Religia etruscilor

Introducere            Etruscii au locuit odinioară în Italia centrală. Influenţa civilizaţiei şi mai ales a religiei lor asupra civilizaţiei romane este din ce în ce mai bine cunoscută pe măsură ce ambele civilizaţii, etruscă şi romană, îşi dezvăluie mereu detalii ce au fascinat multe generaţii de cercetători. Etruscii au trăit în mileniul I î.Hr., îndeosebi în ţinutul cunoscut astăzi sub numele de Toscana. Civilizaţia lor a precedat-o pe cea romană şi apoi a însoţit-o ceva vreme în istorie, pentru ca să se stingă în cele din urmă în zorii primului mileniu al erei creştine. Popor enigmatic, etruscilor li s-a căutat o origine orientală, fără să se poată determina cu certitudine locul de unde ar fi emigrat în Italia. Cercetările mai noi socotesc însă ca etruscii trebuie consideraţi drept populaţie autohtonă, iar nu nişte venetici în Italia. Din statuetele antropomorfe ale divinităţilor etrusce desprindem configuraţia chipurilor etrusce, având drept caracteristica ochi cu coada puţin prelungită, astfel încât pot fi recunoscute ca atare îndată şi fără dificultate de cei familiarizaţi, întrucât în reprezentările divinităţilor lor etruscii au redat ceva din propria lor fizionomie.    Izvoare            Pentru cunoaşterea religiei etruscilor ne stau la îndemână alături de referirile antice romane despre această religie şi descoperirile arheologice. Un scriitor creştin, Arnobiu de Sicca, numea Etruria «genetrix ei matei superstitionis», vrând să spună că religiozitatea etruscă a fost bogată şi a creat o mulţime de credinţe false, pe care creşti­nismul nu le putea accepta. Cunoaşterea scrisului i-a ajutat pe etrusci să lase posterităţii o cât de mică portiţă pentru descrierea lor. Astfel, s-au descoperit până acum circa 6.000 de texte epigrafice, scrise de la dreapta spre stânga. Din toate acestea doar zece au peste 10 cuvinte. Cel mai lung text cu scriere etruscă originală se păstrează la Zagreb şi constituie un fragment de carte sacră privind ofrandele ce se ofereau anumitor zei în decursul anului calendaristic. Scrierea se află pe benzile de pânză folosite la înfăşurarea corpului mumiei unui tânăr egiptean. Aici se află 1185 de cuvinte, foarte importante pentru cunoaşterea religiei etruscilor. În ordine, vin trei alte inscripţii: una de 300 de cuvinte, aşa zisa «tegola di Capua» (ţigla din Capua); a doua conţine 130 de cuvinte şi e cunoscută sub denumirea de «il cippo di Perugia», iar cea de a treia, «lamina di Magliano», cu 70 de cuvinte, se referă tot la aducerea de ofrande unor divinităţi.            Cărţile sfinte de odinioară ale etruscilor s-au tradus în limba latină de către Tarquitius Priscus. Astfel, acestea ar fi putut oferi posibilitatea cunoaşterii mai în amănunt a credinţelor etrusce, a divinităţilor, a cultului şi a nădejdilor etrusce într-o viaţă viitoare, dar ele au dispărut fără putinţă de reconstituire din puţinele comentarii romane ajunse până la noi. Se ştie însă de vestitele Libri tagetici, care ar fi tratat „despre zei şi despre modul de a potoli mînia lor, apoi de Libri fatales, cărţi ale destinelor. În general, cărţile sacre ale etruscilor se împărţeau în: a) libri haruspicini, care expuneau modul de cercetare a măruntaielor victimelor în scopul divinaţiei sau ghicitului;   b) libri fulgureles, care studiau fulgerele (originea, tipul, semnificaţia şi efectul lor asupra credincioşilor etrusci); c) libri rituales, cele mai cuprinză­toare dintre toate şi care conţineau regulile de conduită religioasă, morală şi socială, legile care guvernează viaţa oamenilor de la naştere şi până la moarte şi după aceea. Aici se afla şi un complicat sistem de interpretare a semnelor divine (ostenta), semne care comunicau oamenilor voinţa zeilor.   Divinităţile            Religia etruscilor cultiva credinţa în numeroase divinităţi celeste. Astfel, pe un ficat de bronz descoperit la Piacenza şi care închipuie cerul împărţit. În şaisprezece regiuni, se află înscrise numele a patruzeci de divinităţi. Alte nume sunt transmise ele izvoarele arheologice şi literare. După atitudinea lor faţă de oameni, divinităţile etrusce erau benefice sau malefice.          Divinităţile recunoscute drept propriu etrusce erau: Tinia (Jupiter), Sethlans (Vulcan), T(u)rms (Mercur) Fufluns (Bacchus), Turan (Venus), Thesan (Aurora), Ca(u)tha, Cilens, Cvlalp, Letham, Mantrns, Thuflcha, Tecum, Tluscv, Laiam, Aminih, Svutaf. La acestea adăugăm numele unor divinităţi comune etrusce şi italice: Uni(Junona), Menerva (Minerva), Maris (Marte), Ani (Janus),  Safre (Saturn), Mae (Maius), Vesuna (Vesuna al umbrienilor).         Numai în izvoarele literare se păstrează numele divinităţilor Vertumnus (Volturnus, Vortumnus sau Voltumna), Noitia şi Mantus.            După locul pe care-l ocupau în sferele cereşti mai mult sau mai puţin apropiate de pământ şi prin autoritatea pe care o aveau mai mult decât altele în aruncarea fulgerului, zeităţile etruscilor se clasificau în trei categorii principale : dii involuti (ale căror nume rămîneau tainice, necunoscute), pe care îi consulta zeul Tinia când voia să arunce trăsnetul pe pământ; dii consentes, complices sau auxiliarii, în fruntea cărora se afla triada Tinia, Uni, Menerva, triada principală a panteonului etrusc;  dii lares, penates, geniile(ocrotitorii bărbaţilor) şi iunonele (ocrotitoarele femeilor). După importanţa deosebită a zeilor pentru viaţa pământească a etruscilor, etruscii adorau în special pe Tinia, Uni şi Menevra, se bucurau de darurile lui Volturnus – ocrotitorul fertilităţii şi protectorul plantelor — şi se temeau de Noitia (Fortuna schimbătoare) şi de divinităţileinfernale Eita (Aita),  Peisipnei  (Persefona), Tuchulcha, duhul morţii, şi Chaion.          Un rol important în viaţa de toate zilele era atribuit zeiţei Noitia. Pentru a dobândi favoarea ei, norocul, etruscii socoteau că este nece­sar să se ţintuiască răul, ceea ce şi făceau la fiecare început de an, când se bătea un cui în templul dedicat acestei zeiţe. Ceremonia de stabilire a norocului a servit apoi la numărarea anilor.           Lumii subpământene i-ar fi aparţinut o fiinţă ciudată, Tages, nepotul lui Tinia. După cum spune legenda, acest personaj ar fi apărut din pământ, când s-a tras o brazdă mai adâncă în ţinutul Tarquiniei. Avea o înfăţişare ciudată : mic la stat cât un copil, dar având trăsăturile şi în­ţelepciunea unui om bătrân. Plugarul care l-a văzut s-a speriat şi a stri­gat după ajutor. Atunci s-a adunat în acel loc – spune legenda – toată populaţia Etruriei. Tages (numit şi Genius) a dictat atunci regilor celor douăsprezece oraşe-state etrusce regulile pentru interpretarea semnelor cereşti, reguli ce trebuiau transmise din generaţie în generaţie. Apoi Tagesa dispărut.          Zeul morţii, Tuchulcha, era înfăţişat în perioada târzie (sec. II î.Hr.) sub chip de om cu urechi de cal, gură în formă de cioc de vultur, iar în mâini cu şerpi gata să muşte.   Locaşurile de cult                Scriitorul latin Titus Livius a remarcat îndemânarea meşteşugarilor etrusci şi priceperea lor în domeniul construcţiei oraşelor şi a edificiilor civile şi religioase. Au existat, desigur, temple cu o singură cameră (cella), cea pentru divinitatea căreia îi era dedicată, dar curând au apărut temple bi- sau tricellate şi cu trei porţi. Templul tricellat se asemăna templelor dedicate triadei Tinia, Uni, Menerva. El a fost preluat – ca model – de către romani.        Templele etrusce adăposteau statui ale zeilor. Se pare că mai adăposteau candelabre şi jertfelnice. Acolo se păstrau obiectele necesare jertfei şi la cult în general. Între acestea, de mare importanţă era imaginea cerului, asemenea aceleia de pe ficatul de bronz de la Piacenza, amintit mai sus.   Sacerdoţiul              Voinţa zeilor se comunica oamenilor prin intermediul sacerdoţilor sau preoţilor. Accesul la funcţiunile sacerdotale era deschis tuturor bărbaţilor liberi. Viitorul sacerdot trebuia să-şi însuşească bine tainele învăţăturii religioase etrusce, cunoscute sub numele de «disciplina etrusca». Şcolarizarea se făcea pe lângă marile temple, îndeosebi la Tarchuna.             Vestimentaţia preoţilor etrusci se forma dintr-o mantie încheiată printr-o fibulă, o mitră ascuţită pentru acoperirea capului şi un baston îndoit în formă de crosă – însemnul autorităţii.            Pricepuţi în arta de a ghici viitorul după semnele cereşti, preoţii etrusci se bucurau de respect deosebit în faţa poporului. Ei descifrau enigmele vieţii, comunicau voinţa zeilor, participau la ceremonii religioase numeroase şi complicate, jertfeau zeilor, rosteau rugăciuni şi incantaţii, luau parte la dansuri cultice, la banchete votive, la procesiuni şi la jocuri funebre. Din cauza pregătirii lor speciale, înşişi romanii au apelat la serviciile preoţilor etrusci. Astfel, aristocraţia romană şi chiar împăraţi ca Augustus, Tiberius, Claudius, Alexandru Sever şi Iulian Apostatul au recurs la înţelepciunea divinatorilor etrusci pentru a cunoaşte voinţa zeilor. Abia împăratul Teodosie cel Mare a luat măsuri drastice împotriva haruspicinilor, fără a reuşi sa-i oprească definitiv.     Jertfele           Etruscii aduceau zeilor jertfe sângeroase. Ei sacrificau diverse animale: tauri, cai sau măgăruşi şi chiar lupi. Scenele de sacrificiu din picturile tombale (din morminte) etrusce sunt numeroase. Se citează – de exemplu – modul în care se efectua jertfa. Astfel, sacerdotul venea la locul de jertfă, unde victima se afla gata pregătită şi-i turna o libaţie pe cap. După terminarea libaţiei, victima era ucisă cu o lovitură de topor de către un personaj venit special pentru aceasta. Ni se relatează şi o scenă de sacrificiu în care victima este un lup. Lupul este ţinut cu lanţuri de doi bărbaţi, într-o fântână din care încearcă să scape. Preotul vărsa libaţia peste capul lupului, după care cea de a patra persoană loveşte capul lupului cu toporul, doborând animalul.           Au existat, se pare, şi sacrificii omeneşti. Nu se ştie dacă persoanele sacrificate erau rude ale unor defuncţi importanţi, dacă erau prizonieri de război sau sclavi. Iată o astfel de scenă: „Cei ce trebuiau sacrificaţi stăteau cu mâinile legate la spate şi sacerdotul vărsa pe capul lor libaţia rituală… într-o altă scenă, victima zăcea la picioarele altarului, în timp ce un geniu înaripat aştepta lângă un copac din apropiere”.          După scopul lor, jertfele erau de două feluri: hostiae consultatoriae, la care animalele se jertfeau în vederea obţinerii unor date asupra viitorului prin consultarea măruntaielor lor şi hostiae animales, când victima, animalul, ţinea locul omului. Existau însă, pe lângă jertfele sângeroase,  şi  ofrande,  ca  de pildă:   lapte  lui  Silvanus  şi  vin  lui  Genius.            Un sacrificiu aparte, cu caracter expiator, se aducea la locul unde trăsnetul lui Tinia a lovit pământul. Aici se sacrifica un berbec sau un asin, care apoi se consuma prin ardere. Rămăşiţele – oasele calcinate – se îngropau, afară de oasele craniului. Craniul se reţinea şi se agăţa de arbori sau de araci de vie, pentru a feri locuinţele de trăsnet şi holdele de grindină, aşa cum se face până astăzi în regiunea munţilor Sabini.   Sărbătorile                Fiecare dintre cele douăsprezece oraşe şi ţinuturi federate ale Etruriei îşi avea propriile sărbători dar existau si sărbători comune tuturor dedicate cinstirii zeilor sau legate de schimbarea anotimpurilor sau de evenimente din anul agricol etc. Cea mai mare sărbătoare comună din Etruria pare să fi fost aceea închinată lui Volturnus, în martie. Cu acest prilej se ţinea şi o mare adunare publică, în cadrul căreia se făcea o cercetare a activităţii de peste an a conducătorilor oraşelor, se numea un şef al jocurilor care urmau şi un sacerdos ca întâistătător al federaţiei, şi i se punea coroană pe cap.    Cultul morţilor. Credinţa în viaţa viitoare           Etruscii aveau convingerea că viaţa se continuă şi după moarte. Împărăţia morţilor era socotită drept un tărâm al petrecerii veşnice, al veseliei. De aceea şi intrarea în această nouă stare se inaugura cu banchetul funerar, zugrăvit în cele mai vii culori pe frescele din mormintele etrusce. Raymond Bloch descrie acest început astfel: „Ospeţele (funerare, n.n.) au loc într-o atmosferă de Cîmpii Elisee, în sunet de flaut, iar oaspeţii văd mişcându-se în jurul lor dansatori eleganţi şi femei posedate de ritmul magic al dansului”; dar în perioada târzie, în special după sec. IV î.Hr., „scenele reprezentate au ospăţul ca temă centrală, dar atmosfera devine, treptat, tot mai sumbră. Geniile şi demonii, care par a fi instrumentele zeului infernului, nu mai au un aspect calm şi armonios. Chipurile lor iau o înfăţişare înfricoşătoare şi îngrozitoare”.               Ritul funerar era destul de complex. Astfel, după ce etruscul înceta din viaţă, ruda lui cea mai apropiată – eventual soţul sau soţia – îi închidea ochii. Urma înveşmântarea în haine noi şi cât mai scumpe, iar după aceasta parfumarea. S-a practicat uneori şi mumificarea, ca la egipteni. Trupul mortului se aşeza în anticameră, unde se aflau coroane şi rămurele cu frunze. Apoi urmau trei acte principale: conclamatio, constând în chemarea mortului, lamentaţio, constând în bocirea mortului de către rude, prieteni, bocitoare, şi, în fine, inhumatio sau aşezarea în mormântul pregătit. Dacă urma incinerarea, rudele se apropiau şi aprindeau rugul cu torţele. Cenuşa era pusă în urne funerare împodobite cu diferite scene mitologice.   Concluzii               Religia etruscilor a stat la baza formării şi dezvoltării ulterioare a religiei romanilor. Bogată în ce priveşte panteonul, dar mai bogată în divinaţie, cult şi mitologie, această religie s-a pierdut în negura secolelor sub vălurile sincretiste care au acoperit spiritualitatea etrusca primară. Credinţa puternică în existenţa de după moarte a etruscilor a dus la crearea unor opere de artă religioasă rămase până astăzi ca mărturie despre configuraţia şi credinţa unui popor acum dispărut sau complet asimilat. https://sites.google.com/site/istoriareligiilor/religia-etruscilor

ORTODOXISM Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul: Situaţia unui dialog global promiţător Bradley Nassif, Ph.D.

Pagina de Apologetică

Pagina de Apologetică este realizată de Octavian C. Obeada Preşedintele Misiunii Vox Dei Apologet Baptist

ORTODOXISM

Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul:

Situaţia unui dialog global promiţător  Bradley Nassif, Ph.D.

Cercetătorii

Există un număr mic dar crescând de cercetători individuali care încep să publice încet lucrările despre teologia Ortodoxă şi Evanghelică. Se pare că este mai multă activitate din partea interesului Evanghelic în Ortodoxism mai degrabă decât vice versa. Un număr surprinzător de convertiţi evanghelici la Ortodoxismul din America din ultimii 15 ani au prins comunitatea Evanghelică cu garda jos şi au îndemnat pe câţiva scriitori conservativi să răspundă la pierderile crescânde din rangurile lor. Reprezentanţii acestui grup ar fi R. C. Sproul, un teolog de la Reformed Theological Seminary din Florida, şi Hank Hannergraaff, cunoscut de asemenea ca şi „Omul cu răspunsul Bibliei”, un apologet popular de la radio şi observator de culte care a l-a succedat pe fostul Walter Martin.

Dincolo de aceste reacţii din partea Evanghelică, tot mai mulţi teologi informaţi şi echilibraţi lărgesc în mod agresiv perspectivele lor asupra Ortodoxiei printr-un studiu al scriitorilor antici şi moderni ai Răsăritului cretin. Motivaţia lor apare a fi înrădăcinată într-o sănătoasă conştiinţă de sine a deficienţelor şi prăpăstiilor care sunt prezente acum în teologia modernă, şi dorinţa lăudabilă pentru creştere. Unii purced în studiile lor cu o conştiinţă că teologia patristică şi Bizantină care sunt fundamentale nu doar către Creştinismul istoric atât din Apus cât şi din Răsărit, ci sunt în special formative faţă de identitatea contemporană a Bisericii Ortodox Răsăriteane. Un studiu scurt al cercetătorilor selectaţi şi a lucrărilor lor va arăta direcţia în care Evanghelicii îşi trasează studiile lor despre creştinul răsăritean.

Gerald Bray, un britanic evanghelic care lucrează în America acum, este unul dintre cei mai versaţi şi competenţi cercetători din punct de vedere lingvist în Ortodoxia Răsăriteană de azi. Lăţimea îndemânărilor sale lingvistice îl pune pe Bray în fruntea cercetătorilor Evanghelici. El este fluent nu numai în limbile biblice, ebraica şi greaca, dar şi în latină, greaca bizantină, greaca modernă şi rusa. Fiind un specialist în teologia istorică şi legea canonică Anglicană, Bray predă cursuri (printre altele) despre patristicii greci şi latini şi a scris subiecte teologice care sunt centrale pentru Ortodox în lumile antice şi moderne. O selecţie a scrierilor sale include „Teologia Ortodox Răsăriteană”, „Justificarea şi Bisericile Ortodox Răsăritene”, „Clauza Filioque în Istorie şi Teologie” şi cărţile Doctrina despre Dumnezeu (care se ocupă în principal cu Ortodox precum şi cu gândirea creştină timpurie), Interpretarea Biblică: Trecut şi Prezent, şi comentariile sale patristice din Comentariu Creştin Antic asupra Scripturilor (ACW) (Romani, 1, 2 Corinteni, şi Iacov până la Iuda, care urmează a fi discutate mai jos sub lucrarea lui Thomas Oden). Bray caracterizează postura sa faţă de Ortodoxism astfel: Poziţia mea vis-a-vis de Ortodoxie este înţelegătoare dar nu necritică. Eu nu împărtăşesc fascinaţia cu Ortodox care caracterizează pe anumiţi din Apus (după ce a trăiţi atât în Grecia cât şi în Rusia este greu să romanizezi Biserica Ortodoxă), şi sunt foarte înţelegător faţă de preocupările teologice de bază ale Ortodoxiei şi cred că este mult teren comun cu Protestanţii Evanghelici (şi alţii, de sigur) pe care trebuie să-l cercetăm. Presupun că aţi putea spun că sunt în tradiţia lui C. S. Lewis de ‚Creştinism simplu’ – privind la ceea ce ne uneşte dincolo de diferenţele culturale şi istorice, şi concentrându-mă asupra acesteia.

Ceea ce-l pune pe Bray aparte de alţi Evanghelici în „tradiţia lui C. S. Lewis”, totuşi, este concentrarea sa asupra credinţei Ortodoxe ca fiind vital de centrală pentru acea tradiţie. Alţii, precum Lewis şi G. K. Chesterton, au explorat „ortodoxia” prin Părinţi, crezuri şi conciliile „Creştinismului istoric”, Bray a legat o mare parte din acel „Creştinism istoric” de viaţa instituţională continuă şi spirituală a Bisericii Ortodoxe. În acest fel, Bray nu tratează o ortodoxie imaterială ci una care a fost realizarea deplină a Bisericii Ortodoxe Bizantine şi moştenirea teologică pe care a lăsat-o pentru mulţi din ortodoxia Protestantă şi Catolică de astăzi.

Un alt cercetător important care lucrează între tradiţii este Thomas Oden. Conform cu Oden, în Agenda pentru Teologie (1979) eu am propus un program de paleo-ortodoxie post-modernă care ar căuta să reascută teologia contemporană în consensul clasic al surselor creştine. Prin tot ce am făcut de atunci am căutat să dezvolt acea premisă. Cele trei volume de Teologie Sistematică, de sigur, au referinţă constantă la sursele patristice, aşa cum face Teologia Pastorală şi cele patru volume despre Grija Pastorală Clasică. Oden utilizează o metodă teologică care purcede din convingerea că consensul Părinţilor Bisericeşti din primul mileniu al istoriei creştine constituie un statut normativ pentru definirea ortodoxiei creştine. Istoria doctrinară include deciziile Conciliilor Ecumenice (325-787), consensul patrum, lex orandi al bisericii, teologia pastorală şi alte expresii ale Creştinismului „catolic”. În adiţie faţă de lucrările citate mai sus, un proiect recent care dezvăluie premisa lui Oden este în modul cel mai decisiv lucrarea sa editorială din noua sa colecţie de 27 de volume de comentarii patristice asupra întregii Biblii. Denumită Comentariu Antic Creştin asupra Scripturii, aceste serii reprezintă primul comentariu patristic modern de acest fel şi pana unui teolog evanghelic conducător şi a unei case editoriale Evanghelice (InterVarsity Press). Oden descrie natura şi scopul proiectului în „Introducerea Generală”.

Comentariul Antic Creştin asupra Scripturii îşi are ca scop revitalizarea învăţăturii creştine bazată pe exegeza creştină clasică. Aceste serii oferă pastorului, exegetului,  studentului şi cititorului laic mijloace convenabile de a vedea ceea ce Athanasius sau John Chrysostom sau părinţii deşertului au avut de spus cu privire la un text particular pentru predicare, pentru studiu sau pentru meditaţie. Există o conştiinţă care iese la iveală printre laici catolici, protestanţi şi ortodocşi că predicarea biblică vitală şi formarea spirituală are nevoie de o bază mai adâncă dincolo de scopul orientărilor istoric-critice care au guvernat studiile biblice din zilele noastre. De aici lucrarea este dusă spre o audienţă mult mai largă decât acei cercetători tehnici înalţi şi specializaţi din domeniul studiilor patristice.

În mod clar aceasta este în mod intenţionat un proiect ecumenic a cărui echipă de editori de volum îşi au originea dintre cercetătorii catolici, protestanţi şi ortodocşi şi care, sub Oden, au desemnat proiectul pe a edifica acele audienţe. Faptul că seriile acestea nu sunt făcute şi vândute de o editură Romano-Catolică sau Ortodoxă, ci de InterVarsity Press, arată cât de remarcabil este acum în desfăşurare o renaştere a studiilor patristice printre evanghelici din întreaga lume. Impactul pe care se pare foarte posibil că îl vor avea aceste serii asupra viitorului dialog Ortodox şi Evanghelic este în mod potenţial enorm de mare. Din moment de Părinţii Bisericeşti au jucat un rol formativ în formarea identităţii Bisericii Ortodox Răsăriteane, seriile vor încuraja în mod natural pe cititori să gândească dincolo de comentatori creştini antici la biserica care s-a apropiat cel mai profund de aceste surse. În mod inevitabil, aceasta îi va determina pe Evanghelici să exploreze într-o adâncime mai mare temele christologice, trinitariene, eclesiologice şi sacramentale ale Părinţilor Bisericeşti timpurii şi cele ale Bisericii Ortodoxe, moştenirea Părinţilor în mod aparent. Aceasta nu înseamnă că Părinţii ne-au dat o singură interpretarea autoritară a fiecărui verset al Bibliei. Aşa cum aceste serii evidenţiază, există variate interpretări patristice asupra fiecărui text dat de Scriptură. Oden nu se află sub iluzia de a născoci o tradiţie exegetică uniformă de către toţi Părinţii asupra vreunui text din Scriptură. El recunoaşte că există multe varietăţi de interpretare în cadrul fiecărui periscop. Cu toate aceste este evident şi faptul că există motive exegetice centrale care corespund faţă de marile teme ale teologiei Ortodox Răsăritene. Prin a-i lăsa pe Părinţi să vorbească pentru ei înşişi, seriile ACW reflectă diferenţele largi ale Părinţilor în exprimarea culturală şi creativitatea teologică în timp ce admit concomitent un consens remarcabil asupra temelor centrale ale Revelaţiei divine. O astfel de descoperire îi poate duce pe Evanghelici doar spre o apreciere mai profundă a Ortodoxismului în timp ce în acelaşi timp accentuează asemănările şi diferenţele lor cu tradiţiile catolice şi protestante.

În toate relatările de fond, J. I. Packer este unul dintre cei mai mari politicieni evanghelici ai acestui secol. Când a atins vârsta de aur a carierei sale notăm faptul că el a începutul să aibă un interes serios în dialogul creştin conservativ cu speranţe de formarea a unei agende comune pentru mărturia unificată a bisericii în lumea modernă. Lucrarea sa în „Ecumenicii Evanghelici” (ca să enunţăm doar o frază) începe în modul cel mai vizibil în dialogul lui cu Catolicii în 1995 care au dus la semnarea sa a documentului „Evanghelicii şi Catolicii Împreună”. Deşi interesul lui în Ortodoxism a început mult mai devreme, doar în 1995 aceasta a primit exprimarea concretă la o adunare ecumenică conservativă a Catolicilor, Ortodocşilor şi Evanghelicilor numită Conferinţa „Rose Hill”. Acolo Dr. Packer şi autorul prezent au lucrat ca foşti parteneri de dialog. La Rose Hill, Packer a transmis o lucrare intitulată „Înainte din Orr: Criza Culturală, Realismul Raţional şi Ontologia Întrupării”, la care eu am răspuns cu „Un Răspuns Ortodox Răsăritean către J. I. Packer”. Dialogul a fost continuat în 1997 când Packer şi autorul s-au adunat ca echipă pentru un curs la Regent College numit „Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul în Dialog”.

Acest curs dialogic a fost unul istoric dintre primele de acest gen printre seminariile Evanghelice din America de Nord. Datorită staturii distinse a lui Packer şi a scopului teologic constructiv al cursului, clasa a dovedit că un astfel de dialog între Ortodocşi şi Evanghelici nu numai că era posibil, ci că putea să realizeze de fapt o mărturie comună fără a cere un compromis sau o integritate doctrinară din partea poziţiilor lor. Apoi, în septembrie 1999, Dr. Packer a avansat dialogul Ortodox-Evanghelic în America fiind vorbitorul Evanghelic de la întâlnirea anuală a Societăţii pentru Studiu al Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului. Tema pentru conferinţă a fost „În afara Bisericii nu este Mântuire: Un schimb Ortodox şi Evanghelic”. Conferinţa în cele din urmă s-a dovedit a fi cea mai mare adunare de creştini ortodocşi şi evanghelici cu circa 200 de oameni în auditoriu.

În adiţie faţă de Bray, Oden şi Packer, lucrarea altor cercetători ar trebui să fie menţionată, chiar dacă este şi pe scurt. EI provin din cadrul Calviniştilor, Anglicanilor, Anabaptiştilor, a Bisericii Libere, Nazarinenii, Menoniţii, Wesleyenii, Penticostalii sau alte denominaţiuni. Incluşi în această listă ar putea fi Miroslav Volf, Grant Osborne, Harold O.J. Brown, Daniel Clendenin, James Stamoolis, Donald Bloesch, Kent Hill, Mark Noll, Kenneth Kantzer, Randy Maddox, Thomas Finger, T. F. Torrance, Elaine Storkey, Vinay Samuel, David Dockery şi mulţi alţii pe care cu siguranţă că i-am omis. Aş pretinde prea mult să spun că fiecare dintre ei sunt experţi în Estul Creştin, dar fiecare în felul său a început să conducă comunitatea Evanghelică într-un nivel mult mai avansat de dialog academic decât înainte. De fapt, Zondervan, o casă editorială Evanghelică importantă, a recunoscut recent studiul despre Ortodoxie ca o lacună care trebuie umplută în cercetarea Evanghelică de azi. În iulie 1999 aceasta a încredinţat spre tipărire o nouă carte în cadrul „Seriile Contrapunct” ale lor care vor fi devotate în exclusivitate acestui subiect. Aceasta are titlul, Ortodoxia şi Evanghelismul: Conflict sau Compatibilitate? editată de James Stamoolis (care trebuia să apară undeva în anul 2002, nota autorului).

Teologia nu este singurul domeniu al cercetării Evanghelice care este întreprins în cadrul Bisericii Ortodoxe de astăzi. Psihologii evanghelici abordează şi ei aceste perspicacităţi de la Părinţii monastici ai Bisericilor Bizantine, Siriene şi Coptice. Fără să minimalizeze rolul esenţial pe care l-ar putea teologie în vindecarea rănilor dintre credincioşii ortodocşi şi cei evanghelici, există şi o mare valoare practică în listarea resurselor de antropologie ortodoxă în serviciul psihologiei creştine. Cel mai bun cercetător care a lucrat în special în acest domeniu este Dr. Janice Strength, un profesor de terapie al familiei de la Fuller Seminary’s School of Psychology. Ea este şi co-fondatoarea unei şcoli post universitare de psihologie creştină în Moscova a cărui conducere şi grup studenţesc este covârşitor de ortodox. Într-un capitol intitulat „De la Conflict la Dragoste: Sugestii pentru vindecarea familiei creştine”, Strength oferă comunităţilor ortodoxe şi evanghelice o analiză foarte senzitivă a dinamicilor naturii umane şi rezoluţia conflictului alături de liniile călăuzitoare pentru dialogul Ortodox-Evanghelic în Rusia din punctul de vedere a unui terapeut de familie.

Când ne întoarcem spre partea ortodoxă a dialogului, regretăm să raportăm faptul că cu câteva excepţii notabile, teologii din Rusia şi Grecia au puţin sau nici un contact cu Evanghelicii şi sunt chiar dispreţuitori faţă de ei datorită misiunilor evanghelice – care sunt pline de succes în mod frecvent în Rusia dar nu şi în Grecia.

În afara Rusiei şi a Greciei, teologii ortodocşi lucrează la clădirea podurilor cu evanghelicii la o varietate de nivele. Sunt şovăielnic în a vorbi de mine, dar am fost onorat să devotez o parte a cercetării mele către acest domeniu în calitate de teolog ortodox. Am notat deja trei contribuţii în paragrafele de mai sus: SSORE, capitolul reunit „Un răspuns ortodox răsăritean faţă de J. I. Packer”, şi un curs predat în echipă la Regent College cu Dr. Packer despre „Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul în Dialog”: În adiţie sunt următoarele capitole şi eseuri: Un ghid introductiv la studiul Ortodoxiei Răsăritene scris în special pentru studenţii evanghelici de teologie se poate găsi în capitolul meu „Dimensiuni noi în Teologia Ortodox Răsăriteană”. Deşi intenţionat pentru o audienţă Nord Americană cu puţină familiaritate cu limbile europene, acesta slujeşte drept introducere spre caracteristicile principale ale teologiei Ortodoxe şi a curselor metodologice care trebuiesc evitate când se studiază aceasta. O strategie misiologică sugerată pentru evanghelicii care slujesc în ţările ortodoxe precum Rusia şi Europa Răsăriteană este accentuată în eseul „Misiuni Evanghelice în Ţările Ortodox Răsăritene”. Tot în domeniul misiologiei vezi scurtul articol „Mişcările de Misiune Ortodoxe” din Dicţionarul Evanghelici al Misiunilor Mondiale, ed. Charles van Engen et al. (Baker, disponibil). În domeniul spiritualităţii comparative, autorul a emis un discurs public la Regent College despre „Spiritualitatea Ortodox Răsăriteană şi Evanghelică: Centrul unei Agende Comune”. Despre scena internaţională, am fost privilegiat să slujesc drept vorbitor pentru consultaţiile Ortodox-Evanghelice sponsorizate de Conciliul Mondial al Bisericilor în Alexandria, Egipt şi Hamburg, Germania, aşa cum am notat mai sus. În prezent alcătuiesc lucrările ultimilor opt ani prezentate la „Societatea pentru Studiu al Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului” care sper să fie publicată ca o carte în anii următori. Pregătesc de asemenea un capitol pentru viitoarea carte Ortodoxia şi Evanghelismul: Conflict sau Compatibilitate? editor James Stamoolis (Zondervan, aşa cum am notat anterior). Acolo sper să expun ultimii mei 30 de ani de studiu teologic şi de experienţă în teologia Ortodoxă şi Evanghelică prin a argumenta de ce cred că ele sunt compatibile în domenii cheie care sunt încă incompatibile în altele. Aceste lucrări sunt suplimentate de câteva cursuri de doctorat despre istoria Ortodoxiei, teologiei şi misiuni pe care le predau atât în seminariile Ortodox cât şi în cele Protestant Evanghelice prin America de Nord (vor fi discutate mai jos sub „Seminarii”).

Alţi teologi ortodocşi au contribuit au contribuit cu lucrări ocazionale sau au oferit direcţie specifică despre relaţiei Bisericii faţă de cercetarea Evanghelică. Astfel de publicaţii nu sunt deloc abundente dar cercetătorii şi ceea ce numesc ei în ele este destul de semnificativ datorită poziţiilor lor strategice din punct de vedere eclesiastic din cadrul Bisericii Ortodoxe. Acest teologi sunt Frs. Stanley Harakas, Theodore Stylianopoulos, Emmanuel Clapsis, Bishop Kallistos Ware, Archbishop Philip Saliba, Edward Rommen, Eusebius Stephanou, şi un număr mic dar crescând de preoţi ortodocşi locali din America de Nord. O mostră a aprobărilor SSORE va indica tăria interesului Pan-Ortodox în dialogul Evanghelic: Suntem fericiţi să susţinem buna lucrarea pe care voi şi organizaţia voastră o faceţi pentru a promova părtăşia şi îmbogăţirea reciprocă printre cei implicaţi în activităţile voastre. Speram că veţi fi roditori şi că vă veţi multiplica în membrii aşa încât mesajul lui Isus Hristos conform învăţăturilor biblice şi apostolice să poată să fie cunoscut de toţi – Arhiepiscopul Philip Saliba, Primat al Arhiepiscopiei Antiohiene din America de Nord.

SSORE îndeplineşte un rol vital. Cât avem de câştigat din ascultarea unul de altul fie ca Isus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru Comun, să binecuvânte lucrarea voastră – Episcopul Kallistos (Timothy) Ware, Oxford University. În lumea post-sovietă, cu deschiderea naţiunilor ortodoxe din punct de vedere tradiţional faţă de potenţialul pentru prozelitismul deschis, relaţiile Evanghelice şi Ortodoxe pot merge în una sau două direcţii: ori să revină la pericolele erei pre-ecumenice, ori să schimbe cursul istoriei. SSORE a început deja să adreseze această importantă întrebare teologică şi de misiologie practică. Mult bine poate rezult dintr-un astfel de dialog de cercetare – Fr. Stanley Harakas, Profesor de Teologie şi Etică, Emeritus, Holy Cross Greek Orthodox Seminary.

De o importanţă specială sunt remarcile Fr. Theodore Stylianopoulos, un profesor înzestrat de Noul Testament de la Holy Cross Greek Orthodox Seminary (Brookline, MA). Pe măsură ce Stylianopoulos s-a maturizat în decursul anilor, el a devenit în mod deschis direct şi îndrăzneţ în dorinţa sa de a se interfera cu cercetarea Evanghelică în domeniul teologiei şi a studiilor biblice. Aparent acesta a fost rezultatul anilor de interacţiune cu Evanghelicii din zona Boston, incluzând lucrarea cooperativă cu Gordon-Conwell Theological Seminary (o şcoală de consorţiu evanghelic al Holy Cross), vizitele la biserica lui Gordon McDonald în zona Boston, un participant activ în Societatea pentru Studiu al Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului, şi contacte similare Ortodox-Evanghelice. El declară, Mulţi cercetători Evanghelici precum Donald G. Bloesch, Gordon D. Fee, şi James I. Packer, par a avea afinităţi apropiate faţă de cercetătorii ortodocşi, cel puţin în privinţa Scripturii. Aceştia şi alţi Evanghelici din cadrul unul fel de ‚mijloc de aur’ dintre fundamentalism şi Protestantismul liberal, îndeplinindu-şi felul lor propriu de ‚sinteză neo-patristică’ în cadrul diverselor lumi de Protestantism. Pentru a fi sigur, astfel de Evanghelici trebuie să se regândească la ‚principiul eclesiastic’ ca cel exprimat de tradiţia ortodoxă, şi unii chiar o fac. Totuşi, aparţine ‚principiului scripturii’. Aceşti cercetători evanghelici par a fi chiar mai mult ‚patristici’ decât mulţi ortodocşi care gândesc despre moştenirea patristică drept propria lor moştenire.

Din nou aş accentua faptul că, dacă ‚principiul eclesiastic’ aşa bine este adus el în discuţie, cercetătorii ortodocşi şi evanghelici îl pot susţine fiecare în termeni independenţi pe baza unanimităţii lor asupra doctrinei creştine clasice ca un sumar al adevărului biblic trainic. Dedicările lor teologice şi circumstanţele contemporane îi aduc laolaltă spre a lucra pentru o mărturie comună şi spre hermeneutici biblice comune. Cei care afirmă autoritatea Scripturii şi caută să trăiască şi să lucreze cu un anumit echilibru între credinţă şi raţiune, vor continua să graviteze spre un consens care este numit ori ‚catolicitate evanghelică’ sau ‚evanghelism catolic’ drept opinie creştină solidă a celui de-al treilea mileniu. Aceste comentarii din partea unui cercetător de măsura lui Stylianopoulos nu ar trebui să fie poleite drept retorică ecumenică. Chemarea sa pentru susţinerea reciprocă este clară, specifică şi autoritară. Dacă Stylianopoulos este corect, atunci cercetătorii biblici Ortodocşi şi Evanghelici şi clericii nu au nici o altă opinie decât să ia această invitaţie în mod serios şi să răspundă la ea cu acţiune specifică şi decisivă. O astfel de acţiune ar include crearea de consultaţii biblice reunite, programele de schimb de experienţă (care pot rupe caricaturile şi stereotipurile), iniţializarea de proiecte de colaborare în domeniile eclesiologiei, ale formării canonului, a tradiţiei şi a hermeneuticii scripturale, şi alte proiecte.

Din perspectiva marii imagini, aşadar, dacă ar întreba cineva din punct de vedere geografic, unde se află dialogul Ortodox-Evanghelic este cel mai rodnic alimentat în lume, răspunsul ar fi găsit în Statele Unite. Aceasta nu ar trebui să vină ca o surpriză pentru cititori din moment ce America de Nord este saturată cu creştinismul evanghelic şi aceasta este precis din cauză că evanghelicii se bucură de o poziţie de dominare religioasă în cultura americană decât au ortodocşii americani care au fost forţaţi să răspundă la influenţa sa. Acel răspuns a contribuit în parte la ridicarea a ceea ce s-ar numi o „teologie American Ortodoxă”. Dar prin aceasta vreau să spun că teologii ortodocşi au fost forţaţi să se inspire din resursele teologice bogate ale propriei lor tradiţii pentru a răspunde în mod creativ către provocările religiei americane – incluzând Evanghelismul American. Aşa cum există accentuări teologice caracteristice în Grecia, România, Bulgaria şi în alte părţi datorită întrebărilor politice, istorice, geografice şi religioase care au confruntat Biserica Ortodoxă şi i-a cerut acesteia să adreseze ceva la provocările acestor contexte date, tot aşa şi ortodocşii din America au început să ofere încet răspunsuri teologice care sunt din punct de vedere cultural şi teologic relevante pentru ei. Dar aici se află o ironie interesantă. Întrucât în locuri precum Rusia şi Europa Răsăriteană, Biserica Ortodoxă a ocupat o poziţie de dominaţie religioasă peste bisericile Evanghelice, în America comunitatea Evanghelică se bucură de poziţia de dominare peste minoritatea bisericilor ortodoxe. Aceste simple fapte sunt mărturie semnificativă pentru întrebarea de ce dialogul Ortodox-Evanghelic este cu mult mai bun în Statele Unite decât oriunde în lume.

Cineva ar putea oferi câteva explicaţii pentru a relata în această privinţă dar probabil că cel mai semnificativ motiv este datorită toleranţei Americane a pluralismului religios.

În America creştinii se bucură de privilegiul de „libertate al religiei”. Liderii ortodocşi din Rusia şi Europa Răsăriteană ar trebui să noteze acest fapt pentru că el contrazice presupunerea nutrită că doar o protecţie impusă în mod legal asupra Ortodoxiei poate asigura sănătatea spirituală a poporului ortodox. De fapt chiar opusul a fost adevărat în America. Aceasta este datorită libertăţilor noastre religioase prin care un număr crescând de evanghelici vor să exploreze Biserica Ortodoxă independent faţă de impunerea culturală a unei legislaţii de ofensare. Pusă în mod simplu, singura ortodoxie care merită ceva este cea care a fost explorată în mod liber şi înţeleasă. Tot aşa, putinii teologi ortodocşi influenţi din America care au o cunoaştere informată despre cercetarea Evanghelică înţeleg că aceşti credincioşi nu trebuiesc să fie acceptaţi cu cultele şi sectele de parcă ar fi parte dintr-un mare ocean de întuneric nediferenţiat. Din contra, ei văd urmaşii lor drept credincioşi adevăraţi care trăiesc în comunităţi creştine dinamice care posedă o moştenire intelectuală respectabilă de cercetare. Ceea ce se întâmplă în dialogul American produce astfel posibilităţi încântătoare pentru reconstruirea şi reînnoirea din ţările mamă ortodoxe. Aceasta nu ar trebui să fie interpretată ca ceva care înjoseşte Bisericile Ortodoxe mamă din afara Americii din moment ce ele vor rămâne întotdeauna evaluate de poporul american ortodox.

Cu toate acestea pare a fi greu de dezbătut faptul că mantia cade spre copiii lor spirituali în Statele Unite pentru a realiza felul de abordare constructiv faţă de Evanghelism pe care ţările mai bătrâne nu le-au putut realiza atât de efectiv.

Acestea fiind spuse, ar fi chiar greşit să pictăm un portret optimist al relaţiilor Ortodox-Evanghelice în America. Pentru a fi siguri, nu totul e roz în Statele Unite Provocările şi obstacolele majore rămân atât pentru academie cât şi pentru biserică, provocări la care ne întoarcem acum.

continuare în numărul viitor…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica1_feb06.htm

Pergam – Biserica coruptă care este căsătorită cu lumea Apocalipsa 2:12-17

Pergam – Biserica coruptă care este căsătorită cu lumea
Apocalipsa 2:12-17

Duminică dimineaţa – 27 februarie, 2000

Introducere: „Pergam” înseamnă „căsătorie” sau „uniune”. Era Efesului era din 30-100 d. Hr., Smirna din 100-312, şi Pergam din 312-590 d. Hr. Roma nu a avut succes în a zădărnicii Creştinismul prin persecuţie; biserica însă a crescut şi s-a extins în multe regiuni. Cea mai mare persecuţie din lume era totuşi incapabilă să distrugă biserica. Aşadar, satan şi-a schimbat planul său de atac. Lumea nu numai că a încetat să se opună bisericii, dar chiar şi cel mai mare dintre imperii de pe acest pământ – Roma – a acceptat Creştinismul ca religie a sa de stat. În jurul anului 312 d. Hr. se spune că Constantin a avut o viziune sau un vis în care a văzut o cruce cu cuvintele scrise pe ea, „Prin acest semn cucereşte”. El a descoperit că crucea era un semn al Creştinismului, aşa că a acceptat Creştinismul ca religie de stat. El i-a încurajat pe oameni să fie botezaţi, şi oricine era botezat primea două robe albe şi câteva bucăţi de argint. Biserica era unită cu lumea; aşadar, puteţi vedea, biserica a devenit decăzută. Aici Pergam şi lumea erau unite pentru a deveni cea mai mare religie de stat. Conform oamenilor, aceasta avea să fie o înaintare; cu toate acestea Domnul este nemulţumit. Când biserica se uneşte cu lumea, mărturia bisericii este ruinată. Biserica este un vizitator în lume. Este în regulă pentru corabie să fie în apă, dar nu ca apa să fie în corabie.

Caracterul lumesc corupe o biserică. Patru lucruri determină de obicei o biserică să devină lumească: 1) biserica şi membrii ei încep să participe în funcţii lumeşti, 2) biserica şi membrii ei admit ca activităţile lumeşti să se desfăşoare în biserică şi în casele membrilor lor, 3) biserica începe să boteze şi să accepte pe oameni ca membrii care nu sunt într-adevăr pocăiţi şi întorşi de la lume spre Hristos, 4) biserica şi membrii ei permite învăţătura şi predicarea falsă.

Nimic nu corupe o biserică mai rapid decât caracterul lumesc. Pergam era o biserică coruptă, o biserică lumească. Pergam este imaginea bisericii corupte care este căsătorită cu lumea.

I. Versetul 12: Scrisoarea este adresată conducătorului bisericii. Dacă o biserică devine lumească, conducătorul acesteia este responsabil. Domnul l-a chemat pe pastor să-i conducă pe credincioşi spre o viaţă de negare de sine şi sfinţenie, de a nega plăcerile acestei lumi şi să trăiască o viaţă pură şi evlavioasă. El trebuie să-i menţină concentraţi asupra cerului şi a trăirii în mod sacrificial. Ei trebuie să dea tot ceea ce sunt şi au pentru a-i câştiga pe cei pierduţi. Acesta este motivul pentru care această scrisoare este trimisă conducătorului bisericii. Este sarcina pastorului de a proclama adevărul sfinţirii şi al separării faţă de o biserică lumească.

1. „Sabia ascuţită cu două tăişuri” se referă la Cuvântul lui Dumnezeu.

         Evrei 4:12 – Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.

1. Apocalipsa 1:16 – În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.
2. Biblia spune că judecata trebuie să înceapă cu casa lui Dumnezeu. Dumnezeu este credincios ca să-i binecuvânteze pe credincioşi, dar este drept ca să-i mustre şi să-i judece pe acestea pentru a-i aduce la slavă.

1 Petru 4:17-18 – Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?

II. Versetul 13: Biserica este lăudată pentru trei lucruri:

1. Biserica era loială faţă de numele lui Hristos în ciuda mediului. Pergam era centrul închinării imperiale, adică, închinarea statului sau a liderului. Intelectualii păgâni conduceau oraşul – un oraş dedat la idolatrie. „Ştiu unde stai… unde locuieşte satana”. Biserica din Pergam nu mergea ca să-şi plece genunchi declarând „Cezar să fie Domnul”.
2. Roma ridicase temple, altare şi imagini în cinstea lui Cezar şi el devenise un zeu. În final, s-a emis o lege care cerea oricărui cetăţean din imperiu ca să meargă la templu odată pe an şi să se plece spunând „Cezar este Domn”. Pentru a dovedi că un om a îndeplinit acest act loial faţă de Roma, se cerea un certificat scris care să fie în posesia respectivului.
3. „Criza ultimă în educaţie este spirituală şi filozofică. Universităţile publice şi-au vândut sufletele secularismului devreme în acest secol şi au supravieţuit pentru a recolta consecinţele. Lipsa de valori spirituale a dus la cele mai mari probleme etice din vremurile noastre. Oamenilor pur şi simplu nu le pasă ce mai e corect sau greşit. Lor le pasă doar de sine” – De Hindson.
4. Marcu 8:38 – Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.
5. Ei au refuzat să modereze adevărul evangheliei, „nu ai lepădat credinţa Mea”. Adică, nu ai negat a crede în mine.
6. Ei au rezistat în timpul persecuţiei. Cel puţin un credincios a fost martirizat, Antipa.
7. Antipa – anti înseamnă „împotriva” şi pas înseamnă „toţi”. Am putea spune că Antipa era împotriva tuturor lucrurilor care nu erau ale lui Dumnezeu şi a refuzat să meargă alături de presiunea majorităţii pentru a compromite convingerile.
8. Acelaşi cuvânt pentru martir (martus) este cuvântul regular grec pentru martor. Aceasta este o mustrare ascuţită pentru noi astăzi. Cuvântul a mărturisi şi martor înseamnă acelaşi lucru. Credincioşii timpurii ştiau exact ceea ce însemna a deveni un urmaş al lui Hristos: însemna dedicarea a tot ceea ce erau şi aveau ei. Însemna posibilitatea morţii. Aşa de mulţi vor să demonstreze creştinismul lor în cercurile creştine, dar care sunt egal de pregătiţi să minimalizeze creştinismul lor în cercurile unde creştinismul este confruntat cu ridiculizare, dispreţ şi opoziţie.

III. Versetul 14: Plângerea #1, biserica lumească este vinovată de doctrina lui Balaam. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că corupţia şi caracterul lumesc sunt în cadrul bisericii.

1. Balac, regele moabit care domnea în apropiere de Palestina, s-a temut de Israel. Pentru a-şi proteja împărăţia sa, el a căuta serviciile lui Balaam, un profet, pentru a-l blestema pe Israel. Când regele l-a abordat prima dată pe Balaam, acesta a refuzat. Dar a acceptat a doua ofertă. De trei ori Balaam a încercat să-l blesteme pe Israel, dar fără nici un rezultat. Acesta a conceput apoi un plan perfid. El avea să-i corupă. El a sugerat fetelor moabite să seducă pe bărbaţii lui Israel să facă căsătorii cu aceştia şi să-i ducă apoi la închinarea la dumnezeii lor idolatrii (Numeri 22-25; 31:16). Schema a funcţionat. Şi Israel, deşi înrădăcinat în Dumnezeu, a devenit înjugat într-un mod fără egal cu caracterul lumesc şi prin urmare a fost corupt.
2. Original, lumea s-a opus bisericii; acum lumea şi biserica sunt căsătorite. Înţelesul cuvântului „biserică” este „cei chemaţi afară”; nu uniţi, nu puşi în lume, ci separaţi, chemaţi afară – aceasta este biserica. Metoda lui Balaam este de a distruge separarea dintre separarea dintre biserică şi lume, şi rezultatul este închinarea la idoli. Lucrarea lui Balaam este de a uni lumea cu biserica.
3. Nevoia lui Constantin de a ne înălţa în învăţătura lui Balaam. Nimic nu este mai dificil decât a păzi ca nu cumva lucrarea lui Balaam să intre.
4. Astăzi copiii lui Dumnezeu vor cu toţi să fie mari, să aibă mai mult, şi să nu acorde nici o atenţie sfinţeniei sau curăţeniei. Astfel, ei cedează faţă de păcate, ei cedează faţă de învăţătura lui Balaam.
5. Banii i-a făcut pe mulţi să fie dumnezei astăzi. Isus a spus, „nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona”.
6. 1 Timotei 6:10 – Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.
7. Iuda 11-13 – Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain! S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam, din dorinţa de câştig! Au pierit într-o răscoală ca a lui Core! Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor, nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie.
8. 1 Ioan 2:15-16 – Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.
9. 2 Corinteni 6:14, 17-18 – Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.”
10. Psalmul 1:1 – Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori.
11. Versetul 15: Plângerea #2, i-a inclus pe cei care susţineau doctrina Nicolaiţilor, ceva care Dumnezeu urăşte. Nicolaiţii învăţau că spiritul era tot ceea ce conta, aşa că poţi avea orice fel de libertate în dorinţa trupului.
12. Galateni 5:13 – Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.

IV Galateni 5:16-17 – Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duuhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.

1. Versetul 16: Sfatul era de a se pocăi. Biserica şi credincioşii ei aveau nevoie să se pocăiască şi să-şi schimbe căile lor. Ce înseamnă aceasta? Biserica şi adevăraţii credincioşi trebuia să se confrunte cu cei care erau lumeşti şi să-i conducă spre pocăinţă, să-şi schimbe practica de acceptare a oamenilor în biserică doar pentru că îl profesau pe Hristos – trebuia să existe o evidenţă de pocăinţă, de a disciplina pe cei ce refuzau să se pocăiască şi care alegeau să continue în trăirea lor lumească, să se oprească din a transmite un sens de speranţă şi siguranţă falsă către necredincioşi prin a-i boteza pe aceştia când făceau o profesiune fără adevărata pocăinţă, şi să se oprească din a permite lumescul să mai seducă, să înşele şi să conducă greşit pe alţi credincioşi în biserică.
2. J. Vernon McGee, „Ce greşeală facem dacă credem că Biserica are autoritatea de a decide ce e corect şi ce e greşit. Adevărata Biserică este alcătuită din credincioşii în Isus Hristos – ceea ce Scriptura numeşte trupul lui Hristos. Ei trebuie să fie lumini în lume. Şi dacă noi vom fi lumini în această lume, trebuie să fim atenţi să ne identificăm cu persoana lui Isus Hristos şi să recunoaştem, nu Biserica, ci Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate a noastră.
3. Dacă Pergam nu se pocăieşte într-adevăr, ei vor suferi aceiaşi soartă ca şi Antihristul şi profetul său mincinos care va fi înfrânt şi va fi aruncat în lacul de foc pregătit pentru diavol şi îngerii săi. El se va lupta împotriva lor cu sabia gurii Lui, Cuvântul Său.
4. Matei 3:2 – Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.
5. Luca 13:3 – Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi peri la fel.
6. Fapte 2:38 – Pocăiţi-vă… şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.
7. Fapte 17:30 – Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.
8. 2 Cronici 7:14 – Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara.
9. Evrei 2:3 – Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o.
10. Versetul 17: Promisiunea învingătorului este dublă:
11. Biruitorului i se dă dreptul să mănânce mana ascunsă.
12. Mana a fost dată pentru a hrănii pe copiii lui Israel în timpul călătoriei lor prin desert. Dumnezeu a făcut ca aceasta să vină din cer (Exod 16:14-35). Câteva au fost scoase din vedere în arca ca o amintire.
13. Isus este mana ascunsă. Biruitorii vor fi părtaşi ai naturii lui Hristos. Noi nu-l putem vedea pe Isus, El este mana noastră ascunsă.
14. Ioan 6:32, 33, 35, 58 – Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer şi dă lumii viaţa”…. Isus le-a zis: „Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată…. Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac.”
15. Biruitorului i se va da o piatră albă cu un nume nou scris pe ea.

V. Piatra albă înseamnă admiterea în cer, în prezenţa lui Dumnezeu.

1. Piatra albă este o referire la felul în care voturile erau ţinute în curţile de judecată din ziua lui Ioan. Când avea loc un proces, juraţii votau prin aruncarea de pietre într-o urnă: neagră pentru vinovat sau albă pentru inocent. Isus promite că biruitorii vor fi găsiţi inocenţi la tronul de judecată. Datorită sângelui Său biruitorii sunt eliberaţi de pedeapsa păcatului.
2. Noul nume înseamnă o nouă natură şi o moştenire deplină. Noul nume corespunde cu condiţia noastră înaintea Domnului. Fiecare credincios are o relaţie specială, intimă cu Domnul. Noi Îl cunoaşte într-un fel personal pe care nimeni altcineva nu-l cunoaştere.
3. Auzirea şi ascultarea de acest mesaj pentru biserică este singura speranţă de cucerire vreodată a caracterului lumesc seducător al acestui pământ.

http://www.voxdeibaptist.org/Pergam_Biserica_corupta.htm

Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a IX-a

Ultima săptămână din viața și activitatea lui Isus sunt importante pentru ucenicie din mai multe puncte de vedere. Un aspect interesant de analizat este acela al modului în care discipolii asistă la evaluările și testele pe care le suportă maestrul însuși aflat aproape de finalul misiunii sale. Orice elev sau student ar răspunde cu cea mai mare satisfacție provocării de a asista la un examen în care cel evaluat este profesorul. Însă ucenicii lui Isus asistă la asemenea examene fără să fie puși în gardă, fără să știe ce urmează să se întâmple în Ierusalim. În plus, ei înșiși aveau propriile așteptări și temeri cu privire la ceea ce va urma, mai ales că învățătorul i-a anunțat despre un sfârșit tragic și total de neînțeles. Ne poziționăm, așadar, de partea ucenicilor și analizăm o serie de evenimente care se petrec în săptămâna mare în Ierusalim, având în centru pe maestru și activitatea sa. Testele la care este supus Isus sunt ocazii pentru ucenici să învețe noi lecții, mult mai profunde și nu ușor de asimilat.

Un prim test pe care trebuie să îl susțină învățătorul este legat de adevărata sa identitate și de așteptările oamenilor cu privire la Mesia. La Sf. Marcu, scena intrării în Ierusalim este prezentată pe scurt, iar accentul cade pe o serie de detalii care îi angajează pe ucenici în special la nivel organizatoric. Învățătorul nu le explică nimic despre ce va urma, dar îi trimite pe doi dintre discipoli să aducă un măgăruș și le dă multe informații precise despre găsirea animalului și eventuala reacție a proprietarilor. Pare destul de clară intenția autorului biblic de a pune la vedere elemente importante din culisele evenimentului și de a sublinia dimensiunea profetică a acțiunii. Mult mai sumar (în doar trei versete) este prezentat evenimentul festiv al primirii lui Isus în capitală. Învățătorul pare să intre în logica mulțimii care îl așteaptă în cetatea sfântă ca Mesia, însă o face în stilul propriu. Probabil că pentru ucenici tocmai acest lucru a fost derutant: lui Isus i se pregătește o intrare triumfală în Ierusalim, demnă de un rege măreț, însă el pare să intre în joc doar pe jumătate. Urcarea pe scenă a lui Mesia se face în spiritul profetului Zaharia, adică în umilință, cu pace și neprihănire. Isus împlinește literal profeția din vechime și intră în cetate călare pe un măgăruș. Textul biblic nu ne spune nimic nici despre reacția lui Isus la aclamația mulțimii, nici despre cum au trăit discipolii scena. Cu această ocazie, învățătorul însuși este supus unui test, unei mari provocări. El acceptă titlul de Mesia, dar nu după chipul și așteptarea poporului evreu sau a liderilor săi, ci în spiritul Scripturii. Isus refuză imaginea unui lider glorios și își asumă condiția de umil slujitor care a venit să împlinească voia lui Dumnezeu, nu pe cea a oamenilor. Modul în care maestrul își asumă identitatea de Mesia reprezintă o lecție esențială și pentru ucenici. Discipolii sunt chemați să îl urmeze pe Isus în aceeași paradigmă a slujirii, în umilință și totală dedicare față de Dumnezeu. Cine dorește să fie ucenicul lui Cristos trebuie să fie dispus și capabil să învingă ispita slavei acestei lumi, dorința de putere și dominare, aclamațiile mulțimii și foloasele unei poziții superioare de conducător al poporului în numele Domnului.

O altă ocazie în care maestrul este supus evaluării în public este atunci când autoritățile religioase îi cer socoteală lui Isus cu privire la activitatea sa. Învățătorul își ia în serios rolul de profet al lui Dumnezeu și își exercită autoritatea în casa Domnului. Deși a mai vizitat Templul și a văzut tot comerțul religios care se realiza acolo, acum are contextul să ia atitudine și să transmită propriul mesaj. Evident, a contesta ceea ce se petrece în Templu înseamnă a contesta autoritatea preoților și conducătorilor religioși. O asemenea atitudine nu putea să rămână fără urmări. Isus avea deja o reputație de profet atipic, de om care nu ține datinile străbune și care a adunat multiple reclamații din partea sinagogilor cetăților prin care a trecut. Însă la Ierusalim lucrurile capătă o semnificație aparte. Ca urmare, preoții și cărturarii decid să îl confrunte pe Isus în Templu și să îl supună unui nou test. El este întrebat cu ce autoritate (exousia) face ceea ce face și cine i-a dat această autoritate. Întrebarea pare simplă și răspunsul lui Isus putea fi dat imediat. Însă învățătorul evită un răspuns direct și, conform cutumei evreiești, răspunde cu propria provocare și pune și el o întrebare. Pentru ucenici, o asemenea tactică probabil că nu este nouă. În epocă erau frecvente disputele teologice între rabini și asemenea strategii erau folosite curent. Însă ceea ce face Isus reprezintă nu numai apelul la o tehnică de dezbatere, ci o modalitate de a răspunde la un test care nu este atât de simplu pe cât pare. De ce nu a fost suficient ca Isus să răspundă simplu și să spună că el are autoritate de la Dumnezeu? În primul rând, pentru că răspunsul cerea și o justificare. Nici Isus și nici un alt maestru nu își poate fundamenta autoritatea prin sine sau doar pe ceea ce face. În al doilea rând, pentru că cei care îl confruntă pe Isus sunt autoritățile oficiale, cele care au competența să recunoască slujirea învățătorului, însă acești lideri se aflau în propria orbire și nu acceptau să le fie contestată poziția. Din perspectiva ucenicilor, avem o nouă lecție ce poate fi subliniată prin modul magistral în care răspunde învățătorul. Identitatea și autoritatea lui Isus vin pe linia profeților, așa cum a fost confirmat de Ioan Botezătorul și de Scripturi. Prin această trimitere la Ioan, Isus răspunde indirect la întrebarea preoților și cărturarilor și îi obligă cumva ca ei să formuleze explicit răspunsul. Refuzul lor arată încă o dată (ca și în cazul lui Ioan) că autoritatea nu le este autentică și că nu pot fi în stare să o conteste pe a lui Isus. Pentru învățător există o mărturie care să îi ateste autoritatea, însă pentru cei aflați la conducere nu există decât o autoritate delegată, formală, fără să fie una calificată și să aibă o acoperire în ceea ce sunt și în ceea ce fac.

Un alt test foarte interesant la care este supus învățătorul este legat de limitele naturale și nevoile sale fiziologice. Evanghelia ne spune că, a doua zi după intrarea triumfală în sfânta cetate, Isus și ucenicii se îndreaptă din nou spre Ierusalim, iar maestrului i s-a făcut foame. Isus a văzut de departe un smochin și s-a apropiat de el să caute fructe să mănânce, însă nu a găsit nimic. Textul biblic menționează că nu era vremea smochinelor și că era normal rezultatul acțiunii învățătorului. Ceea ce urmează însă nu mai este în regulă. Atitudinea lui Isus și reacția lui par să demonstreze că învățătorul a picat testul. Cum să blestemi un copac nevinovat? Pur și simplu, nu era vremea smochinelor. De ce are Isus așteptări nefondate? Atitudinea lui nu este cumva o acțiune la supărare, o reacție a omului aflat la nevoie care își trădează insatisfacția? Sf. Marcu ne spune sec faptul că ucenicii doar au auzit și au bifat vorbele spuse de Isus, fără nici o altă atitudine. Nici măcar a doua zi, când discipolii au văzut că smochinul s-a uscat, nu au avut nici un fel de comentariu cu privire la atitudinea învățătorului. Însă brusc totul se transformă într-o lecție cu privire la credință. Cu stupoare, cititorul obișnuit ar putea să întrebe în ce constă aici puterea credinței. Dacă maestrul ar fi avut credință ar fi putut face smochinul să rodească, în loc să îl blesteme și acesta să se usuce și să nu mai rodească niciodată. Ne putem îndeplini capriciile prin apelul la credință? Nu pare deloc simplu să luăm această lecție despre credință pe baza celor realizate de Isus. Indiferent dacă a picat sau nu testul, învățătorul își concentrează atenția asupra ucenicilor și le spune să aibă credință în Dumnezeu. Urmează un pasaj biblic dens de teologie care contrastează clar nu numai cu abordarea narativă din capitolul 11, dar și cu stilul Sf. Marcu în general. În esență, textul biblic ne prezintă credința ca o capacitate a noastră de a ne încrede în Dumnezeu atunci când cerem ceva de la el (un lucru sau iertarea sa). Această capacitate se transformă într-un agent relațional și față de semeni, așa cum este iertarea celor care ne-au greșit. Probabil că Isus se folosește de propriul său test cu foamea și smochinul pentru a vorbi despre credință și pentru a sublinia că aceasta presupune un alt tip de raționalitate și un alt mod de raportare la realitate. În logica omului, ceea ce a făcut Isus față de smochin nu are sens. Însă aceasta este o ocazie pentru învățător de a sublinia că raportarea celui credincios la Dumnezeu și la semeni trebuie să se facă după logica credinței, nu a înțelepciunii acestei lumi. Cine nu realizează acest salt și abordează viața de ucenic doar prin simțurile comune, fără a pune la lucru credința, nu are șanse să își împlinească menirea de a ajunge ca maestrul său.

Ucenicii au o nouă oportunitate să îl vadă pe învățător la lucru atunci când fariseii sunt trimiși la Isus să-l ispitească aducând o întrebare privitoare la plata impozitului. Evident că situația la care este expus maestrul este una delicată: pe de o parte, este obligația tuturor de a plăti taxe autorității politice; pe de altă parte, această autoritate este una nelegitimă, pentru că Israelul era sub ocupație romană. Orice răspuns ar fi dat Isus nu era potrivit și aducea după sine o acuză. Însă maestrul se dovedește a fi înțelept și folosește o strategie relativ simplă, dar cu un rezultat fără echivoc. Fără a intra în elemente de teologie politică, subliniem că Isus ia în calcul faptul că existența umană presupune raportarea la autoritatea politică și la cea divină, implicit cea religioasă (evreii plăteau taxa de 10 % la Templu, o taxă cerută de Dumnezeu în Lege). Învățătorul nu discută deloc despre un anumit raport între cele două, dar accentuează că ambele sunt legitime și fiecare se adresează unui câmp al existenței noastre bine delimitat. Pentru ucenici, lecția principală este evidențiată, mai întâi, prin distincția celor două tipuri de autoritate și, mai apoi, prin importanța faptului că omul trebuie să aibă capacitatea și discernământul pentru o raportare coerentă la ambele, chiar dacă uneori pot ajunge în conflict. Ucenicii trăiesc într-o lume organizată după legile Cezarului, dar în același timp aparțin împărăției cerurilor și trăiesc după legile lui Dumnezeu. Ca discipoli ai lui Isus, suntem invitați să învățăm de la maestru cum să trăim această condiție paradoxală fără a ne pierde identitatea și fără a aluneca în negații sau în extreme de tot felul.

Încheiem această secțiune prin trimiterea la două dezbateri teologice la care este supus Isus în prezența ucenicilor săi (Mc. 12:18-34). Mai întâi saducheii și apoi un dascăl al Legii îl provoacă pe Isus cu întrebări care pun la încercare capacitatea maestrului de a interpreta Scriptura. În primul caz, în joc este tema învierii în care saducheii nu credeau și considerau că au argumente suficiente pentru a susține această abordare. Pentru ucenici, răspunsul lui Isus este o lecție de teologie foarte importantă care anulează așa-zisa logică a învățaților evrei care consideră că viața viitoare continuă în aceleași coordonate precum cea din istorie. Învățătorul apelează la Scriptură și la puterea lui Dumnezeu pentru a argumenta adevărul învierii și arată de ce se înșală saducheii. Este posibil să avem aici o prezentare explicită a celor două surse de autoritate care stau la baza învățăturii pentru credința cea adevărată: Biblia și experiența vie a comunității credincioșilor unde se arată puterea lui Dumnezeu sub călăuzirea și lucrarea Duhului Sfânt. Pe de altă parte, când dascălul sinagogii îl întreabă pe maestru care este cea mai mare poruncă, răspunsul lui Isus este surprinzător pentru că el prezintă două porunci ca fiind cele mai importante pentru om. Prima îl are în vedere pe Dumnezeu, raportul omului la ființa divină, iar a doua privește omul și relațiile dintre semeni. Pentru ucenici, lecția de teologie este clară: concepția despre Dumnezeu o determină pe cea despre om și societate; nu se poate vorbi despre relația cu Dumnezeu fără a avea în vedere relația cu oamenii. Acest răspuns pare să fie un corectiv adus evreilor care se concentrau aproape exclusiv pe realizarea unui raport religios cât mai sofisticat cu divinitatea, dar lăsau deoparte lucruri esențiale cu privire la comunitatea umană și la ceea ce ar trebui să schimbe în societate credința în Dumnezeu.

Dănuț Jemna

Sursa: Alteritas

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/14/ucenicia-in-evanghelia-dupa-marcu-partea-a-ix-a/?

„Nu regret nimic!” Curajul incredibil al unui pastor din Hong Kong în fața instanței care l-a condamnat la închisoare!

Aproape de cei persecutați, Persecuții, Rugăciune, Una cu ei

După ce pastorul Chu Yiu-ming şi alte opt persoane au fost condamnate marţi pentru infracţiuni legate de asocierea lor cu gruparea pro-democrație Ocupaţi Centrul, acesta s-a ridicat în faţa instanţei şi a oferit predica vieţii lui.

Conform Christianity Today, Chu, care este liderul bisericii baptiste Chai Wan şi un activist pro-democrație, şi-a împărtăşit mărturia în faţa instanţei, amintind modul în care copilăria dificilă l-a condus la Hristos şi apoi înspre o viaţă de slujire şi luptă pentru drepturile omului.

Conform unei traduceri în limba engleză a mărturiei lui Chu publicate de Hong Kong Free Press, pastorul a spus: „Sunt un slujitor creştin în slujba lui Dumnezeu. M-am decis să trăiesc o viaţă de prietenie cu cel slab şi cel sărac și în rugăciune pentru ca dreptatea lui Dumnezeu să se facă pe pământ aşa cum se face şi în Ceruri, şi ca Evanghelia iubirii şi a păcii să fie predicată oamenilor. Mă găsesc astăzi în faţa dumneavoastră, bătrân şi cu părul alb, în boxa acuzaţilor, să mă apăr de acuzaţiile aduse împotriva mea. Pare atât de absurd, dacă nu chiar ruşinos pentru o persoană care se află în slujba lui Dumnezeu. Şi totuşi, chiar în acest moment, inima îmi spune că aici, în boxa acuzaţilor, se găsește cel mai onorabil amvon unde am slujit toată viaţa mea. Drumul prin valea umbrei morţii duce înspre înălţimi spirituale.”

Activistul pro-democrație şi-a susţinut de asemenea credinţa lui într-o naţiune liberă spunând: „Luptăm pentru democraţie, pentru că democraţia aduce libertate, egalitate şi iubire universală. Libertatea politică reprezintă mai mult decât loialitate faţă de stat. Este afirmarea demnităţii umane. Fiecare persoană care trăieşte într-o comunitate, are calităţi şi un potenţial unic, care îl fac capabil să îşi aducă contribuţia la bunul mers al societăţii. Drepturile omului sunt un dar de la Dumnezeu, şi nu pot fi retrase în mod arbitrar de către un regim politic.”

Christianity Today informează asupra faptului că deşi Hong Kong-ul este văzut ca fiind mai democratic decât partea continentală a Chinei, mulţi se tem că ideologia comunistă va ajunge dominantă si în acest arhipelag.

În timp ce Chu şi ceilalţi opt se pregăteau să primească sentinţa, într-o biserică la mică depărtare, 200 de creştini s-au întâlnit pentru a se ruga pentru cei acuzaţi. Conform Christianity Today, credincioșii s-au întâlnit la biserica Kowloon Union, locul în care Chu şi alţii au anunţat începutul campaniei „Ocupaţi Centrul” cu mai mulţi ani în urmă.

Conform ziarului Los Angeles Times, în 2013, Chu şi alţi doi lideri Benny Tai şi Chan Kon-man au demarat Mişcarea Ocupați Centrul. Mişcarea a fost de la început una non-violentă, pro-democrație și care militează pentru un sistem electoral liber în Hong Kong şi pentru vot egal şi universal. Mişcarea Ocupați Centrul este adesea creditată ca fiind principala motivaţie pentru protestele Mişcării Umbrela care au condus la o perioadă de 79 de zile neîntrerupte de ocupare a străzilor Hong Kongului de către protestatari.

Aceasta le-a adus celor trei o acuzaţie de „conspiraţie pentru tulburarea liniştii publice,” mai informează Christianity Today.

„Nu avem nici un regret. Nu avem ranchiună, nu suntem supăraţi şi nu ne plângem. Nu vom renunţa,” a proclamat Chu în faţa instanţei. „Aşa cum a spus Isus, „Fericiţi sunt cei prigoniţi pentru că fac ceea ce Dumnezeu le-a cerut; Împărăţia lui Dumnezeu aparţine celor ca ei.” (Matei 5:10).

Chu îşi aşteaptă sentinţa, care va fi anunţată la sfârşitul lunii, şi care poate ajunge până la şapte ani după gratii; ceilalţi ar putea lua sentinţe chiar şi mai lungi, pentru că au şi alte condamnări anterioare.

Sursa: Christianity Today

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/14/nu-regret-nimic-pastor-din-hong-kong-ar-putea-fi-pedepsit-cu-sapte-ani-de-inchisoare-pentru-implicarea-in-miscarea-pentru-libertate-si-drepturile-omului/?

TIR.

TIR. Principalul port maritim de pe coasta feniciană, situat la aproximativ 40 km S de Sidon şi 45 km N de Akko, Tirul (mod. Sur; ebr. sor; asir. Sur(r)u; egip. Daru; gr. Tyros) avea două porturi. Unul se afla pe o insulă, iar celălalt, „Vechiul” port era situat pe ţărm; s-ar putea să fie Ussu din inscripţiile asiriene. Cetatea care era străbătută de râul Litani domina câmpia înconjurătoare, câmpie la N căreia se afla Sarepta (*SAREPTA).

II Istoria

Potrivit lui Herodot (2.44) Tirul a fost întemeiat pe la 2700 î.Cr. şi este menţionat în Textele Execrative din *Egipt (cca. 1850 î.Cr.) şi într-o poezie canaanită (Keret, ANET; p. 142 ş.urm.) de la Ras Shamra (*UGARIT). Încă din vechime a avut un rol activ în comerţul maritim şi în comerţul cu obiecte de lux cu Egiptul, fapt care a dus la campaniile care urmăreau stăpânirea coastei feniciene. În timpul perioadei Amarna domnitorul local al Tirului, Abimilki, a rămas loial, i-a scris lui Amenophis III despre trădarea oraşelor învecinate şi a cerut ajutor împotriva amoritului Aziru şi împotriva regelui din Sidon. Când filistenii au jefuit Sidonul (cca. 1200 î.Cr.), mulţi dintre locuitorii Sidonului au fugit la Tir, care a devenit astfel „fiica Sidonului” (Isaia 23:12), principalul port fenician. Către sfârşitul mileniului al 2-lea î.Cr. Tirul era considerat o cetate puternică pe graniţa teritoriului dat lui Aşer (Iosua 19:29) şi această reputaţie a continuat (2 Samuel 24:7). O dată cu declinul Egiptului, Tirul a devenit independent şi domnitorii săi au dominat majoritatea cetăţilor feniciene de pe coastă, inclusiv regiunile interioare ale Libanului. Hiram I a fost prieten cu David şi i-a furnizat materiale pentru construirea palatului regal din Ierusalim (2 Samuel 5:11; 1 Împăraţi 5:1; 1 Cronici 14:1), o politică extinsă şi în timpul domniei lui Solomon, când el a trimis lemn şi piatră de construcţie pentru Templu (1 Împăraţi 5:1-12; 2 Cronici 2:3-16) şi în schimb a primit alimente şi avantaje teritoriale (1 Împăraţi 7:13-14). În timpul domniei sale Hiram I a legat portul de pe ţărm cu cel de pe insulă, cu un drum artificial prin mare şi a construit un templu dedicat zeităţilor Melcart şi Astarte. Ca parte din politica sa de expansiune colonială şi comerţ el l-a ajutat pe Solomon la dezvoltarea portului Eţion-Gheber la Marea Roşie, pentru călătoriile spre S (1 Împăraţi 9:27), iar corăbiile sale au ajuns până în locuri îndepărtate (1 Împăraţi 9:28; *OFIR). Din vremea aceasta, numită adesea „epoca de aur a Tirului”, locuitorii Tirului au devenit prinţii negustorilor din E Mediteranei (Isaia 23:8) şi erau renumiţi pentru calităţile lor de navigatori maritimi (Ezechiel 26:17; 27:32). Cele mai importante articole de comerţ erau *sticla produsă de ei şi vopselele lor speciale purpurii, numite „Tiriene”, făcute din murexul local (*ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI; *FENICIA).

Canonul lui Ptolomeu continuă să fie sursa principală pentru lista regilor, deşi, în ciuda corelaţiilor cu istoria asiriană şi ebraică, continuă să existe o diferenţă de vreo 10 ani în cronologia primilor domnitori. Astfel, Hiram I este datat prin 979-945 î.Cr. (cf. Albirght, Katzenstein, cca. 969-936 î.Cr.). Succesorul său Baal-eser I (= Balbazeros) a fost urmat la tron de Abd-Ashtart, care a fost omorât de fraţii săi, dintre care cel mai în vârstă, Methus-Astartus, a uzurpat tronul. Phelles, care l-a succedat pe Astarymus în cca. 897 î.Cr., a fost detronat de marele preot Etbaal (Ithobal), a cărui fiică Izabela s-a căsătorit cu Ahab, regele Israelului pentru a întări alianţa făcută între ţările lor (1 Împăraţi 16:31). Etbaal a fost de asemenea contemporan cu Ben-Hadad I. Succesul lui împotriva lui Phelles ar putea să fie legat de invazia asiriană a lui Assurbanipal II, care a cerut un tribut greu de la Tir.

Portul a suferit o altă lovitură în 841 î.Cr. când, în al 18-lea an al domniei sale, Salmanaser III al Asiriei a primit tribut de la Ba’alimanazar şi, în acelaşi timp, Iehu i-a prezentat omagiile sale la Nahr-el-Kelb (Sumer 7, 1951,3-21). Baalezer II a fost urmat de Martan I (cca. 829-821) şi de Pygmalion (Pu’m-yaton); în al 7-lea an al domniei sale (825 î.Cr., după alţii 815 î.Cr.) Cartagina a fost înfiinţată de Tir.

Presiunile asiriene asupra Feniciei au continuat şi Tirul a plătit tribut lui Adad-Nirari III al Asiriei în anul 803 î.Cr., iar regele Hiram II al Tirului a trimis daruri lui Tiglat-Pileser III, care susţine că *Rabşache al său a luat 150 de talanţi de aur de la Mattan II, următorul rege al Tirului (cca. 730 î.Cr.; ANET; p. 282). În urma supunerii paşnice cetatea a păstrat o bună parte a autonomiei sale. Potrivit lui Josephus (Ant. 9. 283), Salmanaser V al Asiriei (ale cărui cronici lipsesc) a asediat Tirul în 724 î.Cr. şi cetatea a căzut o dată cu Samaria în mâinile lui Sargon II în anul 722 î.Cr. Oficialităţile asiriene au supravegheat înapoierea impozitelor în natură la Ninive, dar tulburări considerabile au fost stârnite în Egipt, de la care Tirul a cerut ajutor. Aceasta a dus la o condamnare a Tirului de către prorocii evrei care au urmat după Isaia şi de prorocul Ioel (3:5-6) pentru că i-au vândut ca sclavi la greci. Tirul a ajuns sub dominaţia Sidonului şi atunci când Sanherib s-a apropiat de cetate, domnitorul ei Luli (Elulaeus) a fugit şi a murit în exil. Lucrul acesta a salvat cetatea de la asalt, deoarece asirienii l-au instalat pe pretendentul candidatul lor Tuba’alu (Etbaal III) în 701 î.Cr.

Esar-Hadon, care a păstrat drumul deschis pentru a ataca Egiptul, l-a executat pe Abdi-milkitti, regele Sidonului (cca. 677 î.Cr.) şi l-a pus pe tron pe Ba’ali (I), obligându-l să facă un tratat cu Asiria. Totuşi, Tirul, instigat de Tirhaca, regele Egiptului, s-a răsculat şi Esar-Hadon a asediat portul care, însă, nu a căzut deoarece Ba’ali s-a supus. Influenţa şi independenţa lui trebuie să fi fost mari în Fenicia deoarece el a păstrat tronul în tot timpul vieţii sale. Când s-a răsculat iarăşi în anul 664 î.Cr. cetatea a căzut în mâinile lui Asurbanipal, care l-a făcut rege pe Azi-Baal, luând ostateci la Ninive pe surorile lui şi pe mulţi demnitari.

O dată cu declinul Asiriei, la sfârşitul domniei lui Asurbanipal (cca. 636-627 î.Cr.), Tirul şi-a redobândit autonomia precum şi o mare parte a comerţului maritim pe care l-a controlat anterior. Cu toate acestea, Ieremia a prorocit supunerea Tirului de către babilonieni (25:22; 27:1-11), la fel cum au făcut mai târziu Ezechiel (26:1-28:19; 29:18-20) şi Zaharia (9:2 ş.urm.). Nebucadneţar II a asediat Tirul timp de 13 ani, cca. 587-574 î.Cr. (Josephus, Ant. 10.228; JBL 51, 1932, p. 94 ş.urm.), dar nu s-a păstrat nici un document contemporan despre acest asediu (cf. Ezechiel 29:18-20). Cetatea (sub domnia lui Ba’ali II) a recunoscut în cele din urmă suzeranitatea babiloniană şi o serie de contracte babiloniene confirmă acest lucru şi dau numele demnitarilor locali babilonieni. Timp de un deceniu cetatea a fost condusă de „judecători” (spt).

În 332 î.Cr. Alexandru cel Mare a asediat portul de pe insulă timp de 7 luni şi l-a cucerit numai după construirea unui drum prin mare până la fortăreaţa de pe insulă. În ciuda unor pierderi grele, portul şi-a revenit curând sub patronajul seleucid. Irod I a reconstruit templul principal, care continua să existe atunci când Domnul Isus a vizitat districtul care se învecina cu Tirul şi Sidonul (Matei 15:21-28; Marcu 7:24-31). Locuitorii din Tir L-au auzit vorbind (Marcu 3:8; Luca 6:17) şi El a spus că Tirul este o cetate păgână mai puţin vinovată decât acele cetăţi galileene care au fost martore constante ale lucrării Lui (Matei 11:21-22; Luca 10:13-14). Creştinii au fost activi în Tir în secolul 1 (Faptele Apostolilor 21:3-6) şi acolo a fost îngropat teologul Origen (254 d.Cr.).

II. Arheologie

Principalele ruine care s-au păstrat datează de la căderea cetăţii Cruciaţilor în 1291 d.Cr., dar excavaţii din 1921 (Syria 6, 1922) şi din 1937 în port au scos la lumină unele temelii mai vechi. Numeroasele monede emise în Tir începând din secolul al 5-lea î.Cr., găsite în diferite locuri din întregul Orient Apropiat şi din bazinul mediteranean, atestă importanţa Tirului.

„Scara Tirului” (Josephus, BJ 2.188) care a marcat graniţa dintre Fenicia şi Palestina propriu-zisă (1 Macabei 11:59) este identificată cu un promontoriu stâncos de la Ras en-Naqara sau Ras el-’Abyad.

BIBLIOGRAFIE

1973. Jidejian,Tyre through the Ages, 1969; H. J. Katzenstein,The History of Tyre, 1973.

D.J.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/tir.html

Când rațiunea nu este de ajuns: De ce cultura noastră încă mai acceptă avortul (de Anthony Esolen)

PRO VITA București  10/04/2019  

Anthony Esolen este membru (asociat) al Colegiului Thomas Morus din Merrimack, New Hampshire, SUA. Autor al aproape 20 de cărți, inclusiv al unei traduceri a Divinei Comedii.

 

Mișcarea pro-viață cere cu adevărat o revoluție morală. Dacă copilul trăiește, viața mamei nu va mai fi la fel pentru că dacă acceptăm principiile care permit copilului să trăiască niciuna din viețile noastre nu mami pot fi la fel ca înainte. Nu putem în niciun fel garanta o lume sigură pentru copilul încă nenăscut, dacă această lume vrem să fie una a totalei autonomii sexuale și economice. În orice lume în care autonomia este idealul cel mai înalt, copilul – care încarnează dependența existențială – trebuie eliminat.

E cu adevărat „Important de studiat argumentele pro-avort,” așa cum scrie un titlul de ziar recent. Dar și mai important este că considerăm de ce cunoașterea acestor argumente și respingerea lor nu a funcționat până acum.

Le-am studiat și respins. Avem toate argumentele și dovezile de partea noastră. Știm de mai bine de un secol că produsul de concepție este uman prin natura sa, viu, se dezvoltă singur. Știm că nu este o parte din mama sa, ci o viață independentă, care se bazează pe mama sa pentru adăpost și hrană. Știm că nu este un parazit, ca o tenie. Știm că nu este un invadator, spre deosebire de ce a spus Judith Jarvis Thomson în absurda ei parabolă cu violonistul și rinichiul. Știm că „viabilitatea” este o trăsătură nu a fătului ci a accidentelor tehnologice și a stării sistemului medical.

Am mai aflat că nu este niciodată necesar din punct de vedere medical să ucizi un copil prin avort. Avem argumentele morale pentru a separa și distinge avortul de actele medicale necesare pentru a salva viața mamei dar care au ca afect neintenționat moartea fătului. Am răspuns obiecției că ne pasă doar de viața celor nou-născuți și nu de mamă sau de copilul care crește, prin înființarea și finanțarea centrelor de consiliere în criza de sarcină (pe care grupurile pro-avort au încercat din greu să le închidă), a caselor pentru mame necăsătorite și a agențiilor de adopție (pe care „căsătoria între persoane de același sex” le amenință cu distrugerea în caz că nu înțelegem să ne subordonăm credința și rațiunea pasiunilor lor sexuale și politice).

Unii sunt mișcați de forța logicii și a științei. Alții, de spiritul de caritate pe care creștinii îl demonstrează, în ciuda calomniilor oponenților lor. Dar cei mai mulți nu sunt mișcați de nimic. Și ne obligă să ne întrebăm de ce.

Nu poate fi pentru că stau rău cu logica și nici pentru că sunt, pur și simplu, ignoranți de agențiile de caritate creștine. E vorba despre altceva…

„Creștinul oarecare se închină la bani”, spune Jacques Leclerq în Creștinism și bani(Christianity and Money, 1957). „Vrea cât mai mult, preferă să păstreze ce are și renunță la cât mai puțin posibil”. Dar Leclerq nu vorbește doar despre avariția care se concentrează pe bani, strict vorbind. Oriunde există o societate ierarhică – adică practic peste tot acolo unde oamenii trăiesc la un nivel superior aceluia al grupurilor de vânători nomazi – bogăția este un fenomen social. Vom avea clasa guvernantă, alcătuită din proprietari, industriași, comercianți și oficiali guvernamentali.” Avariția există și în educație, în carierism, în celebritate sau în influența și puterea politică.

„Problema noastră este să ne detașăm”, scrie Leclerq, din cauză că „bunurile lumești sunt un tiran” mai ales când, așa ca în Occidentul modern, „întreaga civilizație se centrează pe munca productivă”. Dar „dragostea de bani este un păcat de moarte întrucât ne alienează mintea de Dumnezeu”. Suntem terifiați de puterea pe care adevărata sărăcie ne-a poate ceda; ne teme chiar și de libertatea pe care ne-o aduce detașarea de material. Ne simțim mai bine ca sclavi, cu mese bogate în fiecare zi și o casă ca o peșteră, nederanjată de degetele multe și jucăușe ale copiilor – mai degrabă decât să fie liberi în mâinile Domnului.

Aici Leclerq pune degetul pe rană: Trebuie să observăm conexiunea dintre sărăcie și smerenie… acea virtute prin care omul își admite dependența de creator, din postura sa de creație.” E ușor să recunoaștem acest lucru câtă vreme rămâne doar o declarație teoretică. Când vine vorba de a ni se cere fapte, de a renunța la atașamentul de lucruri, atunci ne purtăm ca și bogatul din parabola lui Hristos, care își clădește hambare cât de mari poate [2]. „Cei bogați și puternici se încred în ei”, scrie Leclerq, „și nu simt nevoia să se întoarcă spre Domnul pentru ajutor.”

Să ne gândim acum la sărmanul copil care supraviețuiește, sângerând și pe jumătate mort, unui avort. Abia respiră, pe o masă de lângă. El nu pune în niciun fel de pericol viața sau sănătatea mamei sale. Dar el este, cu toate acestea, o amenințare existențială: simpla sa existență este o amenințare la adresa modului de a trăi al mamei sale și al tuturor celorlalți – adică, al autonomiei lor.

Câtă vreme copilul există (sau a existat), fie că mama sa îl acceptă sau că îl dă spre adopție, dacă primește îngrijirea necesară și mai trăiește câteva zile sau săptămâni, el reprezintă un exemplu de cum să existăm, în totală dependență de Creatorul nostru și, într-un anume sens, un exemplul de de ce să existăm – pentru și prin mijlocirea dragostei, care prin natura sa nu ține cont de costuri. Nu că dragostea este nepăsătoare; dar pentru ce și pentru cine să ne pese dacă nu pentru cei pe care îi iubim, pentru adevărata lor bogăție – care nu este cea materială, avariția?

Copilul scos din pântece și pus pe masa de operație ne mișcă pe noi toți. El este dovada care lovește la punctul dureros. De ce oponenții pedepsei cu moartea nu mărșăluiesc cu sutele de mii prin capitalele statelor în care există pe culoarul morții criminali gata să fie executați? Dacă nimeni n-ar comite niciun omor, nimeni n-ar fi pe culoarul morții. Și când spun asta, nu exprim nicio opinie despre pedeapsa cu moartea și nu pretind că este un subiect lipsit de importanță, ci doar spun că opoziția la aceasta este o opoziția la un lucru distant și impersonal. Poate că n-ar trebui să fie astfel, dar e nevoie de un efort real al imaginației morale ca să ni-l facem prezent și apropiat pe condamnat, indiferent ce poziție am avea față de pedeapsă.

Nu este însă cazul și cu avortul. De fiecare dată când bărbatul și femeia se împreunează, întrebarea morală este prezentă, întrucât copilul poate apărea. A spune „nu ai permisiunea să ucizi copilul pe care îl concepi” înseamnă să implici că împreunarea nu-și are sensul dacă nu te afli în poziția de a avea un copil; că de fapt nu noi suntem stăpânii propriilor noastre corpuri.

Și atunci întreaga cultură a autonomiei sexuale va fi respinsă. Feminismul, bazat pe separarea intereselor femeii de cele ale bărbatului, și ale fiecăruia de cele ale copilului, va fi și el respins. Folosirea de către bărbat a femeii pentru detentă sexuală, fără cadrul familiei, va fi respinsă. Lumea de coșmar a mutilării chirurgicale și farmaceutice, care încearcă să strecoare corpul prin matrița fantasmagorică a imaginației, la fel. Sodoma și Gomora vor fi respinse. Seattle și Portland, Hollywood și Wall Street, Yale și Princeton, în măsura în care construiesc cultura autonomiei sexuale și pe osatura ei, avariția în toate formele – vor fi respinse. Bărbatul este făcut pentru femeie, femeia este făcută pentru bărbat, iar amândoi, pentru copil.

Deci mișcarea pro-viață să fie povățuită – ceea ce noi cerem cu adevărat este o revoluție morală pentru că în lumea actuală, în care autonomia este idealul cel mai înalt, copilul, cel care încarnează dependența și simplitatea existențială, trebuie să piară.

Șarpele ne spune că vom fi ca niște dumnezei [2]. Acesta este argumentul pe care trebuie să îl combatem.

Traducere și adaptare după The Public Discourse

 

NOTE

[1]. Parabola bogatului căruia i-a rodit țarina – interpretare oferită de Sf. Vasile cel Mare

[2]. Facerea (Geneza) 3:5

Când rațiunea nu este de ajuns: De ce cultura noastră încă mai acceptă avortul (de Anthony Esolen)

Degradarea învăţământului, degradarea omului: condiţii pentru impunerea mondializării (de Karine Bechet-Golovko)

Guest Post

Tot mai mulţi tineri de astăzi nu mai ştiu să facă operații matematice elementare, în schimb trimit Ministerului educaţiei naţionale propuneri minunate în ceea ce priveşte lupta împotriva încălzirii climei

Cincizeci de ani de destructurare a învăţământului au permis dezorientarea indivizilor, anihilarea lor, producerea de fiinţe fără repere, fără cunoştinţe şi, mai ales, au permis înlocuirea raţiunii cu slogane. Ceea ce este un eşec pentru om, este o reuşită pentru acest sistem ideologic globalizat, care nu poate prospera decât cu acest preţ. Un preţ pe care îl plătim cu noi înşine, în sensul cel mai direct al termenului.

După cum afirmă cu litere mari Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică – OCDE (ei da, aceasta este sursa reformelor şcolii din ultimii zeci de ani din întreaga lume):

Direcţia educaţiei şi competenţelor OCDE ajută indivizii şi naţiunile să identifice şi să câştige cunoştinţele şi competenţele care să permită accesul  la locuri de muncă mai bune şi la vieţi mai bune, creând prosperitatea şi favorizând incluziunea socială.

Este vorba despre decesul educaţiei: nu se mai formează fiinţe umane care trebuie să se emancipeze şi să-şi construiască viaţa, sunt ajutaţi indivizii să obţină „competenţe” pentru ca să-şi găsească un loc de muncă, iar ţările să nu se mai neliniştească, căci structurile internaţionale veghează. Deci, dacă direcţia învăţământului nu mai este determinată de state, acestea nu mai stăpânesc nici viziunea lumii care va fi, rezultatul fiind că: punctul de echilibru, referinţa, nu va mai fi statul naţional, ci o viziune globalizată deznaţionalizată.

Aruncând o privire rapidă asupra anumitor practici dezvoltate în aceşi ani din urmă în şcoală, vom remarca, în general, respingerea efortului şi întărirea ideologizării ei: uitaţi memorarea cunoştinţelor, căcaceasta necesită un  efort şi astăzi totul trebuie să fie joc, copilul, fără a avea cunoştinţele necesare, este pus să realizaze „proiecte” pe teme fundamentale ale epocii: ecologie, încălzirea climei, egalitatea bărbat-femeie devenită feminism, migraţiile şi cultul ruşinei faţă de istoria naţională etc. La şcoală, copilul nu mai învaţă, el ingurgitează reflexe condiţionate care îi permit să integreze această societate globalizată.

Rezultatele sunt „impresionante” şi media pare a se trezi brusc: ceva nu funcţionează! Ce surpriză, nici nu ne îndoiam…

Observaţia unui profesor : 

De 30 de ani, se vede că nivelul elevilor scade, mai ales la elementele de bază. De exemplu, în ceea ce priveşte operaţiile elementare, numai 37 % dintre elevi ştiu astăzi să facă o împărţire. Înainte erau 74 %. În cea ce priveşte cunoştinţele fundamentale avem, cu siguranţă, o scădere a nivelului.

Am putea spune: În sfârşit, au înţeles, se vor pune pe treabă, îi vor învăţa din nou pe copii. Ei bine, nu, pentru că nu ajunge, trebuie mers mai departe: e vina şcolii care înfricoşează cu controalele sale:

O treime dintre elevii care intră în clasă au dureri de stomac şi mă întreb cum să înveţi atunci când te doare stomacul. Avem un sistem de evaluare care porneşte de la principiul că elevul nu vrea să înveţe, deci trebuie să-l înspăimântăm cu controale, ceea ce nu merge.

Logic, dacă nu mai sunt controale, nu se va mai putea spune că nivelul copilului a scăzut şi vom continua să egalizăm înspre în jos. Mai ales că, se pare, nu serveşte absolut de loc să faci mai multe ore atunci când elevul nu înţelege (ceea ce este normal). Atunci, cum să le combini pe cele două? Am putea reveni la cunoaşterea spontană… Şi atunci vom putea închide şcolile, înlocuindu-le cu centre de formare specializate, lăsând şi câteva şcoli adevărate – dar numai pentru elite (ceea ce, în realitate, există deja).

Şi liniştiţi-vă, această constatare nu are în vedere matematica. Se ajunge la aceeaşi concluzie cu engleza, ceea ce este „dăunător” într-o perioadă de globalizare, mai puţini cei care nu sunt chemaţi. A te îngrijora de nivelul francezei (la facultate, am ajuns să fiu nevoită să citesc lucrările de la primul an cu voce tare pentru a înţelege ce era scris în ele… totuşi aceşti oameni au avut un bacalaureat!) este în afara discuţiei, căci cine va mai citi altceva în afara câtorva exclamaţii şi onomatopee de pe reţelele sociale?

Rezultatul :

Franţa, care reuşea să-şi  păstreze rangul la nivel european în cadrul primei anchete din 2001 se găseşte astăzi la coada plutonului, mult în spatele unor naţiuni cu tradiţii şcolare mai noi cum sunt Kazahstanul, Bulgaria sau Irlanda de Nord. Numai belgienii (francofoni) reuşesc să se situeze mai prost, dar măcar ei au avut un salt între 2006 şi 2011. În timp ce Franţa şi-a văzut nivelul scăzând continuu în ultimii 15 ani.

Predarea istoriei şi geografiei a avut aceeaşi soartă, în special pentru că aceste materii sunt fundamentale pentru întărirea sentimentului naţional. Or, în epoca globalizării şi a migraţiilor în masă, istoria nu mai poate fi naţională şi geografia devine un concept cu dimensiune variabilă. Această furie ideologică a început în anii 70.

Iată un text teribil:

În sistemul şcolar, o disciplină nu este niciodată izolată, pentru că ea se înscrie în mod necesar într-un context politic, social şi ştiinţific. Astfel, sistemul francez a funcţionat timp îndelungat pe principiul emancipării individuale. Adică, al eliberării spiritelor şi al întăririi raţiunii. În această perspectivă, geografia trebuia să favorizeze crearea şi însuşirea creuzetului naţional şi republican. Conţinutul acestui învăţământ era astfel fondat pe o cunoaştere pozitivistă şi, ideologic, „naţional-centristă” în anii 1970.

Dar asta era înainte. Cine mai are nevoie de raţiune sau de naţiune astăzi? În schimb avem nevoie de indivizi fără legătură cu un loc anumit, deci predarea istoriei şi geografiei a fost modificată:

De la centrată pe naţiune, această lectură devenea mondializată şi europeană. Din acel moment, mesajul geografic pe care sistemul şcolar trebuia să-l aducă elevilor a suferit de o lipsă de claritate şi lizibilitate. În plus, principiul de predare care viza emanciparea individuală s-a transformat într-un proces de socializare generaţională şi intergeneraţională.

Dacă tot mai mulţi tineri de astăzi nu mai ştiu ce înseamnă 5,2, tot mai mulţi liceeni trimit Ministerului educaţiei naţionale propuneri minunate în ceea ce priveşte lupta împotriva încălzirii climei. Ceea ce, nu-i aşa, este important. Căci aşa este posibil să produci fanatici înfricoşaţi, cum este această sărmană Greta Thunberg, complet instrumentalizată, după cum este revelat de această anchetă surprinzătoare:

Spre deosebire de tinerii manifestanţi de la Bruxel, Greta nu a răspuns la nicio întrebare. M-am găsit în faţa unei fetiţe stinse, fără pasiune, manipulată de persoane dubioase, un copil terorizat. Este programată pentru discursuri apocaliptice şi provocatoare de câteva minute în faţa mai marilor acestei lumi.

Dar este adevărat că şi profesorii joacă jocul distructiv al acestei ideologii, incitând copii, manipulabili, să se joace „de-a oamenii mari”, fără a avea nici depărtarea necesară, nici bazele. Este cunoscut totuşi că vârsta de aur a sistemului de învăţământului (ca sistem – n.t.) se situează la nivelul anilor… 20. Încă o remarcă:

Spiritul critic la care facem apel prin voinţa noastră este cu atât mai dificil de inculcat la acest început de secol 21 când elevii sunt în acelaşi timp privaţi de o memorie reală raţională şi îmbibaţi cu o memorie falsă.

Dar cum să dezvolţi un spirit critic fără cunoaştere? Este imposibil. Şi am putea spune că pică foarte bine. Căci cum am putea noi rescrie istoria funcţie de nevoile noastre de moment, cum am putea arunca oamenii, ca pe nişte mici soldaţi docili, în lupte ideologice, care nu sunt ale lor, cu un slogan pe buze şi un deget pe ecran? Vanitatea şi vidul acestei lumi de consum şi de comunicare stau pe degradarea interioară a omului şi pe zgomotul exterior. Dacă majoritatea dintre noi nu are alt scop decât să cumpere, să se ghiftuiască, adică, pe scurt, să consume tot şi orice cât mai mult posibil, dacă oamenii nu mai pot să-şi măsoare reuşita vieţii lor decât prin puterea de cumpărare şi cursurile de yoga pe post de compensare spirituală, revolta riscă să fie o bombăneală. BigMac-ul ca măsură a existenţei, lasă un gust puţin cam scârbos …

Traducere și adaptare după Reseau International de Paul Ghițiu

http://www.culturavietii.ro/2019/04/13/degradarea-invatamantului-degradarea-omului-conditii-pentru-impunerea-mondializarii-de-karine-bechet-golovko/

Antropologia filosofica și demnitatea umană (de Adrian Pessina)

Guest Post 05/01/2014   2376

Profesor de Filozofie Morală şi Director al Centrului de Bioetică al Universității Catolice Sacro Cuore, Milano

 

Din momentul în care s-a făcut invitația din partea Bisericii Catolice, argumentată în Instrucțiunea Donum vitae, de a nu recurge la tehnicile de fecundare extracorporală – tehnică numită în Italia, procreare asistată medical – pentru a răspunde la dorința legitimă de a fi părinte a persoanelor sterile sau infertile, viața embrionară s-a găsit expusă posibilității de selecție, de manipulare, de experimentare şi de distrugere. În fața noilor probleme care pun în discuție conştiința morală a credincioşilor şi a necredincioşilor, Congregația pentru doctrina credinței a reținut ca necesar să furnizeze nu numai răspunsuri, ci şi criterii de orientare a practicii în Instrucțiunea Dignitas personae, asupra unor probleme de bioetică.

Problema antropologică. Prima parte a Instrucțiunii reia şi confirmă câteva teme antropologice pe care se bazează „criteriul etic fundamental” exprimat deja în Instrucțiunea Donum vitae. Până la evaluarea problemelor morale care privesc intervențiile pe embrionul uman, Donum vitae a repetat că „fructul generării umane din primul moment al existenței, adică de la formarea zigotului, cere respect necondiționat datorat din punct de vedere moral ființei umane în totalitatea ei corporală şi spirituală. Ființa umană trebuie să fie respectată şi tratată ca o persoană încă de la conceperea ei”. Altfel spus, recunoaşterea caracterului personal al vieții umane în toate fazele sale de dezvoltare motivează criteriile care sunt propuse pentru a evalua legitimitatea sau nelegitimitatea eventualelor intervenții făcute pe embrionul uman.

Acum, nu este nicio îndoială că prezența noțiunilor ştiințifice – zigot, embrion – şi a conceptelor filosofice şi etice – persoana şi demnitatea personală – cer o atenție specială, fie pentru a nu confunda planurile argumentării şi al reflecției, fie pentru a înțelege că este vorba despre aceeaşi realitate cu perspective metodologice diferite. Limbajul specific biologiei ne permite să descriem, într-un mod mai articulat şi punctual, dezvoltarea ființei umane; limbajul filosofic şi teologic ne permite să înțelegem semnificatul şi valoarea a ceea ce vorbim. Dacă, de fapt, ştim ce este embrionul uman, reuşim şi să înțelegem cine este. Este o legătură intrinsecă între faptul că noțiunile de zigot, embrion, morulă, blastocite, făt, şi astfel, descriem fazele dezvoltării ființei umane (răspunzând la întrebarea ce este?) şi faptul că noțiunea de persoană atribuită ființei umane ne permite să răspundem la întrebarea cine e? Acest pasaj, de la ce e la cine, este teoretic decisiv, pentru că ne aduce la dezbaterea filosofică contemporană şi la două teze foarte răspândite în prezent.

Prima teză priveşte unanima recunoaştere a valorii persoanei, iar a doua, subminează această importantă achiziție, separă iremediabil conceptul ființei umane de cel de persoană, negând faptul că toate ființele umane sunt persoane. Se tinde, în prezent, la a atribui valoare ființei umane ca persoană, ca să folosim expresia lui Hannah Arendt, ca nuda calitate a ființei umane pentru a fi recunoscuți ca fiind demni de respect şi de apărare. De aici şi adăugarea necesității de a demonstra că fiecare persoană umană, în orice stadiu al existenței sale şi în orice condiție a sănătății s-ar afla, este persoană umană. Plecând din epoca modernă, noțiunea de persoană (atât de dragă tradiției creştine încât a folosit-o pentru a exprima credința în Dumnezeul Treimic) a încetat să mai fie atribuită omului în mod univoc. De fapt, conceptul de persoană a fost şi este adesea utilizat pentru a indica omul ca agent moral, adică în stare să decidă şi să vrea, sau pentru a desemna omul ca subiectivitate psihică, exprimată prin exercitarea conştiinței de sine.

În acest mod a fost umbrit, progresiv, semnificatul care, într-un fel, a fost fondul acestor două accepțiuni, adică conceptul de persoană umană ca termen univoc în stare să exprime subiectivitatea ontologică care caracterizează ființa umană şi care aparține, pentru a spune aşa, stofei însăşi a umanului, care constituie şi califică aceeaşi corporalitate umană, de la formarea sa. Prezenta Instrucție clarifică aşadar motivul pentru care „Instrucțiunea Donum vitae nu a definit embrionul şi persoana pentru a nu se lansa expres într-o afirmație de natură filosofică” care, adăugăm noi, ar fi putut fi echivocă în acest context cultural. Dar această atenție prudentă, nu trebuie confundată cu o renunțare.

De fapt, actuala Instrucție reconfirmă teza că „există o legătură intrinsecă între dimensiunea ontologică şi valoarea specifică a fiecărei ființe umane” (Dignitas, 5). Şi e în puterea acestei legături dintre ontologie (sau dacă se preferă, antropologie) şi etică să fondeze afirmația „Embrionul uman are, încă de la început, demnitatea proprie persoanei”. Această afirmație marchează un moment de maturitate în reflecția asupra condiției umane pentru că primeşte noile cunoştințe ştiințifice obținute în domeniul biologiei şi al geneticii şi confirmă teza generală pentru care demnitatea priveşte acea nudă calitate a ființei umane care se face cunoscută odată cu formarea organismului uman. Şi pe această temă este necesar să facem câteva scurte reflecții filosofice.

Demnitatea şi noțiunea de persoană. După cum se cunoaşte, epoca modernă a găsit în Kant cel mai mare interpret al conceptului de demnitate umană. În Bazele metafizicii moravurilor, Kant defineşte demnitatea ca fiind acea valoare care nu are preț, incomensurabilă, pentru că demnitatea se defineşte ca ceea ce este scop în sine, şi care nu poate fi obiect de schimb comercial. Celebra formulă kantiană, care adesea răsună în epoca contemporană, pentru care este nevoie să tratăm omul întotdeauna ca finalitate nu numai ca mijloc, exprimă legătura care leagă demnitatea de ființa umană. Ceea ce ne permite să atribuim omului demnitatea este, după Kant, faptul că acesta este capabil să fie un „agent moral”. Scrie Kant: „deci moralitatea este condiția exclusivă pentru ca o ființă rațională să poată fi finalitate, scop în sine, pentru că numai în baza acesteia această ființă se poate constitui ca membru legislativ al domniei scopurilor. Iată de ce numai moralitatea, şi umanitatea capabilă de moralitate, pot avea demnitate” (I. Kant, Fondazione della metafisica dei costumi, BA 77-78). Noțiunea de demnitate, la Kant, pare deci să definească, cel puțin la prima vedere, capacitatea morală a omului, care se exprimă în faptul de a fi legislator al lui însuşi, adică autonom. Şi tot Kant a legat aceste atribute de noțiunea de persoană.

Fără a intra în esența analizei gândirii kantiene, putem nota că anumiți gânditori contemporani care se ocupă de bioetică tind să interpreteze această teză ca şi cum demnitatea nu ar privi omul capabil de a fi agent moral, ci numai când este în mod concret, în măsură să exercite această capacitate. În acest mod, noțiunea de persoană sfârşeşte cu indicarea, de fapt, a adultului capabil să înțeleagă şi să vrea, cu consecința că ființele umane care, datorită condițiilor de dezvoltare (stadiu embrionar sau fetal) sau a patologiei şi infirmității (demență, stări de comă sau stări vegetative) nu exercită această capacitate sunt private de calitatea de persoană.

Demnitatea umană, în această perspectivă, încetează să mai fie un calificativ al ființei umane, care îl pune între valorile incomensurabile, ce nu au preț şi nu pot fi niciodată tratate ca mijloc pur, şi devine o calitate a unei faze particulare a vieții, o calitate între altele, pe care o poate avea mai mult sau mai puțin, în funcție de dezvoltarea omului sau a condițiilor sale de sănătate. Chiar şi referirea la ființa rațională a omului suferă o transformare profundă pentru că nu este înțeleasă ca expresie a caracterului specific care diferențiază „stofa”, substanța umană de cea a oricărei alte vietăți, dar care se sfârşeşte cu indicarea simplă a activității raționale, ce cunoaşte întotdeauna variații, în fiecare ființă umană (datorită dezvoltării, a condițiilor de sănătate sau pentru că în om alternează starea de veghe cu cea de somn). Evident, dacă persoana indică o activitate şi nu o ființă vie, fiecare ființă umană este persoană în anumite faze, într-un mod mai mult sau mai puțin adecvat.

Dacă pentru a stabili cine este persoană se face referire la folosirea facultăților raționale ale omului, este uşor de înțeles ce leagă această activitate de funcționalitatea cerebrală. În acest mod e pierdută întrebarea referitoare la ce este omul şi e transformată în întrebarea care sunt condițiile fiziologice de exercitare a facultăților intelectuale ale omului. Se înțelege uşor, astfel, de ce s-a putut disocia noțiunea de ființă umană de cea de persoană. În acest context, persoana nu indică pe cineva ci activitățile unuia, adesea reduse la părți ale corporalității (creier, sistem nervos). Astfel este evident faptul că fiecare dintre noi devine persoană şi încetează să mai fie persoană, primeşte sau îşi pierde demnitatea în funcție de fazele dezvoltării sale sau ale sănătății. Şi acest mod de a folosi conceptul de persoană şi de demnitate elimină posibilitatea însăşi a recunoaşterii egalității între persoane, în timp ce mărgineşte nuda calitate a ființei umane la o zonă pusă la dispoziție de aşa-numita persoană.

Dacă ne întoarcem şi ne întrebăm ce este omul, ce este persoana umană, atunci trebuie să plecăm, în primul rând, de la experiența pe care o avem despre noi înşine, de la experiențele trăite de corpul nostru, de la continuitatea în care experiența cunoaşterii şi a gândirii este experiența întregii noastre persoane şi nu a unei părți (eu sunt cel care gândesc, nu creierul meu gândeşte pentru mine). Dimensiunea corporală a omului manifestă specificitatea ființei personale umane, fiind vorba, după cum putem înțelege, de reflecția asupra noastră înşine, despre primul dat evident, acela de copuri vii care se dezvoltă şi care pentru a se dezvolta au nevoie de aer, apă, mâncare şi mişcare. Chiar şi conştiința noastră se modifică în timp, la fel şi cunoştințele noastre, capacitatea noastră de înțelegere şi de voință.

Din acest punct de vedere, definiția pe care o dă Toma de Aquino persoanei umane este clară şi eficientă pentru că pune în evidență faptul că corporalitatea umană participă la constituirea individualității umane şi a demnității sale. Scrie, de fapt, Toma de Aquino: „Astfel persoana, în orice natură se află, arată ceea ce este distinct în acea natură: această carne, aceste oase, acest suflet sunt principiul de individualizare pentru om” (Summa Theologiae, I, q. 29, a. 24). Toma furnizează aici o clarificare decisivă chiar pentru înțelegerea conceptului de persoană în anumite contexte referitoare la bioetică. Noțiunea de persoană este analoagă (şi pentru Toma este în măsură să exprime fie pe Dumnezeu, Persoana divină fie îngerii, persoane angelice) şi nu arată pe oricine, ci anumite caractere ale acestuia. Astfel, dacă dorim să vorbim despre modul de a fi al persoanei umane trebuie să vorbim despre persoana umană. Şi persoana umană (adică fiecare dintre noi) se caracterizează chiar prin corporalitatea sa.

A defini persoana umană înseamnă, pentru Toma, să sublinieze specificul identității şi subiectivitatea care derivă din uniunea substanțială a unui suflet spiritual (creat de Dumnezeu) cu una materială moştenită prin procesul de generare umană. Această unitate, făcută din suflet spiritual şi din materie, este doar omul, persoana umană care există ca identitate proprie. Omul nu este nici corpul său, nici spiritul său, ci o ființă concretă care se schimbă în timp şi care este capabilă de a gândi deoarece este un anume tip de ființă. Şi aici s-ar putea adăuga o observație: nu este necesar să înțelegem sau să împărtăşim metafizica lui Toma pentru a înțelege unitatea omului şi să corectăm acel dualism antropologic (moştenit din modernitate) care încearcă inutil să se rezolve în legătura între minte şi corp: gata cu fenomenologia trăitului uman pentru a înțelege cum mintea şi corpul, spiritul şi materia, sunt împletite intim în existența noastră concretă.

Rezultă clar astfel de ce conceptul de ființă umană şi cel de persoana umană pot fi folosiți ca termeni sinonimi, pentru că au aceeaşi extensie (indică aceeaşi realitate). Şi pentru această teză putem afirma, în lumina actualelor cunoştințe ştiințifice, că de la fecundare, organismul uman este organismul unei persoane umane. Biologia, antropologia şi ontologia persoanei exprimă, în cuvinte diferite şi prin abordări diverse, aceeaşi realitate. Acum, dacă ne întrebăm de ce folosim noțiunea de persoană umană şi nu continuăm să folosim aceea de ființă umană, vedem că indicăm aceeaşi realitate, putem răspunde spunând că noțiunea de persoană atribuită omului serveşte pentru a exprima unicitatea. Modul de a fi al persoanei umane este diferit de modul de a fi de al oricărei alte ființe, chiar vii.

De fapt, în timp ce este evident faptul că fiecare corp are propria sa unicitate, şi că o turmă de oi este făcută dintr-un anume număr de oi, între care fiecare este una, în cazul unicității persoanei umane avem de a face cu ceea ce, în cheie modernă, numim subiectivitate. Omul este subiect şi pentru acest fapt poate fi definit ca persoană.Suntem obişnuiți să luăm în considerare subiectivitatea psihică sau psihologică, ceea ce numim autoconştiință, dar tindem să uităm că conştiința, pentru a folosi o metaforă, este ca o lumină care luminează realitatea şi că dacă nu ar exista o subiectivitate care să preceadă această lumină nu am putea folosi conştiința de sine ca subiecți. Omul nu este conştiința sa, pentru că ființa sa precede şi însoțeşte aceeaşi experiență a conştiinței de sine (cum se întâmplă în experiența cotidiană a somnului şi a stării de veghe, când conştiința noastră încetează fără ca eul nostru să înceteze să existe).

Dezvoltându-ne învățăm să recunoaştem cum acel subiect are pe umerii săi o istorie despre care noi nu aveam cunoştință. Aşadar, această observație, care ar merita alte dezvoltări, ne permite să înțelegem de ce fiecare om este unic şi de neînlocuit, pentru că în existența sa inițială este în mod constitutiv un cine care se sprijină pe relația cu alți subiecți. Custodia şi tutela ființei umane embrionare este custodia şi tutela unui cine care îşi păstrează propria valoare, de neînlocuit, a subiectului chiar şi unde nu poate, din cauza patologiei sau din cauza morții premature, să vină să fie cunoscut ca atare. Pentru acest fapt, omul este demn de respect, şi nimeni nu ar putea să facă sau să sufere faptele care nu sunt la înălțimea recunoaşterii valorii sale, a demnității sale de neînlocuit. Această subiectivitate ontologică, exprimată prin noțiunea univocă de persoană umană, este condiția, pentru că i se spune persoană ca agent moral sau persoană ca subiect psihic. Din acest motiv, recunoaşterea demnității personale (a subiectivității) trebuie să fie extinsă la toate fazele existenței şi a devenirii concrete a ființei umane. Şi pe această maturitate a gândirii se poate fonda o reală democrație capabilă să recunoască egalitatea între toți oamenii: o egalitate care cere să nu se ajungă la alte forme de discriminare injustă între oameni, în numele dezvoltării lor sau a condiției lor de sănătate.

Ființa umană ca fiu. Pentru că ființa umană în stadiul embrionar este subiect, nu în semnificat psihic, ci în semnificat ontologic, trebuie să fie recunoscut ca persoană umană. Şi pentru acest scop, de la apariția sa este demn de a fi chemat pe nume. În rest, chiar în sens comun a înțeles acest adevăr, deşi în mod confuz. Aceia care aşteaptă un fiu nu numai că vorbesc despre el cu bucurie, cu speranță, însă încep să vorbească şi cu el. Pentru că în răspunsul la întrebarea ce este omul este cuprins şi cel pentru întrebarea cine este.

Aşteptarea manifestării copilului nu trebuie să fie umbrită de limbajul ştiințific care vorbeşte despre zigot, morula, embrion, făt. Aceste cuvinte descriu, de fapt, fazele de dezvoltare a acelui copil căruia îi datorăm recunoaştere. Din acest motiv pierderea unui copil, chiar în stadiul embrionar, sau chiar nedorită, dar suferită din cauza unei patologii, nu este indiferentă, nici din punct de vedere existențial, nici moral. Din acest motiv Biserica priveşte cu încredere la tehnicile terapeutice capabile să garanteze procreația umană şi la cercetările care ar putea rezolva problemele de infertilitate. Şi pentru aceeaşi recunoaştere a demnității intrinsece a fiului (care este un alt nume pe care îl putem da omului, pentru că dacă nu toți suntem tați sau mame, toți suntem fii) Biserica, în Instrucțiunea Donum vitae, a repetat necesitatea de a conserva dimensiunea personală a procreării umane, sustrăgând-o tehnicii impersonale a generării extracorporale. Pântecul matern este aşadar locul în care persona umană, în stadiul embrionar, are dreptul de a fi generată şi primită, ca fruct al unei legături între persoanele umane capabile de a primi noutatea de neînlocuit a prezenței unui nou subiect.

Rațiunile credinței şi ale filosofiei găsesc un loc decisiv de întâlnire şi de confruntare la nivel antropologic. Instrucțiunea Dignitas personae subliniază cu claritate, deşi cu extremă sinteticitate, această relație care are punctul central în Întrupare, în Fiul lui Dumnezeu, care nu a disprețuit întruparea, devenind astfel fiu al omului. „Devenind unul dintre noi, Fiul face ca noi să putem deveni „fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12), „participanți la natura divină” (2 Petru 1, 4). Această nouă dimensiune nu este în contrast cu demnitatea creaturii recunoscute de rațiune, ci o ridică la un orizont ulterior de viață, care este propriu lui Dumnezeu şi consimte să reflecteze asupra vieții umane şi asupra faptelor care o pun în ființă” (Dignitas 7). Credința creştină se prezintă ca un loc în care se sudează „afirmația demnității şi cea a sacralității vieții umane”. Eul omului găseşte, de fapt, în Dumnezeu nu numai pe Creatorul său, dar şi interlocutorul său absolut, nu doar un stăpân al vieții, ci un Tată al vieții, un Frate prezent în istoria omului, care ne permite să înțelegem sensul profund al ființei create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Instrucțiunea Dignitas personae pune în discuție două linii argumentative care, integrându-se şi nu excluzându-se, furnizează omului contemporan criteriile de apreciere şi de valorizare concretă a condiției umane. Vorbind despre om din punctul de vedere al rațiunilor filosofice şi a celor ale credinței, această Instrucțiune deschide un spațiu vast de reflecție asupra posibilității că omul poate deveni cel mai rău inamic al lui însuşi când exercită aceste capacități de inovare, de cercetare şi de experimentare, care sunt, în fapt, semne ale demnității sale de agent moral.

Demnitatea facultății umane este pusă mereu în pericol când se exercită împotriva recunoaşterii demnității ontologice a omului.

Antropologia filosofica și demnitatea umană (de Adrian Pessina)

Teoria evoluției combătută în 4 minute de un om de știință celebru (David Berlinski)

Transcript

Caini raman caini, Bacteriile raman insecte.

Este greu sa spui (despre teoria evolutiei) deoarece nu aveam de-a face cu o teorie in sensul in care un fizician se gandeste la o teorie. Avem de-a face cu o colectie de anecdote, cu anumite puncte de vedere, cu anumite intuitii. As spune ca cele mai uimitoare, cele mai esentiale puncte se refera la fosile, care sunt destul de inselatoare, nu poti intelege prea mult din fosilele pe care le avem. Fosilele pe care le detinem nu sustin nici un fel de predictie darwinista care poate fi extrasa in mod inteligent din teoria lui Darwin. Pe langa asta, fosilele nu par sa sutina nimic altceva din cate vad, sunt destul de inselatoare, acesta este un punct destul de evident. Nu vorbesc doar despre Explozia cambriana, vorbesc despre tot ce nu are sens foarte mult in toata istoria fosilelor.

Al doilea lucru, nu am putut sub nici o forma ca in mod teoretic sa examinam spusele darwinismului, si anume ca Selectia Naturala si Variatia Aleatoare pot rezulta intr-o foarte mare complexitate. Daca te uiti la istoria fizicii spre exemplu, ce a facut Newton in secolul 17? El a spus: “Planetele sunt atrase de catre Soare printr-o forta, nu orice forta, ci o forta patrata inversa” Si apoi a aratat ca daca faci aceasta presupunere, rezultatul va fi o orbita care arata exact la fel ca orbita observata a Terrei, sau a lui Marte; va fi o sectiune conica. Iar apoi a dovedit si reciproca, ca daca exista o sectiune conica, inseamna ca planetele sunt atrase de soare printr-o forta patrata inversa. Nu exista asa ceva in biologie, in teoria darwinista, o demonstratie valida ca acest mecanism, Selectia Naturala si Variatia Aleatoare, poate produce genul acesta de complexitate. Din punct de vedere al stiintelor exacte, fara o asemenea demonstratie nu ai cum sa stii daca acest mecanism este adecvat pentru aceste scopuri. Acesta este al doilea punct.

A treia bucata din puzzle. Te uiti la stiintele exacte, la relativitatea generala sau la mecanica quantica: Pot sa programez un calculator cu ecuatiile relativitatii generale, cu ecuatiile mecanicii quantice si pot spune care sunt consecintele, pot chiar vedea consecintele cum apar intr-o simulare. Nu putem face asta in biologie, si asta ar trebui sa faca orice persoana rezonabila sa se gandeasca: de ce nu?Si acesta este un mecanism foarte simplu, cae poate fi programat foarte usor intr-un calculator. Cum se face ca nu putem programa un calculator in care sa putem vedea cum se creaza o viata complexa biologic,Cum se face ca nu putem vedea desfasurarea unui proces de evolutie, la fel cum putem vedea desfasurarea unui proces de evolutie din fizica? Este o intrebare foarte serioasa. Uitati-va la toti algoritmii din genetica (eu incerc sa scriu chiar acum un asemenea algoritm), si adevarul este ca, Fara un numar extraordinar de mare de manipulari si constrangeri foarte specifice, calculatorul nu va genera absolut nimic realist daca foloseste mecanisme darwiniste. Calculatorul va genera ceva realistic doar in cazul in care nu sunt folosite mecanisme darwiniste. Este un lucru foarte important. 50 de ani dupa ce a inceput revolutia calculatoarelor avem o unealta splendida pentru a evalua inteligibilitatea si exactitatea Teoriei lui Darwin, si tot ce stim, absolut tot ce stim – si cred ca este experienta comuna a celor care lucreaza in algoritmi genetici – indica faptul ca acesti algoritmi nu functioneaza pentru a indeplini scopurile dorite.

La final, este vorba despre lipsa totala de dovezi de laborator – Variatia Aleatoare, Selectia Naturala – am putea totusi sa incepem sa manipulam organisme. Cand ne uitam la caini, oricat de in urma ne-am uita, vedem ca sunt tot caini. Ne uitam la bacterii, si indiferent ce facem, raman tot insecte, nu-si schimba natura fundamentala. Se pare ca exista o limitare innascuta specifica fiecare specii, si nu avem nici o explicatie pentru asta in termenii teoriei darwiniste. Ar trebui sa avem o flexibilitate mult mai mare, o plasticitate mai mare in conditii de laborator, decat avem acuma, daca Teoria lui Darwin ar fi corecta. Ce vedem in natura, ce vedem in laborator, sunt variatii foarte limitate, ciclice, ca de exemplu cintezele din insulele Galapagos, asta e cam tot ce vedem.Sunt variatii foarte mici. De ce asta, daca Teoria lui Darwin e corecta?

Acestea sunt dovezi graitoare care trebuiesc sa fie subliniate, trebuie sa fie examinate, intr-un mod deschis si sincer.

Bineinteles ca nu sunt niciodata examinate, niciodata.

http://www.vesnicia.ro/teoria-evolutiei-combatuta-in-4-minute/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/teoria-evolutiei-combatuta-in-4-minute-de-un-om-de-stiinta-celebru-david-berlinski/