Zeii vechi şi noi

download

Zeii vechi şi noi

Efes, al patrulea oraş ca mărime din Imperiul Roman, era cunoscut drept oraşul-gazdă al zeiţei Artemis, pentru greci şi Diana, pentru romani. Templul închinat zeiţei-mamă, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice, era loc de pelerinaj , dar şi cea mai importantă sursă de venit a oraşului. Vistieria acestuia era atât de plină, încât servea drept bancă comercială, de aici împrumutându-se chiar şi împăraţii. Totul era de vânzare. Pe plan spiritual, mântuirea era relativ ieftină, dar totuşi aducătoare de venit: argintarii ofereau statuete cu Artemis sau cu templul Dianei, proprietarii de taverne şi hanuri ofereau confort, prostituatele îşi vindeau trupul, sexul fiind considerat drept act de închinare.

Într-o astfel de atmosferă, nu e de mirare că apariţia lui Pavel, cu al său mesaj despre un zeu nou, Hristos – fără cont în bancă şi imposibil de înduplecat cu arginţi – a scandalizat întreg oraşul. Pavel predica falimentul: exorcişti şi vrăjitori, argintari, prostituate şi bancheri, toţi ar fi ajuns în şomaj tehnic dacă urmau învăţătura sa. Din fericire pentru noi şi din păcate pentru ei, viaţa bate filmul şi Hristos idolii păgâni. Mulţi şi-au ars idolii înaintea tuturor şi au realizat că “zeii făcuţi de mâini omeneşti nu sunt dumnezei”.

Dar ce sunt atunci? Sunt micii demoni care ne “ajută” să-L ignorăm/uităm pe adevăratul Dumnezeu; au supravieţuit timpului, au însoţit creştinismul de-a lungul istoriei şi s-au întrupat în idolii moderni. Artemisul lor s-a fărâmiţat în mii de zei, coloraţi şi frumos împachetaţi, pe care îi purtăm în inimă şi-n minte, zilnic. Mai puţin vizibili,  dar la fel de dăunători.

Într-o zi banală, acum aproape două mii de ani, Isus te avea pe tine în gând. Ochii săi sfâşiaţi de durere erau aţintiţi spre cer, picioarele şi mâinile ţintuite pe o cruce, iar ultimele sale cuvinte au adus mântuirea unui tâlhar şi iertarea călăilor Săi. Şi tu, într-o zi obişnuită, vrei nu vrei, ai sute de gânduri ce-ţi ocupă mintea, ochii tăi privesc în mii de părţi, picioarele-ţi trec prin zeci de locuri, mâinile tale alină pe cineva sau te duc în păcat, vorbele tale încântă sau dezamăgesc. Tot ce faci este inchinat pe altarul cuiva, altarul tău, altarul altui om, zeu, Dumnezeu. În lumea noastră, cea în care “Hristos e totul”, uneori nimic nu pare a fi al Său, pentru că orice lucru devine idol, când ține loc de Dumnezeu: familie, casă, masă, jocuri video, muzică, pornografie, internet, filme, prieteni, cărţi, baruri, cumpărături, iubit(ă), somn, maşină, cruciuliţa, Kenvelo, fitness, biserica, arta, cariera, avere, televizor, cafea, zâmbete şi lacrimi, o viata căldicică şi o mântuire ieftină. Pe ce altar arde jertfa ta de zi cu zi?

Marius Bădescu – Timisoara

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Zeii vechi şi noi – Stiri Crestine.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/zeii-vechi-si-noi/

Spălarea picioarelor – des-centrarea Stăpînului

download

Joi. Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi. Nimic mai rușinos și mai penibil.

Pentru ucenici, se înțelege! I-a făcut de pomină Isus.

Dumnezeu are acest obicei nefiresc de a ne întrerupe cursul previzibil al vorbelor și faptelor noastre, dar și pe ale Dînsului. Noi așteptăm continuarea, El rupe firul. Sparge toate scenariile calculate și pregătite de mințile noastre prea puțin cuprinzătoare. Tace ca să ne asurzească cu tăcerea Sa! Ne amețește cu oprirea Sa!

Ucenicii își dau rînd la slujire. Niciunul nu se mișcă să ducă farfuria la spălător. Niciunul nu trage ușa după el. Fiecare vrea să stea să soarbă ”cuvintele vieții veșnice”, ”cuvintele dătătoare de viață”. Vă puteți imagina exercițiu mai nobil? Toți sînt ochi și urechi. Stăpînul vorbește, robii ascultă! Sînt instrucțiuni importante. Filozofie, lucrare, viață! Partea cea bună! Ascultă toți ca niște Marii-adînc-cugetătoare, care își vor fi ales contemplarea, nu lucrarea Martelor-prea ocupate. Ucenicii învățaseră lecția, cel puțin așa credeau ei: nu activism, ci studiu biblic!

Las, firmiturile pot sta pe covor … las-o, domle, încolo de mătură … Acu ți-a găsit, cînd Învățătorul vorbește? Să luăm aminte, agitatule! Stai, odată, țapăn, Ioane, nu te mai fîțîi atîta că Îl deranjezi pe Domnul … tot te ghemuiești acolo … la pieptul Său! Nici măcar nu poate respira cum trebuie să ne vorbească… ei, copchil, copchil… la ce l-o fi luat Domnul de la maică-sa!?

Cînd toți sînt prinși în plasa metafizicii, cînd fiecare dă ochii peste cap, căutînd sub sprîncene sensurile profunde ale cuvintelor Cuvîntului … Tocmai atunci Maestrul se ridică, întrerupe lecția la mijloc, învățătura se oprește și Domnul Însuși iese din mijlocul lor. Central fiind, se exteriorizează, se retrage, se dezbracă de tot, își ia un ștergar, se înfășoară în jurul mijlocului precum un rob, ia ligheanul și se rotește la perimetrul descris acum de picioarele neslujite ale viitorilor Apostoli, în afara covorului pe care era așezată masa pascală.

Se știe! N-au stat la masă precum Da Vinci ne-a depictat scena.

Au stat în cot, pe jos, în cerc. Capul spre centru, picioarele spre exterior. Mîntuitorul mai în față, mai aproape de masă (unde numai iuda a mai îndrăznit să se apropie de același blid) mult spre centru, acolo unde era și pîinea și vinul și lumina și apa și mielul …

Ei, acolo … era de fapt Pîinea Vieții și Vinul Viței Celei Bune de Sînge și Lumina Lumii și Apa Vie și Mielul … central și cuvîntînd!

Dintr-o dată … tăcere! Cuvintele de învățătură sînt înlocuite de foșnet, picuri, clipocit, frecuș și foiala de învățare a unei noi lecții: ”așa să faceți și voi!”

Dumnezeu Stăpînul, Cel prin care toate s-au făcut, Se ghemuiește, El, Lumina, Se duce spre întuneric, Se retrage după perdele, Se des-centrează, ia chip de Rob, Se smerește dincolo de orice posibilitate de concepere a vreunui scenariu mai umilitor.

Fractura aceasta între cele două părți ale serii mă deconstruiește și mă recompune pe dinăuntru în acest an. Tranziția de la un Cristos Îmbrăcat, la Robul Dezgolit, de la Învățătorul central poziționat, la Slujitorul îmbrăcat în penumbrele din exteriorul cercului format de picioarele așezate cît mai departe de masă, trecerea de la Cuvîntare la Împlinire cu fapta, trecerea de la în-fățișarea ucenicilor spre picioarele acestora …

***

Există posibilitatea ca Dumnezeu să înceapă o tăcere foșnitoare în preajma noastră, în penumbre, retrăgîndu-ni-Se din vedere. Există posibilitatea să înceteze a ne vorbi pentru a ne arăta cum se face, pentru că am devenit harnici la ascultare și netrebnici la lucrare. Există posibilitatea ca Dumnezeu să se des-centreze, să Se autoexileze din privirile noastre tocmai pentru că ne vom fi obișnuit prea mult cu retorica în dauna religiunii curate și neîntinate a binelui față de cei sărmani, văduve și orfani. Există posibilitatea ca tocmai Cuvîntul să tacă, tocmai Lumina să se ascundă, tocmai Creatorul să se ascundă în creația Sa, cum a făcut la naștere, gîngurind, lăsîndu-ne cu prea puține indicii, cu prea puține clarități, fără descoperire și fără profeți. Există posibilitatea ca Dumnezeu să ne lase de capul nostru ca să ne oblige la împlinirea tuturor celor pe care prea și mult le știm, dar nu le facem.

Avem biserici care teologal își dau ochii peste cap, invitîndu-și mari vorbăreți ai veacului acestuia, dar sînt cu totul absente din spațiul slujirii în Cetate. Din ele, pentru ele, în ele. Biserici cu totul anesteziate de programele lor reușite, păstorind proiecte, cum spunea cineva, nu persoane. Comunități bine organizate ca să servească ego-urile noastre atît de gonflate încît cristologia ni s-a chircit sub povara propriilor noastre nevoi psihologice imaginate. Ne-am pus pe noi în centru ca să teologhisim despre un Dumnezeu care se retrage din fața noastră ca să meargă, după cum L-am rugat:

Doamne, vizitează Tu bolnavii, Doamne, treci Tu pe la casa văduvelor, Doamne, încurajează-i Tu pe cei osteniți, Doamne … Doamne, fă Tu ca neamul ăsta se Te cunoască …

Ne ascultă! Ce să facă! I-am delegat responsabilități serioase. I-am scris job-description-ul cu acribie! Noi sîntem stăpînii, El, robul! Are încotro?! Ce ironie feroce! Noi la masă, Cristos la treabă! Robii sînt stăpîni, Stăpînul este rob! El slujind, noi slujiți! De Joia Mare lumea e cu susul în jos, cu Capul la picioare. Toate-s razna, iar ucenicii boscorodesc, mărunți, fără măcar să priceapă o iotă din ce li se întîmplă lor și lumii întregi.

Dar lucrurile nu se opresc aici pentru noi! Ucenicii își vor fi învățat lecția amară. Noi, dacă nu pricepem ”… unde este credința ta fără fapte? Este moartă!” ne spune Iacov.

Și culmea pedepsei? Ne lasă singuri să ne cîntăm, să ne rugăm nouă înșine, să avem părtășie unii cu alții, într-o criptă pe care o numim … biserică, o mireasă des-căpățînată și neascultătoare. Dacă rămînem lungiți dîndu-I Lui și celălalt picior la spălat, dar mustrîndu-i pe ceilalți că n-au făcut ei treaba, ne lasă în voia minții noastre blestemate de căldicei pînă Îl vom auzi rostind:

Plecați de la Mine că nu v-am cunoscut niciodată!

Lecția din Joia Mare este să ne retragem noi în semintunericul acestei lumi, spre picioarele semenilor, pentru a-L lăsa pe El să-Și arate Gloria, să ne pună El pe masă, exact în mijloc, în timp ce noi ne tîrîim spre margini alunecînd în genunchi … nu să ne pună, ci să Se pună El pe masă ca PîineVițăApă și Miel!

https://wordpress.com/read/feeds/49323102/posts/2255119164

Marius David
Marius Cruceru

Săptămâna Mare, Joi- Cina momentul sincerități — Ciprian Barsan

PLANUL perfect, conceput în cer, trebuia împlinit până la capăt… Ziua de joi a început cu o întrebare pusă de ucenici: „Unde vrei să-Ți PREGATIM să mănânci PAȘTELE?” La acestă întrebare Domnul răspunde mărturisind ucenicilor: „Am dorit mult să mănânc cu voi”… Mesajul acesta simplu, sincer, scoate în evidență un adevăr: frumusețea PĂRTĂȘIEI. Celebrarea Cinei […]

Teroarea continuă în Sri Lanka – O nouă explozie în apropiere de Colombo! Poliția e în alertă — Noutati Crestine

O explozie a fost auzită joi în localitatea Pugoda, aflată la 40 de kilometri de Colombo, capitala statului Sri Lanka, au informat autoritățile și rezidenții orașului, relatează site-ul agenției Reuters, conform Mediafax. Poliția a informat că investighează explozia, declanșată într-un moment deja tensionat în Sri Lanka, pe fondul atacurilor teroriste de duminică. Cel puțin 359 […] […]

HAINELE DE SĂRBĂTOARE ALE BISERICII – PASTOR NELU ALIMAN /Coloseni 3:5 – 16 (12 – 13)

HAINELE DE SĂRBĂTOARE ALE BISERICII

Coloseni 3:5 – 16 (12 – 13)

Să lepădăm tot ce ține de viața „fiilor neascultării” și să ne dezvoltăm caracterul, atitudinile, acțiunile și vorbirea în asemănarea lui Hristos.

1. Dezbracă hainele vechi ale firii ! v.5 – 7

Aici Pavel ne surprinde cu o poruncă : „Omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ” !

Este posibil ca după ce am murit și am înviat cu Hristos să mai vorbim de păcate, necurăție, pofte rele? Da, „deoarece” avem o fire pământească ! Tocmai datorită Faptelor mântuitoare ale Domnului Isustrebuie să omorâm(mortificăm) cele pământești din noi.

Pentru că sunt ale firii pământeștiv.5

  • Perfecționismul nebiblic susține că credinciosul nu mai păcătuiește deloc ! I Ioan 1:8, 10
  • Firea pământească este pe viață o sursă de păcate pentru credinciosI Ioan 2:16
  • Deprinderea cu ele în Poporul Domnului aduce neputința și cădereaI Corinteni 11:30
  • Domnul pedepsește pe cei ce nu se cercetează și nu se pocăiescI Corinteni 11:31 – 32 ; Evrei 12:5 – 11
  • Normalitatea pentru credincioșii nu este trăirea în păcat, ci în sfințenie I Ioan 3:10
  • De aici, conștientizarea luptei spirituale lăuntriceGalateni 5:17
  • De aceea trebuie să ne cercetetăm și în umilință, să ne pocăimI Ioan 1:7 – 2:2
  • Să umblăm sub cârmuirea Duhului SfântGalateni 5:16
  • Să renunțăm (rupere totală) la „hainele vechi” !Galateni 6:14
  • Stările care mocnesc în lăuntrul sufletului : maniavrajmășiarăutateaEfeseni 4:31
  • Rănirea semenilor : clevetirea
  • Izbucniri necontrolate : vorbirea rușinoasă
  • Să ne ridicăm starea de fapt la nivelul poziției de drept în HristosRomani 13:13 – 14
  • Să ne dezbrăcăm de puterea păcatului în practica zilnicăRomani 6:13
  • Să ne reamintim Statutul de Oameni noi în HristosII Corinteni 4:16
  • Să continuăm „înnoirea” în asemănarea cu Domnul IsusRomani 12:2 ; Efeseni 4:23
  • Nu te mai sili să trăiești fragmentat (și ca lumea și ca sfinții) !Iacov 4:4 – 5
  • Dedică-ți viața în întregime Domnului !Galateni 6:7 – 8
  • El face să dispară frontierele : naționale, religioase, culturale, socialeFapte 15:9 ; Romani 10:12 ; Galateni 3:28. În Poporul mântuit nu mai sunt deosebiri v.11
  • El este Totul în toți !Fapte 2:39 ; Romani 3:29
  • El aduce în inimi Virtuți noi ale Duhului Sfântv.12 Galateni 5:22 – 23
  • El ne transformă prin Dragoste – Legătura Desăvârșirii v.14
  • Biserica Domnului este stăpânită de paceFilipeni 4:7 ; I Corinteni 2:2
  • Biserica Domnului este recunoscătoare DomnuluiI Tesaloniceni 5:18
  • Cuvântul dă Autoritate, Har, Părtășie, Lumină de Sus și Hrană în întâlnirile frățești
  • Cuvântul trebuie să fie parte din noi „din belșug” = din abundență

Desăvârșirea nu are de-a face cu absența păcatului, ci cu maturitatea, plinătatea, completitudinea. Desăvârșirea biblică nu este în contrast cu păcătoșenia, ci cu imaturitatea credinciosului.

Ea funcționează în noi și după nașterea din nou ca roabă a păcatuluiRomani 7:25 ; Evrei 12:4

Pentru că sunt urâte Domnuluiv.6

Pentru că nu mai suntem ai lumiiv.7

Aplicații :

2. Nu folosi două garderobev.8 – 10

Aplicațiile făcute de Apostol au în vedere asemănarea credinciosului cu Domnul Isus Hristos.

Lucruri de abandonat v.8

Hotărâri de luatv.9

Motivații de reactualizatv.10

Aplicații :

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâniMatei 6:24

3. Îmbracă Hainele de Sărbătoare v.11 – 16

Domnul Isus Hristos este Sărbătoarea noastră !I Corinteni 5:7 – 8 Galateni 3:27

Comportamentul credinciosului trebuie să fie onorant pentru Numele lui Hristos !

Având în vedere Unitatea Trupului lui Hristosv.11 – 14

Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi v.13b

Având în vederePacea Trupului lui Hristosv.15

Având în vedere etalonul Cuvântului lui Dumnezeuv.16

Ne rugam ca Dumnezeu sa ne ajute sa fim oameni ai păcii în Biserica Domnului Christos. „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine…haine albe, ca să te îmbraci” Apocalipsa 3:18 Firea noastră poate fi ținută sub control numai prin actualizarea morții cu Domnul Isus, prin puterea Duhului Sfânt Galateni 5:24 – 25 ; II Corinteni 4:10.

Pastor Nelu Aliman

https://www.baptisti-arad.ro/articole/hainele-de-srbtoare-ale-bisericii-

ULEI, UNTDELEMN. 

download

ULEI, UNTDELEMN. Cu excepţia cazurilor când se referă la unguente cosmetice (Rut 3:3; 2 Samuel 14:2; Psalmul 104:15) sau la uleiul de mir (Estera 2:12), toate celelalte texte biblice care vorbesc despre ulei se referă la produsul extras din *măsline. Numărul mare al măslinilor (Olea europaea) în Palestina antică a permis desfăşurarea unui comerţ înfloritor cu ulei cu Tirul şi Egiptul. Solomon a furnizat cantităţi mari de ulei lui Hiram ca parte din plata pentru construirea Templului (1 Împăraţi 5:11; Ezechiel 27:17), iar Egiptul a importat cantităţi mari de ulei din Palestina (cf. Osea 12:1), întrucât climatul egiptean nu este favorabil pentru cultivarea măslinilor.

Ca element important în practicile religioase, uleiul ocupa un loc proeminent între primele roade (Exod 22:29) şi se dădea şi zeciuială din ulei (Deuteronom 12:17). Jertfele de mâncare erau amestecate adesea cu ulei (Levitic 8:26; Numeri 7:19), iar sfeşnicul din sanctuar (Exod 25:6) era alimentat cu ulei extras proaspăt (Levitic 24:2). Uleiul era folosit în mod ceremonial la consacrarea preoţilor (Exod 29:2), la curăţirea leproşilor (Levitic 14:10-18), la jertfele zilnice (Exod 29:40) şi la încheierea jurământului de nazireat (Numeri 6:15). Anumite ceremonii nu foloseau ulei, cum este jertfa de gelozie (Numeri 5:15) şi jertfa pentru păcat (Levitic 5:11).

Uleiul de măsline era folosit pe scară largă pentru gătit, înlocuind untul (1 Împăraţi 17:12-16). Tot în sfera casnică, uleiul era folosit în egală măsură ca şi combustibil pentru lămpile mici întâlnite în număr mare încă dintr-o perioadă timpurie în Palestina. Atât lămpile portabile cât şi alte tipuri de lămpi aveau în general o incizie în margine unde se punea un fitil de in (Isaia 42:3) sau câlţi de cânepă. Când lampa era umplută cu ulei de măsline, fitilul menţinea o flacără constantă până când se termina uleiul. Când asemenea lămpi erau purtate dintr-un loc în altul, era obiceiul în vremea NT ca purtătorul să lege cu o sfoară de deget un rezervor mic de ulei de măsline. Astfel, dacă era nevoie să completeze uleiul, avea la dispoziţie o rezervă adecvată (cf. Matei 25:1-13).

În afară de folosirea uleiului pentru consacrarea preoţilor (Exod 29:2), uleiul era un element ritual important în recunoaşterea ceremonială a funcţiei de rege (1 Samuel 10:1; 1 Împăraţi 1:39).

Ca medicament, uleiul de măsline era folosit atât intern cât şi extern. Calităţile sale de calmare l-au făcut să fie un remediu preţios pentru tulburări gastrice, iar proprietăţile de laxativ moderat erau de asemenea cunoscute în antichitate. Ca uz extern, uleiul era unguentul cel mai obişnuit aplicat pe zgârieturi şi răni (Isaia 1:6; Marcu 6:13; Luca 10:34).

În vremea VT uleiul era produs fie prin zdrobirea măslinelor cu un pistil şi mortar (Exod 27:20), fie prin zdrobirea măslinelor într-o presă de piatră. Excavaţiile făcute la Taanac, Meghido şi Ierusalim au scos la lumină prese săpate în stâncă masivă. Un tăvălug de piatră împins de doi bărbaţi zdrobea măslinele, iar acestea erau apoi tescuite (Deuteronom 33:24) sau presate. După îndepărtarea impurităţilor, uleiul era gata pentru folosinţă. Grădina Ghetsimani (gatsemen, „teasc de ulei”) şi-a primit numele de la teascurile de piatră folosite pentru extras ulei din fructele adunate pe Muntele Măslinilor.

Uleiul era folosit de obicei pentru ungerea trupului după baie (Rut 3:3; 2 Samuel 12:20) sau în unele ocazii festive (cf. Psalmul 23:5). În Egiptul antic un slujitor ungea de obicei capul fiecărui oaspete atunci când acesta ocupa locul la masă. Ungerea bolnavilor (Iacov 5:14) în vremea NT a devenit un ritual cvasi-sacramental. Josephus notează ca o ciudăţenie faptul că esenienii nu se ungeau cu ulei, întrucât considerau că îi „pângăreşte”(BJ 2.123).

Prezenţa uleiului simboliza bucuria (Isaia 61:3) iar absenţa lui indica tristeţea sau umilirea (Ioel 1:10). De asemenea, uleiul era folosit ca semn al mângâierii, al hranei spirituale sau al prosperităţii (Deuteronom 33:24; Iov 29:6; Psalmul 45:7).

BIBLIOGRAFIE

  1. N. şi A. L. Moldenke,Plants of the Bible, 1952, p. 97 ş.urm., 158 ş.urm.; A Goor „The place of the olive in the Holy Land and its history through the ages”,Economic Botany 20, 1966, p. 223-243; A. Goor şi M. Nurock, The Fruits of the Holy Land, 1968, p. 89-120.

R.K.H.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/ulei-untdelemn.html

A 70-a aniversare a congresului Pan-ortodox, prima parte (din două) Un pas important spre apostazie  de Episcopul Photius din Triaditsa

download

A 70-a aniversare a congresului Pan-ortodox, prima parte (din două)
Un pas important spre apostazie  de Episcopul Photius din Triaditsa

Introducere: autorul acestui articol, Episcopul Photius din Triaditsa, a fost ordinat ca episcop în 4/17 Ianuarie, 1993 de către Mitropolitul Cipirian din Fili, Abate al Mănăstirii Sf. Ciprian şi Iustina. Episcopul Photius este unicul ierarh susţinător al vechiului calendar în Bulgaria.

Lucrarea Profesorului T. Sibiff, Chestiunea Calendarului Bisericesc, apărută cu un sfert de secol în urmă cu scopul de a stabili bazele teologice pentru reforma calendarului bisericesc începută în Bulgaria în 1968, citează adesea aşa numitul Congres „Pan-ortodox” care s-a desfăşurat între 10 mai şi 8 iunie 1923 la Constantinopol.1 Autorul citează decizia acestui congres cu privire la revizuirea calendarului Iulian2, care a necesitat înlocuirea calendarului Iulian cu aşa numitul „Calendar Iulian nou,” care de fapt corespunde calendarului Grigorian apusean până în anul 2800. Profesorul Sibiff face referire la Congresul de la Constantinopole, nesfiindu-se să-l numească „Adunare Ortodoxă.” Pentru el, cât şi pentru toţi susţinătorii reformei calendarului, acel Congres deţine autoritatea neîndoielnică a unui forum Bisericesc. În acelaşi timp, ignorarea faptelor nu poate acoperi discrepanţele canonice serioase ale Congresului de la Constantinopole. Potrivit afirmaţiei Prof. C. Troitsky, „Nu există nici o îndoială că viitorii istorici ai Bisericii Ortodoxe vor fi obligaţi să accepte faptul că Congresul din 1923 a fost cel mai trist eveniment din viaţa Bisericii din secolul XX.”3 Prin faptul că şi-a auto-atribuit denumirea de „Pan-ortodox” fără a avea vreo bază reală pentru aceasta, Congresul de la Constantinopole a deschis porţile pentru schimbarea Calendarului Bisericesc Patristic şi a început goana Bisericii Ortodoxe către modernism. În ciuda faptului că încă de la început, deciziile Congresului au fost respinse de aproape toate Bisericile Ortodoxe locale, Congresul de la Constantinopole a reuşit să distrugă unitatea liturgică şi în privinţa sărbătorilor a Bisericii Ortodoxe. Calendarul revizuit a fost introdus treptat în multe Biserici locale. În consecinţă, a apărut o tragică divizare în ce priveşte practica liturgică nu numai printre Bisericile locale individuale, ci chiar şi în interiorul Bisericilor locale care acceptaseră în mod oficial această inovaţie necanonică.

Care a fost climatul spiritual şi filosofic care a generat întrunirea acestui Congres „Pan-ortodox” la Constantinopole? Cine a fost cel care a iniţiat [Congresul]? Cine au fost delegaţii acestuia, şi care a fost statutul său canonic? Care au fost activităţile şi deciziile [Congresului]? Acestea sunt, pe scurt, întrebările majore care vor fi atinse pe scurt în lucrarea de faţă.

La sfârşitul secolului nouăsprezece şi primele decenii ale celui de-al douăzecilea, viaţa spirituală a naţiunilor Ortodoxe a suferit şocuri şi schimbări profunde. Pe de-o parte, printre intelectuali şi păturile sociale superioare, s-a dezvoltat şi s-a chiar generalizat cu putere o atitudine lumească şi materialistă, iar înţelegerea valorilor spirituale a avut de suferit sub influenţa unor mişcări puternice, neo-păgâne în cultura Occidentală. Pe de-altă parte, cercurile teologie şi ale Bisericii au fost otrăvite cu idei generate de ecumenismul Protestant. Ierarhii şi teologii Ortodocşi au început să cheme la „unitatea tuturor Creştinilor.” Singura cale posibilă de întoarcere pentru cei care s-au depărtat de la Unica şi Indivizibila Biserică a lui Cristos este pocăinţa. „Unitatea tuturor Creştinilor” nu poate fi atinsă prin căutarea unui limbaj comun, prin supunerea la activităţi comune, şi nici chiar prin rugăciunile comune ale diferitelor confesiuni. Cu alte cuvinte, drumul spre unitate nu se descoperă pe cărări bătucite şi confuze ci mai degrabă în întoarcerea cu pocăinţă la Ortodoxie.4 Ambele enciclice ale Patriarhului Iaochim al III-lea al Constantinopolului (1879-1884; 1901-1912), care în general aderau la tradiţie, sunt fără îndoială primele documente oficiale ale Patriarhului Constantinopolului în care se pot deja percepe primele concepţii ecumenice.5

Sub influenţa indirectă a ideilor intens progresive şi revoluţionare, care îşi au originea în cei iniţiaţi în Masonerie, şi sunt susţinute de aceştia [persoane care doresc cu ardoare să îi unească pe toţi, dar neagă adevărul exclusiv al Ortodoxiei], liber-cugetătorii religioşi şi-au găsit adepţii şi în Ortodoxie. Aceşti liber-cugetători s-au regăsit îndeosebi între cei care au generat aşa-numita renaştere religioasă din Rusia din timpul primelor decenii ale acestui secol. Liber-cugetătorii religioşi au pregătit calea pentru renovaţionismul din Rusia – primele manifestări ale modernismului de a se forma într-o „Biserică Ortodoxă” (de fapt, un nou rit Protestant Oriental) în ţara noastră, Renovaţionismul este o mişcare religioasă tipică Rusiei post-revoluţionară, în cele mai extreme şi mai crude forme ale ei, şi în lumea Ortodoxă Grecească a anilor 1920, cu similarităţi corespondente. Ilustraţii ale tendinţelor renovaţioniste sunt reprezentate de Conciliul „Bisericii Vii” din Rusia (deschis în 16/29 Aprilie, 1923) şi „Congresul Pan-ortodox” de la Constantinopole (10 mai – 8 iunie, 1923), care a avut loc în aproximativ aceeaşi perioadă. În ciuda faptului că Congresul de la Constantinopole a făcut o rezoluţie în apărarea Patriarhului Tikhon şi astfel, într-un fel, s-a separat de Biserica Vie, deciziile ambelor forumuri au fost, fără îndoială, foarte asemănătoare: ambele au adoptat schimbarea Calendarului Bisericii, au permis recăsătorirea clericilor şi au publicat şi alte declaraţii similare, promovând reforme în spiritul liberalismului religios, cu totul de neconceput cu doar câţiva ani mai devreme.

Mişcarea decisivă a Constantinopolului în spiritul ecumenic în domeniul politicii Bisericii a fost exprimată într-o enciclică publicată în ianuarie 1920 de Locum Tenens al tronului Patriarhal, Mitropolitul Dorotheos de Brussa (1919-1921) sub titlul, „Bisericilor Creştine de pretutindeni.” Mişcarea dramatică a Patriarhatului Ecumenic înspre apostazie, un element specific ecumenismului, a fost precedat şi însoţit de mulţi factori filosofico-politici.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Grecia era o ţară învingătoare. Înfrângerea Turciei i-a adus un succes nemaipomenit pentru grupul politic condus de Masonul Elevtherius Venizeles (1864-1936). Grecia a stat fără echivoc de partea Antantei şi declarase război guvernelor ce alcătuiau Tripla Alianţă. La sfârşitul războiului, potrivit Tratatelor de Pace de la Nice (1919) şi Sèvres (1920), Greciei i s-a dat teritoriul Nordic Epirus, Tracia de vest şi aproape toată partea ei de est, insulele Imroz, Tenedos şi Dodecaneze din Marea Egee, precum şi un teritoriu considerabil în Asia Mică cu centrul la Smirna. Fără îndoială, partidul lui Venizeles nu a fost satisfăcut de aceste achiziţii, ci a încercat cu toată forţa să recucerească fostul Imperiu Bizantin cu capitala sa de la Constantinopole. Ocupaţia Constantinopolului de către Aliaţi (16 martie 1920 – 6 octombrie 1923) a părut a grăbi împlinirea acestei dorinţe. Conducătorii cercurilor Bisericeşti din Constantinopole au căzut pradă spiritului naţionalist-politic al aliaţilor politici ai lui Venizeles. Patriarhul Ecumenic s-a adresat mai degrabă armatei ocupante Engleze decât guvernului Turc cu privire la o multitudine de probleme civile. Mitropolitul Dorotheos, ca Locum Tenens al Tronului Patriarhal, a vizitat ţările Europei Occidentale în 1920, incluzând Anglia, pentru a motiva cercurile conducătoare în favoarea poziţiei Greciei. Chiar a sugerat marilor puteri ideea de a lichida guvernul Turc. Factorii esenţiali care au încurajat Tronul de la Constantinopole spre a adopta ideea de ecumenism şi spre o colaborare activă cu organizaţii ecumenice occidentale au fost: interesele naţional-politice ale ierarhilor de la Constantinopole, speranţele lor de a primi ajutor de la membrii Antantei împotriva Turciei, ciuma tot mai răspândită a liberalismului Creştin, mişcarea ecumenică ce a înflorit în anii de după război şi interterenţa directă a politicienilor cu ierarhii Masonici în afacerile Bisericeşti.

La începutul Enciclicei din 1920 s-a anunţat faptul că Biserica din Constantinopole lua în considerare posibilitatea apropierii şi a legăturilor frăţeşti cu alte „Biserici Creştine” în ciuda diferenţelor dogmatice dintre ele. Comunităţile heterodoxe erau numite „onorate Biserici Creştine,” care „nu sunt nici străine nici depărtate, ci mai degrabă o familie, şi apropiate în Cristos.” Ele sunt de asemenea numite „împreună moştenitoare, care alcătuiesc un singur trup şi sunt părtaşe la promisiunile lui Dumnezeu în Cristos.” Enciclica sugerează fondarea unei „societăţi a Bisericilor.”6 Ca un semn al primului pas spre unire, enciclica propune „acceptarea unui calendar pentru sărbătorirea universală a principalelor sărbători Creştineşti.”7 Acest document nu doar anunţa începutul trădării Constantinopolului, şi unirea acestuia cu erezia ecumenică, ci dovedea şi caracterul său necanonic; pentru că în fapt ea era semnată de o singură Biserică Ortodoxă locală şi se adresa comunităţilor heterodoxe eretice, numindu-le „Biserici Creştine de pretutindeni.” Enciclica vorbea în termeni sofisticaţi despre probleme excepţional de importante de factură dogmatică şi canonică, în numele tuturor Bisericilor locale, cât şi în numele întregii Biserici Ortodoxe. Astfel enciclica a devenit prima încercare publică a Tronului de la Constantinopole de a uzurpa autoritatea Unicei şi Sfintei Biserici Ortodoxe.8

Odată cu enciclica din 1920, care a fost publicată şi răspândită fără acordul celorlalte Biserici surori, Patriarhatul Ecumenic a intrat în colaborare oficială cu reprezentanţii mişcării ecumenice. În August 1920, la Geneva, Patriarhatul Ecumenic a participat la congresul preliminar cu privire la „Credinţă şi Organizaţie”, fără a avea consimţământul celorlalte Biserici Ortodoxe.

Aproape un an mai târziu, de curând alesul Patriarh Ecumenic Meletius al IV-lea (1921-1923), despre care vom scrie în amănunt în rândurile ce urmează, a afirmat, rostindu-şi cuvântarea cu ocazia întronării sale, „Eu mă dedic pe mine însumi la slujirea Bisericii din cea mai înaltă catedră a ei să dezvolt, cât mai mult posibil, relaţii mai apropiate şi mai prieteneşti cu bisericile ne-Ortodoxe de la Răsărit şi de la Apus şi să promovez lucrarea unităţii între noi.”9 Acelaşi crez ecumenic a fost mărturisit de prietenul şi partizanul lui Melezius al IV-lea, Chrysostomos, Arhiepiscop al Atenei (1923-1938) care a introdus Noul Calendar în Biserica din Grecia. Iată ce a rostit acesta din urmă în cuvântarea sa de înscăunare, „…pentru o astfel de colaborare [cu cei heterodocşi] nu este necesară deţinerea unei baze comune sau a unităţii dogmatice, unitatea dragostei lui Cristos fiind suficientă.”10

Legătura apropiată cu politica Europeană de după război, cu mişcarea ecumenică şi cu cercurile Masonice din Grecia şi de peste hotarele ei, [legături] realizate de strădaniile naţionaliste ale ierarhiei din Constantinopole a ajuns la culmea stricăciunii la începutul anilor 1920, când Meletius al IV-lea (1871-1935) a urcat pe Tronul de la Constantinopole şi a devenit organizator şi a inspirat Congresul „Pan-ortodox” din 1923.

Cine era Meletius Metaxakis?

Numele său din lume era Emmanuel Metaxakis. S-a născut pe 21 Septembrie, 1871 în satul Parsas ce se găseşte pe insula Creta. A intrat în Seminarul Sfintei Cruci din Ierusalim în 1889. Când i s-a aplicat tonsura a primit numele de Meletius şi a fost ordinat ierodiacon în1892. Şi-a terminat studiile teologice la Sfânta Cruce şi a fost numit Secretar al Sfântului Sinod din Ierusalim de către Patriarhul Damianos în 1900. Meletius a fost alungat din Ţara Sfântă de către Patriarhul Damianos, împreună cu Chrysostomos, care pe-atunci era administrator, iar în 1908 ajungea Arhiepiscop al Atenei, pe motivul „activităţii împotriva Sfântului Mormânt.”11 Meletius Metaxakis a fost atunci ales Mitropolit de Kition în 1910. În anii dinaintea războiului, Mitropolitul Meletius a demarat cu succes în New York convorbiri cu reprezentanţii Bisericii Episcopale din America, cu intenţia de a „extinde relaţiile dintre cele două Biserici.”12

După decesul Patriarhului Ioachim al III-lea din 13 iunie 1912, Meletius a fost nominalizat ca şi candidat pentru Tronul Patriarhal din Constantinopol.13 Totuşi, Sfântul Sinod a hotărât în cele din urmă că Meletius nu putea fi înregistrat după canoane ca şi candidat.14 Cu sprijinul aliaţilor săi politici şi al cunoscuţilor săi, a fost ales necanonic în postura de Arhiepiscop al Atenei în 1918, însă după obişnuitele schimbări politice, a fost privat de scaunul său. Locul său a fost luat la 10 decembrie 1920 de un candidat îndreptăţit canonic, Theocletos, care fusese în trecut deposedat pe nedrept de funcţia sa de Arhiepiscop. Pe vremea când Meletius era încă Arhiepiscop al Atenei, împreună cu un grup de persoane cu aceleaşi convingeri ca ale sale, Meletius a vizitat Anglia unde a condus discuţii privitoare la unirea Anglicanilor cu Biserica Ortodoxă. În februarie 1921 Meletius vizita Statele Unite. În 17 decembrie 1921, ambasadorul Greciei la Washington a trimis un mesaj prefectului din Tesalonic scriindu-i că Meletius „s-a înveşmântat, a luat parte la o slujbă Anglicană, a îngenuncheat la rugăciune împreună cu Anglicanii, a venerat Sfântul lor Altar, a predicat, iar mai târziu i-a binecuvântat pe toţi cei prezenţi.”15

La cea oră se conduceau audieri preliminare, organizate de profesorul universitar Paul Karolidis cu privire la plângerile formulate împotriva lui Meletius Metaxakis. S-a hotărât atunci că Meletius trebuia adus în faţa Sfântului Sinod al Bisericii din Grecia. Sinodul a publicat un raport la 21 noiembrie 1921, numind „comitetul de investigaţii” împotriva lui Meletius.16 Deşi cercetarea se desfăşura împotriva lui Metaxakis, el a fost ales pe neaşteptate ca Patriarh al Constantinopolului. În ciuda alegerii sale, Sfântul Sinod al Bisericii din Grecia l-a demis pe Meletius Metaxakis la 29 decembrie 1921 pentru o serie de infracţiuni împotriva legii canonice şi pentru a fi cauzat o schismă.17 În ciuda acestei decizii, Meletius Metaxakis a fost înscăunat ca Patriarh Ecumenic la 24 ianuarie 1922. Datorită unei presiuni politice intense, demisia lui Meletius a fost anulată în mod necanonic în 24 decembrie 1922. Cercurile politice din jurul lui Venizeles şi Biserica Anglicană fuseseră implicate în alegerea lui Meletius ca Patriarh.18 Mitropolitul Germanos (Karavangeis) al Sfântului Sinod de la Constantinopole a consemnat aceste evenimente, „Alegerea mea în 1921 la Tronul Ecumenic a fost incontestabilă. Din cele şaptesprezece voturi oferite, şaisprezece îmi erau favorabile. Apoi unul dintre prietenii mei laici mi-a oferit 10.000 de lire pentru a renunţa la alegerea mea în favoarea lui Meletius Metaxakis. Desigur, am refuzat această ofertă, nemulţumit şi dezgustat. Apoi, într-o noapte am primit pe neaşteptate vizita unei delegaţii formate din trei bărbaţi, de la „Liga Naţională de Apărare” şi am fost ameninţat cu toată seriozitatea să îmi retrag candidatura în favoarea lui Meletius Metaxakis. Delegaţii au spus că Meletius avea să contribuie cu $100.000 la averea Patriarhatului şi, de vreme ce dânsul beneficia de relaţii deosebit de prietenoase cu episcopii Protestanţi din Anglia şi America, putea fi foarte util cauzelor internaţionale. Interesele internaţionale au cerut ca Meletius Metaxakis să fie ales Patriarh. Aceeaşi a fost şi dorinţa lui Elevtherius Venizeles. M-am gândit tot restul acelei nopţi la această propunere. În Patriarhat domnea un adevărat haos pe plan economic. Guvernul din Atena încetase să mai acorde subvenţii, şi nu exista nici o altă sursă de venit. Salariile obişnuite nu se mai plătiseră de nouă luni. Organizaţiile caritabile ale Patriarhatului se aflau la rândul lor într-o stare economică critică. Din aceste motive şi pentru binele oamenilor [sau cel puţin aşa credea ierarhul înşelat] am acceptat oferta…”19 Astfel, spre uimirea tuturor, a doua zi, pe 25 noiembrie 1921, Meletius Metaxakis a devenit Patriarhul Constantinopolului.

Caracterul necanonic al alegerii sale a devenit evident atunci când, cu două zile înainte de alegeri, pe 23 noiembrie 1921, s-a primit propunerea din partea Sinodului de la Constantinopole de a amâna alegerile pe motive canonice. Majoritatea membrilor au votat favorabil această propunere. În acelaşi timp, în chiar ziua alegerilor, episcopii care votaseră amânarea alegerilor au fost înlocuiţi de alţi episcopi. Această înlocuire a permis alegerea lui Meletius ca Patriarh. În continuare, majoritatea episcopilor din cadrul Patriarhatului din Constantinopole care fuseseră înşelaţi, s-au întrunit la Tesalonic. Au anunţat că „alegerea lui Meletius Metaxakis a avut loc cu violarea evidentă a sfintelor canoane,” şi au propus să se întreprindă „o alegere validă şi canonică pentru [slujba de] Patriarh al Constantinopolului.” În ciuda acestei acţiuni, Meletius a fost confirmat pe Tronul Patriarhal.20

La insistenţele lui Meletius, Patriarhatul din Constantinopole a acceptat validitatea ordinelor Anglicane în 1922 – act faţă de care a protestat chiar şi Roma. Apoi în 1923 Meletius a iniţiat Congresul „Pan-ortodox” (10 mai – 8 iunie). La 1 iunie, clericii şi laicii nemulţumiţi de Patriarhul cel inovator au organizat o întâlnire care a sfârşit cu un atac asupra Phanarului cu scopul demiterii lui Meletius şi al alungării acestuia din Constantinopol. La 1 iulie 1923, sub pretextul bolii şi al necesităţii tratamentului medical, Meletius părăsea Constantinopolul. La 20 septembrie, 1923, la insistenţele guvernului Grec şi prin intervenţia Arhiepiscopului Chrysostomos al Atenei, Meletius s-a retras din funcţia de Patriarh.

Meletius a fost atunci nominalizat drept candidat secund pentru Tronul Patriarhatului din Alexandria în 1926. Primul candidat era Mitropolitul Nicolae al Nubiei. Potrivit procedurii normale, primul candidat trebuia să fi fost ales Patriarh. Cu toate acestea, guvernul Egiptean, după o amânare de un an întreg, l-a confirmat pe Meletius ca Patriarh la 20 mai, 1926.

Ca Patriarh, „cu preţul dezaprobării şi al schismei,” Meletius a instituit Noul Calendar în Patriarhatul Alexandrin.21 Pe când era încă Patriarh al Constantinopolului, [Meletius] stabilise legături cu „Biserica Vie” din Rusia. Sinodul „Bisericii Vii” scria cu ocazia alegerii lui Meletius în postura de Patriarh al Alexandriei, „Sfântul Sinod [al renovaţioniştilor] face apel cu cele mai sincere urări de bine la sprijinul moral pe care Sfinţia Voastră l-a arătat faţă de noi pe când eraţi Patriarh al Constantinopolului prin faptul că aţi intrat în strânsă legătură cu noi ca unic de drept legiuitor organ al Bisericii Ortodoxe Ruse.”22

Ca şi lider al unei delegaţii eclesiale Meletius Metaxakis a luat parte la Conferinţa de la Lambeth în 1930 şi a programat convorbiri asupra unirii cu Anglicanii.23

În cele din urmă, deşi grav bolnav, Meletius s-a oferit să candideze la funcţia de Patriarh al Ierusalimului, însă alegerile nu au avut loc. Mitropolitul Methodius Kondostanos (1942-1967) scria, „Acest exilat al Ţării Sfinte, al Kitionului, al Atenei, al Constantinopolului, Meletius Metaxakis – un suflet instabil, fără odihnă, însetat de putere, un demon – nu are nici o ezitare în a pofti Tronul de la Ierusalim chiar de la Alexandria în dorinţa sa de a-şi extinde influenţa.”24 Meletius Metaxakis înceta din viaţă la 28 iulie 1935, şi a fost înmormântat la Cairo.

După trecerea în revistă a tuturor acestor informaţii biografice, n-ar mai trebui să surprindă pe nimeni faptul că Meletius era Mason. Odată cu alegerea sa ca Mitropolit în Kition, Meletius a fost iniţiat în Masonerie în Constantinopole ca membru al Lojii Masonice „Armonia”, după cum se consemnează în Jurnalul Pathagore-Equerre (vol. IV, partea 7-8, 1935)25

În 1967, comitetul fondator al „Buletinului Masonic,” ziarul Marii Loji din Grecia i-a atribuit  Masonului Alexander Zervuldakis slujba de a scrie o monografie în care acesta-l descrie pe Meletius drept „o altă stea strălucitoare care sclipeşte şi luminează firmamentul Bisericii Ortodoxe Greceşti.”26 Zervuldakis a compilat o biografie detaliată a lui Meletius Metaxakis, pe care îl întâlnea în timp ce Metaxakis se afla încă în Constantinopol, în timpul acelor zile dramatice pentru Grecia de după înfrângerea din războiul din 1922 cu Turcia. „L-am salutat aşa cum salută un Mason un alt Mason,” scria Zervuldakis; Metaxakis a zâmbit şi a spus, „Văd că tu mă înţelegi.”27 Din monografia lui Zervuldakis ştim faptul că Meletius s-a întâlnit pentru prima oară cu Masoni în Constantinopole în 1906. Cooperarea totală între Meletius şi Masonii Greci din Constantinopole a început în 1908. Masonii cu care se întâlnea au început să se comporte violent pentru a determina „spiritul investigator şi curios al lui Meletius… să se hotărască… să urmeze exemplul multor episcopi Englezi şi de altă naţionalitate şi să se … dedice pe sine misterelor ascunse ale Masoneriei.”28 Meletius este înregistrat în loja „Armonia” din Constantinopole la nr. 44. A fost iniţiat în 1909. Cu privire la aceasta, Zervuldakis subliniază, „Îmi amintesc bucuria şi mândria exprimată de toată frăţia cu privire la iniţierea lui Meletius atunci când a fost ales în loja noastră.”29 „După iniţierea sa,” continuă Zervuldakis, „Fratele Meletius a răspândit activitatea Masonică pretutindeni unde s-a dus în toată viaţa sa tumultoasă şi atât de variată.”30 „Sunt foarte puţini,” concluzionează Masonul Grec, „care, acceptă Masoneria precum Fratele Meletius şi fac din aceasta experienţa supremă a vieţii lor. Pentru noi a fost o mare pierdere faptul că a trecut atât de repede în eternitate.”31

Principalii partizani ai lui Meletius în reformarea calendarului au fost cei menţionat pe scurt mai sus: Mitropolitul Chrysostomos Papadopoulos şi Gamilkar Alivizatos, profesor la şcoala teologică din Atena. În 1923 guvernul Grec a creat un sinod electoral alcătuit din cinci bărbaţi care l-au ales, prin trei voturi, pe Arhimandritul Chrysostomos Papadopoulos, pe atunci profesor de teologie, ca Arhiepiscop de Atena la 23 februarie 1923. Conducerea şcolii teologie din Atena a pregărir o recomandare pentru el, „la iniţiativa Profesorului G. Alivizatos şi cu aprobarea lui E. Venizelos şi a Patriarhului Metaxakis.”32 Alegerea a fost necanonică.33 Cu toate acestea, Chrysostomos a fost investit ca Arhiepiscop al Atenei două zile mai târziu de trei episcopi care votaseră în favoarea lui. În această perioadă, Mitropolitul Germanos (Karavangelos), menţionat mai sus, s-a pregătit să părăsească Atena. Mulţi dintre prietenii lui îl propuseseră drept candidat la funcţia de Arhiepiscop al Atenei, însă Primul Ministru Gonatas şi episcopii sinodului i-au convins să-l alege pe Chrysostomos Papadopoulos.34

Astfel vedem că reforma Calendarului Bisericesc instituită de Congresul „Pan-ortodox” în 1923 a fost inventată şi creată la originile ei de episcopul necanonic al Atenei, Chrysostomos, demisul Mitropolit Meletius Metaxakis, ales ilegal pe Tronul Constantinopolului, şi Profesorul G. Alivizatos. Ambii „ierarhi” au păstrat legături strânse cu protestanţii din America şi Anglia. Ambii şi-au obţinut scaunele prin interferenţa activă a autorităţilor seculare. Ambii au fost, prin urmare, obligaţi să se supună dorinţelor cercurilor Masonice şi politice care-i promovaseră drept candidaţi.

După cum scria Sfântul Basil cel Mare, „Cei ce câştigă puterea sunt robii celor care i-au ajutat s-o obţină.”

Note pentru partea întâi.

1) Sibev T., „The Church Calendar Question” (Chestiunea Calendarului Bisericesc), Synodal Publishing, 1968, pp 33–34, 54, 58, 62, 64 (în bulgară).

2) Ibid., pp 33–34.

3) Troitsky C., „Together We Will Struggle With Danger,” („Împreună ne vom lupta cu pericolul”) Jurnalul Patriarhatului Moscovei of the Moscow Patriarch, 1950, No. 2, p. 46 (în rusă).

4) Arhimandritul Constantin, „Pastoral Theology” (Teologie Pastorală), partea a II-a, Mănăstirea Ortodoxă Rusă Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1961, pp 9–10, (în  rusă).

5) Tsetsis, G. „The Contribution of the Ecumenical Patriarch in the Establishment of the World Council of Churches” (Contribuţia Patriarhului Ecumenic în organizarea Conciliului Mondial al Bisericilor), Katerini, 1988, pp 31–51 (în greacă).

6) Citat din „Seventy Years of Ecumenistic Apostasy” (Şaptezeci de ani de apostazie ecumenică), capitolele 18–21, p.99 (în greacă).

7) Citat din „The Inspiration and Moving Spirits of the Innovations: The Two Luthers of the Orthodox Church” (Inspiraţia şi Duhurile mobilizatoare ale inovaţiilor: cei doi Lutheri ai Bisericii Ortodoxe), capitolul 17, p. 74 (în greacă).

8) Buevsky, A., „The Patriarch of Constantinople, Meletius IV, and the Russian Orthodox Church” (Patriarhul Constantinopolului, Meletius al IV-lea, şi Biserica Ortodoxă Rusă), 1953, No.3, p. 30 (în rusă).

9) „The Inspiration and Moving Spirits…”, capitolul 17, p.74.

10) Ibid

11) Mpatistatou, D. „Proceeding and Decisions of the Pan-Orthodox Council in Constantinople” (Procedură şi Decizie în cadrul Conciliului Pan-ortodox de la Constantinopol), 10.5–8.6.1923, Atena, 1982 (în greacă).

12) Buevsky, p. 29.

13) Delimpasis, A. D., „Pascha of the Lord, Creation, Renewal, and Apostasy” (Paştele Domnului, Creaţie, Înnoire şi Apostazie), Atena, 1985, p.661 (în greacă).

14) Cei mai apropiaţi conlucrători în ideologie ai lui Meletius Metaxakis au fost Mitropolitul (Strinopoulos), care mai târziu a devenit exarh în Europa Occidentală şi reprezentantul permanent al Patriarhatului de la Constantinopole la conferinţele ecumenice, Arhimandritul Chrysostomos (Papadopoulos), care ulterior a devenit Arhiepiscop al Atenei, şi vestitul adept al ecumenismului, G. Alivizatos, profesor de teologie în Atena.

15) Delimpasis, A.D. op. cit., p. 661.

16) Ibid.

17) Ibid.

18) Mpatistatou, D., op. cit., pagina d.

19) Vezi Delimpasis A. D., p.662.

20) Ibid. p. 663.

21) Vezi „The Church Herald” (Solul Bisericii), No. 13, 1929, p. 152 (în bulgară).

22) Vezi citatul din Buevsky, op. cit., p. 36.

23) Conciliul tuturor episcopilor Bisericii Anglicane care are loc la rezidenţa Arhiepiscopului de Canterbury la fiecare zece ani. În cadrul conferinţei de la Lambeth s-au discutat şi s-au luat anumite decizii cu privire la catehism, moralitate, ordinea şi practica Bisericească, relaţiile dintre Biserici, etc.

24) Citat din, Mpatistatou, D,. op. cit., p. e.

25) Citat din Troitsky, op. cit., p. 37.

26) „The Ecumenical Patriarch Meletius Metaxakis (1871–1935) a) the Masons, b) the Innovators, c) the Ecumenists,” [Patriarhul Ecumenic Meletius Metaxakis (1871-1935) a) Masonii, b) Inovatorii, c) Ecumeniştii] OEM, 1990, I–XII, Cap. 18–21, p. 149 (în greacă).

27) Ibid.

28) Ibid., p. 151.

29) Ibid., p. 152.

30) Ibid., P. 151.

31) Ibid., p. 152.

32) Delimpasis, A. D., op. cit., p. 663.

33) Ibid.

34) Ibid.

Prescurtări:

OEM — Orthodox Origins and Martyria, (Originile şi Martirii Ortodoxiei) publicat de Sfântul Sinod, de trei ori pe lună.

Din „Orthodox Life” (Viaţa Ortodoxă), Numerele 1 & 2, 1994

http://www.voxdeibaptist.org/Aniversarea_Pan_Ortodox01.htm