Zi: 27 aprilie 2019

ZOROASTRISMUL

Viorel ArdeleanLasă un comentariu

download

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Religia este credința în supranatural, sacru sau divin, și codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane.

Diverse simboluri religioase, incluzând (pe primul rând) Creștin,Iudaic, Hindus, Baha’i, (pe al doilea rând) Islamic, Tribal, Taoist, Shinto (pe al treilea rând) Buddhist, Sikhist,Hindus, Jainist, (pe al patrulea rând)Ayyavalist, Tripla Zeiță, Crucea malteză, Pre-creștin slavonic Cuprins: 

Definiții

Religia ca expresie simbolică

Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.[1]

Religia ca tip de comportament uman

Religia este un tip de comportament uman (credințe, ritualuri) referitor la ființe, forțe și puteri supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut și există încă pentru că ea îndeplinește anumite funcțiuni:

1). Funcția cognitivă: Religia este o formă de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice. Ca modalitate de cunoaștere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenței umane (prima existență la care cunoașterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale existenței. În această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor [2] oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experiențe ca aceea a viselor, transei și morții.

2). Funcția acțională: Religia este o formă de extensie a capacităților umane limitate de acțiune. James Fraser [3]argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale controlând forțele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor.

3). Funcția de reducere a anxietății: Latinii spuneau acum două milenii că “spaima inventează zeii” (“primus in orbe deos fecit timor”). Bronislaw Malinowski [4] explică că magia și religia sunt instrumente de reducere a anxietății în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci o „sacralizare a crizelor vieții umane”. Ea este un răspuns la tragediile vieții umane, la conflictul dintre proiectele umane și realități.

4). Funcția socială (structurantă): Émile Durkheim [5], spune că funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a societății asupra membrilor ei, menținând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu este altceva decât clanul însuși. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăși.

5). Funcția compensatorie: În societățile stratificate social, Karl Marx [6] și Friedrich Engels [7], identifică o funcție compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranța într-o compensație în lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză și o funcție de stabilitate, menținând organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societățile avansate sunt necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele arhaice, în ele acționând procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele se întorc contra individului. O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în plus o reacție compensatorie.

6). Funcția identitară: Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii și prezervării identității unor comunități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv prin aderența la o credință religioasă. Religia este deci un liant al vieții sociale și un instrument de creștere a coeziunii sociale.[8]

Religia explicată de către antropologie și biologie

La întrebarea de ce a apărut și există încă religia, antropologia și biologia oferă, în contrast cu sociologia, un răspuns care dă cont de cauzele fundamentale ale fenomenului. Aceste cauze ultime nu pot fi decât biologice. Acest subiect este tratat separat, pe pagina dedicată, anume Explicația biologică a religiei

Etimologie

Cuvântul religie vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio– a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). Religiapoate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeități sau alte forțe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înțelesului vieții. În mod obișnuit, religiile evoluează din/cătremitologie și au drept caracteristici necesitatea credinței și un mod specific de a gândi și a acționa pe care credincioșii sunt îndemnați să le respecte. Religiile creștine socotesc cuvântul „religie” ca „legătura liberă și conștientă a omului cuDumnezeu„.

Știința și religia

Articol principal: Relația dintre religie și știință.

Educația (1890), fragment central al unui vitraliu aflat la Universitatea Yale, creat de Louis Comfort Tiffany și Tiffany Studios. Sunt reprezentate în armonieȘtiința (personificată prin Devotament, Muncă, Adevăr, Cercetare și Intuiție) și Religia(personificată prinPuritate, Credință, Speranță, Venerație și Inspirație), prezidate de personificarea centrală a Luminii·Iubirii·Vieții.

Cunoașterea religioasă, conform practicanților religiei, poate fi obținută de la lideri religioși, texte sacre (scripturi), și/ori prin revelație personală. Unele religii consideră această cunoaștere ca nelimitată și capabilă să răspundă tuturor întrebărilor; alții văd cunoașterea religioasă ca jucând un rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoașterea obținută prin observare fizică. Unii oameni religioși consideră că cunoașterea religioasă obținută în acest mod este absolută și infailibilă.

Metoda științifică presupune dobândirea cunoașterii testând ipotezele pentru a dezvolta teorii care permit explicarea faptelor s-au evaluarea experimentelor și răspunde doar întrebărilor despre universul fizic. Ea dezvoltă teorii ale lumii care se potrivesc evidentelor observate fizic. Toată cunoașterea științifică este subiectul ajustărilor ulterioare în fața evidențelor adiționale. Teoriile științifice care dispun de o preponderență a evidențelor favorabile sunt acum considerate ca atribute sau definiții are realității (de exemplu teoria gravitației, a evoluției și cea cosmogonică).

În cadrul științelor naturii, cel mai elocvent și actual exemplu este dezbaterea privind creaționismul, referitor la compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii și teoriile științifice ale cosmologiei și biologiei evoluționiste. Un exemplu mai vechi este reacția Vaticanului față de „falsificarea” de către Galileo Galilei a cosmologiei geocentrice. Științele sociale și ele au fost ținta unor atacuri din partea religiei din motive ce țin de diverse rezultate și concluzii ale acestora. Întrucât pentru credincios, dogma este prin definiție adevărată, unii credincioși (de exemplu fundamentaliștii islamici sau creștini) păstrează o interpretare literală a textelor biblice, indiferenți la răspunsurile științifice care adresează aceleași probleme.

De obicei apar conflicte între afirmațiile cu caracter științific și cele cu caracter religios prin faptul că fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creației din Biblie tematizează raportul dintre Dumnezeu, lume și om, însă nu și știința despre natura observabilă (empirică) a lucrurilor (vezi și exegeza și hermeneutica biblică). Fapt rămâne totuși că prea des atunci când Biblia pretinde a spune adevăruri despre ” raporturile dintre Dumnezeu, lume și om „, ea practică un discurs, care prin definiția (ba chiar mai ales prin istoria) filozofiei, este un subiect legitim de analiză a acesteia din urmă, tot așa cum atunci când vorbește despre obiecte, ființe sau categorii reale (om, lume, animale, fenomene naturale, etc.), ea își expune în mod inevitabil afirmațiile criticii legitime a științei. Chestiunea este deci departe de a fi simplă, iar sferele celor trei activități umane sunt departe de a fi atât de simplu de separat.

Filozofia și religia

Toate întreprinderile umane pot degenera și își pot rata rațiunea de a fi și toate pot deveni astfel maladii: dragostea se poate topi în gelozie, imaginația ne poate face să pierdem sensul realității iar abuzul de rațiune ne poate face insensibili. Nici religia nu scapă acestui destin, căci și ea poate degenera. Adevărurile religiei nu pot fi înțelese dintr-o dată și o dată pentru totdeauna: ele rămân subiect etern de aprofundare. Pericolul bântuie permanent deci, făcându-ne să luăm o etapă în această dinamică a dezvoltării drept „punctul de sosire”. Antropologii ne spun că acest blocaj poate lua diverse forme:

Gândirea magică: Confundăm adesea gândirea religioasă cu gândirea magică. Copilul care se roagă la „micul Isus” să fie sănătos și să crească mare sau adultul care îi cere „bunului Dumnezeu” să-l scape de un necaz, practică amândoi gândirea magică. Aceasta se caracterizează prin credința că putem acționa de manieră indirectă asupra fenomenelor naturale sau asupra altuia, manipulând puterile spirituale superioare prin rugămințile noastre fierbinți. Astfel, superstiția înlocuiește gândirea critică. Gândirea magică se deosebește de gândirea religioasă prin aceea că ea vrea să manipuleze divinul în loc să i se supună.[9]

Confuzia discursului: O altă formă de degenerare a religiei este confuzia discursului. Este o confuzie atunci când percepem discursul religios ca pe o descriere a realității, a unei stări a lumii. Ne separăm astfel de dimensiunea simbolică a religiei, plasându-ne în contradicție cu ceea ce ne spun științele. Această confuzie ne obligă să alegem între una sau cealaltă, sau mai bine zis una contra celeilalte în detrimentul amândurora.

În această formă de degenerare a religiei afirmațiile religioase sunt luate în sens propriu, valoarea lor simbolică fiind evacuată. Această confuzie denotă ignorarea sensului mitului ca sumă de simboluri al cărui adevăr stă în utilitatea lui psihologică și nu în exactitatea sa empirică. Astfel, tot ce scrie în Biblie, de exemplu, apare literalmente exact. Dacă Biblia afirmă că omul a fost creat de un suflu divin și că lumea a apărut în 7 zile, de ce să ne preocupăm de teoria evoluției, care în mod necesar e falsă și nocivă?

Integrismele: Există însă și alte forme de degenerare a religiei, anume integrismele. Acestea confundă simbolul Absolutului cu forma pe care acesta a putut s-o îmbrace de-a lungul epocilor sau în mod particular într-o epocă dată (anume aceea „a Revelației”), refuzând orice schimbare a formulei adevărului religios. Astfel, integrismele ratează să distingă între esențial și accesoriu. El vede de aceea o trădare a spiritului catolicismului în oficierea mesei în franceză și nu în latină, uitând că limbile primilor creștini au fost arameica sau greaca. Pentru integrist, tradiția trebuie acceptată așa cum este, fără modificare. Altfel spus integrismul transpune pe teren religios un conservatorism radical, producând o alianță între refuzul istoriei și nostalgia după trecut. Doar ca istoria ne arată că inexorabil lucrurile se schimbă…

Fanatismul O ultimă formă de degenerare a religiei este și fanatismul. Acesta din urmă uită un principiu epistemologic care e atât simplu cât și fundamental: o convingere, oricât de profundă ar fi ea, nu poate garanta adevărul unei afirmații. Nu putem așadar justifica impunerea ei altui individ. Fanatismul exclude posibilitatea ca o aceeași experiență poate utiliza în descriere simboluri diferite, că mai multe drumuri pot duce la aceeași destinație, și că experiențele religioase pot diferi de la o persoană la alta, de la o cultură la alta. El nu poate înțelege că Absolutul nu a fost niciodată total accesibil omului, și că el nu este nici azi încă total accesibil, astfel d.p.d.v. uman neputând să susținem că îl cunoaștem deasupra oricărei îndoieli. Fanaticul se percepe așadar ca unicul deținător al adevărului confruntat cu o lume de erezii. El este acel „alege crucea sau mori” sau acel „Allah e mare” al unora care folosesc girul Absolutului pentru a justifica nejustificabilul. (traducere și sinteză după text de Claude Paris și Yves Bastarache din lucrarea „Gândire critică și argumentație” (Éditions C.G. Québec (Canada) 1995), cap. 3 („Privire asupra religiei”), p. 69/70.)

Religia ca superstiție

Istoric vorbind, superstiția a fost întotdeauna credința celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiții, așa cum și religiile celorlalți au fost definite ca fiind superstiții.[10] Se pare deci că și eticheta de superstiție face parte din mai numeroasa familie de manifestări ale antropocentrismului: o credință, o valoare sau o practică diferită de aceea specifică culturii în care ne-am născut este automat (fără o analiză temeinică adică) percepută ca ceva inferior, demn de dispreț și ridiculizare.

D.Ex.-ul definește superstiția ca fiind „o prejudecată care decurge din credința în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau alte rămășițe ale animismului și ale magiei”. Nu e de mirare deci că credincioșii și-au aruncat reciproc, dintotdeauna, așa cum s-a menționat mai sus, invectiva de superstiție pentru a respinge religia celuilalt, căci după cum se poate constata toate religiile prezintă această credință în „spirite bune sau rele„, căci zeii, îngerii sau demonii sunt definiți și ei a fi astfel de entități imateriale (vezi D.Ex., primul sens al termenului „spirit„: „În filozofia idealistă și în concepțiile religioase, spiritul este un element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul; ființă imaterială supranaturală, duh.”). De altfel Dicționarul Enciclopedic Român ediția 1966 precizează că „între superstiție și credința religioasă nu există o deosebire de esență.” Și pe bună dreptate se afirmă asta, căci latura superstițioasă a religiilor nu se limitează doar la faptul că toate postulează existența unor spirite bune și rele, întrucât la majoritatea dintre ele găsim și credința în vrăjitoare; unele dintre aceste religii vorbesc de altfel explicit în textele lor sacre despre vrăjitoare, cum este cazul, de exemplu, cu creștinismul și iudaismul (În Biblie, în „Ieșire” mai exact (Exod 22:18), dumnezeul evreilor și creștinilor cere acestora să ucidă vrăjitoarele: „Pe vrăjitoare să n-o lași să trăiască”.). Dar mai mult, există de asemenea numeroase exemple în care credincioșii creștini manifestă credința în semne prevestitoare (de ex. povestea creștină despre împăratul Constantin căruia dumnezeul creștinilor i-a prevestit victoria printr-un semn) sau numere fatidice (există o lungă istorie a așteptării sfârșitului lumii și a venirii lui Iisus Hristos, nu e nevoie decât să citim despre milenarism sau apocalipticism (anul 1000, anul 2000, etc.) sau chiar Biblia (mai exact Apocalipsa 13: 18) unde se vorbește despre „numărul fiarei”, 666)). Cât despre trăsăturile magice ale religiei, acest aspect a fost deja detaliat în secțiunea Filozofia și religia, unde s-au comentat maladiile religiei, printre care și gândirea magică manifestată în creștinism prin rugăciune (în special ceea ce în ortodoxie se numesc „rugăciune de cerere”[11][12] și în catolicism „de grație” sau „intercesiune”.).

Și pentru antici echivalența superstiție-religie era valabilă: Cicero, de ex., definea superstiția ca fiind „o vană teamă de zei” (De divinatione, I). Tot el spunea că „cunoașterea întregii naturi ne scapă de superstiție, ne eliberează de spaima de moarte […]” (De finibus, I, xix, 63).

Lucrețiu spunea despre religie: „Ignoranța și frica, iată fundamentele oricărei religii (Lucrețiu, Bunul Simț, x). Opinia lui va fi preluată mai târziu și de baronul d’Holbach.

Și Tacit, în scrierile sale, definește adesea ca superstiții toate cultele asiatice care se răspândeau pe atunci în inima imperiului, printre care și creștinismul (Tacit, Istorii, iv, LIV, 4).

Creștinii au preluat și ei această viziune despre religia celuilalt, astfel că Lactanțiu spune: „Religia este cultul adevăratului Dumnezeu, superstiția fiind aceea a unui fals dumnezeu”.

Alți creștini au fost chiar mai preciși, astfel că Clement din Alexandria (Stromates, vii, 4) și Origen (Contra Celsum, iii, 79) definesc religia evreilor și ereziile creștine ca fiind și ele superstiții.[13] Pentru Augustin chiar și caracterele mistice fac parte din superstiție (De doctrina christiana, xx).

Pentru Toma d’Aquino, mai perspicace și deci mai rezervat, căci realizează faptul că religia și superstiția se opun pe un același teren, superstiția este excesul de religie, superstițiosul aducând un cult divin celui căruia nu trebuie să-i aducă sau aducând un cult cui trebuie, dar de maniera în care nu trebuie.[14] Tot sfântul Toma ne spune că există și un ghicit acceptabil pentru creștinism, care se diferențiază de ghicitul superstițios, prin faptul că acesta nu apelează la demoni și că prin actul ghicirii nu se încalcă libertatea lui Dumnezeu de a rândui viitorul după bunul plac. El vede astfel, se pare, „demnă de elogii„, astrologia, care face parte din această categorie virtuoasă de ghicire, întrucât ea „se referă la lucruri naturale care se întâmplă în mod necesar, funcție de dispoziția aștrilor„(Summa, qu. xcv, art. 5).[15]. Această viziune relaxată a lui Toma d’Aquino despre superstiție va antrena în perioada Renașterii o acceptare a multor feluri de superstiții, printre care și idolatria.

Adepții Reformei nu vor întârzia să numească catolicismul superstiție. Calvin este cât se poate de clar, declarând cultul Fecioarei Maria și a sfinților ca fiind o superstiție (Instituția religiei creștine, i, IV, 3). Pentru protestanți, superstiție este orice rit care nu este cerut și aprobat formal de Dumnezeu, adică de Scriptură.

Francis Bacon, asociază superstiția cu teologia, atunci când definește cele 3 surse de eroare și falsă filozofie.[16]. Pentru Spinoza „toate religiile sunt superstiții care învață oamenii să disprețuiască natura și rațiunea […].”[16].

Pentru Hobbes, părintele filozofiei politice occidentale, diferența între superstiție și religie este de ordin sociologic și politic; el explică că „teama de o putere invizibilă imaginată pe baza poveștilor acceptate public se numește religie, pe când aceeași teamă dacă se datorește unor povești despre puteri invizibile imaginate dar care nu sunt acceptate public, se numește superstiție.”[17].

Constantin François de Chassebœuf, conte de Volney spunea, parcă repetând cuvintele lui Lucrețiu: „Frica și speranța fac principiul oricărei idei religioase.” (De Volney, Ruines).

Pentru Kant declarația de credință, ritul, ascetismul și rugăciunea sunt toate forme de nebunie superstițioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2). Pentru el orice tentativă de a place lui Dumnezeu alta decât intenția morală este nebunie religioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2).

Pentru Bergson, superstiția este religia socializată și instituită (Cele 2 surse ale moralei și religiei).

Psihanaliza, începând cu fondatorul ei, Sigmund Freud, vede în orice religie o iluzie, făcând caducă orice opoziție de natură între religie și superstiție.[18].

Konrad Zucker (Psihologia superstiției) încearcă să discearnă trei tipuri de superstiție, primele două putând include religia.Superstiția mistică este astfel credința în sacrificii, prezicerea viitorului, profeția, ghicitul și astrologia. Superstiția magicăeste credința în deochi, amulete, talismane, vrăjitoare și lycantropie (credința în existența oamenilor ce se pot transforma în lupi). Și în această categorie găsim deci credința în vrăjitoare, prezentă în iudaism și creștinism și deja comentată anterior.[19]. În acest sens, merită adăugat, poate, faptul că această credință în existența vrăjitoarelor a antrenat sacrificarea inutilă a mii și mii de victime omenești, în așa-numitele „vânători de vrăjitoare”.

Mark Twain spunea: „Mult timp au existat vrăjitoare. Așa ne spune Biblia. Și Biblia ne explică că nu trebuie să le permitem să trăiască. De aceea Biserica, după opt sute de ani în care și-a făcut datoria cu lene și indolență, și-a adunat în fine lațurile, cleștii de strivit degetele și lemnele de rug, și își începu sfânta muncă cu seriozitate. Și munci ea zi și noapte timp de veacuri, băgând în pușcării, torturând, spânzurând și arzând pe rug hoarde și armate-ntregi de vrăjitoare, curățind creștinătatea de prezența lor mizerabilă. Apoi se descoperi că nu există și nici n-au existat vreodată vrăjitoare. Acum nu știm dacă să râdem sau să plângem… Cine a descoperit că nu există vrăjitoare? Preotul, parohul? Nu, ăștia n-au descoperit niciodată nimic. La Salem parohul a ținut patetic de text chiar și după ce mirenii l-au abandonat cu remușcări și lacrimi pentru crimele și cruzimea cu care acesta i-a convins să acționeze până atunci. Parohul voia mai mult sânge, mai multă rușine, mai multă violență; sunt mirenii cei care l-au oprit. În Scoția parohul a ucis vrăjitoarea după ce judecătorul a declarat-o inocentă; și după ce parlamentul s-a îndurat să înlăture oribila lege contra vrăjitoarelor din Codul penal, tot parohul a fost acela care cu lacrimi și rugăminți implora să fie menținută. Textul despre vrăjitoare rămâne în Biblie, numai practica s-a schimbat. Focul Iadului s-a dus, dar textul rămâne. Mai bine de 200 de articole de Cod penal s-au dus din legislație, dar textul care le-a autorizat rămâne.” (Mark Twain, Predarea Bibliei și practica religioasă).[20]

Religii moderne

Actualele religii moderne sunt împărțite în mai multe categorii:

Argumente pro și contra religiei în epoca contemporană

Motive moderne de aderare la o religie

Motive moderne de respingere a religiei

Critică

Articol principal: Critica religiei.

Critica religioasă are o istorie îndelungată, datând încă din secolul 5 î.e.n în Grecia antică, cu Diagoras „ateul” din Melos și secolul 1 î.e.n în Roma, cu De Rerum Natura lui Titus Lucretius Carus și continuând până în prezent cu afirmarea noului ateism, reprezentat de autori și jurnaliști precum Sam Harris, Daniel C. Dennett, Richard Dawkins, Victor J. Stenger șiChristopher Hitchens.

Criticii consideră că religia este depășită, dăunătoare individului (îndoctrinarea copiilor, vindecarea prin credință,circumcizia), dăunătoare societății (războaie sfinte, terorism, risipa resurselor), împiedică progresul științific și încurajează acțiunile imorale (cum ar fi jertfa de sânge, discriminarea împotriva homosexualilor și femeilor). Prin sita aceluiași raționament e trecută și contribuția divinității, indiferent de religia din care provine, la dezvoltarea socială, mulți fiind de părere că a devenit irelevantă în contextul actual, cu atât mai mult cu cât pleiada de zeități pe care o oferă diversitatea religioasă e extrem de vastă și inconsecventă.

Note

  1. ^ Gândire critică și argumentație, Claude Paris, Yves Bastarache, Éditions C.G., 1995.
  2. ^ E.B.Taylor: Cultura primitivă, 1871
  3. ^ James Fraser: Creanga de aur, 1915
  4. ^ Bronislaw Malinowski: Știința magică și religia și alte eseuri, 1948
  5. ^ Émile Durkheim: Formele elementare ale vieții religioase, 1912
  6. ^ Karl Marx: Contribuții la critica filozofiei hegeliene a dreptului, 1844
  7. ^ Friedrich Engels: Anti-Duhring, 1878
  8. ^ Dicționar de sociologie, Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Babel, Buc., 1993.
  9. ^ O critică similară într-un alt text dintr-un celebru curs de filozofie calificat adesea ca fiind o capodoperă, un echivalent al Larousse-ului sau Littré-ului în materie de filozofie: „Magia este prima sursă de misticism sub toate formele. Prin afirmarea existenței unei lumi invizibile și a credinței că omul poate intra în contact cu aceasta, magia prepară apariția religiei. Religia este, așa cum spunea Schleiermacher, „sentimentul absolut al dependenței noastre”. Omul constată că n-a apărut din proprie voință: el trăiește în mijlocul unei lumi dominate de forțe colosale care îl depășesc de departe și a căror putere îi inspiră în mod spontan sentimente amestecate de spaimă și adorație. Ideea religioasă este de altfel legată de noțiunea desupranatural, anume ideea că există o altă lume cu care credinciosul poate comunica. Nici misticii panteiști, precum Spinoza pentru care Dumnezeu și natură e același lucru, nu scapă de această distincție între o realitate profană și această altă lume sacră. Dar nu în concepțiile filozofilor despre Dumnezeu trebuie căutată originea religiei, căci Dumnezeul filozofilor n-a generat niciodată un cult, deci nici o religie! Simplu de constatat că toate marile religii moderne se vor a fi derivate dintr-o revelație: Dumnezeul creștinilor s-a adresat fidelilor lui în Biblie, dumnezeul musulmanilor în Coran, iar cel al hinduismului în Vede. În această perspectivă, dacă dumnezeul fiecărei dintre aceste religii s-a revelat în texte sacre, asta se întâmplă pentru că omul nu putea, limitat fiind de umilele sale capacități, prin simțurile și rațiunea lui, să descopere singur plenitudinea adevărurilor și a valorilor religioase. În acest sens preotul, pontiful, adică cel care stabilește o punte între profan și sacru, pare urmașul direct al magicianului dotat cu darul lui unic de a comunica cu lumea misterioasă și sacră. Dar în principiu religia se opune în mod radical magiei: nu trebuie uitat că magicianul se vrea un tehnician. El crede că prin formulele și incantațiile lui poate acționa asupra lumii spiritelor și le poate îmblânzi și influența pe acestea din urmă. Magicianul este deci omul care crede că-l domină pe Dumnezeu, înlănțuindu-l. Este comprehensibil că din această cauză toate religiile au considerat magia ca fiind un sacrilegiu, în condițiile în care credința religioasă este înainte de toate un act de încredere în Dumnezeu. Departe de a supune forțele divine voinței lui, omul religios se înclină în fața voinței Domnului într-o atitudine de umilință și adorație. Cu toate astea anumiți etnologi au comparat șarmul magic cu rugăciunea: nu este până la urmă și rugăciunea o cerere adresată divinității? Nu-și propune și ea să obțină din intervenția divină un oarece avantaj? Ar fi totuși o trădare a esenței rugăciunii de a vedea în ea un tip de sortilegiu (vrajă, farmece, profeții). În primul rând, în timp ce magia se sprijină pe un determinism și se vrea eficace prin ea însăși (ca o rețetă de farmacie), rugăciunea n-are valoare decât prin calitățile credinciosului, căci numai virtuoșilor li se vor împlini rugăciunile. Mai mult, adevărata rugăciune este aceea care nu cere nimic altceva pentru sine decât curajul de a suporta voința Domnului: „Facă-se voia Ta!” Iată ce cere un adevărat credincios Domnului lui. Cum spunea Teilhard de Chardin, „tot ce mi se întâmplă este adorabil”. Adevărata rugăciune religioasă nu este altceva decât un act de adorație. Credinciosul care cere lui Dumnezeu ploaie sau timp frumos, succes la examen sau sănătate, riscă să degradeze religia în magie.” (Denis Huisman, André Vergez, Philosophie, Ed. Marabout 1994, Vol. 1, p. 25/ 26.).
  10. ^ Dicționarul de filozofie, Enciclopaedia Univeralis de la Albin Michel 2006 (ediția a 2-a) subliniază în deschiderea textului despre superstiție, natura sa de „concept polemic prin care se condamnă religia celuilalt, adică orice religie.”
  11. ^ Programe școlare pentru clasele I – a II-a, Religie, Cultul ortodox.
  12. ^ Programă școlară revizuită pentru clasa a II-a, Religie, Alianța evanghelică, Cultul baptist, Cultul creștin după evanghelie, Cultul penticostal
  13. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006 (ediția a 2-a), p. 1958
  14. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p.1959: „Saint Thomas d’Aquin le reprit, mais avec une certaine réserve dans la mésure où, selon lui, la religion et la superstition doivent s’opposeer sur un même terrain. Il définit, en effet, la superstition comme „un vice opposé à la vertu de la religion, parce qu’elle en est l’excès, en ce sens que le superstitieux rend un culte divin à celui auquel il n’est pas dû, ou ne le rend pas de la manière dont il doit le rendre””(Summa Theologica, IIa, IIae, qu. xcii, art. 1).
  15. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p.1959
  16. ^ a b Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p.1960
  17. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p.1960: „La crainte d’une puissance invisible, qu’elle soit simulée par l’esprit ou imaginée à partir d’histoires publiquement acceptées, s’appelle Religion; si elles ne le sont point, Superstition (Leviathan, I. 6).”
  18. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p.1962″
  19. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p. 1962″
  20. ^ Mark Twain on Religion: Bible Teaching and Religious Practice

Vezi și

Bibliografie

  • „The Encyclopedia of Religion”, Mircea Eliade, Charles J. Adams, Macmillan, 1987
  • Robert Adkinson (coordonator), Simboluri sacre, Editura Art, București 2001 – recenzie

Lectură suplimentară

  • „Religiile politice”, Eric Voegelin, Editura Humanitas, 2010 – recenzie
  • Religiile lumii, Jean Delumeau, Editura Humanitas, 1996

Legături externe

UNGERE / UNGERE, UNS.

Viorel ArdeleanLasă un comentariu

download

UNGERE. Termenul apare de trei ori în NT, în 1 Ioan 2:20, 27 (de două ori), ca traducere a termenului gr. chrisma. Creştinii care, prin virtutea „ungerii” lor (v. 20, 27), sunt în stare să discearnă schismele (v. 19) şi erezia (tăgăduirea întrupării, v. 22) sunt îndemnaţi să adere la mesajul apostolic (v. 24), care i-a determinat să mărturisească pe Tatăl şi pe Fiul. Din punct de vedere gramatical, „ungerea” trebuie să fie (a) „ceea ce este uns” (vezi B. F. Westcott, The Epistles of John, 1892), fie (b) „actul ungerii” (vezi A. E. Brooke, ICC, 1912); în ambele cazuri cuvântul se referă la darul Duhului Sfânt, al cărui semn exterior este botezul, dar a cărui primire receptivă duce la sesizarea pericolelor cu care este confruntată biserica; acest dar este consecinţa adevăratei credinţe întrupate. Această exegeză este compatibilă cu ideea că ungerea Duhului duce la prorocii rostite în biserică, deşi nu dovedeşte acest lucru.

BIBLIOGRAFIE

  1. Grundmann, TDNT 9, p. 372; D. Müller, NIDNTT 1, p. 121-124; I. H. Marshall,The Epistles of John, NIC, 1978, p. 153-156.

M.R.W.F.

UNGERE, UNS. În VT persoane şi lucruri erau unse pentru a simboliza sfinţirea sau punerea deoparte pentru Dumnezeu: stâlpii (cf. Geneza 28:18); cortul întâlnirii şi mobilierul său (Exod 30:22 ş.urm.); scuturile (2 Samuel 1:21; Isaia 21:5, probabil pentru a le consacra pentru „războiul sfânt”, vezi Deuteronom 23:9 ş.urm.); regii (Judecători 9:8; 2 Samuel 2:4; 1 Împăraţi 1:34); preoţii (Exod 28:41); profeţii (1 Împăraţi 19:16). Importanţa şi solemnitatea ungerii este arătată în primul rând prin faptul că folosirea uleiului sfânt pentru întrebuinţări comune era o faptă care se pedepsea cu excomunicarea (Exod 30:32-33); în al doilea rând, prin autoritatea pe care o avea persoana unsă, după cum se vede în cazul tovarăşilor de arme ai lui Iehu care au râs de proroc socotindu-l „nebun”, dar au acceptat fără nici o întrebare ca rege pe cel pe care el l-a uns rege (2 Împăraţi 9:11-13); în al treilea rând, prin efectul produs în cel uns, întrucât persoana sau lucrul uns devenea sfânt (Exod 30:22-33) sau sacrosanct (1 Samuel 24:7, etc.). În esenţă ungerea era un act de la Dumnezeu (1 Samuel 10:1) şi cuvântul „uns” este folosit în sens metaforic pentru a indica acordarea favoarei divine (Psalmul 23:5; 92:10) sau numirea pentru o poziţie sau funcţie specială în planul lui Dumnezeu (Psalmul 105:15; Isaia 45:1) (*MESIA). În plus, ungerea simboliza pregătirea în vederea slujirii şi este asociată cu revărsarea Duhului lui Dumnezeu (1 Samuel 10:1, 9; 16:13; Isaia 61:1; Zaharia 4:1-14). Această folosire a cuvântului este transferată în NT (Faptele Apostolilor 10:38; 1 Ioan 2:20,27). Folosirea uleiului pentru ungerea bolnavilor (Iacov 5:14) este interpretată cel mai bine dacă ţinem cont că indică pe Duhul Sfânt, Dătătorul vieţii. Sau, pe baza modelului punerii deoparte a regilor din VT prin ungere, uleiul poate simboliza separarea bolii de pacient, care era pus deoparte pentru Cristos (cf. Matei 8:17).

BIBLIOGRAFIE

  1. Kutsch,Salbung als Rechtsakt im A.T.(ZAW Beiheft 87), 1963; W. Brunotte, D. Müller, NIDNTT 1, p. 119-124.

J.A.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/ungere.html

 

Scrisoare asupra chestiunii calendarului

Viorel ArdeleanLasă un comentariu

download

Scrisoare asupra chestiunii calendarului

La originile ei, această scrisoare a fost adresată în 1968 Dr. John Johnstone, Jr., din Kirkwood, Mo., de către un călugăr de la Mănăstirea Sfintei Schimbări la Faţă din Boston. Ea a fost concepută ca un răspuns la întrebarea acestuia cu privire la Vechiul Calendar şi la adoptarea acestuia. A fost publicată într-o variantă revizuită ca publicaţie – numărul doi al Seriei Educaţionale St. Nectarios.

Dragă Doctore:

Mă rog ca această scrisoare să vă găsească în harul şi pacea Mântuitorului nostru.

Când am primit scrisoarea dumitale cu privire la noul calendar şi la modul în care a fost adoptat, am fost induşi în eroare de spusele Fr. Meyendorff, anume că schimbarea a avut loc drept urmare a adoptărilor Sinodului Vatopedi din 1923. Noi însă nu am cercetat să vedem dacă acest sinod s-a şi întrunit şi ne-am sprijinit pe afirmaţia acestuia că acest sinod a existat. Ceea ce a reprezentat o noutate pentru noi a fost afirmaţia Fr. Meyendorff cum că noul calendar a fost cândva „adoptat” de un sinod al Bisericii Ortodoxe. Când călugărul nostru senior Fr. Panteleimon, a dat citire răspunsului formulat de noi la întrebarea dumitale, totuşi, el ne-a înştiinţat că în 1923 nu a existat nici un sinod Vatopedi. În 1923 s-a întrunit sinodul de la Constantinopole. Cel din Vatopedi a avut loc în 1930 – mai târziu cu şapte ani de momentul trecerii Bisericii Greceşti la noul calendar. Această scăpare a Fr. Meyendorff este totuşi de înţeles, de vreme ce puţini dintre noi sunt cei care ştiu cum au ajuns unele biserici să treacă la noul calendar. Unde mai pui că marea parte a materialului disponibil este în Greceşte.

Totuşi, întrebarea rămâne: a fost noul calendar adoptat în cadrul Sinodului de la Constantinopole din 1923? Răspunsul este nu, pentru că este clar că acel Sinod nu a adoptat nimic, ci a lansat doar câteva propuneri. De fapt, este limpede chiar faptul că multe Biserici erau de-a dreptul împotriva existenţei noului calendar în agenda temelor de discuţie, şi, de fapt, multe alte propuneri pentru programul discuţiilor au fost votate la limită. În legătură cu aceasta, Vladika Averky de la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, a scris următoarele cu privire la de curând devenitul Metropolitan Anastassy: „…în timp ce era Arhiepiscop şi administra comunităţile Ortodoxe Ruse din Constantinopole şi din împrejurimile acestuia, (Vladika Anastassy) s-a opus în mod curajos şi cu toată fermitatea schimbărilor calculate în vederea anulării canoanelor sfinte, cum ar fi şi introducerea noului calendar, căsătoria episcopilor, preoţi căsătoriţi de două ori, desfiinţarea posturilor, scurtarea slujbelor religioase, acordarea permisiunii clericilor de a purta haine seculare, şi aşa mai departe, propuse de către ‚Congresul tuturor ortodocşilor’ din Constantinopole (sublinierea îmi aparţine), sub prezidarea Patriarhului Ecumenic Meletios al IV-lea, (Metaxakis) de tristă amintire. Această acţiune hotărâtoare de partea  Arhiepiscopului de atunci Anastassy a provocat admiraţia caldă a tuturor celor ce îndrăgeau Ortodoxia, începând cu Patriarhul de Antiohia care a exprimat-o într-o scrisoare specială adresată Preşedintelui Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei” („Viaţa Ortodoxă”. Iulie – August, 1956, pg. 6).

Faptul că în cadrul Conciliului de la Constantinopole nu s-a adoptat nici o hotărâre reiese şi dintr-o telegramă trimisă de Patriarhul de Alexandria, Photios, Patriarhului Ecumenic, atunci când a descoperit că Sinodul din Grecia plănuia să aducă o schimbare calendarului celui nou. Citez: „Ca urmare a telegramei Sfinţiei Voastre, Sfântul Sinod care este aici cu noi s-a întrunit şi a hotărât următoarele: luând în considerare epistolele de la Bisericile din România şi Serbia, rămânem mai departe credincioşi acestor lucruri care au fost dogmatizate în Congresele Sinodice anterioare, şi respingem orice fel de adăugire sau orice schimbare a calendarului înainte de convocarea Sinodului Ecumenic, care este singur competent să discute această problemă, cu privire la care noi am propus Conciliului Ecumenic o întrunire grabnică. Cairo, Ianuarie 15, (calendarul vechi) 1924. Patriarhul Photios.” Patriarhul Photios a telegrafiat de asemenea Patriarhilor din Antiohia, Ierusalim şi Arhiepiscopului din Cipru, iar toţi aceştia şi-au unit vocile în acord cu el şi au protestat împotriva acţiunii arbitrare a Sinodului din Grecia. Este limpede din telegrama sa că nici el, şi aparent nici ceilalţi Patriarhi nu ştiau de vreo „adoptare” a noului calendar de vreun conciliu anterior. Ba chiar dimpotrivă. De asemenea, important este faptul că el a propus întrunirea unui Conciliu Ecumenic pentru a discuta problema, şi nu doar un Conciliu „Pan-Ortodox.”

CONCILII ECUMENICE ŞI CONCILII PAN-ORTODOXE

Ajunşi în acest punct, poate este necesară o explicaţie de termeni, în ce priveşte diferenţele dintre un Sinod „Ecumenic” şi unul „Pan-Ortodox.” Pentru început, termenul „ecumenic” provine din cuvântul grecesc oikoumene care înseamnă „lume locuită.” Totuşi, acest termen a fost aplicat în special Imperiului Roman, iar mai târziu celui Bizantin, de vreme ce a fost folosit de Conciliul „Ecumenic” din acea vreme, şi însemna un conciliu imperial – adică un conciliu la care participau episcopi din întregul imperiu, în contrast cu conciliul local, de dioceză. Şi din acest motiv, conciliile au fost întrunite la cererea împăraţilor, care de fapt suportau şi toate cheltuielile implicate de acestea. Deciziile luate în cadrul acestor concilii aveau implicaţii universale – dacă, de fapt, deciziile erau în acord cu credinţa şi practica Bisericii, şi dacă acele concilii erau acceptate într-adevăr drept „Ecumenice” (unele concilii şi-au atribuit lor înseşi numele de „Ecumenic” însă nu au fost acceptate ca atare de Biserică niciodată). În plus, Conciliile erau întotdeauna formate de episcopi ortodocşi care se întruneau pentru a combate un rău – fie că era vorba de o persoană şi susţinătorii acesteia, fie afirmaţii exprimate în scrieri – care ameninţau să tulbure credinţa şi practica tradiţională a Bisericii.

De aceea, trebuie să înţelegem faptul că atunci când Patriarhul Photios din Alexandria a cerut întrunirea unui Conciliu Ecumenic, în nici un caz acesta nu a implicat o adunare în care ar fi fost reprezentate toate denominaţiile „Creştine”, incluzând Protestanţii şi Romano-Catolicii. Ceea ce dorea el era ca episcopii Unicei şi Sfintei Biserici Catolice şi Apostolice (adică Biserica Ortodoxă) să se întrunească spre a clarifica o importantă chestiune de ordine internă, adică chestiunea calendarului. Cei care ar pretinde că un Conciliu Ecumenic nu se putea întruni până când nu se uneau toate sectele eretice ale „creştinătăţii” şi se întruneau într-un conciliu, de fapt negau tocmai existenţa Unicei şi Sfintei Biserici Catolice şi Apostolice. Când arienii, nestorienii, monofiziţii, etc. s-au separat de Biserică, acest fapt nu a oprit Biserica de la întrunirea Conciliilor Ecumenice. De fapt, din punct de vedere istoric, acesta a fost singurul motiv din care s-au întrunit vreodată Conciliile Ecumenice: pentru a combate erezia şi schisma sau orice altă deviere de la credinţa şi practica Bisericii.

ÎNTRUNIRILE CONCILIILOR „PAN-ORTODOXE”

În contrast cu aceasta, adunarea care s-a întrunit până acum sub numele „Pan-Ortodox” nu a avut un asemenea scop, şi de fapt, nici n-a ajuns la vreo concluzie. Dacă e să vorbim mai exact, adunările nici măcar nu au fost vreodată „Pan-Ortodoxe” ci doar „Pro-Sinodice,” ceea ce înseamnă adunări pur-pregătitoare şi care încă încearcă să ajungă la o înţelegere comună asupra a ceea ce ar trebui sau nu discutat la propusul sinod „Pan-Ortodox”, când şi dacă se va întruni un astfel de sinod. Un Conciliu Ecumenic nu necesită aprobarea nimănui cu privire la ceea ce urmează a fi discutat, pentru că obiectul discuţiilor din cadrul acestui Conciliu (d. ex. erezia) reprezintă cu o mare probabilitate un pericol real pentru dezbinarea Bisericii la acel moment. Iată de ce nu este necesar şi (nici timpul nu permite) ca Conciliul să negocieze îndelung asupra temelor de discuţie. Dacă spre exemplu s-ar întruni un Conciliu Ecumenic astăzi, ar trebui să abordeze următoarele chestiuni urgente: (1) ridicarea anatemei de la Constantinopole (pe motiv că, la fel ca deciziile conciliilor locale de la Constantinopole din secolul al XIV-lea, anatema a fost acceptată de toată Biserica Ortodoxă, şi mai ales pe motiv că Roma încă nu a renunţat la erezie – ci chiar a mai adăugat câteva de atunci – adică adăugirea Filioque care a fost condamnată în textul anatemei), (2) practicile uniate ale câtorva episcopi şi preoţi „ortodocşi” care s-au rugat împreună cu eretici sau au fost prezenţi la slujbe eretice, sau care chiar au oferit Sfintele Taine ereticilor, şi (3) chestiunea calendarului. Semnificativ este faptul că Patriarhul Photios (împreună cu ceilalţi episcopi care şi-au unit vocile alături de protestul acestuia) a respins total Sinodul „Pan-Ortodox” ca instituţie, în ciuda faptului că un astfel de sinod se întrunise cu numai un an mai devreme. De asemenea notabil este faptul că Metropolitanul Eirenaios din Cassandria (dioceză din Grecia) s-a referit la acest conciliu desfăşurat sub Metaxakis ca la „Conciliul anti-Ortodox” din 1923.

Totuşi adevărata problemă o reprezintă faptul că un mic număr de ortodocşi au ales să adopte schimbarea calendarului în ciuda opoziţiei marii majorităţi, şi că acest fapt a fost pus la cale de oameni care nu au fost în mod special interesaţi dacă ceea ce făceau era bine sau nu, şi nici dacă acest lucru îi va indigna pe oamenii lor. Meletios Metaxakis, care în diferite momente a slujit ca Arhiepiscop de Atena, Patriarh Ecumenic şi Patriarh de Alexandria, a fost un cunoscut reformator şi Francmason. A devenit Patriarh Ecumenic „prin harul lui Venizelos” (pe atunci Prim Ministru al Greciei – un alt reformator) şi nu „prin harul lui Dumnezeu.” Când Venizelos a fost îndepărtat din funcţie în 1923, credincioşii din Constantinopole au protestat împotriva lui Metaxakis. Unii au sărit chiar peste zidurile Patriarhatului, l-au găsit şi l-au bătut, iar bărbatul a fost nevoit să dea bir cu fugiţii pentru a-şi scăpa viaţa. A devenit Patriarh de Alexandria în urma acestor evenimente, în 1926, (din nou prin mijloace politice), perioadă care, fiindcă veni vorba, coincide cu timpul când Patriarhatul a trecut la folosirea noului calendar (în Constantinopole era cunoscut drept Meletios al IV-lea; în Alexandria a devenit Meletios II, – ce va mai urma?). Lui Metaxakis i s-au citit chiar şi funeraliile în loja Maonică (Athenagoras din Londra a fost un martor ocular ca arhidiacon al său). Ceea ce dorea Metaxakis era o Biserică Anglicană cu tentă orientală, iar credincioşii din Grecia ştiau aceasta şi nu aveau încredere în el indiferent ce-ar fi făcut. Cât timp s-a aflat în Atena, a interzis cântarea liturghiei din timpul slujbelor de veghe (I) pentru că le considera demodate şi un element stânjenitor când persoane heterodoxe – mai ales Anglicani –  se aflau în vizită la Atena. Oamenii l-au ignorat pur şi simplu şi şi-au continuat în taină slujbele de veghe.

Pe lângă introducerea noului calendar la Constantinopole, Metaxakis a dorit şi clerici care să-şi radă bărbile, renunţarea la rantii, căsătoria după ordinare atât a preoţilor cât şi a episcopilor, slujbe mai scurte, etc. (Majoritatea acestor lucruri au fost însă adoptate în America – se pare că doar noi am mai rămas credincioşi Sinodului de la Constantinopole.)

Un alt indiciu că nici o hotărâre nu a fost adoptată la Constantinopole – nici calendarul cel nou – este faptul că Arhiepiscopul Chrisostom Papadopoulos din Atena a trebuit să mintă pentru a convinge Sinodul din Grecia cu privire la anumite anateme care fuseseră rostite împotriva noului calendar de către Ieremia al II-lea al Constantinopolului în 1583, (Conciliile de la Constantinopole din 1587 şi 1593 au condamnat de asemenea Calendarul Gregorian). Papadopoulos a spus Sinodului că anatemele erau un fals (cu câţiva ani înainte de alegerea sa ca Arhiepiscop, Papadopoulos scrisese un eseu extraordinar cu privire la imposibilitatea de a schimba calendarul bisericesc – în această scriere el cita anatemele lui Ieremia). Eseul se găseşte în Enciclopedia Pyrsos, tipărită la Atena. De fapt, chiar şi ca Arhiepiscop, cu numai un an înainte ca Biserica din Grecia să treacă la noul calendar, el făcea următoarea afirmaţie într-un raport amănunţit: „Nici o Biserică Ortodoxă Autocefală nu se poate separa pe sine de restul şi să accepte noul calendar fără să devină schismatică în ochii celorlalţi.” („Raport către Comitetul Departamentului Religiilor” 16 Ianuarie, 1923). Câţiva ani mai târziu s-a stabilit fără nici o îndoială că anatemele lui Ieremia erau autentice, şi că Arhiepiscopul minţea de fapt doar cu scopul de a potoli conştiinţele tulburate ale unora dintre episcopi. Dacă noul calendar ar fi fost cu adevărat adoptată la Constantinopole în 1923, Papadopoulos ar fi putut folosi aceasta ca un argument pentru schimbare. Faptul că nu a făcut-o este o mărturie evidentă că Conciliul întrunit de Meletios Metaxakis nu adoptase nici o hotărâre.

DE CE S-A FĂCUT SCHIMBAREA?

Ca Arhiepiscop, Papadopoulos a fost presat atât de Metaxakis cât şi de guvern. Astfel este evident că schimbarea nu s-a făcut din motive religioase (de vreme ce însuşi Papdopoulos  recunoştea că orice biserică care ar fi adoptat schimbarea ar fi devenit astfel schismatică), şi nici cum afirmă Fr. Meyendorff că s-au aplicat hotărârile unui sinod, ci totul a avut loc ca urmare a presiunilor făcute de partide care erau cunoscute a fi indiferente faţă de nevoile Bisericii (cum ar fi guvernul Grecesc) sau inovatori cunoscuţi precum Metaxakis, iar oamenii au respins această acţiune şi au rămas la calendarul cel vechi.

La Conciliul de la Vatopedi din 1930, Bisericile care foloseau noul calendar îl adoptaseră deja la acea oră – iată de ce nu se poate pretinde că schimbările s-au făcut pe baza deciziilor sinodice (Întâmplător, Vatopedi este singura mănăstire de pe Muntele Sfânt care respectă calendarul nou. Schimbarea a survenit pentru că guvernul lui Venizelos a promis Mănăstirii că dacă adoptau calendarul cel nou, proprietăţile şi averile acesteia nu vor fi confiscate. Dar cu toate astea au fost confiscate ulterior.) La acest conciliu, (bisericile Rusiei, Georgiei, şi Bulgariei nu au avut reprezentanţi; Rusia şi Georgia nu au fost prezente pentru că, la acea oră, sufereau cel de-al treilea val de persecuţii din partea lui Stalin, iar Bulgaria nu a fost prezentă datorită „Schismei Bulgare” care era încă manifestă) reprezentanţii Serbiei şi ai Bisericilor Poloneze au cerut o capelă separată. Atunci când Grecii au insistat ca ei toţi să celebreze împreună, slavii au refuzat, exprimând drept scuză faptul că vorbeau o altă limbă, aveau o tipologie diferită şi că avea să se facă tulburare. Grecii au continuat cu insistenţele, iar Slavii nu au cedat, refuzând în continuare, şi de fapt, la sfârşitul Conciliului, cele două partide nu au con-celebrat, şi a fost clar atunci că Slavii considerau chestiunea calendarului destul de importantă la acea oră pentru a se separa de Greci. Când au spus că „tipologia” lor era diferită, evident că problema calendarului a avut o pondere grea ca parte a acestei diferenţe. La acest conciliu şi Episcopul Nicolae de Ohrid (care ulterior a venit în America, iar acum se află îngropat la Mănăstirea St. Tikhon) a apărat cu vehemenţă calendarul cel vechi. De fapt, Biserica Sârbească chiar a susţinut mişcarea adepţilor vechiului calendar din Grecia prin faptul că le-a trimis Mir peste graniţă în secret.

SEMNE DE LA DUMNEZEU CU PRIVIRE LA CALENDARUL TRADIŢIONAL

Multe semne şi minuni de la Dumnezeu au avut loc printre oameni, ca astfel să fie limpede pentru toţi că Însuşi Domnul nostru nu S-a ferit să fie descoperit în mijlocul oamenilor simpli şi analfabeţi, dar cu sufletele fierbinţi şi credincioase pe care Metaxakis şi Papadopoulos în schimb le-au luat în derâdere şi le-au batjocorit pentru a fi fost tulburate de astfel de probleme fără importanţă. Una dintre cele mai răsunătoare semne de la Dumnezeu a avut loc în timpul nopţii de veghe dinaintea începerii postului Înălţării Sfintei Cruci, în 1925. În micuţa capelă de ţară Sf. Ioan Teologul de la picioarele Muntelui Hymettos (pe atunci la mile întregi depărtare de Atena, dar care acum se află în oraş – într-atât de mult a crescut oraşul. Cartierul se numeşte Sf. Ioan Holargos) peste două mii de oameni s-au adunat să sărbătorească potrivit cu datele calendarului vechi. Când i-a ajuns aceasta la urechile Arhiepiscopului Papadopoulos, a trimis vorbă Ministerului Afacerilor Interne, care, drept răspuns, a trimis poliţia să risipească lumea şi să aresteze preotul. Când a ajuns poliţia la faţa locului şi a văzut câtă lume se afla acolo, au hotărât să aştepte revărsatul zorilor pentru a-l aresta pe preot. La miezul nopţii, tocmai când se desfăşura procesiunea pentru Litya, oamenii care se aflau afară, în curtea micuţei capele au zărit dintr-odată cum s-a plăsmuit o uriaşă cruce în ceruri, chiar deasupra capetelor lor. Crucea, care era întinsă orizontal, se întindea de la capelă până pe vârful Muntelui Hymettos, şi era sub forma Crucii Bizantine, cu trei braţe în formă de cruce. Când au văzut-o oamenii – avea o înfăţişare strălucitoare şi luminoasă – toţi au ţipat înspăimântaţi. Procesiunea şi slujba au fost oprite, iar oamenii au căzut cu toţii în genunchi plângând şi cântând Kyrie Eleison. Poliţiştii, la rândul lor, au fost atât de îngroziţi încât literalmente şi-au aruncat armele şi cu lacrimi şiroindu-le pe-obraji au prins a se ruga laolaltă cu toţi ceilalţi. Preţ de o jumătate de oră Crucea a strălucit astfel pe cer, iar apoi a început încetişor să se înalţe până s-a îndreptat, ajungând în picioare, ca apoi să se facă treptat nevăzută. A doua zi, ziarele ateniene au tipărit un raport amănunţit cu schiţe care prezentau felul în care a apărut Crucea deasupra capelei. Un astfel de semn nu a mai avut loc de la viziunea avută de Sf. Constantin, şi de asemenea din anul 346, când Crucea a fost văzută pe cer, întinzându-se de pe Golgota până pe Muntele Măslinilor, în vremea când Sf. Ciril era episcop în Ierusalim. Reacţia faţă de apariţia acestei Cruci deasupra Muntelui Hymettos a fost una tipică. Cei evlavioşi dedicat şi mai mult unei vieţi de sfinţenie, iar ceilalţi au ridicat pur şi simplu din umeri sau au încercat să dea evenimentului o explicaţie, considerându-l un fel de fenomen provocat de cauze naturale. La fel s-a întâmplat şi atunci când Mântuitorul nostru făcea minuni sub ochii a mii de martori; de ce să fi fost altfel cu această minune pe care El a înfăptuit-o? Chiar noi cunoaştem câţiva oameni care au luat parte la acea noapte de veghe şi care sunt încă în viaţă. Una dintre aceste persoane a devenit călugăriţă şi a primit numele de Marta. Întâmplarea face ca ea să respecte şi-n prezent calendarul vechi.

În Grecia, adevărata putere a mişcări de susţinere a vechiului calendar s-a făcut cunoscută în timpul ocupaţiei Germane. De când Biserica oficială care respectă noul calendar nu a mai avut sprijinul guvernului în persecutarea susţinătorilor vechiului calendar (mulţi au trecut în nefiinţă în închisori, de foame sau torturaţi), mişcarea de susţinere a vechiului calendar s-a răspândit cu viteza fulgerului. Doar în Atena, mişcarea avea 500 capele şi biserici micuţe, fiecare condusă de câte un preot! După război, şi când guvernul a revenit, persecuţia a fost reluată, iar mişcarea a scăzut din nou din intensitate. Chiar şi aşa, ea are o mănăstire imensă de patru sute de măicuţe (prin 1946-7 avea şase sute) şi o mănăstire mare de circa 125-250 de călugări.

A FOST LĂMURITĂ CHESTIUNEA CALENDARULUI?

Un alt subiect: dacă chestiunea calendarului a fost lămurită odată pentru totdeauna la Constantinopole, cum de s-a pus problema ridicării problemei în discuţie la cea de-a doua Conferinţă de la Rodos? De fapt, Biserica din Grecia a ameninţat că va boicota întâlnirile dacă avea să fie propusă această discuţie, însă reprezentanţii Patriarhatului din Ierusalim au insistat ca această chestiune a calendarului să fie trecută în agenda de lucru spre discutare, şi pe bună dreptate. Patriarhatul Ierusalimului este interesat în mod special în lămurirea problemei calendarului dată fiind poziţia sa ca loc de pelerinaj. Când s-a întâlnit Atenagoras cu Papa Paul în Ierusalim, el a pornit spre Betleem pentru a lua parte la slujba de Crăciun (care, desigur, se celebrează acolo potrivit vechiului calendar). Între timp, adepţii noului calendar celebrau Boboteaza în Constantinopole. Când s-a întors Atenagoras la Istambul, Boboteaza se sărbătorise deja. Cu alte cuvinte, Atenagoras însuşi, din cauza acestei confuzii generale în ce priveşte calendarul, a sărbătorit două Crăciunuri, şi nici o Bobotează în acel an. De asemenea, mulţi pelerini evlavioşi au venit din Grecia spre a sărbători Crăciunul la Betleem, fără să ştie că Patriarhatul din Ierusalim respectă calendarul vechi (unii dintre credincioşi nici nu cunoşteau faptul că există vreo dispută în ce priveşte calendarul. Ei sunt cei ale căror suflete sunt cu adevărat binecuvântate). Aceştia au ajuns în Betleem şi au descoperit că acolo era abia ziua Sf. Spiridon, şi că până la Crăciun mai erau două săptămâni. Ei se îngrijiseră să stea doar câteva zile, şi puţini sunt cei care aveau destule provizii sau care aveau destui bani să poată aştepta două săptămâni. În supărarea lor, i-au implorat pe preoţi să intoneze câteva tropare de Crăciun şi, desigur, preoţii au refuzat, pentru că nu numai că nu era încă Crăciunul după cunoştinţa lor, ba mai erau şi în mijlocul postului. Pelerinii s-au întors tulburaţi în Grecia, şi descurajaţi, pentru că nu reuşiseră să sărbătorească Crăciunul la Betleem, iar sărbătoarea Crăciunului trecuse deja în Grecia. Iată de ce, în acel an, ei nu au putut sărbători Crăciunul nicăieri. Iar acest lucru se petrece an de an aici – şi mă refer la Ierusalim.

Şi încă un lucru: Metaxakis a recunoscut de asemenea în mod oficial „Biserica Vie” în Rusia. Acest gest dovedeşte încă o dată ce fel de om a fost. Chestiunea calendarului a fost, în ochii lui, o problemă lipsită de importanţă comparativ cu marile planuri pe care le avea dânsul pentru Ortodoxie. Oamenii ştiau şi ei acest lucru, şi nici un adevărat credincios nu avea să se repeadă să asculte un lucru poruncit de el sau de confederaţii săi.

Totuşi, întrebarea rămâne, dacă acest calendar nou este în sine o erezie, o deviere, lăsând la o parte orice motiv tainic sau evident pe care l-ar putea avea cei care l-au propus, indiferent dacă motivele acestea sunt bune sau rele. Răspunsul este nu. Ar fi o erezie crasă din partea noastră să afirmăm că acest calendar este Ortodox sau că este eretic. Chiar şi anatemele pe care le-a formulat Ieremia al II-lea împotriva calendarului celui nou erau intenţionate a stăvili înmulţirea Uniaţilor care se infiltraseră în comunităţile Ortodoxe din Italia şi Austria. Ceea ce contează cu adevărat este unitatea liturgică, aceasta fiind şi scopul pentru care au luptat şi Părinţii din vechime (În vremea lui, Sf. Ioan Gură de Aur a fost adept al calendarului nou, în timp ce Irlandezii respectau calendarul vechi.

UNITATEA LITURGICĂ S-A PIERDUT

Totuşi, chiar dacă lipsa unităţii liturgice nu reprezintă o erezie (dar atunci nici crima, nici clevetirea şi nici curvia nu sunt – şi totuşi Biserica nu le trece cu vederea drept probleme care nu sunt vrednice de atenţie), ea rămâne un mare rău care s-a strecurat în viaţa liturgică a Bisericii. La 4 Februarie, Biserica celebrează pomenirea Noului Martir, Sf. Iosif de Aleppo, care a fost martirizat de Musulmani în anul 1686. Atunci când cadi (judecătorul musulman) i-a spus martirului: „Haide, omule, de ce nu vrei să devii Musulman, să te lepezi de falsa ta credinţă şi să vii la cea dreaptă, ca astfel să te am de partea mea şi să poţi deveni un mare dregător,” martirul Iosif i-a răspuns după cum urmează: „O, cât de mare ţi-e credinţa, de încerci să-i stârneşti şi pe alţii să creadă în ea! De trei ori blestemaţi şi nenorociţi ce sunteţi! Şi unde ai găsit tu credinţa asta pe care încerci s-o rânduieşti dreaptă? Blestemaţilor, voi care nici nu ştiţi când este ramazanul vostru (lună de post), şi nici bairamul (sărbătoare religioasă). Şedeţi deoparte, şi aşteptaţi să zăriţi luna, ca să vă puteţi apuca de ramazanul vostru… iar apoi iarăşi, vegheaţi să vedeţi luna ca să puteţi începe bairamul. Iar de se întâmplă să fie cerul acoperit de nori, unii dintre voi îl ţineţi înainte [de vreme], iar alţii mai târziu, şi toate popoarele vă ţin de batjocură, şi vă iau în râs.” O, Ortodocşi nenorociţi, nici măcar între voi nu vă puteţi înţelege când e vremea de sărbătoare şi când de post.

Cum stau lucrurile acum – dacă se ia cineva după metodele prezente care sunt folosite de adepţii noului calendar în sărbătorirea Paştelui – nu există decât o singură piedică serioasă în a purcede la adoptarea noului calendar: postul Apostolilor. Canoanele cu privire la Paşte afirmă că Paştele poate cădea între 23 martie şi 25 aprilie – niciodată în mai. Această regulă a fost trebuincioasă pentru sărbătorile ce vin după Paşte, pentru că la cinzeci de zile după Paşte vine sărbătoarea Rusaliilor, iar la o săptămână după Rusalii, Duminica tuturor sfinţilor. În lunea ce urmează duminicii tuturor sfinţilor începe postul Apostolilor. Însă cu noul calendar, Paştele cade uneori în mai. Asta duce ca toate sărbătorile de după Paşte să fie decalate într-atât, încât să desfiinţeze cu totul postul Apostolilor. De fapt, în unii ani Duminica tuturor sfinţilor se întâmplă să cadă după postul Apostolilor, în noul calendar. Potrivit cu acest calendar nou, (asta de când s-a făcut schimbarea), Paştele a fost deja în mai de opt ori, ultima oară în 1964, şi va cădea iarăşi în mai în 1975.

DESFIINŢAREA PERIOADELOR DE POST

Acum, dacă nu-ţi place postul, sau nu crezi că este un subiect destul de important să te intereseze, problema ta s-a şi rezolvat. Pe de-altă parte, dacă eşti un Creştin Ortodox cu patimi şi pofte şi căderi şi încă doreşti să apuci împărăţia cerurilor, ne vei fi prea dispus să lepezi această armă. Dacă eşti un Creştin precum cei care trăiau în Capadocia în vremea Sf. Bazil, vei căuta chiar să creşti durata postului din dragoste dumnezeiască fierbinte ca să obţii eliberare de patimi şi astfel, o dragoste mai curată pentru scumpul nostru Mântuitor.

Ca şi monahi, noi înţelegem prea bine nefolosinţa unui post limitat doar la trup – o abţinere de la mâncăruri (deşi în această vreme de post trupul mea înfometat m-ar face să părăsesc cuvântul „doar”), şi totuşi, tot ca monahi, ne dăm prea bine seama de binefacerea clară în lupta împotriva patimilor care ne împresoară mereu. Chiar şi când eşti supărat de către cineva, cel puţin nu ai puterea să-i aplici un pumn în nas, şi asta este un fel de îmbunătăţire, chiar dacă una de mai mică importanţă. Întrebarea este aceasta: Suntem Creştini; trăim într-o lume potrivnică; vrem să ajungem în cealaltă lume, însă un duşman ne stă împotrivă; vom reuşi noi vreodată să ajungem în cealaltă lume dacă mereu – mereu de dezarmăm? Potrivnicul aşteaptă să ne ucidă dacă poate, şi nu avem decât două soluţii; să-l omorâm noi pe el şi să trecem de cealaltă parte, sau să ne depunem armele şi să ne alăturăm lui, şi să uităm că porniserăm spre cealaltă lume. „Noi nu vrem să postim, e prea greu să postim aici în America” (Într-una dintre enciclicele sale, Metropolitanul Philaret s-a minunat cât de uşor este să posteşti aici în America­* – şi este atât de adevărat, cu toate alimentele proaspete, conservate şi congelate pe care le poţi obţine de pretutindeni în tot timpul anului, comparat cu „vechea ţară” în vremuri demult apuse. Dar aceasta este arma numărul unu); „slujbele religioase sunt prea lungi, prea călugăreşti, prea obositoare – să le scurtăm” (Deşi Apostolul spune „rugaţi-vă neîncetat.” Iată arma numărul doi); „Biserica este un centru atât social cât şi religios – haideţi să avem picnic-uri, seri de bowling, excursii pe pârtii de schi, sau în căruţe cu fân, petreceri pe litoral.” („Ferice de cei ce plâng…” , „ Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră…”, „Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare…” „Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idolatre neîngăduite.” „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume…” „Cum ne putem noi plânge păcatele (care păcate?) când petrecem atât de minunat, susţinuţi de Biserică în această privinţă?” Aceasta este arma numărul trei.) Doar o singură armă mai rămâne; o credinţă curată şi nepătată. Însă, Doctore, cât va dăinui acea Credinţă dacă credincioşii gândesc astfel în păturile de sus? Una câte una ne depunem armele, pentru că asta nu-i importantă, nici ailaltă nu-i importantă, şi la urma urmei, suntem nişte bieţi oameni.

Fără-ndoială, dacă va continua să respecte calendarul vechi, Biserica va trebui să rezolve o serie de probleme, însă nici adoptarea noului calendar nu este lipsită de probleme. Dar cum putem găsi o cale de ieşire când există adepţi „fanatici” ai noului calendar care refuză până şi aducerea în discuţie a problemei? (La Rodos, Grecia a continuat să insiste că în ce priveşte calendarul, nu există nimic de discutat!) Poate că nu există decât o singură soluţie ce ocoleşte toate acestea şi care ar face ca lucrurile să fie mult mai simple pentru Biserică. Această soluţie ar fi adoptarea pe plan mondial a unui calendar universal, ne-religios. Acest lucru, în fond, ar forţa Biserica să revină la vechiul calendar, de vreme ce noul calendar nu ar mai fi nou, iar calendarul universal ar reprezenta o schimbare prea radicală pentru aproape toată lumea.

Totuşi, după cum spune Fr. nostru Daniel, dacă unitatea liturgică a fost distrusă, acest lucru s-a întâmplat pentru că, de fapt, legătura dragostei încetase să existe chiar de mai înainte. Schimbarea la noul calendar a reprezentat o strădanie necugetată şi îndrăzneaţă care a călcat pur şi simplu în picioare părerile şi sentimentele celorlalte Biserici. Acum că răul s-a produs, nu ştiu cum s-ar putea îndrepta. În Biserica oficială a Greciei, există o mişcare puternică ce cheamă la revenirea la calendarul vechi. Această mişcare vorbeşte în numele Unităţii Bisericii şi de asemenea consideră că o revenire la vechiul calendar ar ajuta la opunerea faţă de tendinţele uniate care există în multe secţiuni ale aceleiaşi Biserici. În acest caz, iarăşi, calendarul a devenit un simbol al Ortodoxiei tradiţionale (cum de fapt şi este, de vreme ce aceia care sunt susţinătorii cei mai frenetici ai noului calendar în fapt sunt şi cei cu orientarea cea mai „ecumenică”).

Părinţii de aici îţi trimit salutările lor ţie şi familiei tale şi se roagă pentru binele tău, cum desigur fac şi eu.

Călugărul Ephraim şi îngerul meu păzitor

Tocmai mi-am amintit încă ceva important. Ca şi Arhiepiscop de Atena, Metaxakis a fost de asemenea un instrument în ruptura ce s-a produs între Greci şi Ruşi aici în America. De-ndată ce Grecii au format o jurisdicţie separată, Metaxakis i-a aşezat sub autoritatea Sinodului din Grecia. Apoi, ulterior, când a devenit Patriarh Ecumenic, a aşezat Biserica Grecească din America sub autoritatea Patriarhatului Ecumenic. Ar fi interesant de aflat dacă a încercat să pună Arhidioceza Grecească de aici sub autoritatea Patriarhatului Alexandrin când a devenit Meletios al II-lea de Alexandria. De asemenea, el şi-a exprimat dorinţa de a deveni Patriarh de Ierusalim.

Note de subsol

 *Textul integral al afirmaţiei Metropolitanului Philaret este după cum urmează: (din Viaţa Ortodoxă, Noiembrie – Decembrie pg.4-5) O violare strigătoare la cer a devoţiunii în prezent se manifestă în întreruperea sfântului post care a devenit bine înrădăcinat în societatea noastră. Deşartă este părerea anumitor oameni că postul este esenţial doar pentru călugări şi preoţi; nu, postul este obligatoriu necondiţionat pentru toţi Creştinii Ortodocşi. Binecuvântatul Părinte Ioan din Kronstadt ne-a sfătuit să nu intrăm într-o relaţie apropiată cu cei care nu ţin sfintele posturi, în timp ce Sf. Serafim de Sarov nici nu-i considera Ortodocşi pe acei Creştini care ignorau postul. De când locuim în America, unde este atât de uşor şi bine pentru sănătatea trupului să ţinem posturile, această poruncă a Sfintei Biserici rămâne nestricată, nu poate fi desfiinţată de nimeni şi îi leagă pe toţi Creştinii Ortodocşi.

O altă violare netrebnică a evlaviei este reprezentată de balurile de caritate, şi seratele, care acum sunt atât de îndrăgite de societatea Rusă, în special cele organizate în timpul orelor de celebrare a Slujbelor Religioase în seara de Duminică şi la Sfintele Sărbători. Sf. Ioan din Kronstadt, el însuşi un susţinător al carităţii, ne învaţă că dărnicia / caritatea manifestată sub forma Soiree-urilor şi balurilor nu reprezintă caritate Creştină, ci pur şi simplu distracţie prostească şi rătăcire în patimi. Noi toţi suntem datori să lămurim turmele pe care le păstorim de ce este necesar postul şi să le desluşim cum stau lucrurile în privinţa mai sus menţionatelor baluri şi Soiree-uri, atât de distrugătoare pentru mântuirea sufletelor.

http://www.voxdeibaptist.org/Chestiunea_Calendarului.htm

Istorie şi Premilenialism – Partea I (Biserica Timpurie).

Viorel ArdeleanLasă un comentariu

download

Istorie şi Premilenialism Partea  (Biserica Timpurie)

Amilenialistul argumentează adesea că părerea lor neliterală despre Mileniu, cu metoda spiritualizatoare de interpretarea a profeţiilor despre Împărăţia Vechiului Testament şi aplicarea acestora la Biserică, a fost părerea şi hermeneutica predominantă a bisericii timpurii. Totuşi, bazat pe fapte istorice acest argument este redat în mod fals. Următoarele informaţii sunt extrase din Teologia Sistematică a lui Chafer, Vol. IV, Escatologia.

Chiliasmul: De la cuvântul grecesc care înseamnă ‚o mie’. Acesta se referă într-un sens general la doctrina despre mileniu, sau a erei împărăţiei care are să vină, descrisă în mod grafic de profeţii Vechiului Testament. „Caracteristica distinctă a doctrinei este că El (Hristos) se va reîntoarce înaintea celor o mie de ani şi prin urmare va caracteriza acei ani prin prezenţa Sa spirituală şi prin exerciţiul autorităţii Sale de drept, asigurând şi susţinând toate binecuvântările de pe pământ care sunt atribuite acelei perioade. Termenul chiliasm a fost înlocuit de desemnarea premilenialism…”

AŞTEPTAREA CHILIASTICĂ A CONTINUAT PÂNĂ LA APOSTAZIA ROMANĂ

Alături de justificarea prin credinţă şi aproape fiecare altă doctrină vitală, aşteptarea chiliastică a fost pierdută în Era întunecată. Că aceasta a fost susţinută de părinţii bisericeşti timpurii este evident dincolo de orice îndoială. Dintr-o masă de o astfel de mărturie doar unul ar trebui să fie citat aici, şi acesta prin Iustin Martirul. Această mărturie, ca a multor altora, fiind aşa de directă şi de depărtată, a fost atacată de oponenţii chiliasmului în mare parte cum necredincioşii sunt obişnuiţi să atace însăşi Cuvântul lui Dumnezeu. Prezentarea lui George N. H. Peters despre declaraţia lui Iustin este reprodusă în întregime:

„Doctrina noastră [despre Împărăţie] este trasată în mod continuu de la însăşi Apostoli, astfel că (Prop.72, Obs. 3, nota 1) primii părinţi, care prezintă părerile Milenare au văzut şi au conversat ori cu Apostolii sau cu bătrânii care i-au urmat pe aceştia. Atât de extensiv, atât de general a fost de perpetuat Chiliasmul încât Iustin Martirul afirmă în mod pozitiv că toţi ortodocşii au adoptat şi au susţinut acesta. Limbajul lui Iustin este explicit (Dial. Cu Trypho, sec. 2); căci după declararea doctrinei Chiliaste, el afirmă: „trebuie să fie dovedit în mod temeinic că acesta se va întâmplă. Dar am semnat către tine, pe de altă parte, că mulţi – chiar şi cei din rasa de creştini care nu urmează nici o doctrină pură şi evlavioasă – nu o recunosc. Căci ţi-am demonstrat că aceştia sunt într-adevăr numiţi creştini, dar de fapt sunt ateişti şi eretici profani, deoarece în toate lucrurile ei învaţă ceea ce este hulitor, şi neevlavios şi nesănătos” etc. El adaugă: „Dar eu şi oricare alţii creştini ce sunt ortodocşi în toate lucrurile cunoaştem că va fi o înviere a trupului, şi o mie de ani în oraşul Ierusalimului, clădit, împodobit şi lărgit, conform cu ceea ce Ezechiel, Isaia şi alţi profeţi au promis. Căci Isaia spune despre aceşti o mie de ani (65:17) ‚Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte’, etc. Ba mai mult, un anumit om dintre noi, a cărui nume este Ioan, fiind unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hristos, în acea revelaţie care i-a fost arătată lui profeţea că cei care cred în Hristosul nostru vor împlini o mie de ani la Ierusalim; şi după aceea generala şi, într-un cuvânt, veşnica înviere, şi ultima judecată a tuturor laolaltă. De aceasta a vorbit şi Domnul nostru când a spus că în ea oamenii nici nu se vor căsătorii, nici nu vor da spre căsătorie, ci vor fi egali cu îngerii, fiind făcuţi fii învierii de Dumnezeu” – Împărăţia Teocratică I, 480 (The Theocratic Kingdom).

Chafer continuă să scrie:

Au fost întotdeauna aceia, aşa cum mărturiseşte şi Iustin Martirul cu privire la ziua sa, care se opuneau învăţăturii clare a Bibliei despre chestiunea mileniului. Negările moderne merg într-una din cele trei direcţii. Ei diminuează Scripturile în această temă; ei diminuează subiectul în sine; sau ei diminuează ştiinţa de carte a acelora care apără chiliasmul. Unii scriitori moderni par să realizeze doar puţin faptul că chiliasmul sau premilenialismul era numai-universalul crez al bisericii primare, sau extinderea acelei convingeri în toate secolele când vreun adevăr a fost primit câtuşi de puţin. Este chiar nevrednic din partea oricărui cercetător să afirme că aceasta este o depărtare modernă, sau, dacă era susţinută în secolele timpurii, era privită ca o erezie. S-a recunoscut faptul că aceasta a fost „pierdută”, alături de alte adevăruri vitale, la finalul secolului al 3lea şi a rămas ascunsă până la Reformă. Aceasta, ca şi alte adevăruri, trebuie să fie redescoperită şi reafirmată, ceea ce necesită mult timp şi studiu.

Peters listează pe acei oamenii influenţi care erau avocaţi ai Premilenialismului până în secolul al 3lea. Dintre oamenii influenţi din timpul acela TOŢI în afară de patru erau Premilenialişti. Pentru citatul complet vezi Volumul IV, Cap. XIV, V, pag. 271.

Avocaţii Premilenialişti ai primului secol:

  1. Andrei
  2. Petru
  3. Filip
  4. Toma
  5. Iacov
  6. Ioan
  7. Matei
  8. Aristio
  9. Ioan Prezbiterul

Peters susţine cu privire la cei de mai sus: „Toţi aceştia au trăit între anii 1-100 d. Hr.; Ioan, se presupune – ca Mosheim, etc. – a murit în jurul lui 100 d. Hr. (Toate acestea sunt citate de Papias, care, conform cu Irineu, era unul din ascultătorii lui Ioan, şi apropiat al lui Policarp. Ioan este de asemenea menţionat în mod expres de Iustin. Acum această referinţă la apostoli este în acord cu faptele pe care le-am dovedit: (a) că ucenicii lui Isus au susţinut părerile evreieşti ale domniei Mesianice în prima partea a acestui secol, şi (b) că, în loc să-i ignore, ei i-au legat cu A Doua Venire)”.

  1. Clement de Roma 40-100 d. Hr.
  2. Barnaba 40-100 d. Hr.
  3. Hermas 40-150 d. Hr.
  4. Ignatius 50-115 d. Hr.
  5. Policarp 70-167 d. Hr.
  6. Papias 80-163 d. Hr.

Nici unul nu poate fi citat în acest secol a fi împotriva părerii Premilenialiste.

Avocaţii Premilenialişti ai secolului al 2lea:

  1. Pothinus 87-177 d. Hr.
  2. Iustin Martirul 100-168 d. Hr.
  3. Melito 100-170 d. Hr.
  4. Hegisippus 130-190 d. Hr.
  5. Tatian 130-190 d. Hr.
  6. Irineu 140-202 d. Hr.
  7. Bisericile din Vienne şi Lyons – o scrisoare din 177 d. Hr.
  8. Tertulian 150-220 d. Hr.
  9. Hipolit 160-240 d. Hr.
  10. Apollinaris 150-200 d. Hr.

Nici unul nu poate fi citat în acest secol a fi împotriva părerii Premilenialiste. Crezul comun al Bisericii era Chiliastic (Premilenial).

Avocaţii Premilenialişti ai secolului al 3lea:

  1. Ciprian 200-258 d. Hr.
  2. Commodian 200-270 d. Hr.
  3. Nepos 230-280 d. Hr.
  4. Coracion 230-280 d. Hr.
  5. Victorinus 240-303 d. Hr.
  6. Metodius 250-311 d. Hr.
  7. Lactantius 240-330 d. Hr.

Au existat numai patru în acest secol care s-au opus părerii Premilenialiste:

  1. Caius (sau Gaius), care a scris în circa 210 d. Hr.
  2. Clemens Alexandrinus, mort 202 d. Hr., cu o mare influenţă asupra lui Origin
  3. Origin 185-254 d. Hr.

4 Dionysius 190-265 d. Hr.

Au existat şi alţii care au fost influenţaţi dar aceştia au fost „campionii” menţionaţi drept ostili faţă de Premilenialism.

Daniel Whitby:

La aceasta se adaugă admiterea lui Daniel Whitby (1638-1726), un teolog englez care, aproape mai mult decât oricare altul, s-a opus părerii chiliaste. Peters îl citează din lucrarea lui Tratat asupra Tradiţiei (Treatise on Tradition) după cum urmează:

„Doctrina despre Mileniu, sau domnia sfinţilor pe pământ pentru o mie de ani, este acum respinsă de toţi Romano-Catolicii, şi de cea mai mare parte a Protestanţilor; şi totuşi este transmisă printre creştinii cei mai buni, pentru 250 de ani, drept o tradiţie apostolică; şi, prin urmare, este transmisă de mulţi Părinţi din secolul al 2lea şi al 3lea, care vorbesc despre aceasta ca tradiţie a Domnului nostru şi a apostolilor Săi, şi toţi anticii care au trăit înaintea lor; care ne spun însăşi cuvintele în care a fost transmisă aceasta, Scripturile care erau pe atunci atât de interpretate; şi spun că aceasta a fost susţinută de toţi creştinii care erau în mod exact ortodocşi”. „Aceasta a fost percepută nu numai în părţile Răsăritene ale Bisericii, de Papias (în Frigia), Iustin (în Palestina), ci şi de Irineu (în Gaul), Nepos (în Egipt), Apollinaris, Metodius (în Răsărit şi Sud), Ciprian, Victorinus (în Germania), de Tertulian (în Africa), Lactantius (în Italia), şi Severus, şi de Conciliul de la Nice” (circa 323 d. Hr.). Chiar şi în Tratatul său despre Mileniu, în care se străduie să pună deoparte credinţa antică prin substituirea sa a „unei ipoteze noi”, el recunoaşte, conform cu Iustin şi Irineu, că (cap. 1, pag. 61) existau „trei feluri de oameni: (1) Ereticii, care negau învierea trupului şi Mileniul. (2) Ortodocşii cu exactitate, care afirmau atât învierea cât şi Împărăţia lui Hristos pe pământ. (3) Credincioşii, care încuviinţau cu cei drepţi, şi totuşi se străduiau să alegorizeze şi să facă într-o metaforă toate acele Scripturi produse pentru o domnie adecvată a lui Hristos, şi care aveau atitudini mai degrabă decât să fie de acord cu acei eretici care negau, decât acei ortodocşi exacţi care menţineau această domnie a lui Hristos pe pământ” (Vol. IV, Cap. XIV, General Features Of Eschatology, A Brief Survey of the History of Chiliasm – Caracteristici generala ale Escatologiei, O scurtă trecere în revistă a istoriei Chiliasmului , pg. 264).

Daniel Whitby a fost părintele părerii Post-Mileniale. Dar el a înţeles bine că pentru primele trei secole cei care erau numiţi „ortodocşi exacţi” susţineau părerea Premilenialistă, şi a atribuit această părere şi lui Hristos, Apostolilor Săi precum şi celora care au fost înaintea lor (adică credincioşii Vechiului Testament).

REFERITOR LA PREMILENIALISM CA FIIND O NOUĂ TEORIE:

Este o practică comună a anumitor teologi să marcheze chiliasmul (premilenialismul) ca o teorie modernă, fără să-şi amintească de faptul că, în forma sa restaurată, chiar şi justificarea prin credinţă este în mod comparativ un adevăr modern. Atât justificarea prin credinţă cât şi chiliasmul sunt predate în Noul Testament şi sunt prin urmare crezul bisericii primare. Aceste doctrine, ca şi alte adevăruri esenţiale, au ajuns în obscuritate în timpul Erelor întunecate. Reformatorii nu au restaurat toate caracteristicile doctrinei şi alături de justificare prin credinţă ei au reţinut noţiunea romană că biserica este împărăţia, îndeplinind legământul Davidic, şi a fost numită să cucerească lumea prin a o aduce sub autoritatea bisericii (Chafer, Vol. 4, Eschatology, Introduction. pg. 257).

Partea II

(Istoricii)

RECUNOAŞTEREA DE CĂTRE ISTORICI VREDNICI A LOCULUI ÎN CARE CHILIASMUL (PREMILENIALISMUL) A FOST SUSŢINUT ÎN BISERICA TIMPURIE

Următoarea listă cu declaraţiile lor este luată din pamfletul The History of the Doctrine of Our Lord’s Return, de Dr. I.M. Haldeman – Istoria doctrinei revenirii Domnului nostru.

Eusebius, istoricul timpuriu al Bisericii, admite că majoritatea eclesiasticilor din zilele sale erau milenariani. Adică ei credeau în venirea lui Hristos înaintea mileniului. Gieseler, în „Church History” (Istoria Bisericii), Vol. I, p. 166 spune: „Milenarianismul a devenit crezul general al vremii şi nu s-a confruntat cu nici o altă opoziţie decât cea oferită de gnostici”.

Dr. Horatius Bonar spune în lucrarea sa „Prophetic Landmarks” (Borne Profetice), „Milenarianismul a predominat în timpul primelor trei secole. Aceasta este acum un fapt istoric asigurat şi presupune faptul că chiliasmul era un articol al crezului Apostolic”. Muncher spune la p. 415 din History of Christian Doctrine (Istoria Doctrinei Creştine), Vol. 11, „Cât de mult a predominat doctrina milenarianismului în primele trei secole apare din aceasta, că era universal primită de majoritatea învăţătorilor ei”.

Chillingworth spune: „Orice doctrină este crezută sau învăţată de cei mai eminenţi părinţi ai oricărei ere a bisericii, şi de nici unul dintre contemporanii lor opuşi sau condamnaţi, aceasta trebuie să fie stimata drept doctrina Catolică a bisericii din acele vremuri. Dar despre doctrina milenarianilor se credea, şi era învăţată de majoritatea părinţilor eminenţi ai următoarei ere după apostoli, şi de nici unul din era opusă sau condamnată, prin urmare aceasta era doctrina Catolică sau universală a acelor vremi”.

Stackhouse, în lucrarea sa „Complete Body of Divinity” (Trupul complet al Divinităţii), spune: „Doctrina era odată opinia tuturor creştinilor ortodocşi”. Episcopul Thomas Newton spune: „Doctrina a fost crezută în general în primele trei şi cele mai pure ere”. Episcopul Russell, în „Discourse on the Millennium” (Discurs despre Mileniu), spune: „Până în secolul al 4lea crezul a fost universal şi nedisputat”.

Mosheim, în Vol I, p. 185 din lucrarea sa „Ecclesiastical History” (Istoria Eclesiastică), spune: „Că Salvatorul va domni o mie de ani printre oameni înainte de sfârşitul lumii, a fost un fapt crezut de mulţi din secolul precedent (adică, al doilea), fără nici o ofensă faţă de vreunul”….

Neander, eminentul istoric bisericesc, spune în lucrarea sa despre Istoria Bisericii, p. 650, Vol. I: „Mulţi creştini au cuprins o imagine care le-a fost transmisă lor de la iudei, şi care se părea că se adaptează pe sine cu situaţia lor prezentă. Ideea unei domnii mileniale pe care avea să o stabilească Mesia pe pământ la sfârşitul întregului curs pământesc al erei sale – când toţi cei neprihăniţi din toate vremurile vor trăi împreună în Sfântă Comuniune…”.

Gibbon, autorul acelei lucrări imense, „The Decline and Fall of the Roman Empire” (Declinul şi căderea Imperiului Roman), nu poate fi acuzat de simpatie faţă de Creştinism…. În primul volum al lucrării sale, p. 532, el scrie: „se credea în mod universal că sfârşitul lumii era aproape. Abordarea apropiată a acestui minunat eveniment a fost prezis de apostoli. Tradiţia acestuia a fost păstrată de ucenicii lor cei mai timpurii, şi cei care au înţeles în sensul lor literal discursurile lui Hristos prin care erau obligaţi să aştepte A Doua şi glorioasa Venire a Fiului Omului înainte ca acea generaţie să se stingă”. Şi acum, notaţi ceea ce spune el: „Atâta timp cât pentru scopuri înţelepte această eroare a fost permisă să existe în biserică, ea a fost productivă a celor mai salutare efecte asupra credinţei şi practicii creştinilor care trăiau în aşteptarea îngrozitoare a acelui moment”. … „Antica şi populara” – notaţi vă rog, antica şi populara – „doctrină a mileniului era în mod intim legată cu a Doua Venire a lui Hristos: Aşa cum lucrările creaţiei au fost terminate în şase zile, durata lor din starea prezentă, conform tradiţiei, era fixată la şase mii de ani. Prin aceiaşi analogie se deducea că această lungă perioadă de trudă şi dispută, care era acum aproape scursă, ar fi urmată de un Sabat bucuros de o mie de ani, şi că Hristos cu trupa Lui triumfătoare de sfinţi şi cei aleşi care au scăpat de moarte, sau care au fost înviaţi în mod miraculos, ar domni pe pământ până la timpul rânduit pentru ultima şi generala înviere”. „Asigurarea unui astfel de mileniu … era atent imprimată de o succesiune de părinţi de la Iustin Martirul şi Irineu, care au conversat cu ucenicii imediaţi ai apostolilor, până la Lactantius, care era preceptor către fiul lui Constantin. Se pare că a fost sentimentul predominant al credincioşilor ortodocşi, şi … se pare aşa de bune adaptat faţă de dorinţele şi temerile omenirii încât trebuie să fi contribuit în fiecare grad considerabil la progresul credinţei creştine”. … „Dar când clădirea bisericii era aproape completată s-a pus deoparte suportul temporar. Doctrina domniei lui Hristos pe pământ a fost mai întâi vestită ca o alegorie profundă, era considerată prin grade ca o opinie îndoielnică şi nefolositoare, şi era în cele din urmă respinsă ca invenţie absurdă de erezie şi fanaticism”.

Kitto, în enciclopedia sa de „Literatură Biblică”, la articolul „Mileniu”, declară că doctrina milenară era în general predominantă în secolul al 2lea, şi că aceasta şi-a primit prima sa lovitură zguduitoare de la Origen, urmat de Augustin, Jerome şi alţii din secolul al 4lea. În „Encyclopaedia Britannica”, sub articolul „mileniu”, scriitorul, un cercetător nu mai puţin distins decât Adolf Harnack, D.D., Profesor de Istorie Creştină la University of Giessen, Germani, spune: „Această doctrină a venirii a doua a lui Hristos, şi împărăţia, apare aşa de timpuriu încât ar putea fi pus în discuţie faptul dacă aceasta nu cumva ar trebui să fie privită ca o parte esenţială a religiei creştine”.

Sheldon, “Church History,” Vol. I., p. 145, ch. 6, mărturiseşte că „premilenialismul era doctrina creştinilor în primul şi al doilea secol. Părinţii au aşteptat ca Antihristul să apară şi să domnească, şi să-şi întâlnească răsturnarea sa la venirea personală a Domnului. După care Împărăţia lui Hristos de o mie de ani, ar fi stabilită pe pământ”.

Crippen, în Istoria Doctrinei, p. 231, sec. 12, spune că „Părinţii timpurii trăiesc în aşteptarea revenirii rapide a Domnului nostru”; la p. 232 el remarcă: „Ei fac distincţia între o primă înviere a sfinţilor şi a doua sau generala înviere. Acestea ei le presupuneau că ar fi separate de o perioadă de o mie de ani, timp în care Hristos va domni peste sfinţi în Ierusalim”. … „În timp ce biserica era persecutată în mod alternativ şi tolerată în mod dispreţuitor de Imperiul Roman, crezul în revenirea rapidă a lui Hristos şi a domniei sale milenare era susţinut în mare parte”. … „Când Biserica a fost recunoscută şi patronată de stat, noua ordine a lucrurilor părea aşa de oportună încât încheierea dispensaţiei a încetat să mai fie aşteptată sau dorită”.

Smith în „New Testament History” (Istoria Noului Testament), p. 273, spune: „Imediat după triumful lui Constantin, Creştinismul a devenit dominant şi prosper, creştinii au început să-şi piardă aşteptarea lor însufleţită despre revenirea rapidă a Domnului nostru, şi să mai privească la supremaţia temporală a Creştinismului ca o împlinire a domniei promise de Hristos pe pământ” – p. 14-20, 24.

Doctrina bazată pe Biblie a Premilenialismului a dispărut atunci când Creştinismul a devenit o putere mondială:

  1. CHILIASMUL A ÎNCEPUT SĂ FIE RESTAURAT ÎN REFORMĂ

Întregul caracter al mărturiei Biblice a fost schimbat de influenţele gnostice şi alexandriniene, şi, alături de adevărul vital, biserica şi-a pierdut concepţia sa despre speranţa purificatoare a revenirii lui Hristos, şi, eventual, sub Constantin, a schimbat programul divin al unei reveniri a Domnului cu o biserică cuceritoare de lume. Despre aceasta, Dr. James M. Brooks (Maranatha, p. 536) îl citează pe Bengel că spune: „Când Creştinismul a devenit o putere lumească prin Constantin, speranţa viitorului a fost slăbită de bucuria din succesul prezent”. În mod similar, Auberlen (Daniel, p. 375) are să spună aceasta: „Chiliasmul a dispărut în proporţie pe măsură ce Catolicismul Roman Papal a avansat. Papalitatea a luat la sine, ca o tâlhărie, acea glorie care este un obiect de speranţă, şi poate fi atinsă doar de ascultarea şi umilinţa crucii. Când Biserica a devenit o desfrânată, ea a încetat să mai fie o mireasă care merge să-şi întâlnească mirele; şi astfel a dispărut Chiliasmul. Acesta este adevărul profund de la baza interpretării Protestante, anti-papale a Apocalipsei” (ambele referinţe citate de Peters, op. cit, I, 499) (Chafer Vol. 4, p. 277-278).

Chafer îl citează pe Peters care îl citează pe Cotton Mather (1663-1728), fiul lui Increase Mather (1639-1723), al şaselea preşedinte de la Harvard University:

Este bine cunoscut, că în partea cea mai timpurie a vremurilor primitive cei credincioşi, într-un sens literal, credeau în „a doua venire” a Domnului Isus Hristos, şi învierea şi domnirea sfinţilor cu El, pentru o mie înainte ca „restul celor morţi să trăiască din nou”, o doctrină care, totuşi, unii din anii de mai apoi au socotit-o drept eretică; cu toate acestea în zilele lui Irineu, nu au fost cercetaţi de nimeni decât de cei care erau socotiţi eretici. Este evident de la Iustin Martirul că doctrina Chiliadă a fost îmbrăţişată printre creştinii ortodocşi; şi nici nu se punea la îndoială începerea Împărăţiei Domnului nostru până ce Împărăţia lui Antihrist începea să avanseze într-o figură considerabilă, şi apoi să cadă în principal sub reproşurile unor astfel de oameni care erau bucuroşi să nege autoritatea divină a Cărţii Apocalipsa, şi a Doua Epistolă a lui Petru. El este un străin faţă de antichitatea care nu găseşte şi nu deţine antichităţile generale ale convingerii. Cu toate acestea, au apărut oameni în cele din urmă, nu numai pentru a pune deoparte modestia exprimată de unul din primii Anti-Milenariani, anume Jerome, ci şi cu violenţa de a persecuta adevărul Milenar ca o particularitate eretică. Aşa că misterul „apariţiei Domnului nostru în Împărăţia Sa” stătea îngropată în întunericul Papal, până ce lumina s-a ivit proaspăt. Din moment ce Antihristul intrase în ultima jumătate de timp a perioadei alocate lui, şi acum în cadrul a ultimii şapte ani, pe măsură ce lucrurile se apropiau de realizare, oamenii învăţaţi şi pioşi, în numere mari, au ajuns să primească pretutindeni, să explice, şi să menţină, vechea credinţă cu privire la aceasta” – Citat de Peters, I. 541-42.

Metoda literală de interpretare nu se schimbă:

„Povestirea profetică este în mare împlinirea Legământului Avraamic, Palestinian, şi cel Davidic. Aceasta include, de asemenea, realizarea a două scopuri divine – scopul pământesc centrat în Israel şi consumat conform cu Psalmul 2:6, şi scopul ceresc centrat în Biserică şi consumat conform cu Evrei 2:10. Aici este declarat cu asigurarea completă că, după cum se împlinesc acum profeţiile după cum erau împlinite în înţelesul lor natural, literal şi gramatical, în aceiaşi manieră ceea ce rămâne – care ajunge până la erele eterne – vor fi împlinite în felul natural, literal şi gramatic pe care-l implică prezicerile. Nimeni nu ar putea pune la îndoială cu corectitudine faptul că profeţia care se împlineşte acum a urmat metoda literală până la ultimul detalii. Este prin urmare atât exagerat cât şi de necrezut a presupune că, pentru a uşura o anumită incredulitate, prezicerile încă neîmplinite vor fi realizate într-o manieră spiritualizată”.

Chafer despre metoda alegorică de interpretare a Scripturilor profetice:

„În legănata imaginaţie fantastică această metodă întrece Russellismul, Eddyismul, şi Adventismul de Ziua a Şaptea, din moment ce înţelesul clar, gramatical al limbajului este abandonat, şi termenii simplii sunt deviaţi în cursul lor şi se încheie în orice doreşte interpretul” (Eschatology, Vol. 4 p. 281-282).

http://www.voxdeibaptist.org/Istorie_si_Premilenialism.htm

Ce semnifică Paștele?

Viorel ArdeleanLasă un comentariu

  26-04-2019 08:06:33

Isus venise în oraș pentru celebrarea Paștelui evreiesc. Se apropia vremea când avea să fie trădat de unul dintre ucenicii Lui, umilit și batjocorit public, bătut și legat să moară pe o cruce. În noaptea dinaintea suferinței Sale, Isus le-a cerut ucenicilor Săi să își amintească de faptul că El și-a dat trupul să fie frânt și sângele să fie vărsat ca jertfă pentru ei.

Cel mai bun mod de a înțelege adevăratul sens al Paștelui este din Cuvintele lui Isus. El le-a vorbit ucenicilor Lui despre un Legământ Nou.

Noul Legământ

Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli. El le-a zis: „Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că, de acum încolo, nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi, pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.” Apoi a luat pâine şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi le-a dat-o zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.” Luca 22:14-20

Semnificația Paștelui stă în cuvintele Lui Isus: „noul legământ între Dumnezeu și poporul Său”.

Paștele și Noul Legământ

Pentru a pune acest nou legământ în context, trebuie să privim în istorie. Cu mult timp înainte de nașterea lui Isus, Dumnezeu a încheiat legăminte cu poporul Lui, cu poporul Israel – legăminte să îi înmulțească, să îi binecuvânteze sau să le dea pământ unde să locuiască. În tot acest timp, Dumnezeu a cerut credincioșilor să își recunoască natura păcătoasă, să-și mărturisească păcatele, să ceară iertare pentru păcatele lor și să ofere preoților animale specifice ca sacrificii pentru păcatele lor. Celebrarea religioasă a Paștelui evreiesc includea sacrificiul unor miei fără cusur, la fel cum făcuseră israeliții când au uns stâlpii ușii cu sângele mielului în noaptea Paștelui – atunci când Moise a scos poporul lui Dumnezeu din Egipt (Exodul 12:11-13).

Mielul de sacrificiu a avut un rol semnificativ în salvarea vieților israeliților în ziua de Paște, precum și în comemorarea acestui eveniment în viitor. Dumnezeu le-a dat lui Moise și Aaron înstrucțiuni specifice despre cum trebuiau să Îl onoreze pe Dumnezeu prin celebrarea anuală a Paștelui. Mielul reprezenta punctul culminant al mesei de Paște. Mieii trebuiau să fie fără cusur și chiar să trăiască cu familiile respective mai multe zile înainte să fie sacrificați, fapt care sugerează că sacrificiul trebuia să fie aproape de inimile oamenilor, pentru a căror păcate se face ispășire.

Sărbătoarea Paștelui pe care evreii trebuiau să o celebreze, are o relație deosebită cu moartea și învierea Domnului Isus (Paștele pe care îl sărbătorim noi) din mai multe motive. Isus a devenit „mielul fără cusur”, când și-a dat viața pentru păcatele tuturor celor care cred în El – ca să îi aducă într-o relație bună cu Tatăl. La fel cum israeliții celebrează eliberarea de sub robia egipteană atunci când celebrează Paștele, creștinii sărbătoresc victoria asupra păcatului prin moartea și învierea lui Isus. Isus a spus, că noul legământ între Dumnezeu și poporul Lui este „un acord confirmat prin sângele Meu, care se varsă ca jertfă pentru voi”. Nu a fost o coincidență faptul că Isus și-a dat viața pentru noi în timpul Paștelui. Era timpul hotârât și ales de Tatăl.

Ce semnifică Paștele? Când Îl vede pe Isus apropiindu-se, Ioan Botezătorul anunță mulțimea din jurul lui și spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29)

El știa că Isus era Fiul lui Dumnezeu, mult așteptatul Mesia, cel despre care profeții lui Dumnezeu au spus că va salva omenirea de păcatele sale și care le va deschide oamenilor posibilitatea unei relații profunde cu Dumnezeu Tatăl. Noul Legământ avea să fie unul veșnic (Ieremia 31:31-34, Ieremia 32:39-42, Isaia 55:3). Isus, Mielul nostru de jertfă, Mântuitorul nostru, Domnul nostru, Răscumpărătorul nostru – El și-a dat viața, ca un miel care trebuia sacrificat, pentru plata păcatelor noastre. Când a înviat din morți, trei zile mai târziu, El a biruit asupra separării veșnice de Dumnezeu (asupra morții) pentru toți cei care și-au pus credința și încrederea în El. Acesta este Noul Legământ – viața veșnică petrecută cu Dumnezeu prin credința în tot ceea ce a făcut și continuă să facă Isus Hristos.

Versete din Biblie

Toți cei care cred în Fiul lui Dumnezeu cunosc în inimile lor că această mărturie este adevărată. Cei care nu cred acest lucru Îl fac de fapt mincinos pe Dumnezeu, deoarece ei nu cred în ceea ce Dumnezeu a mărturisit despre Fiul Său. Ceea ce Dumnezeu a mărturisit este aceasta:

„Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa”. 1 Ioan 5:10-12

„Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi”. 1 Corinteni 15:3b-4

„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit”. Romani 10:9

Rugăciune

Doamne Tată, există uneori controverse cu privire la cum și când să sărbătorim sau cum să numim ceea ce este comemorarea celei mai importante zile din istorie – ziua în care Isus Hristos, Fiul Tău preaiubit, a înviat din morți și a adus darul iertării și vieții veșnice tuturor celor care doresc să Îl primească – noul legământ. Toarnă Duhul Tău sfânt peste toți cei care cred în învierea Domnului Isus Hristos și du-ne pe genunchi înaintea Ta cu inimi pline de recunoștință pentru dragostea Ta mare pentru noi. Tu, Dumnezeul nostru, ne-ai dat victorie asupra păcatului și a morții și ne-ai promis că nu ne vei părăsi niciodată. Ajută-ne să fim trupul lui Hristos, Biserica Ta, uniți, plini de uimire când privim la felul cum ai salvat sufletele noastre nevrednice – la trupul și sângele Tău ca jertfă pentru păcatele noastre. Ajută-ne să ducem acest mesaj tuturor celor care ne vor asculta și să iubim așa cum Tu ne-ai iubit pe noi. Îți suntem recunoscători pentru totdeauna! Amin.

Sursa: CBN Devotions | Beth Patch

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/26/ce-semnifica-pastele/?

De ce a murit Domnul Isus Hristos? (VIDEO)

Viorel ArdeleanLasă un comentariu
  26-04-2019 10:07:19

Cu ocazia acestor sărbători ne aducem aminte că Domnul Isus a venit în această lume blestemată din pricina păcatului. S-a dezbrăcat de slava Cerească, a luat chip de rob și s-a întrupat. Mai mult de atât, atunci când a venit în această lume a fost respins chiar și de ai săi, a suferit și a murit pe o cruce de lemn fără să fie vinovat. O fost făcut blestem!

De ce a făcut așa ceva? La obligat cineva să moară? Cât de important este acest adevăr pentru noi?

Daniel Popescu și Vlad Breana

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/26/de-ce-a-murit-domnul-isus-hristos-video/?

Moldova Creștină a împlinit 12 ani! Mesaj din partea lui Vasile Filat, fondatorul site-ului

Viorel ArdeleanLasă un comentariu
Vasile Filat

Vasile Filat26 aprilie 2019  Știri

În luna martie 2007 mă aflam la cursul intensiv al Institutului de Evanghelizare HAGGAI. Primeam la email niște mesaje stranii prin care eram acuzat că sunt un fricos, că mă tem să răspund, că nu am ce răspunde, etc… Nici nu înțelegeam de ce sunt acuzat și în cele din urmă acuzatorul mi-a dat un link de pe un site unde publicau oricine și unde nu exista cenzură și iată pe acest site și îmi erau făcute acuzații. Am întrebat cum pot răspunde ca să vadă toți cei care au citit articolul. O, da, eram acuzat pentru atitudinea și poziția pe care o luasem vis-a-vis de propaganda și agenda comunității LGBT din Chișinău. Mi s-a spus că pot răspunde în comentarii, sau pot să mă înregistrez și să public articole. Am ales a doua cale. S-a început o dezbatere care a generat multe întrebări din partea acuzatorilor și a celor ce comentau și m-am trezit că am scris peste 25 de articole. Multe din comentariile primite la acele articole întreceau măsura bunului simț și al decenței. Am inceput atunci să mă gândesc cum pot să mut discuția pe o platformă unde voi putea duce un dialog sănătos cu cei care sunt interesați să cunoască învățătura din Biblie și să opresc pe cei care vin să înjure, să defăimeze, să atace la persoană, etc. Opțiunea era să încep un blog pe platforma gratuită http://www.wordpress.org și așa am făcut. Când a trebuit să aleg denumirea, m-am gândit la dorința mea să devină adevărați ucenici ai lui Isus Hristos toți locuitorii țării din care fac parte. De aceea l-am numit “Moldova Creștină” și așa mi-a rămas dorința pînă în ziua de azi. Am mai hotărât că pe acest blog voi răspunde zilnc la o întrebare din Biblie până când se vor iepuiza acestea. Iată că nu a fost o singură zi în acești 12 ani când să nu fie cineva care adresează o întrebare. Invers, avem multe întrebări care așteaptă rândul să fie răspunse și aceasta arată un foarte mare interes al oamenilor pentru cunoașterea lucrurilor sfinte din Cuvântul lui Dumnezeu. La 26 arilie 2007 am publicat primul articol în care am luat atitudine în apărarea unui orfan.

O perioadă lungă am scris singur, am făcut și lucrul tehnic la site și aceasta îmi solicita minim să ofer 2 ore zilnic acestei activități. Apoi răspunsul la comentarii, corespondența cu oamenii care necesitau consiliere, etc. Mai târziu s-a implicat soția și alți ucenici ai mei astăzi fiind o echipă mare din care fac parte și toți copiii noștri.

Mulțumim Domnului pentru schimbarea din viețile oamenilor la care putem să luăm și noi parte în toată această perioadă. Mulți oameni au devenit creștini prin acest portal și chiar în biserica Bunavestirea pe care o păstoresc s-au alipit mulți după ce au auzit Evanghelia pe acestă cale. În lumea întreagă am întâlnit oameni care așa l-au primit pe Hristos și unii chiar sunt pastori acum și au plantat mai multe biserici. Cred că este greu să cunoaștem pe acest pământ toată roada acestei lucrări, dar doar ceea ce vedem ne aduce multă bucurie și ne umple inima de mulțumire la adresa lui Dumnezeu pentru așa o cale de a-L vesti pe Hristos.

Mulțumesc Domnului pentru toți oamenii care s-au implicat și lucrează la portalul Moldova Creștină pentru înaintarea Evangheliei. Mulțumesc Domnului pentru toți oamenii care L-au cunoscut pe Hristos și au devenit ucenicii Lui prin acest portal. Mă rog să binecuvânteze Dumnezeu și mai deaprte această lucrare și să ne ajute să oferim la cât mai mulți oameni învățătură sănătoasă din Cuvântul lui Dumnezeu. Vă invit să sprijiniți această lucrare în rugăciune, financiar și prin implicare. Pentru detalii contactați-ne la contact@moldovacrestina.md sau la numărul de telefon +37360710027.

De asemenea, v-am pregătit o lecție în format PDF (http://bit.do/lectie-despre-paste) și video (http://bit.do/semnificatia-pastelui) despre semnificația Paștelui pe care o puteți descărca și studia cu rudele și prietenii voștri.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Cu drag, Vitalie Marian.

https://moldovacrestina.md/aniversarea-de-12-ani/