Zidirea trupului Gary E. Gilley

Zidirea trupului  Gary E. Gilley

Una din cele mai pătrunzătoare cărţi recente despre biserică este scrisă, oricât ar părea de ciudat, de un necredincios. Alan Wolfe, un expert în ştiinţele sociale, a observat de mai mulţi ani scena religioasă americană, aflată într-o continuă schimbare. Anul trecut şi-a publicat cercetările înTransformarea religiei americane. Mesajul cărţii sale este că „religia din Statele Unite se transformă în direcţii noi şi radicale” (Alan Wolfe, TheTransformation of American Religion (New York: Free Press, 2003), p. 3.). Wolfe susţine că „Discuţiile despre iad, condamnare, chiar şi păcat au fost înlocuite cu un limbaj care nu judecă pe nimeni, un limbaj de înţelegere şi empatie. S-a renunţat la dezbaterile referitoare la doctrină şi teologie… Mai mulţi americani ca niciodată se consideră născuţi din nou în Hristos, însă Domnul la care apelează rareori se mânie şi frecvent le întăreşte sentimentul propriei valori. [Drept rezultat,] credincioşii din Statele Unite seamănă remarcabil de mult cu cei din jurul lor.” (Ibid.)

Dacă evaluările lui Wolfe sunt corecte, care să fie catalizatorul acestei transformări (sau mai bine-zis, degradări)? Teza lui Wolfe este că, în efortul de a câştiga în faţa culturii americane, evanghelicalismul s-a înjosit atât de mult încât nu mai poate fi deosebit de acea cultură. Luaţi doctrina, de exemplu. Grupurile mici de studiu biblic se feresc de teologie ca de ciumă, ca să nu provoace disensiuni. Nici predicile nu stau mai bine. „Vorbind la modul general, predicarea în bisericile cu o orientare evanghelică şi o creştere rapidă, indiferent cât ar fi de dinamică în prezentare, are remarcabil de puţin conţinut. Scriptura este citată în mod invariabil, însă doar ca o platformă de lansare pentru întărirea mesajului mânturii pe care o poate oferi Isus.” (Ibid., p. 31.). Şi ce fel de mântuire oferă Isus? Ei bine, „Isus îţi va mântui sufletul, îţi va salva căsătoria, te va face fericit, îţi va vindeca trupul şi te va face chiar un om bogat. De ce n-ai lua în considerare o aşa ofertă?” (Ibid., p. 32.). Acest mesaj nu se găseşte doar în grupul celor care predică „Evanghelia prosperităţii”. Cartea extrem de populară Rugăciunea lui Jabez [The Prayer of Jabez], scrisă, susţinută şi mai ales citită de evanghelici aparţinând curentului majoritar, „este un concept de religie atât de narcisistă încât face ca teologia prosperităţii să pară exigentă prin contrast.” (Ibid., p. 33). De fapt, creşterea rapidă a evanghelicalismului, aşa cum o vede Wolfe, nu se datorează mesajului unic al acestuia cât capitulării în faţa mesajului culturii: „Popularitatea evanghelicalismului se datorează în aceeaşi măsură apelurilor sale populiste şi democrate – determinării acestuia de a descoperi cu exactitate ce vor credincioşii şi oferirea acestor lucruri – ca şi certitudinilor credinţei.” (Ibid., p. 36). Pastorul unei megabiserici din Cincinnati descrie filozofia de creştere a bisericii sale printr-un citat „aproape” biblic: „Unde e Duhul Domnului, e veselie!” (Ibid., p. 194). Un alt pastor din Houston recunoaşte: „Iau lucrurile lumeşti şi le botez.” (Ibid., p. 195). Aceste abordări au ca rezultat popularitatea. „Însă popularitatea înseamnă să te pleci în faţa culturii populare în loc să i te împotriveşti, iar cultura populară americană este una care pune mai mare accent pe ‘a te simţi bine’ decât pe ‘a gândi corect’, deci aceste mişcări tind să fie ostile îndeosebi controverselor doctrinare, care pot duce la disensiuni.” (Ibid., p. 76). Am descoperit că sunt de acord cu acest om care recunoaşte că e nemântuit, atunci când îşi începe concluziile cu afirmaţia: „Aderenţa la creştere poate avea frustrările ei; văzând cum predicile sunt reduse la prezentări în PowerPoint sau ascultând una după alta cântări de laudă uşor de uitat, îl poate face pe cineva să tânjească după un evanghelic care să se ridice, la fel ca Luther, şi să-şi proclame opoziţia faţă de ultimul sondaj al gusturilor evanghelicilor.” (Ibid., p. 256).

Însă am vorbit destul de analiza pătrunzătoare a evanghelicalismului făcută de domnul Wolfe. Alan Wolfe a prezentat cu multă îndemânare boala mortală a bisericii noii paradigme, însă care e remediul? Pentru acesta mergem nu la Wolfe, ci la Noul Testament. Şi nu cred că există vreun pasaj mai potrivit scopurilor noastre decât Efeseni 4:11-16.

Cum a conceput Dumnezeu biserica? Cum trebuie ea să funcţioneze? Care e misiunea ei? Pavel, apostolul inspirat, prezintă acest plan în câteva versete scurte. Planul lui Dumnezeu începe cu oameni dăruiţi pe care El i-a dat bisericii (v. 11). Aici sunt incluşi apostolii şi prorocii, care au fost fundamentali pentru biserică, ieşind din scenă după ce temelia bisericii a fost pusă (Efeseni 2:20). Ei au fost urmaţi de evanghelişti şi pastori-învăţători, care zidesc suprastructura peste temelia apostolică. Aceşti oameni dăruiţi sunt daţi bisericii cu o sarcină specifică: pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos (v. 12). Această zidire a trupului are menirea să realizeze patru lucruri: unitatea credinţei, cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, maturitatea şi asemănarea cu Hristos (v. 13). Atingerea acestor obiective are următoarele rezultate: nu mai suntem copii spirituali, uşor de amăgit; rostim adevărul în dragoste; creştem în Hristos (v. 14-15). Când astfel de vieţi predomină într-o biserică locală, şi când membrele individuale ale acelui trup îşi trăiesc rolurile date de Dumnezeu, atunci trupul credincioşilor va fi unul care creşte din punct de vedere spiritual şi se zideşte în dragoste (v. 16). Aceasta e imaginea de ansamblu, haideţi acum să privim la detalii.

Oamenii dăruiţi sunt daţi bisericii locale pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire. Cuvântul tradus prin „desăvârşire” era un termen folosit în primul secol pentru reaşezarea oaselor dislocate. Când se rupe o mână, de exemplu, oasele mâinii nu mai sunt aliniate, făcând mâna nefolositoare din punct de vedere al funcţionalităţii. Oamenii dăruiţi trebuiau să fie instrumentele lui Dumnezeu care să aducă alinierea corectă în trup, ca să poată avea loc zidirea trupului lui Hristos. Pentru ca trupul lui Hristos să poată fi zidit, oamenii dăruiţi trebuiau să realizeze o ajustare în biserica locală, care să-i ajute pe credincioşi să înfăptuiască lucrarea de slujire. Cum făceau asta? Cum reuşeau să-i echipeze pe sfinţi – care era metoda lor? Cred că putem spune fără să greşim că nu făceau acest lucru prin seminarii despre ultimele tehnici folosite în afaceri sau oferind profiluri psihologice. Instrumentul folosit pentru echiparea sfinţilor era (şi este) Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta nu e o deducţie logică ci mai degrabă o revelaţie clară. Pavel îi scria lui Timotei: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2Timotei 3:16, 17). Cuvântul tradus aici prin „destoinic” vine din aceeaşi rădăcină ca „desăvârşire” în primul pasaj, şi anume cuvântul artios, care sugerează ideea de echipare pentru o sarcină delegată. Pavel este foarte clar în instrucţiunile pe care i le dă lui Timotei; Scriptura este aceea care ne echipează pentru orice lucrare bună. De aceea, nu suntem surprinşi să descoperim că sarcina imediat următoare pe care o primeşte Timotei este să propovăduiască Cuvântul (2 Timotei 4:1, 2). Pentru ca Timotei să poată echipa biserica, el trebuie mai întâi să fie un predicator al Cuvântului. Iar ca să poată propovădui Cuvântul aşa cum se cuvine, el trebuie să fie primul care împarte drept Cuvântul adevărului (2Timotei 2:15). În alte cuvinte, Timotei trebuie să fie un student atent al Cuvântului pentru ca, atunci când predică, să predice mesajul pe care l-a intenţionat Dumnezeu. În acest fel intenţionează Dumnezeu să-Şi zidească Biserica – printr-o predicare şi învăţare atentă, exactă şi clară a Cuvântului Său. Nimic altceva nu poate îndeplini această sarcină. Putem spune povestiri inspiratoare, putem cânta o muzică minunată sau plină de viaţă, ne putem umple calendarele cu evenimente sociale, ne putem profesionaliza programul şi putem veni cu grupuri mici pentru orice preocupare imaginabilă, însă dacă Scriptura nu este învăţată corect, cu atenţie şi sistematic, poporul lui Hristos nu va fi echipat iar trupul nu va fi zidit, punct! Nu există excepţii la acest mandat. Biserica trebuie să proclame Cuvântul adevărului – aceasta trebuie să fie prioritatea ei supremă. Adunările care se concentrează asupra tehnicilor, programelor şi divertismentului, în dauna poziţiei centrale a Cuvântului, s-ar putea să adune mulţi oameni însă nu vor zidi biserica lui Dumnezeu. Programele, dramele şi divertismentul pot amuza, consola, inspira sau stârni emoţiile, însă ele nu vor zidi creştini. Numai Cuvântul poate face acest lucru.

Bisericile care iau în serios această poruncă a Domnului vor fi cele care vor înainta în direcţia maturităţii (Efeseni 4.13). Cele care nu o fac, se vor îneca în marea imaturităţii (4:14). Acestea sunt cele două opţiuni pe care Pavel le pune în faţa cititorilor săi. Prima opţiune găseşte biserica locală în proces de echipare prin învăţarea Cuvântului, zidind astfel trupul lui Hristos. Astfel de biserici vor fi marcate de patru lucruri. Primul, unitatea: Până vom ajunge toţi la unirea credinţei. În toate epistolele, cuvântul „credinţă” nu se referă la credinţa subiectivă (de exemplu, „Eu cred; am credinţă în Dumnezeu”) ci la credinţa obiectivă. „Credinţa” este o expresie sinonimă cu doctrina sănătoasă, sau cu totalitatea adevărurilor prezentate în Biblie. Adevărata unitate este fundamentată pe o teologie corectă. Un anumit pastor, scriind o critică la adresa slujirii mele, spunea că el înclină în direcţia „unităţii” pe când eu înclin în direcţia „purităţii”. Poate că e o evaluare corectă, însă eu nu cred că poate exista unitate fără puritate. O încercare de realizare a unităţii fără puritate doctrinară este o simplă uniformitate. Mulţi în zilele noastre sunt gata să lase deoparte convingerile lor cu privire la adevărul scriptural pentru a putea progresa alături de ceilalţi. Organizaţiile sunt înfiinţate sub umbrela unui set minimal de credinţe dar cu preţul unui mare compromis, fapt ce duce la impuritatea doctrinară a bisericii. Deşi nu toate convingerile doctrinare sunt esenţiale pentru credinţă, iar unele nu sunt de cea mai mare importanţă, sunt uimit când văd că mulţi sunt gata să le arunce peste bord cu scopul de a îmbrăţişa o formă de unitate exterioară. Cu toate acestea, Pavel cheamă la o unitate care este zidită pe adevărurile fundamentale ale credinţei.

A doua caracteristică a unei biserici echipate este cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. Practic nimic nu este mai important decât cunoaşterea lui Hristos. Petru merge chiar mai departe şi scrie: Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui (2Petru 1:3). Dacă tot ce avem nevoie pentru viaţă şi evlavie se găseşte în cunoaşterea lui Hristos, atunci de ce biserica mai caută altceva? Deşii unii, chiar din cercurile evanghelice, ne îndrumă să-L găsim pe Hristos „înăuntrul nostru”, să ni-L imaginăm, să Îl experimentăm într-o formă mistică, realitatea este că adevărata cunoaştere a lui Hristos poate fi obţinută doar prin Cuvânt. În afara celor spuse de Scriptură despre Hristos, nu ştim nimic cu absolută certitudine despre El.

A treia şi a patra caracteristică par să se definească reciproc. Trebuie să ajungem la starea de om mare, „matur” însemnând complet, nu perfect. Această maturitate este identificată drept înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos. Standardul nostru de maturitate nu este nimic mai puţin decât asemănarea cu Hristos. Dacă Îl iubim, vom dori să fim ca El.

Cei care nu înaintează în direcţia maturităţii, fiind echipaţi prin învăţarea Cuvântului, rămân prinşi fără speranţă în mrejele imaturităţii (4:14). Din nefericire, descrierea credinciosului imatur este foarte potrivită pentru mediul evanghelic din zilele noastre. Făcând portretul credinciosului imatur (sau al bisericii), care nu e echipat prin învăţarea Cuvântului, Pavel foloseşte imaginea unui copil. Dovada imaturităţii unui copil se găseşte în două caracteristici pe care le au toţi copiii.

Sunt instabili: Ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo. Copiii sunt renumiţi pentru capriciile şi nestatornicia lor. Le lipseşte autocontrolul; sunt predispuşi la extreme şi sunt conduşi de emoţii. La fel, creştinii imaturi sunt încontinuu pe pantele unui montagne-russe emoţional, spiritual şi doctrinar. A doua zi după o excursie cu biserica sunt gata să Îl urmeze pe Domnul oriunde; până miercuri tot entuziasmul s-a dus. În timp ce participă la un concert creştin, sunt copleşiţi de sentimente de dragoste şi râvnă pentru Dumnezeu şi pentru aproapele lor. În dimineaţa următoare, nu se „simt” în dispoziţia necesară pentru citirea Scripturii sau pentru rugăciune, aşa că nu mai fac aceste lucruri. Când sunt convinşi de păcat, îşi iau angajamente puternice de ascultare pe viitor. Însă după doar câteva zile cedează în faţa aceloraşi vechi ispite. Au ajuns experţi în arta ascultării selective de Hristos. Credinţa lor, deşi poate autentică, este superficială, lipsindu-i substanţa şi puterea. Ei plutesc cu adevărat încoace şi încolo – la mila numeroaselor influenţe, capricii, personalităţi pozitive şi ispite care apar în vieţile lor.

Sunt uşor de înşelat: Purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire. Creştinii-bebeluşi rămân aşa pentru că sunt amăgiţi în mod constant. În loc să fie echipaţi de Cuvânt (sau, mai bine zis, pentru că nu au fost echipaţi), aceşti credincioşi imaturi sunt captivaţi de doctrine false, şarlatani, programe şi campanii ingenios întocmite. Puneţi-le înainte un bun comunicator şi le va lipsi discernământul necesar pentru a-i filtra mesajul. Creştinii-bebeluşi aleargă întotdeauna după ultima carte sau ultimul mesaj care le promite spiritualitate instantanee.

Care este remediul pentru acest ciclu nesfârşit de copilărie? Să fim credincioşi adevărului, în dragoste (v. 15). Trebuie să păstrăm în minte contextul acestor cuvinte. Pavel nu face apel la o comunicare deschisă şi onestă, deşi aceasta este o învăţătură biblică şi este sprijinită de versetul 25. În acest punct el ne oferă antidotul pentru imaturitatea spirituală, iar acest antidot se găseşte îndesăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire (v. 12). Udo Middelmann ne aminteşte că „biserica şi-a pierdut mare parte din audienţă pentru că a renunţat la multe lucruri pe care le-a ştiut şi la care se pricepea în trecut: lumina aruncată asupra realităţii omeneşti din Cuvântul lui Dumnezeu în dragoste, încurajare, claritate morală şi compasiune… Când biserica îşi abandonează chemarea ei unică, de obicei nu face faţă cu prea mare succes străzii sau pieţei.” .” (Udo W. Middelmann, Biserica condusă de piaţă [The Market Driven Church] (Wheaton, IL: Crossway Books, 2004). p. 201)). Biserica trebuie să se concentreze asupra mandatului său de a echipa sfinţii, nu trebuie să-şi lase atenţia să-i fie distrasă de alte lucruri. Pe măsură ce trupul se zideşte prin învăţarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu de către oamenii dăruiţi în acest scop şi prin aplicarea acestui adevăr de către biserica locală, trupul creşte în toate privinţele, ca să ajungă la Cel ce este Capul, Hristos. Comunicarea în dragoste a adevărului lui Dumnezeu este lucrul care aduce vieţile la maturitate şi dezvoltă biserici evlavioase. Versetul 16 ne spune că puterea lui Hristos, lucrând prin membrele trupului care funcţionează după planul lui Dumnezeu, este cauza care determină în ultimă instanţă creşterea trupului.

Ne expunem unor mari pericole atunci când ignorăm planul lui Dumnezeu pentru creşterea trupului lui Hristos, aşa cum este el descris în Efeseni 4:11-16. Dacă vrem biserici care să placă oamenilor, atunci prioritatea noastră este să fim atenţi la strategia oamenilor. Însă dacă vrem biserici care să-I fie plăcute lui Dumnezeu, cu siguranţă vom dori să cunoaştem şi să implementăm metodologia lui Dumnezeu. De cine ascultăm arată cui vrem să-i fim plăcuţi.

Tradus de Florin Vidu

http://www.monergism.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/zidirea-trupului/

UMILINŢĂ

UMILINŢĂ. Importanţa acestei virtuţi derivă din faptul că face parte din caracterul lui Dumnezeu. În Psalmul 113:5-6 Dumnezeu este prezentat ca fiind incomparabil de măreţ şi înălţat şi, cu toate acestea, El Se umileşte ca să îngrijească de lucrurile pe care le-a creat, iar în Psalmul 18:35 (cf. 2 Samuel 22:36) măreţia slujitorului lui Dumnezeu este atribuită umilinţei (bunătăţii) pe care a arătat-o Dumnezeu faţă de el.

Această calitate este lăudată oriunde este întâlnită în VT (de ex. Proverbe 15:33; 18:12) şi binecuvântarea lui Dumnezeu este revărsată adesea peste cei care o posedă. Moise este lăudat pentru această calitate (Numeri 12:3), iar Belşaţar este mustrat de Daniel (5:22) pentru că nu a profitat de experienţa lui Nebucadneţar, ca să aibă o atitudine de umilinţă. Cartea 2 Cronici în mod deosebit face din umilinţă criteriul pe baza căruia să fie judecată domnia diferiţilor regi.

Termenul este asociat prin derivare cu suferinţa, care este adusă uneori asupra oamenilor de semenii lor şi alteori este atribuită direct scopului lui Dumnezeu, dar întotdeauna este destinată să producă o umilinţă a spiritului.

În mod similar, în NT, în Matei 23:12 şi în textele paralele, acelaşi cuvânt este folosit pentru a exprima pedeapsa pentru aroganţă (înjosire) şi este o condiţie pentru înaintare (umilinţă). În primul caz este o poziţie socială modestă care vine ca rezulat al judecăţii lui Dumnezeu. În al doilea caz este un spirit de umilinţă care face posibil ca Dumnezeu să dea binecuvântarea progresului. În Filipeni 4:12 Pavel foloseşte termenul pentru a descrie suferinţa sa, dar el spune în continuare că virtutea constă în acceptarea acelei experienţe, astfel încât o stare impusă din exterior devine un prilej de dezvoltare a unei atitudini lăuntrice corespunzătoare. În aceeaşi Epistolă (2:8) el citează ca exemplu de urmat umilinţa lui Cristos, care a renunţat intenţionat la prerogativele Sale divine şi S-a umilit progresiv, primind la vremea cuvenită înălţarea care trebuie să urmeze în mod inevitabil.

La fel ca şi toate virtuţile, umilinţa poate fi simulată şi acest pericol este arătat foarte clar în Epistola lui Pavel către coloseni. Indiferent care este traducerea corectă a pasajului dificil din Coloseni 2:18, este clar că în acest verset şi în 2:23 se face referire la ceva fals. În ciuda tuturor aparenţelor de umilinţă aceşti învăţători falşi sunt de fapt mândri de sentimentul propriei lor importanţe. Ridicând sistemul lor speculativ mai presus de revelaţia lui Dumnezeu, ei tăgăduiesc tocmai lucrul pe care s-ar părea că-l proclamă prin ascetismul lor. Pavel îi avertizează pe cititori împotriva acestei pseudoumilinţe, iar în 3:12 îi îndeamnă la umilinţa adevărată.

BIBLIOGRAFIE

26. Baudel, H.- H. Esser, NIDNTT 2, p. 256-264; TDNT 5, p. 939; 6, p. 37-40, 865-882; 8, p. 1-26.

F.S.R

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/umilinta.html

Istorie Creştină: A 70-a aniversare a congresului Pan-ortodox, partea a doua (ultima) Un pas important spre apostazie de Episcopul Photius din Triaditsa

  Istorie Creştină:

A 70-a aniversare a congresului Pan-ortodox, partea a doua (ultima)
Un pas important spre apostazie  de Episcopul Photius din Triaditsa

Alte articole referitoare la această temă

În timpul cât a deţinut în mod necanonic funcţia de Arhiepiscop al Atenei, Francmasonul Meletius Metaxakis a ridicat în faţa Sinodului Bisericii din Grecia problema schimbării Calendarului Bisericii. Meletius s-a oferit să alcătuiască o comisie pentru a studia această chestiune. Biserica Grecească a aprobat sugestia sa şi a schiţat directivele necesare. Comisia a trimis următorul text final Sinodului: „Părerea comisiei este că o schimbare a calendarului este posibilă doar dacă nu violează învăţăturile canonice şi dogmatice, şi dacă este o chestiune asupra cărora vor cădea de acord toate Bisericile auto-cefale Ortodoxe – înainte de toate Patriarhatul Constantinopolului, căreia trebuie să i se dea posibilitatea de a lua iniţiativa în toate deciziile de acest fel. Mai mult, noi n-ar trebui să trecem pur şi simplu la calendarul Gregorian, ci mai degrabă ar trebui creat un nou calendar, mai bine fundamentat ştiinţific, lipsit de erorile pe care atât calendarul Iulian cât şi cel Gregorian le prezintă.”¹ Această propunere neînsemnată şi corectă din punct de vedere diplomatic susţine, fără vreun argument deosebit necesitatea introducerii unui Calendar Bisericesc totalmente nou. În acelaşi timp, încearcă să-şi păstreze caracteristica necesară referindu-se la baza canonică şi dogmatică a oricărei schimbări şi nevoia unei decizii conciliare. Aceste pretenţii aveau să fie neglijate ulterior.

Decizia comisiei reprezenta un nou pas spre reforma calendarului, atât de dorită de Meletius şi partizanii săi. Sinodul Grecesc, în cadrul sesiunii din 20 mai 1919, a acceptat în unanimitate poziţia lui Meletius, anume că „guvernul ar trebui să deţină toată libertatea în ce priveşte adoptarea calendarului Gregorian drept calendar European şi, până la stabilirea unui calendar [fundamentat] ştiinţific, Biserica să folosească mai departe calendarul Iulian.”² Sinodul şi-a trimis poziţia guvernului, alături de decizia comisiei privitoare la reforma calendarului. Meletius a rostit în timpul sesiunii faimoasele cuvinte: „Situaţia Bisericii din Rusia s-a schimbat acum, iar posibilitatea unei mai mari apropieri de Occident este mai favorabilă.” În continuare, Meletius a subliniat, „Considerăm că reforma calendarului este imperativă.”³

După această urcare meteorică şi necanonică pe Tronul de la Constantinopole, Meletius Metaxakis şi-a continuat lucrarea încăpăţânată şi metodică al cărei scop era schimbarea calendarului. A luat asupra sa „iniţiativa” recomandată de către comitetul Sinodului Bisericii din Grecia, şi a formulat o enciclică la 3 februarie 1923, „Către Preafericitele şi Onoratele Biserici din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Serbia, Cipru, Grecia şi România,”⁴  ridicând problema schimbării Calendarului Bisericesc. Epistola enumera următoarele argumente în favoarea reformei calendarului: „Chestiunea calendarului există de mult, însă abia în zilele noastre a atins o importanţă aparte,” ⁵ odată ce „devine tot mai evidentă necesitatea folosirii unui calendar comun, universal, familiar Europei şi Americii.”⁶ Un guvern Ortodox după altul a acceptat „calendarul european.” Dificultatea folosirii a două calendare în viaţa socială reiese de la sine. De aceea, din toate părţile s-a născut dorinţa de a găsi şi de a pune bazele unui calendar comun pentru cercurile sociale şi religioase. Acest calendar nu este necesar doar pentru ca fiecare creştin Ortodox să poată trăi armonios atât ca cetăţean cât şi ca şi creştin, dar şi pentru ca să putem promova unitatea creştină universală. Suntem chemaţi la aceasta în numele Domnului ca să sărbătorim împreună Naşterea şi Învierea Sa.”⁷ Meletius a enunţat aceleaşi motive în timpul cuvântării sale introductive din deschiderea Congresului „Pan-ortodox.”⁸

Evident că baza pentru reforma Calendarului Bisericesc nu-şi are rădăcinile în tradiţie, teologie, viaţă liturgică sau canoanele Bisericii Ortodoxe, ci mai degrabă în abordarea unilaterală, semi-religioasă, semi-socială a cultului ecumenic, al cărui fundament se află într-un ideal politico-religios numit „unitate Creştină.”

În scrisoarea sa, Meletius Metaxakis face un apel la „reprezentanţii Sfintelor Biserici Ortodoxe să cadă de acord în alcătuirea unei comisii formate din unul sau doi reprezentanţi ai fiecărei Biserici în vederea întrunirii la Constantinopole de-ndată după Paşte, pentru a face un studiu amănunţit al chestiunii calendarului şi al altor chestiuni Pan-ortodoxe cu potenţial de urgenţă, şi pentru a indica soluţii canonice în acest sens.”⁹

Scrisoarea lui Meletius nu a primit un răspuns favorabil din partea Patriarhatelor cu o mai veche tradiţie (după Constantinopole); adică cele din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Cu toate acestea, mai sus numita comisie şi-a început lucrările la 10 mai 1923, sub auspiciul lui Meletius. Nouă membri au luat parte la sesiuni: şase episcopi, un arhimandrit şi doi laici. Reprezentanţii Constantinopolului au fost: Patriarhul Meletius al IV-lea ca şi preşedinte, Mitropolitul Callikos din Kizik, şi laicul V. Antoniadis, Profesor la Institutul Teologic Halki. A participat un singur reprezentant din partea Ciprului: Mitropolitul Basil din Niceea (ulterior Patriarh Ecumenic, 1925-1929). Biserica Sârbă a trimis doi reprezentanţi: Mitropolitul Gabriel de Muntenegru şi Milutin Milankovich, laic şi profesor de matematică şi mecanică la Universitatea din Belgrad. Din partea Bisericii din Grecia a luat parte un reprezentant: Mitropolitul Iosif din Drach. Iar Biserica Română a avut un reprezentant: Arhimandritul Iuliu (Scriban).

Arhiepiscopul Alexandru (Nomolovsky) din America de Nord şi Insulele Aleutine, al cărui statut canonic era obscur la acea oră, nu a reprezentat pe nimeni în adevăratul sens al cuvântului (împotriva lui au fost aduse acuzaţii serioase de ordin canonic în cadrul Sinodului Bisericii Ruse de pretutindeni, drept urmare a fost transferat la Exarhatul Evlogian, aflat sub jurisdicţia Patriarhatului Ecumenic.)

Pe lângă aceşti nouă participanţi a luat parte şi Arhiepiscopul Anstasie (Gribanovsky, ulterior Mitropolit) de Chişinău şi Hotinsk, membru al Sinodului Bisericii Ruse de pretutindeni, care la acea oră se afla în Constantinopol. La începutul primei sesiuni din 10 mai 1923 el a anunţat faptul că nu avea „instrucţiuni definitive din partea ierarhilor Ruşi din Karlovtsy cu privire la chestiunea calendarului.”¹⁰ Nu după multă vreme a părăsit această stranie întrunire.

Drept vorbind, numirea unui astfel de forum bisericesc drept „Pan-ortodox” este un lucru îndrăzneţ. Reprezentanţii celor trei scaune cu tradiţie după Constantinopole (Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) au refuzat să participe. De asemenea, nu au participat Biserica Rusă, Arhiepiscopul din Sinai şi Biserica Bulgară (care au fost considerate schismatice la acea oră de către Patriarhul Ecumenic). Este notabil faptul că mai bine de jumătate din Bisericile locale nu au avut reprezentanţi, iar autoritatea celor care au participat este de asemenea discutabilă. După părerea vestitului canonist şi teolog S. Troitsky, care a analizat aspectul eclesiologic şi legal al acestei chestiuni, membrii comisiei nu aveau dreptul, la ora acelei întruniri, să exprime poziţiile Bisericilor pe care le reprezentau, de vreme ce Bisericile locale nu-şi formulaseră încă deciziile cu privire la problemele care formau protocolul congresului. În această situaţie, delegaţii puteau de fapt cel mult să-şi exprime „opiniile personale,”¹¹ sau, în cel mai bun caz, poziţia sinodului lor, de vreme ce ei înşişi nu aveau dreptul de a decide asupra unor chestiuni generale Bisericeşti de natură canonică, sau chiar şi mai grav, de ordin dogmatic. Profesorul Troitsky defineşte din punct de vedere eclesiologic acest „Congres Pan-ortodox” drept „o întrunire privată a câtorva persoane, care-şi propuseseră să examineze diferite chestiuni care preocupau Biserica Ortodoxă la acea oră, şi cu privire la care şi-au exprimat poziţiile.”¹² Cu toate acestea, în ciuda neregularităţilor de ordin canonic ale alcătuirii congresului şi ale reprezentanţilor acestuia, Meletius anunţa foarte plin de sine că „Noi lucrăm ca o comisie a întregii Biserici.”¹³

După cum puteam vedea, congresul din 1923, deşi considerat a fi un organ legislativ, nu reprezintă în fapt decât un precedent defectuos. A fost creat şi şi-a început activitatea ca „o Comisie a Bisericilor Ortodoxe”¹⁴ sau „Comisie Pan-ortodoxă,”¹⁵ şi şi-a schimbat titlul în „Congres Pan-ortodox” în timpul celei de-a treia sesiuni a sale, la 18 mai 1923. Profesorul Troitsky este pe deplin îndreptăţit în observaţia sa că istoria Bisericii Ortodoxe, care până la această oră nu aveau decât un singur organ de legiuire Bisericească generală – Conciliile, experimenta pentru întâia oară cum un fel de congres „Pan-ortodox” lua asupra sa această însărcinare, după modelul conferinţelor Pan-Anglicane şi al conferinţelor şi congreselor politice.¹⁶ În memorandum-ul său din 14 noiembrie 1929 adresat Sinodului Arhiepiscopal al Bisericii din Grecia, Mitropolitul Irineu din Kassandria (†1945) scria plin de indignare: „Ce drepturi are parvenitul acela [Meletius Metaxakis] să organizeze un Congres Pan-ortodox fără să se consulte cu Mitropoliţii Tronului Ecumenic? Ce lege sau canon îi îndreptăţeşte pe reprezentanţii unei Biserici locale să schimbe hotărârile tuturor Patriarhilor Răsăriteni cu privire la chestiunea calendarului şi de asemenea Pascalia, finalizată de iluştrii Patriarhi Ioachim al III-lea din Constantinopole, Meletius Pigas din Alexandria, Ioachim din Antiohia şi Sofronie din Ierusalim? Este cu putinţă că în probleme civile o curte inferioară să schimbe deciziile unei curţi superioare?”¹⁷

Pentru a rezuma cele de mai sus putem concluziona: În concordanţă cu sfintele canoane, chestiunile bisericeşti cu semnificaţie locală sau generală trebuie discutate exclusiv de un Conciliu de Episcopi ¹⁸ care conduc comunităţi şi dioceze, nu de către „congrese,” „întruniri,” sau „conferinţe.” Din punct de vedere legal-eclesial, Congresul „Pan-ortodox” din Constantinopole a fost necanonic în ce priveşte alcătuirea sa, autoritatea şi organizarea. Prin urmare, hotărârile acestuia, luate în numele întregii Biserici Ortodoxe, nu au nici o autoritate, şi sunt fără nici o semnificaţie pentru Bisericile Ortodoxe locale. Mai mult chiar, însuşi conţinutul acestor hotărâri este în opoziţie directă cu canoanele Bisericii Ortodoxe.

Haideţi să recapitulăm în câteva cuvinte lucrările congresului din 1923. S-a întins pe durata a unsprezece sesiuni, din 11 mai până în 8 iunie, 1923, şi nu a abordat doar chestiunea reformării Calendarului Bisericesc. În cea de-a doua sesiune (11 mai  1923) Patriarhul Meletius a enumerat următoarele „probleme canonice şi eclesiale,” legat de care comisia trebuia să-şi formuleze o poziţie:

1) Problema transferului Sărbătorilor unor sfinţi mari în cea mai apropiată duminică, cu scopul de a reduce numărul sărbătorilor.

2) Problema impedimentelor în privinţa căsătoriei.

3) Problema căsătoriei şi a clericilor:

1. a) Episcopatul şi căsătoria;
2. b) Recăsătorirea preoţilor şi diaconilor văduvi;
3. c) În ce măsură este absolut esenţial pentru taina ordinării să urmeze tainei căsătoriei;

4) Problema slujbelor religioase;

5) Problema posturilor;

6) Necesitatea întrunirii unui Conciliu Pan-ortodox anual.¹⁹

În plus, faţă de cele şase puncte de mai sus, s-au ridicat şi alte probleme, referitoare la vârsta canonică pentru ordinare, problema tunderii părului şi a bărbii clericilor, şi veşmintele clericilor. Aceste probleme, în frunte cu chestiunea calendarului, au fost propuse spre discuţie pe baza tendinţelor renovaţioniste, tipice liberalismului Ortodox postbelic. Aceste tendinţe erau caracterizate de: dorinţa de a înlocui Calendarul Iulian în special în ce priveşte sărbătorile fixe sau cele fără dată fixă, şi posibilitatea de a admite ca Paştele să devină o sărbătoare fixată într-o anumită Duminică; disponibilitatea de a accepta orice variantă de calendar nou, cu o bază mai corectă din punct de vedere ştiinţific (fără a exclude chiar posibilitatea renunţării la săptămâna de şapte zile); permisiunea episcopilor de a se căsători, recăsătorirea pentru clerici şi posibilitatea căsătoriei şi după ordinare; şi scurtarea slujbelor şi sărbătorilor bisericeşti.

S-a discutat de asemenea posibilitatea unirii Bisericii Ortodoxe cu cea Anglicană. La cea de-a cincea sesiune a congresului (23 mai 1923) fostul episcop Anglican din Oxford, Gore; a fost prezent ca invitat, alături de pastorul Bexton care-l însoţea. Lui Gore i s-a oferit un loc la dreapta Patriarhului Meletius care i-a încredinţat două documente: o petiţie din partea a 5.000 de preoţi Anglicani în a căror opinie nu exista nimic care să împiedice unirea cu Ortodocşii; şi cealaltă conţinea condiţiile pentru o asemenea unire.²⁰ Gore şi-a exprimat marea bucurie de a fi prezent la Congresul Pan-ortodox „unde ne-am adunat pentru a discuta diferite probleme ale bisericii şi, mai important decât orice, chestiunea calendarului.”²¹ „Pentru noi, care locuim în Occident” sublinia episcopul Anglican, „ar fi un izvor de mare satisfacţie spirituală să avem posibilitatea de a sărbători împreună [cu ortodocşii] marile sărbători Creştine: Naşterea, Paştele şi Rusaliile.”²² Iată cum însuşi Meletius Metaxakis arăta în scrisoarea sa adresată liderilor celor şapte Biserici Ortodoxe locale cât de imperativă era reforma calendarului: „Pentru a facilita unirea tuturor Creştinilor şi astfel toţi cei care cheamă Numele Domnului să poată sărbători în aceeaşi zi Naşterea şi Învierea Sa.”²³ De fapt, la numai trei ani după ce Patriarhatul din Constantinopole anunţa publicarea enciclicei în 1920, exista deja posibilitatea realizării unui prim pas spre unirea cu cei heterodocşi, pas care era prezentat în enciclică: „Acceptarea unui calendar pentru sărbătorirea universală a marilor sărbători Creştine.”²⁴ Nu mai este surprinzător atunci că mult timp înainte ca congresul să adopte hotărârile de mai sus, Patriarhul Meletius s-a adresat episcopului Anglican Gore rugându-l „să-l informeze pe Arhiepiscopul de Canterbury că noi suntem cu totul dispuşi să acceptăm Noul Calendar pe care voi cei din Apus l-aţi ales.”²⁵ Aceste cuvinte exprimă cu toată sinceritatea tendinţa care existase în hotărârile premeditate ale Congresului „Pan-ortodox” în privinţa chestiunii calendarului.

Principala temă discutată la congres a fost acceptarea aşa-numitului calendar „Iulian nou,” sau calendarul „Iulian revizuit,” proiect al Profesorului M. Milankovich, unul dintre delegaţii congresului. De fapt acest calendar [nou] corespunde celui Gregorian până în anul 2800, când va surveni o diferenţă de o zi în anii bisecţi. Cu toate acestea, această diferenţă va fi corectată în anul 2900. Ce descoperire uimitoare! Astfel se deschidea posibilitatea de a „sărbători principalele sărbători Creştine în aceeaşi zi cu heterodocşii” şi, în acelaşi timp, Creştinii Ortodocşi cu poziţii tradiţionale puteau fi asiguraţi că nu adoptau de fapt Calendarul Romano-Catolic. Patriarhul Meletius, cu o atitudine sofisticată, tipic Iezuită, i-a împăcat pe cei care se opuneau reformei calendarului, în cadrul celei de-a patru sesiuni a congresului (21 mai 1923) dând citire telegramei primite de la Patriarhul Damian din Ierusalim care scria astfel, „O schimbare a Calendarului Bisericesc nu este de nici un folos şi nu va fi acceptată de Patriarhatul nostru pentru că ne-ar pune într-o postură nefavorabilă în relaţie cu locurile sfinte de pelerinaj şi cu Latinii.”²⁶ Meletius a răspuns afirmând, „În plus, Biserica din Ierusalim nu doreşte să adopte Calendarul Gregorian şi să sărbătorească Paştele deodată cu Romano-Catolicii. Trebuie să clarificăm faptul că noi nu adoptăm Calendarul Gregorian şi că într-un anumit număr de ani va apărea o diferenţă între Ortodocşi şi Catolici în  ce priveşte [data] sărbătorii Paştelui. De aceea, temerile Bisericii din Ierusalim sunt, parţial, desfiinţate.”²⁷ Sigur că Meletius a „omis” să specifice faptul că „un anumit număr de ani” înseamnă, de fapt, nouă secole mari şi late!

Pe 5 şi 6 iunie s-au luat următoarele hotărâri la Constantinopole:

1) „Corectarea” calendarului Iulian şi determinarea datei sărbătoririi Paştelui „pe baza calculelor astronomice.”

2) Condiţiile în care Biserica avea să ia parte la discuţii cu privire la Noul Calendar, „Care este mai acurat, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi practic.”

3) Căsătoria preoţilor şi diaconilor după ordinare.

4) Posibilitatea recăsătoririi preoţilor şi diaconilor văduvi.

5) Diferite alte categorii: cea mai fragedă vârstă la care se putea face ordinarea în cele trei nivele ale preoţiei; „bună-starea materială şi spirituală” a pastorilor; părul şi ţinuta exterioară a clericilor [spre exemplu, tunderea părului şi a bărbii, purtarea rantiei]; ţinerea legămintelor monastice; impedimente în calea căsătoriei; sărbătorirea zilelor sfinţilor în timpul săptămânii ca zile ne-lucrătoare; problema posturilor.

6) Sărbătorirea celei de-a 1600-a aniversare a Primului Conciliu Ecumenic de la Niceea (325-1925), şi întrunirea unui Conciliu Pan-ortodox.

7) Problema Conciliului „Bisericii Vii” care a avut loc în iunie 1923 la Moscova în cadrul căreia Patriarhul Tikhon, pe atunci în închisoare, a fost caterisit.²⁸

Textul hotărârii prin care se „corectează” calendarul Iulian şi se schimbă Pascalia Iuliană²⁹ se încheie cu următoarele cuvinte, „Această reformă a calendarului Iulian nu este o piatră de poticnire în calea altor schimbări în cadrul calendarului pe care alte Biserici Creştine vor dori să le facă.”³⁰ Acest concept a fost apoi dezvoltat şi afirmat concret în cea de-a doua hotărâre unde literalmente scrie, „Congresul Pan-ortodox de la Constantinopol… cere ca Patriarhatul Ecumenic să îi anunţe pe toţi oamenii, după un schimb de păreri cu celelalte Biserici Ortodoxe, că Ortodocşii sunt foarte deschişi şi doresc să adopte pe viitor Calendarul Nou în care ordinea zilelor săptămânii [tot şapte la număr] va fi păstrată, deşi nu este o regulă strictă dacă celelalte biserici se învoiesc să adopte un calendar nou care ar desfiinţa numărul obişnuit de zile din săptămână.”³¹ În continuare, se afirmă că, în acord cu alte „Biserici Creştine,” Biserica Ortodoxă era gata să sărbătorească Paştele într-o zi fixată într-o anumită zi de duminică, cu dorinţa ca „această Duminică fixată să corespundă cu ziua reală [din punct de vedere istoric] a Învierii Domnului, care urma a fi determinată prin metode ştiinţifice.”³²

Aceste patru hotărâri ale congresului din 1923 au fost promulgate în stilul tipic al modernismului Ortodox, presărate la tot pasul cu sfaturi referitoare la „armonia cu viaţa contemporană” şi „extinderea ecumenismului.” Cea de-a treia şi a patra hotărâre a congresului îngăduiau căsătoria preoţilor şi diaconilor după ordinare şi recăsătorirea clericilor văduvi, deşi acest lucru era contrar Tradiţiei Bisericeşti şi canoanelor (al 25-lea canon Apostolic; al 3-lea şi al 4-lea canon al celui de-al Patrulea Conciliu Ecumenic.)³³

În cea de-a cincea rezoluţie a Conciliului s-a considerat a fi drept pentru clerici să îşi tundă părul şi să poarte veşminte laice în afara bisericii. Bisericile locale erau chemate să hotărască în privinţa fiecărei situaţii când zilele sfinţilor aveau să se cadă în zile lucrătoare, „până la stabilirea unui noi calendar în care sărbătorirea anumitor zile de sărbătoare avea să fie fixată doar duminica, pentru a scădea numărul sărbătorilor.”³⁴ Din necesitate, un nou Menaion avea să fie creat pentru ca acest sistem să şi poată fi aplicat. În timpul celei de-a şasea sesiuni s-a exprimat cererea ca Patriarhatul Ecumenic să ia asupra sa iniţiativa de a organiza un Conciliu Ecumenic pentru a hotărî” asupra tuturor chestiunilor care preocupă Biserica Ortodoxă la ora de faţă.”³⁵

Activitatea şi hotărârile Conciliului „Pan-ortodox” din 1923 ar putea fi descrise prin cuvintele Sf. Atanasie cel Mare, „Şi toate astea se petrecură fără consimţământul întregii Biserici [catolice].”³⁶

De fapt, primele cinci rezoluţii ale congresului sunt în totală contradicţie cu Tradiţia şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe, Catolice. Abolirea Pascaliei Iuliane – o încălcare a celui de-al şaptelea canon Apostolic şi hotărârile Primului Conciliu Ecumenic, la care face referire Conciliul din Antiohia – atrage cu toată puterea o sancţiune canonică severă asupra congresului de la Constantinopole. În mai-sus amintitele canoane se interzice categoric celebrarea Paştelui Domnului în aceeaşi zi cu Paştele Evreiesc. Respectând Pascalia Neo-Iuliană (care este, de fapt, identică cu cea Gregoriană), Învierea Domnului cade uneori în aceeaşi zi ca şi Paştele Iudaic, iar uneori chiar înainte de acesta (fapt de asemenea interzis). Este notabil faptul că, potrivit cu rezoluţia Sfinţilor Părinţi ai Conciliului din Antiohia, cei care violează deciziile privitoare la celebrarea Paştelui trebuie excomunicaţi din Biserică fără o investigare prealabilă a infracţiunilor comise. O asemenea afirmaţie categorică apare arareori în canoane.

O atitudine similară o regăsim în rezoluţiile compilate de sigillium-urile Patriarhilor Răsăriteni în 1583 şi 1584, şi în epistola ecumenică a Patriarhului Ecumenic Ciril al V-lea din 1756, care îi condamna fără echivoc pe cei care adoptau Calendarul Gregorian şi Pascalia.

Temându-se de acest sancţiuni şi pe deplin conştienţi de enorma lor responsabilitate canonică în lumina schimbării singurei Pascalii canonice, adică cea Iuliană, nimeni din Bisericile Ortodoxe locale care adoptase Noul Calendar pentru celebrarea ciclului de sărbători (adică Menaion-ul) n-a îndrăznit să instituie Pascalia Gregoriană (cu excepţia Bisericii din Finlanda). Astfel, Bisericile de Stil Nou au început, practic, să folosească două calendare simultan: Cel Gregorian pentru sărbătorile fixe, iar cel Iulian pentru cele cu dată variabilă.

Nici o singură Biserică locală nu a adoptat rezoluţiile cu numerele trei, patru şi cinci, care erau în totală contradicţie cu Tradiţia Bisericească şi cu canoanele.

Chiar dacă unii nu considerau de importanţă natura necanonică a congresului din Constantinopole în ce priveşte organizarea şi autoritatea acestuia, lipsa de consecvenţă a acţiunilor sale şi esenţa anti-ortodoxă a congresului care, în mod ironic, s-a auto-intitulat „Pan-ortodox”, sunt elemente suficiente să îl discrediteze.

În plus, chiar şi în timpul sesiunilor înseşi, s-a creat un val uriaş de dezaprobare. Arhiepiscopul Chrysostomos (Papadopoulos), care el însuşi fusese unul dintre cei care iniţiaseră revizuirea calendarului, scria următoarele, „Din nefericire, Patriarhii Răsăriteni care au refuzat să ia parte la congres au respins în unanimitate deciziile acestui [congres] printr-un singur gest” însăşi absenţa lor.³⁷ Masonul A. Zervudakis, în monografia sa făcută lui Meletius Metaxakis scria, „Meletius s-a izbit de mari împotriviri când a hotărât să adopte unele tradiţii Americane în Constantinopole, după cum şi faţă de concepţiile sale inovatoare legate de calendar, Pascalia, căsătorirea clericilor, etc., fapt care a generat probleme şi o mare rezistenţă.”³⁸

Vă amintiţi că la 1 iunie 1923, un grup de lideri religioşi şi laici s-au întrunit în Constantinopole într-o şedinţă care a degenerat într-un atac asupra Patriarhatului, cu scopul de a-l deposeda pe Meletius şi a-l alunga din oraş.

În ciuda acestui fapt, Sinodul din Constantinopole, prezidat de Meletius, a pus în circulaţie o circulară adresată tuturor Bisericilor Ortodoxe locale la 25 iunie, exprimându-şi aşteptările cu privire la „aprobarea generală” a rezoluţiilor adoptate de congres ca şi fiind cele ale Unicei şi Sfintei Biserici Catolice şi Apostolice (sic!).³⁹ Cu toate acestea, ambiţiile Masonului Meletius Metaxakis s-au izbit de o împotrivire serioasă. Patriarhul Photius al Alexandriei (1900-1925), în epistola sa din 25 iunie 1923 adresată Patriarhului Grigore al IV-lea din Antiohia (1906-1928), a categorisit reformarea calendarului drept „nepotrivită, necanonică şi primejdioasă.”⁴⁰ Ca să folosim cuvintele Patriarhului Photius, rezoluţiile Congresului de la Constantinopole „au miasmă de erezie şi schismă.”⁴¹ Patriarhul Grigore al IV-lea adresa epistola sa din 7 octombrie 1923 Patriarhului Ecumenic, şi indica faptul că acest calendar fusese adoptat cu prea mare repezeală şi că instituţia care l-a adoptat era „nepotrivită şi dubioasă”⁴² Patriarhul Antiohiei a trimis o copie a epistolei Patriarhului Photius Mitropolitului Rus Antonie (Khrapovitsky) în Karlovtsy cu o gramota [n.tr. – scrisoare de acreditare, lb. rusă în original] în care se scria, „Puteţi limpede deduce părerea celor trei Patriarhi Răsăriteni legată la chestiunea ridicată la întâlnirea de la Constantinopol.”⁴³ Patriarhul Damian al Ierusalimului (1897-1931), în telegrama sa adresată Patriarhului de la Constantinopole sublinia la rândul lui, „Pentru Patriarhatul nostru este cu neputinţă să primim schimbarea Calendarului Bisericesc, de vreme ce una ca asta ne va pune într-o postură deosebit de dezavantajoasă în locurile sfinte de pelerinaj în relaţie cu Romano-Catolicii, din cauza pericolului de porzelitism.”⁴⁴

Patriarhul Meletius al IV-lea nu s-a sfiit să recurgă la înşelăciune pentru a-şi atinge scopurile sale anti-Ortodoxe. În epistola sa din 10 iulie 1923, a încercat să-l înşele pe Arhepiscopul Serafim al Finlandei şi să-l facă să creadă că Noul Calendar fusese primit în folosinţa Bisericii, „potrivit cu părerea generală şi cu rezoluţiile Bisericilor Ortodoxe.”⁴⁵ Patriarhul Tikhon a fost dus în rătăcire într-un mod asemănător. Aflat sub falsa impresie că revizuirea calendarului fusese acceptată de întreaga Biserică Ortodoxă, a publicat un edict prin care introducea Calendarul cel Nou în jurisdicţia Bisericii Ruse. Inovaţia aceasta avea să fie respinsă în mod hotărâtor de oameni. Când adevărul a ieşit la iveală, rezoluţia Patriarhală a fost abrogată. Mitropolitul Antonie al Kievului, în numele Ierarhilor Ruşi de pretutindeni, a declarat faptul că, „Revizuirea calendarului nu poate fi primită de Biserica Rusă de vreme ce contrazice sfintele canoane şi tradiţiile străvechi ale practicii Bisericii sfinţite de Conciliile Ecumenice.”⁴⁶

Patriarhul Demetrius al Serbiei l-a informat pe Meletius în epistola sa din 8/21 iunie, 1923, că avea să fie de acord cu rezoluţiile congresului privitoare la schimbarea calendarului doar „cu condiţia ca ea să fie acceptată în acelaşi timp de toate Bisericile Ortodoxe.”⁴⁷ Arhiepiscopul Ciril din Creta, în epistola şi telegrama sa din 23 august / 5 septembrie 1923, sugera „să se amâne acceptarea rezoluţiei până aveau să ajungă toate Bisericile la o înţelegere, pentru a evita schisma Bisericii Ortodoxe.”⁴⁸ Doar Mitropolitul Miron (Curista) din Bucureşti a anunţat, în epistola sa din 17 decembrie 1923, că Biserica Ortodoxă Română acceptă hotărârile congresului, specificând că avea să fie pus în practică începând cu anul 1924.⁴⁹

Faptul că Bisericile locale erau supuse presiunilor externe care aveau scopul de a le sili să accepte hotărârile cu privire la reformarea calendarului este un lucru care reiese limpede din următoarea înştiinţare revelatoare a Arhiepiscopului Chrysostomos (Papadopoulos) din Atena: „Ambasadorii României şi Serbiei în Atena au ridicat constant problema amânării adoptării acestor rezoluţii ale congresului înaintea Arhiepiscopului Atenei.”⁵¹ Interferenţa plină de cruzime a autorităţilor civile în adaptarea Calendarului Nou spre folosinţa Bisericii din Grecia, România şi Finlanda este dovedită prin bine-cunoscutele acte de violenţă folosite împotriva creştinilor Ortodocşi care îndrăzneau să rămână credincioşi Crezului Părinţilor lor.

Chiar şi Arhiepiscopul Chrysostomos (Papadopoulos) din Atena, el însuşi unul dintre cei mai activi propagatori ai revizuirii calendarului, a găsit de cuviinţă să aducă chestiunea Calendarului Bisericesc iarăşi în discuţie la întâlnirea sinodală a episcopilor Bisericii din Grecia, provocat de cererile persistente ale Patriarhului Photius din Alexandria de a întruni un Conciliu Ecumenic.⁵²

De fapt, chiar Patriarhatul Constantinopolului, în legătură cu cea de-a şasea rezoluţie a Congresului Pan-ortodox⁵³ a dorit a întrunească un Conciliu Ecumenic în 1925. Totuşi, Biserica Sârbească, după amarnica experienţă a congresului din 1923, şi-a exprima dorinţa ca toate Bisericile Ortodoxe Autocefale să ia parte; această pregătire serioasă trebuia realizată înainte de întrunirea Conciliului Ecumenic prin comisii ale Bisericilor autocefale, şi era necesară şi organizarea unei conferinţe pregătitoare sau al unui Pre-sinod.⁵⁴

De fapt, concomitent cu pregătirile în vederea Conciliului Ecumenic, s-a întrunit o comisie inter-ortodoxă în 1930 la Mănăstirea Vatopedi de pe Muntele Atos. Potrivit [afirmaţiilor] Mitropolitului Irineu din Kesandira, reprezentantul Patriarhatului Sârbesc, Mitropolitul Nicolae (Velimorovitch †1956), un ierarh foarte educat şi drept, a afirmat că Biserica Sârbă nu va lua parte la comisia inter-ortodoxă dacă nu era asigurată în prealabil că această comisie nu avea să aibă nimic de-a face cu Congresul „Pan-ortodox” de la Constantinopole în cadrul căruia se adoptaseră rezoluţii privitoare la revizuirea calendarului. „Dacă această condiţie nu este întrunită, Sârbii vor acuza Patriarhatul Ecumenic,” raporta Mitropolitul Irineu.⁵⁵ După spusele lui Chrysostomos, fost Mitropolit în Florin (†1955), prim ierarh al Bisericii Greciei care era adeptă a Vechiului Calendar, reprezentanţii Bisericilor Sârbeşti şi Poloneze considerau liderii Bisericilor Ortodoxe locale care acceptaseră Noul Calendar a fi „schismatici în esenţă,” şi au refuzat a fi părtaşi în rugăciune cu aceştia.⁵⁶

Cu toate acestea, în ciuda reacţiei împotriva hotărârilor Congresului din 1923 privitoare la revizuirea calendarului, şi în ciuda refuzului categoric de a accepta celelalte rezoluţii anti-canonice ale acestui congres, aşa-numitul „Calendar Neo-Iulian” a fost acceptat treptat de formele de conducere ale multor Biserici locale.⁵⁷ Succesorul lui Meletius, Mitropolitul Grigore al VII-lea, care era înconjurat de urmaşii şi ucenicii lui Meletius, a introdus Noul Stil în jurisdicţia Patriarhatului de la Constantinopole în 1924. Biserica din Grecia a acceptat Noul Calendar la 1 martie 1924. Arhiepiscopul Chrysostomos (Papadopoulos) din Atena trebuie că a uitat vorbele pe care le scria pe vremea când era Arhimandrit în raportul oferit guvernului Greciei de către comisia formată din cinci membri referitor la chestiunea revizuirii calendarului în ianuarie 1923: „Nici una dintre ele [Biserici Ortodoxe locale] nu se poate separa de celelalte şi să adopte Noul Calendar fără a deveni schismatică în relaţie cu celelalte.”⁵⁸ Biserica Română a adoptat Calendarul „Neo-Iulian” la 1 octombrie 1924 şi drept urmare i-a fost garantat statutul de Patriarhat.⁵⁹ După cum menţionam mai sus, Meletius Metaxakis a fost silit, în capacitatea sa de Patriarh al Alexandriei, să introducă Noul Calendar în Biserica din Alexandria de către Arabi din America, fără al căror ajutor material Patriarhatul din Antiohia nu ar fi putut exista, potrivit afirmaţiei făcute de Mitropolitul Alexandru din Emess, în iulie 1948.⁶⁰

Această deprimantă listă de fapte ar putea fi extinsă, însă ceea ce s-a raportat până în acest loc este suficient pentru a demonstra tragicele consecinţe ale Congresului „Pan-ortodox” de la Constantinopole. Adoptarea chiar şi parţială a rezoluţiilor anti-canonice ale congresului referitor la reformarea Calendarului Bisericesc distruge unitatea veche de secole a Bisericii Ortodoxe, şi promovează diviziunea chiar şi în interiorul Bisericilor locale, între adepţii Calendarului Bisericesc patristic şi cei ai Calendarului „Iulian revizuit.”

Congresul „Pan-ortodox” sau de fapt, după cum am arătat, anti-ortodox, de la Constantinopole a fost prima fisură adusă unităţii Ortodoxe în secolul nostru. Congresul a acceptat calul Troian al ecumenismului în Biserica Ortodoxă, din al cărui pântec noi şi noi profeţi falşi ai Babelului au continuat să apară, încercând să distrugă altarele sacre ale Ortodoxiei pentru a construi templul ereziei şi rătăcirii pe ruinele Ei.

Notele ultimei părţi (a doua)

1) Delimpasis, A.D., „Pascha of the Lord, Creation, Renewal, and Apostasy” (Paştele Domnului, Creaţie, Înnoire şi Apostazie), Atena, 1985, p. 650-651 [în greacă].

2) Ibid, p.652.

3) Ibid, p.651.

4) Mpatistatou, D. „Proceedings and Decisions of the Pan-Orthodox Council in Constantinople”, (Procedură şi Decizie în cadrul Conciliului Pan-ortodox de la Constantinopol) Atena, 1982, p.5 [în greacă].

5) Ibid

6) Ibid

7) Ibid p 6.

8) Ibid p. 13-14.

9) Ibid, p. 6-7.

10) Ibid, p.20.

11) Troitsky, S. „Concerning the Question of Second Marriages For Priests”, (Privitor la Chestiunea recăsătoririi preoţilor), Church Herald, (Solul Bisericii), Septembrie 1949, p.1-2 [în bulgară].

12) Arhimandritul Serafim, „An Orthodox View of the Old and New Style Calendar”, (O concepţie ortodoxă asupra Calendarului Vechi şi cel de stil Nou), dactilografiat [în bulgară].

13) „Proceedings and Decisions…” op. cit. p.36.

14) Ibid, pp 11, 23.

15) Ibid, p. 29

16) Arhimandritul Serafim, „Collected Essays”, (Colecţie de eseuri), p.31 [în bulgară].

17) „The Ecumenical Patriarch Meletios Metaxakis (1871-1935) a) the Masons, b)the Innovators, c)the Ecumenists” [Patriarhul Ecumenic Meletius Metaxakis (1871-1935) a) Masonii, b) Inovatorii, c) Ecumeniştii], OEM, 1990, I-XII, cap. 18-21, p.155.

18) Al 37-lea canon apostolic, al 5-lea canon al primului Conciliu Ecumenic, al 19-lea canon al celui de-al şaselea Conciliu Ecumenic, al 6-lea canon al celui de-al şaptelea Conciliu Ecumenic.

19) „Proceedings and Decisions…”, op. cit, p. 24-26.

20) „The Ecumenical Patriarch…”, op. cit. cap. 18-21, p.157.

21) „Chapters and Decisions…”, op. cit. p.86.

22) Ibid

23) Ibid, p.6.

24) „The Inspiration and Moving Spirits of the Innovations: The Two Luthers of the Orthodox Church”, (Inspiraţia şi Duhurile mobilizatoare ale inovaţiilor: cei doi Lutheri ai Bisericii Ortodoxe), OEM, cap. 17, p. 74.

25) Ibid, p.88.

26) „Proceedings and Decisions…”, op. cit. p.69.

27) Ibid.

28) Ibid, p. 211-222.

29) Paragraful opt of acestei rezoluţii afirmă, „Stabilirea Paştelui după luna nouă trebuie să se bazeze pe calcule astronomice, potrivit cu informaţia ştiinţifică modernă,” „Proceedings and Decisions…”, p.212.

30) „Proceedings and Decisions…”, op. cit. p.212.

31) Ibid, p 214.

32) Ibid, p. 215.

33) Ibid, p.215-218.

34) Ibid, p. 210-220.

35) Ibid, p 221.

36) BEPES, 33, 153.

37) Arhiepiscopul Chrysostomos, „The Reform of the Julian Calendar in the Church of Greece”, (Reformarea Calendarului Iulian în Biserica din Grecia), Atena, 1933, p. 31-38 [în greacă].

38) citat din OEM, I-XII, 1990, paragrafele 18-21, p. 154, adnotarea 12.

39) Orthodoxia, 1926, p. 62, citat din Delimpasis, op. cit. p. 672.

40) Church Messenger, (Mesagerul Bisericii), Septembrie 1923, No. 41, p.6.

41) la fel ca şi mai sus

42) Delimpasis, op. cit. p. 672.

43) Church Messenger, (Mesagerul Bisericii), 1923, No. 41, p.6.

44) Orthodoxia, 1926, p. 63 şi Delimpasis, op. cit., p. 672.

45) vezi Church News, (Ştiri Bisericeşti)  No. 19 şi 20, 1/14-15/28. X. 1923.

46) Orthodoxia, 1926, p. 63 şi Delimpasis op. cit., p. 672.

47) Ibid, p. 64-65.

48) Ibid, p. 68-69.

49) Ibid, p. 65-68.

50) Delimpasis, op. cit., p. 673.

51) The Church of Greece, The Calendar Question, (Biserica din Grecia, Chestiunea Calendarului), Atena, 1971, p. 7-8, şi OEM, 1989, cap. 17, p. 69.

52) Delimpasis, op. cit. p. 673.

53) Vezi rezoluţiile de mai sus ale congresului, p. 5.

54) Vezi S. Troitsky, „Let us Fight Together Against Danger,” (Să luptăm împreună împotriva pericolului), Jurnalul Patriarhatului Moscovit, 1950, no. 2, p. 46-47 [în Rusă].

55) Vezi OEM, 1989, cap. 17, p.69.

56) Ibid.

57) După cum menţionam, Calendarul cel Nou a fost adoptat doar pentru ciclul Menaion al sărbătorilor, contrar deciziei congresului, unde s-a studiat schimbarea Pascaliei, iar data Paştelui lui Cristos continuă să fie stabilită potrivit calendarului vechi, după Pascalia Alexandrină.

58) Jurnalul Guvernului din Regatul Grec, capitolul întâi, 24/25. 1. 1923, nr. 8, vezi şi OEM, 1989, cap. 17, p. 73.

59) Arhimandritul Serafim, „Collected Essays”, p. 37-38.

60) la fel ca mai sus

Prescurtări:

BEPES — Biblioteca Părinţilor şi Scriitorilor Bisericeşti Greci, cu permisiunea Serviciului Apostolic al Bisericii din Grecia.

OEM — Orthodox Origins and Martyria, (Originile şi Martirii Ortodoxiei) publicat de Sfântul Sinod, de trei ori pe lună.

Din „Orthodox Life” (Viaţa Ortodoxă), Numerele 1 & 2, 1994

http://www.voxdeibaptist.org/Aniversarea_Pan_Ortodox02.htm

ESCATOLOGIE „Istoria Chiliasmului” – de William Masselink.

Escatologie: „Istoria Chiliasmului”  de William Masselink

Te întrebi: “Care este originea acestei ciudate doctrine?” Un studiu atent a istoriei bisericii ne va furniza un răspuns concludent. Premilenarismul este un descendent al Iudaismului antic.Găsim aici o asemănare izbitoare între copil şi părinte. Vechile concepţii iudaice despre un regat mesianic exterior şi-au găsit o întruchipare perfectă în teoria Chiliastică despre mileniu. Premilenarismul este o relicvă a Iudaismului. Dr. Hodge afirmă următoarele: “Este o doctrină iudaică. Principiile adoptate de avocaţii ei în interpretarea profeţiilor sunt la fel ca acelea adoptate de evrei în timpul lui Cristos şi au condus în mod substanţial la aceleaşi concluzii. Iudeii se aşteptau ca atunci când Mesia va veni, El să formeze o împărăţie pământească slăvită la Ierusalim. Astfel că cei care au murit în credinţă să fie înviaţi pentru a împărtăşi împărăţia mesianică astfel ca toate naţiunile şi oamenii de pe faţa pământului să le fie supuse lor şi fiecare naţiune care nu i-ar sluji să fie distrusă. Toate bogăţiile şi onorurile lumii trebuiau să fie la dispoziţia lor. Evenimentul a distrus aceste aşteptări şi principiile folosite pentru interpretările profetice s-au dovedit a fi greşite.” Hodge Systematic Theology (Teologie Sistematică) – Escatologie.

 EXAMINAREA SCRIERILOR IUDAICE VECHI

Trăsăturile iudaistice ale chiliasmului pot fi uşor văzute prin examinarea scrierilor apocaliptice ale iudeilor. Începutul acestei doctrine se regăseşte în aceste scrieri care sunt datate în general din perioada pre-creştină. Iudeii au împărţit viitorul în două perioade separate. Prima era este considerată a fi de natură temporală şi este proiectată ca împărăţia lui Mesia. Cea de-a doua eră este de durată veşnică şi este numită împărăţia lui Dumnezeu. Perena împărăţie mesianică pregăteşte calea pentru aşezarea finală a împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Aceasta este exact poziţia premilenariştilor astăzi. Împărăţia mesianică a lui Cristos vine prima şi după acea împărăţia lui Dumnezeu. Faptul că chilianiştii au încorporat o parte din escatologia antică iudaică în schiţa lor despre viitor este evident. O sumară trecere în revistă a scrierilor iudaice este tot ceea ce trebuie pentru a stabili acest lucru. În cartea lui Enoh (cap. 91, 93) întregul curs al lumii este împărţit în zece săptămâni. La sfârşitul celei de-a zecea săptămâni începe perioada veşniciei. În a treia cartea a lui Sible împărăţia Mesianica este reprezentată ca fiind prima iar după ce aceasta a învins duşmanii, începe împărăţia lui Dumnezeu. Găsim aceeaşi distincţie în Psalmii lui Solomon unde regatul preliminar mesianic este descris ca ceva trecător. În Psalmul 17 şi 18, şi în Psalmul 3:12 citim despre învierea pentru viaţa veşnică.

Revenind la perioada creştină, regăsim ideea acestei împăraţii cu două parţi în Enohul Slavic  şi în Apocalipsa lui Ezra şi Baruch. În aceste scrieri durata perioadei mesianice este definită exact printr-un număr precis de ani. În Ezra 7:28 împărăţia lui Cristos durează patru sute de ani. După acest timp, Cristos împreună cu restul creaturilor Lui, moare. Pe urmă, morţii se trezesc şi judecata veşnică începe. De asemenea, în Baruch 40:3 regatul lui Cristos este reprezentat până când lumea ajunge la un sfârşit.

În multe scrieri iudaice, prezentarea acestor două etape dus la o confuzie dezordonată. În Asemănările cărţii lui Enoh şi în Testamentele celor Doisprezece Patriarhi este subliniat doar unul dintre cele două aspecte ale speranţei viitorului, celălalt, deşi nu este respins, este totuşi lăsat în obscuritate. Din acest motiv savanţii s-au gândit că pentru a fi făcută ordine în această confuzie diferite elemente au fost distribuite de-a lungul a două perioade succesive. Mesianismul a fost pus la început de către iudei din cauză că s-a crezut că speranţele politice vor fi primele care vor fi împlinite şi la care noua ordine a lucrurilor îşi va asuma stăpânirea sa eternă, cf. Pauline Eschatology, Vos.

Dacă Iudeii au împrumutat concepţiile lor materialiste cu privire viitorul regat de la escatologica babiloniană antică după cum susţine Dr. Bavick, Hoekstra şi alţii, sau dacă Dr. Vos este corect în a pune această viziune iudaică pe seama propriei lor interpretări trupeşti a profeţiilor Vechiului Testament, este o întrebare de prea mică importanţă pentru scopul nostru actual. Noi suntem de aceeaşi părere cu dr. Vos că aportul Babilonian nu trebuie pus împotriva Chiliasmului. Nu este foarte dificil de observat că Iudaismul cu legalismul său exterior şi cu aşteptările carnale a putut aduce o astfel de concepţie materialistă despre împărăţia Mesianică. Noi nu credem că Iudeii şi-au împrumutat părerile lor din escatologia păgână.

Escatologia iudaică următoare, scrisă în timpul perioadei apostolilor şi a bisericii primare este cu mult mai senzuală decât cea precedentă. Tipic pentru această culoare senzuală este Baruch. El vorbeşte despre distrugerea vrăşmaşilor la venirea lui Cristos. După ce forţele răului sunt subjugate va urma o perioadă de prosperitate şi de mare bucurie. Se spune că în acel timp o vie va avea o mie ramuri, fiecare ramură o mie de ciorchini, şi fiecare ciorchine o mie de struguri. De asemenea, citim, „În acele zile secerători nu vor trebui să se străduiască ei, şi cei care construiesc nu vor trebui să trudească ei, pentru toate lucrările însele vor progresa împreună cu cei care se ocupă de acestea.

Talmudul iudaic, care este datat ulterior, ne spune ca Mesia cel promis va distruge cel de-al patrulea regat mondial despre care vorbeşte Daniel. Israel va fi răscumpărat din robie şi va fi strâns din toate locurile de unde este împrăştiat în ţara lor. Mesia va învia morţii. Ierusalimul şi templul vor fi reconstruite, legea şi ceremoniile vor fi reintroduse şi o împărăţie slăvită va fi întemeiată. În acest timp Neamurile vor trăi în supunere faţă de Israel şi regii pământului îl vor onora pe Mesia cu daruri scumpe şi jertfe.

ORIGINEA IUDAICĂ VERIFICATĂ PRIN NOUL TESTAMENT

Despre această aşteptare a unei împărăţii Mesianice pământeşti se vorbeşte şi în Noul Testament. În acea perioadă iudeii sufereau sub jugul imperiului Roman ca un popor cucerit. Pierderea independenţei lor şi taxele mari care trebuiau să fie plătite guvernului Roman în acea perioadă a umplut fiecare Israelit adevărat de amărăciune. Ei doreau foarte mult eliberarea de sub jugul Romei. În primii ani, copiii lui Iacov au suferit sub o crudă robie egipteană. Asuprirea a fost lungă şi grea dar Dumnezeu a venit în ajutorul lor şi i-a izbăvit prin putere supranaturală. În acelaşi mod, ei aşteptau acum o eliberare divină. Marele Eliberator a fost promis în profeţiile Vechiului Testament. Odată cu venirea lui Mesia ei aşteptau emanciparea de sub Jugul Cezarului. Iudeii nu mai puteau fi descrişi ca fiind cu adevărat spirituali. De la idolatrie, ei s-au îndreptat spre legalism şi forme exterioare. După exilul Babilonian, toată viaţa lor religioasă şi-a pierdut spiritualitatea. Ei considerau că o ascultare de suprafaţă a legii era suficientă pentru a le aduce o răsplată atât vremelnică cât şi eternă. În loc să-L caute în primul rând pe Dumnezeu în vieţile lor, ei trăiau pentru ei înşişi. Gândurile lor erau îndreptate spre ei în loc să fie îndreptate spre Dumnezeu. Simţul păcatului şi a vinovăţiei înaintea dreptăţii lui Dumnezeu au fost aproape complet uitate. Faptul că Mesia va trebui să aducă marea răscumpărare din păcat prin jertfa Lui înlocuitoare aşa cum Isaia şi profeţii au spus înainte nu mai exista în mintea lor. Întreaga lor viaţă religioasă a atins un declin prea mare pentru o nădejde aşa de măreaţă. Ei erau preocupaţi doar de ei înşişi în timpul robiei lor. Faptul că promisul Mesia va trebui să aducă împărăţia veşnică a cerurilor, după cum a prezis profetul lor Daniel, era departe de gândurile lor. Ei erau absorbiţi cu lucrurile din această lume şi nu lăsau nici un fel de speranţe spirituale de felul acesta. Singurul lucru care-i satisfăcea era perspectiva unei împărăţii în care Iudeii să poată să conducă peste vrăşmaşii lor. Ei căutau pe cineva care să-i salveze din tirania unui monarh vremelnic mai degrabă decât pe un Salvator care săi elibereze din păcat şi de Satan. Cu o dorinţă arzândă ei aşteptau o venire rapidă a unui Mesia pământesc. Anticiparea venirii lui Cristos era o chestiune larg cunoscută printre cei care locuiau în Palestina. Chiar şi Irod a auzit de ea şi atunci când Cristos s-a născut a fost foarte dornic să afle de la marii preoţi informaţii cu privire la locul unde Cristos s-a născut. Vestea împăratului care s-a născut l-a umplut de nelinişte. El privea la Copilul care s-a născut ca la un rival pământesc la tronul lui. Informaţiile necesare le-a primit imediat de la marele preot şi de la cărturari Matei 2:4 şu.

Apostolul Ioan ne informează în capitolul şase al evangheliei lui că Iudei erau gata să-L ia pe Isus şi să-L facă rege cu forţa, după ce el a făcut minunea cu pâinile şi peştii. Isus, însă, s-a retras pe munte. Poporul a văzut semnul şi s-a convins că într-adevăr El este profetul care trebuia să vină în lume. Această aşteptare trupească devine foarte evidentă la sfârşitul capitolului când ei au murmurat pentru că El a spus că este Pâinea Vieţii. Scriitorul inspirat ne spune că aceasta a făcut ca mulţi din ucenicii Lui să se întoarcă şi să nu mai meargă cu El. Isus a greşit în a le împlini dorinţa după un împărat pământesc.

Când ulterior Fariseii L-au întrebat cu privire la timpul când va veni împărăţia lui Dumnezeu, Domnul le-a răspuns, „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. Fariseii se gândeau la o împărăţie Mesianică pământească care trebuia să vină plină de faimă şi putere. Isus a corectat greşeala lor spunându-le  adevărului cu privire la natura spirituală a împărăţiei. Aceasta nu putea să fie observată de o minte neregenerată pentru că întreaga natură a acestei împărăţii era înălţată mult deasupra tărâmului gândurilor lor.

Isus şi-a învăţat ucenicii prin pilde pentru ca ei să poată cunoaşte „tainele împărăţiei cerurilor.” Contrastul este foarte bine conturat între adevăraţii Lui urmaşi şi Cărturarii şi Fariseii. Tainele împărăţiei cerurilor erau ascunde de Farisei şi Cărturari datorită gândirii lor fireşti. Marele dr. Warfield a spus odată: „Dacă Isus s-ar fi dezvăluit ca fiind Mesia unei împărăţii spirituale, nu ar mai fi trăit alte trei săptămâni. Ura duşmanilor lui creştea proporţional pe cum devenea mai evident că El era Cristosul promis. Învierea lui Lazăr din morţi a fost apogeul. Misiunea Lui Mesianică a devenit atunci aşa de evidentă încât s-au luat imediat măsuri împotriva Lui. Faptul că El a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, şi să stabilească acel regat spiritual în care Dumnezeu să fie totul în toţi era mergea împotrivă felului lui de a raţiona. Ucenicilor însă au avut ocazia să înţeleagă tainele împărăţiei cu ajutorul pildelor Lui. Superlativul tainei acelei  împărăţii se află în bogăţia ei spirituală în contrast cu nădejdile materialiste ale iudeilor din acea vreme.

Gândul unui regat pe pământ a fost de asemenea predominant şi la Iuda Iscarioteanul. El l-a urmat pe Isus dintr-un motiv pur egoist. Iuda se aştepta să culeagă onoruri mari şi unele profituri temporale de pe Domnul. Când el vede că aşteptările lui lumeşti nu vor niciodată atinse se întoarce împotriva Stăpânului lui şi Îl trădează pentru 30 bănuţi de argint.

Perspectiva unui regat pe pământ este exprimată cu putere când a venit momentul crucificării lui Isus. Conducătorii împreună cu poporul care stătea aproape de El i-au reproşat zicând: „Dacă tu eşti împăratul Iudeilor, salvează-te.” Concepţia lor crudă despre împărăţia lui Isus nu putea fi armonizată cu suferinţa Lui pe Golgota. Aceasta din cauză că ei aşteptau un altfel de Mesia. Moartea Lui pe cruce a fost pentru ei un argument a faptului că Isus nu era regele promis pentru Iudei. Ei au protestat împotriva însemnării lui Pilat „Acesta este Împăratul Iudeilor” pentru că le-a fost ruşine să recunoască pe unul ca acesta ca împărat al lor.

Chiar şi ucenicii lui Isus nu au fost cu totul scutiţi de această greşeală cu privire la împărăţia Lui pământească. Mama fiilor lui Zebedei a venit cu acea cerere prostească ca unul din fii ei să stea la dreapta Lui şi celălalt la stânga Lui, atunci când El va veni în împărăţia Lui. Isus a mustrat-o zicând: „Voi nu ştiţi ce cereţi.” Ucenicii încă mai se ţineau de această speranţă după învierea Domnului. Luca ne spune în Faptele Apostolilor că ultima lor întrebare pentru El chiar înainte de înălţare a fost: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” Isus corectează din nou concepţia lor greşită amintindu-le adevărata natură spirituală a acestei împărăţii. Aceasta va fi realizată prin propovăduirea evangheliei după ce Duhul Sfânt îi va pregăti pentru slujba supremă. Ei vor trebui să-I fie martori atât în Ierusalim şi Iudea şi Samaria şi până la marginile pământului. Ei nu trebuiau să cunoască timpul şi soroacele desăvârşirii acelei împărăţii cereşti pentru că pe acestea Tatăl le-a dat să fie sub autoritatea Lui proprie.

Speranţa Chiliastică a unui regat pământesc este importată din escatologia Iudeilor. Aceasta, credem, a fost făcut destul de clară prin referinţele anterioare la scrierile Apocaliptice ale Iudaismului precum şi din aşteptările iudeilor dezvăluite în timpul lucrării lui Isus pe pământ. Învăţătura lui Isus cu privire la natura şi dezvoltarea împărăţiei Sale poate fi înţeleasă doar în lumina acestui fapt. Această rămăşiţă a Iudaismului se afla încă în subconştientul celor care l-au urmat pe Isus până la turnarea Duhului Sfânt. Inima noastră este îndurerată când ne gândim că această aşteptare Iudaistică care a fost în repetate rânduri corectată şi chiar mustrată cu severitate de Stăpânul nostru, începe din nou să se dezvolte în zilele actuale printre bisericile Creştine.

 O EXPUNERE ISTORICĂ SUCCINTĂ A PREMILENARISMULUI

Concepţia chiliastică a găsit imediat acceptare în biserica Creştină. Am depăşi cu mult graniţele aceste cărţi dacă am face o expunere istorică detaliată, de aceea în discuţia noastră ne vom limita la ceea ce considerăm noi a fi cele mai importante evenimente istorice ale dezvoltării acestei doctrine.

 BISERICA PRIMARĂ

Istoria apostolică ne arată că mulţi din părinţii bisericii tindeau spre o astfel de punct de vedere. Spre exemplu Corinthes, care se crede că a fost contemporan cu Apostolul Ioan, credea că Cristos va avea o împărăţie pe pământ care va dura o mie de ani cu locul lui de Domnie la Ierusalim. Pe la mijlocul secolului al doilea papalitatea susţinea acelaşi punct de vedere. De asemenea, Iustin Martirul, (pe la 150 d. Hr.) spune că majoritatea Creştinilor din acel timp aşteptau un regat pământesc, dar el adaugă că  existau şi Creştini buni care aveau alte opinii. Irineu (în a doua jumătate a secolului al doilea) credea că după distrugerea Imperiului Roman, Cristos se va întoarce şi literalmente îl va lega pe Satan cu o frânghie.

Pe de altă parte, în multe din scrierile altor părinţi ai bisericii, nu găsim nici o urmă de Chiliasm; de exemplu nu găsim nici o menţiune despre asta în cele două scrisori ale lui Clemens din Roman, scrise bisericii din Corint, în anul 90 d. Hr. De asemenea nu găsim nimic despre ea în scrisorile lui Ignatius, Episcopul din Antiohia la aproape 100 d. Hr., nici în scrisorile din a doua jumătate a secolului al doilea prin Policarp, Episcopul din Smirna, nici în scrierile polemice ale lui Atenagoras şi Teofil din Antiohia.

 DIN SECOLUL AL TREILEA PÂNĂ LA REFORMĂ

Din secolul al treilea înainte până la Reforma, Chiliasmul a făcut progrese foarte mici în biserica Creştină. Declinul poate fi pus în mare parte pe seama răspândirii Creştinătăţii printre ţările Neamurilor şi de asemenea prosperităţii neîntrerupte de care s-a bucurat biserica. Filozofia Gnostică a acestei perioade şi şcoala Alexandriană, prin modul alegoric de interpretare a Scripturii au contribuit de asemenea într-o mare măsură la detrimentul Chiliasmului. Dar de departe cea mai importantă figură a acestei perioade a fost marele părinte al bisericii, Augustin, a cărui influenţă a cunoscut o largă răspândire chiar şi după perioada Reformei, părerile lui în aceste lucruri fiind în mare acceptate de cei patru mari reformatori ai secolului al şaisprezecelea. Augustin credea că profeţia Vechiului Testament şi Apocalipsa 20 trebuiau să fie interpretate spiritual ca fiind un mod simbolic de exprimare a gloriei veşnice pe care biserica o va primi în cealaltă lume.

În perioada cruciadelor, s-a crezut din nou că venirea lui Cristos era aproape, astfel că mulţi închinători Creştini s-au întors în Palestina. Ori de cate ori războiul s-au persecuţia erau prezente, Chiliasmul primea impulsuri proaspete. În acest fel, a fost aprobat de un număr de secte în epoca medievală, dar este adevărat că din timpul lui Augustin până la Reformă Chiliasmul a avut o influenţă mică în biserica Creştină.

 CHILIASMUL RESPINS DE MARII REFORMATORI

Chiliasmul s-a trezit din nou în timpul perioadei Reformei. Aceasta a fost în mare parte datorită degradării bisericii Romane din acel timp şi de asemenea persecuţiilor sângeroase pe care le-a suferit biserica atunci. Doctrina, după cum am menţionat şi mai înainte, a fost respinsă atât de Luther cât şi de ceilalţi reformatori atât de radical încât nu a apărut în nici una din mărturisirile lor. (Cf. Hoekstra’s “Bijdrage tot de Kennis en de beoordeeling van het Chiliasme” pp 29). Mărturia de la Augsburg afirmă în mod explicit că ei resping pe toţi aceia care împrăştie opinia Iudaică, că înainte de învierea morţilor cei pioşi vor primi administrarea lumii şi apoi îi vor aduce pe cei neevlavioşi la supunere, (Augsburg Confession  – Mărturisirea de la Augsburg, ultimul articol).

Hallazius a reprodus perspectiva Reformată şi Luterană asupra acestui subiect atunci când a spus: „Un regat milenar a lui Cristos, caracterizat printr-o pre-eminent cunoaştere a tainelor lui Dumnezeu, şi o prosperitate aici pe pământ pentru cei implicaţi, nu este dorită de copiii lui Dumnezeu în această lume” (Cf. Hase, Hutterus redivivus, Lpz. 1868, pp. 279).

Perspectiva bisericii Reformate asupra acestui subiect este exprimată în Confession Helvitica,— „Noi respingem fanteziile Iudaice cum că înainte de ziua judecăţii va fi o epocă de aur în care cei evlavioşi vor lua controlul lumii după ce vrăşmaşii lor neevlavioşi vor fi subjugaţi, pentru că Evangheliştii Matei şi Luca, după cum se vede în Matei 24-25 şi în Luca 18, şi de asemenea în învăţăturile apostolice aflate în 2 Tesaloniceni 2, şi 2 Timotei 2:4 ne dau o perspectivă destul de diferită.” (Articol despre Judecată, tradus din Olandeză). Aşa că nici în “Nederlandsche Geloofsbelijdenis” nu este făcută nici o menţiune despre vreo împărăţie glorioasă de pace şi prosperitate a lui Cristos şi a credincioşilor şi nici o dublă înviere după venirea lui Cristos. Ultimul articol din această confesiune afirmă foarte explicit că învierea şi judecata finală vor avea loc ambele loc în timpul venirii lui Cristos.

 DEZVOLTAREA ULTERIOARA A CHILIASMULUI

Chiliasmul a fost de asemenea foarte proeminent printre Luteranii din Germania în această perioadă. El a înflorit în special datorită Pietiştilor sub influenţa piosului Johann Albrecht Bengel în 1750. Imediat după aceasta, suflarea rece a raţionalismului s-a năpustit asupra întregului continent. Aceasta a fost urmată de campaniile sângeroase ale lui Napoleon. În timp ce toate acestea se desfăşurau, Chiliasmul a progresat foarte mult. Practic toată gândirea teologică din Germania şi Olanda care nu era sub influenţa marii Reforme, era colorată de acesta. Acest fapt este adevărat în special cu privire la Vermittelungs – Teologie din Germania reprezentată de Peter Lange, Ebrard, Rothe, Hofmann, Delitzsch, Kurtz, şi alţii, în prima parte a secolului al nouăsprezecelea. Ei interpretau profeţiile lui Ezechiel despre noul templu într-o manieră materialistă şi aşteptau împlinirea la ce-a de-a doua venire a lui Cristos. Israel va fi atunci transformat şi e ceremoniile Levite vor fi reintroduse ca o comemorare retrospectivă a jertfei de ispăşire a lui Cristos.

Câţiva dintre ceilalţi teologi ai acestei vremi trebuie să fie numiţi semi-Chiliaşti. De exemplu, teologul olandez Van Oosterzee aştepta doar o reîntoarcere a lui Cristos. Aceasta urmă să fie urmată de împărăţia Lui pe pământ în timpul căreia o parte din umanitate va trăi într-o stare de glorie. Atunci va avea loc transformarea majorităţii Iudeilor şi a multora dintre Neamuri. După această va veni învierea şi judecata. Noi însă credem că numărul „o mie” din Apocalipsa 20 „nu este un număr aritmetic ci unul simbolic şi nimic nu trebuie să se aştepte de la acea perioadă care este o contradicţie de neîmpăcat cu principiile lăsate de Isus Însuşi în Ioan 4:21. Prezicerile profeţiilor cu  privire la restaurarea naţională a Israelului, nu trebuie să fie în luate în considerare singure, ci înţelese în potrivit cu regula lui Melanchton: evanghelia este interpretarea profeţiilor” citat din Christian Dogmatics  (Dogmatici Creştine) de Van Oosterzee, Vol. 2,p. 799.

În timpul nostru, mişcarea Evreiască numită Sionism merită o atenţie specială în această conexiune. Se fac eforturi deosebite de a aduce Evreii înapoi în Palestina. Este destul de natural ca această mişcare să fie observată cu simpatie de mulţi Creştini din zilele noastre care aşteaptă restaurarea Israelului în ţara promisă şi astfel grăbirea inaugurării împărăţiei de o mie de ani care presupun ei că va urma. Stimularea credinţei în această doctrină a fost influenţată şi de războiul mondial care a avut loc recent.

Această scurtă trecere în revistă ne arată că Chiliasmul a înflorit în timpuri de necaz şi greutate. Un important progres a fost de asemenea înregistrat în timpul marelui război.

Acest articol este preluat din Capitolul III din cartea Why Thousand Years? (De ce o mie de ani) de William Masselink, publicat de Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1930, pp. 20-30.

http://www.voxdeibaptist.org/Istoria_Chiliasmului.htm

GRĂRDINA GHESTIMANE Matei 26 : 36-46 ARDELEAN VIOREL

GRĂRDINA GHESTIMANE   Matei 26 : 36-46   ARDELEAN VIOREL

1). INTRODUCERE  Această Evanghelie[1] stă asemenea unei ferestre  între cele două testamente. Se leagănă în Vechiul Testament de unde culege profeţiile împlinite despre prima venire a lui Hristos şi apoi “se leagănă” în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie  a lui Dumnezeu, copii Născuţi din Nou, fii lui Dumnezeu.  Autorul este  Matei a fost un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. În limba greacă[2] numele este Malthias, este un nume semit şi însemnă „Darul lui Iahve”. A fost şeful vameşilor, devine ucenicul lui Isus, iar tradiţia spune că după ce a predicat Evanghelia în Palestina, a mers la păgâni şi a murit de moarte bună în Macedonia sau Etiopia Ideea principală din carte ne  este  prezentat programul lui Dumnezeu. Expresia Împărăţia cerurilor este caracteristică acestei Evanghelii.  Împărăţia era aproape în persoana Regelui. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său. „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). Numele bisericii nu este sinonim cu Împărăţia Cerurilor, cu toate că biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei 13). Expresia Împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu Împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii. Capitolul 1 înregistrează genealogia şi înregistrarea naşterii miraculoase a lui Isus În anul 4 B.C. numit şi   „Anno Domini”  sau  în anul Domnului”, născut în Betleem. Patru sute de ani a fost un moment de tăcere din partea lui Dumnezeu între Vechiul Testament  şi Noul Testament.   Cu toate că această perioadă este marcată de tăcerea lui Dumnezeu, este fără îndoială evident că Dumnezeu pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul evreu, civilizaţia greacă, Imperiul roman[3] şi mulţimea clarvăzătorilor orientului, toţi erau  pregătiţi pentru venirea unui mântuitor, în aşa fel încât aceste evenimente au întregit scena pe care Pavel a descris-o ca fiind „împlinirea timpurilor” (Gal.4:4).  Isus Cristos[4] împarte istoria omenirii în două : B.C. şi D.C, El fiind punctul central. Evenimente necomutabile în istorie sunt :  Revelaţia Generală, Revelaţia Specială, în Cristos şi Scriptură. apoi urmează: Canonizarea, Păstrarea  Traducerea Observarea, Insuflare, Inspirare,  Iluminare,   Interpretare şi Aplicare. Cu privire la Mesia,  Unsul   Isus Cristos, evenimentele înseamnă Întruparea,   viaţa şi învăţăturile lui Isus,   Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea, arătările de după înviere  Înălţarea la cer şi poziţia pe care o are astăzi sus în cere la dreapta Tatălui de autoritate şi putere ca Rege, Mare Preot şi Mijlocitor. În ceea ce priveşte  Biserica  se poate afirma  naşterea Biserici, la Rusalii, urmează mărturia Bisericii şi viaţa   Bisericii care este deja istorie  trecută, prezentă şi viitoare. Evenimente ne-repetabile în istorie sunt :  vorbirea directă al lui Dumnezeu cu omul,  vorbirea prin profeţi, scrierea Vechiului Testament, Întruparea,  ucenicii,   apostolul Pavel, scrierea Noului Testament, Canonul. Legătura dintre Vechiul şi Noul Testament[5]. Între cele două Testamente există o perioadă de 400 de ani în care Dumnezeu nu mai vorbeşte prin proroci ultimul fiind Maleahi. Evreii aveau doar Legea lui Dumnezeu dată prin Moise şi prorocii, în plus tradiţia rabinică care deja se suprapunea peste Legea dată de Dumnezeu. Condiţiile Regatului lui Iuda erau transformate, exista o cultură nouă, instituţii şi organizaţii diferite. Dacă la încheierea Vechiului Testament sa afla la putere Imperiul Medo – Persan, la începutul evangheliilor Imperiul Roman era noul conducător,   Cezar Augustus devine împăratul Romei.   – 19 Î.C. Începe construirea templului lui Irod. 4 Î.C. Anno Domini – în anul Domnului, s-a născut Isus în Betleem”. În locul limbii ebraice se foloseşte aramaica. Partidele din vremea Domnului Isus sunt : „1. Fariseii – s-au ridicat pentru a apăra stilul de viaţă evreiesc împotriva influenţelor străine. Ei erau legalişti stricţi, credeau în Vechiul Testament şi erau naţionalişti în politică. 2. Saducheii – erau dintre cei bogaţi; gânditori sociali, care doreau să scape de tradiţie. Ei respingeau supranaturalul şi se aflau în conflict cu fariseii care acceptau supranaturalul. Saducheii erau înrudiţi îndeaproape cu epicurienii greci. 3. Cărturarii –   erau un grup de copiatori profesionişti ai Legii care provin din zilele lui Ezra. Ei au devenit despicători ai firului în patru care se preocupau mai mult de litera legii decât de spiritul legii. 4. Irodianii – erau un partid din zilele lui Isus, care a apărut ca un grup de oportunişti politici, care a încercat să-l menţină pe Irod pe tron”. Mai existau Esenienii, Zeloţii, şi alte partide mai puţin mai puţin importante. Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă în Alexandria din Egipt (285 – 247), de şase membrii din fiecare trib a lui Israel, iar de acolo vine numele de Septuaginta, adică şaptezeci. Pe timpul lui Isus ca loc de închinare erau Templul şi sinagogile, iar ca for conducător în domeniu social şi religios era Soborul.   Redactarea cărţi[6] a fost făcută cam prin anii 50, iar Matei s-a aplecat asupra perspectivei înţelegerii evreilor ca ei înţeleagă Evanghelia lui Isus Hristos. Scopul cărţii este de a dovedii că evreilor faptul că Isus Hristos este Mesia cel promis de Dumnezeu prin proroci. Pentru acest lucru el se foloseşte de genealogia lui Isus din linia genealogică a lui David, descrisă în detaliu. Versete Cheie, în Evanghelia după Matei din care redăm câteva sunt : Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 5:17  „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc”. (Matei 5:43-44). Rugăciunea Tatăl Nostru ( Matei 6:9-13), Matei 16:26  „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?,” Cele două porunci : (Matei 22.37-40), Matei 27.31: „După ce și-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească.” (Matei 28.5-6) „Matei 28.19-20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Puncte de repere[7] în Evanghelia după Matei avem două mari secţiuni : primul este când Isus învăţa norodul Matei 4:17  „!De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”, popularitatea lucării și Persoanei lui Isus iar al doilea marchează o altă etapă din viaţa lui Isus. Matei 16:21  „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze”, în care Isus pierde reputația și este în declin. În această postură Isus era deja Mesia, Hristosul sau Robul din Isaia 53. În evanghelia după Matei avem 8 pilde, Pilda sămănătorului, Grâul şi neghina, Sămânţa de muştar, Aluatul, Comoara, Mărgăritarul, Năvodul, Pilda gospodarului. Legăturile[8] în Evanghelia după Matei au fost făcute în vederea scopului de a-l prezenta pe Isus Hristos ca fiind Mesia. În sensul acesta el se foloseşte de linia genealogică a lui Isus, David respectiv Avram. De asemenea el citează profeţii Vechiului Testament care fac referire cu privire la Naşterea din fecioară a lui Isus (Isaia7;14), locul în care se naşte fiind Betleem (Mica5:2), întoarcerea Lui din Egipt (Osea 11.1), lucrarea lui Isus printre neamuri (Isaia 9:1-2, 60 :1-3), vindecările miraculoase ale sufletului (Isaia 53), vorbirea lui în pilde (Ps. 78:2) şi intrarea triumfală în Ierusalim (Zaharia 9:9)” Aplicaţia practică a Evangheliei După Matei este că ne învaţă principalele elemente de studiu, şcoală, învăţături, şi ucenicie, ale creştinismului. Isus a avut ca şi ascultători, ucenicii, mulţimea, între care cărturarii, iudeii şi fariseii, ce au refuzat în mod categoric învăţătura Sa. Ei nu au recunoscut în Persoana lui Isus pe Mesia cel aşteptat (Ioan 5:38-40) doreau un Mesia în termeni umani , care să îi scape de jugul roman pierzând dimensiune spirituală. În această greşeală poate să cadă şi credincioşii care vor să experimenteze, dragostea, mila Harul Domnului, în timp ce respingem alte calităţi ca şi urgia, justiţia, mânia lui Dumnezeu, doar pentru a ne simţii bine, şi concepem un Hristos, după standardele omului, iar un   asemenea dumnezeu, nu este altceva decât un idol creat de propria noastră minte. Evanghelia după Matei[9] ne prezintă în capitolele 5-7, portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor şi etica Împărăţiei. Isus trece dincolo de Litera Legii, în adâncul inimi, la motivaţii. El repetă sintagma de şase ori „Aţi auzit dar eu vă spun”, El se situează deasupra Legii lui Moise. De fapt în Evanghelia lui Isus găsim cinci discursuri dintre care primul este discursul etic. Dar pentru a înţelege promisiunea din Geneza 3:15  „Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. 15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” trebuie să ne uităm la felul în care Dumnezeu se descopere oamenilor şi îşi duce planul la îndeplinire tot printr-o femeie. Acest verset are o dublă semnificaţie este o promisiune a răscumpărării dar şi o închinare falsă care curge în paralel în istorie cu o închinare adevărată faţă de Dumnezeu. Aici avem nevoie de cenzura minţii prin prisma Scripturii, o gândire ancorată în Biblie. De multe ori noi nu ne dăm seama bine de gravitatea păcatului. Gen.1:26 “ Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Gen.3:17 „Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale”. Biblia ne spune că plata păcatului este moartea. (Rom.6:23) o problema ce trebuia rezolvată. Noi ştim că   Persoanele Sfintei Treimi se iubesc, se dăruiesc pe Sine celorlalte prin dragoste relaţia lor este desăvârşită.   Isus Cristos are titluri ca Fiul Omului, Mare Preot, Miel de jertfă şi Leu, am enumerat doar o parte dintre ele.   Pentru ca omul să aibă posibilitatea să refacă relaţia cu Dumnezeu, Isus Cristos a devenit om (ca noi), să facă ispăşirea pe Cruce, pentru ca noi să devenim ca EL. Ispăşirea nu a fost direcţionată nu numai spre oameni, ci şi spre Dumnezeu, pentru a potolii mânia lui Dumnezeu.(Rom.3:24-25) „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte sã fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfã de ispãşire, ca sã-Şi arate neprihãnirea Lui; cãci trecuse cu vederea pãcatele dinainte, în vremea în delungei rãbdãri a lui Dumnezeu…..”. Esenţa Evangheliei este faptul că Creatorul de care ne-am despărţit datorită păcatului, oferă   calea răscumpărării noastre prin Isus Cristos   şi NU se poate prin altceva sau altcineva.

2). GRĂDINA EDEN[10] denumită și Grădina Domnului, Grădina lui Dumnezeu, Paradis,   ca fiind un loc plăcut și încântător”, şi „delectare, ’eden, sunt traduse paradeisos de LXX” (în ebraică Hebrew גַּן עֵדֶן, Gan Eden; arabicul: جنة عدن, Jannat ‘Adn)”, este descrisă în cartea Genezei, locul unde Dumnezeu a așezat pe Adam și Eva după ce au fost creiați, Geneza 2:8 şi ia dat un scop. Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”. Grădina şi prima pereche de oameni sunt o parte din creație și explică originea păcatului și greșelile oamenilor. Locul unde a fost grădina Eden este un subiect controversat și incert. Ca loc geografic grădina Eden a fost între ”patru râuri Phison, Gosen, Tigru, Eufrat, (din care se cunoaşte doar două, Tigru şi Eufrat) și trei regiuni Havila, Asiria și Cuș (deseori tradus ca Etiopia)”. Alte surse indică Africa sau golful Piersic, Mesopotamia, sudul Sumeriei, sau Iran ori Orientul Mijlociu. Un[11] alt grup de teorii „consideră că „braţe” înseamnă râuri care se împart dintr-un izvor comun şi aceste teorii caută să localizeze grădina în regiunea Armeniei, de unde izvorăsc atât Tigru, cât şi Eufratul. Pison şi Ghihon sunt identificate cu diferite râuri mai mici din Armenia şi Trans-Caucazia” . Deşi în Geneza 2:6 se spune că „un abur (‘ed) se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului”, uni sugerează un râu care uda grădina, deci se afla în interiorul grădinii, totuşi în se pare că există şi altă variantă ce reprezintă un timp anterior creării omului. Geneza 2:5  „În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era nici un om ca să lucreze pământul”. Grădina era un teren arabil   (sadeh, „câmp”), care putea fi lucrat de Adam. Acolo creşteau plante (siah) şi ierburi (‘eseb), posibil cereale, arbuşti şi tot felul pomi roditori (Geneza 2:9). În mijlocul grădinii se afla pomul vieţii (Geneza 3:22), şi pomul „cunoştinţa binelui şi răului”, din care Dumnezeu le-a interzis să mănânce. Există diferite teorii cu privire a ce înseamnă a   cunoaşte ce este bine şi rău modul în care lui Adam ia fost interzis acest lucru, este greu să afirmăm dacă Adam poseda această capacitate, dar Adam avea raţiune şi era inteligent pentru că el a pus nume tuturor animalelor. Geneza 2:19  „Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele”. Alte asocieri se referă la o cunoaştere lumească, unii percep binele şi răul ca o figură de stil, iar în acest context ar însemna o cunoaştere universală. Dar după ce Adam şi Eva au mâncat din pom nu au dobândit mai mult decât o cunoaştere la nivel uman. „O altă teorie susţine că acesta a fost un pom obişnuit, care a fost ales de Dumnezeu pentru a-l supune pe om unui test etic ca „să dobândească o cunoaştere din experienţă a binelui şi răului, după cum avea să persiste în ascultare sau avea să cadă în neascultare” (NBC p. 78 ….). (*CĂDERE, *ISPITĂ).”. În Grădina Eden erau şi animale „vite (behema, *FIARE)”, şi animale de câmp (Geneza 2:19-20) şi păsări. Ca şi teritorii vecine datorită râurilor menţionate „Tigru curge „la răsărit de Asiria” (qidmat ‘assur, literal, „în faţa lui ‘assur; Geneza 2:14), se pare că era Siria de astăzi, râul „Ghihon înconjoară (sabab) „toată ţara Cuş” kus, (Geneza 2:13). În Biblie *Cuş desemnează de obicei Etiopia”, de azi. Apoi „În al treilea rând se spune că Pison ocoleşte toată ţara *Havila (Geneza 2:11), unde sunt produse ca „aur, *bedelion şi piatră soham (Geneza 2:11-12), caracteristici ala Arabiei actuale. Numele Havila corespund tot unor teritorii din peninsula Arabia. Din alte surse sumeriene este descris un loc numit Dilmun, (după locul în care au fost descoperite manuscrisele), în Sudul Babilonului, loc în care nu există boală sau moarte denumit şi „ţara celor vii”, loc în care au trăit nemuritorii. Dumnezeu creează pe om (Geneza 1:26) Dumnezeu îi dă poruncă lui să nu mănânce din Copacul Cunoașterii Binelui și Răului. Acolo mai erau o mulţime de pomi din care se putea mânca.  Satan prin şarpe ispiteşte pe Eva, aruncă o îndoială cu privire la porunca Domnului de a nu mânca din el Geneza 3:1 „ … El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?”. Ea cochetează cu porunca lui Dumnezeu. Geneza 3:6  „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.” Ei devin conştienţi de goliciunea lor, li se face frică şi se ascund de Dumnezeu dar El îi cheamă ştie că au călcat porunca data, şi aruncă blestemul asupra lor. (Geneza 3.14-19). Astfel este blestemat Şarpele, femeia, omul, care va muri „căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” dar a blestemat şi pământul. Omul se desparte de Dumnezeu este mort spiritual şi fizic. Păcatul neascultării lui Adam se răsfrânge asupra întregii rase umane care descinde din El. Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”. Prima pereche de oameni sunt alungaţi din Grădina Eden, iar Dumnezeu le interzis accesul în grădină Geneza 3:24  „Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţi”. Grădina Eden[12] este desemna ca locul în care Adam şi Eva ar fi trebuit să locuiască, dar din cauza călcării poruncii au fost alungaţi după căderea în păcat. Este primul Legământ divin făcut între Dumnezeu şi om care era un legământ condiţionat în care omul îşi avea parte de responsabilitate. Există similarităţi între acest paradis pământesc şi Grădina Eden numită şi Paradis.[13] Cuvântul este împrumutat din limba iraniană veche „pairidaeza” şi înseamnă o grădină împrejmuită cu un zid”, termen folosit de Xenofon pentru grădinile din Persia, iar mai târziu în LXX ce traduce „gan ‘eden din Geneza 2:8 prin paradeisos”. În Vechiul Testament paradis (în ebr. pardes) se găseşte în Neemia 2:8; Eclesiastul 2:5; Cântarea Cântărilor 4:13. În alte versiuni găsim termeni ca „pădurea regelui” în Neemia, „parc” în Eclesiastul şi „livadă” în Cântarea Cântărilor, cuvânt ce nu are un sens escatologic. El în general indică timpuri foarte vechi privitor la fericirea acelor zile. Ea va   fi identică cu slava şi fericirea unui paradis mesianic din viitor. În iudaism exista credinţa că paradisul exista dar era ascuns, acolo erau aduse sufletele „patriarhilor, a celor aleşi şi a celor drepţi”. Paradisul trecut, prezent şi viitor erau considerate identice, iudeii ne-fiind departe de adevăr. În Noul Testament (în gr. paradeisos), găsim termenul în Luca 23:43; 2 Corinteni 12:2-3 Apocalipsa 2:7, contextul în care apar indică unde ajung sufletele imediat după moarte, idee prezentată şi în pilda bogatului şi a săracului Lazăr (Luca 16:19-31) ca şi în gândirea iudaică tot un loc ascuns. Pavel afirmă că a fost răpit în paradis şi a văzut ce nu se poate descrie în cuvinte 2 Corinteni 12:4  „a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” . Dimensiunea şi realitatea escatologică a paradisului se găseşte scrisă în ultima carte din Biblie. Apocalipsa 2:7  „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.” Cristos face promisiunea că cel care va fi biruitor va intra în rai. „Ideea că în lumea viitoare va exista o grădină a lui Dumnezeu este puternic subliniată în ultimele capitole ale Apocalipsei. Simbolul pomului vieţii, al apei dătătoare de viaţă şi ale celor douăsprezece feluri de roade mărturisesc toate despre slava paradisului care va veni (Apocalipsa 22). Acum[14] ne pune o întrebare firească de ce a aşezat Dumnezeu în Grădina Eden pus pomul cunoştinţei binelui şi răului. Geneza 2:17  „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Dumnezeu nu a creat roboţi ci fiinţe umane, pe Adam şi Eva şi le-a oferit posibilitatea de alegere să asculte de Dumnezeu sau să calce porunca dată de El. Prima pereche de oameni erau fiinţe libere şi aveau capacitatea de a lua decizii, de a alege între bine şi rău. Adam şi Eva erau cu adevărat liberi doar dacă aveau posibilitatea de a lua decizii şi de a alege. La creaţie viaţa şi moartea, erau acolo, făceau parte din planul lui Dumnezeu şi din nefericire pentru întreaga umanitate Adam şi Eva au ales să moară. Sub[15] diferite forme acest păcat al neascultării de Dumnezeu „se află şi astăzi printre noi”. Puţin[16] probabil că fructul în sine să le ofere mai multă cunoştinţă (este doar un punct de vedere), ci mai degrabă este un act de nesupunere a omului faţă de Dumnezeu. Acest păcat al neascultării omului faţă de Dumnezeu a deschis ochii lui Adam şi Eva spre ce este rău şi a adus răul în lume, fiindcă omul în neascultare de Dumnezeu nu este capabil să facă ce este bine. Geneza 3:6-7 “Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele”. Dumnezeu a creat omeni liberi, nu roboţi, care să dorească de avea părtăşie cu El, şi nu a dorit ca Adam şi Eva în grădina Eden ca să păcătuiască fiindcă ştia consecinţele păcatului, care va însemna răul suferinţa şi moartea fizică şi spirituală. Dumnezeu este omniştient şi ştia ce va face Adam şi Eva, dar a pregătit şi un plan de salvare. Dumnezeu i-a permis lui Satan să îi ispitească pe Adam şi Eva pentru a-i forţa să facă alegerea lor. Adam şi Eva au ales, liberi fiind, să nu se supună lui Dumnezeu şi astfel au mâncat din fructul interzis. Rezultatul   este răul, păcatul, suferinţa, boala şi moartea au atins lumea de atunci încoace”. O altă întrebare este de ce Dumnezeu a permis lui Satan să ispitească pe Adam şi Eva. Ei cad în ispită prin decizia lor antrenând întreaga rasă în blestem şi moarte, dar ca urmare Isus Cristos a hotărât să moară pe Cruce ca prin Sângele Lui întreaga umanitate prin credinţa în El să primească mântuire Doar prin credinţa în Cristos noi suntem eliberaţi de consecinţele păcatului. Pavel punctează acest aspect important, care era în planul lui Dumnezeu. Romani 3:25  „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu”. Isus Cristos Mesia era în planul soteorologic a lui Dumnezeu.

3). BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU, Marcu 10:18  „Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Isus.„Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” Deşi Isus face parte din Sfânta Treime, egale în esență vine din veşnicii cu Dumnezeu, El vrea să facă voia Tatălui Său, dar în cele momente este subordonat în lucrare,   și se manifesta umanitatea din El. Ne vom ocupa de câteva aspecte ale bunătăţi lui Dumnezeu, faţă de oameni, îndemnuri din Noul Testament dar şi oameni creştini care au dat dovadă de bunătate, făcând precizarea că nimeni nu este mântuit doar prin fapte bune. Efeseni 2:8  „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu”. Dumnezeu ne arată cât de decăzută este rasa umană prin exemplu lui Iuda vânzătorul.   Dumnezeu ne arată păcatele înfricoşătoare ale omenirii, dar îl aduce pe Domnul Isus în lume pentru ca noi să fim răscumpăraţi „Domnul Isus care este fără păcat a venit să se identifice cu păcatele omenirii, a venit să le ia asupra Lui.” Bunătatea lui Dumnezeu faţă de IOSIV[17] Geneza 39:21  „Domnul a fost cu Iosif şi Şi-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai marelui temniţei”. În Geneza capitolul 39, se relatează despre Iosiv şi fraţii lui, din care se pare că el şi Beniamin au fost copiii favoriţi a lui Isac. Iosiv a fost vândut la 17 ani rob în Egipt, dar Dumnezeu nu l-a abandonat şi avea un scop precis şi este călăuzit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Iosiv vândut de fraţii lui În Egip la un   demnitari şi era „o marfă bună”. El a locuit în casa lui Potifar, Domnul era cu el şi avea succes de orice lucru pe care îl făcea, iar faima lui Iosiv a crescut. Potifar a văzut acest lucru „a căpătat mare trecere înaintea stăpînului său, care l-a luat în slujba lui”, peste toate lucrurile în casă şi pe câmp. Dumnezeu are şi alte planuri cu Iosiv, era un tânăr plăcut la vedere, dar sclav, iar soţia lui Potifar pune ochii pe el, dar este refuzată „v.9 El nu este mai mare decît mine în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentrucă eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atît de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?„ . El nu a păcătuit în primul rând înaintea lui Dumnezeu făcând o mărturiei a credinţei lui. Ea se simte umilită şi doreşte răzbunare, joacă teatru şi îl face vinovat pe Iosiv, v.16 „ Şi a pus haina lui Iosif lângă ea pînă s’a întors acasă stăpînul lui, şi în continuare v.18 Şi cum am ridicat glasul şi am ţipat, şi-a lăsat haina lîngă mine, şi a fugit afară.”. Astfel Iosiv este o victimă în încercare, iar soţia lui Potifar o maiestră a înscenării şi Iosiv este aruncat în temniţă. Domnul a fost cu Iosiv şi acolo şi „….Şi-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai marelui temniţei”. El a fost pus supraveghetor peste cei întemniţaţi. Acolo tălmăceşte două vise, ulterior este scos din închisoare şi dus înaintea lui Faraon pentru desluşi visele lui Faraon, vacile grase și slabe, şi foametea ce va uram, în urma deslușiri visului este pus căpetenie imediat după Faraon „Geneza 41:38-40  „Şi Faraon a zis slujitorilor săi: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?”….. 41  Faraon i-a zis lui Iosif: „Uite, îţi dau stăpânire peste toată ţara Egiptului.” Foametea se întinde şi spre alte ţinuturi şi peste fii lui Isarel care se duc în Egipt pentru a cumpăra bucate. După trei întâlniri cu fraţii săi Iosiv li se descopere. Geneza 45:3  Iosif a zis fraţilor săi: „Eu Sunt Iosif! Mai trăieşte tatăl meu?” Dar fraţii lui nu i-au putut răspunde, aşa de încremeniţi rămăseseră înaintea lui. Mai departe Iosiv spune : v.20 Voi, negreşit, v-aţi gîndit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceeace se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr. Toată familia lui Isac vine în Egipt şi locuieşte în ţinutul Gosen, care era un loc bun de păşunat. Dumnezeu şi-a îndeplinit planul, iar   acest lucru îl prezintă şi în Noul Testament de către apostolul Pavel. Romani 8:28 „ De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său. „Dragi prieteni şi noi trebuie să recunoaştem că „… Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”. Noi nu ştim problema suferinţei creștinilor indiferent de natura ei dar o ştie Dumnezeu fiindcă este Omniștent. Iosiv[18] este unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Domnului Isus din Vechiul Testament, deşi nu este etichetata ca tip, găsim similarităţi între Isosiv şi Isus (A.W.PINK numără 100), şi se pot reaminti câteva. Iosiv era favoritul tatălui său, a fost certat de fraţii lui, a fost urât şi vândut duşmanilor. La moartea lui Iosiv au plâns chiar şi egiptenii. Cartea Genezei descrie creaţia lui Dumnezeu şi se încheie cu un sicriu. Geneza este cartea începuturilor, Creaţie Căderea, şi continuă cu Istoria răscumpărării chemarea lui Avram, formarea unui popor care să-l ducă pe scena istoriei pe Mesia. Istoria curge mai departe şi Iosiv îşi arată bunătatea faţă de fraţii lui. Geneza 50:19  „Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă; căci Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?” BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE DAVID[19] 2 Samuel 22:36  „Tu îmi dai scutul mântuirii Tale, şi ajung mare prin bunătatea Ta. David” Noi ştim că David a păcătuit, dar prin faptul ca a avut puterea să se pocăiască a fost iertat de Domnul. Psalmi 32:3  „câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. 4  Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. 5  Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu”. Dar după o privire unde nu trebuia, o faptă necugetată, nimic nu a mai fost ca şi înainte şi David se confruntă cu revoltă, răzbunare foamete în ţară şi război cu filistenii[20]. De asemenea Dumnezeu îl avertizează de faptul că sabia nu se va depărta de casa lui, iar David acceptă următoarele evenimente cu stoicism. REVOLTA. Capitolul 20 din 2 Samuel descrie scena unei răzvrătiri împotriva lui David. Răzvrătirea este condusă de Şeba, un om de nimic din seminţia lui Beniamin. „Fiecare la cortul său, Israele!„, bărbaţii din Israel l-au urmat dar bărbaţii din Iuda au rămas credincioşi lui David. Lucrurile nu stau mai bine nici astăzi, omul este o fiinţă schimbătoare, ne schimbăm opiniile şi părerile şi migrăm de la o biserică la alta sau chiar schimbăm confesiuni, dacă nu şi mai rău. Omul este o fiinţă muabilă şi Biblia afirmă a est lucru Ieremia 17:9, El spune: “Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”. Pavel recunoaşte şi el acest lucru. “Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.” (Romani 7:18). Ioab conduce oştirea pentru a înăbuşi revolta împreună cu vitejii lui David. El ucide pe Amasa şi merge după Şeba care s-a ascuns în cetatea Abel- Bet-Maaca. Ei se pregătesc să asedieze cetatea dar există o femeie înţeleaptă care intervine, iar oamenii din cetate îl ucid pe Şeba şi îi dau capul lui Ioab, ia v.22 „Ioab a sunat din trîmbiţă; s’au împrăştiat de lîngă cetate, şi fiecare s’a dus în cortul lui. Şi Ioab s’a întors la Ierusalim, la împărat”. Necazurile lui David nu se opresc şi el ştie că aceste evenimente sunt plata păcatului său, şi urmează o FOAMETE, care ţine trei ani amintită în capitolul 21 din 2 Samuel. Foametea era şi din pricină că Saul a ucis gabaoniţi. v.5 Ei au răspuns împăratului: ,,Fiindcă omul acela ne-a slăbit şi îşi pusese de gînd să ne nimicească pentru ca să ne facă să perim din tot ţinutul lui Israel, v.6 să ni se dea şapte bărbaţi din fiii lui, şi-i vom spînzura înaintea Domnului, la Ghibea lui Saul, alesul Domnului.„ RĂZBUNARE. Şi împăratul a zis: ,,Vi-i voi da.”. David a cruţat pe „Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, pentru jurămîntul pe care-l făcuseră între ei, înaintea Domnului, David şi Ionatan, fiul lui Saul” În cartea lui Iosua acesta face un legământ cu ei care nu putea să fie călcat dar Saul calcă tratatul, iar David încearcă să repare greşeala lui Saul, iar cei trei ani de foamete au venit ca şi o judecată a lui Dumnezeu. El este acela care a judecat Egiptul, Babilonul, Grecia şi Roma, şi ne judecă şi pe noi ca om şi naţiune în funcţie de credincioşia sau ne-credincioşia noastră faţă de Dumnezeu. Conflictele sunt numeroase, nu avem oameni mari în fruntea statului, nici atunci şi nici acum. Isaia 3:12: “Poporul meu este asuprit de nişte copii şi-l stăpânesc nişte femei! Poporul meu, cârmuitorii tăi te duc în rătăcire, şi pustiesc calea pe care umbli!”. Şi România este vinovată de imoralitate crasă, ateism, secularism, materialism obiceiuri păgâne, identitate de gen etc, aspecte pe care Dumnezeu nu le lasă ne-pedepsite. Istoria îşi urmează cursul şi David se confruntă cu RĂZBOI CU FILISTENII. 2 Sam. cap 21. În acele momente şi David se luptă cu filistenii dar textul ne spune că era bătrân şi obosit „Atunci oamenii lui David, i-au jurat, zicînd: ,,Să nu mai ieşi cu noi la luptă, ca să nu stingi lumina lui Israel”. Are loc lupta şi Domnul dă victoria lui Israel. David s-a luptata cândva cu Goliat l-a învins, dar el mai avea fraţi care doreau să se răzbune v.22 „Aceşti patru oameni erau copiii lui Rafa născuţi la Gat. Au perit ucişi de mîna lui David şi de mîna slujitorilor lui. „În engleză, copiii lui Rafa este tradus prin “copiii uriaşului din Gat”. Cariera de războinic se încheie pentru David, care este scăpat de Dumnezeu de vrăşmaşii lui în mod magnefic dumnezeiesc. Privind în urmă David face o cântare spre Slava Domnului v.2 „El a zis: ,,Domnul este stînca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu”. sau v.36 „Tu îmi dai scutul mântuirii Tale, şi ajung mare prin bunătatea Ta.” De asemenea   în Psalmul 23[21] David recunoaşte mâna lui Dumnezeu care l-a ocrotit Psalmi 23:4  „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângîie”. Privind la cântarea lui David[22] observăm asemănări mesianice ca se aduce laudă lui Dumnezeu ca şi răspuns la rugăciune, moartea era de jur împrejur, Dumnezeu se luptă cu oştirile Diavolului care vor să împiedice Învierea, se arată motivul pentru care Dumnezeu l-a Înviat din morţi, a doua venire a lui Mesia când îşi va distruge duşmanii, şi se arată Împărăţia Slăvită a lui Isus. În Psalmii de pocăinţă 32 şi 51 se redă zbuciumul sufletesc a lui David. El recunoaşte afirmă şi crede că “Domnul este Păstorul meu”. Dar noi ?… doar dacă avem o relaţie adevărată cu Dumnezeu avem posibilitatea de a spune acest lucru. BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE SOLOMON[23]. Proverbe 3:3:9 – 4:6  „Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia: leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale”. Noi cunoaştem din Biblie faptul că Solomon a cerut înţelepciune, dar a primit cu mul mai mult, bogăţie şi faimă, dar spre sfârşitul vieţii femeile străine au întors inima lui Solomon de la Domnul spre idoli păgâni. Totuşi el a avut pace şi linişte în ţară şi o bogată activitate literară. Se poate afirma că „ Regele Solomon[24] este scriitorul principal al Proverbelor. Numele lui apare în Proverbe 1:1, 10:1 şi în 25:1. Putem presupune de asemenea că Solomon a adunat şi a editat alte proverbe decât ale sale, pentru că Eclesiastul 12.9 spune: „Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el l-a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit un mare număr de zicători.” Într-adevăr, titlul ebraic Mishle Shelomoh se traduce cu „Proverbele lui Solomon”.  De asemenea „Proverbele lui Solomon au fost scrise în jurul anului 900 î.Cr. În timpul domniei lui ca împărat, ori naţiunea lui Israel a atins apogeul spiritual, politic, cultural şi economic sub domnia lui David şi Solomon. Odată cu creşterea rapidă a reputaţiei lui Israel a crescut şi reputaţia împăratului Solomon. Demnitari străini din colţuri îndepărtate ale lumii cunoscute au călătorit distanţe mari pentru a auzi vorbirea înţeleaptă a monarhului (1Împăraţi 4.34)”. Solomon dă sfaturi înţelepte. „Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul, şi abate-te de la rău! Aceasta va aduce sănătate trupului tău, şi răcorire oaselor tale”. Acest aspect este valabil în toate dimensiunile vieţii, deşi noi tindem spre materialism putere, influenţă, etc. Înţelepciune din cartea proverbe este personificată sub forma unui glas de femeie care strigă la poarta cetăţii pusă în contrast cu o femeie străină. Cuvântul ne spune să cinstim pe Domnul. Proverbe 3:9 Cinsteşte pe Domnul cu averile tale, şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău: v.10 căci atunci grînarele îţi vor fi pline de belşug, şi teascurile tale vor geme de must. De fapt nici cei bogaţi nici cei săraci nu au nimic pentru că toate sunt ale Domnului, care îngăduie să le avem sau să nu le avem. Psalmi 50:11  „Eu cunosc toate păsările de pe munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu.„ Dumnezeu promite binecuvântare tuturor acelora care-L onorează cu averile lor.” De asemenea   Dumnezeu[25] pune la încercare şi mustră pe cel care îl iubeşte, iar inima noastră nu trebuie să se simtă tristă Proverbe 3:11 „ Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului, şi nu te mîhni de pedepsele Lui”. Iov a trecut prin cea mai cumplită experienţă dar se mângâie prim cuvintele,   „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot Puternic.18 El face rana, şi tot El o leagă; El răneşte, şi mîna Lui tămăduieşte”. (Iov 5:17:18). Nu trebuie confruntată mustrarea cu pedeapsa, criminalii trebuie pedepsiţi dar copiii trebuie corectaţi.   De asemenea înţelepciunea şi priceperea trebuie să ne conducă viaţa şi atunci gustăm din fericire chiar şi aici pe pământ Proverbe 3:13 „Ferice de omul care găseşte înţelepciunea, şi de omul care capătă pricepere!”. Fericirea însemnă pentru noi să îl găsim pe Cristos. Romani 4:7  „Ferice” zice el „de aceia ale căror fără de legi Sunt iertate, şi ale căror păcate Sunt acoperite! „ Înţelepciune are mai mare preţ decât mărgăritarele sau toate comorile „În Vechiul Testament, Dumnezeu promitea viaţă lungă celor care Îl slujeau”. În Noul Testament accentul se mută iar Isus spune. Marcu 8:36  Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Pentru ca căile plăcute ale Domnului, Voia lui Dumnezeu să fie cunoscute acest lucru nu prin comoditate se face acest lucru, ci este necesar efort studiu şi timp, dar comoditatea şi lenea multor creştini îi împiedică să realizeze acest lucru şi se ascund în spatele unor cuvinte pioase dar sunt goi pe dinăuntru. Doar prin înţelepciune vom cunoaşte pe Domnul, Creaţia lui şi ce a făcut pentru noi v.19 „Prin înţelepciune a întemeiat Domnul pămîntul, şi prin pricepere a întărit El cerurile”. Universul nostru este ordonat, există legi date de Dumnezeu, iar omul le descopere, le foloseşte, dar mulţi rămân în mod paradoxal necredincioşi. La ei totul se face de la sine, singur şi la întâmplare. Înţelepciunea dată de Dumnezeu trebuie păstrată fiindcă vin de la Domnul, liniştea şi pacea te însoţesc chiar şi în somn. De asemenea faptele bune trebuie să facă parte din viaţa credinciosului. Prov. v.27 „Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, cînd poţi s’o faci”. Şi în Noul Testament suntem îndemnaţi la fapte bune. Tit 2:7  „şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie”. La fel nu trebuie să fim datori faţă de aproapele nostru Proverbe 3:28 „Nu zice aproapelui tău: ,,Du-te şi vino iarăş; îţi voi da mîne!„ cînd ai de unde să dai”. Acest aspect trebuie să facă parte din viaţa practică a credinciosului. În viaţa socială nu avem dreptul să gândim în aspecte negative, lucruri rele faţă aproapele nostru. Credinciosul trebuie să evite cearta, nici când ai motive pentru acest lucru. Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mînia lui Dumnezeu; căci este scris: ,,Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti„, zice Domnul. (Rom.12:19). Cel bine este să spui Domnului în rugăciune problema ta. Alte roade ale firii ca pizma chiar atunci când şti îndreptăţit nu trebuie să le ai în inimă, pentru că. Proverbe 3:32 Căci Domnul urăşte pe oamenii stricaţi, dar este prieten cu cei fără prihană. Un exemplu este regele Ahab, pe care Dumnezeu a judecat casa lui cu dreptate. În lume exisă oameni batjocoritor şi aroganţi dar Dumnezeu dă Har celor care se smeresc Proverbe 3:35  Înţelepţii vor moşteni slava, dar partea celor nebuni este ruşinea. Dumnezeu judecă pe cei bogaţi şi îi face de ruşine. Copiii trebuie să asculte   de bătrâni, Ascultaţi, fiilor, învăţătura unui tată, şi luaţi aminte, ca să pricepeţi (Proverbe 4:1). Aceste învăţături au un caracter general care cuprinde tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, fiindcă sunt poveţe bune, în toate timpurile. La urcarea pe tron a lui Solomon David ia dat multe sfaturi în primul rând să asculte de Dumnezeu Proverbe 4:4  „el mă învăţa atunci, şi-mi zicea: ,,Păstrează bine în inima ta cuvintele mele, păzeşte învăţăturile mele, şi vei trăi!”. Solomon a avut ocazia să cunoască viaţa   lui David, care la rândul lui dă sfaturi altora cum să asculte de Domnul. Din păcate şi atunci şi acum la mulţi credincioşi primează interesul personal şi umblă după o slavă deşartă Proverbe 4:5 „Dobîndeşte înţelepciune, dobîndeşte pricepere; nu uita cuvintele gurii mele, şi nu te abate dela ele. v.6 N’o părăsi, şi ea te va păzi; iubeşte-o, şi te va ocroti!”. Înţelepciunea[26] este prezentată ca şi o femeie, este o figură de stil, care doreşte să înveţe pe copiii. Aici este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să fie iubit pentru na fi înţeles. Doar prin dragoste faţă de Dumnezeu se primeşte o înţelepciune din cer prin Duhul Sfânt. Trecem în Noul Testament şi ne uităm la apostolul Pavel care se vede în postura de rob şi apostol. Noi cunoaştem viaţa lui Pavel, la început prigonitor a creştinismului,   întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului, şi convertirea sa. BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE PAVEL[27].   ROMANI 2 1-16. 2:4 „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?”. Pavel ne arată că oamenii vor fi judecaţi după „neprihănire”, şi care cred că religia lor duce la mântuire, se înşeală, de aceea există un îndeamnă la pocăinţă. Există principii după care Dumnezeu îi va judeca pe aceia care se consideră „sfinţi”, deci   Romani 2: 1 „Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi desvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri”. Aici Pavel nu vorbeşte despre mântuire, ci ne arată pe ce bază Dumnezeu va judeca lumea şi anume pentru păcat. Respingerea lui Isus Cristos ca şi Mântuitor ne va duca la judecata lui Dumnezeu, dar acceptarea Lui înseamnă să trecem din moarte la viaţă veşnică. Apostolul Ioan spune în Evanghelia sa Ioan 15 :12 „Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n’are pe Fiul lui Dumnezeu, n’are viaţa.”. Însuşi Domnul Isus afirmă tot în Evanghelia după Ioan 5:24 „ Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Celce M’a trimes, are viaţa vecinică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”, sau versetul cunoscut aproape de toţi creştinii Ioan 3.16   „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentruca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică”, iar cine crede în El nu va fi judecat. (Ioan 3.36). Versetele care afirmă acest lucru sunt din abundenţă. „Când Pavel spune, aşadar omule, el foloseşte termenul anthrope, termen generic care se referă atât la bărbaţi cât şi la femei. De asemenea include atât iudei cât şi evrei, se referă deci la toţi oamenii”. De la aspectul general Apostolul Pavel trece la cel particular, la cei care judecă pe alţii „oricine ai fi tu care judeci”. Oricât de dreaptă ar fi judecata oamenilor, cu privire la păcate ca homosexualitate, lăcomie, minciună, etc, există şi alte păcate, roade ale firii care aduc ofensă lui Dumnezeu. „Tu care judeci pe alţii faci aceleaşi lucruri…” „Am auzit un om spunând că iadul nu poate fi suficient de mult încălzit pentru oameni de teapa lui Hitler sau alţii asemenea lui care au adus atâta durere pe pământ”. Acest fel de gândire al unui om se pune să judece în locul lui Dumnezeu şi alege pedeapsa ce se cuvine altei persoane şi nu avem acest drept. Sunt biserici în care roadele firi ca minciuna, bârfa şi altele sunt tolerate în biserică dar cineva care fumează este disciplinată. Dar măsura judecăţii lui Dumnezeu este alta „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.”, şi „5 Făţarnicule, scoate întîi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. (Predica de pe Munte cap 7). Domnul Isus ne spune că judecata noastră nu este corectă, dar şi mai mult ea   poate să fie o reflectare a problemelor noastre. Doar judecata lui Dumnezeu este conform adevărului. În versetul următor se afirmă. Romani 2: „Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvîrşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul”. Deci numai Dumnezeu judecă pe oameni conform adevărului, dar de fapt judecata a dat-o Fiului. „   pentrucă a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rînduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte.17:31). Majoritatea creştinilor pretind că le place studiul biblic, binecuvântările lui Dumnezeu, dar nu le convine judecata Lui. Oameni[28] ştiu că vor fi judecaţi de Dumnezeu, care este o autoritate supremă, dar neagă acest lucru şi se tem de El. Nici oamenii din Atena, nici Felix cărora le-a predicat Pavel nu au mai vrut să asculte ce spune apostolul. Judecata lui Dumnezeu este diferită de judecata oamenilor. Aşa s-a întâmplat cu Samuel când a vrut să-l ungă împărat pe unul din fiii lui Işai, dar Dumnezeu l-a ales pe David pentru că omul se uită la aparenţe pe când Dumnezeu se uită la inima omului şi o cunoaşte. Pavel ne arată că nu se poate scăpa de judecata lui Dumnezeu Romani 2:3 „Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe cari le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” El atrage atenţia asupra a patru moduri în care omul poate să calce legea şi să scape. „ 1.Fărădelegea lui nu este descoperită. 2.Va ajunge în afara jurisdicţiei curţii respective. 3. După arestare, se poate găsi o interpretare tehnică a legi care să-l facă scăpat. 4. După condamnare reuşeşte să evadeze,” ca şi azi, dar acestea sunt legi umane dar nu divine fiindcă Dumnezeu judecă cu dreptate și pedepsește. În cartea Evrei Cuvântul spune Evrei 2:3 „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mîntuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întîi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o…”. Bunătatea lui Dumnezeu îndeamnă omul la pocăinţă. Romani 2:4 Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?. Din păcate sunt mulţi orbi în această lume, sau nu vor să vadă, dar o categorie aparte sunt acei oameni pe care bunătatea lui Dumnezeu îi face să se depărteze de El. David dă un exemplu în acest sens fiind deranjat de bunăstarea şi belşugul celor răi. Psalmi 73:3  „Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi. 4  Într-adevăr, nimic nu-i turbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime. 5  N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu Sunt loviţi ca ceilalţi oameni. 6  De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte…..” Dar mântuirea sau sărăcia nu sunt o cale spre mântuire ci inima omului care este sau nu este după voia lui Dumnezeu. Versetul următor clarifică acest aspect Romani 2:6 care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. În principiu suntem de acord cu acest lucru, una dintre dorinţele noastre este dă fim judecaţi cu dreptate, dar de cele mai multe ori acest lucru nu este în avantajul nostru. Dacă este să fim judecaţi după faptele noastre nici un om nu se ridică la standardele impuse de Dumnezeu, exemplu fiind Corneliu, care deşi era un om bun avea nevoie de mântuire. Modul de viaţă creştină sau ne-creştină este baza judecăţii lui Dumnezeu Ioan spune : Apocalipsa 20:12  „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea”, iar Apocalipsa 20:15  „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc”. Numele noastre sunt scrise în ceruri nu prin ce face noi ci prin acceptarea a cea ce a făcut Isus Cristos pentru noi. Dumnezeu ne priveşte în mod specific. Romani 2:11   „Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului”. Acest principiu îl găsim şi în cartea Deuteronom 10:17, Dumnezeu nu are favoriţi, iar mântuirea este pentru toţi oamenii. Nu contează numărul icoanelor din biserică, sau o frecvenţă de 100 % 100 în biserică ci o relaţie corectă cu divinitatea.   Dumnezeu este categoric în privinţa păcatului. Romani 2:12   „Toţi ceice au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi ceice au păcătuit avînd lege, vor fi judecaţi după lege. v.13 Pentrucă nu cei ce aud Legea, sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi.” Oamenii care nu au auzit despre Isus Cristos vor fi pedepsiţi , nu că nu au auzit ci pentru că sunt păcătoşi. Romani 1:19  „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu”. Din păcate acesta este condiţia noastră de oameni în păcat, dar dacă trăim în Lumina lui Cristos vom fi mântuiţi, acest aspect este prins şi în versetul următor Romani 2:15 „şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele”. Şi păgânii au primit lumina adevărului prin conştiinţa pe care Dumnezeu a pus-o în ei. La judecată cele mai ascunse lucruri şi fapte ale oamenilor vor fi descoperite Romani 2:16 „Şi faptul acesta se va vedea în ziua cînd, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” Citatul se încheie cu un avertisment Romani 11:22  „Uită-te, deci, la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altmintrelea, vei fi tăiat şi tu”. Este inutil să ne amăgim singuri. GALATENI[29] 5: 17-23, 5:22  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,. În viaţa de credinţă Cuvântul ne îndeamnă “Umblaţi cârmuiţi de Duhul Sfânt!”, ne spune Pavel, pentru că Galateni 5 :17 „Căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pămînteşti: sînt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi”. Transliterarea acestui verset pentru a înţelege mai bine este „“Căci firea pământească se războieşte cu Duhul şi Duhul se războieşte cu firea pământească, acest lucruri fiind în contradicţie una cu alta, deci avem de a face cu un război spiritul în fiinţa noastră.   Domnul Isus afirmă că (Matei 15:19) “Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” De asemenea Isus spune Ioan 3:6  „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh”. Ori aici apare problema firi pământeşti care şi dacă suntem mântuiţi totuşi avem de luptat 1 Ioan 1:8  „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi”. Deci avem cele două naturi care se luptă între ele despre care Pavel vorbeşte în Romani. Pe de o parte sunt faptele firi pământeşti. Galateni 5:19  „Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Dar noi suntem copiii ai   Harului şi trebuie să se vadă Roada Duhului Galateni 5:22  „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. 24  Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei”. În lista de păcate enumerate de Pavel avem păcate ale senzualităţii, adulterul, prostituţia sadismul etc, păcate religioase care iau locul lui Dumnezeu ca idolatria vrăjitoria, sectarismul şi păcate de ordin social ca gelozia, crimele, spiritul dominator, vrăjitoria care afectează semenii. Aceste păcate nu sunt accidente iar apostolul Pavel punctează “Cei ce fac!”, adică cei care au un mod de viaţă fiind robi ai păcatului. Noi singuri nu avem puterea să facem roade ale Duhului Sfânt, avem nevoie de Isus Cristos. „Roadele, dragii mei sunt produse prin renunţare, prin renunţare la acea natură veche, prin renunţarea la eu-l nostru”. Pavel ne îndeamnă Romani 12:1  „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Pavel afirmă la o biserică cu probleme 1 Corinteni 13:1  „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, Sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor”. Deci elementul liant este dragostea, de fapt porunca a doua dată de Isus Cristos care nu poate funcţiona decât legată de prima poruncă (Matei 22:37-40), care trebuie să fie ceva practic. Dragostea este foarte importantă pentru că “Dragostea nu caută folosul său”!. Ea trebuie[30] să fie în inima credinciosului pentru ca „vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. O   altă stare a credinciosului este pacea lui Dumnezeu din inima noastră, chiar în necazuri (Ioan 14:27) „Vă las pacea vă dau Pacea Mea. Nu v’o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimînte”.   Există şi alte aspecte ca bunătatea smerenia, îndelunga răbdare, credinţa, blândeţea, etc, care sunt credincioşia noastră faţă de Dumnezeu. El ne face o promisiune extraordinară: 1 Ioan 1:9   „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. De la exemplele biblice trecem în domeniul prezent.   BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU ASTĂZI. şi luă, două exemple. Marile efecte ale micilor acte de bunătate/ Corneliu Lău[31] 23. Noembrie 2018-12-01. De multe ori un mic act de bunătate ne schimbă ziua în bine şi inspiră şi alte persoane. „În 2016, într-o dimineaţă rece, un bărbat a legat un fular de un felinar din orașul Bristol, adăugând un bilet în care se preciza că nu era vorba de un articol pierdut.” Oamenii care au văzut gestul au înţeles despre ce este vorba şi au îmbrăcat copacii cu tot felul de haine, căciuli fulare, pături, pentru ca oamenii străzi să poată lua ce era necesar.   Oamenii din alte oraşe au imitata acest gest de bunătate şi s-a trecut frontiera ţării şi în alte ţări, din Europa. Azi situaţia s-a schimbat, sunt agăţate de copaci sticle cu apă caldă dar sunt mau mult pentru reclama firmelor. „Proiectul pare a fi un gest mărunt în ecuaţia unei nevoi de proporţii, dar iniţiatorul proiectului, Pete Wentland, care a fost cândva o persoană fără adăpost, spune că o simplă sticlă cu apă fierbinte poate face diferenţa dintre viaţă și moarte”. Aceste gesturi mici de bunătate este un beneficiu în primul rând celui care le face. „© Simon Taylor | Dreamstime.com”. Studiile care se fac în legătură cu bunătatea şi fericirea de către japonezi au ca rezulta faptul că bunătatea îi fac mai fericiţi pe oamenii care le practică, dar nu au un sens unic. „În cartea sa Cinci efecte secundare ale generozităţii, biochimistul David Hamilton” prezintă faptul că practicarea actelor de bunătate produc schimbări la nivelul creierului, este un antidot pentru depresie şi încetineşte procesul de îmbătrânire. Pe de altă parte „Inflamaţia cronică stă la baza multor boli moderne, inclusiv cele degenerative”. Şi aici s-au făcut studii în 2013 în care s-a arătata că subiecţii cu înclinaţii hedoniste au o sănătate precară „Am descoperit că orice fel de act pare să aibă aceleași beneficii, chiar și micile gesturi, cum ar fi să deschizi ușa cuiva sau să mulţumești șoferului autobuzului“, a subliniat profesorul Lynn Alden, care a coordonat studiul”.   Bunătatea are rezultate bune şi în cadrul familiei. De fapt actele de bunătate sunt „O picătură într-un ocean”, dar ele contează. Sunt site-uri şi bloguri   în care se prezintă acte de bunătate şi pe cei implicaţi, uneori cu rezerve faţă de persoanele implicate, dar „societatea se mișcă pe șinele ei, fără a fi perturbată de ocazionale acte de caritate” înspre răutate și egoism. Cei necredincioşi (Christie Watson, care a lucrat 20 de ani ca asistentă medicală Limbajul bunătăţii, arată diferite moduri prin care se poate face da la donarea de organe, sau simpla spălare a unui pacient spune că în” meseria ei e mai puţin o combinaţie de chimie, fizică, anatomie și farmacologie, și mai mult una de artă, etică și psihologie” Creştinii sunt îndemnaţi la fapte bune care trebuie să vină din natura lor de copiii ai lui Dumnezeu. Evrei 10:24  Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Actele de bunătate contează pentru mulţi atunci când este o sărbătoare, crăciun sau anul nou „este concluzia finală a scriitoarei Chibundu Onuzo, după ce contribuie la distribuirea a 2.000 de cutii pentru nevoiași în preajma Crăciunului” când de fapt ele ar trebuii să făcute tot anul. Pe de altă parte „Onuzu a văzut, în interacţiunile cu oamenii, cât de mult conta pentru ei faptul că a existat cineva care să-și amintească de ei”. Maşina egoismului este în funcţiune şi ea, dar „remediul propus este acumularea progresivă de bunătate, fie ea dozată și în acte abia observabile – pentru că lumea nu se construiește și nu se dărâmă la o simplă atingere a unei baghete magice”. Deşi pare puţin „Soarta și calitatea ei se sprijină pe cărămizile pe care le adăugăm sau le înlocuim zilnic, chiar și atunci când nimeni nu observă ce facem”. Şi alte persoane remarcă acest aspect atât de mic „Fostul senator american Bob Kerrey spune, „bunătatea neașteptată este cel mai puternic, mai puţin costisitor și mai subevaluat agent al schimbării umane“. Al doilea exemplu este luat din mediul creştin în care Persoanele fără adăpost pot dormi pe băncile unei biserici din San Francisco[32]( Augustinov Gabriela  12-11-2018  Credit: David Levene). În urmă cu 15 ani biserica Sf Bonufaciu din San Francisco şi-a deschis uşile pentru oamenii fără adăpost, astfel părintele bisericii Louis Vitale şi Shelly Roder, care era activist comunitar au iniţiat un   proiect numit Proiectul Gubbio în 2004, astfel sute de oameni intră zilnic prin biserică, primesc pături şi pot să doarmă pe băncile bisericii. Oamenilor nu li se pun întrebări, nu sunt afişe de înscriere sau formulare de admitere. (pe site-ul Proiectului Gubbio). Oamenii nu sunt refuzaţi şi sunt trataţi cu o atitudine demnă. Unul dintre reprezentanţii proiectului a afirmat că şi oamenii străzii fac parte din comunitatea lor, ei nu trebuie să plece când are loc serviciul de închinare, ei pot să fie obosiţi,, săraci, cu probleme mintale, haine ude, şi murdare etc. În alte centre de primire oamenii fără adăpost se simt de cele mai mute ori în pericol, iar adăposturile seamănă cu nişte închisori. Cei intervievaţi care frecventează biserica respectivă ( Proiectul Gubbio), în proporţie de 95 %, au spus că se simt în siguranţă. Dar în alte locuri situaţia este diferită în 2017 Seattle intenționa să construiască garduri de sârmă, pentru a împiedica oamenii străzii să stea acolo, San Francisco a folosit roboţi împotriva lor, pentru ai raporta poliţiei. Activiştii pro au fost arestaţi în februarie 2018 Wells Park în El Cajon, California, pentru că au ajutat oamenii fără adăpost. A fost arestat chiar şi un copil de 14 ani pentru că a dat de mâncare unui om al străzii. „Autoritățile susțin că legile în vigoare legate de oamenii străzii au scopul de a preveni răspândirea diferitelor boli”. Dar potrivit activiştilor „legea criminalizează persoanele fără adăpost”, ei fiind considerați din start oameni împotriva legii[33]. „Cei fără adăpost sunt considerați automat și criminali. Sunt legi împotriva lor: Campingul este interzis, nu este permis să dormi în mașină, cerșitul este interzis și nu ai voie să hrănești oamenii fără adăpost”, a spus Mark Lane”. Ne aducem aminte de „ O picătură într-un ocean” (Sursa: The Mind Unleashed). Domnul Isus a spus un adevăr universal valabil Matei 26:11  „Pentru că pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi,…” şi faptele noastre bune rămân „O picătură într-un ocean”.

4). PROBLEMA RĂULUI ÎN LUME. Noi ştim din cartea Genezei, despre prima crimă de pe pământ săvârşită de Cain şi de amplificare a răului. Geneza 4:23  „Lameh a zis nevestelor sale: „Ada şi Ţila, ascultaţi glasul meu! Nevestele lui Lameh, ascultaţi cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele”. Termenul[34] (în ebr. ra’; gr. kakos, poneros, phaulos), are o semnificaţia mai largă, termenul ebraic înseamnă „a se strica, a se desface în bucăţi”, ceva ce nu are nici o valoare. Cuvântul are o calitatea negativă de a fi neplăcut şi supărător, ce înseamnă o faptă rea cu consecinţele de rigoare. În Noul Testament termenul „kakos şi poneros” înseamnă însușirea şi natura răului în caracterul lui esenţial   cu influieţele şi rezultatele dăunătoare, iar între ele există o relaţie strânsă. O mare parte a răului fizic[35] se datorează răului moral, doar egoismul şi păcatul uman pot să explice multe din relele acestei lumi, care în final vor fi pedepsite. Deşi răul fizic din lume este înţeles de proroci ca fiind cauzat de Dumnezeu (cauza supremă), exprimat prin durere şi suferinţă, dezastre naturale, etc, nu este adevărat pentru că. Dumnezeu ca şi suveran doar tolerează răul din univers, dar domină şi îl foloseşte pentru conducere a lumii. Prin rău Dumnezeu pedepseşte umanitatea la nivel de individ sau naţiune. Isaia 45:7  „Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri”. (Plângerile 3:38, Amos 3:6). Fără legi şi ordine divină lumea ar cădea în abis şi haos, iar când oameni calcă legile date de Dumnezeu, ei experimentează pedeapsa lui Dumnezeu, iar acţiunile oamenilor sunt grăit în limbaj modern ca și pedeapsă, „ei experimentează repercusiunile acţiunilor lor, care pot fi într-un conflict penal sau retributiv (Matei 23:33 Ioan 5:14; Faptele Apostolilor 5:5-6). Atunci când vorbim de răzbunarea divină, ea nu implică „pasiuni rele în Dumnezeu” ci din contră intenția prin suferinţa trebuie să-l trezească la realitate pe cel în cauză, „până atunci este închis într-o iluzie” (C.S. Lewis, The Problem of Pain, p. 83). Să nu uităm că pământul se află sub blestem (Geneza 3:17-18), iar suferinţa creştinilor este îngăduită de Dumnezeu pentru scopuri prin care se urmăreşte primirea unor binecuvântări spirituale (Iacov 1:2-4; 1 Petru 1:7; etc.). Suferinţa şi răul din lume poate să aibă   rol de mustrare, dar nu are intenția să-l despartă pe om de Dumnezeu (Romani 8:38- 39), şi îl pregăteşte pentru glorie (Rom 8:18; 2 Corinteni 4:16-18; Efeseni 3:13; Apocalipsa 7:14). Aici poate să intervină orgoliul uman care refuză pe Dumnezeu. Romani 1:22 ”S-au fălit că Sunt înţelepţi, şi au înebunit”  ce este un semn şi o realitate al răului pe pământ. În   contrast „Suferinţa şi durerea creează compasiune şi bunătate în oameni, aducându-i la părtăşie cu scopul lui Dumnezeu de a învinge răul”.   Prin răul moral omul este despărţit de Dumnezeu, şi se naşte din natura păcătoasă a omului Iacov 1:13-15. 13  „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. 14  Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. 15  Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea”. Poporul Israel a călcat Legile date de Dumnezeu şi a suferit consecinţele pentru acest lucru (Judecători 2:11, 2 Împăraţi 11:6, etc.). În spatele scenei istoriei există un conflict spiritual cu forţele răului generate de Satan, demoni , îngeri răi şi de oameni care se împotrivesc lui Dumnezeu. (Efes 6:10-17, Apocalipsa 12:7-12), „cel rău” Satana fiind tocmai întruchiparea răutăţii (Matei 5:37, Ioan 17:15, Efeseni 6:16, 2 Tesaloniceni 3:3, 1 Ioan 2:13-14). Dar puterea lui Satana este sub dominaţie divină ( Iov cap 1 și 2), şi va fi înfrântă în Escaton (Evrei 2:14, Apocalipsa 20:10  „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”. Dumnezeu nu doreşte răul, este împotriva lui şi de multe ori răul este un obstacol în calea credinţei omului cu privire la dragoste şi bunătatea lui Dumnezeu. Răul este atribuit abuzului fiinţelor create îngeri şi oameni. Activitatea lui Dumnezeu este îndreptată împotriva răului prin lucrarea Duhului Sfânt. „Lucrările Duhului Sfânt[36] sunt numeroase.  In legătura cu lumea, El a fost activ in creaţie (Gen. 1:2), îl înalţă pe Hristos (Ioan 16:14), convinge oameni că sunt păcătoși (Ioan 16:7-11), si opreşte păcatul spre a nu se manifesta in toata forţa lui (2 Tes. 2:6-7)”.  Isus Cristos[37] a luptat împotriva răului şi a suferinţei dar Crucea este răspunsul final al lui Dumnezeu la problema răului din lume şi univers. La Cruce Dumnezeu şi-a manifestat dragostea Sa față de oameni. (Romani 5:8, 8:32 ”El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?), Isus Cristos se identifică cu răul, suferinţa şi păcatele lumii pe care le-a luat asupra Sa pe Cruce. Oamenii se schimbă prin Evanghelia lui Cristos, care este o mărturie a biruinţei lui Cristos asupra puterilor răului 1 Ioan 3:8, Coloseni 2:15  A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce, asigurând în acest fel victoria finală. Răul va fi eliminat din univers atât cel fizic cât şi cel moral pentru întreaga veşnicie (Apocalipsa 21:1-8). Părinţii Biserici[38] au avut şi ei un cuvânt de spus şi o viziune cu privire la răul şi suferinţa din lume. Augustin intră în profunzimea conceptului de rău din perspectiva creştină. În perioada aceea era două concepţii despre răi fatalismul monist şi fatalismul dualist. În gândirea lui Augustin originea răului începutul păcatului, el ne-fiind o realitate ontologică. Răul nu își are originea în Dumnezeu nefiind coetern cu Creatorul. Teologia lui Augustin este susţinută împotriva maniheilor astfel el tratează câteva premize despre rău.” a) corpul este bun, deoarece este creat de Dumnezeu şi orice lucru care vine din mâna Creatorului este bun, indiferent cât de mic ar fi, b) corpul este un instrument al sufletului şi i se supune acestuia, c) în ciuda faptului că toţi oameni posedă trup de carne, nu toţi păcătuiesc, d) existenţa sfinţilor este evidenta clară că nu carnea este cauza păcatului, ci voinţa liberă”. El face o paralelă între păcatul omului şi cel al lui Satana, astfel apărând ca element a răului voinţa liberă. Dacă omul se lipeşte de Satan acest va fi pentru om prin analogie ca o patimă „devine un supliciu care îl îndrăgeşte, îl face părtaş pedepselor şi-l torturează cu plăcerile înşelătoare, care nu pot să îl satisfacă”. Augustin face afirmaţia că nu trupul este origine a răului deşi în (Geneza 5:3) se afirmă altceva, Augustin se împotriveşte și pelagianismului, care afirmă că trupul este bun iar oamenii au primit un mandat de la Domnul. Geneza 1:22  Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ”. Augustin percepe originea răului prin voinţa liberă a omului, care degenerează în rău în exces. Augustin se opune și gnosticismului afirmând că materia este bună, cauza răului fiind alta. „Şi materia este creaţia lui Dumnezeu, deci – prin definiţie – este bună”. Pe timpul lui Augstin era populară ideea că nici măcar Satana nu este autorul răului idee îmbrăţişată   de neoplatonişti, esenieni, etc, deşi răul fizic era o pedeapsă pentru păcat. Era un gen de gândire dualist în care Dumnezeu era bun iar Diavolul era rău. Al socoti pe om rob a lui Satana însemna că acel om era lipsit de libertate. Astfel se ajunge în mod paradoxal la Dumnezeu ca şi autor al răului fiindcă El a creat toate lucrurile. Augustin pune câteva întrebări sub formă de reproş la adresa lui Dumnezeu ca : „a) dacă este atotputernic, de ce nu face să dispară răul şi b) dacă este Binele Suprem, de ce nu îngăduie ca lumea să fie izbăvită de rău. Augustin trece de partea lui Dumnezeu şi susţine ideea că Dumnezeu nu este autorul răului dar că El prevede răul, aceasta nefiind tot una cu a-l produce. El este, în orice caz, nu cauza creatoare a răului, ci cea permisivă. Augustin menţionează cauzele posibile ale răului ca fiind următoarele: ”a) Dumnezeu, qui facit nec fit, b) sufletul creat, qui facit et fit şi c) creatura fără raţiune, qui magis fit, quam facit.” Astfel este scos în evidenţă liber arbitru al omului, iar omul poate să facă binele sau răul, dar balanţa omului este înclinată spre rău spre păcat, dar Dumnezeu înclină balanţa spre bine. Aşa deci originea păcatului lui Adam nu este percepută ca o nesupunere ci se află în libertatea şi orgoliul lui Adam care a dorit un rang superior şi independent. Augustin aduce ca şi argument faptul că ispita Diavolului nu a constata în a lăuda fructul în sine ci puterile magice deţinute ascunse în el. Astfel „Voinţa liberă este, deci, după Augustin, cauza ultimă şi responsabilă a păcatului, originea primară a răului”.   Un alt părinte al bisericii. Grigore de Nyssa[39], studiază şi dezvoltă şi prezintă mai pragmatic lucrurile ca să le dea o rezolvare. Din punct de vedere teologic Grigore porneşte de la caracteristicile creaţiei, muabilitatea. El este de acord cu răul care există vine prin păcatul protopărinţilor noştri, dar el exista înainte de păcatul omenesc. În gândirea Sa Grigore de Nyssa este influenţat de filozofia lui Platon şi Plotin în care binele era Fiinţa iar răul   era identificat cu neantul. Absenţa Binelui duce la rău în concluzie răul este o inexistenţă a Binelui. Grigore de Nyssa respinge dualismul şi accentuează realitate răului, care are ca şi bază de pornire ca origine a răului, aceste nu poate exista în afara voinţei libere. Această realitatea a răului nu poate fi Dumnezeu care este Binele Absolut, deci răul este absenţa Fiinţei. Răul ca şi ceva etern este combătut, Dumnezeu a creat „doar fiinţa, nu şi nefiinţa, şi aceasta este bună, nu rea.” În felul acesta se ajunge la întrebarea evidentă dacă răul este legat de activitatea lui Satana şi a îngerilor lui. ”Libera alegere este percepută după o analiză a căderii la o filozofie profană în care apariţia răului este o mişcare de ordin spiritual, iar depărtarea de Dumnezeu se produce prin mutaţii calitative negative la persoanele în cauză.” Dumnezeu nu poate fi prezent în locul în care este refuzat de oameni sau de îngeri, de ordin personal, dar şi naţional. Apariţia răului este legată de absenţa virtuţii, invidia, şi dorinţa de independenţă. Aceste aspect îşi au din punct de vedere ontologic la fiinţele inferioare Fiinţei care refuză o comuniune cu Binele. „Grigore de Nyssa face o diferenţă faţă de originea răului în planul spiritual cadrul fiind puţin altfel: răul exista deja. Diavolul, ca purtător al răului, este primul care a căzut în mod liber – împreună cu îngerii săi – dar omul, în căderea sa, a fost influenţat de spiritualitatea demonică.” Căderea îngerilor devine doar o ocazie indirectă pentru căderea omului în păcat şi a produceri răului. Grigore de Nyssa afirmă că răul a intrat în viaţa omului pentru că nu avea discernământ şi experienţă. Ca şi Augustin şi alţi teologi, prin crearea voinţei libere Dumnezeu este autorul indirect al răului. ”Grigore de Nyssa înclină balanţa alegeri în favoarea lui Dumnezeu „- dar fără să oblige – şi anume dorinţa: a) datorită statutului de creatură şi b) datorită înclinaţiei de rudenie cu Dumnezeu”. Vasile cel Mare, în dezbaterile sale[40] cu privire la răul din lume, porneşte de la premiza că Dumnezeu este Binele Absolut, din această poziţie nu există posibilitatea de a crea ceva opus adică răul. Astfel în gândirea lui Vasile cel Mare, răul este o dispoziţie sufletească, ceva opus virtuţii, stare în care se găsesc oameni laşi care au părăsit calea binelui. Cauza răului nu se găseşte în creaţie, sau natura umană ci se află în liber arbitru, pe care îl posedă fiecare individ. Din cauza libertăţii Diavolul s-a separat de Dumnezeu, din aceeaşi cauză omul a devenit corupt şi este subjugat păcatului şi morţii. Răul nu este o substanţă proprie, nu perversitate şi nu este o creatură vie ci este o absenţă a Binelui. Cauza ultimă a Răului este tot „voinţa liberă – atât în cazul diavolului, care a căzut primul, cât şi în cazul omului, răsfrângându-se asupra întregii umanităţii”. Şi Ioan Damaschin susţine prezenţa răului în lume, dar la început totul a fost Bun. Şi Diavolul, prin natura lui nu a fost rău dar având voinţă liberă s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi despărţindu-se de ce era Bun a devenit rău. Nici Damaschin nu acceptă dualismul, iar răul este doar un parazit în creaţie. Cu privire la om Damaschin spune că   „Dumnezeu l-a făcut pe om fără păcat; aceasta nu înseamnă că ar fi incapabil de a păcătui – căci numai dumnezeirea este incapabilă de a nu păcătui – ci pentru că are în firea sa facultatea de a nu păcătui, libertatea voinţei”. Omul îşi exprimă prin libera alegere să facă ce este rău. Damaschin nu acceptă că Dumnezeu este autorul răului, fiecare fiinţă fiind bună sau rea în mod deliberat, iar Diavolul, nu poate forţa pe nimeni să facă rău, „nu este un principiu rău veşnic şi nici cauza ultimă a păcatului uman”, ci doar poate să ispitească pe om a face rău. Diavolul şi îngerii lui din momentul căderii, nu au posibilitatea să se pocăiască ca şi oamenii. În gândirea lui   Ioan Damaschin ies în evidenţă două aspecte, el afirmă inexistenţa ontologică a răului, cauza răului fiind legată de libera voinţă a omului şi scoate în relief aberaţia dualismului. Şi Dionisie Areopagitul[41] este influenţat de sisteme filozofice ale timpului respectiv cu privire la originea răului. El identifică pe Dumnezeu cu Binele suprem (neoplatonism), astfel concluzia sa este că răul nu este esenţă ci doar umbra de esenţă. Un rău radical nu poate să existe, el este în „accepţiunea acestui teolog răul este o privare, o lipsă de formă, ordine şi scop”. Răul nu stă într-un principiu rău nici în Dumnezeu. În mod curios Dionisie Areopagitul susţine faptul că „răul nu este nici de natură sufletească sau corporală, ci este defectul, lipsa binelui.” Astfel răul a venit în lume „prin libera voinţă a spiritelor libere” dar cu permisiunea lui Dumnezeu. Dionisie Areopagitul   consideră   că răul este „păcatul şi pedeapsa pentru păcat, dar – cel din urmă este un rău cu mult mai mic decât primul”. Dar aici sunt absente personajele care nu sunt spuse pe nume şi anume Satana, Adam şi Eva care au comis păcat. Origen continuă ideile lui Clement de Alexandria, aduce contribuţii suplimentare, dar şi el este influenţat de filozofia neplatonică, iar gândirea este mai mult filozofică decât teologică. El vede creaţia în două etape distincte, întâi crearea unor minţi raţionale, iar a doua o reformare nu o creaţie în sine. Motivul pentru a reforma creaţia este faptul că după cădere minţile raţionale nu l-au mai contemplat pe Dumnezeu, au folosit în mod greşit libera alegere şi au căzut din poziţia anterioară, Dumnezeu este perfect dar prin cădere minţile raţionale s-au înstrăinat de Dumnezeu şi nu au mai contemplat Binele Absolut. Dumnezeu a acţionat şi a oferit acestor minţi raţionale, spirite, un trup, iar spiritele căzute mai adânc au devenit demoni. „Origen este de părere că în faza iniţială de căderea minţilor raţionale a existat şi o minte care nu a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, Isus, cel de care Dumnezeu se foloseşte mai târziu pentru a-l birui pe Satana şi pentru a elibera suflete umane din captivitatea răului.” În filozofia lui Origen se tinde spre universalism „reabilitarea minţilor raţionale nefiind limitată la viaţa aceasta”, ori în cazul acest rolul lui Isus Cristos este cu mult prea mult diminuat. Şi IOAN CRISOSTOM, este interesat de problema răului din lume, dar se axează pe partea practică şi spre rezolvarea aplicativă în dezbatere. El doreşte să dea o explicaţie rezonabilă răului şi a suferinţei din lume. Din perspectiva lui răul este rodul păcatului, ce a însemnat nesupunere în faţa lui Dumnezeu, Şi Cristosom, respinge dualismul, Dumnezeu nu este autor al răului şi se concentrează pe libera voinţă a omului. IRAENEU DE LYON, tot aşa ca şi ceilalţi cugetători din perioada patristică, porneşte în discuţiile despre rău şi suferinţa în lume din momentul în care lumea a fost creată. Omul a fost creat cu voinţă liberă dar era imatur spiritual. Îngerii au fost numiţi   cu drept, autoritate de tutelă asupra oamenilor, dar un înger din gelozie pe viitorul rasei umane l-a făcut pe om să păcătuiască,   omul nu a mai crescut spiritual şi oamenii au înclinat balanţa spre rău. Soluţia propusă de Irenreu pentru rezolvarea păcatului este Întruparea lui Cristos, diavolul fiind înfrânt, făcând posibilă iertarea păcatelor, Cristos fiind cel de al doilea Adam, pentru că prin El s-a creat o nouă umanitate astfel ce a fost stricat de păcat a fost îndreptat. În teologia lui Irenaeu răul are ca şi cauză libertatea de alegere a omului şi poate fi rezolvat prin Harul lui Dumnezeu. TERTULIAN, dezvoltă concepţiile sale despre rău în disputele sale cu Hermogene şi cu marcionitii. Abordarea dualistă despre lume este respinsă şi Tertulian îi consideră eretici. El declară că dacă materia este eternă însemnă să se introducă doi zei în care materia este egală cu Dumnezeu. Dacă materia este coeternă cu Dumnezeu, înseamnă că ea este superioară lui Dumnezeu pentru că ea dă elementele pentru crearea lumii deci Dumnezeu este supus materiei care este indispensabilă în creaţiei. În definirea răului şi suferinţei umane el nu concepe că Dumnezeu este autor al răului, nici materia ca autor al binelui. Originea răului se află în abuzul libertăţii, dar perspectiva sa asupra răului şi natura lui este mai mult în „domeniul metafizicului decât de domeniul moralului sau fizicului”. Ca şi ceilalţi scriitori patristici pune accentul pe libera voinţă şi respinge dualismul eretic. Dacă venim în TIMPURILE NOASTRE şi ateii[42] încearcă o explicare şi o rezolvare a răului din lume care este o realitate crudă dea lungul istorie, care a făcut un aşa mare număr de victime. Începând de la dezastre naturale, cutremure inundaţii, foc, la războaie gulagurile şi lagărele de concentrare naziste, adolescenţi care intră în campusurile universitare şi deschid focul asupra colegilor şi profesorilor, sau alte forme care provoacă suferinţă umană sau moartea, se încearcă a se da un răspuns a răului din lume. Steve Pinker pune această dilemă sub formai ei clasică. „Dacă istoria lumii se desfăşoară după un plan înţelept şi îndurător, de ce există în lume atât de multă suferinţă” și se pune o întrebare : Dacă Dumnezeu există de ce permite aşa de multe rele? (Pinker şi Weinberg). Astfel prin prezenţa răului în lume mulţi oameni consideră că răul este un argument împotriva existenţei lui Dumnezeu Atotputernic. Alte religii ca exemplu hinduşii consideră răul din această viaţă ca o consecinţă a răului dintr-o viaţă anterioară (reîncarnarea), iar budismul spun că răul este rezultatul unor dorinţe egocentrice şi poate fi învinsă prin anihilare. Suferinţa nu este doar o problemă intelectuală şi morală ci şi emoţională, ea ne distruge inimile. Ateismul nu asigură nici o mângăiere pentru suferinţă în schimb teismul oferă oamenilor o modalitate mai bună de a face faţă suferinţei prin credinţa într-o lume mai bună dincolo de moarte. În aprilie 2017 când un student a deschis focul la o universitate din Virginia săvârşind un măcel, ulterior în campusurile seculare nu mai găseai nici o urmă de ateism. La ceremoniile memoriale, întâlniri publice se vorbea despre Dumnezeu milă şi vindecare spirituală, în rândul studenţilor profesorilor şi rudele victimelor. Şi ateii şi credincioşii sufereau la fel dar problema era ateismul care nu a reuşit să dea un răspuns la ce s-a întâmplat. Pentru ateişti materialişti era o groază fundamentală ideologică, pentru că totul era întunecat şi nu avea nici o semnificaţie. Religia şi credinţa în Dumnezeu oferă mângâiere creştinilor pe când ateismul rămâne mut. Şi creştinii trebuie să îndure frigul, foamea, sau alte suferinţe umane, inclusiv moartea, dar credinţa îi ajută mul în suferinţă. James spune că „ Religia uşurează ceea ce este în orice caz necesar” Cu privire la moartea, creştinul are cel puţin perspectiva unei vieţi viitoare şi şansa mântuirii, pe când ateii nu au aşa ceva. Din punct de vedere logic dacă răul este ceva real (şi este) şi binele este ceva real, iar posibilitatea noastră de a face diferenţa dintre bine şi rău, înseamnă că există un standard moral în univers care ne asigură o temelie pentru a putea să facem deosebirea dintre bine şi rău, în cazul nostru este Dumnezeu. Deşi enigma răului şi a suferinţei în lume există avem ca şi referinţă cazul lui Iov, care era neprihănit şi Dumnezeu la declarat neprihănit iar când Iov îşi caută dreptatea, Dumnezeu în loc să răspundă la întrebări îl întrebă din cu ce drept creatura pune întrebări Creatorului. Cine eşti tu şi cine sunt Eu ? Iov 38:1  Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii şi a zis: 2  „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere? 3  Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, şi tu să Mă înveţi. 4  Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. 5  Cine i-a Hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? 6  Pe ce Sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, 7  atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie, şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?…..” După ce Dumnezeu a răspuns lui Iov care de fapt avea nevoie de o relevaţie Iov răspunde. Iov 42:4  „Ascultă-Mă, şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” 5  „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. 6  De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Iov[43] devine un erou la credinţei amintit în cartea Evrei. Totuşi întrebarea rămâne, de se întâmplă lucruri rele oamenilor buni, iar unu dintre răspunsuri este voinţa liberă a omului, adică libertatea omului de a face bine sau rău. Nu Dumnezeu a omorât la Universitatea din Virginia ci a fost o persoana care a tras în profesori și colegi. Întrebarea care s-a pus este de ce nu a intervenit ca să-l oprească de ce Dumnezeu nu se manifestă când se produc tragedii, care pot fi evitate, prin intervenţii miraculoase. Din această perspectivă   Dumnezeu ar trebui să fie un „misionar cosmic”, ori este o perspectivă greşită fiindcă aceasta este şi o lucrare a Duhului Sfânt care este Suveran face parte din Trinitate, iar lucrările Duhului Sfânt sunt numeroase, în cazul acesta opreşte păcatul spre a nu se manifesta in toata forţa lui 2 Tesaloniceni 2:7  „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei” Nu Dumnezeu comite răul ci oamenii. Amintind de cele două atribute ale lui Dumnezeu Transcendenţa şi Imanenţa, al doilea atribut, calitate a lui Dumnezeu care ţine de natura Sa, ne arată faptul că Dumnezeu nu este indiferent faţă de păcatul şi suferinţa umană. Astfel creştini îl pot da exemplu pe Cristos că Dumnezeu a devenit om şi prin suferinţă şi moarte pe Cruce într-o măsură nemărginită a suferit pe nedrept şi a rezolvat cel mai mare rău din lume, mânia lui Dumnezeu   care se va abate asupra necredincioşilor, ateilor păgânilor, etc. Pentru un creştin suferinţa înseamnă a lua parte la patimile lui Cristos, dar pentru atei totul este fără sens. Cristos a triumfat pe Cruce şi creştinul trebuie să fie biruitor în această viaţă. Dacă ne întoarcem la întrebarea de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni, răspunsul corect şi biblică este că nu există oameni buni şi fiecare dintre noi trăieşte o viaţă care este darul lui Dumnezeu. Fiecare zi din viaţa noastră ne apropie tot mai mult de moarte, chiar dacă se prelungeşte prin mijloace medicale tot va avea un final. Moartea o realitate a vieţii, iar întrebare este dacă e ultimul capitol. Cel care nu cred în Dumnezeu insistă că este finalul etern, dar nu poate şti acest lucru cu siguranţă, pe când creştinul crede că există o viaţă după moarte, iar răul şi suferinţa din această viaţă sunt ceva temporar, faţă de o binecuvântare viitoare. Un alt exemplu de persecuţi şi suferinţă este Despre drepturile omului: cazul lui Andrew Brunson[44] (articol din 10-10-2018).   Andrew pastor al biserici din Izmir, de origine din oraşul Black Mountain din Carolina de Nord, a făcut lucrare misionară în Turcia un timp de 20 de ani. El şi soţia au fost consideraţi o ameninţare la adresa securităţi naţionale ale Turciei, ca şi în toate regimurile totalitare, sau de altă orientare religioase în cazul acesta Islamul, şi au fost arestaţi. Soţia a fost eliberată după trei zile, dar Brunson a fost ţinut în arest în continuare, s-a invocat legături cu organizaţia teroristă Fetullah Gulen şi cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan, fiind acuzaţi de o lovitură de stat împotriva preşedintelui Erdogan din Iulie 2016. Andrew a fost ţinut 63 de zile în detenţie fără o acuzare oficială, ulterior acuzele aduse au fost de spionaj, încercare de lovitură de stat, adeziuni la formaţiuni pe care Turcia le consideră „teroriste”. În prezent, Brunson se află în arest la domiciliu în aşteptarea încheierii procesului, preşedintele Eerdogan susţine că pastorul este tratat „corect” şi nu e ostatic.   Singura vină a pastorului Andrew Brunson este aceea de a fi creştin „Andrew respinge toate acuzaţiile împotriva lui[45]. El primeşte ajutor din partea mai multor organizaţii umanitare”. După lovitura de stat[46] nereuşită „peste 150.000 de persoane au fost arestate, 78.000 sunt  ţinute în detenţie, şi peste 100.000 de funcţionari de stat au fost concediaţi”. Astfel drepturile civile politice şi umane au fost puternic îngrădite. Ţara este în stare de urgenţă continuă prin care autoritatea de stat justifică ţinere în arest, fără proces orice persoană până la şapte ani. În Turcia se fac discriminări religioase la adresa minorităţilor religioase fapt care ridică îngrijorări la nivel internaţional. În Turcia sunt doar 100.000 de creştini, la o populaţie care depăşeşte 70 de milioane, procentul de creştini a scăzut de la 20% la 0,2 %, în ultimul secol, reducerea numărului de creştini s-a datorat ostilităţilor aduse împotriva lor. Blasfemia adusă Islamului este considerată infracţiune, dar insultele la adresa creştinilor, nu sunt pedepsite de lege ci chiar încurajate. Ca şi educaţie părinţii sun obligaţi să trimită copiii la cursuri pentru învăţarea Islamului. Legat de drepturile omului Andrew Brunson şi alţi creştini au drepturile călcate în picioare, odată cu demnitatea lor de oameni. Pastorul a fost elibera dor la presiunea unor foruri in ternaționale La întrebare Ce spune Biblia despre suferinţă[47] Biblia aduce răspunsuri la acuzele aduse creştinismului, cum poate un Dumnezeu Bun şi plin de dragoste să îngăduie suferinţa într-o lume creată de El. Biblia este realistă cu privire la problema suferinţei şi dedică o întreagă carte, (Iov), la această prolemă. „Iov suferă pentru că Dumnezeu Se contrazice cu Satan” Scena începe în cer şi motivul pentru care Iov este în suferinţă, este o scenă ascunsă oamenilor. Nici Iov nici prietenii lui nu au ştiut niciodată motivul suferinţe prin care trece Iov, dar ei şi Iov încearcă să explice suferinţa din perspectiva umană a cunoaşterii lor. Iov era neprihănit, chiar Dumnezeu afirmă acest lucru. Iov 1:8  Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău,” iar Iov care nu cunoştea motivul suferinţei dar se bazează pe credincioşia lui Dumnezeu şi speranţa răscumpărării lui. După mai multe cuvântări Iov se confruntă cu Dumnezeu iar Dumnezeu îl ia la rost din mijlocul furtunii, iar Iov rămâne fără cuvinte. Răspunsul dat prin tăcerea lui Iov, nu banalizează suferinţa şi pierderea celor dragi, dar se coate în evidenţă importanţa faptului de a te încrede în scopurile lui Dumnezeu când oamenii se află în suferinţă, chiar şi atunci când nu le cunoaştem. Suferinţa   este o experienţă umană deloc plăcută dar ea este „dirijată de înțelepciunea suverană a lui Dumnezeu”. Este posibil să nu cunoaştem niciodată motivul suferinţei dar trebuie să avem credinţă într-un Dumnezeu suveran. Acesta este răspunsul adevărat pentru suferinţa personală, sau chiar naţională. Un alt răspuns din Biblie este Iosif fiul lui Iacob, din cartea Genezei, care a fost vândut de către fraţii lui ca rob şi dus în Egipt. Acolo în urma unor acuzaţii mincinoase aduse de soţia lui Potifar este aruncat în temniţă. Prin Harul lui Dumnezeu este scos de acolo şi ajunge guvernator al Egiptului, locul doi după Faraon. El trebuia să asigure provizii pentru naţiune şi alte ţări în timp de pace dar şi foamete ajungând să scape de foamete şi pe fraţii lui care l-au vândut ca şi sclav. Mesajul acestui episod se poate rezuma în ceea ce le spune Iosiv fraţilor lui Genesa. 50.19-21: „Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, și anume să scape viața unui popor în mare număr. Fiți dar fără teamă, căci eu vă voi hrăni pe voi și pe copiii voștri. Apostolul Pavel vine cu cuvinte de încurajare pentru cei care se găsesc în greutăţi şi suferinţă Romani 8:28  De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său. „Dumnezeu orchestrează fiecare eveniment din viața noastră, chiar și suferința, ispita și păcatul, spre beneficiul nostru temporal și veșnic”. David a avut şi el parte de suferinţă şi le regăsim scrise în cartea Psalmilor. Astfel David scrie: Psalmi 22:2  Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Psalmi 22:8  „S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubeşte!”. Suferinţa lui David nu un mister pentru el, a păcătuit dar în plus după secole David primeşte răspunsul în Persoana lui Cristos pe Cruce, unde a îndurat suferinţa ruşinea, batjocura, mâinile şi picioarele au fost străpunse, hainele lui au fost trase la sorţi. Pe Cruce   Cristos se identifică cu lumea întreagă dar citează şi ce spune strămoşul său David „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, identificându-Se astfel   şi cu suferința lui David”. Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, venit din eternitate, în El a locuita toată plinătatea lui Dumnezeu, s-a Întrupat, a devenit   „o ființă omenească și a îndurat foamea, setea, ispita, rușinea, persecuția, absenţa îmbrăcămintei, întristarea, trădarea, batjocura, nedreptatea și moartea” pe Cruce. Isus s-a aflat şi în postura şi în postura lui Iov dorind un mijlocitor Iov 9:33  „Nici nu este vreun mijlocitor între noi, care să-şi pună mâna peste noi amândoi, Atunci voi vorbi și nu mă voi teme de El. Altfel, nu sunt stăpân pe mine.” Creştinismul este singura perspectivă corectă cu privire la rău şi suferinţă, pentru că ei slujesc unui Dumnezeu care s-a Întrupat pe pământ şi a suferit „a îndurat trauma, ispita, întristarea, tortura, foamea, setea, persecuția și chiar execuția”. Crucea lui Cristos este mai tare manifestare a justiţiei lui Dumnezeu, mânia lui Dumnezeu s-a   abătut asupra Fiului care purta toate păcatele lumii trecute prezente şi viitoare pe Cruce. Dumnezeul creştinilor cu privire la suferinţă poate arăta spre Cruce şi să afirme „Atât de mult.” Dumnezeu l-a respins pe Cristos care a experimentata despărţirea de Tatăl „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”.   Există şi o înşelăciune a inimi[48] în care suntem stupefiaţi de persecuţiile care s-a abătut asupra credincioşilor lui Dumnezeu, de „adepţii setoşi de sânge ai Romei”, care pretindeau că o fac pentru slava lui Dumnezeu. Ei s-a înşelat amarnic şi vor fi amăgiţi   şi alţii că fac o slujbă a lui Dumnezeu în timp ce vară sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Acest aspect este o înşelătorie extremă, care este de fapt o răutate a inimi umane şi ce mai îngrozitoare dovadă de faptul că o minte stricată s-a lepădat de Dumnezeu, atribuind Cuvântului şi Duhului lui Dumnezeu „ceea ce este evident efectul propriei lor ignoranţe, nelegiuiri şi depravare”. Din păcate o mulţime de „credincioşi” se lasă şi sub acest aspect și altele înşelaţi devenind religioși fanatici în loc de credincioși.

5). GRĂDINA GHEŢIMANI. Matei 26:28-45. Ea este o grădină[49] (kepos, Ioan 18:1), la Est de Ierusalim în valea Chedron aproape de Muntele Măslinilor (Matei 26:30). Era un loc în care Isus Cristos se retrăgea pentru meditare şi rugăciune fiind în final un loc de agonie cu privire la evenimentul care ca urma și anume Crucea. Ea este pusă în contrast cu Grădina Eden unde Adam a fost înfrânt, iar în Gestimani Isus a biruit fiind denumit şi al doilea Adam. Faptul că Isus s-a rugat în genunchi (Luca 22:41), a dat ulterior exemplu sau obicieiul de ca creştinii să se roage în genunchi. „Locul latin tradiţional este la Est de drumul şi podul spre Ierihon, peste Chedron, şi conţine măslini despre care se spune că datează din secolul al 7-lea d.Cr. Este un pătrat cu latura de 50 m şi a fost împrejmuit cu un zid de către Franciscani în 1848” . Există şi alte păreri contrare care spun că „Grădina corespunde cu poziţia indicată de Eusebius şi Jerome, dar este considerată de Thomson, Robinson şi Barclay prea mică şi prea aproape de drum”. Pe de altă parte „Grecii au împrejmuit un loc învecinat mai spre Nord. La NE de Biserica Sf. Maria există un teren mai întins unde existau grădini mai izolate, puse la dispoziţia pelerinilor, şi Thomson consideră că acolo s-a aflat grădina originală. Pomii originali au fost tăiaţi de Titus (Josephus, BJ 5. 523)”. Trecem în revistă câteva evenimente importante din viaţa lui Isus ca Mirul turnat pe capul lui Isus. (Mat.26:7,) o femeie îl unge pe Isus ca Mare Preot în locul întregului popor, blestemarea smochinului, intrarea în Ierusalim Masa Pascala este transformată în Cina cea de Taină, Isus vorbeşte despre moartea Sa, necredinţa iudeilor iar Grădina Ghestimane, găsim evenimente ca, agonia lui Isus, (lupta în rugăciune); trădarea lui Iuda (cu un sărut); arestarea, Judecata, Răstignirea, Învierea, arătările de după înviere, Înălţarea la cer. Grădina Ghestimani este o grădină pe muntele Măslinilor este denumită şi o „presă de ulei”. Acolo Isus s-a rugat, pentru a putea a suportat presiunea evenimentelor viitoare. Se poate face un contrast cu Edenul care în Vulgata înseamnă un sanctuar, denumită şi Grădina lui Dumnezeu, a Domnului, tradus prin Eden   „delectare”. Cristos ca şi al doilea Adam a biruit. Sămânţa femeii urma să zdrobească capul şarpelui. Geneza 3:15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” iar Fiul lui Dumnezeu trebuia să învingă singur. Un alt aspect ne arată neputinţa umană, Isus luat cu El pe Petru, Iacob, Ioan pentru că nu a vrut să fie singur. O noapte petrecută în rugăciune, ultima, a fost o oportunitate pierdută, dar ucenicii au ratat, au adormit) (Matei 26:44-45) Isus îndeamnă la rugăciune (Matei 26:41), datorită naturii păcătoase a omului. Cei trei au avut experieţă cu Isus la „Schimbarea la faţă” şi făceau parte din cercul intim al lui Isus. Chemarea la rugăciune este un privilegiul deosebit, era punctul cel mai avansat până unde puteau să meargă cu El, iar de acolo Isus Cristos a rămas singur. Matei 26:45  ”Apoi a venit la ucenici, şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!.. Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor.   Domnul Isus[50] ne-a făcut o onoare deosebită făcându-ne părtaşi la Jertfa lui pentru ispăşirea păcatelor noastre. În seara respectivă Isus comemora paştele evreilor, momentul istoric al scoaterii poporului evreu de sub robia egipteană legată de sacrificarea mielului pascal şi moartea întâilor născuţi. Semnul izbăvirii era sângele de pe stâlpii   uşilor ca evreii să nu moară şi să poată pleca. Isus a dat să bea ucenicilor paharul cu rodul viţei care simboliza Sângele ce va curge pentru iertarea păcatelor. Primul Legământ era doar cu poporul evreu, al doilea Legământ prin Cristos era pentru toţi oamenii. Un aspect legat de Cină este acela al părtăşiei, şi a faptului că ucenicii s-au certat   cine va fi mai mare, iar Isus spală picioarele ucenicilor şi dă o lecţie de smerenie în cadrul relaţiilor dintre ei. În Biserică preocuparea nu trebuie să fie cine este mai   important, ori cine să fie cel mai mare ci trebuie să se pună se pune accentul pe slujire, iar Cina Domnului este o afirmare a principiilor prin care suntem mântuiţi. Părtăşia constă tocmai în faptul că ea se realizează cu Trupul şi Sângele lui Isus care s-a jertfit pentru noi şi El nea făcut părtaşi la Jertfa Lui. „Dar cina nu este numai o garanţie a vieţii, o garanţie a ispăşirii ci este şi o garanţie a viitorului”. Domnul Isus spune aşa: v.29  Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.”, prin alte cuvinte Domnul Isus vesteşte a doua Sa venire şi modul în care se primeşte mântuirea. Cina Domnului va continua în viaţa creştinilor, ca un simbol, fiind o amintire a faptului cum am primit iertarea şi am fost izbăviţi de la moarte veşnică. (Matei 26:28)  După ce au cântat cântarea, au ieşit în muntele Măslinilor, este un paradox să mergi cântând spre agonie suferinţă şi moarte ce înseamnă o acceptare anterioară Psalmi 40:7  Atunci am zis: „Iată-mă că vin! în sulul cărţii este scris despre mine” El „cântă psalmii Haesel, este vorba de psalmii de la numărul 111 până la 118”, Domnul Isus îi ia pe ucenici pentru a se ruga Isus avertizează[51] ucenicii cu privire la falimentele lor viitoare, Satana ceruse să îi cearnă ca grâul, dar cel mai important aspect este că Isus nu îi va lăsa şi relaţia lor cu El va dăinui. Domnul Isus a sărbătorit Paştele, Cina cea de taină, doar cu cei 12, Iuda aplecat ca să îl vândă, iar ulterior Isus s-a desprins grupul celor patru Isus, Petru şi fiii lui Zebedei, Isus s-a desprins şi de ei, S-a retras singur ca să se roage în Grădina Geţimane. Cei trei ucenici au avut experienţa Schimbării la Faţă, nu credeau că evenimentul era aş de aproape, au auzit cuvintele lui Isus dar totuşi au adormit. Isus se roagă, este   o rugăciune particulară în care în care Isus a văzut grozăvia păcatului care se va abătea asupra caracterului Sfânt şi mânia lui Dumnezeu şi rosteşte cuvintele din versetul 39 „…Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”. El nu s-a rugat să fie izbăvit de moartea trupească ci ştia că se va despărţi spiritual de Dumnezeu. Rugăciunea Lui a fost auzită fiindcă Dumnezeu îl întăreşte Evrei 5:7  „El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, 8  cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” Sufletul lui Isus era tulburat[52] este întristare de moarte.   Isus se roagă singur dar vrea ca şi ucenicii să vegheze, pentru că îi aşteaptă timpuri grele. Lupta în rugăciune este puternică. Luca 22:44  A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ. Întreaga viaţa al lui Isus   este într-o lume căzută în păcat implică suferinţă. Isus[53] a suferit în Grădină, ori nici ucenici, nici noi nu ne putem imagina abisul în care se afla Isus. Era repulsia faţă de păcat[54] 2 Corinteni 5:21  „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Suferinţa era fizică plus una psihologică, pricinuită de purtarea păcatelor omenirii. În sfinţenia Sa perfectă i s-a revoltat caracterul și s-a opus din instinct. A avut o puternică reacţie negativă la purtarea păcatelor noastre. Isaia 53:12  „De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.” El a purtat păcatele noastre în trupul Său   ca să fim vindecaţi. 1 Petru 2:24  „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. Isaia 53 îl prezintă pe Mesia ca om al durerii şi a suferinţei, Dumnezeu a pus efectiv păcatul lumii pe Isus Cristos. Suferinţa lui Isus Cristos va fi una fără precedent. Nu sufere nici un termen de comparaţie. Suferinţele noastre sunt o palidă analogie fiindcă El suportat vina a milioane de păcate. Chiar şi pentru o clipă era o uriaşe suferinţă, pentru un caracter Sfânt şi perfect. Isus suportat pedeapsa, mânia lui Dumnezeu. Suferinţa Lui este şi era o plată completă sub aspectul mântuitor. 1 Petru 1:18 ”căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19 ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. Isus a suferit abandonarea de către Dumnezeu şi era singur. (Mat. 27:46) Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Fiul era despărţit de Tatăl. Pentru prima dată, în istoria cunoscută de noi,   Trinitatea a fost ruptă sau poate că nu. 2 Corinteni 5:19  că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Isus[55] nu voia să fie singur şi avertizază v.31 Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: „Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite.”. Din păcate acest lucru s-a întâmplat, la Cruce era doar ucenicul preaiubit şi femeile. Isus le spune că o să moară dar va învia şi v.32  Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea.” Petru cu un temperament vulcanic se opune şi afirmă v.33  Petru a luat cuvântul, şi I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.”. Petru[56] era prea sigur pe el iar Isus îi spune :   v.34  „Adevărat îţi spun” i-a zis Isus „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Dar Petru nu cunoaşte profunzime lucrări lui Isus şi continuă să fie curajos, ,35  Petru I-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru. Isus Cristos cunoştea viitorul şi spune ce se va întâmpla cu El dar şi cu ucenicii, iar ei vor înţelege doar când Duhul Sfânt va coborî peste ei. „În acel moment era dimineaţa devreme, dar seara, până să cânte cocoşul, Petru se va lepăda de trei ori de Domnul Isus”. Dacă se comprimă versetele 36-39, se pot adevăruri fundamentale v.36  Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog.” v.37  A luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, şi a început să Se întristeze şi să se mîhnească foarte tare. v.38  Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine.” v.39  Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”. Isus cere să fie îndepărtat Paharul care reprezintă Cruce, El fiind neprihănit este făcut păcat pentru noi, pe Cruce păcatul întregii umanităţi a fost pus pe El. Păcatul era ceva real încât chiar Dumnezeu a trebuit să-şi întoarcă faţa de la El. Deşi Isus a avut repulsie faţă de păcat „Domnul Isus nu cere să evite crucea, ci ca voia lui Dumnezeu să fie făcută.” Pentru noi nu este posibil să înţelegem deplina semnificaţie a ce s-a petrecut în Gheţimani şi pe Cruce, dar ştim că Isus a biruit păcatul tocmai prin Jertfa de pe Calvar. Rugăciunea lui Isus[57] a fost una retorică, afirmaţia lui Isus nu solicita un răspuns dar El ne învaţă un adevăr „Tatăl Meu, dacă există o altă cale prin care păcătoşii pierduţi pot fi mântuiţi decât aceea care necesită moartea Mea pe cruce, descoperă- Mi acea cale! Dar în toate acestea Eu vreau să se ştie că nu doresc nici un lucru care să fie contrar voii Tale.” Dar nu a urmat nici un răspuns şi cerul tacea, iar prin tăcerea cerului înţelegem că nu a existat altă cale, astfel „Mântuitorul fără păcat, trebuia să moară ca înlocuitor al nostru”. Faptul[58] că Isus a ştiut ce îl aşteaptă, iar acest lucru ia dat posibilitatea și a trecut cu mai multă uşurinţă prin valea umbrei morţii. Chemarea pe care Isus a făcut-o celor trei a fost un mare privilegiu, ei au avut ocazia să meargă   cu el „o vreme”, ucenicii nu au reuşi nici măcar atât, iar după aceea Isus a rămas singur. Geneza 3:15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Domnul Isus[59] a fost ispitit în Ghetsimani la fel cum a fost ispitit în pustie. Observaţi în versetul 42: S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”. Domnul Isus a acceptat paharul, el a încercat să evite Crucea, se manifesta divinitatea din El, păcatul era ceva groaznic, dar numai Isus Cristos putea să facă acel act de Jertfă. v.40  Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi i-a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine!. Îndemnarea şi reproşul lui Isus cuprinde ambele aspecte, a veghea cu El şi a veghea supra lor, pentru a nu cădea în ispită. Diavolul era prezent acolo şi Isus se lupta în rugăciune pentru El şi pentru ei, aspect valabil şi astăzi pentru fiecare credincios. Domnul Isus a ieşit victorios şi El vrea să împartă victoria cu noi, ia fiecare credincios are biruinţa doar prin El, Ioan 15:5  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”. Isus recunoaşte limitarea umană v.41  Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.”. A recunoaşte limitele umane şi în acelaşi timp puterea lui Dumnezeu înseamnă a fi cu adevărat credincios. „Duhurile[60] lor erau pline de râvnă, dar carnea era neputincioasă. Mult mai uşor ne este să dormim, decât să ne rugăm şi chiar când suntem treji, gândurile ne zboară adesea la altceva decât la lucrurile asupra cărora s-ar cuveni să veghem”. Isus[61] merge din nou să se roage iar un lucru important de observat este supunerea lui Isus faţă de Tatăl v.42  S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”. Dar din nou ucenicii cad de oboseală pentru că v.43  S-a întors iarăşi la ucenici, şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. Aspectul acesta se repetă din nou v.44  I-a lăsat din nou, S-a depărtat, şi S-a rugat a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte. „Da, va bea paharul suferinţei[62] şi al morţii până la sfârşit. In mod necesar, în viaţa Sa pe pământ El a fost singur când S-a rugat dar, i-a învăţat pe ucenici să se roage şi S-a rugat în prezenţa lor, dar niciodată nu S-a rugat cu ei. Caracterul unic al Persoanei şi lucrării Sale a făcut imposibil ca alţii să poată lua parte la viaţa Sa de rugăciune.” Isus se roagă[63] lupta lui în rugăciune era încheiată El a câştigat împotriva Satanei, iar planul lui Dumnezeu urma să fie dus la îndeplinire. Ucenicii au dormit mereu şi prima dată şi a doua oară, iar a treia oară spune v.46  Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.” Atunci[64] „le-a spus cuvintele: „încă tot dormiţi şi vă odihniţi? Iată s-a apropiat ceasul, şi Fiul omului este dat în mâinile păcătoşilor.” (Verset redat după ediţia Noului Testament în limba română publicată de Christliche Literatur-Verbreitung, 1993, care e conformă cu versiunea New King James, folosită de autorul Comentariului, n.tr.)” Ocazia de a se ruga cu Domnul Isus ultima dată a fost pierdut şi paşii celui care l-a trădat se auzeau. Cred că trebuie să medităm, la zbuciumul sufletesc a lui Isus şi să-I mulţumim pentru victorie. În[65] acest segmenta de text Grădina Gheţimane, există un adevăr teologic, care a fost profeţit cu secole înainte Isaia 63:1  „Cine este acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşuii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui? -,Eu Sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!” , sau Isaia 63:2  „Dar pentru ce Îţi Sunt hainele roşuii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?”   şi Isaia 63:3  „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea, şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţîşnit pe veşmintele Mele, şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. 4  Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. 5  Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor, şi urgia mea M-a sprijinit! 6  Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea, şi le-am vărsat sângele pe pământ, ” fiind vorba de a doua venire a lui Cristos. Divinitatea lui Isus se împletea cu uman umanitatea din El, aspect prins şi   se Pavel Evrei 5:8 „cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit..” El nu a renunţat la bătălie a luat asupra lui păcatele noastre a murit pe Cruce Dumnezeu l-a Înviat şi am primit mântuirea prin El.

 6). CONCLUZII. Fiinţa umană se fereşte şi fuge de suferinţă, din raţiune şi instinct, el o acceptă, în cazuri extreme sau obligat, dar cineva acolo sus în cer, s-a dezbrăcat de Slava cerească a luat chip de om prin Întrupare şi pe lângă moartea prin Crucificare, una dintre cele mai cumplite morţi, asupra lui Cristos s-a abătut mânia Tatălui, care îşi pedepsea Fiul pentru toate păcatele umanităţii din toate timpurile şi din orice loc, făcând Jertfa de Ispăşire, pentru ca în Sângele lui eu şi tu să avem iertarea păcatelor, împlinind astfel promisiunea din Geneza printr-o femeie. Mesia era în planul lui Dumnezeu, iar Domnul a făcut pe om după Chipul Lui și a primit un mandat Geneza 1:26  Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ, pe care nu l-a respectat. ”Biblia este categorică în privinţa păcatului şi ne arată şi calea spre mântuire „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” şi nu există altă cale. Astfel Grădina Ghestimane, Crucea devine „ceasul   astral al omenirii” Grădina Eden, numită şi Grădina Domnului, Grădina lui Dumnezeu, era un loc plăcut, „delectare” loc în care Dumnezeu a aşezat prima pereche de oameni. Grădina este o parte din creaţie, şi ne arată originea păcatului cu privire la rasa umană.   Locul este disputat iar locaţia incertă cu mai multe variante. Biblia ne indică ”patru râuri Phison, Gosen, Tigru, Eufrat, (din care se cunoaşte doar două, Tigru şi Eufrat) și trei regiuni Havila, Asiria și Cuș (deseori tradus ca Etiopia)”. Alte surse Africa Golful piersic, Armenia, etc. Dumnezeu a hotărât să facă om după Chipul şi asemănarea Lui Yamgo Dey cu un mandat precis Geneza 1:28  Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” Domnul dă poruncă lui Adam să nu mănânce din Copacul Cunoașterii Binelui și Răului, Nu ştim cum era Adam înainte de cădere, dar avea raţiune şi era inteligent pentru că el a pus nume tuturor animalelor. Şarpele amăgeşte prin îndoială pe Eva şi pe Adam, ei calcă porunca lui Dumnezeu şi mănâncă din pom deşii mai erau o mulţime de copaci şi fructe bune. Devin conştienţi de goliciunea lor şi se ascund de Dumnezeu. Tot Dumnezeu caută pe om şi îi cheamă, ei nu-şi recunosc păcatul iar în urma neascultării este blestemat, Şarpele, Eva, Adam, „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” dar şi Pământul, deci să nu ne mirăm de încălzirea globală, cutremure, uragane, poluare etc. Domnul a mai făcut un lucru pentru că păcatul trebuie plătit. „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele. Păcatul lui Adam şi Eva a afecta întreaga rasă umană „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set” Omul se desparte fizic şi spiritual, este mort faţă de Dumnezeu şi   este alungat din Grădina Eden. Un alt aspect este că Dumnezeu a făcut primul Legământ cu omul, legământ condiţionat în care omul îşi avea partea sa de responsabilitate. Omul a cunoscut ce era bine şi rău, a primit o înţelegere la nivel uman, dar nu este capabil să facă bine. Sunt similarităţi între Grădina Eden, paradisul actual şi cel din Escaton, care indică o stare de fericire trecută dar şi viitoare. În Vechiul Testament îl găsim în cartea Nemia, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor, care nu mai are un sens excatologic. „În iudaism exista credinţa că paradisul exista dar era ascuns, acolo erau aduse sufletele „patriarhilor, a celor aleşi şi a celor drepţi”. În Noul Testament îl găsim în Luca, în pilda bogatului şi a săracului Lazăr, în Fapte în 2 Corinteni şi Apocalipsa şi în alte pasaje sub denumirea de cer. Pavel afirmă că a fost răpit la al treilea cer a „fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească”. Noţiunea că există o lume viitoare, un Paradis, este subliniată în   Apocalipsa. Acolo vor fi pomul vieţii, aşezat pe două maluri, cu douăsprezece feluri de rod care vindecă neamurile. ”Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo,” şi „”Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina”. Dacă ne întoarcem la începuturi, se pune întrebarea de ce Dumnezeu a pus cei doi pomi în Grădina Eden şi de ce a permis Şarpelui să ispitească prima pereche de oameni, răspunsul este că Dumnezeu nu a creat roboţi ci fiinţe umane libere ca capacitatea de a alege. Ei trebuiau să fie conştienţi de faptul că sunt fiinţe create şi trebuie să asculte de Dumnezeu, dar au dorit mai mult, lucru imposibil de realizat. Adam şi Eva au putut face deosebire dintre bine şi rău, dar nu aveau putere să facă binele, aspect ce se vede mai târziu. Viaţa şi moartea erau acolo, dar Adam a ales moartea fizică şi spirituală dar mai ales despărţirea de Dumnezeu şi au antrenat întreaga rasă umană în blestem şi moarte. Ei au fost izgoniţi din Grădina Eden şi blestemaţi. Păcatul neascultării de Dumnezeu este prezent şi azi sub diferite forme chiar şi în biserici. Dumnezeu alesese deja în Omniştienţa Sa şi calea de salvare prin Isus Cristos. Apocalipsa 1:5  şi din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi nu există altă cale de mântuire. Adevărul este că suferinţa Lui Isus Cristos pe Cruce nu se compară cu nimic, iar noi nu realizăm gravitatea păcatului şi nici suferinţa lui Cristos pe Cruce. Dumnezeu şi-a arătat bunătatea faţă de lume şi a trimis pe Fiul să ne răscumpere păcatele. Un om bogat doreşte să ştie ce să facă ca să moştenească viaţa vecinică şi i se adresează cu „Bunule Învăţător”, iar ca şi replică printre la alte răspunsuri, Isus afirmă „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” ,Isus făcând parte din Trinitate, din veşnicii, egal în esenţă cu Tatăl, era subordonat în lucrare şi a vorbit umanitatea din El. Dumnezeu îşi arată bunătatea faţă de IOSIV, copilul favorit a lui Isac. Vândut de fraţii lui în Egipt, ajunge în casa lui Potifar ca şi sclav, îi încredinţează slujbă peste toate lucrurile. Soţia lui Potifar pune ochii pe El, Iosiv refuză avansurile, fiind o mărturie a credinţei în Dumnezeu, ea se răzbună, şi este aruncat în închisoare. Dumnezeu este cu el şi acolo, Iosv tălmăceşte două visuri, ca mai târziu să tâlcuiască visurile lui Faraon, prin care se anunţau 7 ani de foamete şi Faraon îl pune stăpân peste toată ţara Egiptului. Iosiv adună şi stochează bucate în hambare construite anume pentru mulţi ani. Foamete se întinde şi peste alte ţinuturi şi peste locul unde erau fiii lui Israel, care vin în Egipt după bucate. După întâlniri repetate, cu fraţii lui, toată familia se mută în Egipt şi locuieşte în ţinutul Gosen bun pentru păşunat. La moartea lui Iosiv a fost plâns chiar şi de Egipteni. Dumnezeu şi-a arătat bunătatea faţă de Iosiv, care la rândul lui îşi arată bunătatea faţă de familia lui. Dumnezeu este Imuabil iar apostolul Pavel recunoaşte faptul că de cele mai multe ori nu cunoaştem planurile lui Dumnezeu, dar trebuie să rămânem credincioşi Lui „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.„ Un alt personaj faţă   de care Dumnezeu îşi arată bunătatea   este DAVID, care deşi a păcătuit s-a căit de păcatul lui şi a fost iertat, dar disciplinat de Dumnezeu. În psalmul 32 şi 51 se arată zbuciumul lui David. Ca şi rezultat al păcatului David se confruntă cu o revoltă condusă de Şeba, care este înăbuşită de oamenii loiali a lui David, o foamete care cuprinde toată ţara, cu o răzbunare şi războiul cu filistenii. Dumnezeu îi spune că sabia nu se va depărta de casa lui, iar David acceptă pedeapsa lui Dumnezeu cu stoicism. Ieremia recunoaşte starea inimi „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” La fel şi Pavel spune „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”.   Dar şi noi astăzi cât suntem de buni ?, omul este o fiinţă schimbătoare, ne schimbăm opiniile şi părerile şi migrăm de la o biserică la alta sau chiar schimbăm confesiuni, dacă nu şi mai rău. Contează credincioşia noastră faţă de Dumnezeu chiar şi în cele mai mici lucruri. România se face vinovată de imoralitate, ateism, secularism, materialism, obiceiuri păgâne, care vor   fi pedepsite de Dumnezeu. În urma acestor încercări David face o cântare de mulţumire Domnului, El a zis: ,,Domnul este stînca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu,… Tu îmi dai scutul mântuirii Tale, şi ajung mare prin bunătatea Ta…. Ps 23 Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângîie,   şi recunoaşte bunătatea lui Dumnezeu faţă   de el. „Domnul este Păstorul meu”.   Numai dacă ai o relaţie adevărată cu Dumnezeu se poate afirma aceste cuvinte atunci şi acum. Dumnezeu îşi arată bunătatea faţă de SOLOMON, domnie care a fost la apogeu,   împărăţia   atinge punctul cel mai înalt în mod spiritual, politic, cultural şi economic când Solomon era împărat. El a cerut înţelepciune de la Domnul dar a primit cu mul mai mult, din păcate spre sfârşitul domniei femeile au întors inima lui Solomon, de la Dumnezeu spre idoli păgâni şi Ierusalimul s-a umplut de zeităţi străine. El a avut o activitate literală bogată, scrie cartea Proverbele, un număr mare de zicători, Cântarea Cântărilor, şi dă sfaturi pline de înţelepciune. „Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul, şi abate-te de la rău! Aceasta va aduce sănătate trupului tău, şi răcorire oaselor tale”. Acest aspect este valabil în toate dimensiunile vieţii, deşi noi tindem spre materialism putere, influenţă, etc. Înţelepciunea şi faima lui a ajuns în colţuri îndepărtate ale lumii, şi au venit demnitari străini ca să-l cunoască, exemplu este împărăteasa din Seba. Înţelepciunea este personificată sub forma unei femei care stă la poarta cetăţii şi strigă oamenilor, „Înţelepciunea strigă pe uliţe, îşi înalţă glasul în pieţe:, strigă unde e zarva mai mare; la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei: „Până când veţi iubi prostia, proştilor? Până când le va place batjocoritorilor batjocura, şi vor urî nebunii ştiinţa?. Ea este pusă în contrast cu o altă femei străină ce strigă contrariul. Dumnezeu urăşte oamenii stricaţi dar iubeşte pe cei fără prihană sunt iubiţi. Nici cei săraci nici cei bogaţi nu au de fapt nimic pentru că toate sunt ale Domnului, ”Eu cunosc toate păsările de pe munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu” aspect valabil şi astăzi în lumea noastră materialistă. Dumnezeu a creat totul, omul descopere creaţia şi legile ei, dar în mod pardoxal mulţi rămân necredincioşi. Dumnezeu onorează pe cei care îşi pun averile la dispoziţia Lui dar în acelaşi timp mustră şi pune la încercare pe cei pe care îi iubeşte, avem ca şi exemplu concludent cazul lui Iov. „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot Puternic.18 El face rana, şi tot El o leagă; El răneşte, şi mîna Lui tămăduieşte”. Trebuie să facem o deosebire clară între pedeapsă şi mustrare, iar fericirea nu este întotdeauna şi aici pe pământ, având în principal o dimensiune spirituală şi escatologică. Isus spune. „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Este fericit omul care are păcatul iertat atunci, iar azi prin Jertfa lui Cristos. O   viaţă evlavioasă lipsită de conţinut nu are sens fiind de fapt o alergare după slavă deşartă. Faptele bune nu trebuie să fie absente din viaţa credinciosului, Biblia ne îndeamnă la acest lucru. Copiii trebuie să asculte de bătrâni, care la rândul lor trebuie să asculte de Domnul. În lume există tot timpul oameni răi dar răzbunarea este a domnului care pedepseşte pe individ, sau o naţiune întreagă Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie iubit pentru a fi înţeles „Ferice de omul care găseşte înţelepciunea, şi de omul care capătă pricepere!”. Comoditatea trebuie să fie absentă pentru că doar prin citire, studiu şi meditaţie se poate cunoaşte voia lui Dumnezeu. „el mă învăţa atunci, şi-mi zicea: ,,Păstrează bine în inima ta cuvintele mele, păzeşte învăţăturile mele, şi vei trăi”, adevăruri universal valabile în orice loc şi în toate timpurile. Trecem în Noul Testament şi ne uităm la bunătatea lui Dumnezeu faţă de PAVEL, care la început a fost prigonitor al creştinilor, pe drumul Damascului se întâlneşte cu Isus, se produce convertirea şi aici iese în evidenţă voia hotărâtoare al lui Dumnezeu.  „Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Nemurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel”. După convertire apostolul Pavel îndeamnă oamenii la pocăinţă . ”…. Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?. El ne arătă că Dumnezeu va judeca lumea pentru păcat, dar prin Cristos vom avea parte de o mântuire veşnică, Ioan 3.16   Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică, iar respingerea Sa va avea ca şi consecinţă o pedeapsă veşnică. Acest lucru este valabil pentru toţi oamenii, din toate timpurile şi din orice loc de pe pământ. Orice gen de păcate   ca păcate   homosexualitate, lăcomie, minciună, etc, există şi alte păcate, roade ale firii care aduc ofensă lui Dumnezeu. „Tu care judeci pe alţii faci aceleaşi lucruri…” fiindcă oricât de dreaptă este judecata oamenilor nu se ridică la standardul judecăţii lui Dumnezeu, şi nu avem dreptul să judecăm în locul lui fiindcă şi noi avem păcate, „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.”, şi „5 Făţarnicule, scoate întîi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”. De multe ori judecata noastră este o reflectare a problemelor noastre şi nu avem puterea de a fi obiectivi. Dumnezeu a dat judecata Fiului „pentrucă a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rînduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” La toţi ne place religia, studiul dar ne ferim de a vorbi   judecata lui Dumnezeu şi de mânia Sa, deşi sun foarte multe referinţe biblice în care se descopere dreptatea şi mânia lui Dumnezeu. Va fi o judecată supremă şi nimeni nu se va putea împotrivi. Atunci când Pavel vorbeşte la Atena sau lui Felix despre Dumnezeu, ei nu vor să asculte. Dacă pe pământ după comiterea unei infracţiuni mai există metode de a scăpa de pedeapsă, după Judecata lui Dumnezeu nu se mai poate face nimic. Tocmai de acea apostolul Pavel dă îndemnuri la pocăinţă „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mîntuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întîi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o…”?. Corneliu care era un om bun ave nevoie de mântuire fiindcă ştachete impusă de Dumnezeu este foarte înaltă şi suntem buni doar prin Isus Cristos. Nu sărăcia sau bogăţia materială contează la judecată, David vede cum cei răi prosperă   „Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi,” ci credincioşia noastră faţă de Dumnezeu şi orice om este judecat după faptele lui „Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre”. Ioan în vedenia Sa vede viitorul Apocalipsa 20:12  „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea”, iar Apocalipsa 20:15  „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc”. Numele noastre au fost scrise în ceruri nu prin ce am făcut noi ci prin ce a făcut Isus Cristos pentru noi, deci Dumnezeu ne priveşte prin Fiul. Dumnezeu nu are favoriţi, iar mântuirea este pentru toţi oamenii. Nu contează numărul icoanelor din biserică, sau o frecvenţă de 100 % 100 în biserică ci o relaţie corectă cu divinitatea.   Şi oamenii care nu au auzit de Cristos vor fi judecaţi fiindcă Pavel spune Romani 1:19  „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. 20  În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi”. La judecată toate faptele ascunse ale oamenilor vor ieşi la iveală şi este păcat să ne înşelăm singuri. În Galateni Pavel enumeră roadele Duhului Sfânt „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,, în contrast cu roadele firi pământeşti. Galateni 5:19  Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. În această privinţă lucrurile sun categorice. Noi ne înşelăm de multe ori singuri şi ne minţim „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.” Deci există o luptă permanentă între firea pământească şi Duhul Sfânt care este în noi, tocmai de aceea avem la Tatăl un Mijlocitor. Orice păcat, ca exemplu idolatria vrăjitoria, sectarismul şi păcate de ordin social ca gelozia, crimele, spiritul dominator, vrăjitoria iau locul lui Dumnezeu şi afectează semenii. Liantul care ne legă de Cristos şi de oameni este dragoste iar Pavel ne îndeamnă la o viaţă sfântă „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” De fapt Isus dă două porunci „ să iubeşti”, care nu funcţionează decât împreună şi trebuie să fie practice. O caracteristică a credinciosului mântuit este pacea pe care o dă Isus Cristos, legată şi de alte aspecte cum ar fi smerenia. Avem o promisiune excepțională, „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Bunătatea lui Dumnezeu faţă de Pavel şi faţă de noi trebuie să fie un lucru practic „Tit 2:7  „şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie”, aspect valabil şi pentru noi astăzi. Se întâmplă ca să existe acte de bunătate şi la persoane necredincioase cum este cazul din Bristol când un bărbat a   legat un fular de un felinar cu menţiunea articol pierdut, localnici au înţeles gestul şi l-au imitata punând diferite articole pentru oamenii străzii. Cineva îşi amintea de ei la Crăciun, sau Paşte, iar acest lucru conta, dar în mod normal actul trebuia să aibă continuitate nu numai la sărbători. Gestul s-a extins şi în alte oraşe şi a depăşit graniţele statului. S-a realizat un proiect în acest sens, iar iniţiatorul,   proiectului care a fost cândva un om fără adăpost a supus „că o simplă sticlă cu apă fierbinte poate face diferenţa dintre viaţă și moarte”. Aceste acte de bunătate sunt benefice pentru persoana în cauză dar nu au un sens unic fiindcă există şi beneficiari, dar ele sunt mărunte ca „o picătură într-un ocean”, dar totuşi contează chiar dacă nu sunt aşa de perceptibile. Actele de bunătate pot îmbrăca diverse forme în diferite forme de la spălarea unui bolnav în spital la donarea inimi sau a unui  rinichi  Bunătatea este benefică în cadrul familiei şi în societate, iar persoanele, hedoniste, în urma unui studiu au o sănătate precară, dar nu în mod obligatoriu. Biblia ne învaţă să facem fapte bune, ele trebuie să vină din natura noastră de creştin. „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.” Egoismul este o nouă religie dar creştinul trebuie să fie sare şi lumină şi sub acest aspect. Un alt caz la biserica Sf Bonufaciu din San Francisco părintele acelei biserici a deschi uşa persoanelor fără adăpost, pot   să doarmă pe băncile din biserică ele aveau voi să participe şi la serviciile divine, şi nu conta îmbrăcămintea sau alte lucruri, ele fiind şi simţindu-se mai în siguranţă decât în alte adăposturi special amenajate pentru ei. Dar este o picătură într-un ocean fiindcă în alte părţi s-au construi garduri de sârmă, sau roboţi care să îi urmărească pentru a fi împiedecaţi şi raportaţi la poliţie. Cei fără adăpost sun catalogaţi de la început ca şi oameni împotriva legii şi nu întotdeauna este aşa. Ca şi creştini trebuie să dăm dovadă de acte de bunătate, ea fiind o radă a Duhului Sfânt Efeseni 5:9  Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr, fiindcă şi Dumnezeu este bun cu noi. Trecem la problema răului din lume care vine în contrast cu bunătatea lui Dumnezeu, iar în cartea Geneza se vede o amplificare a răului de la crima lui Cain la cuvintele lui Lameh. Răul fizic se datorează răului moral, egoismului, orgoliului şi păcatului uman care sunt pedepsite, la nivel de fiinţă umană naţiune, sau întreg pământul prin dezastre naturale ”Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri”. Dumnezeu ca şi suveran tolerează răul, nu El este autorul răului ci fiinţele create Satana, îngerii lui şi oamenii. Astfel oamenii experimentează în mod retributiv pedeapsa lui Dumnezeu care a blestemat şi pământul prin tot felul de dezastre naturale. Suferinţa creştinilor este îngăduită de Dumnezeu în scopuri spirituale, poate să aibă rol de mustrare, şi îi pregăteşte pentru gloria cerească. Răul moral se naşte din despărţirea oamenilor de Dumnezeu şi natura păcătoasă a omului. Activitatea lui Satan va fi înfrântă în final, iar unul dintre rolurile Duhului Sfânt este tocmai limitarea acestui rău. Isus Cristos s-a identificat cu fiinţa umana a experimentat cea mai înaltă culme a răului Cruce, dar a biruit, iar la final Satan şi îngerii lui plus oamenii care nu cred în Cristos şi Jertfa de pa calvar vor suferii pedeapsa eternă Iadul şi o despărţire definitivă şi totală de Dumnezeu. Părinţii bisericii au avut şi ei un cuvânt de spus cu privire la răul din lume astfel AUGUSTIN a contracarat ereziile maniheilor, fatalismul monist sau dualist, pelagianismului, gnosticismului, neoplatonişti, esenieni, etc, afirmând că tot ce vine de la Dumnezeu este bun. Cauza păcatului este voinţa liberă a omului care are înclinaţii spre rău. Era la modă un curent de gândire dualist, Dumnezeu este bun iar Satan este rău, dar Augustin susţine că Dumnezeu nu este autorul răului ci doar îl tolerează. Astfel în gândirea lui Augustin de vină este liberul arbitru a omului cu înclinaţii spre rău iar Dumnezeu înclină balanţa spre bine prin Cristos. GRIGORE de NYSSA, dezvoltă în mod pragmatic problema răului, dar teologic este influenţat de di filozofia lui Platon şi Plotin, el porneşte de la caracteristicile creiaţiei,   muabilitatea, ,acceptă că răul a exista înainte de Adam şi Eva dar Binele era Fiinţa, iar răul este egal cu neantul, fiind o absenţă a binelui. Şi el pune accent pe voinţa liberă a omului, respinge dualismul, Dumnezeu este binele absolut, deci răul este o absenţă a Fiinţei. Astfel Satan deşi este autorul principal al răului, el este doar o ocazie indirectă prin care prin care omul şi-a exprimat liberul arbitru şi s-a depărtat de Dumnezeu. Grigore de Nyssa înclină balanţa alegeri în favoarea lui Dumnezeu „- dar fără să oblige   omul la ceva anume, el îşi poate exprima şi anume dorinţa datorită statutului de creatură datorită înclinaţiei de rudenie cu Dumnezeu. VASILE CEL MARE, porneşte de la raţionamentul că Dumnezeu este Binele Absolut şi din această poziţie nu a creat răul. Astfel răul este opus virtuţii, iar oamenii laşi au părăsit calea binelui, cauza răului nu este în creaţie sau natura umană ci absenţa binelui şi liber arbitru. Din această cauză omul s-a separat de Dumnezeu, a devenit corupt şi este rob al păcatului, inclusiv a morţii. „Cauza ultimă a Răului este „voinţa liberă – atât în cazul diavolului, care a căzut primul, cât şi în cazul omului, răsfrângându-se asupra întregii umanităţii”. IOAN DAMASCHIN susţine că la început totul a fost bun, şi Diavolul prin natura lui nu a fost rău dar prin libera voinţă a devenit rău. Şi omul a fost făcut fără păcat, dar a avut posibilitatea de a păcătui tot datorită liberei voinţe, Diavolul ne-având capacitatea de a forţa pe cineva să facă lucruri rele. Spre deosebire de oameni îngerii răi nu au posibilitatea să se pocăiască. Şi Damaschin respinge aberaţia dualismului şi respinge existenţa ontologică a răului. DIONISIE AREOPAGITUL este şi el influenţat de filozofie, neoplatonism, identifică pe Dumnezeu cu Binele Suprem, dar vede doar „umbră în esenţă” fără să existe un rău radical.   Răul nu este de natură sufletească sau ceva care ţine de corp, ci este văzut ca un defect , absenţa binelui, el ajungând în lume „prin libera voinţă a spiritelor libere” dar cu permisiunea lui Dumnezeu, fiind în „accepţiunea acestui teolog răul este o privare, o lipsă de formă, ordine şi scop”.   Răul este păcat şi pedeapsa pentru păcat, făcând diferenţă între ele. Personajele implicate în păcat respectiv rău Satan Adam şi Eva sunt absente. ORIGEN aduce idei suplimentare, este şi el influenţat de filozofie care îşi pune accentul mai mult ca şi teologia. El percepe creaţia în două etape separate, iar motivul fiind minţile raţionale şi libera alegere care nu l-au mai căutat pe Dumnezeu pentru contemplare, s-au înstrăinat de Dumnezeu şi au căzut din într-o poziţia anterioară. Dumnezeu a acţionat şi a oferit minţilor raţionale spirite şi trup, iar cei căzuți mai adânc au devenit demoni. Isus îl va biruii în final pe Satana Origen spune că „reabilitarea minţilor raţionale nefiind limitată la viaţa aceasta”. În cazul acesta pe lângă faptul că se contrazice cu Biblia rolul lui Isus ca şi Mântuitor este micşorat. IRAENEU DE LYON ca şi colegii lui din perioada patristică porneşte de la ideea că suferinţa răului în lume a început în momentul când lumea a fost creată. Şi aici găsim voinţa liberă, iar omul a fost creat imatur spiritual. Îngerii au avut drept de tutelă asupra oamenilor, dar un înger gelos ia făcut să păcătuiască şi a apărut răul. Soluţia este Întruparea lui Cristos, Diavolul fiind înfrânt, şi se face astfel posibilă iertarea păcatelor, Cristos fiind numit cel de al doilea Adam, se creează o nouă comunitate prin Harul lui Dumnezeu. TERTULIAN, are dispute cu Hermogene şi cu marcionitii, respinge concepţia dualistă despre lume. Dumnezeu nu este autorul răului ci al binelui şi materia este bună, iar originea răului se află în abuzul libertăţii, el operează mai mult în sfera metafizicului decât în răul moral fizic. Pune accentul pe voinţa liberă a omului. Dacă venim în timpul nostru ateii încearcă şi ei să explice realitatea crudă a istoriei cu un număr enorm de victime ale răului. Ca exemple se pot da dezastre naturale, cutremure inundaţii, foc, la războaie gulagurile şi lagărele de concentrare naziste, adolescenţi care intră în campusurile universitare şi deschid focul asupra colegilor şi profesorilor, sau alte forme care provoacă suferinţă umană sau moartea, şi pun întrebarea dacă există Dumnezeu de ce permite aşa ceva. Prezenţa răului în lume este un contragument că există Dumnezeu. Alte religii ca hinduismul vorbesc despre reâncarnare şi răul poate fi învins prin anihilare ? Suferinţa este o problemă de ordin intelectual morală şi emoţională, ea ne distruge inima. Dar în tranşee pe timp de război nu ai găsit nici un ateu, iar la comemorarea victimelor în urma masacrului din campusul universitar toţi vorbeau de Dumnezeu şi vindecare spirituală. Ateismul nu dă un răspuns satisfăcător răului, pe când creştinii au speranţă şi mângâiere într-o viaţă de dincolo în fericire prin mântuire. Răul este ceva real şi doare, el este făcut de către Satan şi oameni, ori şi binele este tot ceva real, dar ca şi creştini avem o temelie şi promisiune al lui Dumnezeu spre bine. Deşi nu înţelegem toate lucrurile, avem cazul lui Iov, totuşi ştim că una din acţiunile Duhului Sfânt este de a opri răul să se manifeste cu toată puterea lui. Dumnezeu nu este indiferent la suferinţa umană, se poate aminti o calitatea a lui Dumnezeu Imanenţa. iar ca şi exemplu îl avem pe Isus Cristos care s-a Întrupat şi suferinţa de pe Cruce cu aspect soteorologic. Moartea nu este ultimul capitol din viaţa noastră oricât de rea ar fi, răul şi suferinţa sunt ceva temporare, faţă de o binecuvântare eternă. În timpurile prezente avem unul dintre miile de cazuri, acesta este cunoscut, pastorul Andrew Brunson misionar în Turcia, arestat el şi soţia sub alte pretexte a fost eliberat doar la presiunile unor foruri internaţionale. În Turcia se fac discriminări religioase, numărul creştinilor scăzând rapid în ultimul secol, religia de bază fiind islamul. Biblia dă răspuns la problema suferinţei, amintind în primul rând că suntem sub blestem, iar răul şi suferinţa afectează şi pe creştini. Iov este un exemplu, chiar dacă nu cunoştea motivul suferinţei lui, în dialog cu Dumnezeu, se pocăieşte. Un alt exemplu biblic este Iosiv care a suferit ca rob în Egipt, pentru ca mai târziu să fie o salvare pentru familia lui. Suferinţa şi răul nu sunt ceva de dorit sau plăcute pentru om, nu întotdeauna cunoaştem motivul, dar este „dirijată de înțelepciunea suverană a lui Dumnezeu” şi trebuie să avem credinţă într-un Dumnezeu suveran. „Dumnezeu orchestrează fiecare eveniment din viața noastră – chiar și suferința, ispita și păcatul – spre beneficiul nostru temporal și veșnic”. Şi alte personaje biblice cunosc suferinţa Ieremia fiind denumit de noi astăzi profetul lacrimilor. Dar suferinţa noastră nu se poate compara cu ce a suferit Isus Cristos pe Cruce, sub aspect spiritual şi fizic dar mai ales că s-a despărţit de Tatăl şi mânia Lui s-a abătut asupra Fiului pentru ca noi să fim răscumpăraţi. Doar creştinismul dă o explicare reală a răului şi a suferinţei, Dumnezeu s-a Întrupat pământ   şi a suferit „a îndurat trauma, ispita, întristarea, tortura, foamea, setea, persecuția și chiar execuția”.   Există   şi o înşelare sub aspect religios când în numele religiei creştine, s-au făcut cruciade, inchiziţie, execuţii războaie şi s-a vărsat sângele sfinţilor, o minte stricată care s-a lepădat de Dumnezeu, o răutate a inimi ce înseamnă „şi este evident efectul propriei lor ignoranţe, nelegiuiri şi depravare”. Sub alte aspecte şi azi mulţi creştini se lasă înşelaţi, şi roada firi este ceva permanent în viaţa lor. În momentele grele din viaţă soluţia   este rugăciunea şi să aplicăm forţa cenzurii   ce însemnă raportarea   omului   la Isus Cristos şi Crucea. Mergem în GRĂDINA GHEŢIMANE, unde Isus de retrăgea de multe ori pentru rugăciune şi meditaţie, această noapte fiind ultima, una de agonie după care urma Răstignirea. În contrast cu Adam şi Grădina Eden, unde Adam a pierdut bătălia cu Satana, Isus Cristos o câştigă, fiind denumit şi al doilea Adam. Grădina Eden înseamnă delectare, pe când Grădina Ghetimane înseamnă presă de ulei. Isus s-a rugat în genunchi, iar creştinii au urma acest model. Isus Cristos, Mesia Unsul a împlinit făgăduinţa dată de Dumnezeu. (Geneza 3:15)  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” Sub alt aspect se arată neputinţa umană, Isus nu voia să fie singur şi ia cercul intim de ucenici, fiind o oportunitate pentru ucenici, care adorm şi ratează momentul. Isus ne îndeamnă la rugăciune datorită naturii păcătoase ale omului şi luptei spirituale pe care trebuie să o ducem. Petru, Iacob şi Ioan, au fost prezenţi la momentul Schimbării la Faţă, ar fi trebuit să meargă cu Isus în rugăciune, până la un moment, după care Isus urma să rămână singur. Isus a comemorat paştele evreilor, scoaterea poporului evreu din Egipt după ultima urgie, moartea întâilor născuţi şi jertfirea mielului pascal. El a dat ucenicilor să bea din rodul viţei care va simboliza Sângele Lui pentru iertarea păcatelor. Primul Legământ a fost făcut de Dumnezeu cu poporul evreu, iar Legământul cel Nou l-a făcut Cristos cu toţi oamenii. În cadrul relaţiilor dintre ucenici şi viitorii creştini Isus a dat o pildă de smerenie prin spălarea picioarelor ucenicilor, se certaseră cine va fi cel mai mare, aspect găsit azi în multe biserici, accentul trebuie să fie pus pe slujiri şi zidire. Paharul din care au băut se va transforma în simbolul Cinei Domnului, care este o garanţie a prezentului dar mai ales a viitorului, a doua venire, a lui Cristos „29  Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” Cina Domnului face parte din viaţa creştină, El ne-a făcut părtaşi la jertfa Lui, ca o comemorare a Jertfei de pe Calvar primind mântuirea şi viaţă veşnică. Au cântat cântări de laudă Isus ştiind ce va urma, El vede grozăvia păcatului care se va abate asupra lui, despărţirea De Tatăl şi mânia lui Dumnezeu care pedepseşte păcatul. „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Fiul era despărţit de Tatăl. Pentru prima dată, în istoria cunoscută de noi, Trinitatea a fost ruptă sau poate că nu. 2 Corinteni 5:19  că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări”. Isus se roagă ca să se depărteze paharul de la El dar se supune voii Tatălui păcatul care se va abătea asupra caracterului Sfânt şi mânia lui Dumnezeu şi rosteşte cuvintele din versetul 39 „…Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Sufletul lui Isus era tulburat este întristare de moarte. Lupta în rugăciune este puternică. „ A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”. Era în primul rând repulsia faţă de păcat în contrast cu un caracter Sfânt un abis greu de imaginat. Suferinţa Lui este descrisă cel mai bine în Isaia 53 „„De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.” Păcatul, Crucea suferinţa sunt ceva reale „24  „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” Cruce a fost unul dintre cele două culmi ale răului din univers, al doilea fiind Iadul cel veşnic, Jertfa lui Cristos a fost una Perfectă sub aspect mântuitor. În noaptea cu pricina Isus îşi avertizează ucenici, cu privire la Persoana Sa, în care chiar şi ucenicii vor găsi un pretext de poticnire, aspect care s-a şi întâmplat, în momentul crucificării la Cruce era doar Ioan şi femeile, şi asupra faptului că Satan se va lupta ca ei să cadă, dar Isus s-a rugat pentru ei şi vor înţelege când Duhul Sfânt va coborî peste ei. Deşi Petru a făcut pe curajosul, a negat că este cu Isus nu în faţa unei instanţe superioare ci a unei slujnice. Îndemnul lui Isus era ceva real, Satana era prezent acolo şi Isus se lupta cu el în rugăciune, cum face şi azi, ca Mare Preot şi Mijlocitor pentru noi. A ne recunoaşte limitele umane este un lucru important de acea trebuie să apelăm în rugăciune la Isus. El recunoaşte neputinţa umană şi le spune Matei 26:45  Apoi a venit la ucenici, şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!.. Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor. El nu a renunţat la bătălie a luat asupra lui păcatele noastre a murit pe Cruce Dumnezeu l-a Înviat şi am primit mântuirea prin El. Mântuirea este un proces încheiat, dar noi trebuie să ducem vestea mai departe „ Marea Trimitere” (Matei 28:18) Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. Avem oportunităţi nu trebuie să le ratăm şi în vestirea Evangheliei nu suntem singuri.

7). BIBLIOGRAFIE

 Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

Tenney,   C.   Merrlill   STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Grădina_Edenului

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/gradina-eden.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/paradis.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/copacul-cunostintei-binelui-raului.html

Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald

MĂREŢIA CREŞTINISMULUI de DINESH D,SOUZA Editura Imago Dey, Oradea 2011

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-proverbele.html

Saithttps://semneletimpului.ro/social/psihologie/fericire/marile-efecte-ale-micilor-acte-de-bunatat

Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/11/12/persoanele-fara-adapost-pot-dormi-pe-bancile-unei-biserici-din-san-francisco

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/raul.html

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Saithttp://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/raul.html

 Saithttp://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

PROBLEMA RĂULUI   în teologia patristică de Iosub Florin pag

Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/10/10/despre-drepturile-omului-cazul-lui-andrew-brunson/?utm_sourc

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/biblia-suferinta.html

Făţărnicia inimi de David Black Sait http://www.voxdeibaptist.org/Fatarnicia_inimi

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/ghetsimani.html

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Beniamin, Fărăgău   Evanghelia după Matei, capitolele 24-28. Editura LOGOS   Cluj, 1998

ARDELEAN VIOREL

[1] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[2] SCURĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 129

[3] n. b. informaţie nesigură

[4] Ardelean Viorel

[5] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[6] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[7] Tenney,   C. Merrlill     STUDIU AL   NOULUI   TESTAMENT pag 129-132

[8] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[9] Dicţionar Biblic pag 814-815

[10] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Grădina_Edenului

[11] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/gradina-eden.html

[12] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/gradina-eden.html

[13] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/paradis.html

[14] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/copacul-cunostintei-binelui-raului.html

[15] Comentari biblic al credinciosului Vechiul Testament pag 34

[16] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/copacul-cunostintei-binelui-raului.html

[17] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[18] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 70-75

[19] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[20] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[21] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[22] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 313

[23] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[24] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-proverbele.html

[25] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-proverbele.html

[26] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[27] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[28] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[29] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[30] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[31] Sait https://semneletimpului.ro/social/psihologie/fericire/marile-efecte-ale-micilor-acte-de-bunatat

[32] Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/11/12/persoanele-fara-adapost-pot-dormi-pe-bancile-unei-biserici-din-san-francisco

[33] Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/11/12/persoanele-fara-adapost-pot-dormi-pe-bancile-unei-biserici-din-san-francisco

[34] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/raul.html

[35] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/raul.html

[36] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[37]Saithttp://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/raul.html http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

[38] PROBLEMA RĂULUI   în teologia patristică de Iosub Florin pag 11- 17

[39] PROBLEMA RĂULUI   în teologia patristică de Iosub Florin pag 11- 17

[40] PROBLEMA RĂULUI   în teologia patristică de Iosub Florin pag 11- 17

[41] PROBLEMA RĂULUI   în teologia patristică de Iosub Florin pag 11- 17

[42] MĂREŢIA CREŞTINISMULUI de DINES D,SOUZA pag 294-300

[43] MĂREŢIA CREŞTINISMULUI de DINES D,SOUZA pag 294-300

[44] Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/10/10/despre-drepturile-omului-cazul-lui-andrew-brunson/?utm_sourc

[45] N. A. La ora actuală pastorul Andrew Brunson a fost eliberat

[46] Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/10/10/despre-drepturile-omului-cazul-lui-andrew-brunson/?utm_sourc

[47] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/biblia-suferinta.html

[48] Făţărnicia inimi ide David Black Sait http://www.voxdeibaptist.org/Fatarnicia_inimi

[49] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/ghetsimani.html

[50] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[51] EVANGHELIA DUPĂ MATEI de Beniamin Fărăgău pag 92-94

[52] EVANGHELIA DUPĂ MATEI de Beniamin Fărărgău pag 92-64

[53] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 121-123

[54] EVANGHELIA DUPĂ MATEI de Beniamin Fărărgău pag 92-94

[55] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[56] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[57] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 121-123

[58] EVANGHELIA DUPĂ MATEI de Beniamin Fărărgău pag 92-94

[59] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[60] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 121-123

[61] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[62] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 121-123

[63] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[64] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 121-123

[65] EVANGHELIA DUPĂ MATEI de Beniamin Fărărgău pag 92-94

Hristos în iazul de foc?

Se spune, se vorbește, se menționează, se presupune, se scrie de către unii oameni cel puțin două aspecte principale cu privire la acest subiect și anume:

1. Că Domnul Iisus Hristos în perioada de timp dintre moartea Lui pe cruce (despărțirea Duhului de trup) și Învierea Lui din morți, El a mers în iazul de foc să îi plătească lui satan (stăpânitorul lumii acesteia) prețul de răscumpărare pentru oamenii care se află sub puterea lui.
2. Ori că odată Ajuns acolo, a fost cu scopul de a predica Evanghelia îngerilor și oamenilor, pentru a le mai da odată ocazia, oportunitatea, șansa de a fi convertiți, schimbați, salvați, răscumpărați.

Să fie adevărat? Pot sta aceste teorii „în picioare?” Să fi făcut Domnul Isus una ca aceasta?

1. Dacă răspunsul este da cu privire la primul aspect, atunci puterea și autoritatea lui satan pe acest pământ sunt infinite și nici Dumnezeu nu mai are putere și control asupra lui. Ceea ce este absolut fals și în mod clar nu putem fi de acord cu așa ceva. Hristos nu a plătit nimic lui satan și nici nu îi va plăti ceva vreodată.
2. Dacă răspunsul este da, la cel de al doilea aspect, atunci tradiția ortodoxă, catolică, etc, este adevărată atunci când susține că mai poți face ceva pentru cei morți, așa că parastasul, rugăciunile pentru cei care sunt plecați de pe acest pământ, se pot practica fără dar sau poate. Și din nou, majoritatea nu suntem și nu putem fi de acord cu acest aspect.

Totuși, care este adevărul atunci? Și de ce unii au ajuns la aceste concluzii? Ca să răspundem mai pe larg la acest subiect și la aceste întrebări, trebuie să ne adâncim privirile în Cuvântul Domnului.

Ambele aspecte menționate mai sus și subiectul în cauză pe care îl descriu aici, au ca argument, ca sursă, ca punct de plecare un text principal (mai sunt și altele, dar cad foarte ușor și nu pot fi credibile), care se găsește în 1 Petru 3:18-20 și în care scrie astfel:

„Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, și anume opt.”

Însă aici nu apare expresia, Hristos a coborât în „iazul de foc”, ci apare „duhurile din închisoare”, iar scopul este clar și precis pentru care Domnul Isus face acest lucru în textul de față, pentru a le prezenta Evanghelia duhurilor din închisoare, o categorie specială și limitată (duhuri… care s-au răzvrătit în timpul construirii corăbiei lui Noe) care a existat într-un anumit timp și care acum sunt/au fost în locuința morților. Pentru că termenul folosit aici este „hades”.

De fapt, Expresia, „Hristos a coborât, a intrat, a fost în iazul de foc” nu apare niciunde în Scriptură. Probabil mulți dintre noi încurcăm termenul grecesc „hades” care poate însemna numai mormânt, în Vechiul Testament fiind folosit „șeol” care înseamnă același lucru, mormânt, locuința morților cu termenul  grecesc „geenna” care înseamnă iad, loc al pedepsei. Iar în textul de față, este folosit de Petru același Cuvânt „hades”, nu „genna”. Iar o traducere corectă  exegetică din limba Greacă ar fi aceasta:

„Căci și Hristos, odată pentru păcate a suferit, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să vă aducă la Dumnezeu, a murit în trup, dar făcut viu prin duhul cu care în închisoarea duhurilor a mers și a predicat, (duhurilor) care au fost răzvrătite odată când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aștepta în zilele lui Noe când era construită corabia, prin care puține, adică opt suflete, au fost salvate prin apă.”

Totuși unde este expresia: „Hristos a fost în iazul de foc?” Nu apare, nu este, nu există. Pentru cei interesați, cu privire la aceste text, am lăsat scrise trei interpretări a acestui pasaj.

Dacă nu ar exista o diferență între cele două terminologii, atunci cele scrise în Apocalipsa 20:14, ar fi un non-sens și fără logică: „Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.”

De ce ai arunca iazul de foc în iazul de foc?  Sunt mai multe iazuri de foc? Nu! Ci aruncă locuința morților în iazul de foc, ceea ce înseamnă că sunt două lucruri distincte, diferite. Termeni în limba greacă sunt diferiți, iar rolurile lor ca funcționalitate sunt diferite.

Locuința morților, este un loc în care unii oameni au ajuns și se odihnesc așteptând sentința, judecata finală a lui Dumnezeu. Iar iazul de foc, este locul care înseamnă moartea a doua (despărțirea omului din prezența lui Dumnezeu pentru totdeauna), unde unii oameni ajung și își vor petrece neîncetat timpul acolo. După ce veșnicia se va roti de câteva ori în ciclurile sale, ei tot acolo vor fi, pentru totdeauna.

Nu este poziția mea aceasta, dar dacă totuși se insistă că aceasta ar fi interpretarea corectă, Hristos, S-a dus în locuința morților pentru a le predica Evanghelia duhurilor prinse, care au trăit înainte să existe o lege (mozaică) sau Biserica. Faptul că s-a întâmplat asta atunci, nu înseamnă că se întâmplă și acum. Domnul Isus nu mai merge (dacă a fost vreodată) în locuința morților, pentru fiecare duh ajuns acolo, ca să predice Evanghelia. A fost o excepție (probabil nu a fost nici excepția, dar totuși dacă…)  și motivele pentru care au fost o excepție sunt destul de clare. Nu a existat o lege atunci, nu a existat o Evanghelie pe care  să o fi auzit aceste duhuri.

Ceea ce vreau să scot în evidență, este faptul că există Dispensații în ceea ce privește modul lui Dumnezeu de lucru. Adică, există etape diferite de timp în ceea ce privește lucrarea lui Dumnezeu. De exemplu Dumnezeu a lucrat în Vechime cu poporul Israel, și acesta a fost poporul Lui, de care s-a îngrijit în mod special în acea perioadă, acordându-le o atenție mai specială decât celorlalte popoare. Acum însă are o altă lucrare, care este Biserica lui Hristos, o lucrare nouă, descrisă și înfăptuită abia în Noul Testament. Asta înseamnă că poporul Israel este Israel și Biserica este Biserică Desigur aici intră și evreii mesianici, care ajung tot una cu noi în Hristos Isus.

Israel nu este = Biserică și Biserica nu este egal = Israel.

Ce implicații are această teologie a Dispensaționalismului? Destul de mari. Pentru că, (opinie personală, încredințare în baza unui studiu) în locuința morților, au ajuns cei care au au trăit până la moartea Domnului Isus. Oamenii care au murit înainte de Hristos, au ajuns în această locație în care (este posibil ca) Hristos a trecut să le prezinte Mesajul Evangheliei celor care au trăit înainte de potop (doar lor).

Însă când vine vorba de oamenii care au trăit și au murit după moartea lui Hristos, ei nu mai ajung în locuința morților, ci direct în prezența lui Hristos, ori în iazul de foc. Argumentarea Biblică a acestei poziții teologice, din punctul meu de vedere este clară, corectă și concretă.

1. Înainte de moartea lui Hristos = Israel.

Ø  Samuel 28:8-20. Un exemplu Biblic, este atunci când Saul (împăratul lui Israel) merge la vrăjitoare, ca să poată sta de vorbă cu Samuel care era mort (prorocul Domnului) și a fost deranjat din șeol (mormânt, locuința morților).

Ø  Luca 16: 19-31. Un alt exemplu este pilda bogatului și a lui Lazăr, care se afla în sânul lui Avraam. Desigur că, prin și pe pilde nu putem face „teologie”, dar de menționat este faptul că și în această pildă, Domnul Isus îl clasifică pe Lazăr în sânul lui Avraam (posibil, locuința morților).

2. După moartea lui Hristos. Este destul de clar că de aici lucrurile se schimbă, că cei ce mor în Hristos ajung direct în slava Tatălui, în Împărăția Lui la fel cum a ajuns și Hristos.

Ø  Luca 23: 43. Isus a răspuns: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”

Ø  Luca 23:46. Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” Și, când a zis aceste vorbe, Și-a dat duhul.

Este clar că Domnul Isus a fost direct la Tatăl după moarte, nu în altă parte.

Ø  Luca 23: 43. Isus a răspuns: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”

Tâlharul de pe cruce, este un exemplu clar, că el nu ajunge în locuința morților sau în „sânul lui Avram, ci în împărăția lui Dumnezeu, cu Hristos în raiul Său.”

Ø  Fapte 7:56/59 și a zis: „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu… Și aruncau cu pietre în Ștefan, care se ruga Și zicea: „Doamne Isuse, primește duhul meu!”

Ștefan, aproape de moarte vede cum cerurile îi se deschid și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta Tatălui. Și îl roagă pe Isus să îi primească Duhul, care desigur, a mers la El.

În concluzie, aș vrea să precizez din nou, că Hristos nu a fost în iazul de foc așa cum susțin unii, această expresie nu apare în Scriptură și nu este demnă de luat în considerare. Lăsați Scriptura să spună ce vrea ea să spună, nu ce vrem noi să spună.

Credeți Biblia, Vestea bună care ne spune că, Hristos S-a născut, Hristos a murit, Hristos a fost îngropat, Hristos a înviat, Hristos S-a arătat, Hristos S-a înălțat.

PS: Aici sunt cele trei interpretări despre care v-am scris mai sus:

1. Hristos a mers în locul unde duhurile răzvrătite (rele) din perioada de dinaintea potopului sunt închise. Aceasta se referă la călătoria avută de Hristos înainte de învierea Sa; și le-a proclamat victoria lui și judecata lui Dumnezeu.
2. Hristos a mers în hades la sufletele oamenilor care au fost neascultători în vremea lui Noe. Predica lui Isus poate fi astfel înțeleasă ca:
   • Ø  Simplu anunț al victoriei Lui,
   • Ø  proclamare a Evangheliei, o a doua șansă pentru cei morți.
3. Duhul lui Hristos a fost în Noe și el a predicat celor răzvrătiți în timpul construirii corăbiei. El a predicat despre necesitatea pocăinței dar oamenii nu l-au ascultat. ( Ținând cont de contextul în care a f0st așezat acest text, spre această interpretare tind și eu.)

Autor: Daniel Godja

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/25/hristos-in-iazul-de-foc/?