Vindecarea soacrei lui Petru (Marcu 1:29-31)

Isus S-a arătat în 1:21-28 ca eliberator al omului posedat de duhul necurat. El Şi-a arătat autoritatea Sa alungând duhul necurat din acel om şi astfel acesta a putut trăi o altă viaţă: una în supunere faţă de Domnul Isus Cristos, dar independentă de influenţa înrobitoare şi distructivă a duhurilor necurate. Aceasta este cu adevărat o viaţă binecuvântată.

Imediat după ce Isus a ieşit din sinagogă (era aceeaşi zi de sabat – v.21), el a fost invitat în casa lui Simon Petru şi a lui Andrei, fratele lui. Probabil, văzând în sinagogă eliberarea omului care fusese robit de duhul necurat, Petru s-a gândit imediat la nevoia din casa lui: soacra sa zăcea în pat din cauza frigurilor. Această boală în acea vreme putea fi mortală dacă nu era tratată corespunzător. Conform relatării lui Luca soacra lui Petru „era prinsă de friguri mari” (Lc. 4:38), boală care în vechime se sfârşea adesea cu decesul bolnavului (vezi şi Fap. 28:8). Oricum, din această cauză, soacra lui Simon era imobilizată la pat; nu mai putea să facă nimic în casă, devenise o povară pentru familia ei. Merită apreciată atitudinea lui Simon. Se arată aici că el îşi iubea soacra şi-i dorea binele. În acelaşi timp, el apare a fi un om practic. El nu contemplă doar minunea din sinagogă, zicând: „Extraordinar, ce plin de putere este Domnul Isus!” El gândeşte astfel: „Dacă Domnul Isus Şi-a arătat puterea Sa acolo în sinagogă, faţă de acel om, atunci El poate rezolva şi problema din casa mea. Hai să Îl rog să o vindece şi pe soacra mea”. Noi trebuie să avem atitudinea lui Petru. Când citim în evanghelii despre puterea Domnului Isus, arătată prin lucrările Sale pline de putere în viaţa oamenilor, ar trebui să-L rugăm şi noi pe Domnul ca să lucreze în vieţile noastre şi în casele noastre. Atunci vom vedea:

1. Disponibilitatea Domnului Isus de a ne face bine

În v. 31 observăm că Isus a răspuns rugăciunii lui Simon. El a fost dispus să răspundă rugăminţii lui. În Scriptură găsim multe promisiuni despre dorinţa Domnului de a răspunde rugăciunilor noastre (vezi Ioan 6:37; Mat. 7:7-11). Niciodată El nu a respins pe cineva care şi-a pus încrederea în El. Desigur, El în suveranitatea Lui va găsi cu cale să nu ne facă aşa cum cerem noi, dar El răspunde rugăciunilor noastre, iar răspunsul Său este întotdeauna binecuvântat pentru noi (2 Cor. 12:7-10). Cert este că Domnul Isus este gata de a interveni şi în casa lui Petru. Trebuie însă să facem precizarea că Isus nu a făcut lucrări miraculoase în viaţa oamenilor dacă ei nu au vrut, dacă ei nu au dorit stăruitor, dacă nu a fost credinţă în El (vezi, de ex., Mc. 6:5-6). Dar mai trebuie înţeles un lucru. Conform lui Ioan 6:44-45 nimeni nu poate veni la Domnul Isus dacă Dumnezeu Tatăl nu îl atrage să facă acest lucru. Foarte mulţi oameni ignoră lucrarea Tatălui în viaţa lor de a-i atrage la Domnul Isus, şi de aceea s-ar putea să se confrunte cu împietrirea inimii lor şi să constate că nu-şi mai doresc să vină la Domnul Isus şi să-L roage pentru vindecare, sau mântuire (vezi Evr. 3:7-4:11; 6:4-6). Există de la Dumnezeu o vreme hotărâtă de El de cercetare, de apropiere a Domnului faţă de om, o zi a mântuirii. Această vreme (zi, sau perioadă) trebuie folosită. Dacă ea trece nefructificată, şansele îndurării Domnului faţă de cel care nu fructifică ziua cercetării pot deveni nule. Atenţie, deci! Timpul, sau ocaziile, nu sunt sub stăpânirea noastră, ci sub autoritatea lui Dumnezeu. Simon a folosit ocazia acelei zile, când Domnul Isus era cu el, imediat după ce omul din sinagogă fusese eliberat. Aceea a fost pentru el ziua vindecării soacrei lui.

În acelaşi timp, Îl vedem pe Domnul Isus chiar de la început dispus ca să-Şi folosească autoritatea şi puterea în a sluji pe alţii (vezi de ce a venit Isus – Mc. 10:45). El S-a arătat astfel a fi „Robul Domnului” care a venit să slujească pentru binele altora, luând asupra Lui toate bolile, neputinţele şi păcatele noastre, identificându-Se astfel cu noi (vezi Isaia 42:1-8; 52:13-53:12). În primele două lucrări miraculoase ale Domnului Isus (1:21-31) Îl vedem pe El ca „Stăpânul care porunceşte, chiar şi duhurilor necurate şi ele îl ascultă” (1:27), şi ca „Robul Domnului care slujeşte” (1:30-31; 10:45). Cele două calităţi se regăsesc în persoana lui Isus într-o armonie desăvârşită.

Este interesant de observat că Domnul, după ce eliberează în sinagogă un bărbat, imediat vindecă o femeie. Pe vremea aceea, conform învăţăturii rabinilor, femeile erau considerate inferioare bărbaţilor; se spunea că femeia nu a fost creată ca şi bărbatul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci din coasta bărbatului (Gen. 1:27; 2:22) – aceasta însemnând, după învăţătura acelor teologi, că femeia este inferioară bărbatului. Desigur, interpretarea pe care o dădeau rabinii Scripturilor Sfinte era complet eronată; Domnul i-a făcut pe amândoi (bărbat şi femeie) egali unul faţă de celălalt, amândoi fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:27; 2:18). Doar căderea în păcat a adus dezechilibru în statutul celor doi, a femeii faţă de bărbat (Gen. 3:16; 1 Tim. 2:13-14). Isus însă tratează în mod egal pe femei ca şi pe bărbaţi. El a venit să restaureze pe om (şi pe bărbat şi pe femeie) prin mântuire şi, de asemenea, a venit să restaureze femeia în statutul ei faţă de bărbat, readucând egalitatea între cei doi (1 Cor. 11:11-12; Gal. 3:28). Faptul că Domnul a apucat-o de mână, pentru a o ridica în sus (deci a atins-o) arată acest lucru (v. 31).

Concluzia este aceasta: Domnul Isus, care are autoritatea lui Dumnezeu este gata să intervină în viaţa oamenilor pentru a-i sluji prin această autoritate (10:45). Este interesant că Domnul nu a pus condiţii în nici un fel. A fost suficient ca Simon să-I vorbească despre soacra lui şi să se încreadă total în puterea lui Isus. Restul a făcut El, arătându-Şi totala disponibilitate, şi aceasta „fără bani şi fără plată” (Is. 55:1; Mat. 10:8).

2. Puterea Domnului Isus de a ne face bine

Din nou remarcăm puterea dumnezeiască a Domnului Isus. Ni se spune că „El a venit, a apucat-o de mână, a ridicat-o în sus, şi au lăsat-o frigurile. Apoi ea a început să le slujească” (v. 31). Marcu, într-un limbaj extrem de concis, ne prezintă o lucrare extraordinară de vindecare care, în condiţii omeneşti ar fi presupus un tratament complex, o perioadă destul de lungă de timp de tratament, şi apoi o perioadă de refacere după boală, dar care la Domnul Isus s-a desfăşurat, vorba românului, „în 2 timpi şi 3 mişcări”. Totul a durat câteva secunde. Marcu spune că după intervenţia Domnului Isus în această manieră, dincolo de procedurile omeneşti şi naturale, „au lăsat-o frigurile” (v. 31). Numai Dumnezeu poate face asemenea lucruri. Numai El „a zis şi a făcut” (Gen. 1). Isus a făcut o lucrare asemănătoare cu lucrarea creaţiei cosmosului, fără ca lucrarea Sa să se facă cu ajutorul vreunui mijloc extern, din afara persoanei Sale, şi fără ca aceasta să dureze o perioadă de timp anume. Realmente, Isus a demonstrat astfel că este „Fiul lui Dumnezeu” (1:1).

Trebuie remarcat, de asemenea, şi un alt lucru: Isus nu S-a comportat ca un magician, nici pentru vindecarea soacrei lui Petru, dar în nici un alt caz de lucrare miraculoasă, oricare ar fi fost ea. Un magician consideră că posedă un anume ritual numai de el cunoscut, un anumit procedeu miraculos numai de el practicat, pentru a-şi realiza numerele sale aşa-zis „miraculoase”. Fie o formulă magică (gen, „Abracadabra”, sau „Sesam deschide-te!”), fie o procedură secretă anume. În asemenea situaţii puterea magicianului derivă din faptul că el stăpâneşte anumite formule sau proceduri magice pentru a realiza acele lucrări. El nu are acea putere în el însuşi. El cunoaşte „anumite căi” pe care alţii nu le cunosc. Dacă un altul ar cunoaşte acele căi şi le-ar folosi, atunci ar putea realiza şi el ceea ce magicianul realizează. Domnul Isus nu a folosit anumite formule sau anumite proceduri magice. El Însuşi are puterea lui Dumnezeu, primită de la El, în natura persoanei Sale. El este Fiul. „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui” (Ioan 3:35; vezi şi 5:17-30). Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este „Cuvântul lui Dumnezeu” prin care Dumnezeu a făcut toate lucrurile (nimic din ce a fost creat nu a fost făcut fără El, adică fără Cuvânt) (Ioan 1:1-5); El este Cuvânt care S-a făcut trup (Ioan 1:14). Aşadar, Isus a vindecat-o pe soacra lui Petru într-un mod normal persoanei Lui. Faptul că Isus „a apucat-o de mână, a ridicat-o în sus” (v. 31) nu ţine de un anume ritual de vindecare (adevărul este că dacă ne-am uita la toate lucrările miraculoase ale Domnului Isus, nu am putea descoperi o anume procedură standard de vindecare, sau de înviere, sau de eliberare, pe care să o folosim şi noi, şi să ajungem şi noi la acelaşi rezultat. Isus a fost mereu imprevizibil în gesturile Sale, în felul în care a procedat. Nu putem distinge vreo regulă). Isus a procedat aşa din alte considerente. El Şi-a arătat în acest fel, aşa cum s-a arătat la pct. 1, consideraţia faţă de omul pe l-a vindecat (în acest caz faţă de o femeie), sau apropierea Lui de nevoile oamenilor (El S-a atins de cei păcătoşi, sau de bolnavi, fără a-i considera pe aceştia „spurcaţi”, sau „nedemni”), sau chiar autoritatea Sa (în situaţiile în care El nu s-a atins de cei care trebuiau vindecaţi, ci i-a vindecat de la distanţă, El tocmai prin aceasta S-a arătat plin de putere, Stăpânul care este suficient să spună, sau să poruncească ceva şi să se împlinească – vezi Mat. 8:5-13), sau faptul că a ţinut seama de specificul situaţiei fiecăruia, sau de identitatea personală a fiecărui om (vezi modul unic de vindecare a orbului din naştere – Ioan 9:6-11). Aşa cum miracolul convertirii oamenilor (întoarcerea lor de la păcat la Dumnezeu) este specific personalităţii oamenilor (convertirile nu se asemănă una cu cealaltă), aşa a procedat Domnul Isus în toate lucrările Sale (în funcţie de voinţa Lui în acel moment, în funcţie de fiecare om în parte, în funcţie de multe alte lucruri). Concluzia este că Domnul Isus prin lucrările Sale miraculoase S-a dovedit a fi El Însuşi, în persoana Sa, Fiul lui Dumnezeu, Cristosul, Mântuitorul oamenilor, având în El Însuşi autoritate şi putere dumnezeiască, dar în nici un caz nu a fost un magician, sau un măscărici (lucrările Sale au fost minuni veritabile).

3. Disponibilitatea soacrei lui Simon de a sluji Domnului şi altora

Pe de o parte, remarcăm că imediat după ce Domnul a ridicat-o pe soacra lui Petru, ea a început să slujească (lui Isus, ucenicilor Lui şi celor din casă) (în Lc. 4:38 apare „Ea s-a sculat îndată şi a început să le slujească”). Aceasta înseamnă că soacra lui Simon nu a avut nevoie după vindecarea ei de o perioadă normală de refacere după boală (perioada de convalescenţă este necesară după aproape fiecare boală). În vindecarea ei (când „au lăsat-o frigurile”) a fost inclusă şi perioada de refacere a organismului. Îndată ea a fost aptă de treabă, de o activitate normală. Aceasta este într-adevăr o minune dumnezeiască.  De fapt, prin ceea ce soacra lui Simon a început să facă, dovada vindecării ei s-a arătat într-un mod foarte convingător.

Pe de altă parte, soacra lui Simon a înţeles că răspunsul ei la bunăvoinţa şi îndurarea Domnului, arătate ei prin vindecarea de care a avut parte, nu poate fi altul decât slujirea din partea ei a Domnului şi a oamenilor. Un om care beneficiază doar de binecuvântarea Domnului (oricare ar fi ea), fără ca el să-Şi arate recunoştinţa prin a se dedica Domnului şi a-L sluji pe El şi pe semenii lui (vezi porunca supremă a lui Dumnezeu – Mc. 12:29-31), este un om care nu a înţeles de ce el a fost binecuvântat de Dumnezeu (vezi Lc. 17:11-19). El a fost binecuvântat degeaba. Soacra lui Simon a înţeles acest lucru şi imediat „ea a început să le slujească” (v. 31).

Noi deci, dacă am beneficiat de lucrarea Domnului în vieţile noastre, trebuie să răspundem cu dedicarea noastră în a-L sluji pe El, arătându-ne astfel recunoştinţa noastră faţă de harul, îndurarea şi dragostea Sa arătate faţă de noi. Apare aici un model al slujirii. (1) Noi suntem chemaţi să-L slujim pe Domnul; dar slujirea Domnului se exprimă în slujirea semenilor noşti în voia Lui şi în cadrul stabilit de El prin cuvântul Scripturilor. Pavel spune despre sine că Îl slujeşte pe Dumnezeu „în duhul lui, în Evanghelia Fiului Său” (Rom. 1:9). Noi suntem chemaţi să-L slujim pe Domnul în duhul nostru (nu doar de suprafaţă, formal), în Evanghelia Fiului Lui. Atunci slujirea noastră va căpăta aprobarea lui Dumnezeu (Rom. 15:17-21). Domnul Isus prin tot ce a făcut L-a slujit pe Dumnezeu; El nu a făcut voia Sa ci a Tatălui divin (Ioan 6:38). Dar lucrarea Sa s-a desfăşurat în 3 moduri (prin 3 feluri de lucrări): El învăţa pe oameni cuvântul lui Dumnezeu, El propovăduia Evanghelia Împărăţiei, şi făcea lucrări de vindecare, de eliberare, învieri, deci lucrări miraculoase pentru binele oamenilor (Mat. 4:23). Toate acestea însemnau din partea Lui că slujea pe Dumnezeu. (2) Noi suntem chemaţi să-L slujim pe Domnul ca recunoştinţă a faptului că El ne-a mântuit din păcat, ne-a vindecat, şi ne-a dat viaţă veşnică. Dumnezeu nu are nevoie de slujirea noastră. El este atotsuficient în El Însuşi. Dar de ce ne cheamă totuşi la slujire? Slujirea noastră este de fapt mărturia (dovada) că noi înşine am fost binecuvântaţi de El. Ea trebuie să fie expresia lucrării Sale în noi. Trebuie să răspundem dragostei Lui cu dragostea noastră (2 Cor. 5:14-15). Dacă slujirea noastră ar fi doar moneda de schimb prin care ne-am putea procura mântuirea, sau binecuvântarea noastră, atunci ar trebui să înţelegem că am ofensa pe Dumnezeu în acest mod. Ce am putea noi da lui Dumnezeu ca, prin acel lucru, să obţinem ceva de la El? Nimic. Pe de altă parte, ce ar fi putut face soacra lui Simon în slujire faţă de Domnul, pentru ca ea să beneficieze de vindecare din partea Lui? Nimic. Ea nici nu putea să se mişte din pat. Dar când a fost vindecată, ea, ca şi expresie a faptului că a fost într-adevăr vindecată, L-a slujit pe Domnul şi pe cei din casă. Toţi care o cunoşteau pe soacra lui Simon, atunci când o vedeau sănătoasă şi muncind cu putere nu ar fi spus doar: „Ce femeie devotată şi harnică este ea!” Oamenii ar fi exprimat: „Extraordinar, ea era bolnavă, incapabilă de vreun efort, şi acum o vedem în putere, slujind pe alţii. Ce minune s-a întâmplat cu ea?” Ea a devenit astfel o mărturie a puterii divine a lui Isus în faţa oamenilor. Noi nu putem face nimic ca să obţinem mântuirea lui Dumnezeu. Dar când o primim ca şi expresie a harului Său (noi nu merităm aceasta), şi când noi experimentăm mântuirea ca şi darul lui Dumnezeu pentru noi, atunci într-adevăr slujirea noastră va dovedi că suntem deja mântuiţi. Numai un om mântuit prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Cristos va face faptele bune care trebuie făcute (Efes. 2:8-10). Este interesant că soacra lui Petru nu a primit o poruncă expresă să-i slujească pe cei din casă. Ea a simţit imboldul să facă acest lucru. Desigur, pentru însărcinări speciale din partea Domnului, este nevoie de o chemare specială şi o desemnare specială (Fap. 13:1-4). Dar imboldul de a-L sluji pe Domnul trebuie să fie unul lăuntric, în noi înşine. Porunca de a sluji pe Domnul vine din interiorul inimii celui care a fost vindecat, respectiv mântuit. Este porunca Domnului, într-adevăr, dar este dată în lăuntrul fiinţei celui mântuit (vezi Evr. 8:10-12). Soacra lui Simon a simţit imboldul lăuntric de a-L sluji pe Domnul (vezi şi Isaia 6:8 – este de fapt dorinţa inimii Fiului lui Dumnezeu care din dragoste faţă de Tatăl vrea să-L slujească – Evr. 10:5-10). (3) În acelaşi timp un om poate sluji lui Dumnezeu doar prin puterea Lui, a Duhului Său. Soacra lui Simon a putut sluji pentru că ea acum era sănătoasă. Ca femeie bolnavă nu putea face nimic. Când ucenicii au fost trimişi în lume să vestească Evanghelia tuturor oamenilor, ei au fost trimişi în puterea Duhului Sfânt, însoţiţi de autoritatea lui Cristos şi au lucrat în puterea lui Dumnezeu (Mat. 28:18-20; Mc. 16:15-20; Fap. 1:8; 2 Cor. 5:20; 1 Cor. 12:4-6; 2:1-5; 3:5-9). Dacă ar fi slujit pe Dumnezeu şi pe oameni în puterea lor, atunci ei nu ar fi putut oferi nimic prin slujirea lor şi ar fi fost nimiciţi. Dacă soacra lui Simon s-ar fi încumetat să-i slujească pe Domnul şi pe cei din casă în halul în care era din cauza frigurilor, ar fi căzut imediat, n-ar fi putut să facă nimic.

Dacă, deci, am înţeles dragostea Domnului faţă de noi şi dacă am experimentat puterea vindecătoare a harului şi îndurării Sale în viaţa noastră, atunci haidem să-L slujim pe Domnul şi pe semeni în puterea Duhului Său Sfânt (Rom. 12:1-2; 1 Cor. 15:10). Altminteri am aduce „foc străin” pe altarul lui Dumnezeu, şi atunci El ne-ar distruge (Levitic 10:1-2).

Vindecarea soacrei lui Petru ne arată puterea vindecătoare a Domnului Isus şi puterea Sa de restaurare a vieţilor noastre (restaurare în sensul că noi, care am fost creaţi de Dumnezeu pentru a ne găsi identitatea şi împlinirea în a-L sluji pe El şi pe semenii noştri conform voii Sale, am fost vindecaţi de neputinţa şi egoismul nostru în care am căzut din cauza păcatului, şi readuşi la ceea ce Domnul a planificat din veşnicie pentru veşnicie, pentru noi). Isus este deci Cel Atotputernic ca să ve vindece de orice boală şi Robul Domnului ca să răspundă nevoilor noastre; aceasta însă ne obligă la o viaţă în care să-L slujim pe Domnul ca robi ai Lui, în puterea Sa dumnezeiască.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/eseuri_feb06.htm

Ruina Bisericii Partea II

Ruina Bisericii  Partea II 

Din punct de vedere profetic, nu numai că Epistolele prezic o înrăutăţire generală a condiţiei Bisericii (din nou, facem referire la Iuda, 2 Timotei, 2 Petru, etc.), dar ele prezic în mod specific judecata asupra ei. Romani 11:11-24 este un exemplu evident. Aici Apostolul spune credincioşilor că ei au fost altoiţi la un măslin ca ramuri sălbatice. Acest pasaj a fost adesea forţat să spună că Biserica a moştenit promisiunile şi poziţia lui Israel, dar o citire onestă a pasajului indică faptul că nici un astfel de gând nu este în mintea Apostolului. De fapt, Bisericii i se spune că şi-a luat locul ei de binecuvântare, şi Israel a fost tăiat, dar temporar. Apoi Apostolul se întoarce către punctul prezent: că poziţia Bisericii în măslin nu este garantată. „Căci dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile naturale, nici pe voi nu vă va cruţa” (Romani 11:21). Concluzia este că Biserica este sub acelaşi fel de responsabilitate în care a eşuat Israelul. Concluzia ulterioară este că eşecul lor, este aşteptată „nici El nu vă va cruţa”.

Noţiunea poziţiei Bisericii ca fiind perfectă în cer nu este contrazisă aici. O privire la Galateni va confirma aceasta. Întregul mesaj al Galatenilor este că promisiunile au fost date lui Avraam, şi Dumnezeu nu promite dacă nu intenţionează să elibereze. Legea a venit mai târziu, şi chiar printre oameni, când cineva a promis, nu putea să altereze aceasta după 400 de ani prin a adăuga stipulaţii. Concluzia este că Legea a fost dată ca să convingă de păcat, şi aceasta îl pune pe Israel sub o responsabilitatea pentru mărturia lui Dumnezeu pe pământ, dar nu poate desface promisiunile făcute lui Avraam. Evrei 6 ne aminteşte de aceasta, „în care Dumnezeu, care a vrut să arate mult mai abundent moştenitorilor promisiunii sfatul imuabil, l-a confirmat printr-un jurământ”. Domnul primite lui Avraam binecuvântare, şi intenţionează să îşi ţină promisiunea, dar Noul Testament insistă că Domnul intenţionează să o împlinească în Hristos.

Aceasta este exact analog faţă de responsabilitatea şi ruina Bisericii. Dumnezeu ne poate foarte bine tăia din măslin. Totuşi, binecuvântarea cerească şi mărturia sunt cele implicate aici. El îşi va împlini promisiunile Sale în Biserică, dar aceasta va fi spre slava şi onoarea Sa. Noi am eşuat, dar El nu o va face. Am putea foarte bine veni sub judecată ca pierzători ai mărturiei lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta nu afectează sfaturile Lui eterne, şi nici planurile Sale de a glorifica pe Fiul Său în aceasta.

Punctul important final al învăţăturii Ruinei este că aceasta are rezultate practice în Biserica de astăzi. Dumnezeu nu are nici un plan de a re-crea acea Biserică din Fapte. Dumnezeu nu face nici o lucrare de renovare. Omul a fost pus sub responsabilitate şi a eşuat. El nu va repara în sensul pagubei pe care am făcut-o. Totuşi, există un loc pentru noi în chiar cele mai întunecate zile de corupere din jurul nostru. Chiar şi în cea mai rea ruină a poporului lui Israel în Vechiul Testament, Domnul era conştient de cei care se temeau de El. Noi trebuie să acceptăm faptul că am eşuat, dar să admitem judecata Domnului asupra acesteia. Într-un sens foarte adevărat suntem mai mult sau mai puţini în aşteptarea judecăţii pentru eşecul nostru. Acesta este un timp şi o oportunitatea mare, totuşi, de a practica dependenţa de El. Când am eşuat cel mai mult El se încântă în a se arăta pe Sine ca cel mai tare. Noi ar trebui să fi fost umiliţi de o privire biblică la mărturia prezentă. Nu este nici un motiv de disperare, ci de umilinţă, pocăinţă, şi mai mult decât orice, de a ne arunca în tăria Lui, de a cunoaşte puterea şi harul Său.

http://www.voxdeibaptist.org/Ruina_Biserici02.htm

TRINITATE

TRINITATE. Cuvântul Trinitate nu se găseşte Biblie şi deşi a fost folosit de Tertullian în ultimul deceniu al sec. al 2-lea, el nu şi-a găsit locul în teologia bisericii până în sec. al 4-lea. Totuşi, el reprezentă o doctrină distinctivă şi atotcuprinzătoare a credinţei creştine. Termenul face trei afirmaţii: că există un singur Dumnezeu, că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt fiecare Dumnezeu, şi că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt fiecare o Persoană distinctă. În această formă a devenit crezul bisericii încă de când a primit prima formulare completă sub pana lui Tertullian, Athanasius şi Augustin.

I. Derivarea

Deşi nu este o doctrină biblică în sensul existenţei unei formulări a sa în Biblie, se poate observa că stă la baza revelaţiei lui Dumnezeu, în mod implicit în VT şi explicit în NT. Prin aceasta înţelegem că, deşi nu putem vorbi cu deplină încredere despre revelarea Trinităţii în VT, după ce substanţa doctrinei a fost revelată în NT, putem deduce multe afirmaţii implicite în VT.

1. În Vechiul Testament

Se poate înţelege că într-o vreme când religia revelată a trebuit să-şi menţină puritatea în mijlocul idolatriei păgâne, nu putea fi dată nici o revelaţie care ar fi periclitat ideea unicităţii lui Dumnezeu. Prin urmare, primul imperativ a fost să proclame existenţa unui Dumnezeu unic viu şi adevărat, iar VT a fost dedicat în principal acestui scop. Dar chiar de pe primele pagini ale VT suntem învăţaţi să atribuim existenţa şi persistenţa tuturor lucrurilor unei surse întreite. Există pasaje în care Dumnezeu, Cuvântul Său şi Duhul Său sunt prezentaţi împreună, cum este de exemplu naraţiunea creaţiei în care vedem cum Elohim crează prin Cuvântul Său şi prin Duhul Său (Geneza 1:2-3). Se crede că Geneza 1:26 indică în aceeaşi direcţie, când afirmaţia că Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” este urmată de afirmaţia împlinirii: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”, un caz clar în care pluralul şi singularul sunt interschimbate, sugerând pluralitatea în unitate. Există multe alte pasaje în care Dumnezeu şi Cuvântul Său şi Duhul Său sunt aduşi împreună ca şi „cauze comune ale unor efecte”. În Isaia 63:8-10 avem trei vorbitori, Dumnezeul legământului cu Israel (v. 8), îngerul prezenţei Lui (v. 9) şi Duhul „întristat” de rebeliunea lor (v. 10). Atât activitatea creatoare a Lui cât şi guvernarea Sa sunt asociate, mai târziu, cu Cuvântul lui Dumnezeu personificat ca şi „Înţelepciunea” (Proverbe 8:22; Iov 28:23-27), precum şi cu Duhul, Împărţitorul tuturor binecuvântărilor şi sursa puterii fizice, a curajului, culturii şi stăpânirii (Exod 31:3; Numeri 11:25; Judecători 3:10).

Sursa întreită revelată în creaţie devine şi mai clară în desfăşurarea lucrării de răscumpărare. Într-un stadiu incipient întâlnim fenomene remarcabile asociate cu îngerul lui Iahve îngerul Domnului care primeşte şi acceptă onoare divină (Geneza 16:2-13; 22:11-16). Nu în orice pasaj din NT în care apare se referă acest nume la o fiinţă divină, deoarece este clar că în pasaje cum sunt 2 Samuel 24:16; 1 Împăraţi 19:35, este vorba de un înger creat învestit cu autoritate divină pentru îndeplinirea unei misiuni speciale. În alte pasaje îngerul Domnului nu numai că poartă numele divin, ci are demnitate şi putere divină, împarte izbăvire divină şi acceptă omagiul şi adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu. Pe scurt, divinitatea îi este atribuită lui Mesia, chiar şi atunci când este privit ca o persoană distinctă faţă de Dumnezeu (Isaia 7:14; 9:6).

Duhul lui Dumnezeu ocupă de asemenea un loc proeminent în legătură cu revelaţia şi răscumpărarea şi I se atribuie funcţia de pregătire a lui Mesia pentru iucrarea Sa (Isaia 11:2; 42:1; 61:1); El mai pregăteşte totodată poporul lui Dumnezeu pentru a răspunde cu credinţă şi ascultare (Ioel 2:28; Isaia 32:15; Ezechiel 36:26-27). Astfel Dumnezeul care S-a revelat pe Sine în mod obiectiv prin Îngerul-Mesager, S-a revelat în mod subiectiv în El Duhul şi prin, Cel care împarte binecuvântări şi daruri în sfera răscumpărării. Binecuvântarea aaronică întreită (Numeri 6:24) trebuie privită de asemenea ca un prototip pentru binecuvântarea apostolică din NT.

1. În Evanghelii

Trebuie să ne amintim că VT a fost scris înainte ca revelaţia doctrinei Trinităţii să fie dată limpede iar NT a fost scris după aceea. În NT doctrina a fost dată în special în întruparea lui Dumnezeu Fiul şi în revărsarea Duhului Sfânt. Totuşi, oricât de slabă ar fi lumina vechii dispensaţii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt din NT sunt aceiaşi ca şi în VT.

Se poate spune, însă, că în vederea pregătirii venirii lui Cristos, Duhul Sfânt a venit în conştiinţa oamenilor temători de Dumnezeu într-o măsură mai mare decât s-a cunoscut începând de la sfârşitul lucrării profetice a lui Maleahi. Ioan Botezătorul, în mod deosebit, a fost conştient de prezenţa şi chemarea Duhului, şi este posibil ca propovăduirea lui să fi avut o referire trinitariană. El a chemat la pocăinţă faţă de Dumnezeu, credinţă în viitorul Mesia şi a vorbit despre un botez al Duhului Sfânt, pentru care botezul cu apă era un simbol (Matei 3:11).

Epocile speciale ale revelaţiei trinitariene au fost următoarele:

(i) Vestirea. Acţiunea Trinităţii în întrupare a fost dezvăluită Mariei în vestirea îngerească potrivit căreia Duhul Sfânt avea să se coboare asupra ei, puterea Celui Preaînalt o va umbri şi fiul născut de ea va fi numit Fiul lui Dumnezeu (Luca 1:35). Astfel, Tatăl şi Duhul au fost prezentaţi în întruparea Fiului.

(ii) Botezul lui Cristos. La botezul lui Cristos în Iordan cele trei Persoane ale Dumnezeirii pot fi distinse: Fiul este botezat, Tatăl vorbeşte din cer în semn de recunoaştere a Fiului Său, iar Duhul se coboară sub forma unui porumbel, ca simbol obiectiv. După ce Isus a primit în felul acesta mărturia Tatălui şi a Duhului, a primit autoritate să boteze cu Duhul Sfânt. Se pare că Ioan Botezătorul a recunoscut foarte curând că Duhul Sfânt vine de la Mesia şi nu numai că va fi cu El. Astfel, a treia Persoană a fost Duhul lui Dumnezeu sau Duhul lui Cristos.

(iii) Învăţătura lui Isus. Învăţătura lui Isus este în întregime trinitariană. El a vorbit despre Tatăl care L-a trimis, a vorbit despre Sine, ca unul care Îl revelează pe Tatăl, şi Duhul, Cel prin care lucrează El şi Tatăl. Relaţiile dintre Tatăl, Fiul şi Duhul sunt accentuate pretutindeni (vezi Ioan 14:7; 9-10). El a declarat cu tărie: „Voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care va rămâne cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului” (Ioan 14:16-26). În felul acesta se face distincţie între Persoane şi fiecare Persoană este identificată. Tatăl este Dumnezeu care L-a trimis pe Fiul, iar Fiul care este Dumnezeu L-a trimis pe Duhul, care este El Însuşi Dumnezeu. Aceasta este baza credinţei creştine despre „dubla purcedere” a Duhului. În controversa Sa cu evreii, Cristos a afirmat că El era nu numai un fiu al lui David, că obârşia Lui provenea dintr-o sursă care Îl face să fie Domnul lui David, şi că El a fost deja Domnul lui David atunci când acesta a rostit cuvintele prorociei (Matei 22:43). Aceasta indică atât dumnezeirea cât şi preexistenţa Lui.

(iv) Însărcinarea dată de Domnul înviat. În însărcinarea dată de Cristos înainte de înălţarea Sa, El i-a instruit pe ucenicii Săi să meargă în toată lumea cu mesajul Său, s-a referit în mod specific la botezul în „Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”. Este semnificativ că acest nume este unul singur, dar în cadrul unui nume există trei Persoane distincte. Nu am putea exprima mai clar Trinitatea ca şi tri-unitate.

1. Scrierile Noului Testament

Dovada scrierilor NT, afară de Evanghelii, este suficientă pentru a arăta ca Isus Cristos le-a dat învăţături ucenicilor Săi cu privire la această doctrină într-o măsură mai mare decât ne spun cei patru evanghelişti. Ei proclamă din toată inima doctrina Trinităţii ca fiind sursa întreită a răscumpărării. Revărsarea Duhului la Rusalii a adus într-o poziţie proeminentă personalitatea Duhului şi în acelaşi timp a revărsat o lumină nouă de la Duhul asupra Fiului. Petru, când a explicat fenomenul de la Rusalii, îl prezintă ca fiind şi lucrarea Trinităţii: „Acest Isus… S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (Faptele Apostolilor 2:32-33). Prin urmare, biserica de la Rusalii a fost întemeiată pe doctrina Trinităţii.

În 1 Corinteni sunt menţionate darurile Duhului, diversitatea de slujiri pentru acelaşi Domn şi inspiraţia aceluiaşi Dumnezeu pentru lucrare (1 Corinteni 12:4-6).

Petru atribuie mântuirea aceleiaşi surse triunice: „După ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Cristos” (1 Petru 1:2). Binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi” (2 Corinteni 13:14), nu numai că rezumă învăţătura apostolică, ci interpretează semnificaţia mai profundă a Trinităţii în experienţa creştină, harul mântuitor al Fiului dând acces la dragostea Tatălui şi la părtăşia Duhului.

Ceea ce este uimitor, însă, este că această mărturisire a lui Dumnezeu ca Unul în Trei a fost acceptată fără nici o luptă şi fără nici o controversă de către un popor, care fusese îndoctrinat timp de secole în credinţa într-un singur Dumnezeu şi că prin intrarea în biserica creştină ei nu au considerat că ar contrazice în vreun fel credinţa strămoşească.

II. Formularea

Deşi Scriptura nu ne dă o formulare a doctrinei Trinităţii, ea conţine toate elementele din care teologia a construit doctrina. Învăţătura lui Cristos depune mărturie despre adevărata personalitatea fiecăreia dintre Persoanele distincte ale Dumnezeirii, şi revarsă de asemenea lumină asupra relaţiilor care există între cele trei Persoane. A rămas în sarcina teologiei să formuleze această doctrină a Trinităţii. Necesitatea de a formula doctrina a fost impusă bisericii de forţe din exterior şi credinţa în divinitatea lui Cristos şi necesitatea de a o apăra a fost prima forţă care a obligat biserica să formuleze o doctrină completă a Trinităţii ca un crez fundamental. Irenaeus şi Origen au avut împreună cu Tertullian responsabilitatea de a formula doctrina care continuă să fie păstrată, în linii mari, în biserica catolică. Sub conducerea lui Athanasius doctrina a fost proclamată ca şi crez al bisericii la Conciliul de la Nicea (325 d.Cr.) şi de sub pana lui Augustin a ieşit un secol mai târziu formularea păstrată în aşa-numitul Credeu Atanasian care este acceptată de bisericile trinitariene până în ziua de azi. După ce a fost elucidată mai mult de John Calvin (vezi B. B. Warfield, Calvin and Augustine, 1956, p. 189-284), a intrat în patrimoniul credinţei reformate. În ceea ce priveşte relaţia dintre Persoane pot fi remarcate nişte distincţii.

1. Unitate în diversitate

În majoritatea formulărilor doctrinei se spune că Dumnezeu este Unul singur în esenţa fiinţei Sale, dar că în fiinţa Sa există trei Persoane, însă fără a forma individualităţi separate şi distincte. Există trei moduri sau forme în care există esenţa divină. Totuşi, „Persoană” este o expresie imperfectă a adevărului, în măsura în care termenul indică pentru noi o individualitate raţională şi morală separată. Dar în fiinţa lui Dumnezeu nu există trei indivizi, ci trei distincţii personale în cadrul unei singure esenţe divine. Totuşi, în cazul omului, personalitatea subînţelege indepedenţa voinţei, acţiunii şi sentimentelor care duc la o conduită specifică pentru acea persoană. Nu putem gândi în asemenea termeni cu privire la Trinitate. Fiecare persoană este conştientă de sine şi auto-direcţionată şi, cu toate acestea, nu acţionează niciodată independent sau în opoziţie. Când spunem că Dumnezeu este o Unitate înseamnă că, deşi Dumnezeu este în Sine un centru întreit de viaţă, viaţa Lui nu este împărţită în trei. El este Unul în esenţa, personalitatea şi voinţa Sa. Când spunem că Dumnezeu este o Trinitate în Unitate, înţelegem că există o unitate în diversitate şi că diversitatea se manifestă în Persoane, în caracteristici şi în operaţiuni.

1. Egalitate în demnitate

Există o egalitate perfectă în natură, onoare şi demnitate între Persoane. Paternitatea aparţine însăşi esenţei primei Persoane şi aşa a fost din veşnicie. Este proprietatea personală a lui Dumnezeu „din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ” (Efeseni 3:15).

Fiul este numit „singurul născut”, poate pentru a sugera unicitatea şi nu derivarea. Cristos a revendicat întotdeauna pentru Sine o relaţie unică cu Dumnezeu ca Tată, iar evreii care L-au auzit se pare că nu au avut nici o iluzie cu privire la afirmaţiile Lui. De fapt, ei au încercat să-L omoare deoarece „zicea că Dumnezeu este Tatăl Său” (Ioan 5:18).

Duhul este revelat ca şi Singurul care cunoaşte adâncurile naturii lui Dumnezeu: „Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu… nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10 ş.urm.). Cu alte cuvinte, Duhul este „Dumnezeu Însuşi în esenţa cea mai profundă a fiinţei Sale”.

1. Diversitate în acţiune

În funcţiile atribuite fiecărei Persoane în Dumnezeire, în special în răscumpărarea omului, este clar că este implicat un oarecare grad de subordonare (în relaţie, nu în natură); Tatăl este primul, Fiul este al doilea, Duhul este al treilea. Tatăl lucrează prin Fiul, prin Duhul. Astfel, Cristos poate spune: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”. După cum Fiul este trimis de Tatăl, tot aşa Duhul este trimis de Fiul. După cum funcţia Fiului a fost să-L reveleze pe Tatăl, funcţia Duhului este să-L reveleze pe Fiul, aşa încât Cristos declară: „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ceea ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16:14).

Trebuie să recunoaştem că doctrina s-a născut ca o expresie spontană a experienţei creştine. Primii creştini ştiau că sunt împăcaţi cu Dumnezeu Tatăl şi că împăcarea a fost obţinută pentru ei prin lucrarea ispăşitoare a Fiului, şi aceasta le-a fost transmisă ca o experienţă de către Duhul Sfânt. Astfel Trinitatea a fost pentru ei o realitate mai înainte de a fi o doctrină, dar pentru a o păstra în crezul oficial al bisericii trebuia să fie formulată ca doctrină.

III. Implicaţiile doctrinei

Implicaţiile doctrinei sunt de o importanţă vitală nu numai pentru teologie ci şi pentru experienţa şi trăirea creştină.

1. Înseamnă că Dumnezeu poate fi revelat

Revelaţia este pentru Dumnezeu un lucru la fel de natural cum este pentru soare răsăritul. Mai înainte de a fi existat vreo fiinţă creată, a existat o revelaţie de Sine în cadrul Trinităţii: Tatăl S-a revelat Fiului, Tatăl şi Fiul S-au revelat Duhului, iar Duhul a comunicat acea revelatie în cadrul Fiinţei lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a vrut să creeze universul, nu este subînţeleasă nici o schimbare în comportarea lui Dumnezeu; a însemnat ca revelaţia Sa să strălucească în exterior în creaţia Sa. Şi El a făcut lucrul acesta prin Duhul Său care revelează.

1. Înseamnă că Dumnezeu poate fi comunicat

Când soarele străluceşte, el comunică lumina, căldura şi energia sa. Prin urmare, dacă Dumnezeu este o comuniune în Sinea Sa, El poate permite ca acea comuniune să le fie transmisă creaturilor Sale şi Se poate comunica pe Sine creaturilor Sale, potrivit cu capacitatea lor de receptionare. Acesta este lucrul care s-a petrecut în mod suprem când El a venit să-i răscumpere pe oameni: El a făcut ca părtăşia Sa să se aplece în jos ca să ajungă la omul căzut şi să-l ridice. Şi aceasta a făcut-o pentru că Dumnezeu este o Trinitate şi are ceva de împărtăşit: propria Sa viaţă şi comuniune.

1. Înseamnă că Trinitatea este baza oricărei adevărate comuniuni din lume

Întrucât Dumnezeu Însuşi este o comuniune, înseamnă că şi creaturile Sale morale care sunt făcute după chipul Său găsesc plinătatea vieţii numai într-o comunitate. Lucrul acesta este reflectat în căsătorie, în cămin, în societate şi mai presus de toate în biserică, undekoinonia este bazată pe părtăşia celor trei Persoane. Prin urmare, comuniunea creştină este cel mai divin lucru de pe pământ, un omolog pământesc al vieţii divine, aşa cum S-a rugat Cristos pentru urmaşii Săi: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi” (Ioan 17:21).

1. Conferă varietate vieţii universului

Aşa cum am văzut, există diversitate în viaţa lui Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl concepe, Dumnezeu Fiul creează, Dumnezeu Duhul dă viaţă; o mare diversitate de viaţă, funcţie şi activitate. Acesta este motivul pentru care ne putem da seama că, dacă universul este o manifestare a lui Dumnezeu, ne putem aştepta să observăm o diversitate în viaţa întregului univers creat. Noi credem că aşa – numita uniformitate a naturii este o idee complet greşită. Toate minunile creaţiei, toate formele de viaţă, toate mişcările universului sunt o reflectare, o oglindire a aspectelor multiple ale vieţii lui Dumnezeu. Nu există identitate monotonă, uniformitate a tiparelor pe scară mare, deoarece natura reflectă multilateralitatea naturii şi caracterului Dumnezeului cel viu.

BIBLIOGRAFIE

247. R. Illingworth,The Doctrine of the Trinity, 1909; C. W. Lowry,The Trinity and Christian Devotion, 1946; A. E. Garvie, The Christian Doctrine of the Godhead, 1925; H. Bavnick, The Doctrine of God, 1951, p. 255-334; B. B. Warfield în ISBE (s.v. „Trinity”); R. S. Franks, The Doctrine of the Trinity, 1953; K. Barth, Church Dogmatics, E.T. 1936, 1, p. 339 ş.urm.; D. Lamont, Christ and the World of Thought, 1934, p. 221-247.

R.A.F.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/trinitate.html

Un mic ghid comparativ între caracteristicilor comune ale adevăratelor treziri spirituale şi cele ale închipuitelor treziri spirituale

În ultima vreme multe biserici sunt invitate să ia parte la ceea ce unii consideră a fi o trezire spirituală a zilelor de pe urmă. Astfel, mai nou şi în biserici neo-protestante din ţară se găzduiesc seminarii şi cursuri în care pastori şi predicatori proveniţi din extrema spectrului carismatic propun experienţe pe care nu le putem găsi nicidecum în Biblie, oricât ne-am strădui: „căderi pe spate”, „ucidere în Duhul”, „beat în Duhul”, „râsul sfânt”, etc. În ciuda bizarului denumirilor acestor noi experienţe, creştinii avizi după o „nouă atingere” a Duhului uită să cerceteze Scriptura în vederea verificării acestora şi din nefericire cad victime unui nou val de amăgiri ce străbate bisericile.

Nu neg deloc validitatea actuală a darurilor spirituale menţionate în cap.12 din 1 Corinteni însă trebuie în acelaşi timp să deplâng ignorarea crasă a „ghidului de utilizare” al acestora găsit în capitolul 14 al aceleiaşi epistole a lui Pavel către creştinii din Corint. În detrimentul Scripturii se trăiesc astăzi experienţe care ulterior sunt chipurile argumentate biblic cu pasaje care nu vorbesc despre aşa ceva, sau nu autorizează acest gen de experienţe. Este la urma urmei Biblia etalonul după care măsurăm experienţa, sau aceasta a devenit doar o vorbă goală?

Modul în care unii reinterpretează şi scot din context pasaje biblice pe care le citează în sprijinul unor astfel de experienţe ar trebui să-l facă să roşească pe orice sincer şi stăruitor cercetător al Scripturilor! Se face astfel de către unii dovada unei exegeze schiloade şi a unor minţi nedisciplinate care în loc să raporteze totul la standardul Cuvântului scris sunt gata mai degrabă să-l pervertească pentru a putea atribui aceste experienţe Duhului Sfânt al lui Dumnezeu care s-a ştiut dintotdeauna că nu trece peste ceea ce „este scris”!

Aceste experienţe sunt atât de „reale” încât lideri evanghelici proeminenţi susţin că sunt convinşi că acestea nu pot fi explicate decât prin invocarea lucrării Duhului Sfânt. Din nefericire mulţi sunt ignoranţi în privinţa paralelelor izbitor de asemănătoare dintre aceste experienţe şi cele ale meditatorilor orientali care ating stări de extaz folosind practici oculte. Cu un mic efort oricine se poate documenta din studiile făcute asupra lumii ocultului privitor la efectele periculoase ale acestor experienţe printre care enumăr aici, depresia, depersonalizarea, detaşarea de realitate, iluzia, şi multe alte tulburări psihice.

Din păcate reacţia lumii laice la priveliştea bisericilor răvăşite asemenea unui câmp de bătălie în urma serviciilor de „râs sfânt”, „proorocit în limbi”, şi „beţie în Duhul”, etc., este adesea cea sugerată de apostolul Pavel în prima sa epistolă adresată corintenilor:

Cap.14, v.23 Deci, dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc, şi toţi ar vorbi în alte limbi, şi ar intra şi de cei fără daruri, sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni?

Aşa cum bine observa cineva, Dumnezeu nu este obligat să protejeze pe nimeni de consecinţele unui comportament nebiblic. Fie că este vorba de un creştin sau de un necreştin, consecinţele nesăbuinţei şi ale ignorării preceptelor Scripturii sunt aceleaşi. În acelaşi fel, fie că unii ajung într-o stare de transă în mijlocul unui serviciu la o biserică creştină, fie în mijlocul unor şedinţe de meditaţie transcedentală ţinute la o sectă budistă, efectele dăunătoare asupra minţii sunt din păcate aceleaşi.

Dr. Elizabeth Hillstrom avertizează cu privire la profundele tulburări psihologice care pot interveni în acest caz: „Emoţiile pot varia brusc de la extaz, fericire, şi pace, la o frică intensă, deprimare, anxietate şi furie. Gândurile devin stranii şi iraţionale iar subiecţii pot cădea în stări prelungite şi inconştiente de transă. Pot să se simtă foarte alienaţi şi confuzi, adesea părând că urmăresc lucrurile care li se întâmplă de pe poziţia unor observatori externi. Nu de puţine ori, subiecţii se tem că simt că-şi pierd minţile.¹”

De aceea am considerat necesară producerea acestui mic ghid comparativ între caracteristicile comune ale adevăratelor treziri spirituale şi cele ale pretinselor şi închipuitelor treziri deoarece acestea par să deformeze şi ceea ce părea de bun simţ până acum în Creştinism, ca să nu mai menţionăm de principiile biblice ale trezirii spirituale veritabile. Ghidul îşi propune foarte pe scurt să ofere întâi o analiză a celor mai cunoscute manifestări aberante care sunt atribuite Duhului Sfânt şi apoi, enunţarea sintetizată a principiilor biblice care sunt încălcate în presupusa trezire unde s-au înregistrat.

• Invenţiile, fanteziile şi minciunile
• Semnele şi minunile mincinoase (false)
• Restauraţionismul
• Uciderea în Duhul
• Hipnotismul

Toate acestea sunt elemente notorii ce compun noile valuri de „presupuse treziri” spirituale care mătură globul pământesc şi care aruncă Creştinismul într-o spirală ascendentă a experienţelor extatice şi a comportărilor nefireşti care îi atrag multă ocară din partea celor ce nu-l simpatizează, sau nu-l înţeleg. Să le luăm pe rând.

Invenţiile, fanteziile şi minciunile

Liderii acestor „treziri” îşi presară predicile cu invenţii neruşinate, cu fantezii şi farse, aparent fără să-şi dea seama de consecinţele pe care aceste practici le pot avea asupra probităţii lor sau a adunărilor ce le păstoresc. Mulţi dintre cei care la început au luat cu asalt „centrele de putere” (multe dintre acestea ar trebui să vi se pară cunoscute: Toronto, Pensacola, Brownsville, etc.) sunt acum deziluzionaţi şi se prăbuşesc în hăul căscat al cultelor şi al sectelor aberante. Aceştia nu mai ştiu ce să creadă, sau pe cine să creadă, şi în ascuns se tem că lipsa de credibilitate a celor ce pretind să fie reprezentanţii lui Dumnezeu se reflectă într-o neseriozitate a lui Însuşi Dumnezeu. Când senzaţionalismul şi goana după experienţe devin mai importante decât adevărul atunci ajunge să fie distrusă însăşi coloana vertebrală a credinţei noastre.

În timp ce „trezirile contrafăcute” se sprijină pe invenţii, născociri, pe fantezii şi minciuni în toată regula, trezirile autentice s-au caracterizat dintotdeauna pe o bazare fermă pe temelia credinţei şi a învăţării Cuvântului scris care conduc la semnele reale ale trezirii: pocăinţa de păcate şi o viaţă schimbată.

Semnele şi minunile mincinoase (false)

Liderii falselor „treziri” fac apel la Jonathan Edwards pentru a-şi valida semnele şi minunile lor mincinoase. Cu toate acestea, Edwards a considerat că exact semnele şi minunile pe care aceştia le invocă sunt cele care au compromis în multe rânduri prima mare trezire de la sfârşitul anilor 1800 petrecută în Statele Unite ale Americii. În timp ce imprudenţele şi dezordinile au fost doar nişte produse secundare ale Primei Mari Treziri de acolo, în cea de-a Doua, acestea au devenit principalul produs. Asemenea lui Edwards, predicatorul itinerant Peter Cartwright a denunţat categoric semnele şi minunile mincinoase oriunde le-a întâlnit. În loc de a încerca să le producă, el spunea: „Cu fiecare prilej avut, obiceiul meu era acela de a recomanda rugăciunea fierbinte ca remediu” (la aceste manifestări; n.tr.).

Din păcate, semnele şi minunile mincinoase pe care un Edwards şi Cartwright le-au denunţat sunt tocmai cele care se găsesc în centrul preocupărilor trezirilor contrafăcute din zilele noastre. În mod tragic amăgirile prezente nu se limitează doar la producerea unei istorii revizioniste a trezirilor din trecut, ci merg până la adevărate păcăleli vizionare.

În timp ce trezirile false îşi găsesc confirmarea în semnele şi minunile mincinoase, trezirile adevărate îşi au geneza în Cuvântul Scris şi Viu al lui Dumnezeu.

Restauraţionismul

Restauraţionismul din zilele de pe urmă este reprezentat de crezul că la sfârşitul veacurilor Dumnezeu va restaura semnele supranaturale, va da lumii „super-apostoli şi profeţi”, aspecte ce constituie un ingredient cheie al mitologiei trezirilor false.
În primele ore ale celei dintâi dimineţi a secolului al XX-lea, numitul Charles Parham alege să-şi pună mâinile peste o tânără pe numele Agnes Uzman ca urmare ea începând să vorbească chinezeşte. Când a încercat să scrie, tânăra nu a putut decât să mâzgălească pe hârtie nişte caractere chinezeşti. În acel moment Parham a fost convins că întâmplarea a constituit preludiul unei treziri globale şi prevestirea restauraţionismului de la sfârşitul vremurilor. În acest fel s-a ajuns să se creadă că credincioşii au nevoie doar de darul vorbirii în limbi şi atunci ar fi fost în stare să meargă până la capătul pământului pentru a predica evanghelia în limbi pe care de fapt nu le-au învăţat.

Pe la mijlocul sec. al XX-lea, a avut loc o altă farsă spirituală ce a pus stăpânire pe scena bisericii. În aceasta, personalităţi ca A.A. Allen, William Branham şi Jack Coe au semănat mitul că o restaurare a darului vindecării va conduce la un Pentecost (adică, la o Zi a Cinzecimii) şi mai mare decât primul. Acum la apusul sec. al XX-lea liderii trezirilor false au început deja să înveţe că Dumnezeu redă bisericii din vremurile din urmă super-apostoli şi profeţi. Se emite astfel pretenţia că, „Niciodată vreun profet sau apostol n-a egalat puterea acestor oameni ce aparţin acestei mari oştiri a Domnului din zilele de pe urmă. Nimeni nu a avut-o vreodată, nici chiar Ilie, sau Petru şi Pavel, şi nimeni nu s-a bucurat de puterea ce se va da acestei măreţe armate”.

În timp ce trezirea contrafăcută presupune un restauraţionism al zilelor de pe urmă, trezirea adevărată este caracterizată de pocăinţă adevărată manifestată prin umilinţa creştinilor şi prin slujirea în dragoste pe care şi-o aduc unii altora, sau lumii înconjurătoare.

Uciderea în Duhul

În zilele noastre se spune că mii de oameni sunt „ucişi de Duhul” în biserică. Aceasta este demonstraţia vizibilă, se susţine, a unei prezenţe palpabile şi moderne a puterii Sfântului Duh. John Wimber, fondatorul bisericii Vineyard pretinde că a găsit în Scripturi, în istoria bisericii, sau experienţa sa, numeroase confirmări ale acestor manifestări. O concluzie tipică emisă de acesta precizează că după mai mulţi ani de observaţie el a determinat că în timp ce creştinii simpli cad pe spate în momentul „uciderii în duhul”, liderii creştini în mod invariabil cad în faţă. Wimber mai spune că a fost martor la convertirea unui om ce „a fost luat pe sus şi aruncat 10 metri prin sală şi zdrobit de perete.” Pot să întreb, convertit în ce?

În timp ce lideri ai trezirii false ca Wimber atribuie Duhului Sfânt acest bizar fenomen al „uciderii în Duhul”, în realitate acesta are mult mai multe în comun cu gurul hindus, cu escrocii religioşi şi cu hipnotismul. Manifestările extatice petrecute în aşramurile (aşezările) unor guru orientali ca cel din Oregon, al lui Rajnesh, stau mărturie.

În acelaşi fel, liderii trezirii false folosesc metode de manipulare socio-psihologică cât şi o varietate de tactici de distorsionare a adevărului Cuvântului Scris pentru a-şi iluziona adepţii. Chiar în Dicţionarul Mişcărilor Penticostale şi Carismatice se observă cu sinceritate că „se citează un număr considerabil de versete biblice doveditoare pentru a susţine legitimitatea acestor fenomene, deşi Scriptura este clară în a nu oferi nici un sprijin presupunerii că fenomenul ar fi normal pentru viaţa creştină”. În ciuda pioasei atribuiri a fenomenului Duhului Sfânt cât şi a practicei adăugiri a „prinzătorilor” („catchers” – este vorba despre rânduirea deliberată a unor slujbaşi care în timpul acestor servicii să-i „prindă” pe cei ce sunt „ucişi în Duhul”. n.tr.), mulţimile continuă să sufere daune emoţionale şi fizice din cauza acestor practici. Unii chiar au murit. Această afirmaţie se poate documenta.

În timp ce trezirea contrafăcută se concentrează pe manifestări bizare şi profund emoţionale ca de pildă, „uciderea în Duhul”, trezirea spirituală adevărată se concentrează pe mântuirea oamenilor şi sfinţirea lor în Duhul. Pe cunoaşterea intelectuală a doctrinelor de bază ale credinţei creştine şi pe însuşirea personală a acestora.

Hipnotismul

În zilele noastre hipnotiştii nu-şi desfăşoară activitatea doar în bâlciuri şi carnavaluri ci acum operează şi în biserici, din faţă de la amvoane. Ceea ce odată era recunoscut ca aparţinând domeniului cultelor, acum se imită de la altarul bisericilor. Fie că sunt denumiţi guru hinduşi sau „barmani ai Duhului Sfânt” (vă vine să credeţi că s-a putut lansa un asemenea titlu? El este totuşi purtat cu mândrie de unii ca Rodney Howard-Browne!), metodele pe care aceşti „lideri spirituali” le utilizează conţin foarte multe elemente comune acestora. Cu toţii îşi aduc subiecţii în stări modificate de conştienţă, folosesc presiunea publicului pentru a-i conduce în experienţe trasate anterior, stimulează, depind şi se folosesc de aşteptările participanţilor şi abuzează puterea sugestiei pentru a-i face pe cobaii lor să accepte practic orice le intră în minte. Cinicii ar putea să nege folosirea stărilor modificate de conştienţă, presiunea publică, aşteptările, şi puterile sugestiei susţinând că acestea reprezintă doar manipularea socio-psihologică a mulţimilor, însă creştinii ar trebui să le perceapă ca însemnând o ameninţare mult mai serioasă. Aceste tehnici ce declanşează experienţele acestea neobişnuite reprezintă un sol extrem de fertil al amăgirii spirituale şi satanice.

În timp ce liderii trezirii contrafăcute îşi înrobesc supuşii prin mijloace hipnotice, liderii trezirii spirituale autentice îşi iluminează şi înnobilează ucenicii prin intermediul Sfintelor Scripturi pe care le predică acestora cu mare consecvenţă şi cu lepădare de sine respectând contextul lor cultural, limbile originale şi interpretarea conformă restului revelaţiei, nu prin scoaterea unui text din contextul lui pentru a produce un pretext care să legitimeze tot felul de experienţe anormale.

În timp ce mulţimile de membrii ai bisericilor „luate pe sus” de mişcarea trezirii contrafăcute o salută ca fiind o „trezire masivă” a zilelor de pe urmă, ceea ce de fapt îi trebuie cu disperare trupului lui Hristos este o puternică reformaţie. Doar dacă biserica este mai întâi reformată, societatea ce-o înconjoară se va trezi. Adevărata experienţă se găseşte nu în faptele firii pământeşti (oricât de spectaculoase ar fi acestea!), ci în redescoperirea bazelor elementare ale credinţei creştine. În timp ce mulţimi de credincioşi îl caută pe Dumnezeu unde nu trebuie şi unde nu se găseşte, adevăratele experienţe care pot într-adevăr să revitalizeze biserica, şi nu doar să o dezordoneze, sunt cele produse de studiul Scripturilor pentru aflarea cuvintelor lui Isus care sunt Duh şi viaţă, sunt părtăşia sinceră a celor ce trăiesc în sfinţenie şi dau socoteală unii altora pentru mărturia creştină pe care o aduc, sunt dragostea faţă de semeni manifestată prin mâna întinsă orfanilor, săracilor şi nedreptăţiţilor societăţilor noastre modernizate tehnologic, dar abrutizate moral.
Pentru mulţi trezirile contrafăcute au făcut creştinismul să fie doar un circ zgomotos care ne vizitează oraşele, uneori în corturi, uneori în lăcaşe respectabile şi în care acrobaţiile periculoase se fac cu Sfintele Scripturi, iar plasa o iau toţi care participă la ele!!

Reţeta sigură a TUTUROR trezirilor spirituale adevărate

Drept încheiere pentru acest scurt articol critic daţi-mi voie să vă îndrept atenţia asupra unei întâmplări istorice care a lăsat urme atât în istoria unui popor cât şi în Sfintele Scripturi şi care poate într-adevăr constitui „reţeta sigură” a tuturor trezirilor spirituale adevărate, dacă vrea cineva să o urmeze.

Este vorba de vremea împăratului Iosia care a domnit între 640-609 în. de Hristos, cel de-al 16-lea rege al Iudeii şi unul dintre puţinii regi buni care au condus regatul de sud prin reforme spirituale deosebite în care a încercat stârpirea idolatriei din ţară. Biblia ne spune despre acest neobişnuit de tânăr rege că a fost şi unul neobişnuit de bun. În al 18-lea an al domniei sale şi-a trimis unul dintre logofeţii săi la Templu, pe Şafan, pentru a strânge argint cu care să-i plătească pe cei ce au reparat Casa Domnului când au dat peste o carte. În timp ce acest logofăt venea după bani un preot i-a atras atenţia că în timpul reparaţiilor Templului au găsit şi o carte. Cartea Legii. După ce însuşi logofătul a citit-o, Cartea legii ajunge să fie prezentată împăratului căruia îi este de asemenea citită. De aici vă las mai departe în grija relatării proprii a Scripturii pentru a vedea urmarea şi experienţa care are loc în urma citirii cărţii:

1 Împăraţi 22:10-13 „Şafan, logofătul, a mai spus împăratului: ,,Preotul Hilchia mi-a dat o carte.” Şi Şafan a citit-o înaintea împăratului. Când a auzit împăratul cuvintele din cartea legii, şi-a sfâşiat hainele. Şi împăratul a dat porunca aceasta preotului Hilchia, lui Ahicam, fiul lui Şafan, lui Acbor, fiul lui Mica, lui Şafan, logofătul, şi lui Asaia, slujitorul împăratului: ,,Duceţi-vă şi întrebaţi pe Domnul pentru mine, pentru popor şi pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărţii acesteia care s-a găsit; căci mare este mânia Domnului, care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinţii noştri n-au ascultat de cuvintele cărţii acesteia, şi n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea.”

Iată mai jos şi comentariul biblic asupra experienţei declanşate la auzirea cuvintelor din cartea legii.

2 Regi 22:19 „Pentru că ţi s-a mişcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc şi împotriva locuitorilor lui, cari vor ajunge de spaimă şi de blestem, şi pentru că ţi-ai sfâşiat hainele, şi ai plâns înaintea Mea, şi Eu am auzit, – zice Domnul.”

Acest împărat nu doar că trăieşte o experienţă emoţională deosebită dar şi atestă ce s-a petrecut cu el prin măsuri drastice de înlăturare a idolatriei din ţară. Experienţa acestuia nu a rămas una emoţională ci vedem că are urmării concrete în practica de viaţă. Cineva foarte inspirat a spus că „nu contează cât de sus sari în timpul unei experienţe spirituale, ci cât de drept umbli după ce aceasta se încheie”. Din păcate mulţi din cei ce invocă aceste experienţe ieşite din comun dovedesc că umblă foarte strâmb când acestea se termină!
Despre acest împărat Biblia ne spune că a curăţit Iudea şi Ierusalimul de altare idolatre şi de chipuri cioplite (2Cronici 34:1-8) şi că după aceste măsuri a strâns tot poporul şi mai marii lui pentru a încheia pe treptele Templului un legământ de a-l asculta împreună pe Dumnezeu.
Din nou priviţi la ceea ce ne relatează Biblia despre aceste acţiuni rezultate din experienţa spirituală a împăratului:

2Cronici 34:29-33 „Împăratul a strâns pe toţi bătrânii din Iuda şi din Ierusalim. Apoi s-a suit la Casa Domnului, cu toţi oamenii lui Iuda şi cu locuitorii Ierusalimului, cu preoţii şi Leviţii, şi cu tot poporul, de la cel mai mare până la cel mai mic. A citit înaintea lor toate cuvintele cărţii legământului, care se găsise în casa Domnului. Împăratul stătea pe scaunul lui împărătesc, şi a încheiat legământ înaintea Domnului, îndatorindu-se să urmeze pe Domnul şi să păzească poruncile Lui, învăţăturile Lui, şi legile Lui, din toată inima şi din tot sufletul lui, şi să împlinească cuvintele legământului, scrise în cartea aceasta. Şi a făcut să intre în legământ toţi cei ce se aflau la Ierusalim şi în Beniamin. Şi locuitorii Ierusalimului au lucrat după legământul lui Dumnezeu, legământul Dumnezeului părinţilor lor. Iosia a îndepărtat toate urâciunile din toate ţările copiilor lui Israel, şi a făcut ca toţi cei ce se aflau în Israel să slujească Domnului, Dumnezeului lor. În tot timpul vieţii lui, nu s-au abătut de la Domnul, Dumnezeul părinţilor lor.”

Ceea ce este mai lăudabil decât orice la împăratul Iosia este faptul că nu numai a luat măsuri drastice pentru a înlătura idolatria dar mai important decât orice lui Iosia i s-a mişcat inima faţă de Domnul Dumnezeu şi a influenţat poporul să facă la fel şi să se întoarcă la El, încheind acel legământ cu el în pragul Casei Domnului. Aceasta se poate într-adevăr califica drept o trezire spirituală adevărată. O experienţă avută de unul, a influenţat o mare mulţime de oameni. Experienţa a fost autentică şi la fel a fost şi influenţa acesteia asupra altora. Durabilă şi producând schimbări vizibile.
Unde vă amintiţi că s-a întâmplat ceva asemănător? Vedem în Scripturi că de fiecare dată la „găsirea” Cărţii Legii, la citirea şi interpretarea ei, se produc treziri spirituale veritabile:

Neemia 8:1-6 „Când a venit luna a şaptea, copiii lui Israel erau în cetăţile lor. Atunci tot poporul s-a strâns ca un singur om pe locul deschis dinaintea porţii apelor. Au zis cărturarului Ezra să se ducă să ia cartea Legii lui Moise, dată de Domnul lui Israel. Şi preotul Ezra a adus Legea înaintea adunării, alcătuită din bărbaţi şi femei şi din toţi cei ce erau în stare s-o înţeleagă. Era întâia zi a lunii a şaptea. Ezra a citit în carte de dimineaţă până la amiază, pe locul deschis dinaintea porţii apelor, în faţa bărbaţilor şi femeilor şi în faţa celor ce erau în stare s-o înţeleagă. Tot poporul a fost cu luare aminte la cetirea cărţii Legii. Cărturarul Ezra stătea pe un scaun de lemn, ridicat cu prilejul acesta. Lângă el, la dreapta, stăteau Matitia, Şema, Anaia, Urie, Hilchia şi Maaseia, şi la stânga: Pedaia, Mişael, Malchia, Haşum, Haşbadana, Zaharia şi Meşulam. Ezra a deschis cartea înaintea întregului popor, căci stătea mai sus decât tot poporul. Şi când a deschis-o, tot poporul s-a sculat. Ezra a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul cel mare, şi tot poporul a răspuns ridicând mâinile: ,,Amin! Amin!” Şi s-au plecat şi s-au închinat înaintea Domnului, cu faţa la pământ.”

Neemia 8:8-9 Ei citeau desluşit în cartea Legii lui Dumnezeu, şi-i arătau înţelesul, ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră. Dregătorul Neemia, preotul şi cărturarul Ezra, şi Leviţii cari învăţau pe popor, au zis întregului popor: ,,Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru; să nu vă bociţi şi să nu plângeţi!” Căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii.

În acel caz poporul a răspuns cu o închinare extrem de reverentă la auzirea cuvintelor cărţii legii şi la interpretarea lor desluşită, după care se trece la restabilirea ordinii în închinarea poporului Israel. La fel Dumnezeu i-a binecuvântat cu trezire şi în vremea lui Iosia. Preotul Hilchia găseşte „o carte”. Cartea Legii. Logofătul Şafan o citeşte împăratului şi împăratul găseşte o cale de a o aplica. Ori de câte ori „se regăseşte” în mijlocul creştinilor această carte care astăzi se află în stare de revelare completă de la Geneza la Apocalipsa, se produce şi revitalizarea spirituală a copiilor lui Dumnezeu, mult căutata „trezire” despre care scriem, vorbim şi ne rugăm, dar n-o avem!!

Autor: Teodor Macavei

Cartea lui Hank Hanegraaff „Counterfeit Revival”, publicată de Word Publishing, Dallas, Texas, mi-a fost de mare folos în a-mi deschide ochii şi a-mi stimula reacţia faţă de aceste fenomene aberante care se petrec în Numele lui Hristos. Îi acord aici creditul cuvenit. Pentru a vedea anvergura pe care o are această calamitate asupra Creştinismului în lume vă recomand să o procuraţi şi să o citiţi.

1 Hillstrom, „Testing the Spirits”, pag.122

Apologetică

http://rcrwebsite.com/comparativ.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/un-mic-ghid-comparativ-intre-caracteristicilor-comune-ale-adevaratelor-treziri-spirituale-si-cele-ale-inchipuitelor-treziri-spirituale/

Cum să alegi un antrenor de arte marțiale? | Pastor Vasile Filat

Vasile Filat12 aprilie 2019  #Video Blog

Există câteva principii de bază după care trebuie un părinte să se conducă atunci când alege un instructor de arte marțiale.
Vă invit să urmăriți acest video în care am prezentat detaliat aceste criterii de bază.

Instructorii din cadrul clubului ”Stolas Leukas” s-au întors recent din Italia de la Campionatul European la Taekwon-Do ITF. Vă invit să vizualizați reportajul realizat cu această ocazie:
https://www.youtube.com/watch?v=NucxzLKvvxI

Mai multe detalii despre taberele vară, organizate în Republica Moldova, aflați la: https://www.facebook.com/events/243884202924102/

Vă invit să vă abonați la pagina de facebook a Clubului de Taekwon-Do ”Stolas Lekas”: https://www.facebook.com/TaekwonDoKlubStolasLeucas/?epa=SEARCH_BOX

BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU
Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova
Servicii Divine:
Duminică, 14:00 – 16:00
Joi, 18:30 – 19:30 – ceasul de rugăciune
tel. +373 (68) 060601
https://www.facebook.com/bunavestire….

PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA:
info@precept.md
+373(69)966779

#moldovacrestina #pastorvasilefilat #antrenor

https://moldovacrestina.md/cum-sa-alegi-un-antrenor-de-arte-martiale-pastor-vasile-filat/?utm_source=newsletter-195&utm_medium=email&utm_campaign=newsletter

Ce va fi cu sufletul tău după moarte?

Vitalie Marian11 aprilie 2019  Doctrine

In fiecare SECUNDĂ, pe Pământ, MOR 100 de oameni…

Te-ai gândit că într-o zi vei muri și tu? Ce va fi cu sufletul tău după moarte? Unde va merge? Biblia spune că există două realități după moarte. Împărăția lui Dumnezeu sau Raiul și împărăția lui Satan sau Iadul, locul chinului veșnic. În Rai vor ajunge doar oamenii răscumpărați iar în Iad – oamenii păcătoși.

Implicit, toți oamenii care se nasc în această lume se nasc păcătoși.

“Căci toţi au păcătuit și sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani‬ ‭3:23).

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” Romani 5:12

De ce toți au păcătuit? Pentru că toți moștenesc natura păcătoasă a primului om, Adam. Cu siguranță ai observat manifestarea si efectele pacatului în viața ta, nu-i așa?

Fiindcă Dumnezeu este sfânt în natura Sa, niciun păcătos nu poate intra în Împărăția Sa. Nicio faptă bună nu ne poate apropia de Dumnezeu, din cauza naturii noastre păcătoase. Ajută-mă să-ți ilustrez acest lucru. Spune-mi, te rog, cum procedează societatea față de o persoană contaminată de tuberculoză, spre exemplu? Nu-i așa că o izolează. Dar dacă această persoană va face multe fapte bune, crezi că va fi acceptată? Nici eu nu cred. Până când nu i se administrează medicamentele necesare, această persoană rămâne în izolator. Și dacă ți-aș propune fructul tău preferat, dar aș adăuga în el un strop de otravă, îl vei mânca? Evident că nu, oricât de mult îți place fructul. De ce? Pentru că otrava produce moartea, nu-i așa?

Toți suntem contaminați din punct de vedere spiritual și avem nevoie de medicamentul spiritual ca să fim vindecați. SÂNGELE Domnului Isus Hristos este medicamentul sufletului nostru.

„Însă Dumnezeu Şi-a dovedit dragostea faţă de noi prin faptul că, în timp ce noi eram păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când am fost îndreptăţiţi prin SÂNGELE Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.” (Romani 5:9).

Presupun că îți pui întrebarea: ce legătură este între sânge și păcat? Cum sângele cuiva ne poate vindeca de păcat? Și de ce a fost nevoie anume de sângele lui Isus Hristos și nu sângele unei alte persoane?

Atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu l-a prevenit pe Adam să nu mănânce din copacul cunoștinței binelui și răului.

„Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Geneza 2:16-17).

Atunci când omul a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, moartea a intrat în lume, afectând întreaga creație. A intrat nu doar moartea fizică, pe care o experimentează absolut fiecare om, dar și moartea spirituală – despărțirea de Dumnezeu. Respectiv, orice om care se naște în această lume se naște păcătos fizic și spirtual. Prin neascultarea de Dumnezeu, toată omenirea e vândută lui Satan, devenindu-i proprietate.

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” (Romani 5:12)

Pentru a salva situația, era nevoie de o soluție din afara creației noastre, neafectată de infecția păcatului. Singura soluție a fost ca Însăși Dumnezeu să coboare în lumea noastră, să ia chip de om și să ia asupra Sa păcatul întregii omeniri. Păcatul meu și al tău.

Fecioara Maria a zămislit de la Duhul Sfânt ca utlerior să aducă pe lume pe Cel, care se numește Isus – 100% Dumnezeu, 100% Om.

„Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 1:35).

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:1,14).

Dumnezeu s-a întrupat în persoana Domnului Isus ca să moară și să ne răscumpere, cu prețul sângelui Său nevinovat, odată și pentru totdeauna, din împărăția lui Satan. Înainte ca să fie prins și dus la moarte de către mai marii poporului Său, Domnul Isus a luat cina cu ucenicii Săi și a rostit următoarele cuvinte:

„Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el, căci acesta este SÂNGELE Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” (Matei 26:27-28)

Domnul Isus a vărsat sângele Său neprihănit și astfel ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl. Biblia spune că sângele reprezintă viață.

”Caci viata trupului este in sange.” (Levitic 17:11).

Vărsând sângele Său pe crucea de la Golgota, Domnul Isus a biruit moartea. Viața care era în Domnul Isus, a înghițit efectiv moartea. Apostolul Pavel le scrie credincioșilor din Corint:

„Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte? Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15:55)

Știm că Domnul Isus a biruit moartea prin faptul că a înviat din morți a treia zi:

„Dar îngerul a luat cuvântul şi a zis femeilor: „Nu vă temeţi, căci ştiu că voi căutaţi pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta.” (Matei 28:5-8)

Dragă prieten. Dumnezeu te iubește. El a făcut totul pentru salvarea ta. Înțelegi dragostea cu care te-a iubit înainte ca să te fi născut?

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

„Isus i-a zis: „Eu sunt Calea , Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6)

Pocăiește-te!

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.” (Faptele apostolilor 17:30 )

Primește darul mântuirii Lui prin credință. Îngenunchează acum și mărturisește-l cu gura ta pe Isus ca Domn al vieții tale și crede că Dumnezeu L-a înviat din morți și vei fi mântuit.

„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” (Romani 10:9)

Dacă ai făcut acest lucru, te felicit din inimă! Următorii pași pe care trebuie să-l faci este să să te botezi și să începi să studiezi aprofundat Sfintele Scripturi, adică Biblia. Caută o biserică care pune accent pe învățătura sănătoasă.

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28:18-19).

Adevărații ucenici ai Domnului Isus se botează și studiază învățătura creștină pentru a crește spiritual și pentru a vesti Evanghelia la alți oameni. Scrie-mi în privat ca să te ajut și să te ghidez în acest proces.

Dumnezeu să te binecuvânteze!

https://moldovacrestina.md/soarta-sufletului-dupa-moarte/?utm_source=newsletter-195&utm_medium=email&utm_campaign=newsletter

Dacă Dumnezeu nu mă iubește? | Metanoia

Moldova Creștină TV11 aprilie 2019  Metanoia

Cum afectează mântuirea ta faptul că crezi, sau nu crezi, că Dumnezeu te iubește?

https://moldovacrestina.md/daca-dumnezeu-nu-ma-iubeste-metanoia/?