O analiză personală a poeziei „Oglinda veche” de Nicolae Prelipceanu

Natalia Boicu09 aprilie 2019  Blogosfera

În calitate de pedagog care a absolvit Facultatea de Limbi Străine, unde am analizat sute de opere autohtone şi din literatura clasică, dar şi în calitate de învăţător al Bibliei, absolventă a Institutului Biblic Precept Ministries International, am rămas nedumerită de ce li s-a propus elevilor la PreBac anul acesta spre analiză literară.

Autorul Nicolae Prelipceanu este un poet şi publicist român contemporan. Este membru în organele de conducere ale Uniunii Scriitorilor din România. Deci, opera dată face parte din poezia postmodernistă.

Voi începe prin a analiza conceptul de oglindă. În literatură, simbolul oglinzii indică poarta magică între realitate şi iluzie. Oglinda poate fi şi o replică a realităţii, un semn al unui eu ce vrea să-şi privească cu certitudine adevărata esenţă.

Multe popoare cred că în oglindă se reflectă nu chipul cel adevărat al omului, ci o dublură a sa, având adesea unele însuşiri fatale, malefice. Oglinda e un ,,ochi străin” în care căutăm adevărul despre noi, de aceea ea apare adeseori ca simbol al virtuţilor şi păcatelor.

Deci, se pare că autorul doreşte să transmită ideea că Dumnezeu, Creatorul omului, la un moment dat al existenţei umane, se uită în oglindă pentru a vedea starea în care a ajuns creaţia Sa. De ce în oglindă şi nu direct la om? Pentru a vedea o altă reflecţie, un “alt ochi.” Ceea ce vede El nu Îl bucură deloc, dimpotrivă, Îl îngrozeşte, Îl dezgustă chiar. Ce zăreşte El în oglindă este un amestec al chipului Său cu chipul oamenilor, imagine pe care autorul Prelipceanu o numeşte un fel de frankenstein al creaţiei.

Frankenstein este un personaj savant dintr-o operă cunoscută a scriitoarei britanice Mary Shelley. El a creat în laboratorul său un om artificial cu chip de monstru, care apoi se răscoală împotriva lui Frankenstein şi îi aduce multă suferinţă.

Deci, autorul, probabil, vrea să spună că omul, creat iniţial să fie “cel mai de preţ capital, o trestie gânditoare,” ajunge într-un moment dat asemeni omului lui Frankenstein, un monstru care aduce suferinţă Creatorului.

Parcă ar fi un mesaj actual, dar poezia este plină de elemente care arată lipsă de reverenţă şi chiar necunoaştere a caracterului lui Dumnezeu. Şi aici, noi, cei care cunoaştem Biblia, nu putem să nu intervenim. Voi enumera pe rând argumentele.

Numele Dumnezeu este scris cu literă mică

1. Este o insultă clară la adresa Creatorului nostru. Oricare ar fi fost intenţia autorului, Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi nu putem accepta aşa o scriere a numelui Său, nici de dragul literaturii. Porunca a 3 spune:

“Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui”(Exod 20:7)

Dumnezeu este numit naiv

1. Dumnezeu este numit naiv, pentru că crede în ceea ce vede. Autorul se întreabă chiar “Nu eşti tu doamne ceea ce vezi?”

Toată Scriptura ni-L prezintă pe Dumnezeu ca omniprezent, atotştiutor, Cel Preaînalt care ştie totul, vede totul, cunoaşte totul. Iată doar un singur citat din Psalm 139:1-6:

“Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde”

Dumnezeu nu are nevoie de o oglindă ca să vadă omul şi să îi înţeleagă starea. El ne priveşte pe fiecare din înaltul cerului şi ne cunoaşte în profunzime. Chiar şi cuvintele pe care încă nu le-am spus. Dimpotrivă, omul este îndemnat să se uite în Cuvîntul Domnului ca într-o oglindă pentru a-și vedea starea şi a se corecta unde e nevoie.

Dumnezeu este prezentat ca Cel care are nevoie de „un alt ochi” pentru a înţelege omul

1. Dumnezeu este prezentat ca Cel care are nevoie de o oglindă, adică un mijloc prin care ar vedea omul, un “alt ochi”. Biblia de nenumărate ori ni-L descrie pe El ca Cel a cărui privire este necurmat îndreptată asupra noastră.

„Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” (Evrei 4:13)

Sentimentele lui Dumnezeu faţă de om sunt greşit prezentate

1. Omul este comparat cu monstrul lui Frankenstein, imagine de care Dumnezeu este dezgustat, îngrozit.

Deşi înţelegem mesajul acestei comparaţii, totuşi ce simte Dumnezeu pentru om, creaţia Sa, este total greşit prezentat. Dumnezeu iubeşte omul, aşa cum este el decăzut şi răzvrătit împotriva Sa, ca un tată care îşi iubeşte copilul. El Și-a arătat măsura dragostei Sale la Golgota, unde a lăsat ca Unicul Său Fiu să moară pentru păcatele fiecărui om, oricât de decăzut ar fi.

“Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea! “ (Ieremia 31:3)

“Căci Eu știu gîndurile, pe cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gînduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde”.(Ieremia 29:11)

Lista poate continua, pentru că Biblia abundă în versete care ne dovedesc dragostea şi credincioşia Creatorului faţă de noi, oamenii.

Poate ar mai fi unele lucruri de menţionat. Spre exemplu, lipsa oricărui semn de punctuaţie sau a vreunei structuri, dar lăsăm aceasta pe seama artei. Înţelegem că autorul a făcut-o intenţionat, dorind să transmită şi prin absenţa lor ceva.

În încheiere, consider că o astfel de poezie este nepotrivită pentru a fi dată spre analiză elevilor de clasa a 12-a. Concepţia lor despre viaţă şi Dumnezeu, despre om în genere este încă în formare şi această poezie nu le oferă o perspectivă optimistă şi obiectivă. Ori, noi ne dorim o generaţie tânără plină de încredere şi iubire faţă de Dumnezeu, sine şi semenii săi.

PS: După mine, ar fi obiectiv şi interesant de rugat autorul însuşi să facă un comentariu al poeziei respective. Personal, voi fi foarte curioasă să aflu ce mesaj a dorit să transmită.

https://moldovacrestina.md/o-analiza-personala-a-poeziei-oglinda-veche-de-nicolae-prelipceanu/?utm_source=newsletter-

Ce înseamnă sa fii robul Domnului |Adevărul despre Adevăr

Moldova Creștină TV08 aprilie 2019  Adevărul despre Adevăr

Alte articole pe care nu le-ați citit

Mai sunt valabile cele 10 porunci? | Pastor Vasile Filat
NEVOIE DE RUGĂCIUNE! Rusia suspendă activitățile seminarelor teologice evanghelice
Trupa As Isaac cu un concert în premieră la Chișinău | Actual
Să nu mai fim copii în credință | Pastor Vasile Filat
Drumul Crucii pe străzile Chișinăului | Actual

Care este înțelesul textului din Luca cap.17.7 -10 cu privire la expresia „Robul Domnului”. Ce înseamnă să fii Rob al Domnului ? Suntem Robii sau prietenii lui Dumnezeu? Aflați răspunsul dat de Pastorul Bisericii Bunavestire din Chișinău, Vasile Filat

• Ce este Biblia | Adevărul despre Adevăr16 June 2014
• Despre succesiunea apostolică ADEVĂRUL DESPRE ADEVĂR28 September 2014
• Cum să te împaci cu Dumnezeu? | Adevărul despre Adevăr3 July 2017
• Conține Biblia greșeli? | ADEVĂRUL DESPRE ADEVĂR2 July 2015
• Principii biblice fără Evanghelie | Adevărul despre Adevăr16 October 2017
• Ce este homosexualitatea? ADEVĂRUL DESPRE ADEVĂR9 October 2014

https://moldovacrestina.md/ce-inseamna-sa-fii-robul-domnului-adevarul-despre-adevar/?

Religia celţilor

Introducere          Celţii au fost un popor numeros, a cărui trecere prin Europa a atras atenţia romanilor şi a grecilor, mai ales din cauza dârzeniei şi iscusinţei lor în a se apăra. Astfel, Caius lulius Caesar scrie despre ei în amintirile sale despre războiul cu galii. Urme ale civilizaţiei celtice s-au descoperit şi la noi, în Transilvania, dar cele mai importante se văd şi astăzi, în Ţara Galilor (Cymru), în special în jurul castelului de la Harlech şi în Irlanda. În secolul al III-lea î.Hr. celţii se răspândiseră pe un teritoriu uriaş: din Asia Mică, peste cursul Dunării până la Atlantic, la sud de Rin şi peste mare până în Marea Britanie şi în Irlanda.          Celţii de pe continentul Europei s-au amestecat cu alte popoare, iar cei insulari (din Ţara Galilor şi din Irlanda) şi-au păstrat mai mult identitatea etnică şi spirituală. Dacă pentru perioada veche, precreştină, celţii au fost cunoscuţi după obiceiurile, tradiţiile şi religia lor, fără să se cunoască vreo scriere a lor, după încreştinare celţii au avut o scriere proprie şi au fost prezentaţi posterităţii prin scrieri.          După informaţiile date de Caesar, celţii sau galii socoteau că au origine divină, că sunt coborâtori din divinitate. De aici şi comportamentul lor religios se va dovedi a fi mai intens şi mai ordonat decât – spre exemplu – la romani sau la greci, unde numai anumite persoane aveau descendenţă divină. Cu alte cuvinte, celţii sau galii credeau că sunt un popor sacru prin excelenţă, coborând din zei şi, după moarte, întorcându-se la zei. Izvoarele           În lucrarea sa De bello gallico (Despre războiul împotriva galilor), Caius Iulius Caesar ne-a lăsat pagini impresionante despre celţi, iar datele privitoare la religia lor sunt concludente. Acestea din urmă ne oferă o privire de ansamblu asupra religiei celţilor, cu care romanii au devenit familiari în decursul ostilităţilor cu aceştia. Potrivit spuselor lui Caesar, învăţătura sacră se păstra pe cale strict orală, tocmai pentru a o feri de profanare prin scris şi prin uitare. Secretul învăţăturii sfinte era asigurat, aşadar, printr-o ucenicie directă, de la mentor la discipol.            Mai târziu, după încreştinarea celţilor, date despre vechea religie s-au păstrat până astăzi în creaţii literare din Irlanda cum sunt: Cărţile din Leinster, din Dun Cow şi din Ballymote, precum şi Cartea Galbenă din Lecan (sec. VIII). Apoi vin creaţiile din Ţara Galilor (Wales): Mabinoglon, păstrată în Cartea Albă din Rhydderch şi Cartea Roşie din Hergest (sec. XIV). Însă pentru cunoaşterea directă a izvoarelor religiei celţilor s-a întocmit de către J. Zwicker lucrarea Fontes historiae religionis celticae. Divinităţil      Există dovezi că celţii antici credeau în existenţa duhurilor lacurilor, lacurilor, pădurilor, tufişurilor, care nu trebuiau tulburate. Ofensa adusă acestora obliga la pedepse prin sacrificii. Dar mai presus de această credinţă generală în duhuri se situează panteonul celtic. Caesar menţiona cu nume romane următoarele divinităţi celtice: Teutates (Mercur), Belenos (Apollo), Esus (Marte), Taranis (Jupiter). Zeiţa înţelepciunii, corespondentă Minervei, a rămas necunoscută ca nume. Iată cum scrie Caesar despre zeii celţilor: „Cel mai mult îl cinstesc pe zeul Mercur (Teutates, n.n.): idolii săi sunt cei mai numeroşi; pe el îl socotesc descoperitorul tuturor meşteşugurilor, călăuza tuturor drumurilor şi a călătoriilor, pe el îl cred cel mai puternic îndobândirea câştigurilor şi în negoţ. După el îl cinstesc pe Apollo (Belenos, n.n.), pe Marte (Esus), pe Jupiter (Taranis) şi pe Minerva. Despre aceştia cred cam aceleaşi lu­cruri ca şi celelalte popoare: că Apollo vindecă bolile, că Minerva transmite cunoştinţe primordiale despre lucrări şi meşteşuguri, că Jupiter ţine stăpînirea împărăţiei cereşti, că Marte cârmuieşte războaiele. Lui îi consacră de obicei, atunci când hotărăsc să înceapă lupta, prada pe care o vor lua în război; dacă biruie, îi jertfesc prada vie, iar restul e îngrămădit într-un singur loc. La multe obşti se pot vedea, în locuri sfinţite, movile înălţate din astfel de lucruri; şi se întâmplă foarte rar ca, înfrângând rânduiala religiei, vreunul să cuteze să ascundă din pradă sau să ia ceva din cele închinate şi grozavă pedeapsă, cu cazne, este hotărâtă pentru asemenea faptă” (De bello gallico, VI,  17). Autorul latin Lucarnus, în Pharsalia, menţionează trei divinităţi celtice: Teutates, Esus şi Taranis. Potrivit descoperirilor arheologice, se crede că Esus era adorat în Galia de nord-est, dar şi Teutates şi Taranis. Tot Lucarnus menţionează şi numele Ogmios, care, ca divinitate, a dominat mitologia veche irlandeză. Alte divinităţi, ca de pildă Cernunnos (zeul tricefal şi cornut), Lug, Epona, Macha şi Dagda au fost adorate, în timp, de celţi. Sacerdoţiul           ,Funcţia de slujire a divinităţilor o îndeplineau, la celţi, druizii. Aceştia formau o castă separată. Ei oficiau jertfele publice şi particulare, interpretau învăţăturile religioase, hotărau sau judecau pricinile publice şi particulare, opreau de la sacrificii pe cei care nu se supuneau hotărârilor lor. Îndată ce o persoană era exclusă de la sacrificii, ea era lipsită total de comuniunea cu ceilalţi, era izolată de toţi şi chiar ocolită, fapt care însemna moartea socială şi religioasă. Druizii erau foarte învăţaţi. La ei veneau mulţi tineri să deprindă învăţătura religioasă, ceremoniile, cunoştinţe de tot felul. Ei păstrau şi transmiteau oral învăţătura lor. În fruntea castei druizilor se afla un conducător respectat şi ascultat de toţi şi care avea puterea sacerdotală supremă. Acesta, la moarte, era succedat de cel mai vrednic sau de cel ales prin votul tuturor. O dată pe an, druizii se adunau într-un loc sfinţit, unde şi judecau diverse pricini ale poporului celt. Dar patria învăţăturii druide era considerată de Caesar Britania, unde se şi îndreptau tinerii spre deprinderea învăţăturii druide. Iată cum descrie tot Caesar instrucţia religioasă a druizilor: „Druizii nu obişnuiesc să meargă la război şi nici nu plătesc biruri la fel cu ceilalţi, au scutire de oaste şi sunt apăraţi şi de orice fel de îndatorire. Stârniţi de atâtea foloase, mulţi vin singuri la învăţătura lor, mulţi sunt trimişi de părinţi şi neamuri. Se spune că acolo ei învaţă pe dinafară un mare număr de versuri. Astfel mulţi rămân timp de 20 de ani la învăţătură. Ei socotesc că aceste învăţături nu se cade a fi încredinţate scrisului, pe câtă vreme în celelalte treburi, în socoteli publice şi private, se slujesc de alfabetul grecesc. Au hotărât astfel, paremi-se, pentru două pricini: fiindcă nu vor să răspândească învăţătura lor în popor şi ca nu cumva discipolii, încrezându-se prea mult în litera scrisă, să-şi cultive mai puţin memoria, aşa li se întâmplă celor mai mulţi: bizuindu-se pe sprijinul scrierii, îşi slăbesc memoria şi sârguinţa de a învăţa pe de rost. Druizii urmăresc mai ales să-i încredinţeze că sufletele nu pier, că după moarte trec de la unii la alţii; în felul acesta socotesc ei că se îndeamnă mai mult oamenii la vitejie, o data ce li s-a înlăturat frica de moarte. Pe lângă acestea, dezbat şi împărtăşesc tineretului numeroase probleme în legătură cu stelele şi cu mişcarea lor, cu mărimea lunii şi a pământului, cu natura lucrurilor, cu puterea şi atributele zeilor nemuritori” (De bello gallico, VI, 14). Lăcaşurile de cult           Cercetările mai vechi şi mai noi au dovedit că celţii aveau locuiri sacre pe fluviul Loara, chiar lăcaşuri sacre sau „temple”. De pildă, în Germania de sud şi în Boemia, incintele sacre aveau formă dreptunghiulară. Pentru construcţie se foloseau lemnul şi piatra. Templele propriu-zise aveau formă circulară sau poligonală. În preajma templelor se amenajau teatre şi amfiteatre, probabil pentru desfăşurarea mai amplă a cultului. Divinităţile, reprezentate prin statui, locuiau în templele celtice, iar alături de ele mai existau şi simboluri religioase caracteristice cultului celtic. Jertfele (sacrificiile)          Cultul fastuos al celţilor era însoţit de jertfe animaliere sau chiar omeneşti. Suferinţele, bolile, calamităţile, înfrângerile şi chiar victoriile erau prilejuri de sacrificii. Probabil că sacrificiile erau atât de abundente în lumea celţilor încât Caesar descrie, realistic dar nu întru totul favorabil, modul în care celţii aduceau jertfe divinităţilor lor : „Întreg poporul galilor este cu totul în puterea superstiţiilor şi din această pricină cei care sunt atinşi de boli grele, sau cei care iau parte la lupte şi se află în mijlocul primejdiilor, fie că aduc jertfe omeneşti, fie că se leagă s-o facă, folosind ca slujitori ai acestor jertfe pe druizi, în credinţa lor, pentru a răscumpăra o viaţă de om, mânia zeilor nemuritori nu poate fi îmblânzită decât printr-o altă viaţă omenească şi asemenea ceremonii de sacrificiu sunt instituite la ei în mod public. Alţii au nişte momâi uriaşe, ale căror mădulare, împletite din nuiele, le umplu cu oameni vii; după ce le dau foc, cei dinăuntru pier cuprinşi de flăcări. Jertfirea celor care au fost prinşi furând sau tâlhărind sau făptuind alte fărădelegi, o socotesc mai plăcută zeilor nemuritori, dar dacă nu se află destui din aceştia, ajung să jertfească chiar şi nevinovaţi”. Fără îndoială că nu avem aici descrierea cultului obişnuit al cel­ţilor, ci manifestarea lui în cazuri speciale sau extraordinare, şi ar fi nedrept să socotim că jertfele celţilor ar fi fost un prilej de cruzime perpetuă. Mai degrabă trebuie sa socotim că au existat jertfe obişnuite, de plante (de exemplu vise) şi de animale, la care, în cazuri extreme, se adăugau sacrificiile omeneşti, dintre care unele consimţite. Împăraţii romani, cucerind spaţiile celtice, au interzis cultul adus de celţi divinităţilor lor, au interzis cetăţenilor romani să practice cultul celţilor (Octavian Augustus) şi au oprit exercitarea funcţiei druidice (Tiberiu). Jertfele celţilor s-au continuat şi în era noastră, mai ales în Britania şi în Irlanda, unde religia celţilor a supravieţuit multă vreme, chiar şi după încreştinare, sub forma unor practici magice şi quasi-superstiţioase. Sărbătorile              Viaţa religioasă a celţilor era marcată de sărbători. Acestea erau legate de schimbarea anotimpurilor şi de fenomenele astronomice importante. Anul începea la 1 noiembrie, cu sărbătoarea Samain. La 1 februarie, sărbătoarea Imbloc marca o nouă parte a anului. Apoi, la 1 mai era sărbătoarea Beltine sau Cetshamain, în cinstea divinităţii Belenus, iar cea de-a patra sărbătoare, închinată zeului Lug, Lugnasad, se serba la 1 august. Prima sărbătoare marca nesiguranţa anotimpului întunecos şi rece, iar cea de a doua, mijirea speranţelor de fertilitate şi aplecarea mieilor. La 1 mai însă se aprindeau focuri, printre care treceau vitele, spre a fi protejate. Se dansa, după cât se pare, în sensul mergerii aparente a soarelui pe cer, se purtau făclii aprinse în jurul ogoarelor în speranţa unei recolte bune. Lugnasad se celebra pentru fertilitatea obţinută şi ca mulţumită zeiţei Macha, zeiţa-mamă. Dar întrucât aceste sărbători erau ţinute de celţii insulari (din Irlanda în special), este greu să cunoaştem precis dacă şi celţii care trăiau pe teritoriul Galiei şi Germaniei au acordat aceeaşi semnificaţie acelor sărbători. Cultul morţilor          Celţii erau învăţaţi de druizi să creadă puternic în continuarea vieţii dincolo de moarte. Această credinţă era atât de viguroasă şi convingătoare încât celţii împrumutau bani în viaţa de aici, pentru a fi rambursaţi în viaţa viitoare. Viaţa de dincolo se afla undeva spre apus, sub pământ sau în „Ţara de sub valuri”, „Ţara tinereţii” sau „Ţara Fericirii”. Aici, pe tărâmul fericirii veşnice, solul fertil şi natura abundentă şi darnică ofereau plăceri de nedescris. Toţi câţi pătrundeau aici se îndulceau de muzică, ospeţe, dragoste şi întreceri în luptă. Cine se rănea azi într-o luptă, mâine era cu totul vindecat de rănile primite, iar cei răpuşi reveneau la viaţă. Îndeosebi eroii erau chemaţi să petreacă aici cu zeii şi să-i ajute în isprăvile lor extraordinare.  Exista însă şi un tărâm al temerii şi al plângerii, ca de exemplu Ysbaddaden sau împărăţia lui Scathach, plin de fantome şi grozăvii. https://sites.google.com/site/istoriareligiilor/religia-celtilor

ROMANI III. JUSTIFICAREA 3:21-5:21

Pagina de Teologie

Pagina de Teologie este realizată de  Dr. Bejamin Cocar, Profesor Asistent de Biblie şi Teologie la Luther Rice Seminary, Georgia, USA Pastor al Bisericii Baptiste Eben-Ezer

ROMANI III. JUSTIFICAREA 3:21-5:21

DAR ACUM Marele punct de întoarcere!

Întreaga lume este vinovată! Nu este nici măcar un singur om care să trăiască drept, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.

DAR ACUM! Este adevărat că toţi sunt vinovaţi, toţi sunt condamnaţi, toţi merită moartea, dar acum… slavă! Norul întunecat de condamnare este înlăturat. Omul încă este vinovat, dar acum trebuie anunţat ceva… tăcere… în cadrul curţii judecătoreşti se simte o mare expectativă. Va fi trimisă omenirea în iad pentru totdeauna? Aceasta este adevărata concluzie. Dar acum, o neprihănire de la Dumnezeu s-a revelat. Contrastul ascuţit dintre ceea ce este acum de revelat şi ceea ce s-a aflat înainte este marcat de expresia „dar acum”, nuni de. Expresia este o trăsătură caracteristică a stilului lui Pavel, care denotă ori un contrast logic (Romani 7:17; 1 Corinteni 12:18; 13:13), ori are o forţă temporară (Romani 15:23, 25; 2 Corinteni 8:22; Filimon 9, 11). Aici acesta denotă contrastul.

Explicarea justificării, 3:21-31

1. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege, despre ea mărturisesc legea şi prorocii
2. şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.
3. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
4. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.
5. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;
6. pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cât, să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.
7. Unde este, deci, pricina de laudă? s-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei.
8. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.
9. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da, este şi al Neamurilor;
10. deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur.
11. Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.

Dikaiosune neprihănirea lui Dumnezeu ca în 1:17, nu doar atributul personal al lui Dumnezeu, ci felul Său de mântuire.

Neprihănirea lui Dumnezeu a fost făcută de cunoscut, 3:21-23

1. aceasta este separată de lege,Xooris nomoufără lege, v. 28, 4:6 (Xooris ergoon nomou; Xooris ergon).
2. aceasta este în contrast ascuţit cu ţinerea legii, v. 19-20
3. aceasta este atestată de Vechiul Testament (legea şi profeţii), Matei 5:17; 11:13; 22:40; Luca 16:16; 22:40, etc.
4. aceasta este prin credinţa în Isus Hristos,pistispoate însemna credinţă sau credincioşie, şi forma de genitiv poate fi luată drept „credinţa lui Isus Hristos” sau „credincioşia lui Isus”; contextul clarifică faptul că este credinţa „tuturor care cred” în Isus Hristos. Credinţa este condiţia umană sau atitudinea în contrast cu lucrările legii”.
5. aceasta este universală în apelul ei,eis pantas touspisteountas, pentru toţi care cred; toţi sunt păcătoşi, şi justificarea este pentru toţi care cred. Nu toţi cei ce practică orice ritualuri, ci toţi care cred. Toţi au păcătuit, în Adam, şi fiecare individ. Toţi sunt deficienţi, la toţi le lipseşte slava lui Dumnezeu, doxa – ceva ce Adam a avut înainte de cădere, relaţia apropiată cu Dumnezeu, slava care va fi restaurată în viitorul escatologic (8:18). Justificarea lui Dumnezeu este universală deoarece păcatul este universal, nu există nici o diferenţă, toţi au păcătuit.

Justificare este un dar gratuit, 3:24-26

1. justificat, dikaioumenoi, a fi justificat, achitarea legală şi formală din vină de către Dumnezeu ca Judecător. Aceasta este mai mult decât iertarea, Dumnezeu nu numai că iartă, dar şi justifică. A fi justificat înseamnă că omul este considerat drept ca şi când n-ar fi păcătuit niciodată. Toţi au păcătuit, dar sunt consideraţi de Dumnezeu ca şi când n-ar fi păcătuit niciodată. Cum?
2. liber,doorean, ca un dar, fără plată. Dumnezeu nu îi taxează pe oameni pentru soare, ploaie, aer şi nici pentru mântuirea omului!
3. prin harul său,xarisdenotă caracterul necondiţionat al acţiunii lui Dumnezeu, 5:15; Efeseni 2:8-9.
4. prin răscumpărarea în Isus Hristosapolutroosiseste un act de eliberare, cumpărarea unui sclav pentru a-l elibera. Conceptul a fost cunoscut de cititorii lui Pavel, dar nota creştină este dată de „în Isus Hristos”. Aceasta este fraza favorită a lui Pavel, folosită de 80 de ori în cărţile lui Pavel. Neprihănirea lui Dumnezeu este legată de răscumpărarea Sa. El ne poate justifica prin moartea înlocuitoare a lui Isus Hristos.
5. la un mare preţ pentru Dumnezeu; Dumnezeu îl prezintă pe Hristos ca un sacrificiu de ispăşire (împăcare) prin credinţa în sângele Său.

(1) împăcarea, hilastrion, a linişti, a împăca, a face graţios, acesta era înţelesul lumii păgâne. LXX atribuie acestuia înţelesul de „kipper” a face ispăşire. F. F. Bruce spune, „Hilastrion pe care l-a oferit Dumnezeu în Hristos nu numai că înlătură lipsa de evlavie şi nelegiuirea oamenilor ci în acelaşi timp abate mânia sau retribuţia care este urmarea inevitabilă faţă de astfel de atitudini şi acţiuni într-un univers moral” (Romans, p. 106), 1 Ioan 2:2.

(2) prin credinţă, dia pisteoos, darul lui Dumnezeu trebuie primit prin credinţă. Beneficiile ispăşirii pot fi alocate doar prin credinţă

(3) în sângele său, en too aimati, denotă moartea lui Isus

1 Petru 1:18-19 „sângele preţios al lui Isus”

Levitic 17:11, „viaţa trupului este în sânge” Evrei 9:12, 14, 22, „fără vărsare de sânge nu este iertare”

1. în dreptate perfectă

(1) Răscumpărarea lui Hristos are o eficacitate de retrospectivă cât şi de perspectivă (a lăsa să plece nepedepsit)

(2) Hristos este reprezentantul lui Dumnezeu cu omul şi reprezentantul omului cu Dumnezeu. El are o poziţie unică.

Justificare exclude toată lăudarea, 3:27-31 / 1 Corinteni 1:26-31

3. mândria umană este exclusă, 27-28 / 2:17, 23

– nu prin faptele legii

– ci prin credinţă

1. prejudiciul uman este exclus, 29-30 / 1:16; 2:9-10; 12-14 – justificarea este pentru evrei

– dar şi pentru neamuri

1. prezumţia umană este exclusă, 31

– legea nu este anulată

– legea este stabilită, este pusă pe adevărata ei bază

Ilustrarea justificării, 4:1-25

1. Ce vom zice, deci, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam?
2. Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.
3. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.”
4. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat;
5. pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.
6. Tot astfel şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.
7. „Ferice” zice el „de aceia ale căror fără de legi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite!
8. Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”
9. Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa „i-a fost socotită ca neprihănire.”
10. Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur.
11. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, ca să fie tatăl tuturor celor care cred, cu toate că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta;
12. şi ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur.
13. În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.
14. Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică şi făgăduinţa este nimicită;
15. pentru că legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.
16. De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, ca să fie prin har şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,
17. după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.
18. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Aşa va fi sămânţa ta.”
19. Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, avea aproape o sută de ani, nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.
20. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu,
21. deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.
22. De aceea credinţa aceasta „i-a fost socotită ca neprihănire.”
23. Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”;
24. ci este scris şi pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru,
25. care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.

Apostolul Pavel a prezentat doctrina justificării şi a conclus că justificare este prin credinţă. El va ilustra aceasta din istoria lui Israel. El le-a spus că Legea şi Profeţii au adus mărturie despre justificare, dar acum o va ilustra.

John Phillips spune că Romani 4 este „marele capitol al Bibliei despre mântuirea doar prin credinţă” (Romans, p. 76). Mântuirea este doar prin credinţă aparte de orice faptă sau merit a omului.

Cum a fost justificat Avraam, 1-5

1. ce a găsit el (poate fi: „a găsit har” ca în LXX)… el a descoperit că credinţa este principiul justificării, Geneza 15:6
2. dacă eşti justificat prin fapte tot nu este laudă, 3:27-31
3. el a fost justificat prin credinţă

          (1) Avraam a crezut pe Dumnezeu

          (2) credinţa aceea i s-a socotit drept neprihănirea

3. principiul credinţei lucrează pentru oricine
4. „socotit”, imputat, „a pune în socoteala cuiva”

Cum a fost justificat David, 6-8 / Psalmul 32:1-2

3. Dumnezeu iartă păcatele şi impută neprihănirea
4. Dumnezeu nu impută păcatul, înregistrarea este ştearsă
5. aceasta este făcută aparte faţă de fapte

Vremea justificării lui Avraam, 9-12

3. justificarea este doar pentru cei circumcişi?

(Evreul ar putea spune, „DA! Pentru că Avraam a fost justificat prin credinţă, şi Psalmul lui David trebuia aplicat numai la evrei!”)

6. justificarea a avut locînainteca Avraam să fie circumcis, când avea 99 de ani, Geneza 17:1şu. El avea 86 de ani la naşterea lui Ismael, eveniment care a avut loc după Geneza 15:6. Cronologia evreiască pune circumcizia lui Avraam la circa 29 de ani după promisiunea din Geneza 15:6.
7. circumcizia era ratificarea exterioară şi vizibilă a neprihănirii primită prin credinţă. Avraam deţinea deja neprihănirea, legământul dintre Dumnezeu şi el era real, dar circumcizia era semnul, simbolul acelui legământ.
8. Avraam a devenit un punct de legătură dintre credincioşii necircumcişi şi cei circumcişi, el este tatăl tuturor credincioşilor.

Promisiunea legământului depinde de credinţă nu de lege, 13-17

6. Promisiunea lui Dumnezeu către Avraam, Geneza 12:2-3
7. Promisiunea nu a fost prin lege, ci prin credinţă, Geneza 15:6
8. Promisiunea Domnului mântuieşte
9. Preceptele legii ucid
10. Credinţa ne aduce în favoarea şi familia lui Dumnezeu
11. Credinţa lui Avraam analizată, 18-22
12. încrederea neclintită în puterea lui Dumnezeu
13. speranţa împotriva întregii speranţe, nu crezul simplu, referinţa sigură la naşterea lui Isaac, Geneza 15:5, „sămânţa” şi cererea lui Dumnezeu de a-l aduce pe Isaac ca o jertfă, Geneza 22
14. credinţa lui nu s-a clătinat

Concluzie, 23-25

6. credinţa aduce beneficiu nu numai lui Avraam, dar tuturor ce cred în învierea lui Isus
7. Hristos a murit pentru păcatele noastre.

El a fost Marele Preot care a luat asupra Sa păcatele noastre, El a fost făcut păcat pentru noi

1. Hristos a fost ridicat la viaţă pentru justificarea noastră

Sacrificiul Său a fost acceptat, El a ieşit din locul sfânt

Neprihănirea Lui este imputată nouă, 1 Corinteni 1:30

Rezultatele justificării / aplicaţia, 5:1-11

1. Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
2. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.
3. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare,
4. răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.
5. Însă nădejdea aceasta nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.
6. Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.
7. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.
8. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.
9. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.
10. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.
11. Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.

Cranfield consideră că această secţiune începe un nou capitol în argumentul lui Pavel. El vede formula solemnă de la finalul capitolului 4 drept „sugestia puternică a faptului că 4:25 marchează finalul unei divizii majore a epistolei” (Cranfield, p. 99 prescurtat).

1. F. Bruce ia secţiunea drept o continuare logică a argumentului început în 3:21, (F. F. Bruce, p. 119).

James Dunn vede capitolul 5 drept „o concluzie faţă de argument, 5:1-11 funcţionează cu certitudine astfel” (Dunn, Romans, vol.1, p. 242).

Everett Harrison nu vede Romani 5:1-11 ca o secţiune nouă, ci ca o concluzie, „beneficiile justificării” (E. Harrison, Romans in vol.10 of EBC, p. 54).

Ambele poziţii par a fi corecte. Romani 5:1-11 este într-adevăr o concluzie a doctrinei justificării, dar în acelaşi timp, acesta poate sluji şi ca punct de începere pentru ceea ce va urma.

În capitolele precedente, Pavel a prezentat condiţia pierdută a omului, şi apoi a arătat cum este un om justificat prin credinţa în Hristos Isus. Acum, el va prezenta binecuvântările care însoţesc justificarea. Justificarea este un act legal al lui Dumnezeu. El ne-a declarat ca fiind „drepţi cu El”, ca şi când n-am fi păcătuit niciodată, dar acea declaraţie nu este doar una seacă pe o hârtie aurită din biblioteca eternă! Aceasta este viaţă! Dumnezeu ne-a justificat, şi acea justificare rezultă în anumite lucruri glorioase.

Pacea cu Dumnezeu, 5:1

Romani este o carte de logică, aşadar are cel puţin patru „prin urmare”, de condamnare, 3:20; de justificare, 5:1; de nici o condamnare, 8:1; şi de dedicare, 12:1.

Pacea cu Dumnezeu este un rezultat logic al justificării. În condiţia nemântuită noi suntem „duşmanii” lui Dumnezeu, Romani 5:10; 8:7.

Există două pasaje care se referă la pacea lui Dumnezeu. Unul are subjonctivul exoomen, „să avem pace…” şi celălalt are indicativul exomen, „avem pace cu Dumnezeu”.

Profesorul Dunn spune cu privire la această chestiune, „deşi exoomen este susţinut de greutatea mai mare a evidenţei manuscriselor, cei mai mulţi acceptă acum că pe motivul probabilităţii intrinsece exomen a fost de fapt intenţionat” (Dunn, p. 245).

1. F. Bruce conclude faptul că „aveam pace cu Dumnezeu” se potriveşte cel mai bine cu argumentul lui Pavel, „totuşi, cu privire la evidenţa textuală, am putea accepta subjonctivul dacă îl înţelegem că înseamnă, cu versiunea NEB, ‚să continuăm să fim în pace cu Dumnezeu’” (F. F. Bruce, p. 122-123).

Pacea cu Dumnezeu nu este aceiaşi ca „pacea lui Dumnezeu”, aşa cum o găsim în Filipeni 2:7. „Pacea cu Dumnezeu” este în asociere cu neprihănirea, Psalmul 72:1-7; 85:8-13; Isaia 32:17, „efectul neprihănirii va fi pacea”.

Dumnezeu i-a justificat pe oameni şi i-a reconciliat cu Sine. El nu numai că ne-a declarat „drepţi”, dar a şi devenit Prietenul nostru. Duşmănia s-a încheiat, avem pace cu Dumnezeu.

Acces la Dumnezeu, 5:2a

Odinioară înstrăinaţi de Dumnezeu suntem aduşi acum în prezenţa Sa, nu ca duşmani, ci ca o familie, Efeseni 3:12. Avem acces liber la Dumnezeu pentru că Hristos a rupt perdeaua, a distrus zidul de separare, şi a deschis calea către tronul de har al lui Dumnezeu, Luca 23:45; Efeseni 2:18; Evrei 10:19-25.

Noi aveam acces bazat pe ceea ce a realizat Hristos; El a luat asupra Sa păcatele noastre, a murit pentru noi, şi atunci când s-a întors la Tatăl, El nu a închis uşa după Sine.

Nu, El ne-a spus, „să puteţi veni la Tatăl, prin mine, sunteţi copiii regelui, veniţi în camera tronului!”

Speranţa glorioasă, 5:2b-5

Acesta este al treilea beneficiu al justificării noastre. Avem „pace cu Dumnezeu”, şi aceasta a rezolvat trecutul nostru; avem „acces la Dumnezeu”, şi aceasta rezolvă grija prezentului nostru; dar noi „ne şi bucurăm, triumfăm în: a) speranţa slavei lui Dumnezeu”, care va rezolva viitorul nostru. Slava pe care am pierdut-o (Romani 3:23) ne va fi dată „în acea zi”. Părtăşia cu Dumnezeu, pierdută de Adam, va fi pe deplin restaurată, şi aceasta este un fapt sigur, sperăm bazaţi pe ceea ce a realizat Hristos. b) triumfăm şi în suferinţa noastră; acesta este paradoxul vieţii creştine. Justificarea nu este o scăpare de încercări şi suferinţă. Isus ne-a spus că „în lume veţi avea necazuri”, Ioan 16:33. Dar în mijlocul necazurilor noastre, ne bucurăm. De ce?

Pentru că ştim ceva:

1) suferinţa produce perseverenţă

2) perseverenţa produce caracter

3) caracterul produce speranţă.

Suferinţa nu contrazicea postura creştină din gândirea lui Pavel. Suferinţa nu este o antiteză faţă de experienţa credinciosului de acceptare de către Dumnezeu, ci mai degrabă o completează.

Imboldul principal al lui Pavel în procesul suferinţei este formarea caracterului. Un caracter aprobat produce speranţă, 2 Corinteni 4:16.

14. c) această speranţă nu ne face de ruşine; slava lui Dumnezeu va fi dată nouă, şi aceasta este un lucru sigur. Această speranţă nu este iluzorie (Psalmul 22:5b). O speranţă bazată pe promisiunea lui Dumnezeu este asigurată de împlinire. Mai mult, Dumnezeu a adus ca dovadă definită că speranţa nu ne va face de ruşine, revărsând dragostea Sa în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt. Este „o arvună a moştenirii noastre”, Efeseni 1:14.

Duhul Sfânt a fost dat odată pentru toţi (aorist), dar dragostea lui Dumnezeu încă mai este experimentată în curs deplin (perfect).

Dragostea divină, 5:6-8

Pavel descrie că dragostea lui Dumnezeu, aşa cum a declarat el, „a fost revărsată în inimile noastre”.

1. vremea acestei dragoste – la vremea potrivită, la momentul potrivit, Galateni 4:4
2. condiţia noastră – noi eram fără putere, incapabili de a face ceva pentru mântuirea noastră, la punctul celei mai mari nevoi a noastre, în cel mai mare păcat.
3. dragostea lui Dumnezeu este necondiţională – Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi, aceasta rezolvă paradoxul din 4:5

Dumnezeu nu a căutat vreo precondiţie, dacă am fost buni sau dacă am ţinut legea, în timp ce noi eram încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Toate cele trei versete, 6, 7 şi 8 se încheie în „murit”, care este simbolic faţă de marele cost al dragostei lui Dumnezeu, Ioan 3:16.

Mântuirea din mânia lui Dumnezeu, 5:9-10

Justificarea noastră este din nou şi din nou prezentată ca un fapt sigur, „am fost justificaţi… nu numai prin credinţă, ci şi prin sângele Său”. Aceasta este moartea de sacrificiu a lui Isus Hristos, şi rolul ei necesar ca motiv al acceptării lui Dumnezeu. Justificarea ne va salva de la mânia viitoare, 1 Tesaloniceni 1:10; 5:9. Aceia care au fost pronunţaţi neprihăniţi de Dumnezeu se pot bucura deja în eliberarea lor de mânia Sa. În capitolul 1:18 am văzut mânia lui Dumnezeu revelată din cer împotriva tuturor felurilor de păcătoşi, dar aici vedem că justificarea salvează de la mânia lui Dumnezeu.

Dacă am fost reconciliaţi cu Dumnezeu în cel mai rău caz, noi am fost duşmanii Săi, suntem mântuiţi prin viaţa Sa, acum că suntem parte din familia Sa. Speranţa credinciosului nu este bazată doar pe evenimentul trecut al morţii lui Hristos, dar atât pe moartea cât şi pe învierea Sa.

Reconcilierea cu Dumnezeu

Pavel conclude secţiunea reafirmând marele fapt al reconcilierii noastre cu Dumnezeu. Ne bucurăm nu numai în speranţă, sau în necaz, dar şi în Dumnezeu. Noi ne „lăudăm” cu ceea ce a realizat Dumnezeu prin Isus Hristos.

Imputarea păcatului lui Adam / a neprihănirii lui Hristos, 5:12-21

1. De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit
2. (Căci înainte de lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege.
3. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.
4. Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi.
5. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare.
6. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)
7. Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.
8. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.
9. Ba încă şi legea a venit ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult;
10. pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

În această secţiune conclusivă, Pavel demonstrează felul cum a fost posibil pentru Dumnezeu să justifice omul, pe ce bază. Pentru a înţelege imputarea păcatului lui Adam, trebuie să considerăm următoarele: păcatul implicat; solidaritatea lui Adam şi a urmaşilor săi în imputare; natura imputare.

John Murray în cartea sa, The Imputation of Adam’s Sin, prezintă cel puţin patru păreri cu privire la acest subiect:

1. Teoria Pelagiană

Aceasta spune că oamenii au păcatele lor actuale imputate lor. Păcatul lui Adam a fost imputat numai lui însuşi.

2. Teoria Romano-Catolică

Nici un consens nu a fost realizat de cercetătorii acestei biserici. În fond, ei spun că „peccato originali” (păcatul original) este păcatul tuturor şi prin propagare este impregnat în toţi.

3. Interpretarea lui Calvin

El a spus că părerea sa despre păcatul original este radical de diferită faţă de cea a Romei. Conform lui Calvin păcatul original care este transmis prin generaţia naturală este în sine, în mod intrinsec, depravare radicală.

4. Teoria Protestantă clasică

Singurul act de păcat al lui Adam a fost imputat tuturor urmaşilor. Aceasta este interpretarea adecvată a lui Romani 5:12-21, şi aceasta va fi explicată în detaliu.

Respingerea teoriilor Pelagiene, Romano-Catolice şi Calviniste:

1. nu toţi mor datorită păcatului personal şi voluntar

Un mare număr de prunci mor în fiecare moment fără să comită vreun act de păcat. Romani 5:13-14

1. condamnarea şi moartea sunt universale datorităunui păcat al unui om Adam, Romani 5:15-19,unul
2. acesta contrazice adevărul că păcatul nu este doar un act, ci stare şi dispoziţie
3. acesta distruge forţa analogiei pe care o creează Pavel între Adam şi Hristos. Doctrina lui Pavel despre justificare va fi anulată.
4. ideea păcatului moştenit este străină gândirii lui Pavel.
5. Cuvintele lui Calvin sunt diferite decât cele ale Romano-Catolicilor, dar, din punct de vedere exegetic, ele au acelaşi înţeles.

Cursul argumentului lui Pavel din Romani 5:12-21

3. V. 12 începe o comparaţie neterminată „de aceea”,oosperdintre păcat şi neprihănire
4. V. 13-18 sunt în paranteză, pentru că explică ideea ultimei propoziţii din v. 12 (cum au păcătuit toţi) şi să arate analogia dintre Adam şi Hristos în solidaritatea păcatului şi a neprihănirii.
5. V. 18b rezumă argumentuloutoos kai, „tot aşa”

Biblia învaţă faptul că păcatul implicat în imputare este primul păcat al lui Adam – singurul păcat pentru care singurul om este socotit de Dumnezeu ca păcatul întregului neam al lui Adam.

Uniunea implicată în imputare

 Părerea Realistă sau Seminală (A. H. Strong; W. G. T. Shedd)

1. Natura umană în unitatea sa neindividualizată a existat în totalitatea sa în Adam. Adamerarasa umană în totalitatea sa. Strong spune că „Adam a fost omul universal” (Strong, p. 620). Adam a fost oricine, rasa a fost o persoană morală voită în el.
2. Când a păcătuit Adam, nu numai el a păcătuit, dar şi umanitatea comună care exista în unitatea sa în el. Oamenii au „co-păcătuit” cu Adam.
3. Din moment ce fiecare persoană vine în lume ca o individualizare a acestei singure naturi umane, fiecare persoană ca o porţie individualizată a naturii comune este atât vinovată cât şi demnă de a fi pedepsită pentru păcatul comis de unitate. Părerea seminală postulează o „preexistenţă” implicată în ideea „co-păcătuirii” în şi cu Adam. Această părere se preocupă în mod filozofic cu problemele etice ale „vinei străine” (noi nu).

Paralelismul dintre Adam şi Hristos din textul nostru argumentează contra conducerii seminale. Analogia dintre Adam şi Hristos cere ca ambele conduceri să opereze la fel.

2. – nu este nici o evidenţă biblică clară că Adam era rasa.
3. – această părere este orientată către conceptul omului păcătos, prejudiciat de „justiţie” cu privire la ceea ce constituie motivele corecte şi echitabile pentru condamnare şi moarte.
4. – această teorie nu poate explica în mod adecvat felul cum Hristos a scăpat de păcatul original. Şi el era în coastele lui Adam.
5. Părerea Reprezentativă (C. Hodge; John Murray)
6. Paralelismul dintre Adam şi Hristos

Romani 5:14, Adam „este un tupos tip al Aceluia care avea să vină”.

Romani 5:12, 18, „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume… tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa”.

Romani 5:15, „căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult … harul şi darul într-un singur om, adică în Isus Hristos…”

Romani 5:17, „Dacă deci, prin greşeala unuia … poloo mallon, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul…”

Romani 5:19, „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, … tot aşa, prin ascultarea unui singur om…”

Există două grupări reprezentate în Romani 5:12-21:

Adam: toţi oamenii, v. 12, 18; cei mulţi, v. 15, 19.

Hristos: toţi oamenii, v. 18; cei mulţi, v. 15, 19.

1. Natura imputării

A imputa înseamnă a socoti, a da în socoteala cuiva.

Imputarea faţă de natura sa este aceiaşi, dacă păcatul sau neprihănirea sunt imputate.

Biblia învaţă imputarea imediată a primului păcat al lui Adam faţă de urmaşii săi; există o legătură imediată între Adam şi toţi oamenii în păcat, condamnare şi moarte.

Păcatul lui Adam, primul său păcat, este imputat atunci când o persoană începe să fie. Generarea naturală este felul cum ajunge o persoană să fie, şi generarea naturală este mijlocul de transmiterea depravării sau coruperii care rezultă din primul păcat al lui Adam. Dar păcatul lui Adam este imputat imediat.

O persoană nu a existat niciodată altfel decât păcătoasă. Aceasta nu devine păcătoasă. Atunci când începe să fie, ea începe să fie o persoană păcătoasă.

O comparaţie neterminată, 5:12b

Tot aşa, după cum păcatul a intrat în lume, oosper introduce o protază („după cum” – prima partea a unei comparaţii) care nu are nici o apodoză („tot aşa” – a doua parte a comparaţiei). Lumea pe care a creat-o Dumnezeu era fără de păcat, El a declarat totul a fi „bun”. Lucrul tragic este că păcatul a intrat. Cum? Adam a deschis uşa pentru acesta. Păcatul îi bătea la uşă, i s-a spus să i se împotrivească, dar el a deschis uşa faţă de păcat, şi acesta a intrat în lume. Dar păcatul nu a venit singur. Mulţi oameni sunt înşelaţi în a crede că ei pot accepta păcatele din vieţile lor fără consecinţe. Nu, păcatul a adus cu sine moartea. Acest lucru nu-l avea Adam în minte atunci când a deschis uşa pentru a permite păcatului să între în lume. Nu aceasta e ceea ce avem noi în minte atunci când păcătuim. Noi vrem plăcere, satisfacţie, dar rezultatul este moartea. Cât de drastic!

Şi în acest fel kai outoos moartea a venit la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit. Kai outoos nu oferă apodoza pentru clauza oosper. Adam a fost reprezentantul întregii rase umane, şi în clipa în care a păcătuit acesta, toţi au păcătuit, şi moartea a venit la toţi.

Prima explicaţie 5:12c-14

Declarând că moartea a venit la toţi oamenii, Pavel a realizat faptul că cuvintele lui ar putea fi înţelese greşit, el preferă „să indice pe cât de accentuat posibil vasta deosebire dintre Hristos şi Adam” (Cranfield, p. 270).

Toţi mor pentru că toţi au păcătuit, şi păcatul a fost în lume cu mult înainte de lege. Au trecut câteva mii de ani de când a păcătuit Adam şi a fost dată legea, circa 1445 î. Hr. Păcatul nu a fost luat în considerare înaintea legii, dar oamenii au murit. De ce? Pentru că păcatul lui Adam a fost imputat acestora, ei erau păcătoşi înaintea lui Dumnezeu (Geneza 5). Adam era un tupos al Aceluia care avea să vină, indicaţie clară către Isus Hristos.

A doua explicare 5:15-17

Scopul acestei a doua explicaţii este de a elucida vasta deosebire dintre Hristos şi Adam, păcătuirea lui Adam a adus moarte către „mulţi”, cu atât mai mult, harul lui Dumnezeu, darul, Isus Hristos se va revărsa către „mulţi”. Contrastul ascuţit dintre doi oameni şi cele două acţiuni ale lor. Principiul imputării este clar.

Ambele acte ale acestor oameni sunt imputate către urmaşii lor.

În versetul 16 Pavel accentuează două rezultate: judecata şi condamnarea urmată de actul lui Adam, dar justificare este rezultatul actului lui Isus. Dar nu numai atât, ci în v. 17 Pavel prezintă două domnii. Moarte domneşte peste urmaşii lui Adam, dar urmaşii lui Hristos domnesc în viaţă printr-un singur om, Isus Hristos.

Noi nu numai că suntem salvaţi de la pedeapsa păcatului, dar şi de puterea sa, avem puterea de a învinge păcatul.

Lung întârziata apodoză, 5:18-19

Odată cu versetul 18 Pavel se simte capabil să rafineze comparaţia dintre Adam şi Hristos lăsată incompletă în v. 12. El a oferit o lungă explicaţie în aşa fel încât nimeni nu ar pierde din vedere punctul, şi acum aduce apodoza, a doua parte a comparaţiei sale.

El redeclară apodoza, într-o formă condensată, „după cum rezultatul încălcării unui singur om, toţi au fost condamnaţi”, outoos kai tot aşa rezultatul unui act de neprihănire a fost justificarea care a adus viaţă pentru toţi. Contrastul este ascuţit. Un act de neascultare, primul păcat al lui Adam a adus condamnare, dar un act de ascultare, acceptarea morţii de către Hristos, a adus justificare pentru toţi.

În v. 19 citim, „mulţi au fost făcuţi păcătoşi”… „cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”.

În prima (realizare) există o coordonată universală a conducerii lui Adam. În ultima (aplicaţie) există o limitare de alegere.

De ce legea? 5:20-21

În concluzia sa, Pavel aduce legea în imagine, dar nu aşa cum ar fi vrut evreii. Legea nu a şters păcatul, ci l-a crescut. Legile au fost date ca oamenii să cunoască păcatul ca păcat. Dar pe măsură ce legile expuneau păcatul, harul a crescut şi mai mult. Moartea Dumnezeului Infinit, Isus Hristos, aduce o mântuire fără limită.

Triumful harului descris în v. 20 nu este un sfârşit în sine. Harul domneşte prin neprihănirea care să aducă opusul morţii, viaţa veşnică, prin Isus Hristos Domnul nostru. Moartea a venit prin Adam, dar viaţa veşnică vine prin Isus Hristos. Ce diferenţă. Primul reprezentativ a eşuat, şi ne-a adus moartea. Al Doilea Adam, Ultimul Adam a înfrânt moartea, şi ne-a adus viaţa veşnică, Ioan 17:3, o relaţie personală cu Dumnezeu.

continuare în numărul viitor…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_feb06.htm

Cum să ruinezi o biserică de Rich DuBose

Cum să ruinezi o biserică de Rich DuBose

De ce ar scrie cineva instrucţiuni despre cum să ruinezi o biserică? Probabil că nimeni nu l-ar citi dacă titlul era „Cum să construieşti o biserică”. Pentru că suntem cu toţi păcătoşi, noi cunoaştem mult mai multe, şi am experimentat ceea ce este necesar ca să distrugi ceva decât ce e necesar ca să construieşti. Dar dacă am identifica câteva din ciudăţeniile noastre favorite şi să încercăm să le răsturnăm, putem descoperi cum să fim pozitivi în loc să fim negativi.

Într-adevăr, e nevoie de mai mult decât de psihologia inversă pentru a clădi o puternică comunitate de credinţă. Psalmistul spunea, „Dacă Domnul nu clădeşte casa, degeaba se chinuie cei care o clădesc” (Psalmul 127:1). Eforturile noastre vor fi risipite dacă nu-l invităm pe Dumnezeu să ne ghideze şi să binecuvânteze tot ceea ce facem noi.

Unele programe TV fac o prefaţă la spectacolul lor cu o repudiere care spune, „Nu încercaţi aceasta la voi acasă”. Repudierea mea este, „Dacă vrei să îţi ruinezi credinţa comunităţii tale, încearcă asta la biserică”.

8. Evită contactul apropiat. Alătură-te bisericii, dar nu deveni prea apropiat faţă de ceilalţi membrii. Stai departe de mesele gata puse, picnicurile de biserică şi alte adunări sociale. Dacă vei merge, oamenii vor încerca să te cunoască şi să-ţi devină prieten.
9. Cultivă o atitudine de neîncredere. Cum poţi să ai încredere în oamenii pe care nu-i cunoşti „de fapt”? Mai ales pastorul! Dar dacă ei nu au teologia lor corectă? Poate că zâmbetul şi strânsul călduros de mână este doar o faţadă, ascunzând o lume de abuz faţă de partenerul de căsătorie, pornografie sau lăcomie? Dacă nu ai încredere în nimeni nu vei fi niciodată păcălit.
10. Împărtăşeşte-ţi grijile. Ca o balenă care pleacă în migraţiune, puneţi şi tu antena şi cutreieră biserica pentru a afla ultimele ştiri. Unii oameni numesc asta bârfă, dar de fapt are mai multe de a face cu a fi „în frecvenţă” ca să ştii de fapt cum să te rogi.
11. Evită grupurile mici. Dacă te alături de un grup mic va trebui să te obişnuieşti cu membrii individuali (cu toate capriciile lor). Vei auzi de problemele oamenilor şi ale membrilor de familie, care ar putea deveni murdar. Rămâi cu mulţimea mai mare şi rămâne cât de anonim posibil.
12. Dă cumpătat pentru bugetul bisericii. Cu câţi mai mulţi bani are o organizaţie, cu atât mai puţin este ea de atentă cu ei. Nu suntem oare toţi aşa? În plus, există o grămadă de biserici în Borneo şi India care au nevoie de bani mai mult decât biserica ta. Cronometrează-ţi dăruirea atunci când compania de electricitate ameninţă să închidă curentul. Aşa o să ştii câţi bani vor fi cheltuiţi.
13. Evită responsabilitatea. Fii atent dacă ai ceva talente evidente, îndemânări sau interese! Cineva te-ar putea acapara şi te-ar pune să le împărtăşeşti cu biserica. Am văzut cu toţi ce se întâmplă cu acele sărmane suflete care au fost trase în piept ca să predea o clasă, să conducă corul, sau să planifice evenimentele sociale – ei nu mai scapă niciodată! Aşadar, stai jos şi acţionează ca şi când ai fi mut.
14. Evaluează predicile pastorului. Nu te mai îngrijora ca să primeşti vreo binecuvântare. Sunt aşa de mulţi predicatori răi în aceste zile, de ce să nu încerci? Creează o scară pe performanţă şi foloseşte-o ca să analizezi transmiterea predicii pastorului, gramatica, folosirea de ilustraţii, materia subiectului, relevanţa şi lungimea. Aceasta te va face să fi un critic isteţ, ca fiind opus cu unul care doar stă acolo pe un scaun şi ascultă.
15. Limitează studiul biblic şi rugăciunea. Obiceiurile tale de citirea Bibliei şi rugăciunea pot fi riscante pentru sănătatea bisericii tale. Este în regulă ca să ai destul din astea ca să te „simţi” religios, dar fi atent să nu mergi prea departe. Ştii că ai mers prea departe atunci când începi să inversezi obiceiurile tale confortabile şi să începi să participi în viaţa bisericii. Dacă aceasta se va întâmplă, ce o să creadă oamenii?

Sumar

Sunt şanse că ai putea adăuga la lista de mai sus. Ai fost acolo şi eşti familiar cu unele dintre imperfecţiunile şi calambururile bisericii tale şi a membrilor ei (inclusiv pastorul). Suntem destul de buni în a detalia problemele şi greşelile altora. Dar nu este aşa de uşor după cum arată ca să ruinezi o biserică, şi uneori e nevoie de anii ca să o tragi în jos. Dacă eşti persistent şi îi faci pe alţii să ţi se alăture, eventual o vei putea face.

Dar nu trebuie să aştepţi până atunci. Dacă urmezi „religios” sugestiile de mai sus, experienţa ta de biserică poate fi ruinată pentru tine chiar acum. Unii s-ar mai bucura de părtăşie, de studiu biblic şi clipele de rugăciune, de predicile pastorului, de mesele de dragoste şi altele ca ele, dar tu le vei dispreţui fără ca nimeni altcineva să ştie măcar.

Înapoi din morţi: Scoaterea nădejdii din disperare

Viaţa şi moartea sunt la lucru. Statisticienii ne spun că mai mulţi oameni se nasc decât cei care mor. Dar realitatea deprimantă este că fiecare om viu de acum va muri eventual. E ceva la care nu vrem să ne gândim.

Viaţa şi moartea este le lucru şi în biserici. Unele biserici abia mai se ţin – unele mai mult dintr-un sens de datorie şi tradiţie decât orice altceva. Săptămână după săptămână membrii încălzesc locurile ca să audă predici încălzite la microunde care eşuează să mai inspire. Cu toate acestea chiar şi în mijlocul morţii, au loc miracole. Uneori credinţa ca seminţele mici de muştar cad într-un pământ rău şi uscat şi o rupere de nori din cer trimite umezeală ca să înmoaie solul. Prin puterea Duhului Sfânt, Dumnezeu stimulează creşterea şi produce viaţă, chiar şi în mijlocul morţii!

În inima bisericii Laodicene există speranţă. Hristos ne oferă o robă albă ca să ne acoperim eşecurile noastre trecute, şi o unsoare miraculoasă pentru ochi ca să ne restaureze vederea noastră stricată (Apocalipsa 3:18). Nu suntem lăsaţi să murim fără de speranţă! Din această convergenţă bucuroasă de credincioşi vindecaţi izvorăşte embrionul unei împărtăşite vieţi născută de Duhul. Scriptura se referă la această expresie a credinţei ca trup al lui Hristos, biserica. Dumnezeu nu este intimidat de moarte – nici chiar în biserică!

Cum să promovezi viaţa

Singurul lucru cel mai important pe care-l poţi face ca să promovezi viaţa bisericii tale este să te rogi pentru tine însuti – ca tu să fi felul de persoană care vrea Dumnezeu să fi. În timp ce răspunzi la călăuzirea Lui, vei fi uimit de felul cum este Dumnezeu capabil să lucreze prin tine ca să-i binecuvânteze pe alţii. Ca şi o boală infecţioasă, bucuria ta spirituală şi pasiunea se vor răspândi la alţii pretutindeni unde vei merge. Viaţa ta va face o diferenţă.

Rich DuBose este Director al PlusLine şi Editor al Passport.

http://www.voxdeibaptist.org/Cum_sa_ruinezi_o_Biserica.htm

TRADIŢIE

TRADIŢIE. (Gr. paradosis). Ceea ce este transmis din generaţie în generaţie, în particular, învăţătura transmisă de un învăţător ucenicilor săi. Conceptul este prezent adesea fără să fie menţionat cuvântul ca atare. Referite principale în evanghelii le întâlnim în Matei 15 şi Marcu 7 şi se ocupă cu tradiţia iudaică.

I. Tradiţia iudaică

Cuvântul „tradiţie” nu apare în VT, dar în perioada intertestamentală rabinii au adăugat multe învăţături care explică VT. Tradiţia a fost transmisă de la învăţător la elev şi pe vremea lui Isus ocupa un loc alături de Scriptură. Această punere pe picior de egalitate a comentariului uman cu revelaţia divină a fost condamnată de Domnul. Prin asemenea tradiţii Cuvântul lui Dumnezeu a fost „călcat”, „desfiinţat”, pus deoparte şi respins (Matei 15:3, 6; Marcu 7:8-9,13). Doctrinele susţinute de tradiţie erau „poruncile oamenilor” (Matei 15:9; Marcu 7:6-7).

II. Tradiţia creştină

Isus a pus învăţătura Sa alături de Cuvântul lui Dumnezeu ca un comentariu autoritar pe care El l-a transmis ucenicilor Săi. Astfel, în Predica de pe Munte Domnul Isus a citat din Lege, dar a pus alături cuvintele Sale: „Dar Eu vă spun…” (Matei 5:22, 28, 32, 34, 39,44; cf. 6:25). Îndreptăţirea de a face lucrul acesta o găsim în Persoana Lui. Fiind Mesia cel Uns de Duhul Sfânt, Cuvântul întrupat, El este singurul care a putut face un comentariu autoritar asupra Cuvântului lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfânt. De asemenea, epistolele pun accentul pe Persoana lui Cristos, spre deosebire de tradiţie. În Coloseni 2:8 Pavel avertizează cu privire la posibilitatea de a cădea pradă la „filozofiei şi la o amăgire deşartă, după datina tradiţia oamenilor şi nu după Cristos”. La fel şi în Galateni 1:14, 16 Pavel a abandonat tradiţia bătrânilor atunci când Dumnezeu i S-a revelat prin Fiul Său; Cristos care, nu numai că a creat adevărata tradiţie, ci constituie adevărata tradiţie.

Tradiţia creştină din NT are trei elemente: (a) faptele cu privire la Cristos (1 Corinteni 11:23; 15:3; Luca 1:2, unde „încredinţat” redă termenul paredosan); (b) interpretarea teologică a acestor fapte; vezi de ex. întregul argument din 1 Corinteni 15; (c) modul de viaţă care rezultă din ele (1 Corinteni 11:2; 2 Tesaloniceni 2:15; 3:6-7). În Iuda 3 „credinţa care a fost dată sfinţilor celor izbăviţi o dată pentru totdeauna” include toate aceste trei elemente (cf. Romani 6:17).

Cristos a fost făcut cunoscut prin mărturia apostolilor despre El; de aceea apostolii au pretins că tradiţia lor trebuia acceptată ca autoritară (1 Corinteni 11:2; 2 Tesaloniceni 2:15; 3:6). Vezi de asemenea Efeseni 4:20-21, unde cititorii nu au auzit cuvintele Cristosului întrupat ci au auzit mărturia apostolică despre El. Cristos le-a spus apostolilor să depună mărturie despre El, deoarece ei au fost cu El de la început; El le-a promis de asemenea Duhul Sfânt care avea să-i călăuzească în tot adevărul (Ioan 15:26-27; 16:13). Această combinaţie de mărturie a unui martor ocular şi mărturie călăuzită de Duhul a produs „tradiţia” care a fost o completare adevărată şi valabilă a VT. Astfel, 1 Timotei 5:18 şi 2 Petru 3:16 plasează tradiţia apostolică alături de Scriptură şi o descrie ca Scriptură.

O şcoală teologică influentă de critica formei pune la îndoială validitatea istorică a tradiţiei NT, spunând că în această tradiţie creştinii au fost preocupaţi de proclamarea Cristosului credinţei lor şi nu de transmiterea faptelor istorice. Această preocupare, la rândul ei, a făcut ca istorisirea lor să fie influenţată de crezul lor şi, de aceea, misiunea cercetătorului biblic este să identifice lucrurile care au aparţinut original lui Cristos şi cele care au fost adăugate de primii credincioşi. B. Gerhardsson contestă valabilitatea presupunerilor acestei şcoli de critica formei. El arată că metodele riguroase de transmitere a tradiţiei în şcolile rabinice de mai târziu pot fi urmărite până în vremea NT. Metode cum sunt memorarea exactă a cuvintelor învăţătorului, condensarea materialului în texte scurte şi folosirea unor „caiete de notiţe” au fost lucruri obişnuite în zilele lui Cristos. Apostolii şi Biserica primară au fost de asemenea foarte interesaţi de transmiterea unei Tradiţii corecte despre Cristos şi nu doar de o transmitere inconştientă a unei tradiţii diluate de-a lungul unei propovăduiri mai îndelungate. Când luăm în considerare şi unicitatea lui Isus în concepţia Bisericii primare, posibilitatea de a adăuga ceva la istorisire devine şi mai puţin probabilă.

Lucrarea lui Gerhardsson a provocat reacţii puternice care au contestat aplicarea metodelor rabinice de mai târziu la perioada Bisericii primare şi au scos în relief caracterul distinctiv al învăţăturii creştine în comparaţie cu învăţătura iudaică contemporană. Deşi se poate ca Gerhardsson să fi mers puţin prea departe în prezentarea cazului său, el a arătat că mediul în care au fost scrise evangheliile a arătat o preocupare foarte mare faţă de transmiterea corectă a tradiţiei şi nu a fost interesat în completarea faptelor cu îmbunătăţiri închipuite, aşa cum cred unii cercetători. Îndemnurile lui Pavel cu privire la „tradiţie” capătă o semnificaţie nouă în acest context. Slujba apostolică a fost limitată la martorii oculari şi, întrucât numai martorii oculari puteau depune o mărturie credibilă despre viaţa, moartea şi învierea lui Cristos, adevărata tradiţie trebuie să fi fost de asemenea apostolică. Lucrul acesta a fost recunoscut de biserică mai târziu când a fost produs Canonul NT, pe baza caracterului apostolic al cărţilor în discuţie. Tradiţia apostolică a fost la un moment dat o tradiţie orală, dar pentru noi ea a fost cristalizată în scrierile apostolice care conţin mărturia călăuzită de Duhul despre Cristosul lui Dumnezeu. Alte învăţături pot fi instructive şi utile şi demne de o cercetare serioasă, dar nu pot pretinde să fie puse alături de VT şi NT ca scrieri autoritare, fără a atrage după sine aceeaşi greşeală ca şi tradiţia iudaică pe care a condamnat-o Domnul nostru.

BIBLIOGRAFIE

1970. Cullmann, „The Tradition” înThe Early Church, 1956, p. 59 ş.urm.; B. Gerhardsson,Memory and Manuscript, 1961, în special p. 122-170; idem,Tradition and Transmission in Early Christianity, 1964; R. P. C. Hanson, Tradition in the Early Church, 1962; Y. M. J. Congar,Tradition and Traditions, 1966; F. F. Bruce, Tradition Old and New, 1970.

D.J.V.L.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/traditie.html

Pastor Petru Lascău – Toronto Blessing: Kathryn Kuhlman, Benny Hinn și John Wimber

• Toronto Blessing: Rădăcinile – Mișcarea credinței
• Toronto Blessing: Rădăcinile – Mișcarea The Latter Rain (Ploaia Târzie)
• Toronto Blessing: Rădăcinile – Rodney Howard-Browne
• Toronto Blessing: Rădăcinile – Randy Clark
• Toronto Blessing: Mărturii
• Toronto Blessing: Manifestările
• Toronto Blessing: La cârciuma lui Ioel
• Toronto Blessing: Trezirea lumii prin râs, sau o trezire de râsul lumii?

Kathryn Kuhlman

Rodney Howard Browne a exercitat o influență deosebită în „transmiterea ungerii” râsului lui John Arnott din Toronto. Dar nu numai el și învățăturile sale, care, așa cum am văzut, conțin un cumul de învățături ale predecesorilor, ci și lucrarea și învățăturile lui Benny Hinn, care la rândul lui susține că o moștenește pe Kathryn Kuhlman. Meditând la mormântul faimoasei vindecătoare și făcătoare de minuni, Benny Hinn susține că încă mai radia din oasele ei puterea primuită de la Dumnezeu.

Kathryn Kuhlman (1907-1976), este cunoscută ca cea mai faimoasă evengelistă americană. După ce a terminat clasa a zecea, Kathryn și-a început lucrarea ca evanghelistă la vârsta de 16 ani, ca asistentă a sorei sale și a cumnatului ei. Curând avea intinerariul ei stabilit în statele Idaho, Utah și Colorado. S-a stabilit în Denver, Colorado în anul 1933 unde conducea întruniri de evanghelizare în ceea ce numea Kuhlman: Revival Tabernacle.

Kathryn a devenit expertă în folosirea tuturor mijloacelor de comunicare ale vremii, mai ales radioul, și întrunirile ei aveau succes. După ce s-a căsătorit cu un evanghelist care și-a părăsit soția să se însoare cu Kathryn, reputația ei știrbită a dus la ruinarea lucrării din Denver. A continuat împreună cu soțul ei să evanghelizeze timp de șase ani, după care părăsindu-și bărbatul, a pornit de una singură în campaniile ei de evanghelizare.

În anul 1946, în timpul unei evanghelizări din Franklin, Pennsylvania, o femeie a fost vindecată deodată de o tumoare. De atunci au început slujbele de vindecare ținute de Kathryn Kuhlman.

În anul 1948 s-a mutat la Pittsburg unde și-a stabilit cartierul general al lucrării ei, predicând în Carnegie Hall și la Prima Biserică Prezbiteriană din oraș. Tot aici a produs un program de radio care s-a bucurat de popularitate. Lucarea ei a început să fie cunoscută în întreaga Americă printr-un articol deosebit de elogios de șapte pagini publicat de revista „Redbook”.

Din anul 1955 până în 1960 a organizat mai multe cruciade evanghelistice în California, precum și în Pittsburg. Până în anul 1960, Kathryn nu s-a identificat cu mișcarea charismatică. Penticostalii, mai ales cei din ramura holiness (sfințirea) o găseau de două ori suspectă; în primul rând pentru că era divorțată, și apoi pentru că nu permitea vorbirea în limbi în timpul serviciilor ei de vindecări și minuni.

Kuhlman obiecta ori de câte ori i se atribuia darul vindecărilor, spunând că dacă ea are vreun dar, atunci este cel al credinței și ”cuvântul cunoașterii” (1 Corinteni 12:8-9). Nu avea nicio explicație a faptului că unii erau vindecați iar alții nu. Spunea mereu că cel mai mare miracol este regenerarea și nașterea din nou (Dictionary of Pentecostal and Charismatic Movements, de Stanley M. Burgess și Gary B. McGee, Zondervan, Grand Rapids, MI, 1988, articol semnat de D. J. Wilson, pagina 529, 530).

Pe lângă mai multe vindecări foarte bine documentate, fenomenul care a însoțit-o pe Kathryn Kuhlman a fost „going under the power” (a intra sub putere), numit uneori „Slain in the Spirit” (sau înjunghierea în Duhul), datorită faptului că oamenii cădeau la pământ atunci când ea se ruga pentru ei. Uneori s-a întâmplat cu grupuri de câte zeci de persoane iar uneori sute.

Kathryn era o femeie deosebit de activă, harnică și meticuloasă. Uneori stătea în picioare în timpul unui serviciu lung de cinci ore. Se îmbrăca întotdeauna deosebit de luxos, călătorea la clasa întâi, așa cum menționează Jamie Buckingham în biografia ei: „Îi plăceau hainele scumpe, bijuteriile prețioase, hotelurile de lux, și călătoriile la clasa întâi” (Jamie Buckingham, Daughter of Destiny: Kathryn Khulman… Her Story, 1976, pagina 247).

A fost ordinată inițial ca lucrător între frații baptiști, dar apoi Kathryn s-a rupt și îndepărtat curând de orice confesiune creștină. Cea mai mare influență în lucrarea ei inițială se atribuie trezirii din

Azusa Street și din sânul Bisericii Catolice. În numeroasele ei cruciade de vindecare și minuni. Kathryn Cuhlman a fost cunoscută pentru manifestări spirituale cum ar fi „râsul sfânt”, și se consideră că ea ar fi responsabilă de introducerea termenului de „Slain in the Spirit” (înjunghiat în Duhul). Este considerată principalul mentor și sursă de inspirație de către Benny Hinn și John Arnott, care sunt departe de modelul vieții lor.

Benny Hinn

Benny Hinn este considerat exponentul lui Faith Movement care s-a ridicat cu cea mai mare repeziciune în ultimii ani. Potrivit unui articol din Christianity Today, numărul din 5 octombrie 1992, cărțile sale se vând mai bine ca ale celor mai faimoși autori creștini americani combinați la un loc, cum ar fi James Dobson și Charles Swindoll.

În anul 1993, Benny Hinn a cerut să fie ordinat de către Assemblies of God, dar cererea sa a fost respinsă, deoarece declarase (spusele sale au fost publicate de ziare), că l-a vindecat pe campionul de box de categorie grea Evander Holyfield, de o boală gravă de inimă, lucru care a dus la pierderea titlului de campion de către acesta.

Potrivit unui martor care l-a ajutat pe Hinn în campania respectivă, acesta a cerut câte 1000 de dolari de la participanți pentru a-și acoperi costul cruciadei. Când Holyfiels a ridicat mâna, Hinn i-a cerut acestuia o sută de mii de dolari, și când boxerul a acceptat, Hinn l-a presat în continuare cerându-i să plătească 250.000. După ce Holyfield a consimțit să dea atâta, Hinn s-a rugat pentru ca Dumnezeu să-l ajute să câștige 200 de milioane de dolari (Stephen Sizer, The „Toronto Blessing”, Cross-Word Christian Resources, capitolul 2, pagina 1).

Crezul lui Benny Hinn nu se deosebește cu nimic de cel al mișcării căreia îi aparține, mișcarea credinței. Omul se poate mântui pe sine, fiind un dumnezeu, pe când a face arfirmația că „ești un păcătos mântuit prin har” este o insultă la adresa lui Dumnezeu vorbind asemenea „gunoaie”. Isus Și-a pierdut temporar divinitatea după răstignirea Sa. A folosi cuvintele: „dacă este voia Ta” când te rogi, nu este altceva decât să distrugi credința (The facts of the faith Movement, Harvest House Publishers, 1993, paginile 22 și 23).

Pretinzând că se află „sub ungerea” Duhului Sfânt, Benny Hinn face cele mai bizare și scandaloase afirmații, cum ar fi faptul că Dumnezeu este compus din nouă persoane și nu din trei, și că i s-a revelat de Duhul Sfânt că femeia înainte de căderea în păcat ar fi născut prin zona toracică, etc.

Convertirea sa și mai ales chemarea sa în lucrare, Benny Hinn o povestește în cartea sa: „Good Morning Holy Spirit!” (tradusă și în limba română sub titlul: Bună dimineața, Duhule Sfinte!). În această carte, Benny Hinn spune: „Apoi ca un copil, cu mâinile ridicate în sus, am cerut: „Te pot întâlni? Aș putea cu adevărat să Te cunosc?… După ce am spus aceasta Duhului Sfânt, nimic nu părea că s-a întâmplat… Apoi, ca la un contact electric, trupul meu a început să vibreze din toate mădularele… Mă simțeam de parcă fusesem dus direct în rai…(Benny Hinn, Good Morning, Holy Spirit!, Thomas Nelson Publishers, Nashville, TN, 1990, ediția 7-a, paginile 12, 13).

„Odată, mama spăla pe jos în hol, în timp ce eu eram în camera mea vorbind cu Duhul Sfânt. Când am ieșit din cameră, ea a fost arunată pe spate. Ceva a azvârlit-o de perete. Am spus: „Nu ți s-a întâmplat nimic rău, mamă?. Mi-a răspuns: „Nu știu!”. Ei bine, prezența Domnului aproape că a doborât-o (Benny Hinn, Good Morning, Holy Spirit!, pagina 42).

În aceeași lucrare, el face afirmația că Dumnezeu Tatăl „este la fel ca un om… Dumnezeu are degete, mâini, o față…” (pagina 82).

Modelul și admirația vieții sale fiind Kathryn Kuhlman, la mormântul căreia Benny Hin simte mereu vibrația duhului de vindecare care fost peste femeia aceasta.

Benny Hinn a exercitat și exercită o mare influență în liderii trezirii „Toronto Blessing”.

Un lucru deosebit ce se poate spune despre Benny Hinn, este că atunci când este confruntat cu erorile sale doctrinare și i se cere socoteală de afirmațiile bizare pe care le face, le recunoaște ca greșite și promite să se lase de ele, ba chiar s-a lepădat nu de mult de învățăturile celor de la mișcarea credinței. După ce a citit cartea lui Hank Hanegraaff, „Christianity in Crisis” (Creștinismul în criză), se spune că Benny Hinn a declarat că se leapădă de toate doctrinele false ale mișcării credinței, potrivit unui raport difuzat de emisiunea; „The Bible Answer Man” a Institutului de Cercetări Creștine condus de Hank Hanegraaff.

Tehnica lui Hinn nu este nouă. În anul 1991, după ce cartea sa „Bună dimineața, Duhule Sfinte!” a fost aspru criticată, Hinn a declarat că se leapădă de învățăturile sale, mai ales că Isus Și-a pierdut divinitatea pe cruce, primind natura satanică, și că în iad El a fost născut din nou prin puterea Duhului Sfânt. El a declarat că nu mai crede aceste învățături, dar curând după aceea a continuat să propage aceleași învățături și să-i citeze pe dascălii mișcării credinței cu multă admirație (Christian Press Report, iunie 19, 1993, publicație săptămânală de către Christian BBS Abba II).

John Wimber

Toronto Blessing a început într-o biserică Vineyard (Via) din Toronto. Este normal să spunem câteva cuvinte și despre această mișcare carismatică și întemeietorul ei, John Wimber.

De la bun început, trebuie să remarcăm faptul că în ciuda aprecierilor pozitive de la începutul mișcării din Toronto, John Wimber a devenit unul din adversarii acestei mișcări, mergând până acolo că biserica din Toronto a fost exclusă din părtășia bisericilor Vineyard. Cu toate acestea, la propagarea fenomenului din Toronto a contribuit într-o mare măsură climatul doctrinar deja existent în sânul acestei confesiuni. Dar să vedem cine este John Wimber.

John Wimber s-a născut și a crescut într-o familie necreștină, în anul 1934. S-a lansat de tânăr în lumea muzicii pop unde a făcut carieră cu formația „The Righteus Brothers”. După o convertire dramatică în anul 1963 s-a dedicat cu totul slujirii lui Dumnezeu. În urma absolvirii Universității Azusa Pacific, a fost ordinat ca pastor al Bisericii Yorba Linda Friends Church, o biserică de quakeri, unde a lucrat câțiva ani.

În anul 1975, împreună cu Peter Wagner de la Fuller Evangelistic Association, a lucrat la punerea bazelor a ceea ce se numește azi: Fuller Institute of Evangelism and Church Growth (Institutul Fuller de Evanghelizare și Creșterea Bisericii), unde a lucrat câțiva ani ca și consultant în creșterea bisericii.

În anul 1977 Wimber a plecat de la Fuller pentru a stabili biserica Vineyard (Via) din Anahheim, California. Împreună cu biserica sa a început să se roage pentru semne și minuni, mai ales pentru vindecarea bolnavilor, când după o perioadă de agonie, au început să vadă rezultate spectaculoase. Aceasta l-a lansat pe Wimber în arena națională și mondială devenind faimos pentru „semnele și minunile” promovate de mișcarea Vineyard. Biserica sa a crescut la cinci mii de membri și au început să deschidă peste 250 de filiale în mai multe țări ale lumii, formând Asociație Bisericilor Vineyard (Dictionary of Pentecostal and Charismatic Movements, de Stanley M. Burgess și Gary B. McGee, Zondervan, Grand Rapids, MI, 1988, articole semnate de: C. P. Wagner, paginile 842, și 889).

În anul 1991, Vineyard a asimilat o organizație cunoscută sub numele de Kansas City Fellowship (numită și Prorocii din Orașul Kansas), care este cunoscută printr-o reputație chestionabilă privitoare la doctrină. O mare parte din liderii prorocilor din Kansas sunt azi liderii confesiunii Vineyard, printre care: Paul Cain, Bob Jones, Larry Randolph, Mike Bickel, Rich Joner și alții (Tom și Sheila Smith, Background to the „Holy Laughter” Movement, 14 octombrie 1996, Internet, tjsmith@freenet.calgary.ab.ca). Numai peste un an de zile, Bob Jones a fost repudiat datorită unor păcate sexuale.

Dintre doctrinele mișcării Vineyard, enumerăm:

– Arătarea fiilor lui Dumnezeu (numită și „New Breed” – o nouă rasă). O nouă formă și un nou standard de creștin se va ivi înaintea sfârșitului, când înzestrați cu trupurile slăvite ale noii ordini cerești, creștinii vor cuceri pământul. Fii lui Dumnezeu vor fi egali cu Isus Christos întrutotul. Vor fi nemuritori, fără păcat, desăvârșiți, părtași deplin la natura divină. Ei au tot dreptul să fie numiți dumnezei, pentru că sunt.

Acuzat uneori pe bună dreptate de gnosticism modern, Wimber care emite nenumărate atacuri la modul rațional de gândire, este autorul multor profeții publicate în cărțile sale, profeții care nu s-au împlinit. Printre ele este aceea în care afirmă că în anul 1989 va fi un val puternic de AIDS pe care numai biserica îl va putea opri, și: „Apariții angelice vor deveni lucru obișnuit în cadrul întrunirilor și chiar Domnul va apărea în săptămânile care vor urma, lunile și anii următori. Vindecările vor fi atât de comune că până și copiii le vor face în mod regulat… Se va merge mult dincolo de tot ce s-a făcut în timpul apostolic și în primul secol al creștinismului… chiar și învieri din morți vor fi lucru obișnuit… Veți vedea chiar mâini și picioare amputate crescând sub ochii voștri atunci când mâinile evangheliștilor se vor atinge de ele…”

– Armata lui Ioel. Noi va trebui să cucerim lumea ca o arătare a fiilor lui Dumnezeu, în trupurile noastre glorificate aducând pe pământ Împărăția de o mie de ani.

– La răpire vor fi răpiți cei răi de pe pământ, pentru ca să poată fi înstaurat Mileniul de către „noua rasă”.

– Teologia dominației sau „Împărăția acum”.

– Opoziție față de testarea manifestărilor spirituale prin Scripturi.

– Credința într-un „Christos-corporație”. Isus nu este nevoie să revină din nou pe pământ deoarece Biserica este Trupul Său, și deci tot ce este și are Christos este aici deja prin Biserică. Christos are nevoie de noi ca biserică deoarece fără trup El este incomplet.

– Wimber acceptă vindecări miraculoase făcute prin relicve sau moaște la fel ca Biserica Catolică sau cea Ortodoxă.

– Wimber vorbește despre o schimbare de paradigmă în modul de gândire al creștinului, de la gândirea raționalistă și teologică, la o abordare unde doctrinele se dezvoltă dintr-un creștinism experimental.

– La început Wimber vedea în Toronto Blessing cel de al „trilea val” al Duhului Sfânt, primul fiind cel penticostal de la începutul secolului și al doilea cel charismatic din anii 60.

– Vineyard mai crede că o biserică globală „supra-biserică” va aduce o trezire mondială.

Biserica Toronto Airport Vineyard a fost exclusă din Vineyard în ianuarie 1996, în primul rând, după părerea lui Tom și Sheila Smith, pentru lipsa de control din partea lui John Wimber și a confesiunii sale asupra fenomenului de la Toronto, și mai ales pentru atenția acordată de mediile informare lui John Arnott și bisericii sale și nu lui Wimber și confesiunii Vineyard. Wimber a afirmat că mișcarea „râsul sfânt” este de la Dumnezeu, el ferindu-se să facă vreo condamnare a fenomenului de la  Toronto, care continuă să domnească în multe din bisericile Vineyard, așa cum se întâmplă cu biserica lui Randy Ckark din St. Louis, Missouri.

Articol preluat cu permisiunea autorului de aici: www.lascaupetru.wordpress.com

Vezi şi ultimele noutăţi în pagina

Petru Lascău

http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2015/02/pastor-petru-lascau-toronto-blessing_17.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/toronto-blessing-kathryn-kuhlman-benny-hinn-si-john-wimber/