A 70-a aniversare a congresului Pan-ortodox, prima parte (din două)
Un pas important spre apostazie de Episcopul Photius din Triaditsa
Introducere: autorul acestui articol, Episcopul Photius din Triaditsa, a fost ordinat ca episcop în 4/17 Ianuarie, 1993 de către Mitropolitul Cipirian din Fili, Abate al Mănăstirii Sf. Ciprian şi Iustina. Episcopul Photius este unicul ierarh susţinător al vechiului calendar în Bulgaria.
Lucrarea Profesorului T. Sibiff, Chestiunea Calendarului Bisericesc, apărută cu un sfert de secol în urmă cu scopul de a stabili bazele teologice pentru reforma calendarului bisericesc începută în Bulgaria în 1968, citează adesea aşa numitul Congres „Pan-ortodox” care s-a desfăşurat între 10 mai şi 8 iunie 1923 la Constantinopol.1 Autorul citează decizia acestui congres cu privire la revizuirea calendarului Iulian2, care a necesitat înlocuirea calendarului Iulian cu aşa numitul „Calendar Iulian nou,” care de fapt corespunde calendarului Grigorian apusean până în anul 2800. Profesorul Sibiff face referire la Congresul de la Constantinopole, nesfiindu-se să-l numească „Adunare Ortodoxă.” Pentru el, cât şi pentru toţi susţinătorii reformei calendarului, acel Congres deţine autoritatea neîndoielnică a unui forum Bisericesc. În acelaşi timp, ignorarea faptelor nu poate acoperi discrepanţele canonice serioase ale Congresului de la Constantinopole. Potrivit afirmaţiei Prof. C. Troitsky, „Nu există nici o îndoială că viitorii istorici ai Bisericii Ortodoxe vor fi obligaţi să accepte faptul că Congresul din 1923 a fost cel mai trist eveniment din viaţa Bisericii din secolul XX.”3 Prin faptul că şi-a auto-atribuit denumirea de „Pan-ortodox” fără a avea vreo bază reală pentru aceasta, Congresul de la Constantinopole a deschis porţile pentru schimbarea Calendarului Bisericesc Patristic şi a început goana Bisericii Ortodoxe către modernism. În ciuda faptului că încă de la început, deciziile Congresului au fost respinse de aproape toate Bisericile Ortodoxe locale, Congresul de la Constantinopole a reuşit să distrugă unitatea liturgică şi în privinţa sărbătorilor a Bisericii Ortodoxe. Calendarul revizuit a fost introdus treptat în multe Biserici locale. În consecinţă, a apărut o tragică divizare în ce priveşte practica liturgică nu numai printre Bisericile locale individuale, ci chiar şi în interiorul Bisericilor locale care acceptaseră în mod oficial această inovaţie necanonică.
Care a fost climatul spiritual şi filosofic care a generat întrunirea acestui Congres „Pan-ortodox” la Constantinopole? Cine a fost cel care a iniţiat [Congresul]? Cine au fost delegaţii acestuia, şi care a fost statutul său canonic? Care au fost activităţile şi deciziile [Congresului]? Acestea sunt, pe scurt, întrebările majore care vor fi atinse pe scurt în lucrarea de faţă.
La sfârşitul secolului nouăsprezece şi primele decenii ale celui de-al douăzecilea, viaţa spirituală a naţiunilor Ortodoxe a suferit şocuri şi schimbări profunde. Pe de-o parte, printre intelectuali şi păturile sociale superioare, s-a dezvoltat şi s-a chiar generalizat cu putere o atitudine lumească şi materialistă, iar înţelegerea valorilor spirituale a avut de suferit sub influenţa unor mişcări puternice, neo-păgâne în cultura Occidentală. Pe de-altă parte, cercurile teologie şi ale Bisericii au fost otrăvite cu idei generate de ecumenismul Protestant. Ierarhii şi teologii Ortodocşi au început să cheme la „unitatea tuturor Creştinilor.” Singura cale posibilă de întoarcere pentru cei care s-au depărtat de la Unica şi Indivizibila Biserică a lui Cristos este pocăinţa. „Unitatea tuturor Creştinilor” nu poate fi atinsă prin căutarea unui limbaj comun, prin supunerea la activităţi comune, şi nici chiar prin rugăciunile comune ale diferitelor confesiuni. Cu alte cuvinte, drumul spre unitate nu se descoperă pe cărări bătucite şi confuze ci mai degrabă în întoarcerea cu pocăinţă la Ortodoxie.4 Ambele enciclice ale Patriarhului Iaochim al III-lea al Constantinopolului (1879-1884; 1901-1912), care în general aderau la tradiţie, sunt fără îndoială primele documente oficiale ale Patriarhului Constantinopolului în care se pot deja percepe primele concepţii ecumenice.5
Sub influenţa indirectă a ideilor intens progresive şi revoluţionare, care îşi au originea în cei iniţiaţi în Masonerie, şi sunt susţinute de aceştia [persoane care doresc cu ardoare să îi unească pe toţi, dar neagă adevărul exclusiv al Ortodoxiei], liber-cugetătorii religioşi şi-au găsit adepţii şi în Ortodoxie. Aceşti liber-cugetători s-au regăsit îndeosebi între cei care au generat aşa-numita renaştere religioasă din Rusia din timpul primelor decenii ale acestui secol. Liber-cugetătorii religioşi au pregătit calea pentru renovaţionismul din Rusia – primele manifestări ale modernismului de a se forma într-o „Biserică Ortodoxă” (de fapt, un nou rit Protestant Oriental) în ţara noastră, Renovaţionismul este o mişcare religioasă tipică Rusiei post-revoluţionară, în cele mai extreme şi mai crude forme ale ei, şi în lumea Ortodoxă Grecească a anilor 1920, cu similarităţi corespondente. Ilustraţii ale tendinţelor renovaţioniste sunt reprezentate de Conciliul „Bisericii Vii” din Rusia (deschis în 16/29 Aprilie, 1923) şi „Congresul Pan-ortodox” de la Constantinopole (10 mai – 8 iunie, 1923), care a avut loc în aproximativ aceeaşi perioadă. În ciuda faptului că Congresul de la Constantinopole a făcut o rezoluţie în apărarea Patriarhului Tikhon şi astfel, într-un fel, s-a separat de Biserica Vie, deciziile ambelor forumuri au fost, fără îndoială, foarte asemănătoare: ambele au adoptat schimbarea Calendarului Bisericii, au permis recăsătorirea clericilor şi au publicat şi alte declaraţii similare, promovând reforme în spiritul liberalismului religios, cu totul de neconceput cu doar câţiva ani mai devreme.
Mişcarea decisivă a Constantinopolului în spiritul ecumenic în domeniul politicii Bisericii a fost exprimată într-o enciclică publicată în ianuarie 1920 de Locum Tenens al tronului Patriarhal, Mitropolitul Dorotheos de Brussa (1919-1921) sub titlul, „Bisericilor Creştine de pretutindeni.” Mişcarea dramatică a Patriarhatului Ecumenic înspre apostazie, un element specific ecumenismului, a fost precedat şi însoţit de mulţi factori filosofico-politici.
La sfârşitul Primului Război Mondial, Grecia era o ţară învingătoare. Înfrângerea Turciei i-a adus un succes nemaipomenit pentru grupul politic condus de Masonul Elevtherius Venizeles (1864-1936). Grecia a stat fără echivoc de partea Antantei şi declarase război guvernelor ce alcătuiau Tripla Alianţă. La sfârşitul războiului, potrivit Tratatelor de Pace de la Nice (1919) şi Sèvres (1920), Greciei i s-a dat teritoriul Nordic Epirus, Tracia de vest şi aproape toată partea ei de est, insulele Imroz, Tenedos şi Dodecaneze din Marea Egee, precum şi un teritoriu considerabil în Asia Mică cu centrul la Smirna. Fără îndoială, partidul lui Venizeles nu a fost satisfăcut de aceste achiziţii, ci a încercat cu toată forţa să recucerească fostul Imperiu Bizantin cu capitala sa de la Constantinopole. Ocupaţia Constantinopolului de către Aliaţi (16 martie 1920 – 6 octombrie 1923) a părut a grăbi împlinirea acestei dorinţe. Conducătorii cercurilor Bisericeşti din Constantinopole au căzut pradă spiritului naţionalist-politic al aliaţilor politici ai lui Venizeles. Patriarhul Ecumenic s-a adresat mai degrabă armatei ocupante Engleze decât guvernului Turc cu privire la o multitudine de probleme civile. Mitropolitul Dorotheos, ca Locum Tenens al Tronului Patriarhal, a vizitat ţările Europei Occidentale în 1920, incluzând Anglia, pentru a motiva cercurile conducătoare în favoarea poziţiei Greciei. Chiar a sugerat marilor puteri ideea de a lichida guvernul Turc. Factorii esenţiali care au încurajat Tronul de la Constantinopole spre a adopta ideea de ecumenism şi spre o colaborare activă cu organizaţii ecumenice occidentale au fost: interesele naţional-politice ale ierarhilor de la Constantinopole, speranţele lor de a primi ajutor de la membrii Antantei împotriva Turciei, ciuma tot mai răspândită a liberalismului Creştin, mişcarea ecumenică ce a înflorit în anii de după război şi interterenţa directă a politicienilor cu ierarhii Masonici în afacerile Bisericeşti.
La începutul Enciclicei din 1920 s-a anunţat faptul că Biserica din Constantinopole lua în considerare posibilitatea apropierii şi a legăturilor frăţeşti cu alte „Biserici Creştine” în ciuda diferenţelor dogmatice dintre ele. Comunităţile heterodoxe erau numite „onorate Biserici Creştine,” care „nu sunt nici străine nici depărtate, ci mai degrabă o familie, şi apropiate în Cristos.” Ele sunt de asemenea numite „împreună moştenitoare, care alcătuiesc un singur trup şi sunt părtaşe la promisiunile lui Dumnezeu în Cristos.” Enciclica sugerează fondarea unei „societăţi a Bisericilor.”6 Ca un semn al primului pas spre unire, enciclica propune „acceptarea unui calendar pentru sărbătorirea universală a principalelor sărbători Creştineşti.”7 Acest document nu doar anunţa începutul trădării Constantinopolului, şi unirea acestuia cu erezia ecumenică, ci dovedea şi caracterul său necanonic; pentru că în fapt ea era semnată de o singură Biserică Ortodoxă locală şi se adresa comunităţilor heterodoxe eretice, numindu-le „Biserici Creştine de pretutindeni.” Enciclica vorbea în termeni sofisticaţi despre probleme excepţional de importante de factură dogmatică şi canonică, în numele tuturor Bisericilor locale, cât şi în numele întregii Biserici Ortodoxe. Astfel enciclica a devenit prima încercare publică a Tronului de la Constantinopole de a uzurpa autoritatea Unicei şi Sfintei Biserici Ortodoxe.8
Odată cu enciclica din 1920, care a fost publicată şi răspândită fără acordul celorlalte Biserici surori, Patriarhatul Ecumenic a intrat în colaborare oficială cu reprezentanţii mişcării ecumenice. În August 1920, la Geneva, Patriarhatul Ecumenic a participat la congresul preliminar cu privire la „Credinţă şi Organizaţie”, fără a avea consimţământul celorlalte Biserici Ortodoxe.
Aproape un an mai târziu, de curând alesul Patriarh Ecumenic Meletius al IV-lea (1921-1923), despre care vom scrie în amănunt în rândurile ce urmează, a afirmat, rostindu-şi cuvântarea cu ocazia întronării sale, „Eu mă dedic pe mine însumi la slujirea Bisericii din cea mai înaltă catedră a ei să dezvolt, cât mai mult posibil, relaţii mai apropiate şi mai prieteneşti cu bisericile ne-Ortodoxe de la Răsărit şi de la Apus şi să promovez lucrarea unităţii între noi.”9 Acelaşi crez ecumenic a fost mărturisit de prietenul şi partizanul lui Melezius al IV-lea, Chrysostomos, Arhiepiscop al Atenei (1923-1938) care a introdus Noul Calendar în Biserica din Grecia. Iată ce a rostit acesta din urmă în cuvântarea sa de înscăunare, „…pentru o astfel de colaborare [cu cei heterodocşi] nu este necesară deţinerea unei baze comune sau a unităţii dogmatice, unitatea dragostei lui Cristos fiind suficientă.”10
Legătura apropiată cu politica Europeană de după război, cu mişcarea ecumenică şi cu cercurile Masonice din Grecia şi de peste hotarele ei, [legături] realizate de strădaniile naţionaliste ale ierarhiei din Constantinopole a ajuns la culmea stricăciunii la începutul anilor 1920, când Meletius al IV-lea (1871-1935) a urcat pe Tronul de la Constantinopole şi a devenit organizator şi a inspirat Congresul „Pan-ortodox” din 1923.
Cine era Meletius Metaxakis?
Numele său din lume era Emmanuel Metaxakis. S-a născut pe 21 Septembrie, 1871 în satul Parsas ce se găseşte pe insula Creta. A intrat în Seminarul Sfintei Cruci din Ierusalim în 1889. Când i s-a aplicat tonsura a primit numele de Meletius şi a fost ordinat ierodiacon în1892. Şi-a terminat studiile teologice la Sfânta Cruce şi a fost numit Secretar al Sfântului Sinod din Ierusalim de către Patriarhul Damianos în 1900. Meletius a fost alungat din Ţara Sfântă de către Patriarhul Damianos, împreună cu Chrysostomos, care pe-atunci era administrator, iar în 1908 ajungea Arhiepiscop al Atenei, pe motivul „activităţii împotriva Sfântului Mormânt.”11 Meletius Metaxakis a fost atunci ales Mitropolit de Kition în 1910. În anii dinaintea războiului, Mitropolitul Meletius a demarat cu succes în New York convorbiri cu reprezentanţii Bisericii Episcopale din America, cu intenţia de a „extinde relaţiile dintre cele două Biserici.”12
După decesul Patriarhului Ioachim al III-lea din 13 iunie 1912, Meletius a fost nominalizat ca şi candidat pentru Tronul Patriarhal din Constantinopol.13 Totuşi, Sfântul Sinod a hotărât în cele din urmă că Meletius nu putea fi înregistrat după canoane ca şi candidat.14 Cu sprijinul aliaţilor săi politici şi al cunoscuţilor săi, a fost ales necanonic în postura de Arhiepiscop al Atenei în 1918, însă după obişnuitele schimbări politice, a fost privat de scaunul său. Locul său a fost luat la 10 decembrie 1920 de un candidat îndreptăţit canonic, Theocletos, care fusese în trecut deposedat pe nedrept de funcţia sa de Arhiepiscop. Pe vremea când Meletius era încă Arhiepiscop al Atenei, împreună cu un grup de persoane cu aceleaşi convingeri ca ale sale, Meletius a vizitat Anglia unde a condus discuţii privitoare la unirea Anglicanilor cu Biserica Ortodoxă. În februarie 1921 Meletius vizita Statele Unite. În 17 decembrie 1921, ambasadorul Greciei la Washington a trimis un mesaj prefectului din Tesalonic scriindu-i că Meletius „s-a înveşmântat, a luat parte la o slujbă Anglicană, a îngenuncheat la rugăciune împreună cu Anglicanii, a venerat Sfântul lor Altar, a predicat, iar mai târziu i-a binecuvântat pe toţi cei prezenţi.”15
La cea oră se conduceau audieri preliminare, organizate de profesorul universitar Paul Karolidis cu privire la plângerile formulate împotriva lui Meletius Metaxakis. S-a hotărât atunci că Meletius trebuia adus în faţa Sfântului Sinod al Bisericii din Grecia. Sinodul a publicat un raport la 21 noiembrie 1921, numind „comitetul de investigaţii” împotriva lui Meletius.16 Deşi cercetarea se desfăşura împotriva lui Metaxakis, el a fost ales pe neaşteptate ca Patriarh al Constantinopolului. În ciuda alegerii sale, Sfântul Sinod al Bisericii din Grecia l-a demis pe Meletius Metaxakis la 29 decembrie 1921 pentru o serie de infracţiuni împotriva legii canonice şi pentru a fi cauzat o schismă.17 În ciuda acestei decizii, Meletius Metaxakis a fost înscăunat ca Patriarh Ecumenic la 24 ianuarie 1922. Datorită unei presiuni politice intense, demisia lui Meletius a fost anulată în mod necanonic în 24 decembrie 1922. Cercurile politice din jurul lui Venizeles şi Biserica Anglicană fuseseră implicate în alegerea lui Meletius ca Patriarh.18 Mitropolitul Germanos (Karavangeis) al Sfântului Sinod de la Constantinopole a consemnat aceste evenimente, „Alegerea mea în 1921 la Tronul Ecumenic a fost incontestabilă. Din cele şaptesprezece voturi oferite, şaisprezece îmi erau favorabile. Apoi unul dintre prietenii mei laici mi-a oferit 10.000 de lire pentru a renunţa la alegerea mea în favoarea lui Meletius Metaxakis. Desigur, am refuzat această ofertă, nemulţumit şi dezgustat. Apoi, într-o noapte am primit pe neaşteptate vizita unei delegaţii formate din trei bărbaţi, de la „Liga Naţională de Apărare” şi am fost ameninţat cu toată seriozitatea să îmi retrag candidatura în favoarea lui Meletius Metaxakis. Delegaţii au spus că Meletius avea să contribuie cu $100.000 la averea Patriarhatului şi, de vreme ce dânsul beneficia de relaţii deosebit de prietenoase cu episcopii Protestanţi din Anglia şi America, putea fi foarte util cauzelor internaţionale. Interesele internaţionale au cerut ca Meletius Metaxakis să fie ales Patriarh. Aceeaşi a fost şi dorinţa lui Elevtherius Venizeles. M-am gândit tot restul acelei nopţi la această propunere. În Patriarhat domnea un adevărat haos pe plan economic. Guvernul din Atena încetase să mai acorde subvenţii, şi nu exista nici o altă sursă de venit. Salariile obişnuite nu se mai plătiseră de nouă luni. Organizaţiile caritabile ale Patriarhatului se aflau la rândul lor într-o stare economică critică. Din aceste motive şi pentru binele oamenilor [sau cel puţin aşa credea ierarhul înşelat] am acceptat oferta…”19 Astfel, spre uimirea tuturor, a doua zi, pe 25 noiembrie 1921, Meletius Metaxakis a devenit Patriarhul Constantinopolului.
Caracterul necanonic al alegerii sale a devenit evident atunci când, cu două zile înainte de alegeri, pe 23 noiembrie 1921, s-a primit propunerea din partea Sinodului de la Constantinopole de a amâna alegerile pe motive canonice. Majoritatea membrilor au votat favorabil această propunere. În acelaşi timp, în chiar ziua alegerilor, episcopii care votaseră amânarea alegerilor au fost înlocuiţi de alţi episcopi. Această înlocuire a permis alegerea lui Meletius ca Patriarh. În continuare, majoritatea episcopilor din cadrul Patriarhatului din Constantinopole care fuseseră înşelaţi, s-au întrunit la Tesalonic. Au anunţat că „alegerea lui Meletius Metaxakis a avut loc cu violarea evidentă a sfintelor canoane,” şi au propus să se întreprindă „o alegere validă şi canonică pentru [slujba de] Patriarh al Constantinopolului.” În ciuda acestei acţiuni, Meletius a fost confirmat pe Tronul Patriarhal.20
La insistenţele lui Meletius, Patriarhatul din Constantinopole a acceptat validitatea ordinelor Anglicane în 1922 – act faţă de care a protestat chiar şi Roma. Apoi în 1923 Meletius a iniţiat Congresul „Pan-ortodox” (10 mai – 8 iunie). La 1 iunie, clericii şi laicii nemulţumiţi de Patriarhul cel inovator au organizat o întâlnire care a sfârşit cu un atac asupra Phanarului cu scopul demiterii lui Meletius şi al alungării acestuia din Constantinopol. La 1 iulie 1923, sub pretextul bolii şi al necesităţii tratamentului medical, Meletius părăsea Constantinopolul. La 20 septembrie, 1923, la insistenţele guvernului Grec şi prin intervenţia Arhiepiscopului Chrysostomos al Atenei, Meletius s-a retras din funcţia de Patriarh.
Meletius a fost atunci nominalizat drept candidat secund pentru Tronul Patriarhatului din Alexandria în 1926. Primul candidat era Mitropolitul Nicolae al Nubiei. Potrivit procedurii normale, primul candidat trebuia să fi fost ales Patriarh. Cu toate acestea, guvernul Egiptean, după o amânare de un an întreg, l-a confirmat pe Meletius ca Patriarh la 20 mai, 1926.
Ca Patriarh, „cu preţul dezaprobării şi al schismei,” Meletius a instituit Noul Calendar în Patriarhatul Alexandrin.21 Pe când era încă Patriarh al Constantinopolului, [Meletius] stabilise legături cu „Biserica Vie” din Rusia. Sinodul „Bisericii Vii” scria cu ocazia alegerii lui Meletius în postura de Patriarh al Alexandriei, „Sfântul Sinod [al renovaţioniştilor] face apel cu cele mai sincere urări de bine la sprijinul moral pe care Sfinţia Voastră l-a arătat faţă de noi pe când eraţi Patriarh al Constantinopolului prin faptul că aţi intrat în strânsă legătură cu noi ca unic de drept legiuitor organ al Bisericii Ortodoxe Ruse.”22
Ca şi lider al unei delegaţii eclesiale Meletius Metaxakis a luat parte la Conferinţa de la Lambeth în 1930 şi a programat convorbiri asupra unirii cu Anglicanii.23
În cele din urmă, deşi grav bolnav, Meletius s-a oferit să candideze la funcţia de Patriarh al Ierusalimului, însă alegerile nu au avut loc. Mitropolitul Methodius Kondostanos (1942-1967) scria, „Acest exilat al Ţării Sfinte, al Kitionului, al Atenei, al Constantinopolului, Meletius Metaxakis – un suflet instabil, fără odihnă, însetat de putere, un demon – nu are nici o ezitare în a pofti Tronul de la Ierusalim chiar de la Alexandria în dorinţa sa de a-şi extinde influenţa.”24 Meletius Metaxakis înceta din viaţă la 28 iulie 1935, şi a fost înmormântat la Cairo.
După trecerea în revistă a tuturor acestor informaţii biografice, n-ar mai trebui să surprindă pe nimeni faptul că Meletius era Mason. Odată cu alegerea sa ca Mitropolit în Kition, Meletius a fost iniţiat în Masonerie în Constantinopole ca membru al Lojii Masonice „Armonia”, după cum se consemnează în Jurnalul Pathagore-Equerre (vol. IV, partea 7-8, 1935)25
În 1967, comitetul fondator al „Buletinului Masonic,” ziarul Marii Loji din Grecia i-a atribuit Masonului Alexander Zervuldakis slujba de a scrie o monografie în care acesta-l descrie pe Meletius drept „o altă stea strălucitoare care sclipeşte şi luminează firmamentul Bisericii Ortodoxe Greceşti.”26 Zervuldakis a compilat o biografie detaliată a lui Meletius Metaxakis, pe care îl întâlnea în timp ce Metaxakis se afla încă în Constantinopol, în timpul acelor zile dramatice pentru Grecia de după înfrângerea din războiul din 1922 cu Turcia. „L-am salutat aşa cum salută un Mason un alt Mason,” scria Zervuldakis; Metaxakis a zâmbit şi a spus, „Văd că tu mă înţelegi.”27 Din monografia lui Zervuldakis ştim faptul că Meletius s-a întâlnit pentru prima oară cu Masoni în Constantinopole în 1906. Cooperarea totală între Meletius şi Masonii Greci din Constantinopole a început în 1908. Masonii cu care se întâlnea au început să se comporte violent pentru a determina „spiritul investigator şi curios al lui Meletius… să se hotărască… să urmeze exemplul multor episcopi Englezi şi de altă naţionalitate şi să se … dedice pe sine misterelor ascunse ale Masoneriei.”28 Meletius este înregistrat în loja „Armonia” din Constantinopole la nr. 44. A fost iniţiat în 1909. Cu privire la aceasta, Zervuldakis subliniază, „Îmi amintesc bucuria şi mândria exprimată de toată frăţia cu privire la iniţierea lui Meletius atunci când a fost ales în loja noastră.”29 „După iniţierea sa,” continuă Zervuldakis, „Fratele Meletius a răspândit activitatea Masonică pretutindeni unde s-a dus în toată viaţa sa tumultoasă şi atât de variată.”30 „Sunt foarte puţini,” concluzionează Masonul Grec, „care, acceptă Masoneria precum Fratele Meletius şi fac din aceasta experienţa supremă a vieţii lor. Pentru noi a fost o mare pierdere faptul că a trecut atât de repede în eternitate.”31
Principalii partizani ai lui Meletius în reformarea calendarului au fost cei menţionat pe scurt mai sus: Mitropolitul Chrysostomos Papadopoulos şi Gamilkar Alivizatos, profesor la şcoala teologică din Atena. În 1923 guvernul Grec a creat un sinod electoral alcătuit din cinci bărbaţi care l-au ales, prin trei voturi, pe Arhimandritul Chrysostomos Papadopoulos, pe atunci profesor de teologie, ca Arhiepiscop de Atena la 23 februarie 1923. Conducerea şcolii teologie din Atena a pregărir o recomandare pentru el, „la iniţiativa Profesorului G. Alivizatos şi cu aprobarea lui E. Venizelos şi a Patriarhului Metaxakis.”32 Alegerea a fost necanonică.33 Cu toate acestea, Chrysostomos a fost investit ca Arhiepiscop al Atenei două zile mai târziu de trei episcopi care votaseră în favoarea lui. În această perioadă, Mitropolitul Germanos (Karavangelos), menţionat mai sus, s-a pregătit să părăsească Atena. Mulţi dintre prietenii lui îl propuseseră drept candidat la funcţia de Arhiepiscop al Atenei, însă Primul Ministru Gonatas şi episcopii sinodului i-au convins să-l alege pe Chrysostomos Papadopoulos.34
Astfel vedem că reforma Calendarului Bisericesc instituită de Congresul „Pan-ortodox” în 1923 a fost inventată şi creată la originile ei de episcopul necanonic al Atenei, Chrysostomos, demisul Mitropolit Meletius Metaxakis, ales ilegal pe Tronul Constantinopolului, şi Profesorul G. Alivizatos. Ambii „ierarhi” au păstrat legături strânse cu protestanţii din America şi Anglia. Ambii şi-au obţinut scaunele prin interferenţa activă a autorităţilor seculare. Ambii au fost, prin urmare, obligaţi să se supună dorinţelor cercurilor Masonice şi politice care-i promovaseră drept candidaţi.
După cum scria Sfântul Basil cel Mare, „Cei ce câştigă puterea sunt robii celor care i-au ajutat s-o obţină.”
Note pentru partea întâi.
1) Sibev T., „The Church Calendar Question” (Chestiunea Calendarului Bisericesc), Synodal Publishing, 1968, pp 33–34, 54, 58, 62, 64 (în bulgară).
2) Ibid., pp 33–34.
3) Troitsky C., „Together We Will Struggle With Danger,” („Împreună ne vom lupta cu pericolul”) Jurnalul Patriarhatului Moscovei of the Moscow Patriarch, 1950, No. 2, p. 46 (în rusă).
4) Arhimandritul Constantin, „Pastoral Theology” (Teologie Pastorală), partea a II-a, Mănăstirea Ortodoxă Rusă Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1961, pp 9–10, (în rusă).
5) Tsetsis, G. „The Contribution of the Ecumenical Patriarch in the Establishment of the World Council of Churches” (Contribuţia Patriarhului Ecumenic în organizarea Conciliului Mondial al Bisericilor), Katerini, 1988, pp 31–51 (în greacă).
6) Citat din „Seventy Years of Ecumenistic Apostasy” (Şaptezeci de ani de apostazie ecumenică), capitolele 18–21, p.99 (în greacă).
7) Citat din „The Inspiration and Moving Spirits of the Innovations: The Two Luthers of the Orthodox Church” (Inspiraţia şi Duhurile mobilizatoare ale inovaţiilor: cei doi Lutheri ai Bisericii Ortodoxe), capitolul 17, p. 74 (în greacă).
8) Buevsky, A., „The Patriarch of Constantinople, Meletius IV, and the Russian Orthodox Church” (Patriarhul Constantinopolului, Meletius al IV-lea, şi Biserica Ortodoxă Rusă), 1953, No.3, p. 30 (în rusă).
9) „The Inspiration and Moving Spirits…”, capitolul 17, p.74.
10) Ibid
11) Mpatistatou, D. „Proceeding and Decisions of the Pan-Orthodox Council in Constantinople” (Procedură şi Decizie în cadrul Conciliului Pan-ortodox de la Constantinopol), 10.5–8.6.1923, Atena, 1982 (în greacă).
12) Buevsky, p. 29.
13) Delimpasis, A. D., „Pascha of the Lord, Creation, Renewal, and Apostasy” (Paştele Domnului, Creaţie, Înnoire şi Apostazie), Atena, 1985, p.661 (în greacă).
14) Cei mai apropiaţi conlucrători în ideologie ai lui Meletius Metaxakis au fost Mitropolitul (Strinopoulos), care mai târziu a devenit exarh în Europa Occidentală şi reprezentantul permanent al Patriarhatului de la Constantinopole la conferinţele ecumenice, Arhimandritul Chrysostomos (Papadopoulos), care ulterior a devenit Arhiepiscop al Atenei, şi vestitul adept al ecumenismului, G. Alivizatos, profesor de teologie în Atena.
15) Delimpasis, A.D. op. cit., p. 661.
16) Ibid.
17) Ibid.
18) Mpatistatou, D., op. cit., pagina d.
19) Vezi Delimpasis A. D., p.662.
20) Ibid. p. 663.
21) Vezi „The Church Herald” (Solul Bisericii), No. 13, 1929, p. 152 (în bulgară).
22) Vezi citatul din Buevsky, op. cit., p. 36.
23) Conciliul tuturor episcopilor Bisericii Anglicane care are loc la rezidenţa Arhiepiscopului de Canterbury la fiecare zece ani. În cadrul conferinţei de la Lambeth s-au discutat şi s-au luat anumite decizii cu privire la catehism, moralitate, ordinea şi practica Bisericească, relaţiile dintre Biserici, etc.
24) Citat din, Mpatistatou, D,. op. cit., p. e.
25) Citat din Troitsky, op. cit., p. 37.
26) „The Ecumenical Patriarch Meletius Metaxakis (1871–1935) a) the Masons, b) the Innovators, c) the Ecumenists,” [Patriarhul Ecumenic Meletius Metaxakis (1871-1935) a) Masonii, b) Inovatorii, c) Ecumeniştii] OEM, 1990, I–XII, Cap. 18–21, p. 149 (în greacă).
27) Ibid.
28) Ibid., p. 151.
29) Ibid., p. 152.
30) Ibid., P. 151.
31) Ibid., p. 152.
32) Delimpasis, A. D., op. cit., p. 663.
33) Ibid.
34) Ibid.
Prescurtări:
OEM — Orthodox Origins and Martyria, (Originile şi Martirii Ortodoxiei) publicat de Sfântul Sinod, de trei ori pe lună.
Din „Orthodox Life” (Viaţa Ortodoxă), Numerele 1 & 2, 1994
http://www.voxdeibaptist.org/Aniversarea_Pan_Ortodox01.htm
Apreciază:
Apreciază Încarc...
![[FOTO] Botez la Biserica Creştină Baptistă Harul din Lugoj](https://i0.wp.com/www.baptist-tm.ro/wp-content/uploads/2019/03/botez-lugoj11-150x150.jpeg)
![[FOTO] Botez la Sânicolau Mare](https://i0.wp.com/www.baptist-tm.ro/wp-content/uploads/2018/10/thumbnail-4-150x150.jpeg)
Blog Creștin Ardelean Viorel 