Închide

Este iertarea importanta pentru a primi vindecare?

Iertarea este un punct esential pentru ca omul sa poata primi vindecare in trupul lui.

Lucrul acesta l-am vazut odata cand am fost chemat sa ne rugam pentru cineva. Era vorba de o femeie care si-a luxat glezna. Aceasta se inflamase si persoana respectiva nu mai putea merge la serviciu.

Atunci cand am ajuns sa ne rugam pentru ea, unul dintre mijlocitorii care a venit mai repede s-a rugat poruncind videcare, dar nu s-a intamplat nimic. Noi am intrebat-o pe femeie ce s-a intamplat in situatia ei. Atunci ne-a spus ca si-a luxat glezna incercand sa puna perdelele. Urcandu-se pe scaun, s-a dezechilibrat si a cazut, ceea ce a dus la luxatie. Avea dureri asa de mari, incat era nevoita sa-si ia concediu medical. Am intrebat-o daca acest lucru s-a mai intamplat in viata ei. Femeia mi-a spus ca da. Se intamplase un lucru similar facand ceva prin casa. Ea a cerut ajutorul fiicei, dar aceasta nu a vrut sa o ajute.

Atunci i-am zis daca poate sa aduca aceste evenimente inaintea lui Dumnezeu si s-o ierte pe fiica ei care ar fi trebuit s-o ajute, dar s-a eschivat de la aceasta. Dupa acesta rugaciune de iertare, m-am rugat pentru piciorul ei ca el sa fie vindecat si sa functioneze deplin. Ea a observat imediat ca durerea a disparut si a inceput instant sa sara in mijlocul sufrageriei pe varfuri, fiind mirata de faptul ca piciorul inca nu se dezumflase complet.

Vedem ca aceasta cauzalitate se imparte intre obtinerea vindecarii si acordarea de iertare cuiva, care intr-un anumit context a participat la problema pe care tu o ai. Pana cand femeia respectiva nu si-a iertat fiica pentru lipsa ei de implicare, chiar si o rugaciune bine intentionata si dorita nu a functionat.

Interviu: Bogdan Graur, consilier, http://InHimMinistry.com

–––––––

Cursul SOS sintetizeaza mai multe principii de baza pentru eliberare si vindecare interioara: pocainta, acordarea de iertare altora, vindecarea arborelui generational, dezlegarea legaturilor nedumnezeiesti, legarea demonica si eliberarea de acestea, ruperea blestemelor, ungerea cu undelemn, vindecarea supranaturala.

Acceseaza si parcurge cursul SOS, gratuit: https://alfaomega.tv/viata-spirituala/eliberare/cursul-sos

 

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/vindecare/8679-este-iertarea-importanta-pentru-a-primi-vindecare#axzz5ktUR2ht6

Exista o legatura intre boala si pacat?

Eram la inceputul activitatii de consiliere si la un moment dat mi s-a incredintat in biserica un caz al unui tanar care avea dureri lombare cronice. Eram chiar la inceput si ma gandeam „Doamne, acuma ajuta-ma sa rezolv cumva problema asta ca n-am nicio expertiza in domeniu”. Ne-am retras intr-un colt al bisericii si am inceput sa vorbesc. Avand mentalitatea ca boala e legata de pacat in cele mai multe cazuri, l-am intrebat daca isi aduce aminte de vreun pacat si i-am zis sa ne rugam sa vedem ce ne descopera Domnul ca ar trebui sa marturisesti. Ne-am rugat si el mi-a spus ca nu-si aduce aminte de niciun pacat. Eram disperat. Ii ceream ajutor lui Dumnezeu in gand, si i-am spus mai apoi tanarului sa ne mai rugam o data.

I-am spus ca sunt unele lucruri pe care poate el nu le considera pacate, dar ele sunt, asa cum spune Isus „daca te uiti la o femeie cu gandul sa o poftesti in inima ta, deja ai si preacurvit cu ea in inima ta.” Imediat omul meu a lasat garda jos si mi-a zis: „Intr-adevar aici am tot felul de ganduri si de fantezii si ma masturbez, si cred ca asta ar fi o problema.” I-am zis atunci sa-si ceara iertare de la Domnul pentru ca a avut astfel de ganduri si practici pentru ca mai apoi sa ma pot ruga pentru el. A facut acest lucru. Apoi am alungat orice duh de curvie, de legare a mintii, de confuzie, de practici sexuale aberante, le-am alungat in numele Domnului si tanarul a marturisit ca a simtit cum l-a lasat durerea, o durere care persista constinuu, nu-i dadea pauze. Au fost niste dureri permanente care-i creau un disconfort continuu, de la niste pacate comise la nivelul mintii, fara sa fie implicat in altfel de pacate.

Important este sa intelegi legatura dintre boala si pacat. Sa nu uitam ca Dumnezeu are totusi niste principii si e constant in felul in care le asteapta implinirea lor. Si un principiu este acesta al marturisirii pacatelor si El zice: „Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept ca sa ne ierte si sa ne curateasca de orice faradelege” (1 Ioan 1:9).

Interviu: Mircea Graur, consilier, http://InHimMinistry.com

–––––––

Cursul SOS sintetizeaza mai multe principii de baza pentru eliberare si vindecare interioara, punandu-le la dispozitia crestinilor pentru a-i ajuta sa ajunga cat mai aproape de starea ceruta Bisericii de a fi fara pata, fara zbarcitura, ci sfanta si fara prihana (Efeseni 5:27). Temele abordate sunt ccruciale: pocainta, acordarea de iertare altora, vindecarea arborelui generational, dezlegarea legaturilor nedumnezeiesti, legarea demonica si eliberarea de acestea, ruperea blestemelor, ungerea cu undelemn, vindecarea supranaturala.

Acceseaza si parcurge cursul SOS, gratuit: http://alfaomega.tv/viata-spirituala/eliberare/cursul-sos

 

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/vindecare/6854-exista-o-legatura-intre-boala-si-pacat#axzz5ktUR2ht6

Iertarea

Ce păcat blochează în mod special curgerea puterii miracolelor?

Neiertarea blochează accesul în împărăția lui Dumnezeu și puterea miracolelor.   Așa că, dacă îți aduci darul la altar, și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului și du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ți darul (Matei 5:23,24).

„Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:14,15).

„Atunci Petru s-a apropiat de El, și I-a zis: Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte. De aceea, Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A pus să se facă socoteala, și i-a adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-i vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, și tot ce avea, și să se plătească datoria” (Matei 18:21-25).

„Și, când stați în picioare de vă rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greșelile voastre” (Marcu 11:25).

relatii

Prima persoană pe care probabil nu ai iertat-o ești tu. Cred că mai mulți oameni duc lipsă de iertare față de ei înșiși decât față de altcineva. Nu doresc să se ierte pe ei înșiși și să recunoască ceea ce spune Dumnezeu: „Cât este de departe răsăritul față de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Psalm 103:12).

Dacă ești credincios, deja Dumnezeul cel viu ți-a curățat conștiința de faptele moarte pentru a-L putea sluji. Dumnezeu ne curăță pentru slujire ca să nu ne lase cu vina păcatelor din trecut. Acestea ar trebui să fie moarte, îngropate și uitate. Oamenii trebuie să-i ierte pe cei ce au nevoie de iertare. Dacă prima persoană pe care trebuie s-o ierți ești tu, trebuie să spui: „Doamne, înaintea Ta mă iert pe mine. În orice am făcut, accept iertarea Ta și mă iert pe mine.” Aceasta este o foarte simplă și în același timp profundă afirmație, pentru că atâta timp cât simțim că suntem sub condamnare, nu vom avea niciodată credința de a vedea miracole.  „Dacă inimile noastre nu ne condamnă” spune Biblia „avem îndrăzneală la Dumnezeu” (1Ioan 3:21).

Evident, nu putem păcătui constant în viețile noastre și să așteptăm iertarea. Trebuie să fim eliberați de continuitatea conștiinței păcatului și rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Dar, dacă umblăm în lumină și iertare, atunci sângele lui Isus Hristos ne va curăța continuu de toate păcatele (1 Ioan 1:7). ……….

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/probleme-emotionale/1929-iertarea

 

Religia slavilor

download

Religia slavilor

Introducere

           Slavii au ocupat un vast teritoriu din Europa centrală şi răsăriteană în primele secole ale erei creştine, de la Elba până la Volga şi de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Ei sunt menţionaţi mai târziu de Procopiu de Cezareea (sec. VI), ca adorând o divinitate ce mânuieşte fulgerul şi este stăpânul a toate. Sunt de origine indo-europeană, de obicei blonzi, cu ochi albaştri, harnici şi paşnici. S-au grupat în trei mari familii, diferenţiindu-şi astfel, puţin, şi graiul: 1) slavii de răsărit (ruşii, ucrainenii, ruşii albi sau bieloruşii);  2) slavii de apus (cehii, slovacii, polonezii);   3) slavii de sud (slovenii, sârbii, croaţii şi bulgarii). Slavii baltici au fost polabii şi pomeranii. În privinţa ocupaţiei lor, tot Procopiu de Cezareea spunea că slavii şi anţii trăiesc de obşte, democratic, fără să aibă împărat. Evident, nu au lipsit conducătorii locali ai triburilor slave, dar slavii nu formau un imperiu care să ameninţe supre­maţia imperiului bizantin.

Izvoare

          Cele mai recente cercetări arată că izvoarele religiei slavilor sunt de dată destul de târzie. Ele aparţin perioadei de după încreştinare. Izvoarele, câte sunt, se grupează şi ele pe aceleaşi trei mari zone geografice. Astfel, pentru slavii de răsărit constituie izvor Cronica lui Nestor, un călugăr rus, scrisă la începutul secolului XII. În această Cronică se află un pasaj ce se referă la zeităţile adorate de slavii de răsărit pe vremea cneazului Vladimir (978—1015). Se mai apelează şi la omiliile şi scrierile polemice ale episcopilor din sec. XI—XVII, îndreptate împotriva obiceiurilor religioase vechi, dar ţinute încă de unii creştini. Pentru slavii din Europa Centrală constituie izvoare: Cronica lui Thietmar, episcop de Merseburg (1012-1018), Gesta Hamburgensis Ecclesiae a lui Aclam din Bremen (1074-1076), Cronica slavilor scrisă ele preotul german Helmold din Bosau-Holstein, precum şi trei biografii ale episcopului Otto de Bamberg (sec. XII). Pentru slavii de nord avem: Gesta Danorum, datorată lui Saxo Grammaticus, care ajunge pînă la anul 1185; Knythingasaga sau istoria danezilor de la 950-1190, alcătuită în Islanda în jurul anului 1265, Historia Polonica (sau Istoria polonezilor), alcătuită de episcopul Iohannes Longinus (Ian Dlugosz), scrisă pe la 1460 (istorie fantezistă). În plus, se pot afla multe lucruri din bîline (istorii de demult).

Divinităţile

          Slavii au trăit în teritorii unde mlaştinile, cu mirosul lor greu, cu miasmele lor şi, mai ales, cu primejdiile lor au înspăimântat pe cei slabi dar şi pe cei voinici. Totuşi, cerul a impresionat şi pe slavi, ca şi pe toate celelalte popoare vechi – fără excepţie – şi era firesc, desigur, ca privirile şi nădejdile cele dintâi ale credincioşilor să se îndrepte spre cer.


      a)  Perun. Pare să fi fost divinitatea principală a slavilor. Era stăpânul tunetului, ca Jupiter la romani şi ca Diaus Pitar la indo-europeni. Era adorat îndeosebi în locurile unde, mai târziu, s-au ridicat cetăţile Kievului şi Novgorodului. Comunica voia sa oamenilor prin stejarul sfânt. În Cronica lui Igor se descrie cum Perun (la baltici Perkun) era reprezentat printr-o statuie de lemn cu chip omenesc, în care zeul avea cap de argint şi mustăţi de aur. O astfel de statuie a existat la Kiev până în anul 998, când cneazul Vladimir cel Mare a distrus-o. Se pare că nu­mele de Perun ar fi înrudit cu acela de Parjanava (Indra) din vechea mitologie hindusă. Prinţesa Olga a condus războinicii în luptă. Războini­cii au jurat pe Perun, iar prinţul Igor al Kievului a urcat înălţimea unde se afla Perun, depunând la picioarele statuii zeului armele sale. Deci Perun era şi zeu al puterii războinice, învingătorul vrăjmaşilor.

b)  Zariá (Aurora) era fiica lui Perun. Zeiţă fecioară, ea a rămas până astăzi un simbol literar al retrezirii la viaţă, la realitate, la renaştere.

c) Pământul-Mamă: Máteri-Zemliá. A rămas până astăzi cea mai sacră realitate a tuturor slavilor, oriunde s-ar afla ei. După bâline, pământul are o anumită putere, mai presus de aceea a oamenilor. Viteazul Sviatogor (Muntele Sfânt), crezându-se a fi atotputernic, a zărit în faţa sa un brâu strălucitor, ce strălucea pe pământ. Era brâul pământului. A încercat să-l smulgă, dar s-a înfundat atât de mult în pământ încât acolo şi-a aflat moartea. Pentru a şti voia Pământului-mamă cu privire la noua recoltă, credincioşii slavi aveau doar să-şi lipească urechea de ţărână şi să audă prezicerea: dacă se auzea un fâşâit de sanie plină, re­colta avea să fie bogată;dacă sunetul era ca al unei sănii goale, urma să fie o secetă cumplită. Pământul-mamă era luat ca martor la jurăminte, pentru că nimeni altul nu putea fi atât de drept şi tăcut, ca pământul. Duhul Pământului-mamă era invocat în rituri de apărare.

d) Svarog. Divinitate a uscăciunii şi a secetei. Era temut de locuitorii stepelor. Cuvântul s-a păstrat, ca împrumut, chiar şi în limba română, unde «sfarogit» înseamnă atât de uscat încât nu mai există nici cea mai mică nădejde de umezeală. Ca zeu al cerului (poate cerul fără pic de nori), Svarog, de la rădăcina «svar = luminos, senin», a dat naştere la doi fii: Daibog (Dătătorul de belşug) sau Soarele, şi Svaroghici (fiul lui Svarog), Focul sau Ogoni, care impunea tăcere. După Afanasiev, Daibog avea însuşiri cu totul speciale: Svarog, personificare a cerului, uneori înseninat de razele soarelui, alteori acoperit de nori şi brăzdat de fulgere, era considerat drept părinte al Soarelui şi al Focului. La umbra norilor, aprindea flacăra fulgerului şi astfel apărea ca un creator al focului ceresc. Cât priveşte focul pământesc, acesta era darul di­vin adus pe pământ din fulger. De aici se înţelege de ce slavii cinsteau Focul drept fiu al lui Svarog. Mai târziu, Svarog, despicând norii cu săgeţile fulgerelor, lăsa să apară soarele sau, în limbajul metaforic al antichităţii, aprindea torţa soarelui, stinsă de demonii de dimineaţă, care ieşea de sub vălurile nopţii. Odată cu răsăritul soarelui şi cu reînnoirea flăcării sale, se născu şi ideea de renaştere a Soarelui. Astfel, Svarog era divinitatea care năştea Soarele şi pe Daibog. Soarele însă era mereu tânăr, chipeş. Avea 12 palate – cele 12 luni ale anului – şi semne ale zodiacului, prin care se perinda.


e)  Alte divinităţiDivinităţile secundare erau: Veleş (Voloş) – zeul turmelor şi al păstorilor (volos –păr, blană); Mokoş – zeitate feminină, lentă în mişcări, patroană a tunsului oilor şi a torsului lânii. Radgost  zeul echivalent cu Svaroghici la luticieni unde, la Retraîşi avea un templu măreţ; Svantevit zeu al războiului –, iniţial zeu solar, avea un idol uriaş la Ankonaşi era reprezentat cu patru capete, câte unul spre fiecare direcţie cardinală; Txiglavsau zeul cu trei capete de argint, zeu al războiului, avea templu la Scecin, la vărsarea Oderului; Rugievit – zeu al războiului şi al fertilităţii, având şapte feţe;  Gerovitm sau Jarovit – tot divinitate războinică.

f) Geniile sau duhurile. Între acestea se numără: Pereplutu (un fel de zeu al băuturii şi veseliei), Bereghinele (zânele apelor; bereg = mal); Rusalcele, sufletele fecioarelor moarte înainte de căsătorie, răzbunătoare asupra flăcăilor sau bărbaţilor; Vilile – zânele primejdioase pentru răufăcători, dar milostive faţă de oamenii cu gânduri bune. Mai erau alte duhuri: al pădurii (Lesovoi, Ies = pădure), al casei (Domovoi, dom = casa), al naşterii (Rojdancele, de la rojdenie = naştere), al curţii (Dvorovoi), al cîmpului (Polevoi) etc.

Două divinităţi – duhuri au jucat un rol important în viaţa religioasă a slavilor: Bielobog (Zeul Alb) şi Cernobog (Zeul Negru). Se înţelege că este vorba de patronul zilei şi patronul nopţii, de patronul binefacerilor şi cel al răutăţilor. Aceştia se vrăjmăşeau unul cu altul. Se înţelege că unul putea fi stăpânul magiei albe, iar celălalt al magiei ne­gre.

Lăcaşurile de cult

           Sunt atestate urme ale unor temple slavone, ca şi unele statui-altare, unde se aduceau jertfe divinităţilor. Desigur ca cerul liber era adeseori locul de rugăciune sau de invocare a divinităţilor. Acolo, sub cerul liber, puteau să se desfăşoare în voie ceremoniile cultice. Sunt totuşi menţiuni cu privire la temple. Astfel, Svantevit (Svetovit), patronul insulei Riigen, avea un sanctuar la Ankona, unde se adăpostea statuia zeului, înaltă de 8 metri. La fel ca şi sanctuarul de la Rethra (dealul Riedegost), acest sanctuar s-ar fi dărâmat în sec. al XII-lea în urma încreştinării populaţiei. De asemenea, la Perinilângă Novgorod, s-au descoperit urmele unui templu dedicat lui PerunAcest templu avea formă rotundă, cu opt abside în formă de arc. Templul avea formă de floare cu opt petale întrucât absidele erau dispuse circular şi erau simetrice, având aceleaşi dimensiuni. Statuia zeului Perun era situată în centru.

Sacerdoţiul

         Ştirile despre existenţa unui sacerdoţiu anume la slavi sunt puţine. Că putea fi un sacerdoţiu nu este însă imposibil, deoarece existau jertfe, sanctuare şi temple. Probabil că îndeosebi căpeteniile aveau obligaţii sacerdotale ocazionale, în timp ce bărbaţii îndeplineau riturile privind viaţa religioasă din familiile lor. Totuşi, puţinele ştiri pe care le avem despre aşa numiţii volhvi(oameni îmbrăcaţi în piei de lup şi care se pricepeau la magie), precum şi vracii (medicii) sau vindecătorii, arată că aceste două categorii puteau să deţină funcţii sacerdotale.

Jertfele

           De obicei jertfa (sacrificiul) se aducea în cadrul unui ritual: triata (obligaţia sacră) sau îndatorirea faţă de zei. Cuvîntul «trebnic» de mai târziu s-a dat unei cărţi de cult din creştinism, cuprinzând slujbe. Se sus­ţine că au existat jertfe umane în special de prizonieri, aleşi prin tragere la sorţi. Aşa, de exemplu, se istoriseşte de către Adam din Bremen că episcopul misionar Ioan din Mecklemburg a fost prins şi sacrificat zeilor. Se pare că zeului Svantevit de la Ankona i se aducea ca jertfă anuală un creştin, desigur înainte de încreştinarea în masă a populaţiei slave de acolo. Tot lui Svantevit i se aducea ca jertfă o plăcintă (pirojka) preparată cu miere, de formă rotundă şi înaltă cât un om. Se spera ca înălţimea deosebită a acestei plăcinte să îmbuneze pe zeu pentru creşterea înaltă a roadelor pământului, astfel încât să se asigure hrană tuturor.

                     Sărbătorile

           Se spune că slavii aveau un număr mare de sărbători, legate de anul agricol şi de schimbarea anotimpurilor. O mare sărbătoare de primăvară se celebra în legătură cu reînvierea vegetaţiei. Ea era dedicată sufletelor morţilor şi avea loc la echinocţiul de primăvară (21 martie). La solstiţiul de vară se sărbătorea moartea şi înmormântarea simbolică a unei păpuşi făcute din pământ. Această păpuşă poartă diverse nume, după popoarele slave la care se practică acest ritual de către tinerele fete: kupalo(la ruşi), sobotka (la polonezi), kupadlo (în Boemia şi Slo­vacia), kres (la sloveni), kaloian (la bulgari, ritul trecînd şi la românii din sud). Dar în mitologiile mari se vorbeşte de sărbătorile în cinstea lui Iarilo (iar = primăvară, în latineşte «ver»). Iarilo venea odată cu însămânţările de primăvară şi «murea» înainte de seceriş : «La aceste sărbători, bărbaţii, femeile şi fetele se adunau împreună la ospăţ, la băutură şi la joc. Când apunea soarele, se aducea un idol de paie, reprezentând pe Iarilo, la locul unde se ţinea serbarea lui. Era chipul zeului mort. Femeile, ameţite de băutură şi înfierbântate de joc, se apropiau de idol şi îl boceau : «A murit! A murit!». Bărbaţii alergau spre idol să-l apuce. Scuturându-l strigau : «Da, femeile nu mint. Ele îl cunosc bine şi ştiu că e mai dulce decât mierea». Urmau bocete (lamentaţii) şi rugăciuni, după care idolul, purtat de femei, era dus la locul de îngropare. Apoi începeau din nou ospăţul, băutura şi jocul»

Eroii

          Erau cunoscuţi ca viteji extraordinari (bogatiri). Între aceştia se numărau, de pildă, Sviatogor, Mikula, Volga, Ilia din Murom (sau Muromeţ). Deja, aceste figuri legendare capătă trăsături creştine. Faptul denotă un transfer al vechilor legende necreştine în atmosfera spiritu­ală a slavilor încreştinaţi, îndeosebi în atmosfera spirituală a ruşilor. De exemplu, Ilia Muromeţ, deşi se născuse firav şi bolnăvicios, primind o picătură de miere de la nişte trecători, s-a înzdrăvenit la vârsta de 33 de ani şi a dobândit o putere extraordinară. El puse această putere în serviciul credinţei creştine. înainte de moarte a zidit o catedrală în Kiev. La moartea sa, el şi-a răsturnat singur o piatră uriaşă deasupra propriului mormânt, iar trupul său mai dăinuie şi astăzi

Cultul morţilor. Credinţa în viaţa viitoare

            În vechime slavii şi-au incinerat morţii. Apoi au deprins înhumarea. Ambele rituri au durat în paralel până în secolul XIII, după care, sub influenţa puternică a ritualului creştin, incinerarea a fost abandonată. Exista credinţa că mortul nu va mai putea reveni în casă (şi să-i chinuiască pe cei vii), dacă era scos din casă printr-o gaură făcută anume în perete şi care se astupa după aceea. Dacă mortul ar fi fost scos pe uşă, atunci duhul lui ar fi reintrat pe acolo la cei rămaşi după el. Corpul se aşeza pe o sanie, indiferent de anotimp (fapt care dovedeşte «coborârea» de odinioară a slavilor spre sud). În perioada anterioară încreştinării lor, slavii sacrificau persoane apropiate, care să urmeze pe lumea cealaltă pe bărbaţii răposaţi. Se crede că erau sacrificate soţiile pentru bărbaţii căsătoriţi, iar pentru flăcăi, fetele ce le-ar fi fost logodnice. Nu sunt însă dovezi clare în această privinţă. Doar povestea morţii soţiei bogatîrului Potoc-Mihailo Ivanovici relatează că eroul ar fi intrat împreună cu soţia sa în mormânt, dar călare şi înarmat. El ar fi ucis uriaşele jivine-reptile ce ar îi venit la miezul nopţii să devoreze trupul moartei, Potoc a ucis marele balaur aruncător de flăcări, a uns cu sângele balaurului trupul soţiei, redându-i viaţa. Împreună s-au reîntors printre oameni trăind îndestul. A murit apoi Potoc, dar de data aceasta soţia lui a fost îngropată de vie lângă el. (Potoc = Izvor).

https://sites.google.com/site/istoriareligiilor/religia-slavilor

Rădăcinile Purgatoriului

download

Rădăcinile Purgatoriului

Toţi creştinii sunt de acord cu faptul că noi nu vom mai păcătui în rai. Păcatul şi glorificarea finală sunt total incompatibile. Prin urmare, între păcătoşenia acestei vieţi şi slăvile cerului, noi trebuie să fim făcuţi puri. Între moarte şi slavă există o purificare.

Astfel, Catehismul Bisericii Catolice declară: „Toţi cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar încă purificaţi în mod imperfect, sunt într-adevăr asiguraţi de mântuirea veşnică; dar după moarte ei trec printr-o purificare, aşa încât să realizeze sfinţirea necesară pentru a intra în bucuria cerului. Biserica dă numele de purgatoriu acestei purificări finale a celui ales, care este în întregime diferit de pedeapsa celor condamnaţi” (CCC 1030-1).

Conceptul unei purificări de păcat de după moarte precum şi consecinţele păcatului sunt declarate în Noul Testament în pasaje precum 1 Corinteni 3:11-15 şi Matei 5:25-26, 12:31-32.

Doctrina purgatoriului, sau purificarea finală, a fost parte a credinţei adevărate încă înainte de vremea lui Hristos. Evreii credeau deja aceasta înainte de venirea lui Mesia, aşa cum s-a revelat în Vechiul Testament (2 Mac. 12:41-45) precum şi în lucrările evreieşti pre-creştine, precum cea care înregistrează că Adam va fi în doliu „până în ziua împărţirii pedepsei în ultimii ani, când îi voi transforma durerea în bucurie” (Viaţa lui Adam şi Eva 46-7). Evreii ortodocşi până în această zi cred în purificarea finală, şi pentru 11 luni după moartea celui iubit, ei spun o rugăciune numită Kaddish-ul Îndoliatului pentru purificarea celor iubiţi ai lor.

Evreii, Catolicii şi Ortodocşii Răsăriteni au proclamat întotdeauna în mod istoric realitatea purificării finale. Până în vremea Reformei Protestante din secolul 16 nu a negat nimeni această doctrină. După cum arată citatele de mai jos din cadrul Părinţilor timpurii ai Bisericii, purgatoriul a fost parte a credinţei creştine încă de la început.

Unii îşi imaginează faptul că Biserica Catolică are o făurită doctrină elaborată despre purgatoriu, dar există de fapt doar trei componente esenţiale ale doctrinei: (1) că o purificare după moarte există, (2) că aceasta implică o anumită durere, şi (3) că o purificare poate fi asistată de rugăciunile şi ofrandele celor vii către Dumnezeu. Alte idei, precum faptul că purgatoriul este un „loc” particular în viaţa de apoi sau că necesită timp pentru a fi realizat, sunt speculaţii mai degrabă decât doctrine.

Faptele lui Pavel şi Tecla

„Şi după manifestare, Trifena a primit-o din nou [pe Tecla]. Căci fiica ei Falconila murise, şi i-a spus într-un vis: ‚Mamă, să o primeşti pe străina aceasta Tecla în locul meu, ca ea să se roage cu privire la mine, ca eu să fiu transferată spre locul celor drepţi’” (Faptele lui Pavel şi Tecla [160 d. Hr.]).

Abercius

„Cetăţenii unui oraş proeminent, eu am ridicat aceasta în timp ce trăiam, ca eu să am un loc de odihnă pentru trupul meu. Abercius este numele meu, un ucenic al castului Păstor care îşi hrăneşte oile pe munţi şi în câmpuri, care are ochi mari ce privesc peste tot, care m-a învăţat scrierile credincioase ale vieţii. Stand în aşteptare, eu, Abercius, am poruncit să se înscrie aceasta: Într-adevăr, aveam 72 de ani. Fie ca toţi cei care sunt în acord cu aceasta şi care o înţeleg să se roage pentru Abercius” (Epitaf al lui Abercius, [190 d. Hr.]).

Martirajul lui Perpetua şi Felicity

„În aceiaşi noapte, aceasta mi s-a arătat într-o viziune: Eu [Perpetua] am văzut pe Dinocrates ieşind dintr-un loc întunecos, unde mai erau şi alţii, şi el era uscat şi foarte însetat, cu o arătare urată şi de culoare palidă, şi rana de pe faţa lui atunci când a murit. Acest Dinocrates a fost fratele meu după trup, de şapte ani, care a murit mizerabil într-o boală. . . . Pentru el am făcut eu rugăciune, şi între mine şi el a fost un mare interval, aşa că nici unul dintre noi nu ne puteam apropia unul de altul. . . şi eu am ştiut că fratele meu era în suferinţă. Am avut nădejde că rugăciunea mea poate aduce ajutor suferinţei lui; şi m-am rugat pentru el în fiecare zi până ce a trecut în temniţa taberei, căci noi trebuia să ne luptăm în tabără. Apoi. . . am făcut rugăciune pentru fratele meu zi şi noapte, suspinând şi plângând ca să îmi fie dat mie. Apoi, în ziua când el a rămas în lanţuri, aceasta mi s-a arătat: am văzut locul pe care l-am observat anterior în întuneric şi acum era luminat; şi Dinocrates, cu un trup curat bine îmbrăcat, găsea împrospătare. . . Şi el a ieşit din apă ca să se joace cu bucurie, după maniera copiilor, şi apoi m-am trezit. Apoi am înţeles că el a fost mutat din locul de pedeapsă” (Martirajul lui Perpetua şi Felicity 2:3-4, [202 d. Hr.]).

Tertulian

„Noi aducem ofrande pentru cei morţi în aniversările lor [data morţii – naşterea în viaţa veşnică]” (Coroana 3:3 [211 d. Hr.]).

„O femeie, după moartea soţului ei. . . se roagă pentru sufletul său şi cere ca el, în timp ce aşteaptă, să găsească odihnă; şi ca el să fie parte din prima înviere. Şi în fiecare an, în aniversarea morţii lui, ea aduce o ofrandă” (Monogamia 10:1-2 [216 d. Hr.]).

Ciprian din Cartagina

„Tăria celor într-adevăr credincioşi rămâne nezguduită; şi cu cei care se tem şi iubesc pe Dumnezeu cu întreaga lor inimă, integritatea lor continuă stabilă şi puternică. Căci pentru curvari chiar şi un timp de pocăinţă li se acordă de către noi, şi pacea [adică reconcilierea] este dată. Cu toate acestea virginitatea nu este prin urmare deficientă în Biserică, şi nici designul glorios de o abstinenţă de lâncezire prin păcatele altora. Biserica, încoronată cu aşa de multe virgine, înfloreşte; şi castitatea şi modestia păstrează tendinţa slavei lor. Nici vigoarea abstinenţei nu este frântă deoarece pocăinţa şi iertarea sunt facilitate către curvar. Este un lucru să stai pentru iertare, un altul să tinzi spre glorie; e un lucru, când eşti aruncat în temniţă, să nu ieşi de acolo decât atunci când cineva a plătit bănuţul cel din urmă; un alt lucru e să primeşti plata credinţei şi a curajului. Este un lucru, torturat fiind de lunga suferinţă pentru păcate, să fi curăţit şi de mult epurat de foc, un altul să ai toate păcatele curăţate prin suferinţă. Este un lucru, în final, să fi în suspans până la sentinţa lui Dumnezeu la ziua de judecată, un altul să fi deodată încoronat de Domnul” (Scrisori 51[56]:20 [253 d. Hr.]).

Cyril de Ierusalim

„Apoi menţionăm şi pe cei care au adormit deja: mai întâi, patriarhii, profeţii, apostolii şi martirii, şi prin rugăciunile şi mijlocirile lor Dumnezeu ar primi petiţia noastră; apoi, menţionăm şi pe sfinţii părinţi şi episcopii care au adormit deja, şi, ca să o punem simplu, pe toţi cei dintre noi care au adormit, căci noi credem că va fi de mare beneficiu pentru sufletele acelora pentru care sunt făcute mijlociri, în timp ce aceste sfânt şi cel mai solemn sacrificiu este expus” (Lecturări Catehetice 23:5:9 [350 d. Hr.]).

Grigore de Nyssa

„Dacă un om distinge în sine ceea ce este specific uman de ceea ce este iraţional, şi dacă el va veghea pentru o viaţă de urbanitate mai mare pentru sine, în această viaţă prezentă se va purifica de tot răul contractat, învingând iraţionalul prin raţiune. Dacă el a fost înclinat către presiunea iraţională a pasiunilor, folosind pentru pasiuni ascunderea cooperativă a lucrurilor iraţionale, el ar putea fi într-o manieră chiar diferită foarte mult interesat în ceea ce este mai bine, apoi, după plecarea sa din trup, el câştigă cunoaşterea diferenţei dintre virtute şi viciu şi găseşte că nu poate participa în divinitatea până ce nu s-a purificat de contagiunea murdară a sufletului său prin focul purificator” (Predică despre morţi [382 d. Hr.]).

John Chrysostom

„Să-i ajutăm şi să-i comemorăm. Dacă fiii lui Iov au fost purificaţi de sacrificiul tatălui său [Iov 1:5], de ce ne-am îndoi noi că ofrandele noastre pentru morţi să le aducă vreo consolare? Să nu ezităm să-i ajutăm pe cei care au murit şi să aducem rugăciunile noastre pentru ei” (Omilii din 1 Corinteni 41:5 [392 d. Hr.]).

„Plângeţi pentru cei care mor în bogăţia lor şi care cu aceasta n-au pregătit nici o consolare pentru sufletele lor, care au avut puterea de a-şi spăla păcatele lor şi nu au voit să o facă. Să plângem pentru ei, să-i ajutăm în extinderea abilităţii noastre, să ne gândim la vreun ajutor pentru ei, oricât de mic ar fi, şi totuşi să-i asistăm oarecum. Dar cum, şi în ce fel? Prin a ne ruga pentru ei şi prin a-i implora şi pe alţii să se roage pentru ei, prin a da constant milostenii către cei săraci în numele lor. Nu s-a decretat în zadar de către apostoli că în misterele minunate să se aducă aminte de cei care au murit. Ei ştiau că aici era mult câştig pentru ei, mult beneficiu. Când întregul popor stă cu mâinile ridicate, o adunare preoţească, şi acea măreaţă Victimă de sacrificiu este desfăşurată, când îl chemăm pe Dumnezeu, nu ar trebui noi să purcedem în apărarea lor? Dar aceasta se face pentru cei care au murit în credinţă, în timp ce chiar şi catehumenii nu sunt socotiţi drept vrednici de această consolare, dar sunt lipsiţi de fiecare mijloc de asistenţă în afară de unu. Şi care este acela? Noi putem da milostenii către săraci în dreptul lor” (Omilii din Filipeni 3:9-10 [402 d. Hr.]).

Augustin

„Există o disciplină eclesiastică, aşa cum ştiu cei credincioşi, când numele martirilor sunt citite tare în acel lor la altarul lui Dumnezeu, unde nu se aduce rugăciune pentru ei. Rugăciunea, totuşi, este oferită pentru ceilalţi morţi care sunt comemoraţi. E greşit să ne rugăm pentru un martir, faţă de ale cărui rugăciuni noi ar trebui să fim trimişi” (Predici 159:1 [411 d. Hr.]).

„Dar prin rugăciunile sfintei Biserici, şi prin sacrificiul salvific, şi prin milosteniile care sunt date pentru spiritele lor, nu este nici o îndoiala că cei morţi sunt ajutaţi, şi Domnul i-ar trata mai cu milă decât ar merita păcatele lor. Întreaga Biserică observă această practică care a fost transmisă de Părinţi: ea se roagă pentru cei care au murit în comuniunea Trupului şi a Sângelui lui Hristos, când ei sunt comemoraţi în locul lor în sacrificiu în sine; şi sacrificiul este oferit în memoria lor, în dreptul lor. Dacă, deci, lucrările milei sunt sărbătorite de dragul celor care sunt comemoraţi, cine ar ezita să le recomande acestora, în dreptul cărora rugăciunile către Dumnezeu nu sunt oferite în zadar? Nu trebuie să ne îndoim că astfel de rugăciuni sunt de profit pentru cel mort; dar pentru aceia dintre ei care au trăit înaintea morţii lor într-un fel care face ca aceste lucruri să fie folositoare pentru ei după moarte” (ibid.  172:2).

„Pedepsirile temporare sunt indurate de unii doar în această viaţă, de unii după moarte, de unii atât aici cât şi dincolo, dar fiecare dintre ei înaintea acelei ultime şi celei mai stricte judecăţi. Dar nu toţi cei care suferă pedepsirile temporare după moarte vor veni la osândirile eterne, care vor urma după acea judecată” (Oraşul lui Dumnezeu 21:13 [419 d. Hr.]).

„Că ar trebui să existe ceva foc chiar după această viaţă nu este ceva incredibil, şi se poate cerceta sau să se descopere ori să se lase ascuns dacă unii dintre cei credincioşi vor fi salvaţi, unii mult mai încet şi unii mult mai repede într-un grad mai mare sau mai mic în care ei au iubit lucrurile bune care pier, printr-un anumit foc purgatorial” (Manual despre credinţă, speranţă şi caritate 18:69 [421 d. Hr.]).

„Timpul care se interpune între moartea unui om şi învierea finală tine sufletele în locaşuri ascunse, aşa cum merită fiecare spre odihnă sau spre dificultate, în vederea a ceea ce este menţionat când era viu în trup. Nici nu se poate nega că sufletele celor morţi găsesc uşurare prin pietatea prietenilor şi a rudelor lor care sunt încă în viaţă, când Sacrificiul Mediatorului [Massa] este oferită pentru ei, sau când se dă milostenie în Biserică. Dar aceste semne sunt de profit pentru cei care, când ei erau vii, au meritat ca ei să poată fi mai apoi ajutaţi de aceste lucruri. Există o anumită manieră de trăire, nici aşa de bună încât să nu fie nevoie de aceste ajutoare după moarte, nici aşa de rele încât aceste ajutoare să nu fie de nici un folos după moarte” (ibid. 29:109).

NIHIL OBSTAT: Am dedus că materialele prezentate în această lucrare sunt lipsite de erori doctrinare ori morale. Bernadeane Carr, STL, Censor Librorum, August 10, 2004

BUN DE TIPAR: În acord cu permisiunea 1983 CIC 827 de a publica această lucrare este astfel oferită.

+ Robert H. Brom, Episcop de San Diego, August 10, 2004

http://www.voxdeibaptist.org/Radacinile_Purgatoriului.htm

Cum să distrugi o biserică – de Ray C. Stedman.

download

Cum să distrugi o biserică de Ray C. Stedman

Unul dintre cele mai populare imnuri din toate vremurile despre biserică este bine cunoscutul „Onward, Christian Soldiers, Marching As To War” (Înainte soldaţi creştini, mărşăluind ca spre război). A doua strofă este o măreaţă descriere, Biblică, a bisericii:

Ca o măreaţă armată se mişcă biserica lui Dumnezeu.

Fraţilor, noi păşim unde au păşit sfinţii.

Noi nu suntem divizaţi; toţi avem un trup,

Una în speranţă şi doctrină, una în caritate.

Cred că aceasta surprinde într-un mod minunat învăţătura Scripturilor despre biserică. Dar când ajungeţi la experienţa reală a bisericii, uneori acest lucru nu este atât de palpitant. Cu siguranţă nu era la Corint – unde era o biserică ce avea probleme; ei erau atât de divizaţi. Cineva ne-a dat o parodie a acelei a doua strofă din Onward, Christian Soldiers:

Ca o măreaţă ţestoasă se mişcă biserica lui Dumnezeu.

Fraţilor, noi păşim pe unde am păşit din totdeauna.

Suntem foarte divizaţi, suntem multe trupuri,

Puternici în credinţă şi doctrină, slabi în caritate.

Acea strofă poate descrie biserica – cel puţin pe cea pe care o cunoaştem noi – mai exact decât cealaltă. Ea descrie cu siguranţă biserica din Corint. Aici era o biserică ce avea posibilităţi superbe care stăteau nerealizate din cauza diviziunilor, lăudăroşiilor, geloziilor şi ambiţiilor carnale. Aşa cum scrie Apostolul Pavel corintenilor, el vede în spatele tuturor acestor simptoame la rădăcina cauză din spatele tuturor lucrurilor. Cred că este foarte important ca noi să înţelegem aceasta pentru că apostolul ne ia în spatele acestor manifestări superficiale la problema rădăcină. Care este aceasta? Este iubirea faţă de înţelepciunea umană, este mândria în abilitatea omului prin înţelepciunea sa seculară şi cunoştinţa din vremea sa de a rezolva problemele vieţii. Cred, fără nici o îndoială, că aceasta este problema majoră în biserica din America de azi, această tendinţă de a funcţiona ca şi lumea din jurul nostru, aducând ideile, atitudinile şi multe dintre sistemele lumii în biserică. Astfel că în loc să fie provocată lumea de către biserică, lumea este cea care are un impact asupra bisericii. Aceasta era problema din Corint.

Pentru a contracara aceasta, Pavel ne cheamă înapoi spre o viziune adevărată asupra bisericii. În pasajul din ultima săptămână am văzut că Dumnezeu priveşte biserica, ca o mare clădire care are o temelie pe care Pavel şi alţi apostoli au aşezat-o în primul secol în oferindu-ne mărturia lor apostolică referitoare la Isus Hristos. El este temelia. Scripturile pe care ni le-au dat apostolii, ne spun despre Isus – cine este el, ce face el, cum vine el în vieţile noastre azi prin intermediul Duhului, cum ne schimbă, cum el este gata să ne împuternicească. Aceasta este toată temelia pe care trebuie să fie clădită biserica.

De-a lungul secolelor mulţi au clădit pe acea temelie. Mari conducători, învăţători şi teologi, unii dintre marii oameni ai bisericii din trecut – Martin Luther, John Calvin, John Wesley, George Whitfield – o mare oştire de nume au clădit deasupra ei astfel că biserica s-a ridicat de-a lungul secolelor. Dar, aşa cum am văzut săptămâna viitoare, într-un anumit sens fiecare dintre noi care este posedat de Duhul lui Dumnezeu clădeşte pe această temelie. Noi toţi ne atingem unul pe altul; noi construim în vieţile altora; noi îi afectăm pe toţi prin felul în care trăim, prin felul în care gândim, apostolul ne-a chemat să fim atenţi la aceasta. Cum construieşti pe temelie? Ce materiale foloseşti? Lemnul, paiele şi neghina înţelepciunii umane, iubirea pentru statut, căutarea ambiţiei şi prestigiului prin care este caracterizată lumea? Cu acestea şi pentru acestea clădeşti? Sau cu adevărul revelat în acea taină secretă şi ascunsă a lui Dumnezeu, adevărul despre tine, despre umanitate, şi despre istorie? Pe aceasta clădeşti tu? Cu aceasta clădeşti? Aceasta este întrebarea. Acum, în clădirea acesteia, există un pericol implicat, şi aceasta este calea prin care apostolul îl indică din nou în versetul 16. El îl introduce printr-o întrebare:

 Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: şi acel templu sunteţi voi (1 Corinteni 3:16-17).

Nu există nici o îndoială că Pavel se gândea la adunarea din Corint când spune aceasta. „Voi ca şi popor,” spune el, „funcţionând în lume, la locul vostru de muncă, oriunde sunteţi – voi sunteţi templul lui Dumnezeu.” Şi, într-un sens, aceasta se aplică fiecărui individ. În capitolul 6 Pavel va spune aceasta foarte clar. El spune: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt în voi, pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?” (1 Corinteni 6:19a).

Cu câteva săptămâni în urmă eram în Chattanooga, Tennessee, la Conferinţa Părtăşia Creştinilor care lucrează în cadrul Liniilor Aeriene şi un număr de piloţi şi de asistenţi de zbor ne-au împărtăşit unele dintre experienţele lor ca persoane creştine care lucrează în cadrul Liniilor Aeriene. O stewardesă foarte frumoasă a spus că într-o zi ea servea cafea într-un avion care tocmai decolase. În timp ce ea venea pe coridor, s-a oprit lângă un bărbat care s-a uitat la ea şi i-a captat atenţia. Apoi el şi-a deschis mâna lui şi i-a arătat un obiect sexual explicit şi ea a înţeles imediat implicaţia. Aceasta a zguduit-o, şi ea nu a ştiut ce să facă pe moment. Ea s-a întors, şi a mers în spatele avionului pentru a-şi reveni, şi ea s-a rugat şi I-a cerut lui Dumnezeu să îi arate ce să facă pentru că ea trebuia să meargă din nou la acel bărbat. Ea s-a întors şi a s-a aplecat alături de locul lui şi s-a uitat la el direct în ochi şi a spus, „Domnule, am văzut ceea ce mi-aţi arătat şi înţeleg ce vreţi să îmi spuneţi, dar trebuie să ştiţi un lucru. Eu sunt o creştină, şi trupul meu este templul Duhului Sfânt, şi Dumnezeu spune că îl va distruge pe oricine strică acest templu.” Bărbatul a început să se străduiască să îşi ceară iertare, şi ea a spus, „Înţeleg. Nu spuneţi mai mult. Vreau doar să ştiţi aceasta.” Mai târziu ea a adus lui Dumnezeu mulţumiri cu recunoştinţă pentru că Domnul a pus acel verset pe inima ei pentru că acesta i-a slujit să o scape deopotrivă de jena şi de ameninţarea acelei situaţii.

Acum acesta este un mare adevăr şi unul pe care apostolul îl subliniază cu adevărat în toată această scrisoare. Acest adevăr stă la baza a tot ceea ce fac creştinii. Trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt, şi când creştinii, cu Duhul locuind în ei, se adună (aşa cum facem noi aceasta aici în această dimineaţă), întreaga adunare devine un mare templu al Duhului Sfânt, centrul prezenţei lui Dumnezeu. Centrul activităţii divine în această întreagă comunitate este chiar aici în această dimineaţă pentru că Dumnezeu Duhul este prezent când poporul său este adunat împreună. „Unde sunt doi sau trei adunaţi împreună acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18:20), a spus Isus.

Dar, potrivit versetului, este posibil să „distrugi” templul lui Dumnezeu. (Cuvântul nu este a „distruge.” Noi de obicei ne gândim că acest cuvânt înseamnă „a elimina sau a rupe.” Dar cuvântul este tradus peste tot în altă parte tradus în Scripturi, „corupt”. Acesta înseamnă a strica, a răni, a face rău templului lui Dumnezeu.) Nimic nu poate distruge acel templu. Isus a spus, „Pe această piatră Eu îmi voi zidi biserica mea Isus porţile iadului nu o vor birui,” (Matei 16:18). Indiferent ce forţa care este adusă împotriva bisericii, cât de puternici ar putea fi adversarii ei, nimic nu poate distruge templul lui Dumnezeu în acel sens. Dar el poate fi rănit, afectat, şi aceasta este ceea ce spune aici Pavel. El spune că este un lucru periculos să distrugi sau să corupi templul (biserica lui Dumnezeu), şi Dumnezeu are o părere foarte slabă despre oricine face aceasta, astfel că el va face ceva cu privire la aceasta.

Avem un exemplu foarte dramatic al acestuia în al cincilea capitol din Fapte, unde Anania şi Safira s-au complăcut într-o mică ipocrizie personală. Ei au pretins un anumit nivel de dedicare şi angajament pe care ei nu l-au împlinit cu adevărat, şi când ei au venit înaintea lui Petru, acesta prin viziunea Duhului el i-a declarat vinovaţi, şi instantaneu ei au căzut morţi la picioarele lui Petru. Acesta nu era intenţionat să fie un model a ceea ce va face Duhul Sfânt de fiecare dată când există ipocrizie în biserică pentru că el nu a mai făcut aceasta de atunci. Dar acesta este intenţionat să fie un mesaj de la Dumnezeu despre ce se întâmplă din punct de vedere spiritual într-o biserică atunci când ipocriziei i se permite să umple gândirea adunării. Ceva moare; ceva se strică; se produce o rănire, şi Dumnezeu ia acest lucru foarte serios.

Ei bine, cum strici biserica? Cum corupi adunarea? Cred că răspunsul este clar din context – ne-am uitat tot timpul la acest lucru. Coruperea are loc atunci când cineva introduce înţelepciunea lumii în stilul de viaţă şi în practica adunării. Dacă cineva în mod individual alege să înceapă să trăiască potrivit înţelepciunii şi practicii lumii, el începe să corupă şi să strice biserica. El construieşte cu material inferior, cu lemn, paie şi neghină, care nu vor rezista la testul focului şi de aceea el strică procesul de clădire a bisericii. Când cineva caută să facă biserica impresionantă şi puternică prin metodele şi standardele lumii, el împlineşte chiar acest lucru – coruperea şi stricarea bisericii. Deci oricine sugerează un compromis cu duhul veacului împlineşte acest lucru periculos, în special când face aceasta cu costul învăţăturilor Domnului nostru însuşi.

Să vă dau câteva exemple practice ale acestui lucru. (Cred că trebuie să fac aceasta în mod practic şi să vedem ce se întâmplă în zilele noastre, pentru că aceasta se întâmpla de asemenea şi în secolul întâi.) Pentru un lucru biserica este rănită în acest fel când în cadrul adunării oamenii încep să se trateze unul pe altul în acelaşi fel în care s-ar trata unii pe alţii afară în lume – prin recunoaşterea distincţiilor dintre culori şi clase şi ducând acestea în viaţa bisericii.

Aici în această ţară noi am trecut printr-o teribilă bătălie pentru drepturile civile în care a devenit evident că bisericile, nu doar cele din sud ci în multe alte părţi ale ţării de asemenea, au eşuat să creadă Cuvântul lui Dumnezeu despre acei fraţi şi surori în Hristos care aveau o culoare diferită a pielii. Ei i-au tratat în acelaşi fel în care îi tratează lumea – făcând distincţii şi punându-i la un nivel mai jos al vieţii. Aceasta a afectat şi a rănit întreaga biserică pentru că biserica este chiar în centrul vieţii şi lumea din jur reflectă, la un grad mai mare, condiţia bisericii. Aceasta a produs acea situaţie explozivă în care naţiunea noastră a fost ruptă pentru că biserica a permis o filozofie lumească să vină şi să domnească în comportamentul creştinilor.

Aceasta se întâmplă când o biserică insistă să aibă o ierarhie în conducerea unei adunări – cineva în vârf, cineva în autoritate deasupra tuturor celorlalţi. Acest lucru este greşit, aşa cum a spus Domnul. „Printre Neamuri ei sunt în autoritate unul asupra celuilalt, dar să nu fie aşa printre voi,” a spus el (Matei 20:25-26). Totuşi cât de mult a fost această afirmaţie ignorată şi cât de multe biserici au adus încă şi azi au introdus în biserică structura ierarhică a conducerii lumii. Ca un rezultat biserica este rănită sever de aceasta. Acest lucru se întâmplă când o biserică permite standardelor morale neglijente ale lumii să intre nejudecate în cadrul adunării. (Pavel va trata mai mult acest aspect când ajunge la următoarele capitole.) Aceasta se întâmplă peste tot azi în jurul nostru. Practicile sexuale tolerate în mare măsură în lume sunt admise în biserică şi creştinii îşi permit să practice aceste lucruri. Aceasta strică biserica şi o rupe; aceasta distruge şi ruinează ceea ce face Dumnezeu.

Aceasta se întâmplă când tu înlocuieşti abordările seculare şi autoritatea seculară pentru călăuzire în chestiunea consilierii şi a problemelor de disciplină într-o biserică. Acest lucru este foarte răspândit în zilele noastre. Mare parte din consilierea seculară este construită pentru a întări carnea, pentru a-i face pe oameni să fie încrezători în sine. Întreaga afacere de Analiză Tranzacţională şi Meditaţie Transcedentală este bazată pe viziunea seculară despre viaţă, şi biserica uită că viziunea seculară este îngustă şi limitată. Aceasta nu introduce întregul factor al vieţii umane şi al construcţiei vieţii aşa cum Dumnezeu l-a făcut pe om să fie. Departe de acea înţelegere, operând numai pe acea viziune îngustă, limitată, se face un mare rău oamenilor în consiliere. Deşi ar putea fi un ajutor momentan sau temporar, ei sunt închişi într-un nivel din care ei nu pot ieşi la suprafaţă, şi acesta este un mod de a răni biserica. Cred că un mod larg răspândit de a răni biserica azi este de a permite unei adunări să alunece într-o închinare „mecanică”. Probabil nu este nimic mai mortal decât să le permiţi oamenilor un fel de ascultare exterioară cu chestiuni de închinare şi de slujire fără un angajament interior, simţit în inimă faţă de aceasta. Aceasta va distruge o biserică. Când Pavel a scris bisericii din Colose el a văzut că ei erau foarte grav ameninţaţi de trei lucruri care intrau în Biserică în închinarea lor împreună: Unul era formalismul. Ei treceau prin ceremonii şi ritualuri într-un mod stabilit ca şi când Dumnezeu cerea aceasta şi nu schimbarea inimii era ceea ce reprezentau acele lucruri. Acel model formalist de închinare este un lucru distructiv pentru viaţa bisericii pe care Dumnezeu caută să o clădească. Al doilea lucru era emoţionalismul. Mulţi dintre coloseni erau prinşi într-un fel de experienţă mistică. Ei vorbeau despre aceste lucruri şi de aceea ei au uitat să se ţină de Capul trupului, care este Isus însuşi. Aceasta distrugea biserica, aşa cum o face în multe locuri azi. Şi al treilea lucru era un ascetism, un duh legalist care se mândrea cu o inimă dedicată şi cu bunăvoinţa sa de a renunţa la atât de multe lucruri, de a posti şi de a bate trupul, şi de a nu atinge anumite lucruri. Ei se slăveau cu acest fapt. Apostolul a văzut că biserica este ameninţată, sufocată şi sabotată de aceste feluri de practici.

Acum, potrivit lui Pavel, Dumnezeu ia aceasta foarte serios, şi el face ceva în această privinţă. Ce face el? Ei bine, Pavel spune, „Dacă distruge cineva, sau strică, templul lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va strica.” Ce vrea să spună el? Cred că acest lucru este arătat în versetul 15 pe care l-am citit săptămâna trecută: „Dacă lucrarea oricărui om este arsă, el va suferi pierdere,” (1 Corinteni 3:15). Am încercat să arăt că ceea ce se întâmplă este: Noi am ajuns la cunoştinţa că tot efortul pe care noi l-am depus pentru a-i impresiona pe oameni cu evlavia noastră, cu pietatea noastră, cu abilităţile noastre, etc., nu a dus la nimic. Ele sunt o pierdere de timp.

Am fost în Australia cu câţiva ani în urmă unde am predicat în biserica din Melbourne – o clădire care pe bună dreptate era cunoscută în tot oraşul pentru frumuseţea ei. Stăteam în casa unuia dintre membrii laici conducători ai adunării, un om care s-a dedicat pe sine acestei denominaţii căreia îi slujeam şi care era cunoscut în toată Australia ca un om conducător de biserică. El se dedicase pe sine multor programe pe care denominaţia le-a sponsorizat şi pe el se sprijineau din greu ca fiind un lider în acest domeniu. El era de asemenea un om foarte inteligent, şi, eu cred, că era un om foarte devotat în inimă. Am predicat în acea seară despre experienţa lui Pavel de a descoperi cum tot efortul său zelos pentru Dumnezeu a fost dat la o parte în partea timpurie a misiunii sale. Cât de dureros a trebuit el să înveţe că toate aceste lucruri pe care el s-a bazat din trecutul său – dedicarea sa, strămoşii săi, moralitatea sa, copilăria sa ca evreu dintre evrei etc., toate au fost înlăturate. El a trebuit să ajungă în final să înveţe că singurul lucru care contează este ceea ce Hristos era gata să facă prin el, după cum exprimă el aceasta în 2 Corinteni, „Nimic venind de la mine, totul venind de la Dumnezeu,” (2 Corinteni 3:5). În timp ce mă conducea cu maşina spre casă acest bărbat s-a întors spre mine şi a spus, „Şti, dacă ceea ce ai spus aseară este adevărat, şi cred că este, eu mi-am irosit toată viaţa mea.” Eu nu cred că acest lucru era adevărat pentru că deja îi cunoşteam inima sa, şi ştiam că erau lucruri prin care Dumnezeu îl folosise într-un mod măreţ. Dar el a prins, probabil pentru prima dată, o rază a faptului că efortul depus pentru a-i impresiona pe oameni a ceea ce este biserica şi puterea ei şi grandoarea în ochii lumii este un efort irosit – lemn, fân şi neghină care ajunge să fie nimic în standardele lui Dumnezeu.

Acum Pavel merge mai departe la răspunsul logic faţă de aceasta în versetul 18. Ce vei face tu? Care este cerinţa lui Dumnezeu faţă de tine dacă acesta este pericolul sub care trăim? Ei bine, Pavel spune,

Nimeni să nu se înşele: Dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.” Şi iarăşi: „Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi. Ştie că sunt deşarte.” Nimeni să nu se fălească, deci, cu oameni (1 Corinteni 3:18-21a).

Sunt două lucruri pe care Pavel le spune să le faci dacă te prinzi pe tine în acest fel de lucru – şi toţi facem asta din când în când. Noi toţi gândim că noi facem o impresie pentru Dumnezeu, făcând lucruri mari pentru Dumnezeu, şi adânc în inimă, ascuns faţă de cei din jurul nostru, este o ambiţie, o dorinţă pentru afirmare, pentru recunoaştere, probabil pentru faimă. Pavel spune, „Opriţi-vă din neseriozitate. Să nu se înşele nimeni în aceasta. Voi poate că îi impresionaţi măreţ pe oameni, dar Dumnezeu este total ne impresionat. Voi puteţi crede că sunteţi un mare succes dar Dumnezeu dă trist din cap datorită lucrurilor pe care le vede. Dumnezeu nu poate fi prostit. El cunoaşte inima. Alţii pot să te aplaude fantastic şi să te recunoască, dar dacă aceasta nu vine din acel sens de dependenţă faţă de înţelepciunea şi puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, totul este un efort irosit, care nu duce la nimic.”

Şi apoi, în al doilea rând, Pavel spune, „În mod deliberat alegeţi ceea ce lumea spune că este nebunie. Dacă cineva dintre voi crede că el este înţelept în această eră, crede că el a făcut acest lucru să funcţioneze, crede că el înţelege metodele de a mişca oameni şi de a-i motiva, fie ca el să devină un nebun pentru ca el să devină înţelept, „căci înţelepciunea lumii este nebunie pentru Dumnezeu.”

Am fost în statul Washington cu câteva zile în urmă, şi am întâlnit un pastor acolo care a fost aici cu noi la PBC şi el a expus câteva dintre practicile Vieţii Trupului în biserica sa. El mi-a spus că alt pastor din oraş l-a întrebat odată, „Ce faci acolo în biserică?” Deci el i-a spus, „Noi încercăm să împărtăşim problemele unul altuia. Ne rugăm unul pentru altul şi încercăm să venim în întâmpinarea nevoilor unul altuia. Avem o slujbă în care încercăm să vorbim deschis şi cinstit despre felul în care ne ruinăm în casă şi în căsnicie.” Celălalt pastor a spus, „Nu este nici o altă biserică din oraş care să acţioneze aşa. De ce faceţi aceasta?” Şi celălalt pastor a răspuns, „Pentru că Noul Testament ne spune să facem aşa.” Celălalt bărbat a spus, „Nu veţi ajunge nicăieri cu o astfel de abordare.” Dar primul pastor a spus, „M-am hotărât că voi merge tot aşa indiferent dacă voi ajunge undeva sau nu, pentru că aceasta este ceea ce Dumnezeu a spus să facem.” Acum aceasta este a deveni un nebun pentru ca să devii un înţelept. Aceasta înseamnă că ceea ce spune lumea şi biserica lumească este greşit, pentru că Domnul spune că este corect, fiind binevoitori să acţionăm astfel.

Mă gândesc la acel cuvânt din Evrei 11 despre Moise care a crescut la curtea lui Faraon. A venit o zi în care se spune, „El a socotit ocara lui Hristos ca fiind bogăţii mai mari decât toate comorile din Egipt,” (Evrei 11:26). A existat un moment în care el a renunţat la lume şi la tentaţia ei pentru ca să poată suferi pierderea cu poporul lui Dumnezeu pentru o vreme. Câtă bogăţie a câştigat el datorită acestui lucru. Nu voi uita niciodată în toată viaţa mea, ca tânăr creştin cu mulţi ani în urmă, auzindu-l pe George Beverly Shea cântând cuvintele pentru care el a devenit celebru. Ele au vorbit volume întregi inimii mele alături de această linie.

Mai degrabă L-aş avea pe Isus decât argint şi aur.

Mai degrabă L-aş avea pe El decât bogăţii nespuse.

Mai degrabă L-aş avea pe Isus decât case sau pământuri.

Mai degrabă aş fi condus de mâinile sale străpunse de cuie

Decât să fiu un împărat al unui vast domeniu

Şi să fiu ţinut sub influenţa terorii păcatului.

Mai degrabă L-aş avea pe Isus decât orice îşi permite azi această lume.

Despre aceasta vorbeşte Pavel. Să nu te intereseze niciodată ce gândeşte lumea, să nu te intereseze niciodată ce spune lumea, căci înţelepciunea lumii se va dovedi a fi o nebunie la final. Nu sunt ele remarcabile, lucrurile nebune pe care oamenii lumeşti şi creştinii lumeşti le vor face pentru a ţine pasul cu moda, chiar? Aţi citit această săptămână despre care este ultimul stil în moda la bărbaţi? Ştiţi cu ce trebuie să ţină pasul acum ca să fie în pas cu moda? Perucile pieptului! Dacă nu ai păr pe pieptul tău, poţi cumpăra o perucă pentru acesta. Stilul de azi este tricouri deschise cu păr vizibil şi unii bărbaţi nu îşi vor deschide tricourile pentru că ei nu au păr pe piept. Ei bine, puteţi remedia aceasta. Puteţi cumpăra o perucă pentru piept şi nimeni nu va cunoaşte diferenţa. Aceasta va sta pe dvs. chiar şi când înotaţi, aşa fac ei reclamă. Nimeni nu va mai râde de dvs. Nu este acest lucru minunat?

Cât de ridicol, cât de prosteşti sunt căile lumii. Aceasta este ceea ce spune Pavel. „Înţelepciunea acestei lumi este o nebunie pentru Dumnezeu,” spune el. Citând din Iov el spune, „Dumnezeu îi prinde pe cei înţelepţi în şiretenia lor,” (Iov 5:13). Şi apoi din Psalmul 94, „Domnul cunoaşte că gândurile celor înţelepţi sunt deşarte,” (Psalmul 94:11). Cu adevărat, lumea este o suflare, un curent de aer. Lucrările celor înţelepţi în lume sunt ca o suflare de aer, o răsuflare – s-a dus, instantaneu; aceasta se schimbă în altceva. Cei care se predau la aceasta nu doar strică biserica, dar se predau faţă de ceva care în final se dovedeşte a fi o viaţă irosită. Acum, în contrast cu aceasta, Pavel merge mai departe pentru a arăta ce se întâmplă când alegi înţelepciunea lui Dumnezeu şi căile lui Dumnezeu. El spune,

Căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:21b-23).

Sfârşeşti câştigând toată lumea. Aceasta este ceea ce a spus Isus – „Cei blânzi vor moşteni pământul,” (Matei 5:5). Ce privelişte măreaţă şi largă se deschide pentru noi în aceste cuvinte! La urma urmei, problema cu lumea este, dacă lumea, sau biserica lumească, iţi oferă ceva, şi tu vrei aceasta suficient de mult – este faimă, plăcere, onoare, bogăţie, orice ar fi – probabil le vei lua. Dar aceasta este tot ceea ce vei câştiga.

Isus a spus că dacă iţi dai milosteniile ca să fi văzut de oameni ţi-ai primit răsplata (Matei 6:5). Aceasta este. Nu vei primi o alta: nu te aşteaptă nimic dincolo, nici o comoară pusă în cer. Dacă te rogi ca să fi auzit de oameni pentru ca să obţii o reputaţie de pietate şi evlavie, ei bine, vei obţine reputaţia, dar asta este tot ceea ce vei obţine. Lumea este îngustă: lumea este risipită şi limitată în toată abordarea ei. Dar, aşa cum descoperă aici Pavel, cei care îl aleg pe Dumnezeu nu pierd niciodată.

Acest lucru este exact în conformitate cu marele principiu al lui Isus, „Dacă iţi vei salva viaţa o vei pierde, dar dacă iţi dai viaţa ta de dragul meu o vei salva,” (Matei 16:25, Marcu 8:35). Pavel se uită în jur şi spune, „Cel care îl lasă pe Dumnezeu să aleagă, se alege cu totul. De ce împărţiţi voi între Pavel şi Apolo şi Chifa, şi alegeţi unul dintre ei? Îi puteţi avea pe toţi,” spune el. „Ei toţi sunt ai voştri. Pavel, care a sădit, întreaga lui slujire este a voastră. Apolo, cel care a udat, slujirea sa este a voastră; voi puteţi lua beneficiul din aceasta. Chifa, stânca, orice este de valoare în slujirea sa este al vostru. De fapt întreaga lume vă este deschisă. Conduşi de Duhul lui Dumnezeu, puteţi merge oriunde vreţi şi Dumnezeu vă va da lucruri pe care banii nu le pot cumpăra.”

Am avut această experienţă de multe ori de a mă bucura de lucrurile pe care le deţin milionarii, dar am ajuns să le folosesc – dar ei nu. Lumea este a voastră. Viaţa cu toate posibilităţile ei este deschisă înaintea voastră. Dumnezeu vă poate conduce unde este adevărata trăire. Chiar moarte cu ameninţarea ei deja este condusă; ea este deja a voastră. Când ea va ajunge la voi, ea vă va sluji – nu va lua de la voi. Ea vă va aduce în slavă. Prezentul, viitorul, toate lucrurile sunt ale voastre pentru că voi sunteţi ai lui Hristos, şi Hristos este al lui Dumnezeu şi de aceea toate lucrurile pe care le are el sunt ale voastre. Toate lucrurile vă aparţin vouă pentru că voi aparţineţi Celui a căruia îi aparţin toate lucrurile.

Aceasta este o privelişte incredibilă, nu-i aşa? Şi totuşi acele cuvinte sunt adevărate. Aceasta este ceea ce are în minte Dumnezeu pentru poporul său. În timp ce alegem stilul de viaţă pe care îl vom avea, avem noi credinţa şi curajul de a renunţa la stilul de viaţă pe care lumea din jur îl are, cu toate cerinţele sale pentru conformare, şi să umblăm cu Dumnezeu? Când facem aceasta, tot ceea ce are Dumnezeu devine al nostru. Noi devenim copiii unei Fiinţe cereşti care face totul disponibil nouă.

Rugăciune

Doamne, dă-ne harul de a vedea şi credinţa de a înţelege că aceste cuvinte sunt adevărate şi să avem curajul să acţionăm potrivit lor în toată această săptămână. Învaţă-ne, Doamne, că noi nu trebuie să avem tot ce toţi ceilalţi din jurul nostru au; că noi nu trebuie să trăim cum trăiesc ei; că valorile lor nu sunt valorile noastre; că noi nu trebuie să ne apărăm pe noi înşine aşa cum ei trebuie să se apere pe ei înşişi; că noi nu trebuie să devenim uniformi aşa cum simt ei că trebuie să devină uniformi; că noi putem să îi iubim pe cei greu de iubit şi să fim amabili cu cei egoişti şi că nu trebuie să fim aşa cum am fost odată şi încă suntem, Doamne, când noi dăm loc duhului lumii care vorbeşte despre noi. Iţi mulţumim că noi putem fi iertaţi şi restauraţi şi putem umbla cu tine, Doamne, în această privelişte deschisă a vieţii, în această nouă experienţă care străluceşte ca o lumină, ca o cale strălucitoare până la ziuă. Iţi cerem aceasta în numele lui Isus, Amin.

Titlu: Cum să distrugi o Biserică
De: Ray C. Stedman
Seria: Studii din 1 Corinteni
Pasaj Biblic: 1 Corinteni 3:16-23
Mesajul Nr: 10
Catalog Nr: 3580
Data: 11 iunie 1978

http://www.voxdeibaptist.org/Cum_sa_distrugi_o_Biserica.htm

TIPOLOGIE

download

TIPOLOGIE. (Gr. typos, „urma lăsată de sigiliu”). Un mod de descriere a istoriei biblice a mântuirii astfel încât fazele ei de început sunt privite ca anticipări ale fazelor ulterioare, sau unele faze târzii fânt privite ca o recapitulare sau împlinire a unor faze anterioare.

I. În Vechiul Testament

Există două epoci arhetipice în VT care sunt prezentate în mod repetat în felul acesta: creaţia şi exodul din Egipt. Exodul este privit ca o nouă creaţie, sau cel puţin ca o repetare a activităţii creatoare originale. Cel care la început a pus limite mării neliniştite şi a spus: „Până aici şi nu mai departe” (Geneza 1:9 ş.urm.; Iov 38:8-11) a manifestat aceeaşi putere când a stăvilit apele Mării Roşii (Mării Trestiilor?) în vremea exodului (Exod 14:21-29). Paralelismul este accentuat în mod special atunci când răsturnarea simbolurilor primitive ale haosului, *Rahav şi balaurul (Iov 26:12 ş.urm.) de către Creator este preluată şi aplicată la victoria exodului (Psalmul 74:12-14; 89:8-10). Rahav devine un „prototip” al Egiptului (cf. Isaia 30:7) iar balaurul (leviatanul) devine un „prototip” pentru faraon (cf. Ezechiel 29:3).

Restaurarea Israelului după exilul babilonian este portretizată atât ca o nouă creaţie cât şi ca un nou exod. Verbele care sunt folosite cu referire la lucrarea Creatorului în Geneza 1 şi 2 (ebr. bara’, yasar, ’asa) sunt folosite cu referire la activitatea Lui de restaurare a celor exilaţi (cf. Isaia 43:7, unde toate aceste trei verbe apar împreună). Tipologia balaurului cu privire la creaţie, care a fost preluată deja ca o imagine a victoriei lui Iahve la Exod, devine acum o modalitate de descriere a acestei noi victorii. Când braţul lui Iahve este chemat să „se ridice ca în vremea de demult” când „a tăiat pe Rahav în bucăţi” şi „a străpuns balaurul” (Isaia 51:9), Dumnezeu este îndemnat să repete în această situaţie nouă actele măreţe ale creaţiei şi exodului. Dacă la vremea exodului El a salvat poporul Său prin deschiderea unui „drum pe mare, o cărare prin apele cele puternice” (Isaia 43:16), tot aşa va fi şi când cei exilaţi care se întorc vor trece prin ape (Isaia 43:2), făcând „un drum prin pustie şi râuri în locuri secetoase” (Isaia 43:19). La fel cum generaţia exodului a fost condusă de un nor în timpul zilei şi de un stâlp de foc noaptea, care trecea în urma lor atunci când erau ameninţaţi din spate, exilaţii au primit promisiunea: „Domnul va ieşi înainte şi Dumnezeul lui Israel vă va tăia calea” (Isaia 52:12). Despre generaţiile de mai târziu, la fel ca şi despre generaţiile din vechime avea să se adeverească faptul că „nu vor suferi de sete în pustiurile în care-i va duce; ci va face să curgă apă din stâncă, va despica stânca şi va curge apa” (Isaia 48:21).

În limbajul tipologiei seriile mai vechi de evenimente au constituit un „prototip” pentru ceea ce avea să urmeze mai târziu; seriile de mai târziu au fost un „antitip” al celor mai vechi. Sau se mai poate spune că epocile succesive din istoria mântuirii dezvăluie un tipar repetat în activitatea divină, un tipar pe care scriitorii NT au crezut că l-au descoperit în forma sa definitivă chiar în zilele lor.

II, În Noul Testament

Relaţia tipologică dintre cele două *testamente a fost rezumată în epigrama lui Augustin: „În VT stă ascuns NT; în NT este revelat VT’. În NT mântuirea creştină este prezentată ca şi punctul culminant al lucrărilor măreţe ale lui Dumnezeu. Mântuirea creştină este tratată ca o nouă creaţie, un nou exod, o nouă restaurare din exil.

  1. O noua creaţie.„Dumnezeu care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos” (2 Corinteni 4:6). A patra Evanghelie probabil că ne oferă cel mai clar exemplu de tipologie a creaţiei, când începe cu cuvintele: „La început…”, un ecou al cuvintelor din Geneza: Cuvântul divin care a adus în fiinţă vechea creaţie S-a întrupat acum pentru a inaugura o nouă creaţie. Potrivit lui Pavel, cei care sunt „în Cristos” constituie „o nouă creaţie” (2 Corinteni 5:17; Galateni 6:15). Pavel şi prorocul din Patmos văd amândoi că blestemul căderii primordiale este inversat de lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos (Romani 8:19-21; Apocalipsa 22:1-5). Evanghelia pune temeliile pentru „ceruri noi şi un pământ nou în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13; cf. Apocalipsa 21:1).
  1. Un nou exod.Tipologia exodului este foarte des întâlnită în NT. Se pare că Matei priveşte copilăria lui Isus ca o recapitulare a experienţelor din vechime ale lui Israel, deoarece S-a coborât în Egipt şi apoi S-a întors de acolo (Matei 2:15). Ioan, prin cronologia Evangheliei sale şi în alte moduri sugerează că Isus Cristos este mielul Pascal antitipic (cf. Ioan 19:14, 36). Limbajul folosit de Petru ne îndreaptă privirile în aceeaşi direcţie (1 Petru 1:19), iar Pavel exprimă ideea clar: întrucât „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit”, sărbătoarea care urmează ar trebui sărbătorită de poporul Său „cu azimele curăţiei şi adevărului” (1 Corinteni 5:7 ş.urm.). La fel cum israeliţii au trecut prin Marea Trestiilor, tot aşa creştinii au fost botezaţi în Cristos; după cum israeliţii au primit pâine din cer şi apă din stâncă, tot aşa creştinii au „mâncarea şi băutura lor supranaturală” distinctivă (1 Corinteni 10:1-4). La fel cum, în ciuda tuturor binecuvântărilor, generaţia exodului a murit în pustie din cauza necredinţei şi neasculătrii şi nu a intrat în ţara promisă, tot aşa creştinii sunt îndemnaţi să ia seama să nu cadă (1 Corinteni 10:5-12; cf. Evrei 3:7-4:13; Iuda 5). Aceste lucruri s-au întâmplat cu israeliţii „ca să ne slujească drept pilde (typikos), şi au fost scrise pentru învăţătura noastră peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11). Această tipologie are o nuanţă etică şi paraenetică puternică.
  1. O nouă restaurare.Însăşi cuvântul „Evanghelie” (euangelion) şi cuvintele înrudite sunt probabil derivate de scriitorii NT din pasajele din Isaia 40-66 unde indică „vestea bună” a întoarcerii din Exil şi a reconstruirii Sionului Os. 40:9; cf. 52:7; 61:1). Nici un pasaj din prorocia VT nu a oferit un „teren” atât de fertil pentru mărturia Evangheliei, de la „glasul” din Isaia 40:3, prin lucrarea Robului Domnului în Isaia 42-53 până la cerul nou şi pământul nou din Isaia 65:17; 66:22.
  1. Persoane tipice.În Romani 5:14 Adam este numit „o icoană preînchipuitoare (typos) a Celui ce avea să vină” (adică, a lui Cristos, ultimul Adam). Adam, ca şi începător al vechii creaţii, este un omolog evident al lui Cristos, începătorul noii creaţii. Toată omenirea este privită fie „în Adam”, în care „toţi mor”, fie „în Cristos”, în care toţi „vor învia” (1 Corinteni 15:22).

Nici un alt personaj din VT nu este numit un prototip al lui Cristos în NT. Totuşi, alte personaje din VT sunt arhetipuri ale lui Cristos într-o măsură oarecare, prin comparaţie sau prin contrast – Moise, ca profet (Faptele Apostolilor 3:22 ş.urm.; 7:37), Aaron, ca preot (Evrei 5:4 ş.urm.), David, ca rege (Faptele Apostolilor 13:22). Scriitorul Epistolei către evrei, preluând o idee din Psalmul 110:4, vede în Melhisedec un omolog foarte potrivit al lui Cristos în ceea ce priveşte slujba preoţească (Evrei 5:6, 10; 6:20 ş.urm.). El sugerează de asemenea că detaliile aparatului şi slujirii în cortul din pustie pot avea o semnificaţie tipologică specială, aşa spune autorul

În Evrei 9:6-10, această semnificaţie se referă la diferenţa şi nu la asemănarea dintre rânduiala aceea şi rânduiala nouă introdusă de Cristos. Relevanţa acestui tip poate fi înţeleasă numai prin prisma antitipului.

III. Evoluţii post-biblice

Era post-apostolică a fost martoră începuturilor unei tipologii creştine mai puţin încătuşate. Din prima jumătate a sec. al 2-lea Epistola lui Barnaba sau Dialogul cu Trypho, a lui Iustin, ilustrează măsura în care interpretarea tipologică a episoadelor din VT poate fi făcută în absenţa unui control exegetic. Rezultatul a fost că pentru creştini VT a căpătat valoare ca o carte de imagini anticipatoare cu privire la persoana şi lucrarea lui Cristos – imagini prezentate în cuvinte şi chiar mai vizibil în artă. Probabil că cel mai impresionant exemplu din artă este Catedrala din Chartres, unde sculpturile şi vitraliile de pe latura de N zugrăvesc o diversitate de analogii din VT cu întâmplările din NT care sunt zugrăvite pe latura de S. Astfel, se crează o analogie între Isaac care ducea lemnele şi Cristos care îşi duce crucea; între vânzarea lui Iosif cu 20 de arginţi şi vânzarea lui Cristos cu 30 de arginţi, şi aşa mai departe. În felul acesta întregul VT este interpretat astfel încât să anticipeze relatarea evenimentelor legate de viaţa lui Isus dar nu pe baza unor principii pe care le-ar fi acceptat scriitorii biblici înşişi.

Ceea ce a fost spontan la începutul Evului Mediu are tendinţa să devină studiat şi artificial atunci când se fac în zilele noastre încercări de a relua lucrul respectiv. „Dacă vrem să păstrăm apelul la Scriptură în sensul propriu, doctrina creştină trebuie să fie pusă pe o bază mai puţin instabilă decât judecata individuală a unor tălmăcitori ingenioşi, este nevoie să stabilim un criteriu viabil pentru folosirea legitimă a metodei tipologice şi în felul acesta pentru a netezi calea teologiei biblice” (G. W. H. Lampe, Theology 56, 1953, p. 208).

BIBLIOGRAFIE

  1. Jukes,The Law and the Offerings, 1854; idem,Types in Genesis, 1858; P. Fairbaim, The Typology of Scripture, 1880; C. H. Dodd, According to the Scriptures, 1952; H. H. Rowley, The Unity of the Bible, 1953; G. W. H. Lampe şi K. J. Woollcombe, Essays on Typology, 1957; S. H. Hooke, Alpha and Omega, 1961; D. Daube, The Exodus Pattern in the Bible, 1963; A. T. Hanson, Jesus Christ in the Old Testament, 1965; G. von Rad, Old Testament Theology, 2, 1965, p. 319-409; F. F. Bruce, This is That, 1968; idem, The Time is Fulfilled, 1978; J. W. Drane, EQ 50, 1978, p. 195-210.

F.F.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/tipologie.html

Înapoi sus
www.persecution.org/

Just another WordPress.com site

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Dumnezeu este Iubire

In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Viorel - Logos

Har şi Pace

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Sclipiri

Har si Pace

Ciprian Barsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Curajul credinței

„Sinceritatea este fundamentul vieții spirituale” (Albert Schweitzer)

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat asta: