţa” stă în contrast cu „iadul” (de exemplu, Marcu 9:43, 45). În Ioan 5:29 Isus vorbeşte despre „învierea vieţii” pentru cei care au făcut bine, o afirmaţie aproape de evocatoare faţă de cea din Daniel 12:2. Şi în Ioan 12:25 „viaţa din această lume” este în contrast cu „viaţa veşnică”. Astfel semnificaţia frazei este clară: viaţa veşnică este viaţa veacului viitor. De aceasta ne putem bucura în ziua învierii.

Ceea ce este surprinzător, prin urmare, este de a învăţa că aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a venit să o dea în acest veac! Evanghelia lui Ioan este plină de declaraţii faţă de acest efect. „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (10:10). „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (5:24). Acesta este punctul de referinţă şi în discuţia lui Isus cu Nicodim. El are nevoie de o renaştere mai precis pentru că intrarea în împărăţie necesită un principiu nou de viaţă. Şi atunci când Isus spune că ucenicii lui nu sunt „din această lume”, El vrea să implice (probabil printre alte lucruri) că viaţa pe care o posedă ei acum nu este explicabilă în termeni de ceva natural. Aceasta nu are nimic de a face cu această lume. Conceptul este unul fascinant şi descoperă o înţelegere profundă a semnificaţiei lui Isus Hristos. Cu El eschatonul a fost favorizat.

Ceea ce este evident mai întâi de toate este că „viaţa” este mai mult decât evidenţă, şi „viaţa veşnică” este mai mult decât existenţa fără de sfârşit. Prin definiţie, toţi oamenii „există”, şi ei vor exista întotdeauna. Dar punctul de bază de aici este dacă sau nu putem să ne referim corect la acea existenţă din afara lui Hristos ca „viaţă”. Termenii, după cum vedeţi, nu vorbesc despre cantitatea vieţii ci de calitatea vieţii, un tip specific de existenţă. Aceasta durează veşnic, pentru a fi siguri, şi vom privi la aceasta mai târziu, dar nu aceasta este întregul punct. „Cum existăm – şi vom exista – noi?” este întrebarea de aici.

Dar care este calitatea vieţii pe care o oferă Isus? Ce o face pe aceasta să fie atât de dorit? În Ioan 17:3 Isus defineşte viaţa veşnică drept cunoaşterea lui Dumnezeu „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Sunteţi conştienţi de faptul că verbul „a cunoaşte” adesea implică mai mult decât simpla posesiune de fapte. Aceasta vorbeşte despre relaţie, intimitate, părtăşie, favoare (de exemplu, Psalmul 1:6; Amos 3:2; Ieremia 9:24; 31:34; Ioan 10:14-15). Aici este locul unde „viaţa” devine aşa de semnificativă. În afara lui Hristos omul nu-l cunoaşte pe Dumnezeu – el nu poate (8:19, 54-55; 16:3; 17:25). Păcatul a dezbinat aşa de mult lucrurile încât aceasta – cea mai mare aspiraţie şi scop al său, însăşi scopul creaţiei sale – este pierdută. Aceasta explică „zădărnicia” existenţei naturale a omului. El este într-o căutare continuă după fleacuri deoarece nu poate găsi satisfacţie sau mulţumire sau înţelesul real pentru viaţă. Şi motivul pentru care el trăieşte într-o astfel de nemulţumire este că el nu poate să obţină aceea pentru care a fost creat – părtăşia cu Dumnezeu! Şi fără de aceasta nimic nu-l poate satisface. El există, dar viaţa lui este o moarte vie. ŞI existenţa care stă înaintea lui este chiar mai rea.

Era speranţa sfântului Vechiului Testament ca într-o zi Dumnezeu să vină să-l ridice la „viaţă” – plinătatea vieţii în părtăşia cu El. Dar anunţul îndrăzneţ pe care îl face Isus este că El a venit ca să ne dea acea viaţă – aici şi acum, şi întotdeauna. Şi aş dori să indic faptul că aceasta este în mod precis mărturia fiecărui credincios adevărat! Oare nu este aceasta exact ceea ce ai ajuns să simţi chiar? Existenţa noastră a fost aşa de complet transformată încât cel mai bun lucru pe care-l oferă lumea aceasta pare ieftin! Noi nu mai suntem

Vrăjiţi de încântarea lumii –

Lucruri ce-s mai înalte, lucruri mai nobile,

Acestea ne-au întunecat vederea!8

De fapt, atât de adâncă şi de stabilită este această bucurie interioară şi satisfacţie a vieţii pe care o avem acum încât condiţiile exterioare – problemele acestei lumi – contează tot mai puţin. Noi am „descoperit mulţumire în oricare stare am fi”. Dragostea lui Dumnezeu este atât de revărsată în inimile noastre încât ne putem bucura chiar şi în necaz. Şi când alţii se laudă cu realizările sau dobândirile ori posesiunile lor – sau orice – aceasta nu ne produce invidie aşa cum obişnuia să fie odinioară. Mai degrabă ne bucurăm – într-adevăr, ne lăudăm, în aceasta: că-l cunoaştem pe Dumnezeu. Şi în cunoaşterea lui am descoperit un izvor de bucurie şi fericire care întrece cu mult ceea ce lume aceasta ar fi visat vreodată. Noi am găsit viaţa! Şi privind înapoi de la acest punct de avantaj, acea existenţă de dinainte de a-l „cunoaşte” pe Dumnezeu pare acum să nu fi fost mai nimic decât o viaţă – era o moarte vie. Noi nu simţim că după ce ne-am întors de la lucrurile vechi am schimbat o viaţă bună cu un viitor bun – mai degrabă simţim că am făcut schimb cu o existenţă ieftină, săracă pentru o viaţă glorioasă şi abundentă care va dura şi va creste pentru totdeauna. Aceasta este păşunea prosperă, verde a vieţii veşnice, viaţa veacului viitor. Şi slava acestui veac al Noului Testament este că în Isus Hristos noi ne putem bucura înainte de vreme de aceasta. Cântecul binecunoscut al lui Peterson, „Cerul s-a coborât şi slava sufletul mi-a umplut” spune drept ceea ce spune despre bani.

Şi să nu uităm că aceasta este binecuvântarea pe care o putem oferi oamenilor în timp ce predicăm evanghelia. Persoana la care mărturisim ar putea să facă din viaţă să fie dură în fine – că el ar avea securitate într-un cont bancar sau într-un statut social înalt, sau orice altceva. Dar atunci când îi dai jos masca lui vopsită vei vedea că totul este doar o faţadă – el ştie că siguranţa sa este una înşelătoare. Aceasta vine şi pleacă, şi el o ştie. Şi atunci când ajunge la zilele cele mai dificile ale vieţii el ştie bine că siguranţa nu este deloc siguranţă. Dar noi putem oferi ceva mult mai stabil şi mai plăcut decât toate acestea. În Isus Hristos putem avea „viaţă”, şi aceasta „mult mai din belşug”.

Bucuria de prezenţa lui Dumnezeu

Caracteristica centrală a speranţei Vechiului Testament este exprimată în cuvintele, „Eu voi vi Dumnezeu tău … şi tu îmi vei fi poporul meu” (Exod 6:7). În mod similar, caracteristica centrală a închinării Vechiului Testament era abordarea sa a prezenţei lui Dumnezeu. Aceasta este semnificaţia întreagă a locului „preasfânt”. Exista sacrificiu şi ispăşire şi mult mai puţin, dar chestiunea intrării în prezenţa lui Dumnezeu a fost ceea ce a făcut închinarea atât de solemnă.

Tema este preluată în Geneza 9:26-27 unde se spune că Dumnezeu este „Dumnezeul lui” Sem şi va „locui” în corturile lui. Aceasta este adusă din nou în Exod 3 unde la fel cum Dumnezeu îl trimite pe Moise în misiunea lui către Egipt, El spune, „În mod sigur Eu voi fi cu tine” (v. 12). Semnificaţia Numelui Divin („EU SUNT cel CE SUNT”, v. 14), cred eu, se centrează în principal pe acest mare adevăr. Aceasta indică mai mult decât că Dumnezeu este „auto-existent”. El este prezent printre oamenii lui! Prezenţa lui salvatoare era adevărul care a fost adus de Moise către ei, şi prin virtutea prezenţei Lui au fost ei eliberaţi.

Atunci când a fost ridicat cortul, acesta era locul unde locuia Dumnezeu. „Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui (shakan) în mijlocul lor” (Exod 25:8). Acesta e punctul focal de închinare. „Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul” (40:34). Notaţi aici asocierea apropiată a ideilor despre prezenţa şi „slava” lui Dumnezeu; terminologia pare să fie interschimbabilă.

Prima poruncă, „Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”, a fost prima poruncă pe care a încălcat-o Israel (Exod 32), şi ca rezultat Dumnezeu a spus, „Nu voi mai merge cu tine” (33:3). În următoarele versete Moise a apelat cu succes la sentinţă (v. 12-17), şi Dumnezeu a pledat că va merge „cu” ei. Prezenţa lui Dumnezeu, sau „slava” (kabod, v. 22), era esenţială. Apoi în Levitic întreaga funcţie a cultului Israelit a fost aceea de a aduce pe fiecare închinător (de parte bărbătească) în prezenţa lui Dumnezeu de trei ori pe an. Aceasta era o actualizare a prezenţei lui Dumnezeu.

Dar chiar şi cu aceasta, intrarea în prezenţa lui Dumnezeu era un lucru dificil şi de temut. Doar marele preot putea să între în locul preasfânt – şi aceasta doar odată pe an – şi doar după ce făcea pregătirile atente şi în mod adecvat. Calea nu era deschisă pentru oricine, oricând. Nici măcar Moise nu putea intra într-un loc sfânt (Exod 40:35). Aceasta era un „lucru de temut”, şi doar prin virtutea mijlocirii preotului se puteau bucura ei de prezenţa lui Dumnezeu.

Apoi este profetul Ezechiel care portretizează în mod geografic depărtarea slavei lui Dumnezeu (kabod) de la Israel (cap. 11). Nelegiuirea lui Israel a devenit prea mare şi prezenţa lui Dumnezeu a fost înlăturată. Cu toate acestea în cap. 43 există din nou o descriere a reîntoarcerii slavei lui Dumnezeu.

Toate acestea sunt prezentate în declaraţiile climatice din prologul lui Ioan. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui” (v. 14). „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (v. 18). Isus Hristos este realizarea a ceea ce a fost zugrăvit în cortul Vechiului Testament – şi pierdut mai târziu. În El slava lui Dumnezeu este reîntoarsă. În El Dumnezeu a venit în „cort” printre oamenii lui. El este immanu el – Dumnezeu cu noi, pentru a împrumuta cuvintele lui Isaia şi Matei. Şi întregul fundal al cărţii Evrei este însăşi această temă, că în Hristos noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu. Calea este deschisă dincolo de voal, şi ni s-a dat acces direct către Dumnezeu. Voalul care prevenea accesul în locul preasfânt a fost rupt „de sus în jos”, şi Dumnezeu prin Hristos a lăcat calea către El larg deschisă. Aceasta este „slava” veacului Noului Testament, şi ea este cu mult „mai bună”.

 Ziua mântuirii

Venirea lui Dumnezeu avea să fie, mai presus de toate, timpul de eliberarea pentru poporul Său. Împărăţia care avea să vină avea să fie o împărăţie care avea să pună la o parte toată opoziţia şi să stabilească neprihănirea şi pace prin întreaga lume. Dumnezeu avea să vină în judecată, să distrugă pe toţi duşmanii Săi şi să-i răzbune pe cei neprihăniţi. Isaia vorbeşte de o vreme când „vestea bună a păcii” va fi răspândită din Sion, deoarece Domnul şi-a lăsat gol braţul Său de mântuire şi „şi-a mângâiat poporul Său şi l-a răscumpărat pe Ierusalim” (52:7-10); un timp când Robul lui Dumnezeu va „lega pe cei cu inima frântă, şi va proclama eliberarea celor captivi” şi anul de Jubileu (61:1-2). Ieremia şi Ezechiel vorbesc despre un „Legământ Nou” care va fi legiferat şi care promite o relaţie nouă cu Dumnezeu în iertare graţioasă de păcat. Mica îl prezintă pe Dumnezeu ca neîntrecut în milă, care „iartă nelegiuirea, şi trece cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Sale” (7:18). El va „îndeplini adevărul (emeth) către Iacov, şi mila (hesed) către Avraam” pe care a jurat-o El (7:20; cf. Exod 34:6).

Şi din nou această temă îşi găseşte împlinirea în acelaşi loc ca toate celelalte – sau mai degrabă, în aceiaşi Persoană. „În această zi aceste lucruri s-au împlinit în auzul vostru”, a spus Isus după citirea lui Isaia 61. „A sosit ziua mântuirii”, a spus El în efect, „Anul de Jubileu este aici”. Ba mai mult, El a pretins că sângele Său va asigura pentru „mulţi” binecuvântările Noului Legământ (Matei 26:28).

În acelaşi fel, Ioan declară că „harul şi adevărul” pe care Mica le-a profeţie au fost „îndeplinite” în întruparea lui Hristos, Cel a Cărui prezenţă glorioasă o privim noi, „plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Aici Ioan îl pune pe Domnul Isus în centrul istoriei de răscumpărare – sau mai bine – la culmea ei. „Adevărul” pe care avea să-l îndeplinească Dumnezeu, credincioşia Sa, a fost revelat şi declarat în Hristos. „Mila” pe care a promis-o El a fost dată în plinătatea sa în Fiul Său.

Întrucât ei au privit înainte la un timp de justificare înaintea lui Dumnezeu când El îi va pronunţa neprihăniţi, noi privim înapoi spre Cel care „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Romani 4:25). Noi „am fost justificaţi prin credinţă” (Romani 5:1). Judecata noastră este trecută, şi în Hristos noi am fost justificaţi, declaraţi neprihăniţi.

În mod similar, atunci când îl auzim pe Isus declarând Domnia Sa peste sabat (Matei 12:8) am putea să ne mirăm la început în ce fel această autoritate va fi exercitată – ce va face El cu sabatul? Cum va fi acesta diferit ca un rezultat al domnie lui peste el? Găsim insinuări la acest răspuns în „veniţi la mine şi odihniţi-vă” (Matei 11:28 şu), dar în Evrei 4:1-11 noi învăţăm în mod specific că sabatul avea un caracter profetic / de prospectivă – acesta indica înainte către odihna noastră în Hristos. Sau, ca să folosim limbajul apostolului Pavel, aceasta este „umbra” a ceea ce Hristos este „trupul” (Coloseni 2:17). Aceasta este ceea ce a făcut Isus cu sabatul – El l-a împlinit pe deplin.

Sumar

De sigur, există mult mai multe teme pe care le-am putea examina cu concluzii similare – împărăţia, legea, aşteptatul Profet-Preot-Rege, legămintele Sinaitice şi cel Nou, etc. – dar acestea vor fi de ajuns pentru acum. De un interes ulterior pentru mine sunt temele respective ale sinopticilor, Ioan şi Pavel – împărăţia (sinopticilor), viaţa veşnică (Ioan), şi neprihănirea şi Viaţa în Duhul (Pavel). Nu este surprinzător faptul că fiecare dintre acestea îşi are tema sa de „împlinire” în însăşi centrul său9. Dar punctul nostru de aici este destul de clar: în Isus Hristos finalul este realizat. Noi încă trăim „aici”, dar prin virtutea asocierii noastre cu El, noi suntem privilegiaţi să ne bucurăm de binecuvântările escatonului timpuriu.

Acum – şi nu încă

Înainte de a conclude ar trebui cel puţin să indicăm că în timp ce avem în faţa noastră toate acestea, mai sunt încă de venit altele. Gândiţi-vă de exemplu în termenii învierii primise. Noi nu suntem doar „înviaţi cu El în asemănare cu învierea Sa”, ci prin virtutea asocierii noastre cu El învierea noastră trupească este şi ea asigurată. Aceasta este în mod precis argumentul lui Pavel din 1 Corinteni 15. Dacă El a înviat, şi noi vom învia, pentru că suntem în El. El este „pârga” din care noi suntem recolta mai deplină. Noi vom fi cu toţi înviaţi, „dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (v. 23). Aşa că există acel acum  – şi este acel nu încă. Învierea lui Hristos a inaugurat veacul ce va să vină, şi noi suntem o parte a acestuia astăzi în timp ce suntem în El. Dar au să vină mai multe, şi în El şi aceasta este asigurată.

Acelaşi lucru este adevărat cu privire la viaţa veşnică. Faptul că noi o avem acum nu anulează cu desăvârşire perspectiva viitoare. Adesea în Evanghelia lui Ioan auzim pe Isus cum face legătura apropiată a două idei de viaţă acum şi viaţa veşnică (4:14; 6:51; 10:28; 11:25-26). A avea viaţa acum înseamnă a o avea pentru totdeauna, şi „a nu pieri niciodată”. Punctul este simplu fapt că darul lui Isus de viaţă pentru cei ai lui vine timpuriu – şi astfel în două rate: 1) la regenerare, şi 2) la învierea trupului. Viaţa veacului ce va să vină a venit, şi mai are încă să vină.

Putem spune acelaşi lucru despre toate din aceste teme. Înfrângerea lui satan a fost realizată pe cruce (Ioan 12:31-32) şi totuşi va fi realizată într-un anumit timp din viitor (Romani 16:20; Apocalipsa 20). Binecuvântarea Avraamic este savurată de fiecare credincios (Galateni 3) şi totuşi va fi îndeplinită mai târziu (Apocalipsa 7:9). „Odihna” noastră în Hristos este aici (Matei 11:28 şu) şi totuşi rămâne (Evrei 4:9). Prezenţa lui Dumnezeu a fost manifestată în Hristos (Ioan 1:14) şi totuşi îşi aşteaptă deplina sa manifestare (Apocalipsa 21:3, 22). Mântuirea noastră în sine nu este încă pe deplin manifestată (Romani 13:11; Evrei 9:28; 1 Petru 1:5; Apocalipsa 12:10). Duşmanii lui Dumnezeu nu sunt încă eliminaţi. Pe scurt, împărăţia lui Dumnezeu este realizată acum, dar nu este încă manifestată pe deplin (2 Timotei 4:1, 8; 2 Petru 1:11).

Judecata noastră încă stă înaintea noastră, şi că justificarea noastră este încă o speranţă viitoare. Aceasta este semnificaţia timpului trecut din Romani 8:33 – „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” Aceasta este probabil implicat şi în Romani 4:24 – „A înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi”. Ideea este că Hristosul cel înviat va sta în apărarea noastră la bara de judecată a lui Dumnezeu. Judecata noastră – şi justificarea – este atât trecut cât şi viitor.

De fapt, privind înapoi la Grădina Edenului şi la felul cum erau lucrurile acolo – şi la ceea ce ar fi trebui să devină – ni se aminteşte mai mult de ceea ce se leagă viitorul nostru. Nu ar trebui să uităm că în timp ce Adam era perfect, el nu era „aşa de perfect” precum putea să devină. Dar când în slava pomilor vieţii (caţi dintre ei?) sunt văzute o supraabundenţă de roade „în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2), atunci noi vom recunoaşte că în Domnul Isus Hristos Paradisul a fost recâştigat – şi mult mai multe. Ceea ce a pierdut primul Adam – şi ceea ce a refuzat el – se va perfecta pe deplin prin ultimul Adam.

Aşa că în toată această „escatologie realizată” nu ar trebui să scăpăm din vedere viitorul. Ceea ce avem noi astăzi este realizarea glorioasă a speranţelor Vechiului Testament. Dar ceea ce stă înainte este încă mai glorios.

Un ghid hermeneutic semnificativ reiese din toate aceste lucruri. Că o binecuvântare promisă este realizată aici şi acum, prin însuşi acest lucru, nu predomină realizarea sa mai deplină de mai târziu. De exemplu, nu există nimic aici care să domine speranţa premilenialistă a manifestării viitoare a împărăţiei – nimic. Că veacul viitor este prezent şi că vine este o materie de simplă afirmaţie Biblică. Şi dacă există deja o realizare a binecuvântărilor în cadrul istoriei nu ar trebui să fim surprinşi să învăţăm de o manifestare încă mai deplină faţă de ele. Aceste întrebări pur şi simplu trebuiesc decise pe alte baze.

Hristos, Eschatos-ul

În final, când s-au spus toate acestea trebuie să recunoaştem clar că „împlinirea” anticipată în Vechiul Testament şi realizată în Noul Testament nu este nimic altceva decât Isus Hristos în Sine. El este legământul, promisiunea, împărăţia; El este viaţa noastră neprihănirea noastră, pacea noastră, mântuirea noastră, şi toate celelalte. El este scopul istoriei. Noi nu vorbim simplu despre „ultimele lucruri” ci despre o persoană în Care aceste „lucruri” sunt realizate. Şi când istoria este adusă la consumarea sa finală, Scriptura declară, „toate lucrurile vor fi adunate la El” (Efeseni 1:10).

Pentru acest motiv Isus este numit „Omega, eschatos-ul (ultimul), telos-ul („sfârşitul, Apocalipsa 22:13; cf. 1:17; 2:8). „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea şi „Amin” pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20).

Studiul nostru despre tema împlinirii este un studiu despre Hristos. Rezultă, deci, că El este punctul focal al evangheliei. El a venit nu doar să proclame „lucrurile” care aveau să se întâmple. El a venit să se proclame pe Sine. El este ceea ce a anticipat Vechiului Testament, şi El este însăşi esenţa, întreaga lucrătură a binecuvântării de care ne bucurăm noi în acest veac. Istoria mântuirii, escatologia realizată, escatologia viitoare – este cu totul un studiu al aceluiaşi Subiect, Domnul Isus Hristos, Care în aceste ultime zile a venit din Ceruri ca să „înlăture păcatul prin jertfa Sa”, şi Care v-a apărea a doua oară „nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea” (Evrei 9:26, 28).

Note de subsol

  1. cf. Walter C. Kaiser, Jr., „The Theology of the Old Testament,” inThe Expositor’s Bible Commentary, Vol.1, Frank E. Gaebelein, ed., (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1979), pp.292-294.
  2. Note also that all the responses of Jesus to Satan at His temptation in the wilderness contain quotations from „Israel in the wilderness” passages (Deut. 6-8, 10).
  3. Cf. D. A. Carson, „Matthew,” inThe Expositor’s Bible Commentary,Frank E. Gaebelein, ed., Vol.8 (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1984), p.95.
  4. C.F.D.Moule, „Fulfilment-Words in the New Testament: Use and Abuse. NTS, 14, p.314.
  5. George R. Beasley-Murray,Gospel of Life: The Theology of the Fourth Gospel.(Peabody, MA: Hendrickson Publishers, Inc., 1991), pp. 36-37.
  6. Cf. George Eldon Ladd,I Believe in the Resurrection of Jesus(Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1975), pp.39-40.
  7. Cf. Geerhardus Vos,The Pauline Eschatology(Phillipsburg, NJ: Presbyterian & Reformed Publishing Co., 1930, 1991), p.155 n.; and John Murray, The Epistle to the Romans (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968, 1980), pp.7-12.
  8. „I Am Resolved,” by Palmer Hartsough.
  9. See George Eldon Ladd,The Pattern of New Testament Truth.(Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968).

http://www.voxdeibaptist.org/Teologia_Implinirii.htm

Suntem mai mult decât biruitori

Radu Blendarencu

Radu Blendarencu

Creștinii din Sri Lanka își îngroapă încă morții. În ziua când milioane de creștini din întreaga lume sărbătoreau învierea Domnului Isus, teroriștii islamiști au ucis peste 320 de creștini. Prin această faptă încă o dată se adeverește ceea ce a spus Domnul Isus despre cei care au luat decizia să Îl urmeze și anume că vor fi prigoniți și chiar omorâți pentru credința lor. Chiar dacă cei mai mulţi au auzit doar despre cele 10 valuri ale persecuţiei creştinilor din primele secole, în secolul al XX-lea au murit mai mulţi creştini decât în toate celelalte de dinainte.

În evidenţele statistice de astăzi sunt înregistrate pentru secolul XX mai mult de 26 de milioane de cazuri ale creştinilor care au plătit cu viaţa pentru credinţa lor, realităţi dovedite prin documente oficiale. Doar în raportul său pentru anul trecut, Alianţa Evanghelică Mondială a arătat că mai mult de 200 de milioane de creştini din peste 60 de ţări de pe glob se confruntă astăzi cu diferite forme de persecuţie. Aproape 60% dintre aceştia sunt copii, iar 150.000 – 165.000 sunt martirizaţi în fiecare an. Cei mai mulţi creştini care îndură restricţii, întemniţări şi torturi, plătind cu preţul vieţii numai pentru faptul că se numesc creştini, locuiesc în ţările islamice sau în cele comuniste.

Biblia ne mai spune să nu ne temem de ce vom suferi. Iar Domnul Isus ne-a spus clar că împotrivirea, necazul şi persecuţia n-ar fi trebuit să mai fie o surpriză, fiindcă suntem trimiși „ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (Mat.10:16). Suferința și prigoana fac parte din viața unui creștin autentic. Niciuna din marile prigoane nu au putut distruge creștinismul. Zecile de valuri de prigoane, manifestate cu puteri nestăvilite cu intenția clară de a șterge creştinismul de pe fața pământului au eșuat. Creștinii nu se supuneau regulilor de lepădare de credință, chiar dacă erau torturați prin cele mai odioase forme, aruncați în arenele romane la fiare sălbatice, arși pe rug, înjunghiaţi, decapitaţi, răstigniţi, sfârtecaţi în bucăţi etc. Dar nimic și nimeni nu au putut opri ca Evanghelia Domnului Isus să ajungă până în zilele noastre. Au mai încercat diferite organizații teroriste să extermine creștinii din diferite colțuri ale lumii, dar, la fel, au falimentat. Nimeni nu poate lupta cu puterea lui Dumnezeu și oricine a încercat să se ridice împotriva lui Dumnezeu, a căzut rău.

Ceea ce s-a întâmplat în Sri Lanka, dar și ceea ce se întâmplă în multe colțuri ale lumii, unde pentru simplul fapt că Îl urmezi pe Hristos este echivalentul morții, îmi demonstrează încă o dată puterea cuvintelor Evangheliei și autenticitatea ei. Atâta timp cât creștinismul încă stârnește polemici, dovedește că are ceva de oferit. Iar această ofertă este jertfa Domnului Isus. Fiecare creștin trebuie să ia o învățătură și anume: să fie gata în fiecare zi să părăsească această lume. Nu știu câți dintre cei care vor citi acest articol sunt gata astăzi să se întâlnească cu Domnul Isus. De aceea simplul fapt că încă mai respirăm este o minune din partea Domnului pentru a ne pregăti de întâlnirea cu El. Ziua de mâine nu poate să ne aparțină.

Trist este că mulți dintre cei care se numesc creștini nu sunt gata să plătească prețul credinței lor și nici nu doresc să o facă. Trebuie să știm că Biserica este strâns legată de prigonire. Fără prigonire apare o lene spirituală, o senzație că totul merge bine, că rolul nostru este de a fi căldicei precum cei din biserica laodiceeană. Dacă biserica creștina încă deranjează pe diferite mișcări progresiste sau grupări teroriste, este bine. Orice răutate, prigoană sau orice jignire din partea oamenilor adaugă o cărămidă la casa eternă, vorba unui regretat creștin. De la apariția bisericii până în zilele noastre creștinii au rămas cei mai persecutați. Nu trece nicio singură zi ca un creștin să nu aibă de suferit din cauza credinței în Domnul Isus.

Fie ca această sărbătoare de Paști să îți aducă aminte de jertfa izbăvitoare a Domnului Isus care vrea să ne scoată din robia păcatului și să ne ducă spre viață. Spre o viață trăită pentru El care se va încununa cu bucuria eternă, chiar dacă aici pe pământ suntem dați în fiecare zi la moarte.

Hristos a Înviat!

https://moldovacrestina.md/suntem-mai-mult-decat-biruitori/

Valeriu Ghilețchi: Sărbători pline de credință și bucurie

Comunicat, Interne, Meditaţii

Dragi prieteni,

Suferința este o parte indispensabilă a realității. Chiar dacă gradul de suferință este diferit de la om la om, nimeni nu este scutit de ea. O boală, un conflict în familie, pierderea unui serviciu, o persoană dragă condusă pe ultimul drum, toate acestea ne sunt cunoscute și, de cele mai multe ori, le cunoaștem din prima sursă. Oricât am fi de puternici acest gen de poveri ne doboară, în special, când miroase a moarte.

Apostolul Ioan descrie în Evanghelia sa moartea și învierea lui Lazăr. Un detaliu care îți atrage atenția sunt cuvintele Martei, sora lui Lazăr. Când Isus a spus: „Dați piatra la o parte”, ea i-a zis: „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.” Se pare că moartea are cel mai urât și greu miros. Răspunsul lui Isus însă este uimitor: „Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?”

Vestea rea este că suferința nu poate fi evitată. Vestea bună însă este că ea poate fi transformată prin credința în Isus. Dumnezeu poate transforma și restaura viețile noastre, oricât de frânți am fi. Ce se cere de la noi este să credem în El. Putem fi copleșiți de harul Lui, dar dacă nu avem credință să-l vedem și să-l primim, vom rămâne tot așa cum am fost, morți în păcatele și suferințele noastre. Învierea lui Isus ne-a eliberat de poverile trecutului și ne-a dăruit o viață nouă. Învierea lui Isus este cea mai frumoasă minune care a avut loc vreodată în istora omenirii. Partea și mai frumoasă este că această minune poate fi trăită de oricine crede în El. Isus a zis: „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.”

Hristos a înviat!

Sărbători fericite, pline de credință și bucurie, alături de cei dragi!

Valeriu Ghilețchi

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/27/valeriu-ghiletchi-sarbatori-pline-de-credinta-si-bucurie/?

Jurnal de Rugăciune: O femeie din Uzbekistan a murit pentru că și-a dorit să citească Biblia

Duminică, 28 aprilie

Tată ceresc, Te lăudăm pentru perseverența credincioșilor marocani, care L-au iubit pe Fiul Tău, s-au încrezut în El și L-au urmat vreme de mulți ani grei, când creștinii marocani nu trebuiau să existe. Îți mulțumim pentru semnele unei mari libertăți care vine în Maroc. Ne rugăm pentru un răspuns pozitiv la cererea adresată Consiliului Național pentru Drepturile Omului, iar dreptul lor de a exista, de a se închina și de a împărtăși credința lor să fie recunoscut oficial; cerem ca mulți marocani să-și pună credința în Isus Hristos, în Numele căruia ne rugăm.

Luni, 29 aprilie

Creștinii din India se află sub o presiune tot mai mare în sfera juridică. Noile reglementări fac din ce în ce mai dificilă funcționarea și finanțarea lucrării lor. Cea mai mică eroare în completarea formularelor și a altor documente oficiale duce adesea la sancțiuni și la posibilitatea de a le fi închise bisericile. Rugați-vă ca Dumnezeu să îi ajute pe creștinii indieni să îndeplinească toate cerințele administrative ale guvernului indian. Rugați-vă și pentru protecție în caz de atacuri ale extremiștilor împotriva clădirilor bisericii, a închinătorilor și mai ales a pastorilor, dar cereți și ca creștinii să fie feriți de cei care încearcă să îi forțeze să se convertească la hinduism.

Marți, 30 aprilie

Islamul este singura religie recunoscută în Republica Maldive, care este o țară majoritar musulmană. În decembrie 2017, președintele Abdulla Yameen a declarat că nu există „loc pentru nicio altă religie în afară de islam în Maldive”. Nici vizitatorii nemusulmani nu au voie să își arate credința în mod deschis. Numărul mic de creștini maldivieni (care teoretic nu ar trebui să existe, deoarece toți maldivienii ar trebui să fie musulmani) sunt ostracizați, discriminați și atent supravegheați. Presupusa imoralitate a turiștilor occidentali sporește ostilitatea musulmanilor maldivieni față de creștini. În 2016, guvernul a adoptat un Act de defăimare și libertate de exprimare, care incriminează comentariile împotriva „oricărei idei a islamului”. Orice persoană condamnată primește o amendă de până la 5 milioane rufiyaa (în jur de 250 000 de lire sterline, 330 000 de dolari, 300 000 de euro) sau de la trei, până la șase luni de închisoare. Mijlociți astăzi pentru creștinii maldivieni, cerând ca Dumnezeu să întărească orice creștin care se află la închisoare pentru credința lui și cereți ca Duhul Sfânt să îi mângâie și să îi încurajeze pe credincioșii izolați.

Miercuri, 1 mai

Când o femeie musulmană uzbecă a început să meargă la biserică și i-a cerut unei prietene o Biblie, soțul ei s-a înfuriat. El i-a interzis „Umidei” să participe la serviciile bisericii, a închis-o în casă și l-a luat pe fiul lor de doi ani de la ea. Părinții Umidei au salvat-o și au luat-o în casa lor, de unde putea merge la biserică. Soțul ei a continuat să o amenințe, așa că Umida a plănuit să fugă în Turcia. Dar la aeroportul din Tașkent, soțul ei a prins-o, a băgat-o cu forța într-o mașină și i-a tăiat gâtul. Rugați-vă pentru băiețelul a cărui mamă este moartă și al cărui tată va fi închis timp de mulți ani pentru crimă, și cereți ca el și bunicii lui să ajungă să-L cunoască pe Domnul Isus.

Joi, 2 mai

Shukrat Safarov a fost amendat pentru că a dăruit un Nou Testament în limba uzbecă unei femei. Cartea a fost distrusă, la ordinul instanței. Folosirea unui Nou Testament în „scopuri misionare” este o infracțiune în Uzbekistan, potrivit Comitetului pe probleme religioase al guvernului. Rugați-vă ca Shukrat să nu fie descurajat să-și împărtășească credința mai departe. Rugați-vă pentru femeia care a primit Noul Testament ca ea să aibă altă ocazie să citească din Cuvântul lui Dumnezeu. Rugați-vă și pentru Begzod, ofițerul de poliție care se ocupă de acest caz, ca el să devină curios să știe ce este în acea carte pe care legea o consideră atât de periculoasă pentru musulmani.

Vineri, 3 mai

Creștinii din Tadjikistan au fost invitați să privească în timp ce autoritățile au ars 5.000 de calendare pe 2019, cu versete biblice în limba tadjică, limbă vorbită de majoritatea musulmană a populației. Calendarele au fost trimise din Germania. „Știm că Dumnezeu guvernează totul!”, au scris creștinii tadjici Fondului Barnabas. „Și am încredințat această chestiune și oamenii care au ordonat și au executat această distrugere în mâinile lui Dumnezeu. Noi continuăm să ne rugăm pentru ei.” De asemenea, ei au cerut să ne rugăm ca înțelepciunea și călăuzirea lui Dumnezeu să îi însoțească. Rugați-vă pentru frații și surorile noastre din Tadjikistan, care au atât de puține resurse și o literatură creștină atât de sărăcăcioasă.

Sâmbătă, 4 mai

Un cuplu creștin kârgâz care slujește printre musulmanii din China le cere susținătorilor Fondului Barnabas să se roage pentru „James”. El este unul dintre cei aproximativ 60 de musulmani care L-au întâlnit pe Hristos când au venit să ia lecții de muzică de la soție, care predă un instrument cu coarde numit komuz. Curând după convertirea sa din primăvara anului 2016, James a devenit foarte activ în evanghelizare. Dar în iulie a trebuit să părăsească orașul și să se întoarcă în satul său izolat, de la munte, deoarece autoritățile chineze cer ca, la fiecare trei luni, toți din provincia Xinjiang să dea un raport la Poliția din locul în care au fost înregistrați. În satul său, James a condus mai mulți oameni la Hristos, dar în luna octombrie a fost acuzat în mod fals, arestat, bătut și torturat. Biblia sa și alte materiale creștine i-au fost confiscate. În 2017 a fost condamnat la 16 ani de închisoare. Ni se cere să ne rugăm pentru Iacov și pentru alți credincioși închiși cu el ca Dumnezeu să le dea putere să rămână credincioși și să îi folosească pe acești oameni pentru gloria Lui.

Sursa: Fondul Barnabas

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/28/jurnal-de-rugaciune-o-femeie-din-uzbekistan-a-murit-pentru-ca-si-a-dorit-sa-citeasca-biblia/?

Necrologul Domnului Isus

E sărbătoarea Paştelui în Israel. A trecut Sabatul şi au apărut din nou ziarele. Ziarele Steaua Betleemului, Ecoul Nazaretului şi Timpul Ierusalimului au publicat pe pagina 6 următorul necrolog:

„Weekendul trecut a trecut la cele veşnice Isus din Nazaret, fiul Mariei şi a lui Iosif, tâmplarul. S-a născut în Betleem, într-o iesle în anul 0, a imigrat în Egipt cu părinţii până la vârsta de 2 ani, apoi s-au mutat în satul obscur Nazaret. În general a fost ascultător de părinţi, doar la 12 ani s-a pierdut de părinţi prin Ierusalim unde s-a pus pe discuţii controversate cu elita religioasă. Până la 30 de ani a lucrat în Nazaret ca tâmplar trăind o viaţă liniştită şi fiind un bun cetăţean. Însă la 30 de ani, dintr-o dată a părăsit locul de muncă, satul copilăriei şi a început să meargă pe jos în lungul şi latul ţării urmat de nişte oameni ciudaţi. Învăţăturile Lui au fost uimitoare. Nu numai că vorbea oamenilor, dar avea abilităţi să vorbească şi cu natura. Într-o zi a vorbit cu un pom şi pomul s-a uscat. A vorbit furtunii şi ea s-a oprit. A vorbit duhurilor rele şi ele L-au ascultat. A vorbit la 5 pâini şi doi peşti şi s-au înmulţit. A vorbit cu un mort şi mortul a ieşit din mormânt. A transformat apa în vin şi marea în trotuar. A scris cu degetul pe pământ şi citea gândurile oamenilor. A deschis ochii orbilor şi a dat glas muţilor. I-a făcut pe handicapaţi să umble şi pe leproşi să fie curaţi. Unii credeau că este Învăţător, alţii farsor. Unii credeau că este profet, iar alţii Îl considerau dement. Unii credeau că este cărturar, iar alţii revoluţionar. Unii credeau că este Împărat, iar alţii că este lepădat. Unii credeau că este un om bun, alţii credeau că-i nebun. În trei ani şi jumătate şi-a făcut prieteni şi foarte mulţi duşmani. În săptămâna Paştelui a intrat ovaţionat în Ierusalim. A intrat în Templu şi a produs o răscoală. Prietenii L-au trădat, a fost curând arestat, judecat şi condamnat la moarte prin răstignire. Toţi prietenii L-au părăsit. Crucea i-a dus-o un străin. Nu avea nimic pregătit: nici testament, nici loc de veci, nici planuri pentru înmormântare; moartea Lui a fost surprinzătoare şi rapidă. Isus din Nazaret, fiul Mariei şi al lui Iosif Tâmplaru s-a stins din viaţă în floarea vârstei la 33 de ani şi jumătate, printr-o moarte nedreaptă şi violentă. S-a stins o stea!”

Un alt cotidian a scris următoarele:

„Iată Omul!, născut într-un sat din Orientul Apropiat în urmă cu 2000 şi ceva de ani: a crescut într-un alt sat până la vârsta de 30 de ani, muncind într-un atelier de tâmplar, după care 3 ani şi jumătate a umblat ca predicator misionar; n-a avut nicio casă, n-a avut nicio familie, n-a avut slujbă publică, n-a studiat la nicio universitate, n-a călcat în niciunul din marile oraşe ale lumii, n-a călătorit mai mult de 250 de km de locul unde s-a născut, n-a avut nicio licenţă, doar El însuşi. Din tinereţe opinia publică s-a ridicat împotriva Lui, prietenii L-au părăsit, cel mai apropiat L-a negat, un altul L-a trădat, a fost dat în mâna duşmanilor, a fost batjocorit, a fost judecat, condamnat pe o cruce între doi tâlhari şi a fost îngropat într-un mormânt de împrumut prin mila unui prieten. Douăzeci de secole s-au scurs şi astăzi El este piatra centrală a rasei umane. Putem afirma cu toată convingerea că toate armatele care au mărşăluit vreodată, toate navele care au fost construite, toţi regii, prinţii şi preşedinţii lumii, nu au afectat aşa de puternic viaţa omului ca şi această singură viaţă. Nu a scris niciun rând, dar nicio bibliotecă din lume nu poate cuprinde toate cărţile care s-au scris despre El, nu a compus niciun vers, dar El este subiectul celor mai multe cântece care s-au scris vreodată; nu a fondat nicio universitate, dar nicio şcoală din lume, nu se poate mândri cu atâţi ucenici pe băncile ei câţi are El; n-a comandat niciun soldat, n-a mărşăluit nicio armată, dar niciun general de oşti nu a cucerit atâtea inimi rebele fără niciun singur foc de armă şi n-a avut atâţia voluntari sub steagurile Lui câţi are acest Om. Numele marilor oameni de stat ai Europei, ai Asiei, ai Americii, a filosofilor, a revoluţionarilor, a anarhiştilor, au apărut pentru o vreme şi au dispărut, dar numele Lui străluceşte cu fiecare generaţie mai puternic pentru că Pilat nu L-a putut ucide, mormântul nu L-a putut fereca, moartea nu L-a putut învinge; El şade în cel mai înalt vârf al gloriei cerurilor, este adorat de sfinţi, este venerat de îngeri, este temut de diavolul, este proclamat de Dumnezeu Tatăl ca Domnul Domnilor, Împăratul împăraţilor şi Preşedintele preşedinţilor, şi numele Lui nu este altul decât ISUS HRISTOS…”

Autor: Marius Cimpoaie

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/28/necrologul-domnului-isus/?