Închide

Victorie pentru partidul lui Netanyahu la alegerile din Israel

 11.04.2019  |    Stiri Israel si Orientul Mijlociu

Premierul israelian Benjamin Netanyahu şi-a asigurat miercuri o cale liberă spre un nou mandat, cu ajutorul partidelor reigioase de dreapta, fapt care îi conferă o majoritate parlamentară, în timp ce principalul său contracandidat şi-a recunoscut înfrângerea, relatează Reuters.

Cu mai mult de 99 de procente din voturi numărate – voturile soldaţilor din bazele militare vor fi numărate în următoarele două zile – partidul conservator Likud al lui Netanyahu se aşteaptă să obţină suficient sprijin pentru a controla 65 din cele 120 de locuri din Knesset (Parlament) şi să fie numit în fruntea următorului guvern de coaliţie.

Acesta ar fi un record al lui Netanyahu ca premier, care s-ar afla la cel de-al cincilea mandat.

Într-o declaraţie televizată, Yair Lapid, numărul doi din Partidul Albastru şi Alb condus de fostul general Benny Gantz, a declarat: „Nu am câştigat în această rundă. Vom face ca viaţa Likud-ului să devină un iad din opoziţie”.

Preşedintele american Donald Trump, cu care Netanyahu a apărut pe panourile de campanie pentru a-şi evidenţia relaţia strânsă cu acesta, l-a sunat să-l felicite pentru victorie, a spus liderul israelian, adăugând că i-a mulţumit aliatului american pentru „sprijinul extraordinar pentru Israel”.

Netanyahu a scris pe Twitter că Trump l-a sunat de la Forţele Aeriene. Preşedintele se afla într-un zbor spre Texas.

Trump a declarat reporterilor la Casa Albă că realegerea lui Netanyahu a îmbunătăţit şansele de pace între Israel şi palestinieni. „El a fost un mare aliat şi este un prieten. Aş dori să-l felicit pentru o cursă bine gândită”, a spus Trump.

O echipă condusă de consilierul şi ginerele lui Trump, Jared Kushner, lucrează la un plan de pace israeliano-palestinian, dar nu a dezvăluit detalii. Palestinienii, înfuriaţi de ceea ce văd ca părtinire pro-Israel a lui Trump, l-au numit amator.

Preşedintele israelian, Reuven Rivlin, a declarat, pe Twitter, că va începe să se întâlnească săptămâna viitoare cu partide politice care au câştigat locuri în Parlament pentru a afla cine îl susţine pe premier.

La consultările despre care Rivlin a spus că vor fi transmise în direct „pentru a asigura transparenţa”, el va alege apoi un lider de partid pentru a încerca să formeze o coaliţie, oferind candidatului 28 de zile pentru a face acest lucru, cu o prelungire de două săptămâni, dacă este necesar.

În ciuda faptului că se confruntă cu mai multe acuzaţii de corupţie, Netanyahu a câştigat patru locuri în comparaţie cu actualul său guvern de coaliţie, conform unui grafic al partidelor care au obţinut suficiente voturi pentru a intra în următorul parlament publicat de Comitetul Electoral Central

Sursă: MEDIAFAX

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel/10419-victorie-pentru-partidul-lui-netanyahu-la-alegerile-din-israel

Un centru de recuperare pentru copiii abuzati

Acum 10 ani, un tanar pe nume Jeremy a urmat chemarea lui Dumnezeu si a fondat o lucrare pentru a salva copiii de sclavia sexuala. In prezent, „Thrive” este cel mai bun centru de recuperare pentru copiii salvati de la sclavia sexuala din Thailanda. Urmariti reportajul!

Jeremy Kraus: Am mers cu feribotul ca sa vizitam un pastor pe o insula. Pastorul ne-a spus povestea unei fete tinere. Nici pana azi nu stim cine a vandut-o unor cargoboturi, mama sau bunica ei?! Acest pastor a salvat-o, dar nu a stiut unde sa o duca. I-am spus ca pentru asta am venit. Acum 10 ani, am inceput sa ma rog si sa-L intreb pe Dumnezeu care este voia Lui pentru mine. Dumnezeu mi-a spus sa merg in Thailanda. Am venit aici si am ramas trei luni. In ultima saptamana am fost in Pattaya, unde am vorbit la o conferinta pentru pastori. Nu stiam nimic despre traficul de carne vie, nu stiam nimic despre acest oras. Mi-a fost mila de acesti copii, victime ale traficului de carne vie. Am spus pastorilor ca vreau sa infiintez o lucrare aici. Ei au spus ca acest loc este Sodoma si Gomora al Thailadei. M-au intrebat de ce am ales acest loc.

Sonthaya Maenpuen: Traficul de carne vie este o sursa insemnata de venit pentru criminali, imediat dupa traficul de droguri. Recuperarea copiilor salvati este una dintre cele mai importante parti ale luptei impotriva acestei probleme. Insa, este foarte greu de gasit organizatii care sa ofere ingrijire de calitate pe termen lung.

Jeremy Kraus: Am decorat caminul asa cum ne-am propus. Am stat in birou si am spus: „Bine, Doamne, suntem pregatiti sa primim copiii.” Am simtit ca El mi-a spus: „Crezi ca diavolul iti va da acesti copii?” Am simtit ca trebuie sa ma duc sa ii gasesc. Oamenii nu au stat la rand sa ne dea copii. La inceput ne-am intalnit cu pastori, cu politisti, cu asistenti sociali. Le-am explicat de ce am venit aici. Intr-o zi, m-a sunat un pastor. Mi-a spus ca are un prieten care este pastor pe o insula si care a salvat o fetita. Cineva din familie a dus-o la un cargobot. Barbatii au platit. Familia a venit dupa ea dupa cateva ore sau dupa o zi sau doua. Nu mai auzisem de asa ceva. Nu mi-a venit sa cred. Dar asta s-a intamplat in fata noastra. El mi-a spus ca ar dori sa vina cu sotia lui si cu fata pe care a salvat-o la centrul nostru, pentru ca ea sa vada centrul, iar ei sa se asigure ca aceasta lucrare exista. Ea nu mai fusese intr-o camera cu aer conditionat, nu mai dormise pe o saltea cu arcuri. S-a pus pe o saltea si a spus: „Arc?” Noi am zis ca da si ca este patul ei. A fost uimita. Am intrebat-o daca vrea sa ramana si a spus ca da. Ea a fost prima fata. Detectivul cu care am colaborat a spus ca vrea sa vorbeasca cu mine. Mi-a spus ca ne-a urmarit in ultimii doi ani……

 

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10426-un-centru-de-recuperare-pentru-copiii-abuzati#axzz5ktUR2ht6

Religia geto-dacilor

download

Religia geto-dacilor

 

Introducere

     Geto-dacii făceau parte din marea familie a tracilor. Grecii, fără să-i cunoască îndestul de aproape ca să-i singularizeze mai mult, i-au socotit că sunt traci. Dacă într-adevăr geto-dacii trebuie înglobaţi între traci, atunci, după afirmaţiile lui Firmicus Maternus, că „în Tracia toţi se nasc roşcovani”, şi după spusele lui Clement Alexandrinul, că tracii îşi închipuie că zeii lor sunt „roşcaţi” şi cu ochi albaştri, atunci ne aflăm în faţa unui adevăr vizând fizionomia geto-dacilor.
Cunoaşterea civilizaţiei geto-dace a făcut progrese considerabile în ultimii ani, datorită interesului istoricilor români şi străini pentru descoperirea acestei civilizaţii străvechi şi enigmatice. Astfel, se vorbeşte astăzi despre pregeto-daci (mil. III – II î.Hr.), de geto-dacii străvechi (sec. XVIII – XII î.Hr.), de geto-dacii vechi (sec. XII -VII î.Hr.) şi, în fine, de geto-dacii contemporani civilizaţiei greceşti (sec. VII î.Hr., sec. II – III d.Hr.).
La fel ca în toate civilizaţiile străvechi şi antice, religia a avut un rol special în menţinerea şi cultivarea virtuţilor la geto-daci, a valorilor lor morale, a speranţei în nemurire şi a cinstirii înaintaşilor. Dat fiind însă faptul că spaţiul carpato-danubiano-pontic era mult mai propice unei religii omogene faţă de ţinuturile sud-danubiene unde sincretismul şi schimburile de valori religioase erau destul de frecvente, ultimele cercetări au dovedit că fenomenul religios geto-dacic trebuie studiat cu mai multă atenţie întrucât el prezintă trăsături cu totul specifice.

Izvoarele

         Cele mai vechi izvoare pentru cunoaşterea religiei geto-dacilor le-au constituit multă vreme unele fragmente literare de la Herodot şi Strabo, deşi numele geto-dacilor apare şi la Sofocle, Menandru, Trogus Pompeius şi alţii. Astăzi însă afirmaţiile istoricilor despre religia şi obiceiurile religioase ale geto-dacilor sunt întemeiate pe numeroase des­coperiri arheologice, care completează cu detalii preţioase tabloul general, şi de multe ori vag sau confuz, pe care ni l-au lăsat autorii antici greci şi romani. Se poate vorbi deci, astăzi, de divinităţi, sanctuare, preoţie, jertfe, obiceiuri funerare şi credinţa într-o viaţă viitoare la geto-daci,  cu mai multă precizie decât în trecut,  chiar, decât acum  30-40 de ani.

Divinităţile

         Marele Zeu şi Marea ZeiţăTot în urma cercetărilor mai noi s-a ajuns la concluzia că geto-dacii credeau într-un zeu suprem, reprezen­tat ca persoană bărbătească, uneori având barbă, iar alteori, nu. În unele reprezentări acesta apare în maiestate, adică aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stingă un arc. Un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vul­turul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur divinitatea amintită, iar în gheare ţine un iepure. Acest zeu este stăpânul cerului, al apelor şi al pământului, patronul aristocraţiei militare. El putea avea însă atribute uraniene, solare şi soteriologice, asemenea altor divinităţi similare din lumea tracă sau cea grecească.
 Numele adevărat al divinităţii supreme geto-dace pare să rămână în continuare necunoscut, dacă nu se acceptă opinia scriitorilor antici că acesta ar fi fost cel de GebeleizisPutem reţine însă ca oricare va fi fost mumele străvechi al divinităţii supreme geto-dace, acel nume a fost înlocuit cu acela de Zalmoxis, în perioada mai nouă, monoteistă.
Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor era însoţită de o ipostază feminină, anume de Marea Zeiţă. Reprezentările vechi, desco­perite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul lung împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa”. În anumite situaţii, zeiţa apare încadrată de două animale sacre – cervidee –, sau de un cerb şi un şarpe. Alteori zeiţa apare în poziţie de invocare, cu mâinile ridicate până la umeri, ţinând în dreapta un şarpe al cărui cap atârnă la picioarele ei, iar în stingă, un vas cu două toarte, de forma unei amfore mici. Zeiţa mai apare încadrată şi de două pă­sări – probabil porumbei. Prin urmare, „panteonul dacic antropomorfizat era dominat de un zeu şi de o zeiţă supremă, chiar dacă nu le cunoaştem numele”.
  Faţă de această nouă concluzie a cercetărilor de ultimă oră în do­meniul religiei geto-dacilor, trebuie reţinut faptul că nu se exclude tendinţa spre monoteism a geto-dacilor, fiindcă o divinitate feminină în compania unei divinităţi bărbăteşti nu diminuează nicidecum puterea supremă a Marelui ZeuDe exemplu, existenţa Herei – ba chiar şi a celorlalţi zei – nu cauzează o diminuare considerabilă a puterii supreme pe care o deţinea incontestabil Zeus în mitologia greacă.
Subliniem, în fine, ca geto-dacii încă din timpuri străvechi adorau un zeu suprem, că ei nu au divulgat numele divinităţii lor supreme şi că zeul suprem putea să aibă lângă sine o zeiţă, o Mare Zeiţăpatroana fertilităţii. Cu vremea se restrânge însă imaginea zeiţei feminine, mai ales în perioada luptelor dintre daci şi vecinii lor, când spiritul de sacrificiu, propriu vitejilor, trebuia stimulat prin credinţa într-o divinitate pururea biruitoare.
 Informaţiile gre­ceşti privitoare la Zalmoxis sunt oscilante. Religia geto-dacilor era strâns legată de cultivarea sănătăţii şi de aceea orice lucru divin trebuia să aibă efect moral şi asupra vieţii oamenilor. De aici – după obiceiul antic de a nu scoate prea mult în evidenţă pe străini – scriitorii greci consideră pe Zalmoxis ca pe o fiinţă umană modestă, tributară înţelep­ciunii greceşti, dar care s-a folosit de această înţelepciune atât pentru a reînnoi viaţa spirituală a poporului propriu, cât şi pentru a fi divinizat de popor. Aşa ni-l prezintă şi Herodot şi Strabo. Iată, de pildă, ce spune Herodot: „Aşa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc – fiind doar un muritor – a fost rob în Samoş, şi anume al lui Pythagoras, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, strânse bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zalmoxis acesta – cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pythagoras, un însemnat gânditor al acestora – a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locu­inţă subpământeană. Când a fost gata, (Zalmoxis) a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jeluindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de cre­zare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.
  
În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale subpământene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras. Fie Zalmoxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine” (Herodot, Istorii, IV, 94, 95).
 Lucruri asemănătoare sunt relatate de Hellanicos din Mitilene, de Platon, de Mnaseas (acesta îl aseamănă pe Zalmoxis cu Cronos), de Diodor din Sicilia, de Strabo mai ales, de Apuleius, de Lucian de Samosata, de Origen, de Porphyrius (232 – 304), Iamblichos, Iulian Apos­tatul, Enea din Gaza, Hesychios din Alexandria. Acesta din urmă spu­nea cu privire la Zalmoxis : „Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pythagoras, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alţii susţin că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos (nemuritor)”.
        
 Este posibil ca Zalmoxis să fi fost un mare profet şi reformator al religiei geto-dacilor. Dacă lucrurile stau aşa, atunci el a sistema­tizat credinţele geto-dacilor – cel puţin – sau a descoperit acestora nu atât credinţa în zei, cât credinţa în nemurirea sufletului. Nu este, atunci, întâmplătoare divinizarea lui în mijlocul unui popor de adepţi credincioşi.
Gebeleizis sau Nebeleizis ar fi o altă denumire a lui Zalmoxis, sau poate denumirea adevărată a divinităţii naturiste supreme a geto-dacilor.

Sanctuare. Temple

         Arhitectura sacră a geto-dacilor a dezvăluit preocuparea atentă a geto-dacilor pentru cunoştinţele astronomice şi astrologice. Astfel, sanc­tuarul cel mai vechi din Europa este sanctuarul patrulater de la Parţa, jud. Timiş, format din două încăperi. El are dimensiunile de 14 X 7,50 m. În una dintre aceste încăperi s-a descoperit un altar monumental con­struit din lut ars, de formă paralelipipedică: 1, 50 X 1,70 X 1,35 X 0,50 m, dedicat cuplului divin, după cum o arată statuia dublă ata­şată lui. A doua încăpere avea amenajate vetre speciale pentru jertfă, unde s-au găsit vase şi oase calcinate. Sanctuarul datează din anii 3000 – 2850 î.Hr. La Căscioarele s-a descoperit un locaş rectangular, iar la Sălacea (jud. Bihor) s-a descoperit în 1968 un templu megaron, adică un templu de formă rectangulară, cu vestibul deschis. La fel, la Sărata-Monteoru s-au descoperit alte sanctuare, având o construcţie diferită de aceea a locuinţelor din epoca bronzului, epoca de atunci.. Dar cele mai impresionante sanctuare s-au descoperit în incinta sacră de la Grădiştea de Munte şi în apropiere, în număr de nouă, având forma de patrulater. Acestea erau prevăzute cu coloane pentru susţinerea acoperişului în două ape. Sanctuarul V sau sanctuarul mare de pe terasa a X-a este considerat a fi „cel mai monumental din întreaga incintă a Sarmizegetusei”. Astfel, pe suprafaţa acestui sanctuar au fost descope­rite 33 discuri de andezit având diametre între 2,05 – 2,55 metri, cu o grosime de 35 cm. Suprafaţa netezită a discurilor denotă o tehnică de construcţie avansată. Este posibil ca acest sanctuar să fi avut dimensiunea 38 X 26 m, având axul lung orientat pe direcţia NE – SV, adică ţinând seama de răsăritul şi apusul soarelui.  
        
Au existat şi alte sanctuare în lumea geto-dacă, unele de formă circulară. Acestea formează un mare complex în munţii Sebeşului, dar n-au lipsit nici din alte ţinuturi ale Daciei. La Grădiştea de Munte s-au descoperit până în prezent două sanctuare circulare, unul complex şi al­tul simplu, şi care au trezit interesul multor cercetători. Sanctuarele circulare sunt interpretate ca temple-calendar ale dacilor,  în  a căror construcţie s-au sintetizat uriaşe cunoştinţe matematice şi astronomice, dar mai cu seamă religioase, care ne scapă astăzi.
O altă categorie de sanctuare dace sunt sanctuarele absidate. Sunt clădiri patrulatere terminate printr-o absidă, fiind orientate pe direcţia NE – SV. Acestea ar fi o consecinţă a cultului cabirilor din Samo-thrake. Un exemplu de astfel de sanctuar dacic s-a descoperit la Po­peşti, fiind o clădire de 11 X 7,5 m, cu absidă orientată pe direcţia NV – SE, având două încăperi, absida servind drept cella (cea mai sfântă încăpere) şi conţinând două vetre ele cult, dintre care una ornamentată. Cei mai frumos sanctuar din această categorie este acela descoperit la Pecica, pe acropola cetăţii, tot cu două vetre de cult, dintre care una portativă servind drept altar. Este singura clădire având pereţii orna­mentaţi cu motive în relief şi datează din sec. I d.Hr.
Arta construcţiei sanctuarelor dacice beneficiază în continuare de atenţia specialiştilor. Viitorul va deschide o pagină inedită pentru cunoaşterea ei. Au existat şi grote sacre şi înălţimi sfinte.

Sacerdoţiul

        Nu încape îndoială că acolo unde se aduc jertfe sunt şi jertfitori. Religia geto-dacilor era o religie a jertfelor, între care şi jertfe ome­neşti ; acestea însă erau rare şi dictate de interese comune presante. Preoţii se alegeau din castele tarabostes şi pilleati.
Marele preot prin excelenţă al dacilor a fost, de bună seamă, per­sonajul cunoscut în antichitate sub numele de ZalmoxisDar el presu­pune o castă preoţească în fruntea căreia stă şi pe care o conduce prin cunoştinţele sale vaste, prin darurile speciale sufleteşti de care dispune şi, mai ales, prin puritatea sa care-i permite cea mai directă legătură cu divinitatea supremă. Preoţimea în frunte cu marele preot a ju­cat un rol important în viaţa geto-dacilor, nu numai în vremea lui Burebista, ci şi mult mai înainte, dovadă fiind chiar textul lui Strabon, care ne vorbeşte de rolul jucat pe lângă rege de însuşi Zalmoxis, despre care Herodot ne spune că a trăit cu mult înainte de Pythagoras.
Cei mai cunoscuţi „
mari preoţi” ai dacilor după Zalmoxis au fost Deceneu şi ComosicusSe mai aminteşte şi de un Zenfa sau SeuthesEi au fost sfetnici de mâna întâi, oameni de vază, înconjuraţi de o aure­olă sacră. Preoţii daci au fost consideraţi a fi avut asemănări cu druiziicelţilor. Dacă avem în vedere cele spuse de Strabon şi de Iordanes, observăm că preoţii daci erau mult mai apropiaţi de popor. Mai mult chiar, Iosif Flaviu făcea comparaţie între esenieni şi persoanele sacre ale dacilor, aşa-numiţii pleistoilăudându-i pentru sobrietatea, puritatea, frugalitatea şi simţul lor de dreptate.

Deceneu, ajuns mare preot s-a impus prin înţelepciunea şi sfatul său, dobândind de la Burebista „o putere aproape regala”.

Au existat şi unele forme de „monahism geto-dac”, înglobând pe aşa-numiţii kapnobatoi şi ktistoi, forme pregătitoare pentru preoţia geto-dacă şi prin care vor fi trecut şi cei care au ajuns preoţi şi mari preoţi.

Misiunea preoţească principală era aceea de a veghea asupra curăţiei morale şi a îndeplinirii sacrificiilor şi a riturilor. Despre ZalmoxisStrabon spune că „întors în patrie, el s-a bucurat de o mare preţuire înaintea conducătorilor politici şi înaintea neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti… La început, el a fost ales mare preot al ce­lui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca faţă de unul care le dă po­runci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul”. Şi despre Deceneu spune iarăşi cuvinte de laudă : „Apoi când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să por­nească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zalmoxis” (Geographica, VII, 3, 5).
               

Deceneu a reînviorat spiritualitatea geto-dacilor înlăturând cultul bachic sau dionysiac asociat cu cultura viţei de vie şi cu orgii. El este cel dintâi care s-a opus viguros pătrunderii în Dacia a cultelor străine vătămătoare pentru sănătatea spirituală şi corporală a geto-dacilor. De aceea nu este deloc întâmplător şi fără rezonanţe religioase profunde faptul că el a determinat autoritatea supremă să scoată din rădăcini viţa de vie – planta sacră a lui Dionysos – şi că toată preoţimea da­cică l-a sprijinit în acest act extraordinar.

Sacrificiile

           Impresia lăsată de relatările cu privire la „trimiterea” unui sol către Zalmoxis, prin aruncare în vârful suliţelor, a fost aceea că prin­cipalul sacrificiu al geto-dacilor era sacrificiul uman. Aceasta însă este o eroare, dacă judecăm astăzi după locaşurile de cult geto-dace şi după inventarul lor. Este lucru sigur că au existat la geto-daci jertfe de animale, deoarece divinitatea supremă în reprezentări este însoţită de animale şi păsări. Iepurele, mistreţul, cervideele şi chiar bovinele puteau foarte bine să constituie materia jertfei. Grija pentru anumite aspecte ale vieţii de zi cu zi, pentru sănătate, etc., putea să ocazioneze jertfe mult mai puţin costisitoare. De altfel, faptul că numai în cazul când geto-dacii se aflau la mare strâmtorare şi doreau să trimită un sol la divinitatea lor se îndeplinea ritul războinic al aruncării unui om în suliţe, este concludent. Chiar dacă Iordanes – confundând geţii cu goţii – pomeneşte de uciderea rituală a prizonierilor la geto-daci, faptul nu este pe deplin confirmat de alte izvoare, el este infirmat însă de cele spuse de antici despre spiritualitatea geto-dacilor. „Trimiterea solului” nu se făcea în fiecare an, ci o singură dată la cinci ani, după cum spune Herodot. De aceea este de neconceput ca aceasta să fi fost o jertfă în sensul cunoscut. Şi, de fapt, jertfa se aduce pe altar, ceea ce nu se întâmpla aici. 


Ritul „trimiterii solului era acesta (după cum îl descrie Herodot) : „Tot la al cincilea an ei (geto-dacii) trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fie­care dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicîndu-l în sus, îl aruncă în suliţe. Dacă – străpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă di­vinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor” (Istorii, IV, 94).

 Prezenţa unor vetre, în special în templele cu absidă, ne obligă să credem că jertfele aduse erau arderi de tot. Evident, într-un ţinut bogat în faună, aducerea de jertfă cu ardere de tot nu constituia o problemă deosebită.

Sigur, întreaga viaţă religioasă a geto-dacilor, îndeosebi pe mă­sură ce ea a fost mereu îmbunătăţită prin precepte înalte, ca acelea impuse de Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus, a înlăturat sacrificiile umane de odinioară care, poate, vor fi existat în străvechime şi la geto-daci.

Viaţa viitoare. Cultul morţilor

          Un indiciu sigur asupra credinţei geto-dacilor în nemurire îl consti­tuie mărturiile literare antice. Se ştie că geto-dacii, ca şi tracii, cre­deau în nemurirea sufletului, ba chiar că au descoperit – ca de pildă Zalmoxis – modul de a continua existenţa după moarte. Această cre­dinţă îşi găseşte concretizarea şi în cultul morţilor. Astfel, la Fîntînele, com. Suhaia, jud. Teleorman, s-a descoperit chiar un mormânt ce ar fi păstrat rămăşiţele pământeşti ale unui „sol”, „trimis”, în chip ritual, la Zalmoxis. Camera funerară propriu-zisă, aflată într-un tumul, era de lemn şi avea dimensiunile 3,80 X 2,28 m, orientată pe direcţia nord-sud. în partea de vest s-au descoperit osemintele unui tânăr împreună cu şapte vârfuri de lance, două mărgele de lut şi ocru roşu (semnul vieţii). Mormântul, pregătit dinainte, avea fundul lipit cu lut, iar în centrul lui, o suprafaţă patrulater puţin înălţată, cu laturile de cea 40 cm., care a fost pictată cu roşu şi alb. Aici sunt figurate în culoare trei pă­trate înscrise unul în altul, tăiate de două diagonale care unesc colţu­rile opuse, dând astfel naştere la patru triunghiuri isoscele ce-şi unesc vârfurile de 90° în centrul pătratului. Două dintre triunghiurile cu vârfurile opuse sunt pictate în alb, iar celelalte, în roşu. Banda de la baza fiecărui triunghi este de culoare opusă triunghiului propriu-zis. Din cele susţinute de persoana care a descoperit mormântul, acest tânăr care îşi aflase odihna veşnică aici ca sol al lui Zalmoxis „nu făcea parte dintre războinici, ci era un tânăr iniţiat, făcând parte, probabil, din tagma preoţească” şi care ar fi cunoscut simbolurile pitagoreice.

 Morţii se bucurau de cinstire deosebită întrucât ei treceau în lu­mea de dincolo, unde îi aştepta nemurirea. O bună parte dintre tradi­ţiile funerare geto-dace s-au păstrat în folclorul românesc, deşi modi­ficate cu vremea prin creativitatea locală populară. Astfel, se socoteşte că o variantă vrânceană a Mioriţei ne-a adus până în zilele noastre un fragment din credinţele geto-dacilor; că tinerii răpiţi de moarte deveneau consorţii Lunii sau ai Surorii Soarelui. Într-o variantă vrânceană a Mioriţei ni se spune ca ciobanul (eroul preţioasei balade) s-a însurat cu Sora Soarelui, personaj ce figurează în colinde de voinic, unde poartă numele de Iana Sora Soarelui, care ar fi numele popular, păstrat în folclorul românesc, al zeiţei Diana-Artemis, sora lui Apollo (Soarele) din mitologia greco-romană. Artemis-Diana era de fapt, prin (interpretatio Romanasincretism, Marea Zeiţă a geto-dacilor, protec­toare a pământului, a vegetaţiei şi a prosperităţii.

Desigur, după atâtea veacuri pline de schimbări şi de interferenţe religioase, este greu să distingem astăzi exact ce anume este pur geto-dacic în practicile funerare actuale ale românilor. Dar nici nu este ne­voie să facem prea mare efort în acest sens, pentru că formele tradi­ţionale de manifestare ale românilor în diverse obiceiuri la naştere, la căsătorie şi la moarte ne dezvăluie, în anumite privinţe, că religia geto-dacilor era o religie a belşugului, a exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.

Nu este exclus ca geto-dacii să fi socotit că în lumea cealaltă este nevoie de o mulţime de obiecte de podoabă şi de îmbrăcăminte, de arme şi de hrană – aşa cum se credea în lumea veche. Totuşi, faptul că practica incinerării morţilor a predominat faţă de înhumare ne face să ne gândim la o credinţă în „ascensiune” la cer, la divinitatea su­premă, a celor incineraţi, după eliberarea, în felul acesta, a sufletului de trup. Oricum, elementele de bază ale credinţei geto-dace, morala mai sobră introdusă de marii reformatori: Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus va fi creat o atmosferă de pietate şi de spiritualitate, pe care mi­sionarii creştini au găsit-o aici şi au folosit-o pentru răspândirea Evan­gheliei. De aceea, se poate afirma că religia geto-dacilor a lăsat urme durabile până astăzi, sublimate în micile rituri şi tradiţii din ceremoniile de familie, dar mai ales în folclorul obiceiurilor răspândite în toată ţara.

Curăţaţi după moarte Ortodoxia Răsăriteană nu crede în purgatoriu… nu-i aşa?

download

Curăţaţi după moarte
Ortodoxia Răsăriteană nu crede în purgatoriu… nu-i aşa?

Această lucrare a fost în original parte a unul eseu mai mare scris pentru protestanţii atraşi către Ortodoxia Răsăriteană. Acesta a fost adaptat pentru o audienţă mai mare aici. Orice text adăugat la citate pentru clarificare apare în notele de subsol.

Deşi Episcopul Ortodox Răsăritean Kallistos Ware recunoaşte câteva şcoli de gândire în cadrul Ortodoxiei Răsăritene în privinţa purificării după moarte, el scrie că „Astăzi majoritatea dacă nu toţi teologii ortodocşi resping ideea de Purgatoriu, cel puţin în forma [Catolică]”1. Aceasta este un adevăr pe jumătate, pentru unii ortodocşi răsăriteni respingerea purgatoriului este chiar vehementă2, şi mulţi protestanţi sunt duşi să creadă că Ortodocşii Răsăriteni cred ca şi Protestanţii în această materie3. Primul pas înspre dovedirea acestei concepţii greşite este de a arăta că Ortodocşii Răsăriteni, spre deosebire de cei mai mulţi Protestanţi, se roagă şi aduc ofrande pentru cei credincioşi care au murit, de exemplu:

Din nou ne rugăm pentru repausul sufletului(lor) servitorului(lor) lui Dumnezeu (nume), care au plecat din această viaţă; şi ca acestuia (el, ea, ei) să i se poată fi iertate toate păcatele (lui, a ei, a lor), atât cele voluntare cât şi cele involuntare4.

Al doilea pas este de a arăta că deşi unii Ortodocşi Răsăriteni neagă în mod categoric orice crez în purgatoriu, credinţa Ortodox Răsăriteană clasică cu privire la curăţarea după moarte este – dintr-o perspectivă Catolică – o „distincţie fără nici o diferenţă”.

Când uniunea dintre Bisericile Ortodoxiei Răsăritene şi cele Catolice a fost încercată la Conciliul de la Florenţa, subiectul purgatoriului a fost unul aprins5. În Final, doar unul dintre reprezentanţii Ortodoxiei Răsăritene (Sf. Mark de Efes) a fost de acord cu formula Conciliului6. Ceea ce este semnificativ este faptul că crezul lui Mark de Efes în curăţire (înţelesul de „purgaţie”) după moarte, şi majoritatea dacă nu toate speculaţiile lui despre ce formă să preia aceasta, sunt acceptabile faţă de Catolicism7. Dintr-o perspectivă Catolică, „dezacordul” lui Mark a fost în întregime semantic. Comparaţi aceste două formule:

Dar dacă sufletele s-au depărat din această viaţă în credinţă şi dragoste, în timp ce poartă cu ele anumite greşeli, fie că sunt unele mici [ceea ce Catolicii numesc „păcate de iertat”] de care aceştia nu s-au pocăit deloc, sau unele mai mari pentru care – deşi s-au pocăit pentru ele – ei nu şi-au asumat responsabilitatea de a arăta roade de pocăinţă: astfel de suflete, credem noi, trebuie să fie curăţite din acest fel de păcate dar nu prin intermediul unui foc de purgatoriu sau a unei pedepse definite în vreau anumit loc8.

Sufletele celor care au plecat din această viaţă cu adevărata pocăinţă şi în dragostea lui Dumnezeu, înainte ca ei să ofere satisfacţie pentru nelegiuirile şi neglijenţele lor prin roade vrednice de pocăinţă, sunt curăţaţi după moarte prin dureri de curăţare9.

Există doar două diferenţe aparente între aceste două afirmaţii. Prima este că Mark de Efes se opunea faţă de termenul „foc” şi că ideea de curăţare ar avea loc „într-un anumit loc”, nici unul nefiind definit de Conciliul de la Florenţa (sau de oricare alt Conciliu Ecumenic) ca parte a învăţăturii Catolice despre purgatoriu10. A doua este că Conciliul menţionează „durerea” sau „suferinţa”. Dar şi Mark de Efes a crezut că curăţarea după moarte implică durere sau suferinţă. El şi-a numit de fapt teoriile sale „mai mult chin decât oricare foc… teroare… care este mult mai chinuitor şi mai pedepsitor decât orice altceva”11. Cu alte cuvinte, atât Conciliul cât şi Mark de Efes au fost de acord că există o curăţire după moarte, condiţii care pot fi înţelese ca suferinţă12. Nici unul dintre reprezentanţii Ortodox Răsăriteni, aşadar, în mod substanţial, nu au fost de acord cu Conciliul13. Probabil că Ortodocşii Răsăriteni şi Catolicii sunt mai aproape unul de altul decât ar crede unii?

Note de subsol

1 Timothy Ware, The Orthodox Church: New Edition (New York: Penguin; 1997), 255.

2 Frank Schaeffer’s assertion that purgatory is a Catholic „innovation” or „invention” is uncharacteristically generous compared to some others I have seen. Dancing Alone (Brookline, Massachusetts: Holy Cross Orthodox Press; 1994), 69.

3 Most Protestants, and even some Eastern Orthodox, are under the erroneous impression that Eastern Orthodox do not believe in a potential cleansing after death.

4 Service Books of the Orthodox Church, vol. I: the Divine Liturgy of St. John Chrysostom (South Canaan, Pennsylvania: St. Tikhon’s Seminary Press; 1984), 54.

5 Ivan N. Ostroumoff, The History of the Council of Florence (Boston: Holy Transfiguration Monastery; 1971), ch. 4.

6 Ware, 70-71. Unfortunately, most Eastern representatives retracted their agreement after the Council.

7 The same can be said of Bessarion’s presentation of the Greek view of purification as recorded in Ostroumoff (48-49).

8 Mark of Ephesus’ „First Homily Concerning Purgatorial Fire” quoted in Fr. Seraphim Rose’s The Soul After Death (California: St. Herman of Alaska Brotherhood; 1994).

9 Council of Basel-Florence-Ferrara in Tanner’s Decrees of the Ecumenical Councils vol. 1 (Georgetown: Georgetown University Press; 1990).

10 Official Catholic teaching, summed up in the Florentine formula above, generally indicates that such cleansing or healing takes place, as an application of and participation in Christ’s redeeming life, but the Church is reticent to say whether it occurs in a particular place or takes any particular amount of time. The Church’s teaching is simply that such cleansing occurs and that it is finite (not eternal). The lack of specifics about whether this cleansing occurs in a particular place or takes any particular length of time has allowed authors like Dante, Lewis, and Kreeft to speculate, in their fiction, what forms it could take (just as Eastern Orthodox St. Mark of Ephesus did).

11 The Soul After Death.

12 Many people, especially Protestants, have a tendency to balk at the association of „suffering” with purgation. This is not some kind of gratuitous torture. St. Catherine of Genoa believed „the least vision [the souls being purged] have of God outweighs all woes and all joys that can be conceived” and „apart from the happiness of the saints in heaven… there is no joy comparable to that of the souls in purgatory” and „there is no peace to be compared with that of the souls in purgatory, save that of the saints in paradise, and this peace is ever augmented by the in-flowing of God into these souls, which increases in proportion as the impediments to it are removed.”

13 Some modern Eastern Orthodox vehemently oppose the use of the word „satisfaction” in the Council of Florence’s statement. By reading the entire statement carefully, however, one finds that „satisfaction” is made simply by showing „fruits of repentance,” which Mark of Ephesus’ statement also required. This is not

https://www.voxdeibaptist.org/Curatiti_dupa_moarte.htm

1 Corinteni 14:34 – “Tăcerea” în biserică – de Wayne Jackson.

download

1 Corinteni 14:34 – “Tăcerea” în biserică de Wayne Jackson

Christian Courier: Note
vineri, februarie 1, 2002

Termenul “să tacă” din 1 Cor 14:34 este adesea înţeles greşit şi aplicat greşit. Trebuie o femeie să fie „tăcută” în biserică?

Cu câţiva ani în urmă, s-a ridicat o fracţiune în biserică, care susţinea că este un păcat ca femeile să-i înveţe Biblia pe copii în clasă, când biserica se adună. Această practică, spuneau ei, încalcă instrucţiunile lui Pavel pentru femei de a „tăcea” în biserici (1 Cor. 14:34).

Unii din vechii participanţi la discuţii au răspuns acestui argument în această manieră. Ei susţineau că grecescul sigao („a păstra tăcerea”) cerea absolută tăcere  – nici un sunet. Din moment ce o astfel de interdicţie este nepotrivit cu hotărârile privind întrunirile obişnuite ale bisericii, ex. cântatul, ei au raţionat că 1 Corint. 14:34 nu are a face cu întrunirile normale a le bisericii, deci, acest context nu se aplică în vremea noastră. Prin acest raţionament, ei evitau un conflict cu 1 Corint. 14:34.

Unii, astăzi, aduc acelaşi argument  – dar cu un scop diferit. Ei vor un rol extins pentru femeile din congregaţie. Dar şi ei văd 1 Corint. 14:34 ca un obstacol; deci, contextul este din nou îndepărtat ca irelevant. Argumentul nu era solid în trecut (în ciuda numelor respectabile asociate cu el) şi este la fel de eronat şi astăzi.

Întregul caz se învârte în jurul sensului verbului grecesc sigao. Acest cuvânt niciodată nu a cerut o tăcere absolută, necalificată. Mai degrabă, natura tăcerii este determinată de context.

Verbul sigao nu este găsit frecvent în Biblie  – de 19 ori în grecescul Vechi Testament, şi mai puţin de o duzină de ori în Noul Testament. O examinare atentă a termenului arată contextul care identifică natura „tăcerii” luată în considerare.

De exemplu, când Izraeliţii, urmăriţi de egipteni, au ajuns la Marea Roşie, ei erau terifiaţi; s-au plâns lui Moise. El le-a spus că Iehova se va lupta pentru ei; ei trebuiau doar să-şi „ocupe locurile”, şi să fie tăcuţi (Ex. 14:14). Aceasta evident nu însemna că li se interzicea să mai vorbească; ci să înceteze cu murmurele lor necredincioase.

Când David descrie anumite greutăţi  – cum el „a păstrat tăcerea” (Psa. 32:3) – el nu vorbea de liniştea generală, ci de linişte în ceea ce priveşte păcatul lui.

După ce apostolii au fost martorii scenei schimbării la faţă, ei au „păstrat tăcerea” , adică au rămas tăcuţi (Luca. 9:36). Aceasta nu înseamnă că nu au mai vorbit deloc. Ci că nu au discutat cu ceilalţi ce au văzut pe munte.

Acum la 1 Corint. 14. Verbul  sigao este folosit de trei ori în acest capitol.

Unul care are darul limbilor trebuie să păstreze tăcere dacă nu are  un interpret pentru a-l folosi în faţa audienţei. (28). Dacă un frate vorbeşte şi altul primeşte o descoperire curentă, primul trebuie să tacă. (30). În final, femeile trebuie să tacă. (34).

Primele două interdicţii cer tăcerea numai în cauzele discutate. Ele nu interzic acelor bărbaţi să vorbească, în alte cazuri, concordant cu obligaţiile lor divine.

Aceasta nu cere ca o femeie să tacă absolut în biserică. Ci, în armonie cu ceea ce ne învaţă apostolul în altă parte (1 Tim. 2:12), femeia nu trebuie să vorbească sau să înveţe în alt mod care încalcă rolul ei de gen. Ea nu trebuie să ocupe o poziţie de învăţător public, o astfel de capacitate de a sta înaintea bisericii şi de a avea activitate ca învăţător (sau colaborator) al unui grup ce este format din bărbaţi adulţi. În asumarea acestei capacităţi oficiale, ea a păşit dincolo de sfera ei autorizată şi încalcă Scriptura.

Deci, marchează „tăcere” în versetul 34. Trage săgeţi înapoi la versetele 28, 30, şi notează: Tăcere nu absolută, ci în funcţie de context. 

https://www.voxdeibaptist.org/silence_in_the_church_trd.htm

TIMP. 

download

TIMP. Cuvintele biblice referitoare la timp nu constitue în ele însele o bază sănătoasă pentru a medita asupra conceptelor biblice de timp. Acestea trebuie culese din contexte în care sunt folosite cuvintele.

I. Timpurile şi vremurile

Evreii au avut felul lor de a măsura trecerea timpului (*CALENDAR) dar contextul în care sunt folosite cuvintele traduse „timp” sau „vremuri” sugerează cel mai adesea o preocupare faţă de anumite vremuri rânduite, timpul potrivit, oportunitatea pentru un eveniment sau o acţiune oarecare. Cel mai obişnuit cuvânt este ’et (vezi Eclesiastul 3:1 ş.urm. pentru o folosire caracteristică); zeman are acelaşi înţeles. mo‘ed derivă de la o rădăcină care înseamnă „a hotărî” sau „a stabili dinainte” şi este folosit pentru perioadele naturale cum sunt luna nouă (de ex. Psalmul 104:19) şi sărbătorile rânduite (de ex. Numeri 9:2). În particular, toate aceste cuvinte sunt folosite pentru a se referi la timpuri rânduite de Dumnezeu, la prilejuri date de El (de ex. Deuteronom 11:14; Psalmul 145:15; Isaia 49:8; Ieremia 18:23). În NT termenul gr. kairos apare adesea în contexte similare, deşi nu înseamnă în sine „moment decisiv” (cf. Luca 19:44; Faptele Apostolilor 17:26; Tit 1:3; 1 Petru 1:11).

În felul acesta Biblia pune accentul nu pe continuitatea abstractă a timpului ci pe conţinutul dat de Dumnezeu anumitor momente din istorie. Această concepţie despre timp poate fi numită „liniară”, în contrast cu concepţia ciclică despre timp, care era obişnuită în lumea antică; scopul lui Dumnezeu înaintează spre o împlinire; lucrurile nu se desfăşoară pur şi simplu doar ca să se întoarcă întoarcă la acelaşi punct de unde au plecat. Dar dacă numim concepţia biblică despre timp o concepţie „liniară” nu trebuie să permitem ca aceasta să sugereze că timpul şi istoria se desfăşoară într-o succesiune inevitabilă de evenimente; dimpotrivă, Biblia pune accentul pe „vremuri”, momente în care Dumnezeu Însuşi promovează scopurile Sale în lume (*ZIUA DOMNULUI).

Dumnezeu este suveran în ceea ce priveşte stabilirea acestor vremuri şi de aceea, nici chiar Fiul, în timpul lucrării Sale pe pământ, nu a cunoscut ziua şi ora împlinirii (Marcu 13:32; Faptele Apostolilor 1:7). Suveranitatea lui Dumnezeu se extinde de asemenea asupra vremurilor din viaţa individului (Psalmul 31:15).

În cartea aramaică a lui Daniel cuvântul ‘iddan se referă la perioade cronologice de timp (de ex. 2:9; 3:15), care se pare că adesea sunt un an (de ex. 4:16; 7:25, deşi nu toţi comentatorii sunt de acord că este vorba de ani). Accentul este pus tot pe suveranitatea lui Dumnezeu (2:21).

Cuvântul chronos se referă uneori în NT, la fel ca şi în greaca seculară, la trecerea timpului (de ex. Luca 20:9; Faptele Apostolilor 14:28). Contextul poate indica sensul de „amânare” sau „întârziere”, „mai multă vreme” (de ex. Faptele Apostolilor 18:20, 23); probabil că acesta este sensul în Apocalipsa 10:6 şi nu acela că „timpul va avea un sfârşit”.

II. Eternitatea

În limba ebraică există cuvintele ‘ad şi ‘olam care indică un timp îndelungat sau un timp îndepărtat, cum este cel care pune capăt vieţii omului (cf. 1 Samuel 1:22,28) sau vârsta munţilor (Geneza 49:26). Mai presus de toate, aceste cuvinte sunt aplicate lui Dumnezeu, a cărui fiinţă nu este limitată de nici o limită de timp (Psalmul 90:2). Absenţa acestei limite temporale caracterizează de asemenea tot ce ţine de atributele lui Dumnezeu şi de harul Lui faţă de poporul Său (cf. Ieremia 31:3; 32:40; Osea 2:19). Pentru a exprima cu mai multă intensitate convingerea că Dumnezeu nu este limitat de nici o perioadă fixă, limba ebraică foloseşte pluralul poetic intensiv (de ex. Psalmul 145:13; Daniel 9:24) sau o formă dublă (de ex. Psalmul 132:14).

NT foloseşte termenul aion într-un mod similar; termenul poate fi folosit referitor la durata vieţii (1 Corinteni 8:13, Phillips) sau la o perioadă din trecutul îndepărtat (Luca 1:70) sau din viitor (Marcu 11:14). Este folosită intens în expresii cum este eis tous aionas ton aionon(de ex. Galateni 1:5); faptul că o asemenea folosire este mai curând intensivă decât un plural obişnuit care descrie o serie de perioade din istoria lumii, „veci de veci”, unde genitivul este la singular. Dumnezeu este descris de asemenea ca fiind activ pro ton aionon, „mai înainte de veci” (1 Corinteni 2:7).

Aceste expresii folosite în VT şi NT corespund cu expresia modernă „etern, eternitate” care indică ceva ce a existat din totdeauna şi va exista întotdeauna; limbajul folosit în Biblie nu determină prin sine problema filozofică legată de timp şi eternitate, care este discutată pe scurt în cele ce urmează.

Adjectivul aionios corespunde cu folosirea termenului aion cu referire la Dumnezeu şi de aceea adaugă la sensul său temporal o nuanţă calitativă de „veşnic” sau „divin/nemuritor”. Această tendinţă este ajutată de faptul că termenul ebr. ’olam este folosit în sensul spaţial al „lumii” – vezi traducerea VA a termenului aion, de ex. Marcu 10:30; Efeseni 1:21.

III. Cele două epoci

NT alege unul dintre timpurile hotărâte de Dumnezeu ca un timp decisiv. Prima notă din propovăduirea lui Isus a fost: „S-a împlinit vremea” (Marcu 1:15). Viaţa şi lucrarea lui Isus marchează criza scopului lui Dumnezeu (Efeseni 1:10). Aceasta este marea oportunitate (2 Corinteni 6:2) pe care creştinii trebuie să o apuce (Efeseni 5:16; Coloseni 4:5). În perioada lucrării pământeşti a lui Isus există o altă concentrare a atenţiei la timpul morţii şi învierii Lui (cf. Matei 26:18; Ioan 7:6).

Diferenţa între speranţa de viitor a evreului şi a creştinului depinde de plasarea acestui timp decisiv în trecut: evreul aşteaptă o intervenţie decisivă a lui Dumnezeu în viitor; creştinul poate avea o aşteptare intensă a împlinirii tuturor lucrurilor deoarece el ştie că momentul decisiv este de domeniul trecutului „odată pentru totdeauna”. Noi trăim deja vremurile de pe urmă (Faptele Apostolilor 2:17; Evrei 1:2; 1 Ioan 2:18; 1 Petru 1:20).

NT modifică simţitor împărţirea contemporană iudaică a timpului în epoca prezentă şi epoca viitoare. Există un punct de tranziţie viitor între „epoca aceasta” şi „lumea viitoare” (Marcu 10:30; Efeseni 1:21; Tit 2:12-13), dar există o aşteptare a împlinirii, deoarece scopul lui Dumnezeu a fost împlinit în mod clar în Isus. Darul Duhului este semnul acestei aşteptări, un mod de a gusta puterile lumii veacului viitor (Efeseni 1:14; Evrei 6:4-6; cf. Romani 8:18-23; Galateni 1:4). De aceea Ioan pune în mod consecvent accentul pe faptul că noi avem deja viaţa veşnică, zoe aionios (de ex. Ioan 3:36). Lucrul acesta nu este sugerat doar de faptul că aionios are nuanţe calitative; dimpotrivă, Ioan accentuează faptul că orice creştin are în prezent viaţa în care va intra pe deplin prin înviere (Ioan 11:23-25). Această „suprapunere” a celor două epoci este posibilă în ceea ce are Pavel în vedere în 1 Corinteni 10:11.

IV.Timp şi eternitate

Mulţi filozofi creştini au susţinut că limbajul intensiv despre timp folosit în Biblie indică două aspecte ale Fiinţei lui Dumnezeu, care în filozofie pot fi exprimate cel mai bine în termenii unei eternităţi care este calitativ diferită de timpul pe care-l cunoaştem noi.

Alţii au susţinut că orice discuţie despre Fiinţa lui Dumnezeu ca fiind atemporală nu este biblică; ei susţin că limbajul nostru este raportat în mod necesar la timp şi noi nu putem vorbi despre atemporalitate fără riscul de a-l abstractiza atât de mult faţă de lume încât nu se mai poate concepe că ar influenţa în mod direct viaţa lumii. Astfel, dacă adoptăm concepţia creştină despre Dumnezeu ca fiind activ în istorie, trebuie să aderăm la limbajul biblic şi să nu folosim o terminologie platonistă care pune în contrast lumea temporală de „aici” cu o lume eternă de „dincolo”. Totuşi, prin doctrina sa despre anticipare NT trece dincolo de o simplă antiteză dintre această lume şi lumea viitoare, dintre „acum” şi „atunci”.

Oricare ar fi rezultatul dezbaterii filozofice, Scriptura afirmă în ansamblu că Dumnezeu nu este limitat de timp aşa cum suntem noi, că el este „Domnul veacurilor” (1 Timotei 1:17; cf. 2 Petru 3:8).

BIBLIOGRAFIE

  1. Barr,Biblical Words for Time, 1962; O. Cullmann,Christ and Time, 1951; H. Sasse, TDNT 1, p. 197-209; H. W. Wolff, Anthropology of the OT, 1973, cap. 10; J. Guhrt, H.-C. Hahn, NIDNTT 3, p. 826-850.

M.H.C.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/timp.html

Șase învățături false care aduc o decepție întunecată în cadrul biserii

Dacă vrem să fim urmași credincioși ai Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, în această vreme și eră, trebuie să fim alerți și gata să stăm împotriva spiritului acestui veac - imagine domeniu public

Încă de la momentul din Grădina Eden, atunci când o singură mușcătură din fructul oprit a distrus armonia întregii lumi, omul a încercat să-și facă propria sa cale, să fie propriul său stăpân și să-și formeze propria sa împărăție. Nu este un lucru nou aceasta.

Cu toate acestea, dacă vrem să fim urmași credincioși ai Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, în această vreme și eră, trebuie să fim alerți și gata să stăm împotriva spiritului acestui veac care caută să modifice mesajul lui Hristos, să submineze puterea Sa de a ne elibera de păcat, să repicteze imaginea despre Hristos pentru a-L face mult mai acceptabil pentru o generație nestăpânită și să rescrie evanghelia spre a înlătura ofensa crucii.

În ultimii 2000 de ani, biserica a fost chinuită cu erezie după erezie spre a căuta o îmblânzire a evangheliei, iar astăzi lucrurile nu stau diferit. Redăm mai jos câteva din crezurile populare din cultura noastră curentăcrezuri care amenință să se infiltreze în biserică:

1. Universalismul: crezul că toți oamenii vor fi mântuiți sau că toate căile duc către Dumnezeu și viața veșnică. Mulți dintre cei care subscriu la această teologie revendică, de exemplu, că creștinii și musulmanii se închină la același Dumnezeu.

2. Evanghelia prosperității: crezul că preocuparea principală a lui Dumnezeu este pentru credincioși să fie sănătoși și bogați. Dacă creștinii sunt bolnavi, suferă sau sunt săraci, asta ar fi datorită păcatului sau a lipsei de credință.

3. Mișcarea New Age: un sistem de crezuri cu influență răsăriteană, care accentuează toleranța universală și a face ceea ce simți că este bine (relativismul moral). Aceasta susține că omul este divin și că își poate crea propria sa realitate și identitate.

4. Legalismul: folosirea inadecvată a legii descrise în Scriptură pentru a încerca să atingă sau să mențină mântuirea. Legalismul alimentează totodată și judecarea creștinilor care nu aderă la ideile cuiva despre sfințenie mai degrabă decât să-i încurajeze pe credincioși să Îl imite pe Hristos, ascultând de standardele lui Dumnezeu, așa cum au fost conturate în mod explicit în Scriptură.

5. Hiper-harul: supra-reacția față de legalism, rezultând în abuzul harului lui Dumnezeu. Credincioșii se găsesc atrași pe site către mișcarea modernă a hiper-harului deoarece ei caută libertatea nu doar față de legalism, dar și față de standardele lui Dumnezeu.

6. Biserica Emergentă:o mișcare care pretinde a fi creștină dar care utilizează metode culturale senzitive pentru a face evanghelia mai acceptabilă pentru o cultură post-modernă. Viața lui Isus este tratată mai mult ca o alegorie sau ca o povestire mai degrabă decât un eveniment adevărat. De o preocupare particulară este abordarea inclusivistă față de diferite sisteme de crezuri, un accent pe emoții mai presus de adevărul absolut și noțiunea că nu există iad, judecată sau nevoia pentru iertare. Mișcarea Biserica Emergentă glorifică totodată onestitatea și spovedania, dar fără de pocăință.

În spatele la toate aceste ideologii false este crezul că Scriptura nu este infailibilă și că adevărul se schimbă odată cu vremea. Un sondaj Gallup din 2014 a scos la iveală că:
 

* 22 de procente dintre americani cred că Biblia este de fapt Cuvântul lui Dumnezeu și ar trebui să fie luat literalmente
* 28 de procente cred că acesta este de fapt Cuvântul lui Dumnezeu, dar cu multiple posibile interpretări
* 28 de procente cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat dar că nu ar trebui să fie luat ad literam

* 18 procente cred că este o carte antică de legende, istorie și precepte morale scrise de om

Cum răspundem noi la astfel de învățături false pe măsură ce acestea se ridică în cadrul bisericii? Îl predicăm pe Hristos. Consolidăm doctrina biblică, lipindu-ne de cea mai mare autoritate – Cuvântul lui Dumnezeu. Căci ”dumnezeul veacului acestuia a orbit mințile necredincioșilor, ca să nu strălucească asupra lor lumina Evangheliei slavei lui Cristos, Care este chipul lui Dumnezeu. Noi nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Cristos ca Domn” (2 Corinteni 4:4-5a).

Noi Îl predicăm pe Hristosul care a fost promis de Dumnezeu încă din Geneza. Noi Îl predicăm pe Hristosul care s-a născut dintr-o fecioară.

Noi Îl predicăm pe Hristosul care a vindecat pe bolnavi, a înviat pe cei morți, a făcut pe ciungi să meargă și a eliberat pe cei captivi.

Noi Îl predicăm pe Hristosul care a ales să moară de moartea unui criminal pe cruce pentru a ne elibera de păcat.

Noi Îl predicăm pe Hristosul care a înviat victorios din mormânt, nu mai moare niciodată, astfel asigurând fiecăruia, care își pune încrederea în El, viața veșnică cu El în ceruri.

Noi Îl predicăm pe Hristosul care va veni din nou să judece pe cei vii și pe cei morți.

Deci, ce putem spune:

1. Către universaliști: Nimeni nu poate fi mântuit separat de Isus Hristos. Numai cei care aleg să se pocăiască și să cheme numele lui Isus vor avea viață veșnică (vezi Faptele Apostolilor 4:12, Matei 25:46, Evrei 9:27, Ioan 14:6).

2. Către vestitorii evangheliei prosperității: Isus ne-a promis că vom suferi, dar că El este cu noi și că a învins lumea (vezi Ioan 16:33, Romani 5:3-5, 2 Timotei 3:12, Luca 14:27).

3. Către cei de la new-age: Există un singur Dumnezeu suveran, Creator a tuturor lucrurilor (vezi Isaia 55:8-9, Iov 12:10, Evrei 2:5-10).

4. Către legaliști: Dacă neprihănirea ar fi fost obținută prin lege, Hristos nu ar fi trebuit să moară (vezi Matei 7:22-23, Galateni 2:21, Romani 3:10-12, 28; Iacov 2:10).

5.Către susținătorii hiper-harului: Harul lui Dumnezeu ne-a eliberat de robia păcatului, dar noi nu trebuie să primim jertfa Sa în zadar (vezi Romani 6:23, Evrei 10:26-29). Noi trebuie să ne pocăim și să căutăm să trăim sub domnia lui Hristos, căutând sfințenia prin puterea Duhului Sfânt (vezi 1 Petru 1:13-16, 2:11-12, 16; Romani 5:20-6:18).

6. Către biserica emergentă: Dacă diluăm evanghelia, atunci nu mai avem vreo Veste Bună care să o putem împărtăși (vezi Galateni 1:8-9, 1 Corinteni 15:1-4, Exod 20:3-6, Ioan 8:24). Numai Hristos poate rupe lanțurile păcatului, să elibereze pe cei captivi și să ne facă să fim conform chipului Său (vezi 1 Ioan 5:3-5, Filipeni 3:7-9, Galateni 5:16).

Armați-vă – frați și surori în Hristos – cu Cuvântul lui Dumenzeu. Cunoașteți-vă Biblia și vorbiți adevărul în dragoste. În acest mod putem rămâne credincioși prin puterea Duhului Sfânt.

Notă: Articol apărut inițial pe site-ul Leading the Way, adaptat din Charisma News (de unde este și fotografia de la început). Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/03/6-invataturi-false-care-aduc-o-deceptie.html?
Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: