ZECE LUCRURI PE CARE LE PUTEM ÎNVĂȚĂ DE LA NABEEL QURESHI DESPRE ISLAM

Săptămâna trecută citeam autobiografia apologetului Nabeel Qureshi, “Căutându-l pe Alah, L-am găsit pe Isus”, când am verificat Facebook-ul și am aflat teribila veste că a fost diagnosticat cu cancer la stomac în fază avansată, cu prognoză nepromițătoare. El le cere creștinilor să se roage și să postească pentru vindecarea sa, scrie Heather Thomlinson pe Christian Today.

Nabeel este un musulman convertit la creștinism, acum fiind un misionar eficient și în același timp o sursă de inspirație. După cum declară el: pe măsură ce ne rugăm pentru el, să și învățăm de la el. Putem învăța multe din mărturia lui. Mai jos sunt câteva învățături prețioase pe care le-am extras din cartea lui, despre care spun că este esențial să fie citită de către orice creștin:

1. Convertirea include o schimbare radicală în cultură, viziunea asupra lumii și identitate

Islamul este filtrul prin care Nabeel a înțeles lumea, a evaluat adevărul și s-a umplut de respect și mândrie pentru Mahomed. Dubiile au început să apară după multiple discuții ce sprijineau exactitatea Bibliei și raționalitatea credinței creștine. Aceasta l-a determinat să se întrebe dacă Coranul este adevărat, și dacă ce știa el despre Mahomed este adevărat.

2. Musulmanii își învață adepții despre creștinism într-un fel în care creștinii nu sunt învățați despre islam

Lui Nabeel i-au fost spuse foarte multe lucruri despre creștinism. Necredința în divinitatea lui Isus și în Trinitate este “țesută” în doctrina islamică. Nabeel a crezut că Isus nu a murit pe cruce și că Biblia a fost schimbată (deși credea alte versete din Biblie despre care i s-a spus că susțin islamul). Când creștinii îi vorbeau de credință – ceea ce se întâmpla rar – ei nu avea informațiile necesare pentru a-l face să-și pun întrebări cu privire la ideile sale, până când l-a întâlnit pe David Wood și un apologet senior la universitate.

Chiar dacă a fost învățat să adopte o poziție critică față de creștinism, el nu a văzut niciodată aceeași poziție adoptată față de islam.

3. Sunt mai multe diferențe între creștinism și islam decât doctrina și credința

De exemplu, creștinii se concentrează pe înțelesul Bibliei, dar musulmanii văd cuvintele Coranului ca sfinte în sine. Așadar, recitarea Coranului este un act de pioșenie, chiar dacă persoana nu înțelege ce recită. De asemenea, musulmanii nu se așteaptă ca Dumnezeu să le vorbească, altfel decât prin vise. În cele din urmă, în perioada în care Nabeel ivestiga pe larg argumentele raționale pentru creștinism și islam, acceptândul pe cel dintâi, a avut trei vise și o vedenie ce i-au dat siguranță.

4. Părerea unui musulman despre creștini poate fi negativă

Musulmanii din Est au fost adesea învățați că creștinii din Vest sunt promiscui în ce ține de religie – că ei n-ar face distincția pe care ei o fac de obicei între comportamentul creștinilor practicanți, cel al creștinilor culturali și al celor ce nu sunt creștini deloc. El a zis că prima dată când a văzut pe cineva citind Biblia în timpul liber a fost când a împărțit camera cu David.

5. În Vest, Mahomed este de obicei prezentat drept o personalitate iubitoare, pașnică

Nabeel a fost un musulman aparținând sectei Ahmadi, o sectă ce ține la non-violență. El a auzit ca Mahomed a mers la război doar în caz de auto-apărare. Când a investigat informațiile istorice el însuși, a descoperit că asta nu este adevărat. El a fost de asemenea șocat să afle din istorie despre luarea sclavilor sexuali în urma războaielor – tipul de comportament pe care îl vedem astăzi la Isis.

“Practicarea pașnică a islamului se bazează pe interpetări târzii, vestice, ale învățăturilor lui Mahomed, pe când derivațiile violente ale islamului sunt adânc înrădăcinate în ortodoxie și istorie,” spune Nabeel în “Căutându-l pe Alah.”

6. Diferențele cultural merg dincolo de religie

Culturile vestice evaluează adevărul pe baza rațiunii și a gândirii critice, dar Nabeel spune că “oamenii din culturile islamice estice în general evaluează adevărul pe baza autorităților, nu pe baza raținării individuale.” Se pleacă de la presupunerea că bătrânii și liderii au gândit deja lucrurile, că ei știu mai bine și că ei trebuiesc ascultați. Noțiunile de onoare, rușine și simț moral sunt de asemenea foarte diferite.

7. Este dificil să trăiești între două culturi

Ca și copil al unor imigranți în SUA, Nabeel a fost în parte modelat de cultura vestică în așa fel încât a devenit diferit de părinții săi, dar a simțit că este “prea pakistanez” ca să se integreze între prietenii săi americani.

8. Valoarea covârșitoare a cunoașterii lui Hristos

Chiar dacă Nabeel era un musulman devotat și a văzut frumusețe în islam, nimic nu s-a comparat cu a-L cunoaște pe Isus. “Inima mea a fost cuprinsă de o nouă bucurie… bucuria de a-L întalni pe Dumnezeu Însuși,” a spus el. “Am crezut toată viața că Îl cunosc, dar acum că știam cu adevărat cine este, n-am mai avut cu cine să-L compare. Nimeni și nimic nu se compară cu singurul Dumnezeu adevărat.”

9. Pentru un musulman, a-L accepta pe Isus cere un sacrificiu cum niciun creștin vestic nu-și poate imagina

Nabeel a fost crescut cu dragoste într-o familie foarte unită. Știa că acceptarea lui Isus va distruge acest lucru, și că pentru asta ar putea fi izolat de părinții săi pentru totdeauna. A trebuit să cântărească acest lucru când și-a predat viața lui Hristos, deși a fost ghidat de versete din Biblie precum “Oricine își iubește mama sau tatăl mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”

După ce a primit vestea convertirii fiului său la creștinism, tatăl lui Nabeel a spus: “Mă simt de parcă mi-a fost smulsă coloana vertebrală.”

10. De ce vrea Dumnezeu să le spunem și altora, chiar dacă asta îi rănește?

Nabeel a fost umplut de disperare din cauza durerii provocate părinților săi. Ce l-a consolat au fost cuvintele lui Dumnezeu: “Aici nu este vorba de tine.” I-a fost arătat că lumea este în nevoie disperată de mesajul lui Isus Hristos, și ca cineva trebuie sa le spună acest mesaj. În cele din urma, se pare că Dumnezeu a considerat acest lucru ca fiind mai important.

Considerăm noi acest mesaj, și nevoia disperată a lumii de a-l auzi, drept cea mai importantă parte a vieții noastre? Care sunt barierele ce ne opresc din a face asta? Dacă Dumnezeu le cere musulmanilor să facă asemenea sacrificii, și chiar să își riște viața – cu siguranță El le cere acelor dintre noi ce au mai puține de pierdut, să ofere și mai mult de dragul Evangheliei.

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro 10 lucruri pe care le putem învăța de la Nabeel Qureshi despre Islam – Stiri Crestine.ro

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/10-lucruri-pe-care-le-putem-invata-de-la-nabeel-qureshi-despre-islam/

UCENIC

UCENIC. Ucenicul sau discipolul (de la lat. discipulus, „elev, învăţăcel”, corespunde cu gr.mathetes, de la manthano, „a învăţa”) este în esenţă elevul unui învăţător. Termenul ebr. corespunzător limmud apare destul de rar în VT (Isaia 8:16; 50:4; 54:13; cf. Ieremia 13:23), dar în scrierile rabinice talmid (cf. 1 Cronici 25:8) este un personaj familiar, fiind elevul unui rabin de la care a învăţat cunoştinţele tradiţionale. Şi în lumea greacă filozofii erau înconjuraţi de elevii lor. Întrucât elevii adoptau adesea învăţătura distinctivă a maeştrilor lor, termenul a ajuns să însemne aderentul unei anumite concepţii religioase sau filozofice.

Adoptarea termenilor de către evrei poate fi văzut din referirile NT la ucenicii fariseilor (Marcu 2:18). Evreii înşişi se considerau, în ultimă instanţă, ucenicii lui Moise (Ioan 9:28), întrucât învăţătura lui a constituit baza educaţiei rabinice. Urmaşii lui Ioan Botezătorul au fost cunoscuţi ca ucenicii lui (Marcu 2:18; Ioan 1:35). Termenul a fost probabil folosit pentru asociaţii săi apropiaţi. Ei se rugau şi posteau potrivit cu învăţăturile lui (Marcu 2:18; Luca 11:1), iar unii dintre ei s-au îngrijit de el când era în închisoare şi s-au îngrijit de înmormântarea lui (Matei 11:2-7; Marcu 6:29).

Deşi Isus (la fel ca şi Ioan) nu a fost un învăţător oficial ca un învăţător (Ioan 7:14 ş.urm.), El a fost recunoscut de mulţime ca învăţător sau rabin (Marcu 9:5; 11:21; Ioan 3:2), iar asociaţii Săi au fost cunoscuţi ca ucenici. Cuvântul a ajuns să îi desemneze pe toţi cei care au acceptat mesajul Lui (Matei 5:1; Luca 6:17; 19:37), dar se poate referi în sens mai restrâns la cei care L-au însoţit în călătoriile Sale (Marcu 6:45; Luca 8:2 ş.urm.; 10:1) şi în special la cei doisprezece apostoli (Marcu 3:14). Ucenicia era bazată pe o chemare făcută de Isus (Marcu 1:16-20; 2:13 ş.urm.; Luca 9:59-62; chiar şi Luca 9:57 ş.urm. presupune că Isus a făcut o invitaţie în termeni generali). Termenul presupune fidelitate faţă de El, exprimată prin urmarea Lui şi printr-o joialitate exclusivă (Marcu 8:34 38; Luca 14:26-33). În cel puţin câteva cazuri a însemnat părăsirea familiei, a legăturilor de afaceri şi a posesiunilor (Marcu 10:21, 28), dar în fiecare caz se cerea să fie gata să pună cerinţele lui Isus mai presus de orice, indiferent care ar fi costul. O asemenea atitudine a trecut dincolo de relaţia normală dintre învăţător şi ucenic şi a dat cuvântului „ucenic” un sens nou. Credinţa în Isus şi fidelitatea faţă de El sunt lucrurile care determină soarta oamenilor la judecata de pe urmă (Luca 12:8 ş.urm.).

Cei care au devenit ucenici au fost învăţaţi de Isus şi au fost desemnaţi ca reprezentanţi ai Lui pentru a propovădui mesajul Său, pentru a scoate demoni şi a vindeca pe cei bolnavi (Marcu 3:14 ş.urm.); deşi aceste responsabilităţi le-au fost delegate în principal celor Doisprezece, ele nu s-au limitat la ei (Marcu 5:19; 9:38-41; Luca 10:1-16).

Potrivit lui Luca, membrii Bisericii primare erau cunoscuţi ca „ucenici” (Faptele Apostolilor 6:1 ş.urm., şi frecvent după aceea). Aceasta arată clar că ucenicii pământeşti ai lui Isus au format nucleul Bisericii şi că tiparul relaţiei dintre Isus şi ucenicii Săi pământeşti a fost modelul pentru relaţia dintre Domnul înviat şi membrii Bisericii Sale. Cuvântul, însă, nu este întâlnit în afara Evangheliilor şi a cărţii Faptelor, iar ceilalţi scriitori ai NT au folosit o diversitate de termeni (credincioşi, sfinţi, fraţi) pentru a exprima mai deplin caracteristicile uceniciei după înviere.

BIBLIOGRAFIE

494. H. Regenstorf, TDNT 4, p. 415-460; E. Schweizer,Lordship and Discipleship, 1960; M. Hengel,Nachfolge und Charisma, Berlin, 1968; NIDNTT 1, p. 480-494.

I.H.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/ucenic.html

Istorie Creştină: Decizia Sinodului din Constantinopol în 1755 Fr. George Dragas

Istorie Creştină:

3. Decizia Sinodului din Constantinopol în 1755 Fr. George Dragas

 Modalitatea de Primire a Convertiţilor Romano Catolici în Biserica Ortodoxă cu Referire Specială la Deciziile Sinoadelor din 1484 (Constantinopol), 1755 (Constantinopol) and 1667 (Moscova) *

Patriarhul Cyril V care s-a înălţat pe tronul din Constantinopol pentru prima dată în 1748, fiind anterior Metropolitan de Nikomedia a convocat acest Sinod.²⁷ Circumstanţele care l-au dictat, au fost cel mai probabil încercările latinilor de a converti ortodocşii din Orientul Mijlociu şi în alte părţi declarând că nu există diferenţe esenţiale între greci şi latini. Această situaţie de prozelitism necinstit, în special în Orientul Mijlociu, este arătat cu claritate de istoricii Makraios and Hypsilantes.²⁸ Ocazia a apărut în 1750 când Cyril a primit latini prin botezarea lor. Politicienii vestici care locuiau în Constantinopol erau profund nemulţumiţi şi au complotat împotriva lui Cyril reuşind în cele din urmă înlăturarea acestuia de la tronul din Constantinopol (1751). Paisios II, succesorul său, care s-a întors pentru a patra oară la Tronul Ecumenic, nu i-a re-botezat pe latini, dar aceasta i-a adus căderea, pentru că poporul i s-a opus ca fiind latin ca mentalitate.²⁹Aceasta a venit printr-un anumit călugăr Auxentios³⁰ care a pretins că ar fi primit o viziune cerească iar aceasta a confirmat opiniile sale despre re-botezarea latinilor şi l-a sprijinit pe Cyril V. Cyril V s-a întors pe tronul său după cincisprezece luni după prăbuşirea lui Paisios II, în 1752, prin consensul popular. Conflictul care s-a iscat între el şi latinii care au locuit în Oraş şi unii dintre Ierarhii „cu o mentalitate latină” care erau aliniaţi împreună cu ei l-a condus pe acesta să convoace un Sinod în 1775 care a decis re-botezarea convertiţilor latini care au dorit să se alăture Bisericii Ortodoxe. Acest Sinod a scos un Horos (o Declaraţie) care dezvăluie perspectiva Patriarhului Cyril şi a urmaşilor săi; adică, o perspectivă care deja a fost exprimată într-o carte de către Christophoros Aitolos, un suporter contemporan cu Cyril, intitulată „A denunciation of Sprinkling” (O denunţare a stropirii). Textul din cartea Horos este după cum urmează:³¹

––NOTE

* This paper was prepared for and read at the Orthodox/Roman Catholic Dialogue (USA) in 1998.

31. For the Minutes of this Synod see, Johannes Dominicus, „Synodi Constantinopolitanae de iterando baptismo a Latinis collato 1755 a mense ianuario ad iulium,” in his Sacroruιn Conciliorum Νονα et Amplissima Collectio, tom. xxxviii (1908) cls. 575-585.
32. See Gedeon Πατριαρχικοί Πίνακες… 1888, and 2nd edition, bibliography above (1996). Cf. also the essays in the bibliography above of Savrames (1933) and Gritsopoulos (1959).
33. See Bibliography above: Paranikas (1875), Sathas (1885), Hypsilantes (1872), Georgiades (1882) and Alexandros Lavriotes (1900).
34. See the account of the historian Makraios in Sathas, bibliography (1885).
35. On the monk Auxentios see especially Dapontes, bibliography for (1766), Georgiades (1882) and Germanos Ainou (1952); also the historians Makraios and Hypsilantes cited above. See also D.Μ.Paschali, „Auxentios the ascetic from the island of Andros…” Theologia ΙΙ (1933) 302-318. [in Greek]
36. For the original text, see Eustratios Argenti, Ραντισμού Στηλίτευσις, 1756. Also Gedeon’s, Kavovικαί Διατάξεις, οp. cit. tom. i (1888) pp. 252-255. The translation provided here is based οn Fr. Metallinos’ book I Confess One Baptism… bibliography above (1984) with a few changes.

http://www.voxdeibaptist.org/Decizia_Sinodului_din_Constantinople_1755.htm

ESCATOLOGIEO / scurtă analiză teologică a hiper-preterismului – Kenneth L. Gentry, Jr.

O scurtă analiză teologică a hiper-preterismului  Kenneth L. Gentry, Jr.  

Din când în când primesc scrisori de la oameni care se pretind pe ei înşişi a fi „Reconstucţionişti” şi „preterişti consistenţi”. „Preteristul consistent” crede că toată profeţia s-a împlinit în anul 70 d. Hr. la distrugerea Templului, incluzând a Doua Venire, învierea morţilor, şi marea Judecată, şi aşa mai departe. Datorită lucrării mele primare de scriere împotriva schimbării rapide a dispensaţionalismului, nu am avut timp să mă ocup extensiv cu subiectul acesta, însă acum am câteva gânduri pe care le voi face publice în acest articol. Aceste gânduri sunt bazate pe citiri din publicaţiile şi cărţile lor lunare, din care am un mare număr.

Daţi-mi voie să încep prin a nota, în primul rând, că nu ştiu cum ar putea cineva să pretindă în mod credibil de a fi postmilenial şi hiper-preterist, şi nici nu înţeleg cum ar putea să pretindă a fi Reconstrucţionist, în timp ce-şi menţine hiper-preterismul său. Dacă toată profeţia a fost împlinită în evenimentele din secolul întâi, atunci cine trebuie să spună că este voia lui Dumnezeu ca evanghelia să exercite o victorie mondială? Nu mai rămâne nici un cuvânt de profeţie care să ne informeze de aşa ceva. În plus, poziţia hiper-preteristă nu poate fi teonomică în faptul că în părerea sa Legea a ajuns la împlinire în trecerea ordinii evreieşti (Matei 5:17-19). Aşa că un hiper-preterist nu poate fi un Reconstrucţionist (postmilenialist teonomic) pe motive exegetice (deşi inima sa ar dori perspectiva Reconstrucţionistă).

În plus, există numeroase probleme exegetice şi teologice pe care eu le am cu punctul de vedere hiper-preterist. Îmi consider preterismul meu istoric, ortodox a fi un preterism exegetic (deoarece găsesc pasaje specifice care fac apel la evenimente specifice preteriste); consider părerile lui Max King şi De Stevens a fi preterism teologic sau preterism comprehensiv (ei aplică concluzii exegetice trasate din diferite pasaje escatologice faţă de toate pasajele escatologice, datorită paradigmei lor teologice). Daţi-mi voie să listez repede câteva din obiecţiile mele prezente; sper că voi descoperii mai târziu ceva timp să stau jos şi să lucrez la întregul subiect (din moment ce dispensaţionalismul este într-o tranziţie aşa de radicală şi eu am o lucrare faţă de dispensaţionalişti, am tins să concentrez fiecare timp liber pe care mi-l permit pentru dispensaţionalism).

Eşec al crezului

Mai întâi, hiper-preterismul este heterodox. Acesta este în afara crezului ortodox al Creştinismului. Nici un cred nu admite o a doua Venire în anul 70 d. Hr. Nici un crez nu admite oricare alt tip de înviere decât una trupească. Crezurile istorice vorbesc despre judecata personală, universală a tuturor oamenilor, nu a unei judecăţi reprezentative în anul 70. Ar fi cel mai remarcabil dacă întreaga biserică care a ajuns la anul 70 să fi pierdut înţelegerea adecvată a escatonului şi nu a realizat că membrii săi au fost înviaţi! Şi că următoarele generaţii nu aveau nici o aluzie a marii transformări care au avut loc! Oare întreaga biserică creştină a pierdut contururile de bază ale escatologiei creştine pentru primii ei 1900 de ani?

Perspicacitate Biblică

În al doilea rând, hiper-preterismul are implicaţii serioase pentru perspicacitatea Scripturii. Acest punct de vedere nu numai că are implicaţii pentru crezurile de mai târziu, ci şi pentru abilităţile instructive ale apostolilor: nimeni din istoria bisericii nu a cunoscut problemele majore de care au vorbit ei – până foarte recent! Sunt Scripturile aşa de impenetrabile într-un subiect de o astfel de semnificaţie? Clement din Roma a trăit până în anul 70 d. Hr. şi nu avea nici o idee că el fusese înviat! El a continuat să caute o înviere fizică (Clement 50:3). Nepoţii lui Iuda (presupus) încă mai căutau o înviere fizică hiper-preterismul. Oricine ar fi fost aceşti oameni, ei au provenit din prima generaţie şi în ţara lui Israel – cu absolut nici o iluzie a vreunei învieri din anul 70 sau a unei post a doua Veniri. Vezi şi Didache 10:5; 16:1ff (first century); Ignatius; Trallians 9:2; Smyrnaens 2:1; 6:1; Letter to Polycarp 3:2 (early second century); Polycarp 2:1; 6:2; 7:1. See also Papias, Irenaeus, Justin Martyr.

Berkower notează în mod corect că motivul pentru care învierea şi-a găsit acceptarea de crez timpurie a fost datorită accentului clar al Noului Testament. Părerea hiper-preteristă are implicaţii serioase şi jenante pentru perspicacitatea Scripturii – şi în ciuda faptului că noi suntem acum (presupus) în stările noastre înviate şi avem Duhul Sfânt cel revărsat şi darul său de învăţătură cine are să ne protejeze pe noi de orice val de doctrină (Efeseni 4)!

Nici un canon

În al treilea rând, sistemul hiper-preterist lasă pe creştinul Noului Legământ (din era noastră post-70 d. Hr.) fără nici un canon. Dacă toată profeţia a fost împlinită anterior de anul 70 şi dacă întregul Nou Testament a vorbit subiectelor din cadrul de timp pre-70 d. Hr., noi nu avem nici un pasaj direct de relevant pentru noi. Întregul Nou Testament trebuie să fie transpus înainte ca să-l putem folosi.

Eşecul hermeneutic

În al patrulea rând, hiper-preterismul suferă din erori serioase în metodologia sa hermeneutică. Când un pasaj definit din punct de vedere contextual se aplică la evenimentul din anul 70, hiper-preteristul va lua toate pasajele cu limbaj similar şi le va aplica la anul 70, de asemenea. Dar similaritatea nu implică identitatea; Hristos a curăţat templul de două ori şi în fond în feluri identice; dar cele două evenimente nu sunt la fel. În plus, trebuie să distingem sensul de referent; sunt câteva tipuri de „înviere” în Scriptură: oasele uscate din Ezechiel 37; răscumpărarea spirituală în Ioan 5:24; răscumpărarea fizică de la mormânt în Ioan 5:28; reînnoirea lui Israel în Hristos în Romani 11:15; şi a Fiarei în Apocalipsa 13:3. Eu susţin că pasajele care delimitează cadrul-timp prin indicatorii temporali (precum „această generaţie”, „curând”, „aproape”, şi altele similare) trebuiesc aplicate la anul 70 d. Hr., dar pasajele care sună similar pot sau nu pot să fie astfel aplicate.

Erori de înviere

În al cincilea rând, există o problemă serioasă cu eliminarea învierii fizice din teologia sistematică. Învierea lui Hristos este în mod expres declarată a fi paradigma învierii noastre proptii (1 Corinteni 15:20 şu). Totuşi ştim că aceasta a fost o înviere fizică, tangibilă (Luca 24:39), în timp ce a noastră este (presupus) spirituală. Ce se întâmplă cu analogia definită biblic dintre învierea lui Hristos şi a noastră în sistemul hiper-preterist?

Erori antropologice

În al şaselea rând, existe numeroase alte probleme teologice şi exegetice cu o înviere doar spirituală. Cu siguranţă, părerea hiper-preteristă tinde să diminueze semnificaţia implicaţiilor somatice ale păcatului: păcatul lui Adam a avut efecte fizice, precum şi juridice şi spirituale; unde sunt acestea rezolvate în sistemul hiper-preterist? Implicaţiile morţii nu sunt doar juridice şi spirituale, dar şi fizice (Geneza 3:14, 19; Romani 6:23). Dacă creştinii împlinesc acum aşteptarea învierii Scripturii, atunci gnosticii secolelor creştine timpurii erau corecţi! Lumea fizică ar părea să fie inutilă, în părerea hiper-preteristă. Antropologia hiper-preterismului este defectivă în aceasta, neadmiţând semnificaţia teologică a naturii trup/suflet a omului (Geneza 2:7). Aceasta poate avea implicaţii şi pentru persoana lui Hristos şi realitatea umanităţii sale.

Întrebări străpungătoare

Al şaptelea, referitor la învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, trebuie să ne mirăm de ce Pavel a fost batjocorit de greci în Faptele Apostolilor 17 pentru că credea în înviere, dacă aceasta nu era o realitate fizică. Trebuie să ne mirăm de ce Pavel s-a îndreptat pe sine cu fariseii în subiectul învierii (Fapte 23:6-9; 24:15, 21). Trebuie să ne mirăm de ce creştinii încă se mai căsătoresc, din moment ce Hristos a spus că la înviere nu ne vom mai căsători (Luca 20:35). Trebuie să ne mirăm de ce apostolii nu au corectat niciodată larg răspândita noţiune a învierii fizice, care era aşa de curentă în Iudaism (cf. Josephus, Talmud, etc.). Trebuie să ne mirăm de ce creştinii „înviaţi” trebuie totuşi să moară; de ce să nu părăsim această lume ca şi Enoh şi Ilie? În plus, unde şi ce este învierea celor pierduţi (Ioan 5; Apocalipsa 20)? Pavel i-a luat în considerarea pe Imeneu şi Filet ca răsturnători ai credinţei oamenilor spunând că această înviere este trecută (2 Timotei 2:17-18). O părere greşită a învierii este o chestiune serioasă pentru Pavel.

Efecte ale învierii

Al optulea, practic mă mir de părerea hiper-preteristă despre ce diferenţă face învierea noastră în această viaţă? Noi ne îmbolnăvim şi suntem slabi pe aceiaşi scală ca cei de dinaintea învierii din 70 d. Hr. Dar învierea glorioasă a „trupului spiritual” nu are nici un impact în condiţia noastră prezentă? O analiză hiper-preteristă ne-ar putea lăsa să aşteptăm că Pavel a privit la anul 70 ca un agent de uşurare din durerile şi ispitele trupului (Romani 7:25), şi totuşi încă le mai avem – în ciuda presupusei învieri.

Implicaţii de Hristologie

Al nouălea, Fapte 1 defineşte în mod clar a doua Venire a lui Hristos în termenii înălţării sale, care a fost fizică şi vizibilă, de exemplu, în Fapte 1:8-11 Luca este atent să spună că ucenicii „îl priveau” în timp ce se înălţa; el a fost primit „din ochii lor” (v. 9b); ei „priveau” în timp ce el „mergea” (v. 10); ei „priveau” (v. 11); ei „au privit” (v. 11). În mod clar înălţarea sa a fost un fenomen vizibil şi glorios care implica trupul său tangibil înviat. Şi a fost un nor actual vizibil asociat cu aceasta (v. 10). Mesagerii angelici declară ferm „acest Isus” (adică acel Isus pe care ei l-au cunoscut pentru mai mult de 3 ani, care este acum într-un trup tangibil înviat) va „reveni în aceiaşi manieră după cum l-aţi văzut mergând la cer” (v. 11). Grecescul on tropon literal înseamnă „ce manieră”. Fraza greacă „nu indică niciodată mai multă certitudine sau similitudine vagă; dar oricând apare aceasta în Noul Testament, denotă identitatea de mod sau manieră” (A. Alexander, Acts, ad loc.). În consecinţă, avem garanţia biblică expresă de a aştepta o întoarcere vizibilă, trupească, glorioasă a lui Hristos paralel cu acest fel de înălţare. Poziţia hiper-preteristă merge contra faţă de această învăţătură clară a Scripturii.

Un mileniu rezumat

Al zecelea, dacă anul 70 încheie domnia Mesianică a lui Hristos (cf. părerii hiper-preteriste a 1 Corinteni 15:24, 28), atunci era Mesianică profeţită prin Vechiul Testament este redusă la un interval de 40 de ani, în care după toate relatările este o lungă, glorioasă eră. O problemă cu premilenialismul este că acesta reduce domnia lui Hristos la 1000 de ani literali; hiper-preterismul îl reduce mă mult la 40 de ani! Expresiile profetice ale împărăţiei tind să vorbească de o perioadă enormă de timp, chiar folosind termeni ce sunt adesea folosiţi despre eternitate. Este împărăţia lui Hristos paralelă cu cea a lui David care să dureze aceiaşi cadru de timp?

Istoria şi erorile bisericii

Al unsprezecelea, hiper-preteriştii eternizează timpul, prin a admite ca istoria să continue pentru totdeauna. Aceasta nu este doar contra afirmaţiilor exprese ale Scripturii, dar îl pune şi pe Dumnezeu să se ocupe cu un univers în care păcatul va domni pentru totdeauna şi în vecii vecilor. Nu este nici o concluzie finală faţă de materia rebeliunii omului; nu există nici o socoteală finală cu păcatul. Hristos ne spune că judecata va fi împotriva rebelilor în trupurile lor, nu trupuri „spirituale” (Matei 10:28). Sistemul hiper-preterist nu atinge prea departe (la Cădere şi la blestemarea lumii fizice) pentru a putea să înţeleagă semnificaţia răscumpărării pe măsură ce ea merge spre o finală, consumare conclusivă, debarasând lumea de păcat. Întregul eşec al Primului Adam trebuie să fie învins de deplinul succes al celui de-al Doilea Adam.

Trudă eclesiastică

Al doisprezecelea, hiper-preterismul are implicaţii negative serioase pentru truda eclesiastică. Este oare Marea Comisie delimitată la era pre-70 d. Hr., datorită interpretării „sfârşitului” de către hiper-preterişti (Matei 28:20)? Este oare Cina Domnului inutilă astăzi, fiind împlinită în Hristos (presupus) A Doua Venire în anul 70 d. Hr. (1 Corinteni 11:26)?

Despre autor

Kenneth L. Gentry deţine câteva grade în teologie, inclusiv Th. D. de la Whitefield Seminary. El este pastor la Reedy River Presbyterian Church in Conestee, South Carolina, şi a scris câteva cărţi şi numeroase eseuri. Poate fi contactat la 46 Main St., Conestee, SC 29636 or KennethGentry@CompuServe.COM.

http://www.voxdeibaptist.org/Hiper_preterismul_Kenneth.htm

BREAKING NEWS 200 de creștini au murit în această dimineață în timpul serviciului de Paști în Sri Lanka

 

În timp ce noi suntem inundați de bucuria intrării Domnului Isus în Ierusalim, la celălalt capăt al globului, creștinii din Sri Lanka trăiesc o dramă națională. Opt bombe au explodat în două biserici în timpul serviciului religios de Paște în această dimineață. Atentatele sau soldat cu 200 de morți și peste 500 de răniți. Peste 30 de morți au fost cetățeni străini. Exploziile au devastat clădirile Bisericilor: Sf. Antonie din Colombo, Biserica Sf. Sebastian pe coasta de vest, în orașul Negombo, o biserică din Batticaloa, plus hotelurile Shangri La, Cinnamon Grand și Kingsbury.

 

Atacurile cu bombă au devastat clădirile Bisericilor Catolicilor, care sărbătoresc cu o săptămână mai devreme decât noi Învierea. Atentantele asupra bisericilor chiar în timpul serviciilor de Paște sau de Crăciun devin o tradiție în țările majoritar musulmane.

Până în prezent au fost raportate opt explozii: trei în biserici catolice, trei în hoteluri, una lângă o grădină zoologică la sud de capitala Colombo și alta la periferia orașului. Opt oameni au fost arestați, iar trei ofițeri de poliție au fost uciși în timpul unei raide a forțelor de securitate într-o locuință din capitala Sri Lanka, la câteva ore după atacuri. Unii oficialii au declarat că ar fi vorba de atacuri kamikaze, notează ABC News.

Atacurile au lăsat în urmă lor peste 200 de morți, întipărind  în mintea Sri Lank-ezilor o zi pe care nu au mai văzut-o de când războiul civil s-a încheiat, în urmă cu un deceniu. Mai mult de 50 de persoane au fost ucise în biserica catolică din St. Sebastian, în Katuwapitiya, la nord de Colombo, a declarat un oficial al poliției pentru Reuters.

Mass-media a raportat că 25 de persoane au fost ucise și într-un atac asupra unei biserici evanghelice din Batticaloa, în provincia estică a țării. Un alt atac a vizat creștinii de la ,,Altarul Sfântului Anthony” din centrul orașului Colombo, dar numărul persoanelor decedat este încă neclar.

Cele trei hoteluri care au fost lovite au fost „Shangri-La Colombo”, hotelul „Kingsbury” din Colombo și „Cinnamon Grand Colombo”. Încă nu e clar dacă în hoteluri au existat victime.

Poliția a declarat că o a șaptea explozie a avut loc la un hotel din Dehiwela, în apropiere de Colombo, în timp ce un purtător de cuvânt militar a confirmat cea de-a opta explozie în Dematagoda, la periferia capitalei.

Unsprezece străini au fost identificați morți, iar alte 25 de resturi umane despre care autoritătile cred că ar putea fi străini încă nu au fost identificate, a declarat purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe, Saroja Sirisena, pentru ABC.

„Printre victime se numără trei cetățeni indieni, doi turci, un portughez, trei britanici, americani și alții” a spus ea.

Între timp, Mike Pompeo, secretarul de stat al SUA a declarat că trei cetățeni danezi, un cetățean olandez, un cetățean chinez și mai mulți americani au fost de asemenea declarați morți.

Ministrul de finanțe din Sri Lanka, Mangala Samaraweera a declarat că:

„Atacurile sunt o încercare diabolică de a crea încă o dată tensiuni rasiale și religioase în această țară, trăgând astfel țara înapoi așa cum s-a mai întâmplat în urmă cu zece ani. Atacurile nu sunt faptele unui individ fanatic. E evident o încercare foarte coordonată de a crea haos și anarhie în tară”, a spus el.

Atacurile au avut loc în timpul serviciilor de duminică, în ziua de Paști. Restaurantul de la etajul doi al hotelului Shangri-La a fost distrus în urma exploziei, tavanul și ferestrele au fost aruncate în aer.

2018 a fost marcat de un val de atentate împotriva creștinilor. Peste 67 de cazuri raportate prezintă victimele țintă creștinii atacați din cauza credinței lor. Atacatorii nu au fost, se pare, doar extremiști – în unele cazuri, „comunități întregi” au fost mobilizate și au atacat biserici sau școli creștine, în special din zonele rurale. Republica Democrată Socialistă Sri Lanka este considerată un stat secular, însă constituţia acesteia spune că „Republica Sri Lanka va da religiei budiste un loc proeminent.” Potrivit recensământului desfășurat în 2012, Sri Lanka are o populație de 22 de milioane, dintre care 70% sunt buduiști, 12,6% sunt hinduși, 9,7% sunt musulmani și 7,6% sunt creștini.

Convertirea la creștinism este sursa primară care atrage persecuția și marginalizarea din partea familiei și a comunității. Potrivit Indexului Anual de Persecuție realizat de Open Doors, Sri Lanka ocupă locul 46 în top 50 de țări ostile creștinismului!

Deocamdată nicio organizație nu a revendicat atentatul, care este descris drept cel mai sângeros atac la adresa creștinilor din istoria Sri Lanka.

Știrea se actualizează…

 

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/21/breaking-news-200-de-crestini-au-murit-in-aceasta-dimineata-in-timpul-serviciului-de-pasti-in-sri-lanka/?

Traian Ungureanu: Ce a ars la Notre Dame?

 Doina Bejenaru  22-04-2019 15:08:23

Din mijlocul flăcărilor, Catedrala Notre Dame a luminat, o dată pentru totdeauna, ce s-a stins. Uluitoarea catedrală ridicată de geniul creștinismului acum 850 de ani a fost cuprinsă de foc în vremuri de agonie creștină. Mai dureroasă chiar decît focul și pierderea atîtor minuni, cacofonia ce a urmat marelui dezastru a măsurat dezonoarea, confuzia și nesiguranța lumii cu care am învățat să ne mîndrim.

Un șir lung și pînă de curînd absent de politicieni, personaje media și alți capi ai lumii post-creștine au deplîns nenorocirea în termeni cum nu se poate mai străini de înțelesul acestei drame. Începînd cu Președintele Macron, ctitor hiperactiv al unei Europe tehno-administrative, un amar de lume selectă a vorbit dinafară, străin, și fără înțelegerea umană a unui fapt de adîncă semnificație umană. Folosind și obosind aceleași formule și clișee, toți au pomenit arta, cultura, artefactele, simbolisitcă pariziană și respectul pentru vestigii istorice. Nimeni n-a vrut sau n-a știut să pătrundă în tristețea unei epoci de adîncă defăimare, dispreț și ostilitate față de creștinism. Omagierea oficială a Catedralei Notre Dame a fost, cuvînt cu cuvînt, un act de ipocrizie smerită. Dacă n-ar fi fost așa, declarațiile din noaptea focului de la Notre Dame ar fi avut legătură cu faptele dinainte. Dar nu e așa.

Adevărul e că personajele politice, media și culturale care fac acum elogiul Catedralei sînt aceleași figuri care practică o indiferență constantă și, adesea, criminală față de tot ce e creștin. Mult înainte de incendiul de la Paris, creștinii din Orientul Mijlociu, Africa și Asia au fost și sînt prigoniți, umiliți și uciși, fără cea mai mică reacție de solidaritate sau împotrivire a lumii bune occidentale. Orice altă minoritate are dreptul la compasiune și provoacă reacții robuste. Cu excepția creștinilor. Veți vedea, desigur, nenumărate demostrații de stradă și campanii media, cu celebrități, guverne și organizații civile în centru, dacă e vorba de homosexuali, drepturile transgender, tratamentul Islamului sau suspiciuni de rasism. Nu ați văzut și nu veți vedea niciodată demonstrații ale acelorași în fața ambasadelor Pakistanului sau Nigeriei, state în care creștinii sînt izgoniți sau uciși zilnic. Așa cum nu veți vedea nici urmă de protest cînd e vorba de drepturile omului în Korea de Nord. În plus, tot ce e valoare și filozofie creștină a fost demult dislocat, proscris și înlocuit în conștiința și educația occidentală cu un ocean de insulte și minciuni.

Orice persoană educată sau măcar la curent cu știrile va afla că tradiția creștină e o fabrică de rasism, violență și superstiție. Faptele spun, așadar, care e adevărata scară de valori a celor ce omagiză oficial Notre Dame. Cei ce au descoperit brusc Notre Dame sînt, sub presiunea propriilor convingeri, incapabili să vadă în Notre Dame altceva decît o mașină de absorbit turiști, propagând imaginea Franței și, prin asta, o sursă de încasări. De aici, insistența referințelor la cultură, prestigiu și artefacte. Dar asta lasă pe dinafară adevăratul înțeles istoric și spiritual al marii catedrale și al epocilor care au născut-o și dus-o la bun sfîrșit. Comentată și omagiată în acest fel, Notre Dame e o versiune mai greoaie a celeilalte embleme turistice a Parisului: Tour Eiffel. Așa cum mantia lui St. Louis, salvată din focul zilei 15 aprilie 2019, devine o variantă inferioară a tricoului lui Neymar, divinul de la PSG.

Din mijlocul flăcărilor, Catedrala Notre Dame a luminat, o dată pentru totdeauna, ce s-a stins. Uluitoarea catedrală ridicată de geniul creștinismului acum 850 de ani a fost cuprinsă de foc în vremuri de agonie creștină. Mai dureroasă chiar decît focul și pierderea atîtor minuni, cacofonia ce a urmat marelui dezastru a măsurat dezonoarea, confuzia și nesiguranța lumii cu care am învățat să ne mîndrim.

Un șir lung și pînă de curînd absent de politicieni, personaje media și alți capi ai lumii post-creștine au deplîns nenorocirea în termeni cum nu se poate mai străini de înțelesul acestei drame. Începînd cu Președintele Macron, ctitor hiperactiv al unei Europe tehno-administrative, un amar de lume selectă a vorbit dinafară, străin, și fără înțelegerea umană a unui fapt de adîncă semnificație umană. Folosind și obosind aceleași formule și clișee, toți au pomenit arta, cultura, artefactele, simbolisitcă pariziană și respectul pentru vestigii istorice. Nimeni n-a vrut sau n-a știut să pătrundă în tristețea unei epoci de adîncă defăimare, dispreț și ostilitate față de creștinism. Omagierea oficială a Catedralei Notre Dame a fost, cuvînt cu cuvînt, un act de ipocrizie smerită. Dacă n-ar fi fost așa, declarațiile din noaptea focului de la Notre Dame ar fi avut legătură cu faptele dinainte. Dar nu e așa.

Adevărul e că personajele politice, media și culturale care fac acum elogiul Catedralei sînt aceleași figuri care practică o indiferență constantă și, adesea, criminală față de tot ce e creștin. Mult înainte de incendiul de la Paris, creștinii din Orientul Mijlociu, Africa și Asia au fost și sînt prigoniți, umiliți și uciși, fără cea mai mică reacție de solidaritate sau împotrivire a lumii bune occidentale. Orice altă minoritate are dreptul la compasiune și provoacă reacții robuste. Cu excepția creștinilor. Veți vedea, desigur, nenumărate demostrații de stradă și campanii media, cu celebrități, guverne și organizații civile în centru, dacă e vorba de homosexuali, drepturile transgender, tratamentul Islamului sau suspiciuni de rasism. Nu ați văzut și nu veți vedea niciodată demonstrații ale acelorași în fața ambasadelor Pakistanului sau Nigeriei, state în care creștinii sînt izgoniți sau uciși zilnic. Așa cum nu veți vedea nici urmă de protest cînd e vorba de drepturile omului în Korea de Nord. În plus, tot ce e valoare și filozofie creștină a fost demult dislocat, proscris și înlocuit în conștiința și educația occidentală cu un ocean de insulte și minciuni.

Orice persoană educată sau măcar la curent cu știrile va afla că tradiția creștină e o fabrică de rasism, violență și superstiție. Faptele spun, așadar, care e adevărata scară de valori a celor ce omagiză oficial Notre Dame. Cei ce au descoperit brusc Notre Dame sînt, sub presiunea propriilor convingeri, incapabili să vadă în Notre Dame altceva decît o mașină de absorbit turiști, propagând imaginea Franței și, prin asta, o sursă de încasări. De aici, insistența referințelor la cultură, prestigiu și artefacte. Dar asta lasă pe dinafară adevăratul înțeles istoric și spiritual al marii catedrale și al epocilor care au născut-o și dus-o la bun sfîrșit. Comentată și omagiată în acest fel, Notre Dame e o versiune mai greoaie a celeilalte embleme turistice a Parisului: Tour Eiffel. Așa cum mantia lui St. Louis, salvată din focul zilei 15 aprilie 2019, devine o variantă inferioară a tricoului lui Neymar, divinul de la PSG.

Din mijlocul flăcărilor, Catedrala Notre Dame a luminat, o dată pentru totdeauna, ce s-a stins. Uluitoarea catedrală ridicată de geniul creștinismului acum 850 de ani a fost cuprinsă de foc în vremuri de agonie creștină. Mai dureroasă chiar decît focul și pierderea atîtor minuni, cacofonia ce a urmat marelui dezastru a măsurat dezonoarea, confuzia și nesiguranța lumii cu care am învățat să ne mîndrim.

Un șir lung și pînă de curînd absent de politicieni, personaje media și alți capi ai lumii post-creștine au deplîns nenorocirea în termeni cum nu se poate mai străini de înțelesul acestei drame. Începînd cu Președintele Macron, ctitor hiperactiv al unei Europe tehno-administrative, un amar de lume selectă a vorbit dinafară, străin, și fără înțelegerea umană a unui fapt de adîncă semnificație umană. Folosind și obosind aceleași formule și clișee, toți au pomenit arta, cultura, artefactele, simbolisitcă pariziană și respectul pentru vestigii istorice. Nimeni n-a vrut sau n-a știut să pătrundă în tristețea unei epoci de adîncă defăimare, dispreț și ostilitate față de creștinism. Omagierea oficială a Catedralei Notre Dame a fost, cuvînt cu cuvînt, un act de ipocrizie smerită. Dacă n-ar fi fost așa, declarațiile din noaptea focului de la Notre Dame ar fi avut legătură cu faptele dinainte. Dar nu e așa.

Adevărul e că personajele politice, media și culturale care fac acum elogiul Catedralei sînt aceleași figuri care practică o indiferență constantă și, adesea, criminală față de tot ce e creștin. Mult înainte de incendiul de la Paris, creștinii din Orientul Mijlociu, Africa și Asia au fost și sînt prigoniți, umiliți și uciși, fără cea mai mică reacție de solidaritate sau împotrivire a lumii bune occidentale. Orice altă minoritate are dreptul la compasiune și provoacă reacții robuste. Cu excepția creștinilor. Veți vedea, desigur, nenumărate demostrații de stradă și campanii media, cu celebrități, guverne și organizații civile în centru, dacă e vorba de homosexuali, drepturile transgender, tratamentul Islamului sau suspiciuni de rasism. Nu ați văzut și nu veți vedea niciodată demonstrații ale acelorași în fața ambasadelor Pakistanului sau Nigeriei, state în care creștinii sînt izgoniți sau uciși zilnic. Așa cum nu veți vedea nici urmă de protest cînd e vorba de drepturile omului în Korea de Nord. În plus, tot ce e valoare și filozofie creștină a fost demult dislocat, proscris și înlocuit în conștiința și educația occidentală cu un ocean de insulte și minciuni.

Orice persoană educată sau măcar la curent cu știrile va afla că tradiția creștină e o fabrică de rasism, violență și superstiție. Faptele spun, așadar, care e adevărata scară de valori a celor ce omagiză oficial Notre Dame. Cei ce au descoperit brusc Notre Dame sînt, sub presiunea propriilor convingeri, incapabili să vadă în Notre Dame altceva decît o mașină de absorbit turiști, propagând imaginea Franței și, prin asta, o sursă de încasări. De aici, insistența referințelor la cultură, prestigiu și artefacte. Dar asta lasă pe dinafară adevăratul înțeles istoric și spiritual al marii catedrale și al epocilor care au născut-o și dus-o la bun sfîrșit. Comentată și omagiată în acest fel, Notre Dame e o versiune mai greoaie a celeilalte embleme turistice a Parisului: Tour Eiffel. Așa cum mantia lui St. Louis, salvată din focul zilei 15 aprilie 2019, devine o variantă inferioară a tricoului lui Neymar, divinul de la PSG.

Din mijlocul flăcărilor, Catedrala Notre Dame a luminat, o dată pentru totdeauna, ce s-a stins. Uluitoarea catedrală ridicată de geniul creștinismului acum 850 de ani a fost cuprinsă de foc în vremuri de agonie creștină. Mai dureroasă chiar decît focul și pierderea atîtor minuni, cacofonia ce a urmat marelui dezastru a măsurat dezonoarea, confuzia și nesiguranța lumii cu care am învățat să ne mîndrim.

Un șir lung și pînă de curînd absent de politicieni, personaje media și alți capi ai lumii post-creștine au deplîns nenorocirea în termeni cum nu se poate mai străini de înțelesul acestei drame. Începînd cu Președintele Macron, ctitor hiperactiv al unei Europe tehno-administrative, un amar de lume selectă a vorbit dinafară, străin, și fără înțelegerea umană a unui fapt de adîncă semnificație umană. Folosind și obosind aceleași formule și clișee, toți au pomenit arta, cultura, artefactele, simbolisitcă pariziană și respectul pentru vestigii istorice. Nimeni n-a vrut sau n-a știut să pătrundă în tristețea unei epoci de adîncă defăimare, dispreț și ostilitate față de creștinism. Omagierea oficială a Catedralei Notre Dame a fost, cuvînt cu cuvînt, un act de ipocrizie smerită. Dacă n-ar fi fost așa, declarațiile din noaptea focului de la Notre Dame ar fi avut legătură cu faptele dinainte. Dar nu e așa.

Adevărul e că personajele politice, media și culturale care fac acum elogiul Catedralei sînt aceleași figuri care practică o indiferență constantă și, adesea, criminală față de tot ce e creștin. Mult înainte de incendiul de la Paris, creștinii din Orientul Mijlociu, Africa și Asia au fost și sînt prigoniți, umiliți și uciși, fără cea mai mică reacție de solidaritate sau împotrivire a lumii bune occidentale. Orice altă minoritate are dreptul la compasiune și provoacă reacții robuste. Cu excepția creștinilor. Veți vedea, desigur, nenumărate demostrații de stradă și campanii media, cu celebrități, guverne și organizații civile în centru, dacă e vorba de homosexuali, drepturile transgender, tratamentul Islamului sau suspiciuni de rasism. Nu ați văzut și nu veți vedea niciodată demonstrații ale acelorași în fața ambasadelor Pakistanului sau Nigeriei, state în care creștinii sînt izgoniți sau uciși zilnic. Așa cum nu veți vedea nici urmă de protest cînd e vorba de drepturile omului în Korea de Nord. În plus, tot ce e valoare și filozofie creștină a fost demult dislocat, proscris și înlocuit în conștiința și educația occidentală cu un ocean de insulte și minciuni.

Orice persoană educată sau măcar la curent cu știrile va afla că tradiția creștină e o fabrică de rasism, violență și superstiție. Faptele spun, așadar, care e adevărata scară de valori a celor ce omagiză oficial Notre Dame. Cei ce au descoperit brusc Notre Dame sînt, sub presiunea propriilor convingeri, incapabili să vadă în Notre Dame altceva decît o mașină de absorbit turiști, propagând imaginea Franței și, prin asta, o sursă de încasări. De aici, insistența referințelor la cultură, prestigiu și artefacte. Dar asta lasă pe dinafară adevăratul înțeles istoric și spiritual al marii catedrale și al epocilor care au născut-o și dus-o la bun sfîrșit. Comentată și omagiată în acest fel, Notre Dame e o versiune mai greoaie a celeilalte embleme turistice a Parisului: Tour Eiffel. Așa cum mantia lui St. Louis, salvată din focul zilei 15 aprilie 2019, devine o variantă inferioară a tricoului lui Neymar, divinul de la PSG.

Din mijlocul flăcărilor, Catedrala Notre Dame a luminat, o dată pentru totdeauna, ce s-a stins. Uluitoarea catedrală ridicată de geniul creștinismului acum 850 de ani a fost cuprinsă de foc în vremuri de agonie creștină. Mai dureroasă chiar decît focul și pierderea atîtor minuni, cacofonia ce a urmat marelui dezastru a măsurat dezonoarea, confuzia și nesiguranța lumii cu care am învățat să ne mîndrim.

Un șir lung și pînă de curînd absent de politicieni, personaje media și alți capi ai lumii post-creștine au deplîns nenorocirea în termeni cum nu se poate mai străini de înțelesul acestei drame. Începînd cu Președintele Macron, ctitor hiperactiv al unei Europe tehno-administrative, un amar de lume selectă a vorbit dinafară, străin, și fără înțelegerea umană a unui fapt de adîncă semnificație umană. Folosind și obosind aceleași formule și clișee, toți au pomenit arta, cultura, artefactele, simbolisitcă pariziană și respectul pentru vestigii istorice. Nimeni n-a vrut sau n-a știut să pătrundă în tristețea unei epoci de adîncă defăimare, dispreț și ostilitate față de creștinism. Omagierea oficială a Catedralei Notre Dame a fost, cuvînt cu cuvînt, un act de ipocrizie smerită. Dacă n-ar fi fost așa, declarațiile din noaptea focului de la Notre Dame ar fi avut legătură cu faptele dinainte. Dar nu e așa.

Adevărul e că personajele politice, media și culturale care fac acum elogiul Catedralei sînt aceleași figuri care practică o indiferență constantă și, adesea, criminală față de tot ce e creștin. Mult înainte de incendiul de la Paris, creștinii din Orientul Mijlociu, Africa și Asia au fost și sînt prigoniți, umiliți și uciși, fără cea mai mică reacție de solidaritate sau împotrivire a lumii bune occidentale. Orice altă minoritate are dreptul la compasiune și provoacă reacții robuste. Cu excepția creștinilor. Veți vedea, desigur, nenumărate demostrații de stradă și campanii media, cu celebrități, guverne și organizații civile în centru, dacă e vorba de homosexuali, drepturile transgender, tratamentul Islamului sau suspiciuni de rasism. Nu ați văzut și nu veți vedea niciodată demonstrații ale acelorași în fața ambasadelor Pakistanului sau Nigeriei, state în care creștinii sînt izgoniți sau uciși zilnic. Așa cum nu veți vedea nici urmă de protest cînd e vorba de drepturile omului în Korea de Nord. În plus, tot ce e valoare și filozofie creștină a fost demult dislocat, proscris și înlocuit în conștiința și educația occidentală cu un ocean de insulte și minciuni.

Orice persoană educată sau măcar la curent cu știrile va afla că tradiția creștină e o fabrică de rasism, violență și superstiție. Faptele spun, așadar, care e adevărata scară de valori a celor ce omagiză oficial Notre Dame. Cei ce au descoperit brusc Notre Dame sînt, sub presiunea propriilor convingeri, incapabili să vadă în Notre Dame altceva decît o mașină de absorbit turiști, propagând imaginea Franței și, prin asta, o sursă de încasări. De aici, insistența referințelor la cultură, prestigiu și artefacte. Dar asta lasă pe dinafară adevăratul înțeles istoric și spiritual al marii catedrale și al epocilor care au născut-o și dus-o la bun sfîrșit. Comentată și omagiată în acest fel, Notre Dame e o versiune mai greoaie a celeilalte embleme turistice a Parisului: Tour Eiffel. Așa cum mantia lui St. Louis, salvată din focul zilei 15 aprilie 2019, devine o variantă inferioară a tricoului lui Neymar, divinul de la PSG.

Din mijlocul flăcărilor, Catedrala Notre Dame a luminat, o dată pentru totdeauna, ce s-a stins. Uluitoarea catedrală ridicată de geniul creștinismului acum 850 de ani a fost cuprinsă de foc în vremuri de agonie creștină. Mai dureroasă chiar decît focul și pierderea atîtor minuni, cacofonia ce a urmat marelui dezastru a măsurat dezonoarea, confuzia și nesiguranța lumii cu care am învățat să ne mîndrim.

Un șir lung și pînă de curînd absent de politicieni, personaje media și alți capi ai lumii post-creștine au deplîns nenorocirea în termeni cum nu se poate mai străini de înțelesul acestei drame. Începînd cu Președintele Macron, ctitor hiperactiv al unei Europe tehno-administrative, un amar de lume selectă a vorbit dinafară, străin, și fără înțelegerea umană a unui fapt de adîncă semnificație umană. Folosind și obosind aceleași formule și clișee, toți au pomenit arta, cultura, artefactele, simbolisitcă pariziană și respectul pentru vestigii istorice. Nimeni n-a vrut sau n-a știut să pătrundă în tristețea unei epoci de adîncă defăimare, dispreț și ostilitate față de creștinism. Omagierea oficială a Catedralei Notre Dame a fost, cuvînt cu cuvînt, un act de ipocrizie smerită. Dacă n-ar fi fost așa, declarațiile din noaptea focului de la Notre Dame ar fi avut legătură cu faptele dinainte. Dar nu e așa.

Adevărul e că personajele politice, media și culturale care fac acum elogiul Catedralei sînt aceleași figuri care practică o indiferență constantă și, adesea, criminală față de tot ce e creștin. Mult înainte de incendiul de la Paris, creștinii din Orientul Mijlociu, Africa și Asia au fost și sînt prigoniți, umiliți și uciși, fără cea mai mică reacție de solidaritate sau împotrivire a lumii bune occidentale. Orice altă minoritate are dreptul la compasiune și provoacă reacții robuste. Cu excepția creștinilor. Veți vedea, desigur, nenumărate demostrații de stradă și campanii media, cu celebrități, guverne și organizații civile în centru, dacă e vorba de homosexuali, drepturile transgender, tratamentul Islamului sau suspiciuni de rasism. Nu ați văzut și nu veți vedea niciodată demonstrații ale acelorași în fața ambasadelor Pakistanului sau Nigeriei, state în care creștinii sînt izgoniți sau uciși zilnic. Așa cum nu veți vedea nici urmă de protest cînd e vorba de drepturile omului în Korea de Nord. În plus, tot ce e valoare și filozofie creștină a fost demult dislocat, proscris și înlocuit în conștiința și educația occidentală cu un ocean de insulte și minciuni.

Orice persoană educată sau măcar la curent cu știrile va afla că tradiția creștină e o fabrică de rasism, violență și superstiție. Faptele spun, așadar, care e adevărata scară de valori a celor ce omagiză oficial Notre Dame. Cei ce au descoperit brusc Notre Dame sînt, sub presiunea propriilor convingeri, incapabili să vadă în Notre Dame altceva decît o mașină de absorbit turiști, propagând imaginea Franței și, prin asta, o sursă de încasări. De aici, insistența referințelor la cultură, prestigiu și artefacte. Dar asta lasă pe dinafară adevăratul înțeles istoric și spiritual al marii catedrale și al epocilor care au născut-o și dus-o la bun sfîrșit. Comentată și omagiată în acest fel, Notre Dame e o versiune mai greoaie a celeilalte embleme turistice a Parisului: Tour Eiffel. Așa cum mantia lui St. Louis, salvată din focul zilei 15 aprilie 2019, devine o variantă inferioară a tricoului lui Neymar, divinul de la PSG.

Protestation anticlericale à Lyon en aout 2017• Crédits : Robert Dayrail – Getty

Într-un fel care poate fi ratat numai prin superficialitate în fața timpurilor, drama de la Notre Dame ne spune, în limbajul comprimat al cîtorva ore de distrugere, ce am lăsat să se întîmple și ce am făcut culturii și civilizației noastre, în ultimii două sute de ani de aroganță egolatră. Nu încape îndoială: sîntem civilizația cea mai vinovată de vandalism în raport cu ea însăși. Dacă Notre Dame a ars, singura comparație posibilă e asemănarea cu fapta cuiva care scapă un Rembrandt în acid. Capodopera poate fi restaurată dar nu va mai fi niciodată aceeași. În plus, așa ceva nu se întâmplă decît pe un fundal de nepăsare sau cu un gest de rea credință. E totuna.

Timpurile care au văzut Notre Dame arzînd sînt timpurile în care nenumărate biserici au fost profanate în Franța. Cîteva sute doar în 2017. Știrile nu au făcut prima pagină, ba au rămas, chiar, neînregistrate. Trăim, în schimb, febril, cronica mediatică a Bisericii denunțate ca vizuină de pedofili. Vocile care încearcă să dea de fir și argumenteze că Biserica trăiește un proces de auto-distrugere care o aliniază la practicile sexuale curente rămîn neauzite.

Îndepărtarea fostului Papă Benedict a fost clasată în termenii unei pensionări caritabile.Nimeni nu vrea să spună că Benedict era prea catolic pentru un cler superior, care a renunțat la catolicism și s-a transferat într-un liberalism dizolvant. Notre Dame a fost rănită de foc într-un moment în care creștinismul însuși e o relicvă atacată distrugător și condamantă la supraviețuire muzeal-artistică. Opera nimicitoare e, azi, aproape încheiată. Ea a început tot la Notre Dame, unde în 1793, apostolii revoluției franceze și părinții militanților de astăzi au făcut din catedrală un depozit, au jefuit-o și reconsacrat-o pentru sărbătorirea a două culte monstroase: Cultul Rațiunii și Cultul Ființei Supreme – amîndouă impuse cu forța și sărbătorite, la Notre Dame, în numele libertății. A fost primul foc mistuitor la Notre Dame.

Despărțirea de Notre Dame și de spiritul creștinismului a început demult. Am învățat, între timp, că orice și oricine e mai bun și mai cuprinzător decît creștinismul. Astăzi, prețuim, sub îndrumarea ghizilor noștri culturali, orice colibă, orice cap de sfoară și pietroi rătăcit în Mongolia sau pe Amazon.

Absolut tot ce nu e civilizație europeană e mai sofisticat și mai valoros decît trecutul nostru. Creștinismul și catedralele, gîndirea și etica, speranța și credința? În cel mai bun caz la și altele, cu unele merite dar și cu defecte inacceptabile. Nici măcar miracolul ingineresc și arhitectural care a făcut posibilă, la 1160, cea mai uluitoare construcție a lumii nu mai contează. Am uitat tot și n-am învățat nimic. Nu știm de pildă că Notre Dame, Chartres, York, Strasbourg, Köln, Milano și alte catedrale au fost construite de oameni încredințați că lucrarea va fi terminată, fără să știe cînd, dar conștienți că nu o vor vedea în timpul vieții lor omenești. Ceva fabulos trebuie să fi menținut dăruirea acestei munci care a înghițit, la fiecare catedrală, două sau trei sute de ani. Acest lucru se numește comuniune și comunitate și a dat sensul și speranța unei lumi solidare care a născut Europa.

Același lucru e, azi, complet neînțeles sau respins. Prima și singura Europă vie a fost făcută de mîinile și mințile care au ridicat Notre Dame în sute de ani de muncă fără oprire și ezitare. Acolo au fost încoronați regii Franței și Angliei. Așa cum, de Crăciunul anului 800, Charlemagne a îngenunchiat în catedrala Sfîntul Petru și a primit coroana de împărat roman. Europa Catedraleleor a fost Europa.

Distrugerea de la Notre Dame ar trebui să ne pună în fața propriei vechimi și a adevărurilor care ne-au născut. Nu mai putem și nu mai știm pentru că am dat tot ce am avut. Comparația cu 11 septembrie 2001 e măruntă, dar reține ceva din simbolistica gravă a istoriei. Turla căzută în flăcări la Paris a fost comparată cu turnurile doborîte la New York. E mult spus. Turla de la Notre Dame s-a frînt ca o jucărie, ca un os vechi luat dintr-un trup rahitic. Durerea n-a avut și nu putea avea nimic solemn. În fond, am asistat la o dispariție demult anunțată. În 1904, Marcel Proust, nicicînd un evlavios, scria în Le Figaro un eseu plin de reproș pentru lumea care neglija activ și lăsa în mizerie Notre Dame. Cu 70 de ani înaintea lui, Victor Hugo, nici măcar un amic trecător al lui Isus, scria Cocoșatul de la Notre Dame și striga în ajutorul Catedralei lăsate uitării. Ce au văzut ei atunci s-a adeverit azi.

A mai rămas o speranță. Căci reacția oamenilor de rînd a fost extraordinară. Mii și mii de necunoscuți au plîns, au cîntat și s-au rugat în fața Catedralei cuprinse de flăcări. După sute de ani de negație și dispreț, de undeva, din straturi necunoscute, a apărut semnul unei credințe încă vii. E marea surpriză care strică socotelile și trufia celor ce cred că au decis cum va arăta viitorul nostru comun.

Autor: Traian Ungureanu, europarlamentar

Sursa: În linie Dreaptă

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/22/traian-ungureanu-ce-a-ars-la-notre-dame-i/?

Cum să veghezi? | Metanoia

Vasile Filat18 aprilie 2019  #Video Blog

Isus îi îndeamnă pe ucenicii Săi să vegheze, dar cum să veghem? Ce așteaptă Isus să găsească la întoarcerea Sa?

https://moldovacrestina.md/private-video/?utm_source=newsletter-196&utm_medium=email&utm_campaign=newsletter

 

Agresivitatea în rândul adolescenților | Actual

Moldova Creștină TV17 aprilie 2019  Actual

Deși statisticile parcă arată că este în scădere delicența juvenilă, ne iau fiorii să vedem știri de o agresivitate de neînchipuit. De ce se întâmplă aceasta? Ce se poate întreprinde? Urmăriți în emisiune discuția cu psihologul Tatiana Mînăscurtă și instructorul de Taekwon-Do Rotaru Tudor.

Pentru înscriere la antrenamentele de Taekwon-Do: https://web.facebook.com/TaekwonDoKlubStolasLeucas/, 069125161

https://moldovacrestina.md/agresivitatea-in-randul-adolescentilor-actual/?utm_source=newsletter-196&utm_medium=email&utm_campaign=newsletter

 

Cum să abordeze o mamă pe fiul ei răzvrătit? | Pastor Vasile Filat

Vasile Filat15 aprilie 2019  #Video Blog

Rădăcina conflictelor între părinte și copil pot fi diferite, dar Biblia ne dă învățături clare cum trebuiesc ele soluționate și ne avertizează cu privire la consecințe în cazul neascutării. Vă invit să ascultați ce sfaturi am dat atât mamei, cât și fiului ei ca să rezolve conflictul între ei.

BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU
Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova
Servicii Divine:
Duminică, 14:00 – 16:00
Joi, 18:30 – 19:30 – ceasul de rugăciune
tel. +373 (68) 060601
https://www.facebook.com/bunavestire….

PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA:
info@precept.md
+373(69)966779

#moldovacrestina #pastorvasilefilat #parinticopii

https://moldovacrestina.md/cum-sa-abordeze-o-mama-pe-fiul-ei-razvratit-pastor-vasile-filat/?utm_source=newsletter-196&utm_medium=email&utm_campaign=newsletter