Închide

Incendiul de la Notre Dame şi valul de violenţe din 2019 împotriva bisericilor europene — Știri pentru viață

Turla Catedralei Notre-Dame s-a prăbuşit şi acoperişul în formă de cruce al catedralei a ars şi a căzut în întregime, în incendiul care a izbucnit ieri după-amiază la biserica-simbol a Parisului şi a Franţei. Un comentator scris pe Twitter: „Oricine îşi imaginează că o catedrală se poate restaura – acea turlă care cade nu va… via […]

Religia incaşilor

download

Religia incaşilor

  Scurt Istoric 

            Dacă privim îndeaproape civilizaţia veche peruviană, vom observa că există o mare deosebire între regiunile de coastă şi cele andine. Civilizaţia costală, adică cea care s-a format de-a lungul Oceanului Pacific, este mult mai veche şi mai bine conturată decât cultura inca, care se leagă de podişurile şi înălţimile greu accesibile ale munţilor Anzi. Stratul de cultură cel mai vechi se leagă de Tiauhanacolocalitate lângă Lacul Titicaca, iar în partea de nord a Perului de Cuzco.

Începuturile imperiului Inca merg în timp până în sec. al X-lea d.Hr. Din punct de vedere etnografic, incaşii aparţin rasei indiene care a venit dinspre nord, subjugând triburile existente în Peru şi punând temeliile cetăţii Cuzco, centrul imperiului. Supunerea triburilor băştinaşe de către incaşi s-a făcut urma unor războaie crunte şi de lungă durată. Singurii stăpâni ai imperiului erau nobilii incaşi. Imperiul era condus de un rege, tatexochen, iar limba oficială era kechua. Toţi supuşii au trebuit să cunoască această limbă. Incaşii au încercat să-şi impună şi propriile lor credinţe religioase, însă fără succes, deoarece întâlnim aici atât practici cât şi credinţe mai vechi, care au supravieţuit presiunilor oficiale.

În perspectivă istorică, religia vechilor peruvieni are rădăcini adânci. În timpul celei mai vechi culturi superioare cunoscute, cultura Chavin (1000-500 î.Hr.), întâlnim adorarea unei zeităţi feline. Mărturii în acest sens stau o mulţime de stâlpi, statui şi sculpturi în relief care reprezintă o divinitate felină. Asociate cu această zeitate pot fi observate reprezentări de şerpi şi condori. Modele şi figuri de feline s-au găsit şi în cadrul culturii Paracas. Caracteristică pentru cultura Paracas este înmormântarea în poziţie şezândă şi grija deosebită faţă de cei decedaţi.
          

În perioada mochica (c. 500 d.Hr.) îşi fac apariţia zeităţile astrale, în special soarele şi luna, care sunt uniţi într-un cuplu sacru. În plus, se mai întâlnesc şi figuri de demoni şi fiinţe antropomorfe groteşti. Pe coasta de sud a Perului, punctul culminant al culturii preincaşe a fost atins în jurul anului 500 d.Hr. prin cultura Nazca. Această cultură se deosebeşte de contemporana ei, Mochica, prin aceea că accentuează în lucrările artistice supranaturalul. Se regăsesc în această cultură o largă varietate de chipuri de demoni, dovadă a unei mitologii bogate.    

           Dintre multele monumente care ne-au rămas, cel mai important estePoarta Soareluiaparţinând culturii Tiahuanaco (în primul mileniu d.Hr.). Poarta Soarelui se află la Kalasasaya, în partea de sud a lacului Titicaca. Aici poate fi văzută cea mai veche reprezentare a vechiului zeu creator andin Viracocha. Alături de Viracocha apar atât puma cât şi condorul.

  Concepţia despre divinitate 

           Aidoma vechilor mexicani, peruvienii erau politeişti. După acceptarea în panteon a zeului Viracocha, aproape toate zeităţile peruviene au fost reprezentate în forme antropomorfe. A rămas însă credinţa că acestea îşi puteau schimba înfăţişarea după cum voiau. Zeităţile erau masculine şi feminine şi se aflau legate între ele prin grade de rudenie, sau chiar prin grade de ostilitate. Populaţia cuceritoare incaşă şi-a îmbogăţit panteonul prin acceptarea zeilor adoraţi de triburile cucerite.
 Dintre zeităţile cele mai importante amintim pe:
       

Inti sau P’unchau – zeul soare. O statuie de aur a acestui zeu se afla în templul principal din Cuzco. Exista obligativitatea ca acest zeu să fie adorat înaintea tuturor celorlalţi. Regele inca era întruparea pe pământ a zeului soare. Mai târziu, sora bună a regelui inca devenea soţia sa principală pentru a-i naşte un succesor, şi aceasta pentru că numai ea avea origine divină. Triburile de pe coastă au adorat cu precădere pe Si – Zeiţa lunii.
 

Viracocha – era considerat creatorul şi susţinătorul lumii. El a crea cerul, pământul, soarele, luna şi stelele. După ce a părăsit pământul, totul s-a desfăşurat potrivit voii sale. El era considerat rivalul lui Inti. Lui Viracocha erau dedicate câteva sărbători anuale, marcate de festivaluri deosebite. Templele închinate lui se găseau în toate cetăţile, cele mai importante fiind Cuzco şi Cacha.
       
    

Pachacamak – creatorul şi păstrătorul lumii. Este tot un zeu creator. El a fost fiul soarelui şi al lunii. Potrivit unui mit, Pachacamak a mers până acolo încât l-a înfruntat până şi pe zeul Inti. Acest mit relatează că Pachacamak a creat bărbatul şi femeia. Întrucât posibilităţile de supravieţuire erau aspre, bărbatul a murit de foame. Atunci femeia a implorat ajutorul Zeului Soare. Soarele a acoperit-o cu razele sale, iar ea a rămas însărcinată şi după 4 zile a născut un fiu. Pachacamak a furat copilul şi l-a tăiat în bucăţi, apoi a semănat dinţii celui ucis, din care a crescut porumbul, iar din carnea sa au ieşit fructele. În disperarea ei, Femeia-Mamă l-a rugat pe Soare să se răzbune. Soarele era neputincios în faţa lui Pachacamak, insă a creat din cordonul ombilical al celui ucis un nou fiu, pe Vichama, şi l-a dat din nou femeii. Pachacamak a ucis-o pe mamă, care a fost chemată la viaţă Vichama. De această dată, Vichama se supără şi îl urmăreşte pe Pachacamak. Acesta scapă, însă Vichama se mânie pe omenire şi distruge prin foc întreaga recoltă. Mai târziu, Vichama a regretat fapta sa. La cererea lui Vichama, soarele a lăsat să cadă pe pământ trei ouă: unul de aur, din care au ieşit nobilii; unul de argint, din care au ieşit femeile nobile; iar al treilea de aramă, din care au ieşit oamenii de rând.

Panteonul inca a fost dominat la început de zeul Inti, iar mai târziu de Viracocha. Pe lângă ei se mai întâlnesc o serie de zei întruchipând fenomene ale naturii: un zeu al fulgerului, al curcubeului etc. De asemenea, au mai fost adorate diferite obiecte, care erau considerate întrupări ale zeilor: pietre, stânci, ouăle cu două gălbenuşuri, femeile care au născut doi gemeni etc.

  Concepţia despre lume 

              Vechii peruvieni acceptau acelaşi ciclu cosmogonic împătrit pe care îl întâlnim şi în Mexic: în primul ciclu zeii trăiesc pe pământ; în al doilea se întâlnesc giganţii; în al treilea oamenii au trăit fără cultură; iar în al patrulea, ei devin extrem de belicoşi. A cincia perioadă, cea a incaşilor, a durat doar 300 de ani şi s-a încheiat odată cu cucerirea spaniolă sub conducerea lui Pizzaro,

Cât priveşte crearea lumii se întâlnesc diferite mituri. Potrivit unuia din miturile creaţionale ale triburilor din nordul Perului, lumea a fost creată de zeul Kon (zeu născut din împreunarea soarelui şi a lunii). Acesta era un fel de fiinţă fără carne şi fără oase care a venit dinspre nord. Tot el i-a creat pe oameni dându-le legi pentru convieţuire. Întrucât oamenii de pe coasta oceanului nu au respectat legile, el i-a privat de ploaie şi de aceea partea de coastă din Peru este nisipoasă şi sterilă. Pentru a supravieţui, oamenii s-au stabilit de-a lungul a câtorva râuri pe care Kon le-a lăsat să curgă prin ţară. În cele din urmă Kon a fost alungat spre nord de o fiinţă mai puternică decât el. O altă versiune a aceluiaşi mit spune că acest Kon a trăit printre oameni. Întrucât aceştia l-au supărat, el şi-a întins mantia peste ocean, s-a aşezat pe ea şi a dispărut.
           

Un mit din podişurile sudice relatează că la început a apărut din lacul Titicaca un bărbat, pe nume Viracocha. El a creat cerul şi pământul, însă a lăsat totul în întuneric. Mai târziu, acelaşi personaj s-a ridicat din mare, a creat soarele, luna şi stelele, poruncindu-le să-şi urmeze cursul pe firmament.

Oamenii au fost creaţi odată cu cerul şi pământul şi au fost lăsaţi să trăiască în întuneric. Întrucât aceştia au păcătuit împotriva creatorului lor, au fost transformaţi în pietre. În timpul celei de a doua lucrări creatoare, zeul creează pe oameni din piatră şi îi cheamă la viaţă.

Un alt mit din platourile andine nordice relatează că patru bărbaţi cu cele patru surori-soţii au tras la malul de lângă cetatea Cuzco. Cel mai în vârstă s-a urcat pe munte şi a aruncat cu pietre în direcţia celor patru puncte cardinale. Întrucât fraţii s-au temut de despotism, prin vicleşug s-au ucis între ei, supravieţuind doar cel tânăr. La rugăminţile surorii sale mai în vârstă el pune temeliile cetăţii Cuzco. La moarte el a fost schimbat în piatră.
Reţinem din aceste mituri mai ales preocuparea faţă de simbolul pietrelor, prezent atât în perioada de început a vieţii umane, cât şi la sfârşit, căci mumiile peruviene erau făcute aidoma unor bolovani uriaşi. În ele era plasat cel mort în poziţia fătului din pântecele mamei sale, în acest context, piatra sau mai precis bolovanii mari sunt un simbol al ouălor primordiale aruncate pe pământ şi din care a apărut viaţa. Probabil că moartea va fi fost interpretată ca o reîntoarcere la forma primară de viaţă.

  Viaţa cultică 

          Viaţa cultică se desfăşura în temple, unde se sălăşluiau zeii. Era deci natural ca templele să fie construite în aşa fel încât ele să corespundă măreţiei şi cerinţelor zeilor care le locuiau. Îndeobşte, templele aveau forma unor cetăţi inexpugnabile.

Incaşii au avut predilecţie faţă de construcţiile masive şi monumentale. Gustul lor faţă de arta decorativă lăsa de dorit. Arta decorativă a fost însă înlocuită cu lucrări deosebit de frumoase în aur.
         

Primul şi cel mai important templu era templul soarelui, numit «Curtea soarelui» (Coricancha) din Cuzco. Acest templu avea o circumferinţă de 400 de metri. În jurul lui se afla un zid uriaş din pietre cioplite. Templul avea o mulţime de porţi, toate acoperite cu plăci de aur. O cornişă de aur de două palme lăţime şi groasă de patru degete înconjura zidul templului. Zidul exterior avea şi el o centură de aur, lată de aproximativ un metru. Intrarea principală se afla partea de nord. Numai incaşii aveau dreptul să intre în templu. În interiorul templului se aflau tronuri săpate în piatră şi decorate cu smaralde şi alte pietre preţioase. Altarul se afla partea de răsărit. Deasupra altarului se ridica maiestuos chipul soarelui. Razele lui, toate de aur, acopereau peretele de răsărit. Lângă chipul soarelui se aflau tronurile de aur pentru regii inca. În faţa intrării principale se ridica o construcţie dreptunghiulară având 30 m lăţime şi 120 lungime, înconjurată de un zid masiv de pietre cioplite. Aici îşi aduceau jertfele cei care nu aparţineau familiei regale. În curţile templului se găseau locuinţele fecioarelor templului, precum şi templele lunii care erau în întregime acoperite argint. Vestita «Grădină de Aur» – 200 m lungime şi 100 m lăţime – avea în mijlocul ei un templu. În acest templu se găseau sculptate în aur masiv: dealuri, plante, animale, câmpuri, bărbaţi, femei şi copii.
          

Templul lui Viracocha din Cuzco era înfrumuseţat eu cele mai frumoase materiale, ţesute de mină. Pe altarul de răsărit se afla statuia zeului, tăiată în piatră. Pe locul unde a fost acest templu, spaniolii au ridicat catedrala romano-catolică din Cuzco. La construirea catedralei s-au folosit materiale din vechiul templu.

Preoţia era organizată într-o ierarhie strictă. În fruntea ierarhiei se afla Marele Preot (Apu Hatun Villca), aparţinând întotdeauna familiei regale şi numit de rege pe viaţă. După rege, lui i se acordau cele mai mari onoruri. Marele Preot trăia în abstinenţă şi nu se căsătorea niciodată. El se hrănea cu legume şi mălai şi bea doar apă. Locuinţa sa se afla într-un câmp deschis, pentru a putea studia cât mai bine stelele. În funcţiile sacerdotale pe care le îndeplinea, el era ajutat de alţi preoţi, cu atribuţii diferite, după cum putem deduce din numele lor: «vorbitorii cu soarele» sau «vorbitorii cu fulgerul» etc.

Mai exista o grupare, a „fecioarelor soarelui”, care trăiau în mânăstiri pe lângă templele soarelui. Emisarii regali mergeau în întreg imperiul inca şi aduceau pe cele mai frumoase fete pentru a îndeplini această funcţie. Sarcina lor era de a pregăti hainele şi mâncarea regelui inca şi de a se îngriji de temple, mai ales de a întreţine focul sacru. Unele fecioare intrau în haremul regelui; celelalte rămâneau fecioare toată viaţa.

Preoţia inferioară cuprindea mai multe trepte, dependente de funcţiile îndeplinite. Din această categorie făceau parte: prevestitorii – preoţii însărcinaţi cu prevestirea viitorului, magicienii şi vracii. Cele din urmă întâlnim preoţii învăţaţi care se ocupau de muzică şi poezie. Ei aveau influenţă şi în afacerile religioase.

         Cultul se concentra asupra aducerii de jertfe. Cea mai importantă jertfă era zoomorfă. Se întâlnesc şi sacrificii umane, însă foarte rar; de obicei, oamenii jertfiţi erau strangulaţi sau li se tăia gâtul. Sângele de la animalele jertfite era aruncat pe statuia zeului. Urmau apoi jertfe de porumb şi alte plante şi minerale.

Atunci când un copil primea cel de al doilea nume i se tăia părul şi unghiile care erau oferite zeilor. La începutul aratului sau al secerişului se aduceau jertfe de plante şi lama. Jertfele mai erau depuse şi la răscruce de drumuri. Cu ocazia sărbătorilor principale aveau loc pelerinaje impresionante.

Mărturisirea păcatelor juca un rol important. Ea era făcută în faţa unui preot din ierarhia superioară, într-un loc ascuns şi fără martori. Mărturisirea mai putea fi făcută în faţa unui râu sau a soarelui. La venirea lor în Peru, spaniolii au fost uimiţi să descopere această practică la un popor păgân.

  Viaţa viitoare

        Despre credinţa în viaţa viitoare împărtăşită de incaşi avem foarte puţine informaţii. Ei credeau că sufletul celui mort trecea peste un pod îngust ca un fir de păr suspendat deasupra unui râu adânc, numit «casa celor muţi» (Upa-marca). Alături de cei morţi, erau îngropaţi câini negri care să le ţină tovărăşie. În credinţele triburilor de pe coasta oceanului, morţii erau însoţiţi de foci. După moarte, sufletele trăiau în jurul corpului; de aici şi grija specială pentru cei morţi. Trupul era îndeobşte legat în poziţie şezândă şi acoperit cu pături şi fulare.

         

Înmormântările erau făcute fie în peşteri, fie gropi individuale. Mumiile erau considerate sacre. Cele ale unor conducători militari vestiţi erau duse în campaniile militare mai importante. În cadrul sărbătorilor anuale mumiile jucau un rol important. Anual se aduceau ofrande de mâncare şi băutură.

 În prezent, majoritatea populaţiei din teritoriul vechiului regat inca este romano-catolică. În credinţele unor triburi s-au mai păstrat încă o serie de vechi tradiţii păgâne. Astfel, tribul Ketschua crede nu numai în Dumnezeu, în Iisus Hristos şi Sf. Fecioară Maria, dar şi în Inti, precum şi în multe alte zeităţi minore. Sărbătorile anuale creştine mai sunt însoţite, cu precădere în taină, de ritualuri ale fertilităţii, de jertfe şi practica ghicirii viitorului.

ISTORIE BAPTISTĂ /De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

download

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL V PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.

 SECŢIUNEA I

Apariţia Reformei – Opiniile susţinute de Baptişti – Reprezentaţi greşiţi de reformatori – Creşterea lor minunată – Suportul în timpul suferinţelor

Perioada în care intrăm acum este una de un interes minunat. Cătuşele cu care a fost de mult timp legate naţiunile au fost rupte, şi s-a spus „prizonierilor, Mergeţi, la cei care rău în întuneric, Arătaţi-vă lor”. O mare trezire a religiei a avut loc pretutindeni în Europa. Papalitatea a fost lăsată de o largă porţiune din poporul german, de suedezi, olandezi, danezi, elveţieni, norvegieni, englezi, galezi, şi scoţieni, şi un mare număr din Austria, Ungaria, Boemia, Bavaria, Italia şi Franţa.

Când Luther a sunat din trompeta libertăţii religioase, sunetul s-a auzit departe şi larg, şi Baptiştii au ieşit din locurile ascunse, pentru a împărtăşi din bunătatea generală, şi de a face parte din conflict. Pentru ani ei au trăit în tăinuire, s-au închinat lui Dumnezeu în secret, şi au practicat îndatoririle publice ale Creştinismului în cea mai bună manieră posibilă pentru ei, sub cele mai nefavorabile circumstanţe. Acum, ei sperau după pace şi amplificare, şi aşteptau în mod iubitor să se bucure de cooperarea Reformatorilor în îndeplinirea efectului acelor schimbări care ştiau ei că erau necesare pentru a restaura bisericile creştine la puritatea Primitivă. Ei au fost sortiţi la dezamăgire amară. Reformatorii nu aveau nici o simpatie cu principiile Baptiste, dar tindeau să le suprime. Papiştii şi Protestanţii, Episcopalienii şi Prezbiterienii, îi tratau în aceiaşi manieră. Baptiştii au călătorit prea repede şi au mers prea departe; dacă nu puteau fi opriţi prin alte mijloace, focul trebuia să fie aprins sau să se folosească securea călăului. Astfel oamenii au fost reduşi la tăcere: Împăratul Charles V, pe care istoricii l-au încântat cu onoare, a ordonat ca femeile să fie înecate, sau îngropate de vii. Sute au fost trimişi de pe lume prin aceste metode; multe alte mii şi-au pierdut vieţile prin procesele mai încete de sărăcire şi greutăţi nenumărate. Demonul persecuţiei strânsese o imensă recoltă în acele zile.

Deşi nu exista o uniformitate absolută de opinie printre Baptişti, căci ei erau timizi în privinţa crezurilor, ştiind cum au fost folosiţi pentru a sluji scopului de legare a sufletului, anumite adevăruri importante au fost privite de toţi dintre ei în aceiaşi lumină. Modurile de exprimare variau, dar în mod substanţial ei erau dintr-o singură minte, aceia din Polonia doar erau o excepţie, care au tins către sistemul care mai a fost denumit „Socinianism”. Teologia Baptistă se armoniza cu cea a Reformei în privinţa doctrinelor principale ale Evangheliei, precum justificare prin credinţă, necesitatea influenţei Divine, etc. Crezul în singura autoritate a Scripturii în materiile de religie a fost îndeplinit în chestiunile sale legitime, şi totul era respins care nu trecea de test, aşa că toate ritualurile şi ceremoniile care nu erau în mod expres poruncite în Cuvântul lui Dumnezeu au fost şterse deodată. Menţinând cu statornicie că credincioşii, şi numai credincioşii, erau subiectele adecvate pentru botez, ei au pledat pentru o biserică pură. Reformatorii au fost uimiţi de această revendicare. Ei spuneau că aşa ceva era imposibil; că întotdeauna au fost pălămidă între spicele de grâu, şi că aşa va fi până la sfârşitul timpului; că bunul şi răul trebuiau să fie amestecaţi fără distincţie în comunitatea creştină. Nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Papalitatea şi Paedobaptismul le-a orbit ochii. Ei nu au văzut niciodată o Biserică Nou Testamentală, şi ei au scos din vedere învăţăturile Noului Testament în această privinţă, aşa cum este chiar necesar să facem când teoria Paedobaptistă este total admisă; căci dacă pruncii sunt botezaţi, şi toţi care sunt botezaţi pretind părtăşia bisericii, biserica care este astfel formată trebuie să fie o organizaţie foarte diferită faţă de ceea ce a fost instituit la Ierusalim, când „credincioşii se adăugau Domnului, mulţimi atât de bărbaţi cât şi de femei”. Copiii, se va percepe, nu sunt menţionaţi. Istoricul se pare că creează dureri speciale în a-i exclude, de parcă ar fi dorit ca cititorii săi să noteze diferenţa dintre Iudaism şi Creştinism, primul fiind stabilirea unei instituţii naţionale, care era ţinut prin creşterea obişnuită a populaţiei, ultimul fiind adunarea laolaltă a servitorilor individuali ai Salvatorului, care „era născuţi, nu din sânge, nici din voia cărnii, şi nici din voia omului, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12, 13). Se mai poate face aluzie la încă un punct. Baptiştii afirmau cu asprime drepturile conştiinţei. Toţi oamenii puteau să creadă şi să acţioneze în religie aşa cum le plăcea, fără interferenţa magistratului civil. Îndatoririle sale, spuneau ei, erau limitate la păstrarea ordinii şi protejarea proprietăţii şi a vieţii; Dumnezeu nu i-a dat puterea de a regula problemele religioase, şi nici nu l-a autorizat să impună vreun mod de închinare, sau să pedepsească pe cei care ar admite uzurparea lui. Am mai menţionat aceste principii înainte, dar se pare de dorit să repetăm afirmaţia, deoarece Baptiştii din secolul al 16lea au fost ciudat de interpretaţi greşit.

În alte câteva particularităţi existau de asemenea şi mari diferenţe între ei şi alţi dizidenţi din Roma. Ei nu făceau jurăminte. În timp ce ei îi ascultau pe magistraţi în toate lucrurile civile, ei priveau slujba magistratului ca fiind inutilă printre creştini, care, spuneau ei, nu ar comite crimă, şi prin urmare astfel de ofiţeri nu ar fi doriţi printre ei; şi în plus, un magistrat nu-şi putea descărca îndatoririle sale decât prin forţă, care nu este permisibilă pentru slujitorii lui Hristos. Ei nu se implicau nici în război. Ei îl denunţau ca fiind în totalitate nelegiuit. Folosirea de arme carnale, fie pentru atac sau apărare, era retractată de ei. De aici ei nu au rezistat niciodată persecutorilor lor. Când opresiunile exercitate de cei bogaţi şi nobili implicau ura pentru ordinele mai înalte, unii dintre Baptişti au fost dispuşi să pledeze pentru o egalitate generală, sau cel puţin pentru restricţia în putere şi bogăţie care ar fi folosit mijloacele de a face lucruri greşite. Printre ei, de asemenea, spiritul de adevărată frăţietate predomina astfel în acte de simpatie şi bunătate, încât ei au fost priviţi ca avocaţi ai comunităţii de bunuri şi oponenţii a proprietăţi separate personale. În aceste privinţe ei au fost trataţi ca duşmani ai societăţii civile, potriviţi doar pentru a fi exterminaţi. Dar deşi ei erau mai scrupuloşi decât sunt majoritatea religioniştilor de astăzi, particularităţile lor izvorau din dragoste şi pace. Astfel de oameni nu puteau să fie periculoşi pentru comunitate. Tot ceea ce cereau ei era să fie lăsaţi în pace, ca ei să-l poată sluji pe Dumnezeu conform conştiinţelor lor. Şi cu toate acestea ei au fost vânaţi ca animale sălbatice.

Imparţialitatea ne cere să menţinem o opinie pe care au susţinut-o unii din ei. Incapabili de a concepe cum Domnul Isus putea fi Copilul Fecioarei fără să fie părtaş al depravării umane, ei şi-au imaginat că, deşi născut din Maria, el nu „a luat trupul” mamei Sale. Joan Boucher a fost ars de viu în timpul lui Edward VI pentru susţinerea acestei pretinse erezii. Nu este necesar să necăjim pe cititor cu vreo observare a acesteia. Este uneori mai bine să confesăm ignoranţa decât să dogmatizăm. Este suficient să spunem, că printre Baptiştii din acele zile opinia în discuţie era o speculaţie inofensivă. Ei credeau că Domnul Isus Hristos era „Dumnezeu manifestat în trup”. Aceasta era destul. Dacă ei nu au ales să adopte modurile curente de exprimare, ei erau în oricare rată sănătoşi la inimă. Ar trebui să fim foarte atenţi de felul cum îl facem pe un om „un ofensator pentru un cuvânt”.

Baptiştii din secolul al 16lea, în general, erau o rasă evlavioasă, dreaptă, onorabilă. Ei nu urau nici un om. Dar toţi oamenii îi urau pe ei. De ce? Deoarece ei mărturiseau împotriva ororilor vremurilor, şi doreau să realizeze schimbări care să fi revoluţionat societate, deoarece aceasta era construită pe principii anti-creştine, dar care erau în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. S-a ridicat un strigăt împotriva lor, de parcă ei erau „gunoaiele tuturor lucrurilor”, şi sângele lor era vărsat ca apa. Chiar şi Reformatorii au scris şi acţionat împotriva lor. Scriitorii acelei ere au căutat cele mai degradante şi mai insultătoare epitete pe care le permitea limbajul, şi le-au aplicat acestora cu gratificare răutăcioasă. Latimer vorbeşte de opiniile „dăunătoare” şi „diavoleşti” ale Baptiştilor. Hooper numeşte acele opinii „condamnabile”. Beacon critică violent împotriva „celor răi”, „maimuţe Anabaptiste” „vulpi ipocrite”, acea „sectă groaznică”, „mincinoşii”, „criminalii sângeroşi atât de suflet cât şi de trup”, a căror sistem religios el îl denunţă ca o „plagă pestilentă”, cu multe alte expresii de gură murdară pe care noi nu le vom copia. Bullinger, îi desemnează ca „îndărătnici”, „rebeli”, „alienaţi mintal”, „frenetici”, „pungaşi murdari”. Zuingli vorbeşte despre „sămânţa pestilentă a doctrinei lor”, „umilinţa lor ipocrită”, vorbirea lor, „mult mai amară decât fierea”. Destul despre acestea. Fără îndoială că toţi aceşti oameni puteau să apeleze la cei care au mărturisit suferinţele lor, şi să declare îndrăzneţ, cu toporul sau stâlpul în vedere, că nici unul nu s-a aventurat să-i contrazică, că ei nu erau omoraţi pentru vreo faptă rea, ci doar de dragul Evangheliei.

A fost o practică comună să atribuim unei întregi comunităţi nebuniile sau delictele a câţiva. În lucrările controversate ale perioadei care este acum înaintea noastră, cititorul va avea de a face cu multe şi foarte multe reprezentări referitoare la opiniile şi conduita Baptiştilor, care, dacă sunt adevărate, pot să afecteze numai pe indivizi, şi nu trebuiesc să fie imputate trupului.

Cu toate că asaltul mortal care a fost făcut asupra lor din toate colţurile, ei s-au răspândit şi au crescut mult mai uimitor. Leonard Bouwens, un eminent lucrător Baptist din Olanda, care a murit în 1578, a lăsat în scris o listă de până la 10.000 de persoane pe care i-a botezat el. Menno Simon şi alţi lucrători din cauză au introdus „mari mulţimi” în biserici. Spiritul reformei trebuie să fi captivat repede minţile oamenilor, altfel nu ar fi îmbrăţişat aşa de repede un sistem, profesiunea care era un paşaport sigur pentru persecuţie în cele mai dureroase şi mai revoltătoare forme. Luther şi ajutoarele lui au deschis uşa templului libertăţii pentru alţii, dar au rămas ei înşişi în prag. Ei s-au temut să penetreze în interior. Baptiştii au trecut de ei, au intrat, şi au explorat cotloanele locului sfânt. Pentru aceasta ei au fost oprimaţi şi insultaţi. Mii dintre ei au căzut în luptă. Dar mulţimile au accentuat după ei, pentru a fi „botezaţi pentru cei morţi”; şi fiecare putea spune,

„Voi saluta reproşul şi voi binevoi ruşinea. Dacă mă vei aminti”.

Vedeţi cum Domnul şi-a binecuvântat servitorii Lui credincioşi. Algerius a fost ars la Roma în anul 1557. Astfel scrie el, la scurt timp înainte de martirajul său:

„Voi relata un lucru incredibil: că am găsit dulceaţa infinită în inima leului. Cine va crede ceea ce voi relata eu? Cine o poate crede? Într-o gaură întunecată am găsit veselia; într-un loc de amărăciune şi moarte, odihnă şi speranţa mântuirii; într-un abis sau adânc al iadului, bucurie. Unde alţii plâng, eu am găsit râsul; unde alţii se tem, eu am găsit tărie. Cine va crede vreodată că într-o stare de mizerie eu am avut mare plăcere; că într-un colţ singuratic am avut compania glorioasă; şi în oasele cele mai grele, odihna perfectă? Toate aceste lucruri (voi, tovarăşii mei în Isus Hristos), mâna generoasă a lui Dumnezeu mi le-a oferit. Priviţi! Cel care la început a stat departe de mine este acum cu mine; şi Cel pe care l-am cunoscut în mod imperfect, acum îl văd clar; Cel pe care înaintea l-am văzut aşa de departe, acum îl contemplu ca prezentul; Cel după care tânjesc, acum îşi întinde braţele Sale; El mă mângâie; El mă umple de bucurie; El ia amărăciunea de la mine, şi îmi reînnoieşte tăria şi consolarea; el îmi dă sănătate; El mă sprijină; el mă ajută; El mă întăreşte. O, cât de bun este Domnul, care nu voieşte ca slujitorii Lui să fie ispitiţi dincolo de abilitatea lor! O, cât de uşor, cât de plăcut, şi cât de dulce este jugul Său! Este cineva ca Dumnezeu cel preaînalt, care susţine şi îi împrospătează pe cei ispitiţi, care vindecă pe cei loviţi şi răniţi şi îi restaurează? Nimeni nu este ca El. Învăţaţi, preaiubiţii mei fraţi, cât de preţios este Domnul; cât de credincios şi milos este Cel care-şi vizitează slujitorii Lui în încercările lori; Cel care s-e smereşte pe Sine, şi care binevoieşte să stea alături de noi în colibele noastre şi reşedinţele noastre umile. El ne dă o minte voioasă şi o inimă paşnică”. Scrisoarea este datată „din cea mai încântată grădină a plăcerii, închisoarea numită Leonia, 12 iulie 1557”1.

Cititorul va citi cu mult interes următoarele extrase din scrisorile adresate de o mamă pioasă către copiii ei, „scrisă în grabă” – în închisoare – „tremurând de frig”: –

„Iubiţi-vă unul pe altul fără ceartă şi dispută. Fiţi iubitori unul faţă de celălalt. Cel mai înţelept trebuie să-l susţină pe cel searbăd, şi să-i îndemne cu multă bunătate. Cel tare trebuie să aibă compasiune pentru cel slab, şi să-l ajute cu toată puterea din dragoste . . . Iubiţi-vă duşmanii, şi rugaţi-vă pentru ei când vă vorbesc de rău, şi vă fac să suferiţi. Mai degrabă să suferiţi răul decât să faceţi rău. Induraţi mai degrabă întristarea decât să-i faceţi altuia întristare. Fiţi voi înşivă reproşaţi decât să-l reproşaţi pe altul. Fiţi defăimaţi decât să defăimaţi pe alţii. Fie ca ceea ce este al vostru să fie luat decât să luaţi ceea ce este al altuia. Fiţi mai degrabă loviţi decât să-i loviţi pe alţii . . . O, dragii mei mieluşei, să nu vă petreceţi zilele voastre de tinereţe în vanitate şi mândrie; şi nici în a bea sau a chefui; ci în sobrietate şi umilinţă, în frica de Dumnezeu, sârguincioşi în toate faptele bune, ca să fiţi îmbrăcaţi cu veşmintele sfinţilor; ca Dumnezeu să vă facă, prin harul Său, să intraţi la nunta Mielului, şi ca să vă vedem cu bucurie. Tatăl vostru şi cu mine v-am arătat calea, cu mulţi alţii. Luaţi exemplul profeţilor şi apostolilor. Chiar şi Hristos a mers pe această cale; şi unde Capul a mers înainte, acolo trebuie să-l urmeze şi membrele”2.

Soţul acestei bune femei a câştigat coroana de martiraj înaintea ei. Ea l-a urmat la scurt timp, şi s-a alăturat companiei sale înaintea tronului. Acolo „armata nobilă de martiri” îl laudă pe Dumnezeu. „Ei şi-au spălat robele şi le-au făcut albe în sângele Mielului”.

NOTE DE SUBSOL:

Baptist Martyrology, published by the Hanserd Knollys Society, ii. pp. 114, 122.

Baptist Martyrology, pp. 289-301.

Continuare în numărul viitor…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_feb06.htm

Ruina Bisericii  Partea I 

download

Ruina Bisericii  Partea I 

Una dintre cele mai de bază idei din spatele mişcării „Fraţii Plymouth” a fost aceea a Ruinării Bisericii. Doctrina aceasta formează o mare parte a coloanei învăţăturilor eclesiastice tradiţionale ale „fraţilor”, deşi a fost în mare ignorată în vremurile mai moderne. Ramura „exclusivă” a mişcării a păstrat învăţătura pe linia întâi a crezurilor lor încă de la începutul mişcării în Dublin, Irlanda în jurul anului 1827. Ramura „deschisă” a mişcării a lăsat în mare parte această învăţătura în urmă.

 Acesta este un mic sumar despre Ruina Bisericii. Există alte lucrări ale altor scriitor mai capabili listaţi mai jos. Două sunt disponibile pe acest site.

Când vorbim despre „Ruina Bisericii”, ne referim la faptul că Biserica şi-a părăsit de mult starea sa imaculată, şi este într-o condiţie diferit de drastică decât cea expusă în Scriptură. Aceasta, de sigur, nu este o idee pe care o avem pur şi simplu prin a privi la felul cum este Biserica astăzi, dar şi prin a citi ceea ce are Domnul să spună despre aceasta în Scriptură. De fapt, căderea şi ruina eventuală a Bisericii a fost profeţită de multe ori în cărţile Noului Testament, inclusiv 2 Timotei, 2 Petru, Iuda şi Evanghelii. Însăşi Hristos s-a referit la aceasta în pilda Sa despre grâul şi neghina.

Biserica Biblică

Înaintea ca să putem discuta în mod inteligent despre starea Bisericii, este important să vedem mai întâi ce s-a intenţionat să fie de fapt Biserica în mintea lui Dumnezeu. Aceasta este expusă în mare în epistolele Pauline: în Efeseni el dă locul Bisericii, în Corinteni, 1 şi 2 Timotei şi Tit, el oferă ordinea Bisericii, şi în Coloseni şi Filipeni el prezintă mărturia Bisericii.

Este important să realizăm faptul că Biblia vorbeşte de un singur Trup, o singură Biserică, deşi aceasta se întâlneşte în diferite locuri. Cu alte cuvinte, există doar o singură Biserică, deşi sunt multe adunări care sunt constituentele sale. Mai apoi, locul Bisericii este pe pământ (vezi Ioan 17:12-16). Biserica nu este un popor pământesc: scriptura ne spune în mod expres faptul că aceasta este cerească în natura şi caracterul ei (vezi Ioan 15:18-19); cu toate acestea, locul ei de mărturie este pe pământ. Întreaga naţiune a Bisericii din Cer este nescripturală. Aceasta nu este niciodată numită Biserică în ceruri, ci Mireasa. Aceasta nu este doar din punct de vedere semantic: deşi ştim că există doar o singură Biserică, termenii Scripturii care o descriu sunt indicatori a aspecte diferit de variate de adevăr cu privire la aceasta.

Unitatea Bisericii

Unitatea Bisericii trebuia să fi fost un punct de grăitor în mărturia ei. Hristos se roagă în mod expres în Ioan 17 ca „ei să fie una… ca lumea să ştie că tu m-ai trimis”, dacă am eşuat să arătăm lumii unitatea, atunci noi de fapt negăm faptul că Hristos a fost trimis de Dumnezeu! Mulţi neagă faptul că această unitate este „exterioară”. Ei pretind că ea este un fel de „unitate invizibilă” care leagă laolaltă Biserica. Aceasta este exact contrariul a ceea ce s-a rugat de fapt Domnul Isus. El a cerut în mod specific o unitate pe care lumea să o vadă! „Prin aceasta vor ştii oamenii că sunteţi ucenicii mei: dacă aveţi dragoste unul faţă de altul”. Pot „toţi oamenii” să cunoască că noi suntem ucenicii Lui dacă ei nu pot vedea dragoste unul pentru altul?

Şi noi am acţionat în mod specific în contradicţie directă faţă de adevărul unităţii Bisericii în multe feluri, mari şi mici, pentru multe secole. Exista deja o dizolvare de unitate în Corint când a fost scrisă 1 Corinteni. Vă amintiţi? Unii erau „ai lui Apolo”, alţii „ai lui Pavel”. Acesta este felul de dezbinare care zboară în faţa mărturiei lui Hristos pe pământ. De sigur, noi am dus-o la nivele mai adânci în lumea modernă, avem „denominaţii”, unde am format legal societăţi şi biserici, şi chiar aveam „membrii de biserică”! Cum ar putea să fie aceasta consistent cu o unitate pe care să o vadă lumea, unde ar ştii lumea că Hristos a venit de la Dumnezeu?

Dar si soluţiile omului la probleme au fost departe de ideal. Unii au reacţionat prin a deveni „independenţi”, simţind că o poziţie de „independenţă” este sigură faţă de erorile denominaţionale. Dar problema este că nu poate exista unitate în independenţă! Cele două sunt exclusive în mod reciproc! De sigur, ecumenismul s-a arătat a fi opusul unităţii evlavioase de asemenea. Cum am putea spune aceasta aşa de dogmatic? Pentru că aceasta necesită o respingere a Scripturii. Nu putem numi în conştiinţă ceva „unitatea Duhului” care neagă de fapt Divinitatea lui Hristos, sau perfecţiunea lucrării Sale. Acestea subminează însăşi baza Creştinismului. Şi cu toate acestea ele devin necesare atunci când încercăm să combatem dezbinarea cu un caracter atotcuprinzător. De fapt, ecumenismul demonstrează foarte ascuţit că ruina Bisericii nu este ceva care am putea repare. Şi acesta este un punct central: nu există cale de întoarcere.

Şederea şi Starea

Când vorbim despre Ruina Bisericii, nu spunem că Biserica şi-a pierdut locul ei în cer, Domnul însuşi a spus că porţile iadului nu o vor biruii. Ceea ce spunem de fapt este că Biserica a fost făcută responsabilă pentru a-l reprezenta pe Dumnezeu pe pământ, şi l-a negat de fapt pe El acolo. Acesta nu e vorba despre o întrebare despre destinul etern sau mântuire, ci despre mărturia exterioară.

De aici facem distincţia dintre Biserică şi Mireasă. Ideea din spatele unei „biserici” este un conciliu de guvernare într-o democraţie directă. Aceasta nu este ideea de uniune şi intimitate pe care le avem într-o „mireasă”. De sigur că Domnul nu va permite miresei Sale să eşueze din ceea ce El i-a încredinţat ei: ea este a Lui prin dreptul muncii Lui, nu datorită ei. Cu toate acestea, Biserica a fost lăsată pe pământ ca o reprezentantă a împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta este, dacă vreţi, ambasada Cerului pe pământ. Aceasta are responsabilitate, şi ea a eşuat în ea.

Deci au biruit porţile Iadului împotriva Bisericii? Nu, noi nu am fost pierduţi. Dar noi am eşuat să „umblăm vrednici de chemarea noastră” ca un trup pe pământ în absenţa Sa. Aşadar nu, porţile Iadului nu au biruit Biserica; dar noi am eşuat să dăm Domnului unicul loc pe care El ar trebui să-l aibă pe pământ. „Casa lui Dumnezeu” a devenit „marea casă”, şi drepturile Sale nu au fost menţinute în locul lor unde El şi-a pus numele pe pământ.

Ruina în Scriptură

Când citim Noul Testament, vedem că ceea ce este zugrăvit ca starea naturală a Bisericii nu este deloc în acord cu ceea ce observăm de fapt astăzi. Aceasta abia dacă este o idee nouă: mulţi credincioşi din vremea Apostolilor au notat aceasta. Ceea ce nu au realizat cei mai mulţi este că aceasta este exact în acord cu ceea ce s-a rostit de către Apostoli în lucrarea lor. A fost prezis în mod specific că Biserica va eşua în locul care i s-a dat pe pământ.

Aşa că adevăratul punct distinct de aici nu este că Biserica este coruptă în mărturia ei pământească, ci că această corupere este ceea ce s-a prezis în Scriptură, şi, în plus, aceasta este irevocabil. Aici „fraţii” s-au depărat în mod ascuţit de Reformatori, şi în fond de toate celelalte grupări de „trezire / reînnoire”. Conform „fraţilor”, eşecul bisericii este în acord atât cu tiparul dispensaţilor anterioare cât şi cu doctrinele şi profeţiile Noului Testament.

Din punct de vedere dispensaţional, ceea ce am observat în înregistrarea biblică a istoriei este că Dumnezeu îl pune pe om într-o poziţie de care el e responsabil să o menţină. De fiecare dată, omul eşuează în responsabilitatea sa, şi Dumnezeu trebuie să vină să judece. Apoi Dumnezeu dă la o parte ceea ce este vechi şi stabileşte ceva nou în locul acestora. Maxima pe care obişnuia să o folosească J. N. Darby pentru a rezuma aceasta este spre efectul faptului că „Dumnezeu îl pune întotdeauna pe om responsabil într-o stare pe care El intenţionează în final să o împlinească El Însuşi”. Mărturia Bisericii pe pământ nu este diferită. Pe de-o parte, Biserica este templul care este al Domnului şi El îi pune pe credincioşi în aceasta ca pietre vii. Pe de altă parte, noi toţi construim pe temelie, şi lucrarea noastră este încercată în foc. Ambele aspecte ale Bisericii sunt date în 1 Corinteni 3. În al doilea aspect a eşuat Biserica în mărturia noastră exterioară. Astfel, omul pus fiind într-o postură responsabilă a eşuat, şi Domnul trebuie să vină să judece. Acesta este întregul punct din Apocalipsa 2 şi 3. Apo este spunerea profetică a lui Dumnezeu care aduce judecata pe pământ, şi începe în judecarea Bisericii. De ce? Pentru că judecata întotdeauna „începe cu Casa lui Dumnezeu”.

Din punct de vedere profetic, nu numai că Epistolele prezic o înrăutăţire generală a condiţiei Bisericii (din nou, facem referire la Iuda, 2 Timotei, 2 Petru, etc.), dar ele prezic în mod specific judecata asupra ei. Romani 11:11-24 este un exemplu evident. Aici Apostolul spune credincioşilor că ei au fost altoiţi la un măslin ca ramuri sălbatice. Acest pasaj a fost adesea forţat să spună că Biserica a moştenit promisiunile şi poziţia lui Israel, dar o citire onestă a pasajului indică faptul că nici un astfel de gând nu este în mintea Apostolului. De fapt, Bisericii i se spune că şi-a luat locul ei de binecuvântare, şi Israel a fost tăiat, dar temporar. Apoi Apostolul se întoarce către punctul prezent: că poziţia Bisericii în măslin nu este garantată. „Căci dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile naturale, nici pe voi nu vă va cruţa” (Romani 11:21). Concluzia este că Biserica este sub acelaşi fel de responsabilitate în care a eşuat Israelul. Concluzia ulterioară este că eşecul lor, este aşteptată „nici El nu vă va cruţa”.

Noţiunea poziţiei Bisericii ca fiind perfectă în cer nu este contrazisă aici. O privire la Galateni va confirma aceasta. Întregul mesaj al Galatenilor este că promisiunile au fost date lui Avraam, şi Dumnezeu nu promite dacă nu intenţionează să elibereze. Legea a venit mai târziu, şi chiar printre oameni, când cineva a promis, nu putea să altereze aceasta după 400 de ani prin a adăuga stipulaţii. Concluzia este că Legea a fost dată ca să convingă de păcat, şi aceasta îl pune pe Israel sub o responsabilitatea pentru mărturia lui Dumnezeu pe pământ, dar nu poate desface promisiunile făcute lui Avraam. Evrei 6 ne aminteşte de aceasta, „în care Dumnezeu, care a vrut să arate mult mai abundent moştenitorilor promisiunii sfatul imuabil, l-a confirmat printr-un jurământ”. Domnul primite lui Avraam binecuvântare, şi intenţionează să îşi ţină promisiunea, dar Noul Testament insistă că Domnul intenţionează să o împlinească în Hristos.

Aceasta este exact analog faţă de responsabilitatea şi ruina Bisericii. Dumnezeu ne poate foarte bine tăia din măslin. Totuşi, binecuvântarea cerească şi mărturia sunt cele implicate aici. El îşi va împlini promisiunile Sale în Biserică, dar aceasta va fi spre slava şi onoarea Sa. Noi am eşuat, dar El nu o va face. Am putea foarte bine veni sub judecată ca pierzători ai mărturiei lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta nu afectează sfaturile Lui eterne, şi nici planurile Sale de a glorifica pe Fiul Său în aceasta.

Consecinţele ruinei

Punctul important final al învăţăturii Ruinei este că aceasta are rezultate practice în Biserica de astăzi. Dumnezeu nu are nici un plan de a re-crea acea Biserică din Fapte. Dumnezeu nu face nici o lucrare de renovare. Omul a fost pus sub responsabilitate şi a eşuat. El nu va repara în sensul pagubei pe care am făcut-o. Totuşi, există un loc pentru noi în chiar cele mai întunecate zile de corupere din jurul nostru. Chiar şi în cea mai rea ruină a poporului lui Israel în Vechiul Testament, Domnul era conştient de cei care se temeau de El. Noi trebuie să acceptăm faptul că am eşuat, dar să admitem judecata Domnului asupra acesteia. Într-un sens foarte adevărat suntem mai mult sau mai puţini în aşteptarea judecăţii pentru eşecul nostru. Acesta este un timp şi o oportunitatea mare, totuşi, de a practica dependenţa de El. Când am eşuat cel mai mult El se încântă în a se arăta pe Sine ca cel mai tare. Noi ar trebui să fi fost umiliţi de o privire biblică la mărturia prezentă. Nu este nici un motiv de disperare, ci de umilinţă, pocăinţă, şi mai mult decât orice, de a ne arunca în tăria Lui, de a cunoaşte puterea şi harul Său.

Există o analogie aici faţă de naţiunea evreiască după Captivitatea Babiloniană. Judecata a avut loc şi ei au suferit pentru păcatele lor. De fapt, Israelul era mai mult sau mai puţin dus, şi Iuda era o naţiune servitoare din acel punct înainte. Templul a fost dărâmat şi slava lui Dumnezeu l-a părăsit (vezi Ezechiel), dar ei tot erau poporul ales de Dumnezeu. „V-am iubit, zice Domnul! Şi voi ziceţi: Cu ce ne-ai iubit? Nu este Esau frate cu Iacov? zice Domnul; totuşi am iubit pe Iacov” (Maleahi 1:2). Evreii aparent nu credeau că Dumnezeu i-a iubit şi pe ei: ei n-au văzut nici un semn exterior al acestui lucru, dar El se grăbeşte să-i asigure de dragostea Sa, chiar când ei erau în rebeliune clară şi neascultare, şi sufereau din cauza aceasta (vezi versetele următoare). Dumnezeu nu ne-a alungat şi nu o va face. Dar El trebuie să judece păcatul pe care îl vede El.

Aşadar care este răspunsul nostru? Daniel a trăit într-o vreme similară, şi răspunsul său este instructiv: Daniel 9 înregistrează o rugăciune în care el mărturiseşte păcatele poporului său. Este important să notăm că deşi Daniel aparent nu a făcut nici unul din lucrurile ce le-a mărturisit în Daniel 9, el nu încearcă să de distanţeze pe sine de ele. El nu spune niciodată „ei au făcut lucruri teribile”, ci „noi…”. Nu putem scăpa de Biserică. Oriunde am merge, noi vom fi în aceasta. Nu putem scăpa de păcat, chiar dacă am încerca să găsim o biserică „pură”. (Vă rog să notaţi că există o responsabilitate foarte reale de „a ne depărata de nelegiuire”. Dar nu la aceasta fac referinţă. Punctul este că există o responsabilitate comună care nu este micşorată de separarea practică). Dar noi trebuie să recunoaştem şi să judecăm păcatul condiţiei noastre prezent.

Şi întotdeauna când eşuăm, în mod colectiv sau individual, noi dovedim bunătatea şi harul lui Dumnezeu. „Dar acolo unde păcatul a fost din plin, harul a fost mult mai abundent” (Romani 5:20). Eşecul nostru este o şansă pentru El de a dovedi inima Sa. Dar noi nu ne desfătăm în eşec, suntem chemaţi din acesta. Noi nu putem să „fixăm” Biserica. Putem umbla în dependenţă şi credinţă cu Domnul într-o dispensaţie ruinată. Putem să ne încredem în El pentru a ne prezenta „sfinţi, fără prihană şi fără vină înaintea Lui” (Coloseni 1:22).

http://www.voxdeibaptist.org/Ruina_Biserici01.htm

TRADUCERI ALE BIBLIEI ÎN LIMBA ENGLEZĂ.

download

TRADUCERI ALE BIBLIEI ÎN LIMBA ENGLEZĂ.

Traduceri anglo-saxone

Istoria traducerilor Bibliei în limba engleză începe în vremea obscură şi incertă a perioadei anglo-saxone a limbii engleze. Beda Venerabilul ne-a oferit o istorisire fascinantă (Ecclesiastical History 4, cap. 24) despre înzestrarea cerească a păstorului Caedmon în ultima parte a secolului al 7-lea d.Cr., fapt care i-a permis să cânte în versuri englezeşti substanţa şi temele Scripturii. Potrivit mărturiei lui Beda, Caedmon a fost urmat de alţii care au încercat să scrie versuri religioase. Deşi Beda nu citează direct nici una dintre poeziile atribuite lui Caedmon cuvânt cu cuvânt, el ne dă sensul versurilor iniţiale care i-au fost atribuite, versuri de o prospeţime şi exaltare mişcătoare. Versurile metrice şi parafrazări anglo-saxone ale unor materiale biblice care s-au păstrat, indiferent dacă trebuie să-i fie atribuite lui Caedmon sau nu, constituie o mărturie despre o modalitate de răspândire a cunoştinţelor biblice din perioada aceea.

Lui Beda însuşi i-a fost atribuită traducerea Evangheliei după Ioan. Urmaşul sau, Cuthbert, într-o scrisoare despre moartea „tatălui şi maestrului” său, spune că Beda a încheiat traducerea celei de-a Patra evanghelii în ziua morţii sale, aproape în momentul plecării sale. Dacă Beda a tradus cu adevărat întreaga Biblie sau cea mai mare parte a ei în limba engleză, aşa cum s-ar părea că indică unele dovezi, este regretabil că lucrarea lui nu s-a păstrat.

Lui Aldhelm (640-709) i s-a atribuit traducerea în engleză a Psalmilor şi a unei mari părţi a Bibliei, dacă nu chiar întreaga Biblie; dar nu s-a păstrat nici un manuscris care să reprezinte cu certitudine lucrarea lui. În ceea ce priveşte Psaltirea Vespasiană, cel mai vechi text latin al Psalmilor care s-a păstrat cu o glosă sau o traducere interliniară a cuvintelor individuale în anglo-saxonă, nu se poate spune cu certitudine că ar conţine lucrarea lui Aldhelm. Acest manuscris al Psaltirii a fost succedat de multe altele cu glose anglo-saxone.

Regele Alfred cel Mare (849-901) a introdus Codul Saxon de Legi care conţine o redare abreviată şi rearanjată în engleză a Celor Zece Porunci şi a unei părţi din Exod 21-23 şi Faptele Apostolilor 15. William de Malmesbury spune că Alfred a lucrat la o traducere engleză a Psalmilor până la vremea morţii sale. Au existat dezacorduri cu privire la lucrarea lui Alfred, dacă este reprezentată de redarea în proză în limba engleză a primilor 50 de psalmi din Psaltirea de la Paris. Traducerea lucrării lui Grigore De cura pastorali a necesitat, desigur, traducerea citatelor biblice din text.

Aelfric, un abate de la începutul secolului al 11-lea a făcut traduceri sau parafrazări ale unor părţi extinse ale textului VT.

S-au păstrat două manuscrise ale evangheliilor în limba latină cu glosă anglo-saxonă. Unul dintre ele este faimosa Evanghelie Lindisfarne din cca. 700, cu o glosă întocmită prin 950. Celălalt manuscris este Evanghelia Rushworth, a cărei glosă este mult mai bună decât cea din manuscrisul Lindisfarne în Marcu, Luca şi Ioan.

Un lucru demn de remarcat în perioada anglo-saxonă este traducerea competentă a celor patru Evanghelii într-un text englez cursiv, un text care este reprezentat de şase manuscrise care s-au păstrat.

Traduceri în engleza medie

Dezvoltarea unei literaturi în engleza medie a început în ultima parte a secolului al 12-lea. Prin 1300 a apărut o versiune metrică a Psaltirii; a fost urmată de traduceri în proză, dintre care una a fost lucrarea lui Richard Rolle din Hampole. Au fost traduse de asemenea porţiuni din NT. Realizarea cea mai importantă din perioada englezei medii a fost însă lucrarea de traducere asociată cu Wyclif (cca. 1320-84) şi cu mişcarea pe care a reprezentat-o. O versiune wyclifită mai veche a fost produsă în ultima parte a sec. al 14-lea, prin cca. 1380-1383, din care o porţiune substanţială a fost tradusă de Nicholas de Hereford (de la Geneza la Baruh 3:10), iar restul, inclusiv NT, se crede că a fost tradus de Wyclif însuşi. Indiferent care a fost rolul lui Wyclif în lucrarea de traducere propriu-zisă, trebuie recunoscut că zelul lui pentru Scriptură şi dorinţa acestuia de a face Scripturile accesibile poporului în limba engleză a dat impuls acestei traduceri foarte influente. Traducerea a fost făcută din limba latină şi a rămas foarte fidelă originalului, într-o oarecare măsură în detrimentul idiomului englez şi al clarităţii, dar a constituit un efort lăudabil care s-a adresat nevoilor prezente şi a îndreptat privirile spre viitor. Ea a fost urmată curând de o traducere într-un stil mai cursiv, făcută probabil de John Purvey, un urmaş al lui Wyclif, cu ajutorul altora. Principiile şi procedurile care au fost urmate de Purvey au fost exemplare în multe privinţe şi revizuirea lui a fost foarte influentă. În cele din urmă a fost întrecută de lucrarea lui Tyndale şi Coverdale în secolul al 16-lea, dar influenţa ei a fost perpetuată în traducerile care au succedat o.

III. William Tyndale

William Tyndale a fost primul care a tradus NT direct din greacă în engleză. El a primit titlul de magistru în arte la Oxford în 1515, anul dinaintea apariţiei NT grec al lui Erasmus, primul NT tipărit în limba greacă. Tyndale a studiat probabil limba greacă la Cambridge. Dorinţa lui de a pune Scriptura la îndemâna în limba poporului este indicată în povestirea întâlnirii sale cu un „om învăţat” care a exprimat ideea că am putea să ne lipsim mai degrabă de legile lui Dumnezeu decât de legile papei. Tyndale i-a spus acestui învăţat că sfidează pe papa şi legile lui şi a spus că dacă Dumnezeu îl va ţine în viaţă, el va face pe un plugar să cunoască Scripturile mai bine decât acest adversar învăţat al său. Considerând că Anglia nu era un teren potrivit pentru a pune NT înaintea ochilor poporului în limba lor maternă, el a plecat la Hamburg. Nu avea să se mai întoarcă niciodată în ţara pentru care avea să trudească şi care avea să fie îmbogăţită prin devotamentul său.

Pentru completarea traducerii sale a NT Tyndale a folosit ediţiile 1519 şi 1522 ale NT grec al lui Erasmus. El a consultat de asemenea traducerea latină a lui Erasmus, textul german al lui Luther şi textul latin Vulgata. Tipărirea acestui NT a fost începută în 1525 la Cologne, dar opoziţia l-a forţat să fugă la Worms cu foile tipărite. Nu după multă vreme (în 1525 sau 1526) au fost tipărite două ediţii (una quarto, cealaltă octavo). În câte 3000 de exemplare. Opoziţia oficială virulentă din Anglia a reuşit să distrugă exemplarele din primele ediţii ale NT al lui Tyndale aşa încât s-au păstrat numai urme minime până în zilele noastre. Ediţii revizuite au apărut în 1534 şi 1535. NT al lui Tyndale, în ciuda opoziţiei faţă de el, nu a putut fi distrus. Primul NT englez tipărit, primul tradus din greacă, a deschis o nouă perioadă în istoria Bibliei englezeşti şi a adus o contribuţie inestimabilă la Bibliile englezeşti viitoare. Influenţa formulărilor şi structurii NT al lui Tyndale asupra traducerii VA Versiunea autorizată este imensă, iar aceasta aduce un tribut permanent simplităţii, prospeţimii, calităţii şi corectitudinii lucrării sale. Tyndale a publicat de asemenea o traducere a Pentateuhului în 1530, a cărţii lui Iona în 1531 şi a unor fragmente din VT (publicat cu ediţia sa a NT din anul 1534). O ediţie a Pentateuhului, cu o traducere revizuită a Genezei a fost tipărită în 1534. Există informaţii demne de crezare potrivit cărora Tyndale a tradus o bună parte a VT, dar înainte de a putea termina traducerea Bibliei, a fost martirizat. Pentru traducerea VT el a folosit textul ebraic. Printre celelalte lucrări care i-au stat la dispoziţie au fost traducerea germană a lui Luther, traducerea latină Vulgata şi o traducere latină a lui Pagninus. La fel ca şi în traducerea NT, traducerea cărţilor VT a fost foarte fidelă, efectuată cu însufleţire, o traducere influentă pentru traducerile ulterioare. Rugăciunea sa înainte de moarte a fost ca Domnul să deschidă ochii regelui Angliei.

George Joye a avut de asemenea un rol important în dezvoltarea Bibliei englezeşti în vremea lui Tyndale. El a absolvit universitatea la Cambridge în 1513, a fost influenţat mai târziu de doctrina lutherană şi a fost silit să se refugieze în străinătate prin anul 1527. Se poate ca el să fi publicat o traducere a Psaltirii în 1530, o traducere diferită de cea pe care a publicat-o în 1534. El a publicat de asemenea traduceri în limba engleză ale cărţilor lui Isaia (1531), Ieremia, Plângerile şi Cântarea lui Moise de la Marea Roşie (1534), o revizuire a NT al lui Tyndale (1534) fără autorizaţie din partea lui Tyndale şi cu schimbări pe care Tyndale nu le-a aprobat. După ce Tyndale a scos propria sa revizuire a NT în 1534, cu selecţiuni din VT, Joye a publicat o altă ediţie a NT, cu selecţiuni din VT. Se mai poate ca el să fi publicat de asemenea traduceri ale Proverbelor şi Eclesiastului. (Vezi C. C. Butterworth, The Literary Lineage of the King James Bible, 1941, p. 87 ş.urm.)

Miles Coverdale

Primul nume cu adevărat remarcabil în istoria traducerii şi a revizuirii Bibliei englezeşti de la Tyndale până la apariţia VA a fost numele lui Miles Coverdale, a cărui lucrare a beneficiat de o atitudine regală şi ecleziastică schimbată. În 1535 Coverdale a publicat traducerea sa (pe care a pregătit-o pe continent) a întregii Biblii şi aceasta a fost prima Biblie tipărită în întregime în engleză. Această traducere a fost dedicată lui Henric VIII. A fost tradusă din versiunile germane şi latine şi cu ajutorul traducerilor făcute de Tyndale. O ediţie folio şi una quarto au apărut în 1537. Ediţia quarto afirmă pe pagina titulară că a fost tipărită cu aprobarea foarte binevoitoare a regelui. În 1538 Coverdale a publicat o ediţie a NT latin Vulgata cu o traducere engleză în coloane paralele. Capacitatea sa remarcabilă de exprimare a avut o influenţă de durată asupra traducerilor Bibliei în engleză.

Biblia Matthew

În 1537 a apărut o Biblie pe a cărei pagină titulară se afirmă că a fost tradusă corect în engleză de către Thomas Matthew. Această Biblie a fost considerată ca lucrarea unuia dintre urmaşii lui Tyndale, John Rogers, care a considerat că este nepotrivit să o publice sub numele său adevărat. A fost de fapt o compilare a lucrărilor lui Tyndale şi Coverdale, cu mici modificări. Marea ironie a fost faptul că o Biblie care a fost în esenţă lucrarea lui Tyndale, căreia s-au opus Henric VIII şi biserica, a putut acum să fie dedicată lui Henric şi să fie tipărită cu aprobarea lui binevoitoare! La cererea lui Cranmer, Arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cromwell a obţinut aprobarea lui Henric ca această Biblie să fie cumpărată şi citită în regatul său.

Biblia lui Taverner

Richard Taverner a publicat în 1539 o revizuire a Bibliei Matthew care a introdus o serie de îmbunătăţiri indicând competenţă teologică. Nu a fost lipsită de influenţă asupra traducerilor de mai târziu, dar în general nu a fost considerată că ar ocupa un loc între traducerile importante ale Bibliei în limba engleză.

VII. Biblia mare

În 1539 a apărut o Biblie care a avut o influenţă enormă asupra Angliei şi asupra istoriei ulterioare a Bibliei englezeşti. A fost pregătită de Coverdale la invitaţia lui Thomas Cromwell şi de aceea a fost numită Biblia lui Cromwell. Datorită dimensiunii sale mari a mai fost numită Biblia mare. A doua ediţie din aprilie 1540 şi ediţiile de mai târziu au avut o prefaţă de Arhiepiscopul Cranmer, iar traducerile de mai târziu au numit-o frecvent Biblia lui Cranmer. Dar indiferent de numele dat, ea este de fapt o revizuire a Bibliei Matthew. A fost autorizată pentru distribuire în popor şi pentru folosirea în orice biserică. Au fost obţinute exemplare pentru biserici; oamenii s-au adunat în jurul lor şi chiar au tulburat servicile bisericeşti cu citirea şi discuţiile lor. Trei ediţii au apărut în 1540 şi alte trei în 1541. Psaltirea din Biblia mare a fost perpetuată în Cartea comună de rugăciune.

VIII. Biblia de la Geneva

În ultimii ani ai domniei lui Henri VIII nu au fost produse ediţii noi ale Bibliei engleze şi atitudinea oficială faţă de folosirea Scripturilor s-a schimbat. Biblia mare nu a fost interzisă, aşa cum au fost interzise Biblia lui Tyndale şi cea a lui Coverdale, dar folosirea ei a fost limitată. Noua atitudine a fost transferată în domeniul cărţilor de rugăciuni care conţineau fragmente din Scripturi. În 1545 a fost publicată o carte de rugăciuni revizuită, numită frecvent Cartea de rugăciuni a lui Henri VIII, şi folosirea oricărei alte versiuni a fost interzisă. În timpul domniei lui Eduard VI climatul a devenit din nou favorabil pentru dezvoltarea şi folosirea Bibliei în limba engleză. Au fost publicate multe ediţii ale traducerilor mai vechi, dar practic nu au fost făcute traduceri noi. Sir John Cheke a pregătit o traducere independentă a Evangheliei după Matei şi a începutului Evangheliei după Marcu din greacă într-un stil menit să fie inteligibil pentru persoanele mai puţin educate, a încercat să evite cuvinte de origine ne-engleză, dar lucrarea lui nu a fost publicată decât în 1843.

Domnia Mariei Tudor a avut un caracter diferit de cea a lui Eduard. Bibliile au fost luate din biserici şi mulţi protestanţi au fost martirizaţi. Unii s-au refugiat pe continent. Un asemenea grup de oameni din Geneva a fost răspunzător pentru producerea Bibliei de la Geneva. Mai târziu, însă, a fost publicat NT de la Geneva în 1557, care se pare că a fost pregătit în principal de William Whittingham. Acest NT a folosit împărţirea pe versete pe care Stephanus a introdus-o în ediţia a patra a NT grec în 1551. Cuvintele introduse de traducător pentru a clarifica sensul au fost scrise cu caractere cursive. Whittingham se pare că a folosit ca text de bază pentru traducerea sa lăudabilă o ediţie recent publicată a NT lui Tyndale.

În 1558 a început domnia reginei Elisabeta şi atitudinea oficială faţă de folosirea Bibliei şi faţă de traducătorii ei s-a schimbat din nou. Whittingham şi alţii au rămas totuşi la Geneva până când au terminat traducerea Bibliei la care au lucrat. Această Biblie de la Geneva, dedicată reginei Elisabeta, a fost publicată în 1560. A adus o contribuţie enormă la Versiunea Autorizată şi a avut o popularitate dominantă în perioada 1570-1620. O lucrare foarte erudită, s-a bazat pe competenţa şi contribuţia unică a unor oameni mari şi devotaţi care se aflau la Geneva în vremea aceea şi pe lucrări în diferite limbi care erau disponibile acolo. Secţiunea VT a fost revizuită cu multă meticulozitate după Biblia mare şi s-a acordat o atenţie mare textului ebraic; în ceea ce priveşte NT, s-a bazat pe ediţia lui Whittingham din 1557. Pentru că a folosit termenul „şorţuri” („breeches”) în Geneza 3:7 (o traducere care însă nu era nouă), a devenit cunoscută ca „Biblia Breeches” („Biblia şorţurilor”). A fost folosită împărţirea în versete în întreaga Biblie.

Biblia Episcopilor

Biblia de la Geneva a fost mai corectă decât Biblia mare, dar nu i-a fost transferată autorizarea oficială. În schimb, Arhiepiscopul de Canterbury, Matthew Parker, a promovat o revizuire a Bibliei mari, o mare parte a revizuirii fiind făcută de episcopi. Această revizuire, de o valoare mediocră, a fost influenţată în unele privinţe în mod considerabil de Biblia de la Geneva şi a fost publicată în ediţie folio în 1568. A ajuns să fie cunoscută ca Biblia Episcopilor şi a primit autorizaţie ecleziastică. O mică revizuire a ediţiei quarto a apărut în 1569. O ediţie folio cu o revizuire extinsă a NT a fost publicată în 1572. Versiunea Psalmilor din Cartea de rugăciuni şi Psaltirea din Biblia Episcopilor a fost tipărită în această ediţie în coloane paralele. În ediţiile ulterioare, cu excepţia celei din 1585, a fost inclusă numai Psaltirea din Cartea de rugăciuni. Revizuirea din 1572 a influenţat substanţial Traducerea Autorizată (AV).

Traducerea Rheims-Douay

Romano-catolicii, care în timpul domniei reginei Elisabeta I s-au refugiat pe continent, în 1582 au scos la Rheims un NT care, sperau ei va contracara influenţa traducerilor protestante. Aceasta a fost lucrarea lui Gregory Martin, William Allen şi alţii de la Colegiul Englez din Rheims. Motivul pentru care s-au angajat la această lucrare nu a fost cel care i-a îmboldit pe traducătorii ei (de ex. dorinţa fierbinte de a face Cuvântul lui Dumnezeu accesibil tuturor oamenilor în limba înţeleasă de ei), deoarece în prefaţă ei au susţinut că, dimpotrivă, traducerea Bibliei în „limba poporului” nu era o necesitate absolută şi nici măcar un lucru folositor. Ei şi-au bazat traducerea pe textul latin Vulgata, dar au acordat atenţie şi textului grec, aşa cum se vede din tratarea articolului hotărât. Ei au acordat oarecare atenţie şi lucrărilor anterioare în limba engleză. În mod intenţionat ei au reţinut anumite cuvinte latine şi au urmat îndeaproape textul de bază, uneori chiar în detrimentul clarităţii. Pentru cititorul de limbă engleză au pus la dispoziţie un glosar şi lucrarea lor a servit pentru a lărgi vocabularul pe care s-a bazat VA Traducerea Autorizată. VT nu a fost publicat până în 1609-1610 la Douay, dar a fost publicat prea târziu pentru a mai exercita vreo influenţă asupra VA. Stilul a fost similar cu cel al NT de la Rheims.

Verificarea Autorizată

La Conferinţa de la Hampton Court în 1604 Dr. John Reynolds, un puritan, decan al facultăţii Corpus Christi din Oxford a venit cu propunerea de a efectua o nouă traducere a Bibliei. Această propunere, deşi nu a fost favorizată de o majoritate a celor prezenţi, s-a bucurat de acordul regelui Iacob I şi a avut ca rezultat producerea versiunii Autorizate. Regele a dorit să aibă o traducere uniformă efectuată de cei mai iluştri cărturari din cele două universităţi, o traducere care să fie revizuită de episcopi şi de către cei mai învăţaţi oameni ai bisericii iar apoi să fie prezentată Consiliului Particular şi în final să fie ratificată de autoritatea sa.

Iacob a numit cincizeci şi patru de persoane pentru a se ocupa de această traducere, iar traducătorii au fost împărţiţi în şase grupe. Printre altele, cei care se ocupau de revizuire aveau să urmărească Biblia Episcopilor şi urmau să o modifice doar în măsura în care o cerea „adevărul original” sau necesitatea unei accentuări; ei urmau să reţină vechii termeni ecleziastici cum ar fi „biserică” iar adnotările marginale aveau să fie evitate, cu excepţia cazurilor în care erau folosite pentru scopuri necontroversate.

Alte informaţii cu privire la principiile şi practicile urmate de autorii revizuirii sunt date în prefaţa intitulată „The Translators to the Reader” (Traducătorii către cititor). Aici Scriptura este recunoscută a fi de origine înaltă şi divină, completă şi desăvârşită, şi se arată că traducerea lor în limba vorbită este necesară. Autorii revizuirii au apreciat lucrarea excelentă de traducere efectuată anterior. Ei nu au preconizat nicidecum efectuarea unei noi traduceri sau corectarea unei traduceri incorecte, ci scopul lor a fost acela de „a face dintr-o traducere bună, una şi mai bună, sau din mai multe bune, una principală care să fie bună şi împotriva căreia să nu mai existe obiecţii nejuste”. Ei nu au căutat lauda ci adevărul; încrederea lor a fost în acela care deţine cheia lui David.

Ei au pornit de la textul ebraic al VT şi de la textul grec al NT. Au lucrat într-un ritm susţinut şi nu au ezitat să revizuiască ceea ce au terminat, finisând pe alocuri ceea ce trebuia finisat. Ei au consultat traducători sau comentatori din diverse limbi. Când textul nu a fost clar, au făcut adnotări marginale cu privire la diversitatea de sensuri. Ei nu s-au limitat la o uniformitate de exprimare sau la o identitate de termeni, ci s-au simţit liberi să folosească sinonime. Au existat obscuritatea Bibliei Douay cu elementul ei latin. Dorinţa lor a fost aceea ca Biblia să fie exprimată cu exactitate şi să fie înţeleasă „chiar de către cel mai simplu om”.

Când diversele grupuri şi-au încheiat lucrarea, doisprezece reprezentanţi aleşi dintre acestea au revizuit întreaga traducere. După uşoare modificări, versiunea a fost gata de a fi publicată. Nu s-a păstrat nici un document cu privire la autorizarea oficială ecleziastică sau regală, însă cuvintele „numită spre a fi citită în biserici” au apărut pe pagina titulară a primei ediţii. Indiferent dacă a existat sau nu o autorizare oficială, versiunea a înlocuit imediat Biblia Episcopilor în biserici şi a câştigat în timp o victorie asupra Bibliei de la Geneva în popularitate, deşi aceasta din urmă a continuat să fie folosită în particular, încă multă vreme. VA a acumulat în sine virtuţile versului strălucitor de o strălucire regală a traducerilor engleze ale Bibliei; a îmbinat o înaltă erudiţie cu devotamentul şi evlavia creştină. Ea a apărut într-o perioadă în care engleza era tânără şi viguroasă, iar cărturarii ei au stăpânit în mod remarcabil instrumentul pe care Providenţa l-a pregătit pentru ei. Versiunea lor a fost pe bună dreptate numită „cel mai nobil monument al prozei engleze”. Dependenţa stilistică a VA de predecesorii ei a fost bine subliniată de C. C. Butterworth în lucrarea sa cu privire la ascendenţa literară a Bibliei King James, The Literary Lineage of the King James Bible, 1941. Butterworth estimează într-un studiu asupra unor fragmente selectate că ea le este îndatorată traducerilor engleze anterioare ale Bibliei în ceea ce priveşte aproximativ 60 la sută din textul ei (p. 230 ş.urm.). Traducerile care au contribuit cel mai mult la alcătuirea acestei versiuni sunt Biblia de la Geneva şi NT de la Geneva (aprox. 19 la sută), precum şi traducerile lui Tyndale, inclusiv Biblia Matthew (aprox. 18 la sută).

XII. De la versiunea Autorizată la Versiunea Revizuită

S-ar putea crede că o dată cu apariţia VA s-a atins punctul culminant în istoria Bibliei engleze şi că tot ceea ce a mai urmat nu mai prezintă suficientă importanţă pentru a fi menţionat. Dar nu trebuie neglijată istoria Bibliei engleze după anul 1611. Chiar în cazul VA, de-a lungul anilor au fost introduse modificări şi revizuiri neoficiale. În ediţia din 1613 se găsesc peste 300 de modificări. În ediţiile publicate în sec. al 18-lea s-au introdus modificări extinse. S-au efectuat în continuare alte versiuni engleze. Henry Ainsworth a publicat din 1616 până în 1623 traduceri ale Pentateuhului şi ale Cântării Cântărilor şi traducerea sa a acestor cărţi precum şi a Psalmilor a fost publicată după moartea lui. Lucrarea lui a fost însufleţită de dorinţa de a efectua o redare fidelă. Parafrazările au ajuns destul de numeroase. Au fost aduse câteva contribuţii semnificative în sec. al 18-lea. William Mace a publicat în 1729 un NT în greacă şi engleză în care a încercat să ia în considerare „cele mai autentice manuscrise” şi să folosească stilul vorbit al limbii din vremea lui. Traducerile efectuate în sec. al 18-lea de către Philip Doddridge (Family Expositor, or, a Paraphrase and Version of the New Testament), de George Campbell (Translation of the Gospels) şi de James Macknight (A New Literal Translation of all the Apostolic Epistles) au fost utilizate într-un NT publicat în 1818. În 1745 William Whiston a publicat lucrarea Primitive New Testament, care foloseşte textul VA, însă îl modifică în interesul pasajelor găsite în Codex Bezae, Codex Claromontanus şi Codex Alexandrinul. John Wesley a publicat în 1755 of revizuire a VA. Richard Wynne a publicat în 1764 The New Testament, carefully collated with the Greek, corrected, divided and printed according to the subjects treated of (NT colaţionat cu grijă cu limba greacă, corectat, împărţit şi tipărit după subiectele pe care le tratează). Wynne a căutat să găsească o cale de mijloc între o redare literală şi o parafrazare liberă. Anthony Purver, un membru al asociaţiei intitulate Society of Friends (Societatea Prietenilor) a lucrat timp de 30 de ani la traducerea Bibliei pe care a publicat-o în 1764. Unul din eforturile cele mai remarcabile din sec. al 18-lea a fost acela al lui E. Harwood, care a publicat în 1768 lucrarea sa intitulată liberal Translation of the New Testament. Lucrarea este marcată de un stil elegant, literar, parafrazat, caracteristic sec. al 18-lea.

John Worsley a întreprins efortul de a traduce NT din greacă în „idiomul actual al limbii engleze”. El a dorit să îndepărteze din text cuvinte învechite sau greu inteligibile şi să aducă traducerea mai aproape de original. Traducerea lui a fost publicată postum, în 1770. Alte versiuni care au fost publicate (sau tipărite) către sfârşitul sec. al 18-lea au aparţinut lui Gilbert Wakefield, W. H. Roberts, Thomas Haweis, William Newcome, care au utilizat textul grec al lui Griesbach din 1774-1775, lui Nathaniel Scarlen, ajutat de alţi „oameni pioşi şi dedicaţi literaturii” (a căror traducere permite libertatea de aranjare a materialului într-o formă dramatizată), şi lui „J. M. Ray”.

Secolul al 19-lea a produs traducerile epistolelor lui Pavel de către unitarienii Thomas Belsham (1822) şi Charles Eyre (1832), precum şi traducerea întregului NT de către unitarianul Samuel Sharpe (1840) din textul grecesc al lui J. J. Griesbach. În 1865 Sharpe a publicat un text revizuit al VA a VT. Rodolphus Dickinson în 1833, a publicat un NT în care a încercat să îmbunătăţească stilul VA. Printre traducerile ad litteram din sec. al 19-lea trebuie menţionată aceea aparţinând lui Robert Young, din 1862. Noi informaţii textuale au continuat să fie reflectate în versiunile engleze. „Herman Heinfetter” a făcut uz de MS de la Vatican; G. W. Braineld a luat în considerare textele lui Griesbach, Lachmann, Tischendorf, Alford şi Tragelles în traducerea sa a evangheliilor (1863); Robert Ainslie a folosit VA în 1869, însă a modificat-o în interesul pasajelor favorizate de Tischendorf; Samuel Davidson a publicat în 1875 o traducere a NT dintr-un text al lui Tischendorf; iar J. B. Rotherham a tradus NT dintr-un text al lui Tregelles (1872).

Noua traducere de către Andrew Norton a evangheliilor (1855) şi traducerea de către Leicester Ambrose Sawyer a NT (1858) au constituit strădanii de a folosi stilul perioadei în care au trăit. Li se recunoaşte meritul de a fi introdus succesiunea versiunilor „vorbirii moderne” a sec. al 20-lea (H. Pope, English Versions of the Bible, p. 546 şi urm.), în sec. al 19-lea au fost publicate diverse revizuiri particualre ale VA.

XIII. Versiuni romano-catolice din sec. al 18-lea şi al 19-lea

În sec. al 18-lea s-au întreprins o serie de eforturi pentru a furniza o versiune engleză îmbunătăţită. Cornelius Nary a publicat în 1718 şi în 1719 un NT tradus din Vulgata latină în care a acordat atenţie idiomului grec şi ebraic în care a încercat să folosească un limbaj englez inteligibil, idiomatic. Robert Witham a dorit de asemenea să redea textul NT într-un limbaj inteligibil pentru cititorul contemporan. Versiunea lui tradusă din Vulgata latină a fost publicată în 1730. În 1738 a apărut ediţia a cincea, uşor revizuită a NT de la Rheims, la mai bine de un secol după ediţia a patra (1633). Richard Challoner căruia i s-a atribuit o oarecare contribuţie în editarea acestei ediţii a cincia, a publicat ulterior două revizuiri ale VT Douay şi cinci ale NT (1749-1772), aducând un text mai simplu, de tip mai idiomatic, care a continuat să fie folosit în general printre romano-catolicii vorbitori de limba engleză până cel puţin prin 1941. El nu a fost împotriva folosirii VA când aproba citirea ei. Revizuirea efectuată de Bernard MacMahon (1783-1810) a exercitat o influenţă deosebită, în special în Irlanda. Episcopul Francis Patrick Kenrick din 1849 până în 1860 a publicat un text revizuit al versiunii Rheims-Douay cu adnotări.

XIV. Versiunea Revizuită

Convingerea că o revizuire a VA a devenit între timp necesară a ajuns în final la o expresie ecleziastică oficială în anul 1870 şi o revizuire a VA a fost întreprinsă de către Convocarea de la Canterbury a Bisericii Anglicane. La acest proiect au participat cărturari distinşi dintre care nu toţi erau membri ai Bisericii Anglicane (vezi B. F. Westcott, A General View of the Htstory of the English Bible, 1927, p. 324 şi urm.). Printre principiile generale adoptate s-a căzut de acord să se efectueze cât mai puţine modificări cu putinţă în textul VA, care să urmărească fidelitatea traducerii şi că aceste modificări care aveau să fie introduse aveau să fie exprimate în limbajul folosit de VA şi de predecesorii acestei versiuni.

Adunarea iniţială a Companiei NT a avut loc în 22 iunie 1870 în camera Ierusalim a Catedralei Westminster Abbey. Această sesiune inaugurală a fost precedată de un serviciu de Cina Domnului condus de Vicarul de Westminster, în Capela Henri VII. Printre cei care au fost admişi la Cina Domnului au fost un membru unitarian al companiei. Aceasta a stârnit un protest puternic. Din momentul acestui început sub auspicii mai puţin favorabile compania a întreprins o lucrare care a durat peste 10 ani. A fost solicitat ajutorul unor erudiţi americani în domeniul Bibliei şi s-au format două companii americane, una pentru VT şi una pentru NT. S-a acordat exclusivitatea drepturilor de autor editurilor universităţilor Oxford şi Cambridge; companiile americane au fost de acord să nu publice timp de 14 ani după apariţia Versiunii Revizuite (VR) o ediţie care să încorporeze pasajele lor distinctive; editurile celor două universităţi au promis să publice în cursul acestei perioade o anexă care să enumere pasajele preferate de companiile americane care nu au fost acceptate de către autorii britanici ai revizuirii. În 17 mai 1881 a fost publicată în Anglia VR a NT, iar întreaga Biblie a fost publicată în 19 mai 1885. Teoriile textuale ale lui Westcott şi Hort au fost evidente în NT; VT a urmărit în mod caracteristic Textul Masoretic şi s-a întreprins un efort deosebit pentru reprezentarea fidelă şi exactă a textului original în toate detaliile. Acolo unde a fost posibil, autorii revizuirii au încercat în mod consecvent să reprezinte un anumit cuvânt din original cu cuvântul corespunzător din limba engleză. Datorită exactităţii ei, VR s-a dovedit foarte preţioasă în special pentru studiu. Cu toate acestea stilul ei nu a fost în general acceptat de către cei care au fost fascinaţi de ritmul şi muzicalitatea VA.

În 1901 preferinţele companiei americane şi alte preferinţe ale membrilor care mai erau în viaţă din cadrul comitetului au fost încorporate în textul versiunii „American Standard Edition” a Bibliei revizuite. Printre schimbările introduse, substituirea lui „Iehova” în loc de „DOMNUL” şi „DUMNEZEU” (renunţându-se la majuscule) a fost întâmpinată cu obiecţii de către mulţi. O notă referitoare la un termen grec echivalent cu „închinare” a fost introdusă în NT iar în Ioan 9:38 aceasta a luat o formă care a tras după sine o obiecţie necesară.

De la Versiunea Revizuită încoace

VR nu a reuşit să înlocuiască VA în afecţiunea acordată acestei versiuni de către majoritatea cititorilor Bibliei şi nu i-a satisfăcut nici pe aceia care au fost convinşi de necesitatea efectuării acestei revizuiri. Totuşi această versiune a deschis drumul unei noi perioade remarcabil de prolifice de lucrări de traducere a Bibliei. Începând din 1881, a existat un flux neîntrerupt de traduceri sau de revizuiri ale traducerilor NT, sau a întregii Biblii, sau a unor părţi din Biblie. În cazul NT au apărut noi traduceri sau revizuiri în medie de mai mult de una pe an. Printre acestea a existat o diversitate în ceea ce priveşte textele de bază utilizate, metodele de traducere, limbajul şi stilul, precum şi referitor la punctul de vedere teologic. Influenţa textului grec şi a principiului criticii de text susţinute de Westcott şi Hort s-au manifestat puternic. Concepţia conform căreia greaca NT a fost în principiu cel puţin greaca populară a limbajului vorbit în secolul 1, şi nu greaca literară din acel timp, i-a încurajat pe traducători să efectueze traduceri în „limba engleză înţeleasă de omul de rând”. A existat un efort general de a realiza o exprimare inteligibilă şi contemporană. Totuşi, în ce priveşte frumuseţea şi eleganţa stilului, realizarea a fost adesea mediocră. Deşi au existat în vremea aceasta erudiţi devotaţi şi credincioşi, se simte şi influenţa criticii hetorodoxe şi raţionaliste.

Putem menţiona pe scurt o serie de versiuni sau revizuiri care au apărut facă din vremea traducerii VR Revised Version. Dintre pionierii traducererii Scripturii în limba engleză modernă îl menţionăm pe Ferrar Fenton, care a publicat o traducere a Epistolei către Romani „direct din originalul grec în engleza modernă”, în 1882, şi o traducerere a Epistolelor lui Pavel în 1883. NT tradus de el în „engleza curentă” a apărut în 1895, iar Bible in modern English a apărut în 1903. The Twentieth Century New Testament, lucrarea a vreo douăzeci de persoane, a fost publicată între 1898 şi 1901, iar ulterior a fost publicată într-o ediţie revizuită. New Testament in modern Speech, tradus de R. F. Weymouth a fost bazat peResultant Greek Testament, publicat postum în 1903, avându-l ca editor pe Ernest Hampden-Cook. James Moffatt a scos The Historical New Testament în 1901, în care a încercat să aranjeze scrierile NT într-o ordine a „dezvoltării literare” şi datei scrierii. În 1913 a apărut noua sa traducere a NT. Baza textuală a fost textul grec al lui von Soden. Varianta evident eronată din manuscrisul sinaitic în versiunea siriacă veche este adoptată în Matei 1:16 şi cititorul nu este ajutat de nici o notă textuală (vezi J. G. Machen, The Virgin Birth of Christ, 1930, p. 176 ş.urm.). Traducerea VT făcută de Moffatt a fost publicată în 1924. Traducerea „americană” a NT făcută de E. J. Goodspeed, bazată pe textul grec al lui Westcott şi Hort şi menită să fie exprimată în limbajul popular american, a apărut în 1923, iar traducerea „americană” a VT, pregătită de A. R. Gordon, T. J. Meek, Leroy Waterman şi J. M. Powis Smith, a apărut în 1927.

Trebuie să atragem atenţia asupra versiunii Riverside New Testament tradus de W. G. Ballantine (1923); Traducerea centenară a versiunii Centenary Translation of the New Testament (1924), a lui Helen B. Montgomery; traducerea Noului Testament făcută de C. B. Williams „în limba poporului” (1937), o traducere care încearcă să redea corect formele verbale din greacă; versiunea The New Testament in Basic English (1941) şi The Bible in Basic English (1949); Gerrit Verkuyl a tradus Berkley Version of the New Testament (1945) şi Versiunea Berkley a întregii Biblii (1959), secţiunea VT a fost pregătită de un număr mare de traducători, având ca editor principal pe Gerrit Verkuyl, şi New Berkley sau Modern Language Bible (1969); traducerea NT făcută de J. B. Phillips (1947-57; ediţie într-un singur volum, 1958), uneori este o traducere liberă şi parafrazată; Letchworth Version of the NT in modern English, de T. F. Ford şi R. E. Ford (1948), o revizuire reuşită a VA care păstrează în mare măsură frumuseţea stilistică a originalului; traducerea americană intitulată the New World Translation of the Christian Greek Scriptures (1950), o traducere pregătită de gruparea „Martorii lui Iehova”; C. K. Williams a tradus NT într-un vocabular limitat, „engleza simplă” Plain English (1952); Authentic New Testament (1955), de H. J. Schonfield; Kenneth S. Wuest a elaborat Traducerea Expanded Translation of the Greek New Testament (1956-1959);Amplified New Testament (1958); W. F. Beck a tradus New Testament in the Language of Today(1963); William Barclay a elaborat New Translation of the New Testament (1968-9); şiTranslator’s New Testament (1973).

Au apărut câteva traduceri de un interes deosebit făcute de romano-catolici. Secţiunea NT din traducerea The Westminster of the Sacred Scriptures, care a fost încheiată în 1935 (1913-35), a fost tradusă din greacă de mai mulţi traducători care au lucrat la secţiuni specifice sub supravegherea unor editori generali. Foloseşte un stil „biblic” solemn cu forme arhaice. J. A. Carey a făcut o revizuire a versiunii NT Rheims-Challoner în 1935. Traducerea NT făcută de F. A. Spencer din greacă a fost publicată în 1937. În 1941 a apărut în Statele Unite o revizuire a NT Rheims-Challoner, pregătită de un grup mare de teologi sub supravegherea fraternităţii de doctrină creştină. Nu a fost mărginită de textul Clementin oficial din Vulgata latină, ci editorii au avut libertatea de a lua în considerare ediţiile critice. Ei au reuşit într-o măsură lăudabilă să producă o traducere cu un stil clar, simplu şi contemporan.

Seniorul R. A. Knox a publicat în 1945 o ediţie de încercare a unei traduceri a NT din Vulgata şi o ediţie definitivă puţin modificată în 1945, ediţie care a fost „autorizată de Arhiepiscopii şi Episcopii din Anglia şi Ţara Galilor”. I s-a acordat statut oficial alături de versiunea Rheims. Traducerea VT făcută de Knox după Vulgata latină a fost publicată în 1949 în două volume „numai pentru folosinţă particulară”. În 1955 a apărut o revizuire cu autorizare ierarhică. Traducerea NT făcută de James A. Meist şi Joseph L. Lilly (1954) a fost făcută din greacă. Meist a tradus evangheliile din textul lui Bover; Lilly a tradus restul NT.Jerusalem Bible (1966) este înrudită cu versiunea franceză La Bible de Jerusalem, deşi nu este o simplă traducere a acesteia. The New American Bible (1970), patronată de Comitetul Episcopilor din Confraternitatea pentru doctrină creştină, reprezintă un efort major de traducere. A fost bazată pe limbile originale ale Scripturii sau pe cea mai veche formă cunoscută a textului.

A mai rămas să menţionăm câteva dintre cele mai larg folosite şi mai influente traduceri recente. O revizuire făcută de o comisie a traducerii americane VR Revised Version – RV autorizată de Conciliul International pentru educaţie religioasă, a fost publicată în 1946 (NT; ed. a 2-a, 1971), 1952 (întreaga Biblie), 1965 (ediţia catolică). Această Versiune Standard Revizuită (Revised Standard Version – RSV) se deosebeşte în câteva aspecte importante de VA şi VR. Îi lipseşte încrederea pe care acestea o aveau în Textul Masoretic şi în unele locuri îşi permite să facă speculaţii critice; îşi permite o libertate mai mare de redare a textului decât VA şi VR.

O altă revizuire a VR americane, New American Standard Bible – NASB (1963) pregătită de teologi evanghelici, este o traducere fidelă într-un stil clar şi inteligibil, o lucrare admirabilă pentru studiu. O altă realizare remarcabilă a evanghelicilor este NT în New International Version – NIV (1974) (întreaga Biblie în 1978). Este o traducere complet nouă în engleza contemporană, ceva mai liberă decât NASB. Redarea este foarte liberă in New English Bible (1961-1970), o versiune produsă prin colaborarea reprezentanţilor din bisericile britanice mari (cu excepţia bisericii romano-catolice), reprezentanţi de la Editurile universităţilor Oxford şi Cambridge şi ai Societăţii Biblice pentru Anglia şi străinătate şi ai Societăţii Biblice Naţionale a Scoţiei. O circulaţie foarte mare a avut-o NT în Today’ English Version sau Good News for Modern Man (1966), urmată de ediţia completă aGood News Bible (1976), pregătită de Societatea Biblică Americană; şi Biblia Vie (Living Bible-1962-1971), o parafrazare foarte liberă şi nu o traducere.

Istoria traducerilor englezeşti ale Bibliei nu s-a încheiat cu VA. Este adevărat că nici o altă versiune nu a reuşit să depăşească eleganţa stilului ei, dar eforturile multor traducători din 1611 încoace nu au fost lipsite de rod. Roadele cunoştinţelor înaintate şi ale erudiţiei au fost reflectate în multe traduceri care au fost disponibile pentru a fi folosite alături de traducerea care a întruchipat o mare tradiţie, fiind „cel mai nobil monument al prozei engleze”.

BIBLIOGRAFIE

  1. F. Bruce,The Books and the Parchments, 1950; idem,The History of the Bible în English, 1979; C. C. Butterworth, The English Primers (1529-1545), 1953; idem, The Literary Lineage of the King James Bible, 1941; A. S. Herbert (ed.), Historical Catalogue of Printed Editions of the English Bible, 1968; S. L. Greenslade şi G. H. W. Lampe (ed.), The Cambridge History of the Bible, vol. 2,3 (1969, 1973); S. Kubo şi W. Specht, So Many Versions?, 1975; J. I. Mombert, A Hand-Book of the English Versions of the Bible cca. 1883; W. F. Moulton, The History of the English Bible 5, 1911; J. H. Penniman, A Book of the English Bible, 1911; H. Pope, English Versions of the Bible, revizuită şi lărgită de Sebastian Bullough, 1952; H. W. Robinson (ed.),The Bible in its Ancient and English Versions, 1940; P. M. Simms, The Bible n America, 1936; J. H. Skilton „The Translation of the New Testament into English, 1881-1950: Studies in Language and Style” (teză de doctorat, 1961); şi B. F. Westcott, A General View of the History of the English Bible, ediţia a treia revizuită de W. A. Wright, 1927.

J.H.S.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/traduceri-ale-bibliei-in-limba-engleza.html

Trebuie creştinul să ţină Sabatul? de H. Laugt

download

Trebuie creştinul să ţină Sabatul?  de H. Laugt

Cuprins:

 Introducere

1. Învăţătura creştină cu privire la Sabat

1.1 Autoritatea Legii şi a Sabatului

1.2 Care este rolul Legii?

1.3 Poziţia creştină

1.4 Locul Sabatului în Lege

1.5 Creştinul şi Sabatul

2. Sabatul în Noul Testament

2.1 Sabatul în evanghelii

2.2 Sabatul în Faptele Apostolilor

2.3 Sabatul în epistole

3.Comparaţie între cea dintâi şi cea de a şaptea zi a săptămânii

3.1 Sâmbăta şi perioada Legii

3.2 Duminica şi perioada harului

 4. Răspunsuri la unele întrebări

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

 Introducere

O simplă citire a epistolelor Noului Testament arată că Sabatul nu ocupă un loc de întâietate în învăţătura creştină şi că nu este necesar ca cel credincios să se oprească prea mult asupra lui. Experienţa arată totuşi că cine a fost greşit învăţat cu privire la acest subiect are multe greutăţi ca să se elibereze de obligaţia de a ţine Sabatul. Şi chiar dacă nu-l ţine, păstrează deseori sentimentul neascultării de voia lui Dumnezeu. Domnul să binecuvânteze, pentru o persoană care s-ar afla în această situaţie, citirea acestor cuvinte scrise cu un spirit de înţelegere frăţească.

1. Învăţătura creştină cu privire la Sabat

Să ne amintim de autoritatea şi de scopul Legii, înainte de a arăta poziţia creştinului cu privire la Sabat. Cititorul va putea vedea că nu neglijăm nici o parte din Cuvântul lui Dumnezeu.

1.1 Autoritatea Legii şi a Sabatului

Legea a fost dată lui Israel la Sinai în modul cel mai solemn: „Au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul din tabără tremura… Tot Muntele Sinai fumega, pentru că domnul Se coborâse în foc pe el” (Exodul 19:16,18). Tot Vechiul Testament subliniază autoritatea Legii, căci ea a fost dată din slava lui Dumnezeu. Proorocii stăruie atât asupra părţii morale a Legii, cât şi asupra Sabatului, care este cea de-a patra poruncă. Noul Testament este tot aşa de clar cu privire la autoritatea Legii: „Cât timp nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de literă din Lege, până nu se vor împlini toate” (Matei 5:18). Şi autoritatea aceasta va fi în sfârşit pe deplin recunoscută atunci când Dumnezeu va judeca secretele inimilor: „Toţi cei care au păcătuit sub Lege, vor fi judecaţi după Lege” (Romani 2:12; vezi şi Ioan 5:45).

Se poate înţelege destul de bine că un creştin evlavios îşi poate pune întrebări cu privire la Lege şi la Sabat. Nu este cazul să-i spui că Legea s-a învechit sau s-a anulat. Pentru cine respectă Cuvântul, o astfel de explicaţie nu ar fi de ajuns: oare nu Dumnezeu este Cel care a dat Legea? Să vedem mai degrabă cu ce scop a fost ea dată şi pentru cine este ea folosită, adică cine urmează să o ţină.

1.2 Care este rolul Legii?

Legea a fost dată lui Israel şi ea promitea viaţa celui care ar împlini-o. Însă nici un om n-a putut-o împlini în mod desăvârşit, decât numai Domnul Isus. Totuşi Dumnezeu a îngăduit experienţa aceasta, ca să ne dovedească în adevăr că omul nu poate obţine viaţa prin eforturile lui, împlinind Legea. El a voit în felul acesta să ne aducă la singurul mijloc prin care putem fi mântuiţi: Isus Cristos. Legea este deci îndrumătorul nostru spre Cristos; ea este cea care ne face să cunoaştem păcatul (Galateni 3:24; Romani 3:20; 7:7 şi Galateni 3:19).

De altă parte, Scriptura ne spune că Legea este puterea păcatului (1 Corinteni 15:56). Păcatul îşi arată toată puterea în om, când este cazul de a călca o poruncă a Legii. De aceea Legea ajunge o slujbă de blestem şi de moarte (2 Corinteni 3:7,9; Galateni 3:13). Puneţi un om sub Lege; ea va deveni un blestem pentru el, pentru că el este incapabil s-o împlinească.

Dar atunci cum să scapi de blestemul acesta al Legii, recunoscând totuşi originea sa dumnezeiască şi autoritatea ei de neschimbat? Iată cum: creştinul nu mai este obligat faţă de Lege, pentru că el a murit faţă de Legea aceasta (Galateni 2:19), care rămâne totuşi valabilă veşnic în ea însăşi. Să vedem deci care este poziţia reală a celui credincios.

1.3 Poziţia creştină

Noul Testament ne învaţă că omul este cu totul rău (Romani 3:9,10) şi pierdut. Nu este decât o ieşire din situaţia lui nenorocită: moartea. Şi tocmai aşa s-au petrecut lucrurile cu cel credincios; el a murit, însă a murit împreună cu Cristos (Romani 6:5-11) şi prin urmare el este mort faţă de păcat (Romani 6:11) şi mort faţă de Lege (Romani 7:4 şi Galateni 2:19). El nu mai există deci în starea lui dintâi, nici ca un copil al lui Adam răspunzător potrivit conştiinţei lui, nici ca un copil al lui Israel, obligat în mod legal să se supună Legii. Viaţa lui, singura pe care el o recunoaşte ca a sa, este o viaţă de înviere. Pe de o parte, viaţa lui este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (Coloseni 3:3); de altă parte, ea este însăşi viaţa lui Cristos arătată în el: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20).

Devenind creştin, omul moare în ce priveşte starea sa cea dintâi, iar obligaţia lui faţă de Lege este pentru totdeauna anulată (Romani 7:1-4). El este acum unit cu Cristos: singura lui regulă de purtare este să urmeze exemplul lui Dumnezeu, Dumnezeu într-un om, adică Isus Cristos (Efeseni 5:1,2). Regula aceasta de purtare se exprimă nu prin porunci bine conturate, cât mai ales prin principii: să umble în dragoste, în lumină, prin Duhul Sfânt…

O astfel de umblare este din punct de vedere moral mult mai ridicată decât cea pe care o impunea Legea. De exemplu Legea zice: „Să nu furi” (Exodul 20:15), în timp ce apostolul îndeamnă: „Cine fură să nu mai fure, ci mai degrabă să lucreze… ca să aibă ce să dea” (Efeseni 4:28). Harul nu numai că întotdeauna condamnă furtul, ci mai mult, încurajează să dai, potrivit dorinţei unei inimi făcută în stare să iubească, şi prin puterea Duhului Sfânt. Şi de aceea citim: „Cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea” (Romani 13:8,10). În aceste condiţii şi pentru că orice creştin are o fire şi o putere care se situează mai presus de ceea ce cere Legea, de ce să nu ţină el în mod natural Sabatul, deşi face parte din Lege? Răspunsul la întrebarea aceasta – care a tulburat nu numai câţiva credincioşi sinceri – este că Sabatul are un loc deosebit în Lege.

1.4 Locul Sabatului în Lege

Sabatul are un loc foarte important în Lege. Dacă priveşti la rânduielile date de Moise, observi că Sabatul este legat de fiecare dintre ele; dacă priveşti la prooroci, constaţi acelaşi lucru: că ei stăruie, aproape toţi, asupra Sabatului (de exemplu Ieremia 17:19-27). În sfârşit, printre cele zece porunci date la Sinai, Sabatul are un loc deosebit, pentru că, împreună cu datoria de a-ţi cinsti părinţii, el are o parte pozitivă, cea de a-ţi aminti de odihna lui Dumnezeu cu ocazia creaţiei, în timp ce celelalte porunci sunt îndeosebi interziceri. Se înţelege prin urmare că israelitul evlavios îşi găsea plăcerea în a ţine Sabatul în cinste.

Sabatul are şi o altă trăsătură, care îl deosebeşte cu totul de celelalte porunci: el este în legătură numai cu autoritatea lui Dumnezeu. De ce trebuia ţinut Sabatul? Pentru că aşa a zis Domnul. Acesta era singurul motiv, în timp ce pentru celelalte porunci era şi un al doilea, în faptul că ele corespundeau limbajului conştiinţei.

Legea are două părţi:

– o parte morală care corespunde conştiinţei naturale a fiecărui om. Astfel, un păgân condus numai de conştiinţa lui putea să urmeze cea mai mare parte din poruncile Legii (Romani 2:14-15).

– o parte raţională care nu priveşte decât pe poporul Israel, poporul pământesc al lui Dumnezeu, căruia Legea i-a fost dată ca un legământ. Văzut sub aspectul acesta, Sabatul este porunca esenţială a Legii; el este în sine însuşi un legământ, un semn între Domnul şi poporul Său pământesc: „Să lucrezi şase zile; dar a şaptea zi este Sabatul de odihnă sfinţit pentru Domnul. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului va fi pedepsit negreşit cu moartea. Fiii lui Israel să păzească Sabatul, ţinând Sabatul, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Acesta va fi între Mine şi fiii lui Israel un semn pentru totdeauna; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a fost înviorat” (Exod 31:15-17 şi Ezechiel 20.12). Semnul acesta corespunde dorinţei lui Dumnezeu de a asocia pe poporul Său pământesc odihnei Sale în creaţie.

În sensul acesta Sabatul este chiar anterior Legii (Exod 16:22-30), deşi este reluat de ea în cea de-a patra poruncă; el corespunde întocmai răscumpărării poporului Israel din robia Egiptului: „Domnul Dumnezeul tău te-a scos din ea (din ţara Egiptului) cu mână tare şi cu braţ întins; de aceea Domnul Dumnezeul tău ţi-a poruncit să ţii ziua de odihnă” (Deuteronom 5:15).

Dacă tăierea împrejur era semnul alegerii, în Avraam (Geneza 17:11), Sabatul era semnul legământului cu Domnul, care Şi-a sfinţit un popor care să se bucure de odihna Lui în cea dintâi creaţie (Exod 33:14). Pentru a fi într-adevăr un semn distinctiv, Sabatul trebuia să fie neutru în legătură cu conştiinţa.

1.5 Creştinul şi Sabatul

Legea mozaică, şi prin urmare a Sabatului, rămâne totdeauna îmbrăcată cu autoritate divină. Creştinul, deşi recunoaşte faptul acesta, nu-i mai este obligat. În adevăr, el este scăpat de blestemul Legii acesteia care era mai presus de puterea lui, pentru că el a murit împreună cu Cristos, pentru care trebuie să trăiască de acum înainte prin puterea Duhului Sfânt.

Viaţa aceasta de înviere împlineşte în mod spontan partea morală a Legii în armonie cu conştiinţa naturală. Şi dimpotrivă, ea nu are nimic a face cu partea de relaţii a Legii, care privea pe poporul Israel. Sabatul, semn al legământului şi al părtăşiei Domnului cu poporul Său pământesc, fără a fi în legătură cu conştiinţa, aparţine numai acestei a doua părţi a Legii. Creştinul este deci liber faţă de ea.

2. Sabatul în Noul Testament

Desfăşurarea ca doctrină prezentată până aici ar fi de ajuns pentru a elibera pe cel credincios care ar avea ezitări cu privire la Sabat. Să vedem totuşi cum a fost observat Sabatul de Domnul şi de Biserică la începutul ei. Sabatul este citat de 16 ori în Noul Testament; cea mai mare parte din menţionări se află în evanghelii şi în Faptele Apostolilor; o singură dată se menţionează în epistole, (în numărul acesta nu sunt cuprinse locurile în care cuvântul grecesc „sabbaton” înseamnă „săptămână”. Ele sunt în număr de 9: Matei 28:1; Marcu 16:2,9; Luca 18:12; 24:1; Ioan 20:1,19; Faptele Apostolilor 20:7; şi 1 Corinteni 16:2. Semnalăm de asemenea folosirea a doi termeni apropiaţi: „ziua dinaintea Sabatului” în Marcu 15:42 şi „odihnă ca de Sabat” în Evrei 4:9).

2.1 Sabatul în evanghelii

Născut „sub Lege” (Galateni 4:4), Domnul a fost circumcis în a opta zi şi a ţinut Sabatul, ca şi celelalte sărbători evreieşti. Totuşi, deşi ţinea Legea, Domnul arăta că un fel nou de relaţii cu Dumnezeu avea să fie stabilit. Astfel, în multe menţionări ale Sabatului în evanghelii, accentul este pus pe faptul că Domnul deranja gândul iudeilor cu privire la subiectul acesta. Dacă voia lui Dumnezeu ar fi fost ca şi noi să-l ţinem, nu s-ar fi întâmplat aşa. Domnul dă trei motive principale care îi permiteau să calce Sabatul:

* Mai întâi, El este „Domn al Sabatului” (Matei 12:1-8). Preoţii profanau Sabatul cu ocazia slujirii în templu, pentru că acesta din urmă avea întâietate faţă de Sabat. Cu atât mai mult acesta se şterge înaintea Persoanei Domnului, care este infinit mai mare decât templul. El poate să dispună de Sabat, pentru că El este Cel care l-a rânduit: El este Domnul Sabatului. Să luăm exemplul unei case în care stăpânul a interzis intrarea într-o anumită cameră. El însă poate intra acolo şi, desigur, el poate permite să intre şi celor care sunt cu el. Ucenicii, care erau una cu învăţătorul lor, nu erau vinovaţi cu privire la Sabat. Şi ştim că noi înşine suntem uniţi şi mai mult cu Domnul în toate lucrurile (Romani 8:14-17).

* Apoi Domnul precizează că Sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru Sabat (Marcu 2:23-28). Sabatul a fost dat pentru ca omul să se odihnească şi să se bucure de roadă muncii sale şi nu pentru ca omul să devină sclavul Sabatului. Şi aici, Isus, Fiul Omului, poate dispune de Sabat, având aceeaşi libertate faţă de porunci, cum a avut şi David atunci când era urmărit şi era în nevoie. Pe de altă parte, Domnul aduce omului păcătos o odihnă superioară celei de-a şaptea zi.

* În sfârşit, Domnul vorbeşte despre Sabat în legătură cu activitatea Tatălui: „Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5:17). După cele şase zile ale creaţiei, Dumnezeu, văzând că tot ceea ce făcuse era foarte bine, putea să se odihnească (Geneza 2:2): totul era perfect, nu mai era nimic de făcut. Dar de când păcatul a intrat în lume, Dumnezeu nu Se mai poate odihni; El a început iar să lucreze, îndeosebi pe planul unei noi creaţii. Nu există odihnă într-o creaţie pătată (Mica 2:10). Fiul, trimisul Tatălui, lucrează la fel ca El, şi aceasta chiar şi în ziua Sabatului.

2.2 Sabatul în Faptele Apostolilor

Sabatul este citat de 9 ori în Faptele Apostolilor. Cea dintâi menţionare precizează o distanţă care corespundea drumului pe care iudeii aveau voie să-l facă, potrivit tradiţiei, într-o zi de Sabat (Faptele Apostolilor 1:12). Celelalte menţionări (Faptele Apostolilor 13:14,27,42,44; 15:21; 16:13; 17:2; 18:4) ne arată că Pavel şi însoţitorii săi foloseau ocazia dată de odihna săptămânală naţională a celei de-a şaptea zi pentru a se întâlni cu iudeii, fie în sinagogile lor, fie în locurile unde ei erau adunaţi.

Aceasta nu trebuie să ne surprindă, pentru că apostolul Pavel vestea Evanghelia mai întâi iudeilor şi, ca un slujitor plin de râvnă şi înţelept, el se adapta obiceiurilor iudaismului, pentru a prezenta lucrurile cu folos (1 Corinteni 9:20). Nu se poate deduce din locurile acestea că creştinii ar trebui să se adune în sinagogi şi în ziua de Sabat. Dimpotrivă, trebuie să notăm că ei duminica sărbătoreau cina (Faptele Apostolilor 20:7).

În sfârşit, în concluzia întâlnirii care a fost numită mai târziu de unii „consiliul de la Ierusalim”, apostolii, bătrânii şi fraţii au spus credincioşilor dintre neamuri că ei nu aveau de respectat nici o rânduială evreiască, nimic altceva decât să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de animalele sugrumate şi de desfrânare (Faptele Apostolilor 15:28- 29).

 2.3 Sabatul în epistole

Cuvântul Sabat este folosit o singură dată în ansamblul epistolelor care stabilesc doctrina creştină. Aceasta ar trebui să fie de ajuns ca să arate că n-ar trebui să i se dea atâta importanţă. Mai mult, locul în care se află îndeamnă pe cel credincios să se despartă de formele legale şi îndeosebi de Sabat: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă, sau Sabate, care sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos” (Coloseni 2:16-17). Deci nu trebuie să se facă din Sabat sau din alte lucruri iudaice un subiect de discuţie sau de judecată între creştini. Lucrurile acestea trebuie să fie puse acum pe un plan secundar în valorile spirituale, căci ele erau numai umbra lucrurilor care aveau să vină. Să lăsăm deci umbrele pentru a ne alipi de realitate, adică de Cristos însuşi.

În epistola către Evrei găsim de asemenea expresia „odihnă ca de Sabat” (Evrei 4:9). Aşa cum se va explica mai departe, ea nu corespunde odihnei din cea de a şaptea zi, ci unei stări de odihnă încă de viitor pentru Israel şi o odihnă a credinţei pentru cel care este creştin.

3. Comparaţie între cea dintâi şi cea de-a şaptea zi a săptămânii

Împărţirea timpului în săptămâni de câte şapte zile nu rezultă din lucrarea lui Dumnezeu în creaţie. În adevăr, ea nu se sprijină pe nici un fenomen natural, spre deosebire de împărţirile în luni şi în ani.

Cea dintâi zi şi cea din urmă zi, duminica şi sâmbăta, au o valoare simbolică şi fiecare dintre ele caracterizează o anumită epocă dată în relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii.

Din punct de vedere istoric, cea de-a şaptea zi a săptămânii a fost arătată mai întâi în însemnătatea ei.

3.1 Sâmbăta şi perioada Legii

Se pot arăta mai multe elemente specifice sâmbetei:

a) Ea este cea din urmă zi a săptămânii.

b) Ea este ziua la care se referă cea de-a patra poruncă a Legii.

c) Ea era pentru Israel ziua de odihnă de lucrările materiale (precizăm că acest cuvânt Sabat nu înseamnă „sâmbăta” sau „a şaptea zi,” ci „odihnă” şi că erau şi alte zile de Sabat în afara zilei a şaptea: Leviticul 23:30-32).

S-ar putea face o paralelă între aceste trei elemente şi trăsăturile caracteristice ale timpului Legii:

a) Într-un sistem legal, binecuvântarea este totdeauna văzută la sfârşitul unei perioade de efort, aşa cum odihna era la sfârşitul săptămânii de lucru.

b) Era o perioadă în care relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii erau reglate prin porunci categorice, pentru împlinirea cărora omul nu găsea nici o putere în sine însuşi.

c) Era, în sfârşit, o epocă în care binecuvântarea consista înainte de toate într-o prosperitate materială. Viaţa era promisă celui care va împlini Legea (Leviticul 18:5, de exemplu), dar când se spunea despre viaţă, era vorba de relaţii fericite cu Dumnezeu în cadrul lucrurilor pământeşti. Era deci o părtăşie cu Dumnezeu Creatorul; Israel a avut şi va avea totdeauna o chemare pământească. Să notăm că în curând Dumnezeu va vorbi din nou despre binecuvântări pământeşti atunci când relaţiile cu Israel vor fi din nou stabilite pe baza sângelui lui Cristos: Sabatul îşi va găsi atunci din nou, în mod natural, locul său (Isaia 66:23 şi Ezechiel 46:3).

3.2 Duminica şi perioada harului

Duminica are, la rândul ei, anumite caractere:

a) Ea este un punct de plecare, cea dintâi zi a săptămânii.

b) Ea este ziua învierii Domnului Isus.

c) Ea este în sfârşit „cea de-a opta zi”, expresie care se găseşte în rânduielile levitice, adică o zi de reînnoire, o zi care nu face parte din ciclul primei creaţii, o zi în care Duhul lui Dumnezeu este răspândit (se vede în Lege expresia aceasta de-a opta zi în „a doua zi după Sabat”: Leviticul 23:11-16 şi Leviticul 9:1,23,24).

Paralela cu perioada harului ne dă mult de înţeles:

a) În perioada aceasta, viaţa este dată ca punct de plecare a oricărei manifestări creştine: „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).

b) Când se spune ceva despre viaţă, este vorba de o viaţă de înviere, un lucru cu totul străin firii: „Dacă este cineva în Cristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu” (2 Corinteni 5:17-18).

c) Perioada harului este caracterizată prin venirea Duhului Sfânt, într-o duminică, ziua Cincizecimii (Leviticul 23:16; Faptele Apostolilor 2:1). Pe de o parte cei credincioşi, „printr-un singur Duh au fost botezaţi într-un singur trup” (l Corinteni 12:13), ca popor ceresc al lui Dumnezeu; de altă parte, „puterile veacului viitor” care au avut loc, au anticipat acea mare zi, a opta zi pentru pământ, ziua mileniului.

Pentru că cea dintâi zi a săptămânii caracterizează de asemenea perioada harului, poţi să fii surprins că nu există vreo indicaţie precisă pentru respectarea zilei acesteia. De fapt, aceasta subliniază o altă deosebire dintre cea dintâi zi şi cea din urmă zi a săptămânii: duminica nu este în nici un caz „Sabatul creştin”, căci creştinul nu ţine zile, luni, timpuri şi ani (Galateni 4:10-11). Domnul nu Se impune faţă de cei răscumpăraţi ai Săi, El nu repetă care sunt dorinţele Sale; El ar vrea ca inimile noastre să fie atente la cea mai mică exprimare a voii Sale. Lucrul acesta este tot aşa de adevărat pentru felul în care îl adorăm pe Tatăl, ca şi pentru ziua în care ar fi potrivit să facem aceasta în adunare. Socotim deci ca un privilegiu şi nu ca o poruncă, de a ne putea strânge laolaltă ca adunare în fiecare duminică pentru adorare şi pentru sărbătorirea cinei.

Pentru a ne face să înţelegem gândul Său cu privire la subiectul acesta, Domnul a fost împreună cu ucenicii Săi în primele două duminici după învierea Sa (Ioan 20:19,26). Mai mult, cei dintâi creştini, duminica se adunau ca „să frângă pâinea” (Faptele Apostolilor 20:7 şi 1 Corinteni 10:16; 11:23), în amintirea lucrării Domnului Isus. În sfârşit, amintim că strângerile de bani pentru cei credincioşi în nevoie se făceau de asemenea în cea dintâi zi a săptămânii (1 Corinteni 16:2) şi că Domnul a ales tot ziua aceasta pentru a încredinţa ultimele Sale revelaţii ale Scripturii, apostolului Ioan („Duminica” vine de la „ziua Domnului”, în latineşte „dies dominica”; a se vedea de asemenea Apocalipsa 1:10).

În concluzie, cea dintâi zi a săptămânii, duminica, este într-adevăr „ziua Domnului”. Ea este pusă deoparte pentru creştinul care îşi aminteşte că, după ce a petrecut Sabatul în mormânt, Domnul a înviat biruitor, în cea dintâi zi a săptămânii. Faptul acesta atinge profund inima celui credincios şi multe cântece spun despre el:

„Biruitor al Satanei şi al lumii,

Fiul lui Dumnezeu iese din mormânt:

Unei nopţi adânci de groază

Urmează ziua cea mai frumoasă”.

4. Răspuns la unele întrebări

4.1 Geneza 2:3: „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o”. Nu ne arată textul acesta că Sabatul este permanent valabil şi pentru toţi oamenii?

Versetul citat nu conţine nici o poruncă: Dumnezeu binecuvântează ziua a şaptea şi o sfinţeşte pentru El însuşi, poate într-un mod permanent, însă nimic nu se cere omului prin cuvintele acestea. De altfel Sabatul n-a fost cunoscut în timpul secolelor care s-au scurs înainte de Moise. Nu lipsesc amănuntele în legătură cu viaţa religioasă a patriarhilor: ni se spune despre altar, despre jertfă, despre zeciuială, despre sărbătoare, despre circumcizie, dar nici un cuvânt nu lasă să se presupună observarea Sabatului.

Sabatul a fost cunoscut prin Moise, numai după ce poporul fusese răscumpărat din Egipt, mai întâi cu ocazia strângerii manei (Exodul 16:23,29-30), apoi mai precis la Sinai, cu ocazia dării Legii (Exodul 20:1,2,8-11). Singura semnificaţie a Sabatului în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu în creaţie a fost dată aşa cum precizează un verset din Neemia: „Te-ai coborât pe Muntele Sinai… Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău cel sfânt” (Neemia 9:13,14).

În concluzie, cu toată menţionarea celei de a şaptea zi chiar de la începutul Genezei, Sabatul nu a fost cunoscut înainte de Moise (Deuteronom 5:2,3) şi nu priveşte decât pe poporul lui Israel pentru care el constituie un semn al legământului, aşa cum s-a explicat deja.

4.2 Exodul 20.8: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti”. Făcând parte din cele zece porunci şi nu din Legea ceremonială, Sabatul nu trebuie să fie ţinut şi de creştini?

Cele zece porunci sunt într-adevăr deosebite de restul Legii, prin felul solemn în care ele au fost date (Exodul 19 şi 20), prin faptul că ele au fost scrise cu degetul lui Dumnezeu (Exodul 31:18) şi au fost aşezate în chivot (Deuteronom 10:5). Această situaţie deosebită era de folos poporului ca să se teamă de Dumnezeu (Exodul 20:20). Totuşi Dumnezeu n-a îngăduit ca tablele Legii să fie păstrate, probabil ca ele să nu devină un obiect de idolatrie, cum a fost cazul cu şarpele de aramă (2 Împăraţi 18:4).

După cărţile lui Moise, nu mai este o prezentare aparte cu privire la cele zece porunci în Cuvântul lui Dumnezeu.

În Noul Testament, Legea este văzută ca un tot, fără ca să se facă vreodată vreo referire la cele zece porunci. Dimpotrivă, Domnul Isus spune că cea mai mare dintre porunci este să iubeşti pe Domnul, apoi adaugă pe cea de-a doua, de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22:36-39). Aceste două porunci nu fac parte din decalog. Cea de-a doua este de altfel prezentată ca rezumând mai multe din cele zece porunci (Romani 13:9).

Deşi se poate face deosebire între „porunci privitoare la închinare” (Evrei 9:1) şi învăţătura morală, este greşit să spui că s-ar putea distinge decalogul de restul Legii în Noul Testament. Construcţii ca „Dumnezeu a poruncit” sau „Moise a zis” sunt folosite aici fără să se facă vreo deosebire (Matei 15:4 şi Marcu 7:10,11; de comparat cele două versete paralele) şi deseori „Legea lui Moise” cuprinde în mod clar toată învăţătura dată de Dumnezeu în Pentateuh (Luca 24:44 şi Faptele Apostolilor 28:23).

Oricare ar fi locul Sabatului în Lege, să ne amintim că libertatea creştinului cu privire la Sabat nu vine de la faptul că Legea ar fi desfiinţată parţial sau total, ci de la faptul că creştinul este mort faţă de Lege (vezi paragraful 1.5).

4.3 Matei 24.20: „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în Sabat”. Aceste cuvinte ale Domnului nu dovedesc că Sabatul va fi ţinut în viitor?

Da, într-adevăr, dar este vorba de un timp încă în viitor. Poporul iudeu apostat va fi atunci adunat şi templul reclădit va fi pângărit de „urâciunea pustiirii”. În acea perioadă, Biserica va fi fost deja răpită (1 Tesaloniceni 4:15-18; Apocalipsa 3:10).

Poţi să gândeşti că Sabatul va fi atunci ţinut în Israel aşa cum este în prezent printre evrei şi că faptul acesta va constitui o piedică pentru cei care vor trebui să fugă şi cărora se adresează evanghelia după Matei.

Spunem din nou că Sabatul va fi ţinut în mod legal în timpul împărăţiei de o mie de ani (Isaia 66:23 şi Ezechiel 46:3). În adevăr, dorinţa neschimbată a lui Dumnezeu ca omul să intre în odihna Lui va fi realizată pe pământ, datorită lucrării de răscumpărare, în timpul Împărăţiei lui Cristos.

4.4 Evrei 4.9: „Rămâne deci o odihnă ca de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu”. Care este înţelesul versetului acestuia?

Ultima parte a capitolului 3 şi capitolul 4 din Evrei prezintă unele greutăţi în înţelegere. Din câte se pare, iată esenţialul raţionamentului scriitorului epistolei: Dumnezeu a răscumpărat un popor pentru ca el să se bucure de odihna lui pe pământ şi i-a dat, printre altele, Sabatul ca arvună a binecuvântării acesteia (Exodul 33:14 şi Neemia 9:14). Din cauza necredinţei sale, cea mai mare parte din popor a pierit în pustie şi nici cei pe care Iosua i-a dus în Canaan n-au intrat în odihna lui Dumnezeu, pentru că îndemnul de a intra în odihna aceasta a fost făcută prin David, mult timp după aceea: „Rămâne deci o odihnă ca de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu…” în capitolul acesta, locul odihnei nu este dat, dar ştim de altfel că pentru poporul pământesc al lui Dumnezeu, acesta va fi împărăţia de o mie de ani în Israel, în timp ce casa Tatălui este odihna aşteptată de Biserică. Dimpotrivă, condiţiile pentru a intra în odihnă sunt bine arătate: credinţa şi ascultarea. Prin credinţă intrăm chiar de pe acum în odihna conştiinţei; prin ascultarea de Domnul putem să participăm acum la lucrarea harului Său şi să ne pregătim să împărtăşim şi în viitor odihna dragostei Sale în cer, aşa cum Israel va face pe pământ (Ţefania 3:17). Odihna de Sabat din capitolul acesta nu este deci odihna săptămânală a zilei a şaptea, ci o stare de odihnă durabilă şi încă viitoare, în care nu se poate intra decât prin credinţă.

 4.5 Sabatul şi libertatea creştină: aceasta nu ne-ar permite să ţinem de bunăvoie Sabatul, fără ca să pierdem nimic din ceea ce ne aduce harul?

Desigur nu, pentru că libertatea creştină constă tocmai în a fi eliberaţi de jugul Legii, pentru a sluji lui Dumnezeu prin Duhul: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa stăpânit de ceva” (1 Corinteni 6:12). Întreaga epistolă către Galateni ne este dată ca să condamne cu o seriozitate extremă pe cei care amestecă harul cu Legea. Să cităm câteva versete: „Cristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” (Galateni 5:1); „Am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu” (Galateni 2:19), ceea ce se subînţelege: „Am murit faţă de Sabat, pentru ca să trăiesc pentru Dumnezeu”; altfel n-aş putea trăi pentru Dumnezeu, n-aş putea să-L iubesc şi să-I slujesc în libertate.

Încă un citat din aceeaşi epistolă: „Şi mărturisesc iarăşi” spune apostolul Pavel „oricărui om circumcis că este dator să împlinească întreaga Lege” (Galateni 5:3). Pentru Sabat, am putea citi tot aşa de bine: „Mărturisesc iarăşi oricărui om care ţine Sabatul că este dator să împlinească întreaga Lege”. Şi Iacov adaugă: „Cine va păzi toată Legea, şi va greşi într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Ce angrenaj îngrozitor este să vrei să adaugi vreo poruncă legală evangheliei harului! Apostolul foloseşte expresiile cele mai tari pentru ca ochii copilaşilor lui, pentru care iarăşi simţea durerile naşterii (Galateni 4:19), să se deschidă. Ele să fie aşa şi pentru cititorii acestor rânduri.

Pentru apostol, amestecul Legii şi al harului este:

– „o evanghelie diferită”, dar care nu există (Galateni 1:6).

– a anula harul lui Dumnezeu şi însemnătatea morţii lui Cristos (Galateni 2:21).

– după ce am început prin Duhul, să sfârşim în firea păcătoasă (Galateni 3:3).

– să fi suferit în zadar pentru Domnul (Galateni 3:4).

– să fie sub blestem (Galateni 3:10).

– să fie supuşi sub jugul robiei (Galateni 5:1).

– să fie căzuţi din har (Galateni 5:4).

Epistola către Coloseni de asemenea tratează din plin problema aceasta care atinge baza relaţiilor noastre cu Dumnezeu.

Să cităm, drept concluzie, exemplul apostolului

Pavel când vorbeşte despre îndreptăţirea minunată pe care o avem numai în Cristos: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie, ca să câştig pe Cristos şi să fiu găsit în El, nu având ca dreptate a mea, pe aceea a Legii, ci pe aceea care este prin credinţa în Cristos, dreptatea care vine de la Dumnezeu prin credinţă” (Filipeni 3:8,9).

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:   http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/trbuie-crstinul-sa-tina-sabatul/

Valeriu Ghilețchi va primi Premiul pentru Apărarea Familiei 2019

Vitalie Marian

Vitalie Marian

Ex-deputatul moldovean, Valeriu Ghilețchi, va primi, în curând, premiul KNN pentru apărarea familiei. Anunțul a fost făcut de Coaliția Creștină Mondială, care l-a ales pe Valeriu Ghilețchi pentru această distincție.

Ceremonia de premiere va avea loc în Norvegia, pe 26 aprilie, și va fi transmisă în direct de la orele 20.00 (ora Norvegiei) la postul de televiziune creștin Visjon Norge TV.

Motivul oficial al acordării premiului va fi făcut public înainte de ceremonia de decernare a premiilor.

Valeriu Ghilețchi este bine cunoscut pentru activitatea sa de raportor oficial al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) pe marginea activităților organizației norvegiene de stat, Barnevernet, și ale serviciilor de protecție ale copilului în alte țări europene.

În anul 2017 premiul a fost acordat familiei Bodnariu, iar în 2018 lui Katarzyna Jachimowicz și Ordo Iuris, reprezentanții Institutului Polonez al Familiei.

Valeriu Ghilețchi este pastor la Biserica Baptistă “Isus Salvatorul” din Chișinău și a slujit mai mulți ani în calitate de episcop al bisericilor baptiste din Moldova. Până nu demult a deținut funcția de vice-președinte al Parlamentului Republicii Moldova. Este cunoscut ca fiind un promotor al valorilor creștine și ale familiei.

Vitalie Marian

Bucuria care o primești cînd dăruiești | Studiu biblic

Moldova Creștină TV

Moldova Creștină TV

Secțiune din cursul de studiu biblic 2 Corinteni. Lecție condusă de Mia Oglice, director Precept Ministries Eurasia.

Când Dumnezeu ne spune să facem o dărnicie și ascultăm de glasul Domnului, primim bucurie atît noi că o facem cît și cei ce o primesc și astfel în toate lucrurile se aduc slavă lui Dumnezeu.

Vezi întreaga lecție aici: https://www.youtube.com/watch?v=kqz8KghvgVs

Manualul de studiu biblic ”2 Corinteni” http://precept.md/2016/11/23/faptele-…

Abonează-te la canal pentru a fi la curent cu toate materialele noastre și a primi creștere din Cuvânt: https://www.youtube.com/channel/UCgYe…

PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA:
info@precept.md

Home


+373(69)966779

https://moldovacrestina.md/private-video__trashed/?utm_source=newsletter-195&utm_medium=email&utm_campaign=newsletter

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: