Religia hittiţilor
Introducere Hittiţii au rămas multă vreme necunoscuţi în istoria religiilor, ca şi în istoria universală. Au existat unele menţiuni despre ei în Vechiul Testament. Dar despre hittiţi şi despre religia lor s-a aflat mai mult după anul 1876, când au început să fie descoperite urmele arheologice lăsate de ei. Mai întâi savantul englez A. H. Sayce (Seis) a scris despre un monument hittit, apoi misionarul William Wright, s-a preocupat de primele monumente hittite descoperite. În anul 1879 s-au făcut săpături arheologice la Karkemiş, dându-se la iveală multe hieroglife hittite. În anul 1900 s-a constituit un Corpus al inscripţiilor hittite, cuprinzând 96 de inscripţii, întipăriri şi sigilii. Orientalistul Hugo Winkler a efectuat săpături la Boghazkoi începând cu anul 1906 şi a scos la iveală 10.000 de tăbliţe conţinând arhivele regale hittite. Abia în anul 1947 s-a descoperit o lungă inscripţie hieroglifică hittită, care a fost de mare ajutor pentru descifrarea limbii hittite. Hittiţii au locuit în Asia Mică sau Anatolia. Istoriografia împarte civilizaţia lor în două perioade: imperiul vechi hittit (din străvechime pînă la regele Telepinus, sec. XV î.Hr.) şi imperiul nou hittit (după Telepinus şi pînă la apariţia regatelor neohittite în sec. XII î.Hr.). Izvoare Principala sursă pentru cunoaşterea religiei hittiţilor o constituie arhivele de stat şi arhivele marelui templu, înscrise pe tăbliţele hittite. Aici se află date preţioase privind practicile religioase şi magice, descrierea practicilor cultice şi a sărbătorilor, formule de cult pentru adresarea către divinităţi, mituri, imnuri, rugăciuni de tot felul, diverse ritualuri pentru prevenirea întâmplărilor nefaste. Există acum colecţii de texte hittite în traducere engleză şi germană, iar recent a apărut în limba română volumul Gândirea hittită în texte. Întrucât descifrarea textelor hittite continuă, imaginea religiei hittiţilor se va contura şi mai mult prin textele ce se vor traduce în viitor. Desigur, miturile hittite redau cel mai bine credinţele hittiţilor. Între acestea se amintesc următoarele: Regalitatea în cer, Cântul despre Ullikumi, Mitul Illuyankas (despre înfrângerea şarpelui de către zeul furtunii), Mitul lui Telepinus (îmbunarea lui Telepinus pentru a se pune capăt secetei). Rugăciunile, invocaţiile şi imnele, precum şi Instrucţiunile pentru slujitorii templului, Riturile de purificare, alte rituri şi Jurămintele, toate constituie nepreţuite izvoare pentru a cunoaşte profunda religiozitate a hittiţilor. Cea mai importantă zeitate din epoca de înflorire a civilizaţiei hittite a fost Zeiţa Soarelui. Aceasta era cinstită în chip deosebit la Arinna – centrul religios al hittiţilor. De aceea mai era numită şi Zeiţa Soare din Arinna. Ei i se acordau şi alte numiri scoţând în relief atributele sale în raport cu lumea, cu oamenii, cu hittiţii: «Regină a ţării Hatti, Regină a Cerului şi Pământului, Stăpână a regilor şi reginelor din ţara Hatti, Călăuzitoare a guvernării regelui şi reginei din Hatti».
Apoi se menţionează un zeu al Soarelui, zeul justiţiei, căruia un rege hittit (Muwatallis) îi adresa rugăciuni. Dar acest zeu nu este consortul Zeiţei Soare din Arinna, această funcţie fiind îndeplinită de Zeul Furtunii, al cărui nume adevărat nu este cunoscut (fiind, probabil, tabu). Zeul Furtunii era numit Rege al Cerului, Stăpân al ţării Hatti şi patrona expediţiile sau acţiunile militare ale hittiţilor. Huriţii, care au venit peste vechii locuitori ai ţării Hatti, l-au identificat pe Zeul Furtunii cu Te Zeiţa Hepat era ocrotitoarea reginei Pudu-hepa, dar despre această zeiţă se cunoaşte puţin. Dacă ea este una şi aceeaşi cu Zeiţa Soare din Arinna, atunci într-adevăr soţul ei era Teşub, Zeul Furtunii. Animalul consacrat acestei zeiţe era leul.
Şarumma sau Sarma era fiul lui Teşub şi al zeiţei Hepat. Avea ca simbol o pereche de picioare omeneşti. La hittiţi au pătruns şi divinităţi din panteonul babilonian, ca de exemplu: Anu şi Antu, Enlil şi soţia sa Ninlil, Ea şi Damkina.
Un zeu aparte era Telepinus, patronul vegetaţiei. Dispariţia sau «moartea» lui temporară cauza dispariţia vegetaţiei şi a vitelor prin înfometare. Ei reprezenta forţa vitală din natură, care moare iarna şi reînvie primăvara şi toamna. De asemenea aparte era zeul numit «Pronie» sau «Duh apărător». Acestuia îi era dedicat cerbul, pe care şi călăreşte ţinând în mână un iepure şi un şoim.
Mai era adorat în toată Asia Mică şi zeul Rundas, zeul norocului, patronul jocurilor de noroc, în special cel de table, cu zaruri şi figurine.
O zeiţă, Kubaba, pare să fie mesopotamiană. Ea patrona pădurile. Avea ca paralelă la frigieni pe Cyhele – Marea Mamă a zeilor, adorată şi ia Roma.
Din reprezentările care au ajuns până în zilele noastre, s-a tras concluzia că zeii hittiţilor aveau chipuri antropomorfe. Ei purtau pe cap o bonetă alungită, aveau o armă în mâna dreaptă, iar în mâna stângă, un simbol sacru sau o pasăre. Zeii puteau fi reprezentaţi călare sau în poziţie ortostatică (dreaptă). Cea mai vestită dintre sculpturile reprezentând zei şi zeiţe s-a descoperit în Yazîlîkaya.
Hittiţii au construit temple pentru zeii lor. Acestea se compuneau dintr-un vestibul, o curte, o sală de cult şi un sanctuar pentru statuia zeului (cella). Un mare templu se afla la Boghazköy (Hattusa). Spre deosebire de alte temple antice, templele hittite se caracterizau prin ferestrele mari şi largi, care puteau ajunge până la pardoseală, permiţând luminii să inunde încăperea. Despre templul hittit s-a spus că era «casa zeului». Acolo zeul era spălat, îmbrăcat, hrănit şi distrat prin dans şi muzică. Întrucât statul hittit avea structură federativă, oarecum, iar zeii locali îşi aveau locaşuri speciale, templele locale difereau unele de altele. S-a spus, de aceea, că templul, în unele oraşe, era şi centrul administraţiei economice şi al guvernării civile, şi, probabil, adăpostea un mare număr de dregători. Sacerdoţiul sau preoţia hittită era bine organizată sub conducerea marelui preot, regele. Acesta din urma era îndatorat să obţină, pentru sine şi pentru popor, bunăvoinţa zeilor, căci prin această bunăvoinţă se asigura prosperitatea, bogăţia şi fericirea supuşilor. În virtutea funcţiei sale de mare preot, regele supraveghea templele, făcea vizite sacerdotale la acestea şi controla cultul. De aceea, regele era reprezentat şi în veşminte preoţeşti. El înzestra templele cu danii de pământ, supraveghea instalarea preoţilor în temple, stabilea cantităţile de ofrande şi veghea la pregătirea adecvată a sărbătorilor. Preoţii obişnuiţi erau căsătoriţi. Erau siliţi totuşi să petreacă noaptea la templu, deşi aveau locuinţe în afara incintei acestuia. La preoţie nu erau admişi mutilaţii şi nici epilepticii. Preoţi aduceau zeilor, la intervale hotărâte, «hrană» constând dintr-o pâine frântă în bucăţele şi băutură fermentată (de regulă, bere). Când marele preot era de faţă, ei îl însoţeau la ieşirea din templu şi aduceau jertfele cuvenite, ba chiar executau jocuri scenice. În raport cu credincioşii, preoţii primeau tributul datorat zeilor, astfel încât templele să aibă resursele necesare. Preoţii luau parte la «mesele» zeilor, consumând din hrana adusă acestora şi din jertfele închinate lor. Nu aveau voie să ducă nimic la ai lor, acasă, din acestea; totuşi, poate nu erau rare cazurile când astfel de dispoziţii se încălcau. De aceea, pentru ca să fie sigur că nimic nu va fi sustras din ofrande, credinciosul era obligat să rostească formula: «Zeule, cine a luat cât de puţin din pâinea (aceasta) obişnuită sau din conţinutul acestui vas pentru libaţii, fie ca zeul stăpânul meu să-l distrugă şi să răstoarne casa sa». Preoţii aveau obligaţia să jertfească zeilor animale, prin tăiere. Jertfele Zeilor li se aduceau ofrande ca: brânză, lapte, fructe, grăsimi, uleiuri, vite, păsări, porci şi chiar câte un câine. Tot ce se aducea ca ofrandă trebuia să fie neapărat integru, fără pată sau defect, Animalele sălbatice erau preţuite mai mult, poate fiindcă vânarea sau prinderea lor cerea multă îndemânare. Ofrandele de pâine cereau îndeplinirea unor condiţii: slujitorii templelor însărcinaţi cu coacerea pâinii zeilor trebuiau sa fie curaţi, proaspăt îmbăiaţi, cu unghiile curăţate şi cu îmbrăcăminte de asemenea curată. Jertfele umane se amintesc la hittiţi numai în legătură cu dezastrele militare. Atunci se aduceau jertfă: un om, un ţap şi un purcel. Se tăiau jertfele în două şi se aşezau părţile la o aşa de mare distanţă încât oastea să poată trece printre ele. Sărbătorile Se ştie că hittiţii aveau cel puţin 18 sărbători, numite după anotimpuri sau cu nume care-şi păstrează încă taina. Sărbătorile cunoscute sunt cele care se ţineau la Hattusas. Cea mai mare dintre sărbători pare să fi fost însă cea numită purulliyas sau «sărbătoarea pământului», a ogoarelor – sărbătoare de tip agrar. Cu acest prilej se recita mitul despre uciderea balaurului Illuyankas de către zeul furtunii, Teşub. Tot această sărbătoare era dedicată şi zeiţei Lelwani – zeiţă a pământului (htoniană). Acum, cu prilejul sărbătorii, avea loc şi o adunare a zeilor, iar regele nu putea lipsi de la ceremonie. Alte sărbători erau: a iernii, a porţii, a pietrei huwasi, şi a unei plante, andahsum, despre care se ştie că înflorea primăvara şi era comestibilă. Sărbătorile prilejuite de vizita marelui preot (a regelui) la diverse temple şi sanctuare purtau numele de nuntarijaşa. Rugăciunile A supravieţuit un număr însemnat de rugăciuni, care ar putea forma un fel de «molitfelnic» hittit. De o deosebită importanţă erau rugăciunile pentru rechemarea zeului, socotit absent după primejdiile care se abăteau asupra poporului şi care, de bună seamă, nu s-ar fi abătut dacă zeul ar fi fost «acasă». «Cînd locuitorii ţării Hatti se temeau ca zeul să nu fie plecat de la casa lui şi rugăciunile făcute ar fi putut să nu-l ajungă, se recurgea şi la magie. Se oficia atunci un ritual numit mugessar. Zeul era mai întâi implorat să se întoarcă acasă şi să binecuvinteze poporul. Apoi i se trasau drumuri şi cărări spre casă, aşezându-se pe ele miere, plăcinte şi alte lucruri plăcute, spre a-l atrage. Se ardea tămâie în acelaşi scop. Alteori era «împins» pe drumul spre casă şi poate în mod real se împingea statuia zeului pe o cărare către templul său» . Cultul morţilor Hittiţii acordau o cinste deosebită morţilor. Au existat atît rituri fie înhumare, cit şi, mai ales, rituri de incinerare. Din cercetări destul de recente s-a tras concluzia că «o înmormîntare dura circa treisprezece zile», dar arderea corpului se făcea în primele două zile. După incinerare, femeile stingeau focul cu zece ulcioare de bere, zece de vin şi zece de walhi, şi strângeau oasele. Acestea se puneau într-un ulcior de argint în care se afla ulei, apoi se scoteau de acolo şi se aşezau pe un şervet de in aşternut pe un veşmânt fin. Oasele se strângeau cu veşmântul, apoi se puneau pe un scaun (dacă aparţineau unui bărbat) sau pe un scăunel (dacă aparţineau unei femei). Pe locul unde a ars trupul mortului se aşezau 12 plăcinte, iar pe plăcinte se punea o prăjitură din seu – evident, o jertă de hrană adusă celui dispărut. De asemenea, înaintea scaunului pe care se puseseră oasele rezultate din incinerare se întindea o masă şi se ofereau plăcinte calde, după care se dădea sufletului mortului să bea de trei ori. Pe parcursul celorlalte zile se sacrificau boi şi oi. Se crede că rituri funerare hittite au fost consemnate şi de Homer în Iliada. Astfel s-a procedat cu Hector şi Patrocle: în ambele cazuri corpurile sînt incinerate, rugul este stropit cu băuturi, oasele sînt puse în ulei sau în seu, după care se învelesc în ţesături de in şi numai după aceea se adăpostesc, pentru veşnicie, în morminte de piatră. Concluzii Hittiţii au fost un popor deosebit de pios. Ei au moştenit şi au continuat vechi tradiţii religioase din ţara Hatti, unde au venit din Orient. Au avut ideea unei divinităţi supreme, dar nu au renunţat la alţi zei. Ei au ajuns să adore – în acelaşi loc, desigur – circa 1.000 de zei. Faptul că au adăugat mereu la panteonul lor divinităţi din afară denotă că ei înţelegeau spiritul religios al celorlalte popoare din jur, că socoteau puterea zeilor drept o realitate cerească de care oamenii se puteau folosi pe pământ. Ritualurile de purificare a slujitorilor zeilor, oricît de aspre s-ar socoti, impuneau o igienă sacră fără de care nu se putea asigura sănătatea preoţilor şi, mai ales, a marelui preot – regele hittiţilor. Rugăciunile, rostite în zile de sărbătoare sau adresate zeilor în particular, au un limbaj elevat, fapt pentru care s-a ajuns să se vorbească nu numai de o «mitologie», ci chiar de o «teologie hittită». Riturile funerare ne asigură – oarecum – că hittiţii nu îngăduiau înhumarea trupurilor fără să le incinereze întrucît simţul igienei sacre nu îngăduia putrefacţia – cauza multor boli, în special a ciumei. Dacă miturile hittite se aseamănă cu unele mituri mesopotamiene, aceasta arată că hittiţii trăiau într-un context religios cu popoarele vecine. https://sites.google.com/site/istoriareligiilor/religia-hittiilor |