Închide

Religiile de mistere

download

Religiile de mistere

  Preliminarii  

 Prin «religii de mistere» înţelegem acele practici şi credinţe existente în lumea greco-romană antică şi care s-au conturat în mod direct sub influenţa unor tradiţii religioase venite cu precădere din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Există două grupe de astfel de religii: cultele autohtone greceşti şi cultele orientale. Din prima grupă fac parte misterele de la Eleusis, ale lui Dionysos şi orficeGrupa a doua include cultele egiptene şi frigiene, cultul sirian al lui Adonis şi cultul lui Mithra sau mithraismul. Acesta din urmă a apărut ca tradiţie independentă, cu o ideologie şi practici specifice. Cu excepţia orfismului şi mithraismului care sunt apariţii artificiale, toate celelalte culte au o istorie îndelungată şi o tradiţie religioasă comună, care se leagă de cultul fertilităţii prezent în această regiune încă din preistorie. În centrul acestui cult ai fertilităţii se afla un personaj feminin, personificare a fertilităţii; asociat cu el se găsea un alt personaj, reprezentând principiul fecundităţii, adică fertilitatea propriu-zisă sau rezultatul ei. Personajul asociat era cel care suferea întreaga dramă legata de aceste rituri, în misterele de la Eleusis acest personaj era feminin, pe când în cele orientale era un tânăr.
Din punct de vedere geografic, aceste «religii» se leagă de patru regiuni: Creta, Anatolia de Nord sau Phrygia, Siria şi Egipt. Se înţelege de la sine că mai există şi alte centre secundare, de care însă ne vom ocupa doar în trecere.
               
          Creta. Informaţiile pe care le avem referitoare la tradiţiile religioase primare din Creta antică indică existenţa unei divinităţi feminine, care a dominat atât regnul animal şi vegetal, cât şi lumea celor morţi şi a războiului. Documentele arheologice ne sugerează ideea că atât cultul lui Dionysos, cât şi al zeiţei eleusine Demeter se leagă de această zeitate a Cretei antice. Mai ales elementele extatice care formează punctul culminant al acestor culte de mistere îşi au prototipul în cultul extatic al Cretei antice.

          Anatolia de Nord – Phrygia. În această regiune, primele manifestări ale cultului fertilităţii sunt legate de prezenţa a două zeităţi descoperite în vecinătatea capitalei vechiului regat hittit (Hattusa – lîngă Ankara), considerate a fi prototipurile cuplului de mai târziu Cybele-Attis. Aceste zeităţi hittite au fost identificate cu zeiţa soarelui Arinna şi cu un zeu hittit care îl reprezenta pe zeul hurrian al vremii, TeşubFaptul că aceste zeităţi îşi înmânau flori a fost interpretat ca fiind un motiv al «căsătoriei sacre», simbol al cultului fertilităţii. Se crede că elementele orgiastice prezente în cultul cuplului Cybele-Attis au existat încă din vremea regatului hittit, însă ele au fost accentuate prin practicile aduse de invadatorii phrygieni. (Phrygienii au fost un popor înrudit cu vechii greci). Artemisa din Ephes îşi regăseşte prototipul tot în zeiţa CybeleParalel cu aceste zeiţe îşi face apariţia o a treia, zeiţa Anahitaadorată de către perşi. Cultul ei se leagă în special de cel al zeului MittraAsemănările dintre Cybele şi Anahita au dus la fuziuni locale între Attis şi Mithra, partenerii masculini ai acestor zeiţe.

           Siria.Ca nuanţă definitorie a riturilor fertilităţii din acest teritoriu reţinem originea lor sumero-babiloniană, care se leagă de cultul zeiţei Iştne şi al lui Dumuzi-Tammuz, care datează din mileniul al II-lea î.Hr. Zeiţa fertilităţii din Siria antică poartă nume diferita. În funcţie de anumite locuri unde a fost adorată. Astfel, ea este cunoscută ca soţie a lui Adonis din Byblos (Aphiodita), sau cu Dea Syria din Hieropolis, Bambyce sau Atargatis (adică Atara lui Attis).

Vechea zeiţă mesopotamiană Iştar se regăseşte în Astarte din Siria, iar Adonis din Byblos, în Dumuzi-Tammuz. Descoperirile arheologice au scos la iveală legături clare între mitul sirian al lui Adonis şi cel egiptean al lui Osiris şi Isis.

          Egipt. În Egipt, cultul fertilităţii se leagă în special de perechea Osiris şi Isisdeşi el mai poate fi sesizat şi în cultul zeului HathorRolul preponderent în perioada  elenistă revine însă cuplului Isis şi Osiris.

Deşi ritualurile fertilităţii se regăsesc pretutindeni în teritoriile la care ne-am referit, trebuie să reţinem faptul că, excepţie făcând Creta, nicăieri zeiţa Mamă nu deţine o poziţie supremă. Toate panteoanele popoarelor din Răsăritul Apropiat Antic sunt conduse ele zei. În Mesopotamia, zeiţa Iştar, deşi este stăpâna vieţii, este dominată de Anu, Enlil, Ea, Marduk sau AşurAcelaşi lucru se întâmplă în toate celelalte cazuri, unde zeiţa fertilităţii este mereu dominată de un alt zeu.

  Trăsături comune în religiile de mistere   

          Deşi în detaliu aceste «culte» sau «religii» se deosebesc, în liniile lor generale desluşim anumite trăsături sau elemente comune. În fiecare caz, întâlnim un cuplu de zeităţi. Rolul fertilităţii revine personajului feminin, în timp ce partenerul bărbătesc (simbol al fecundităţii) este prezentat ca fiu sau amant al acesteia.
Apariţia ritualurilor fertilităţii a fost explicată în diferite moduri, Explicaţia cea mai plauzibilă se leagă de intensitatea sentimentelor trăite cu ocazia venirii la viaţă a vegetaţiei în ciclul de primăvară şi dispariţia vegetaţiei cu perioada de stagnare a vieţii vegetale din toamnă şi iarnă. Aşa se face că, legat de evenimentul vegetal, avem două ci­cluri de sărbători: un prim ciclu care deplânge dispariţia vegetaţiei şi al doilea, care exprimă bucuria revenirii la viaţă a tuturor formelor de viaţă vegetală.
Pornind de la această experienţă, sentimentele religioase au fost apoi transpuse pe planul trăirii personale, prin înlocuirea naturii cu o fi­inţă personală atrăgătoare şi iubită. O astfel de relaţie personală a putut da frâu liber manifestărilor de bucurie care însoţeau aceste ritualuri. Pentru a evita abuzurile trupeşti excesive, care erau o consecinţă naturală a ritualurilor de fertilitate şi care se leagă de prostituţia sacră întâlnită în majoritatea religiilor antice din Orientul Apropiat, religiile de mistere introduc elemente ascetice care la acest nivel se concretizau în autoflagelări sau chiar mutilări.
Aceasta era situaţia acelor ritualuri în prima parte a mileniului întâi î.Hr. Treptat, ritualurile fertilităţii sunt împinse din ce în ce mai mult la periferia vieţii religioase, în multe cazuri ele fiind chiar interzise, ceea ce a făcut ca ele să fie practicate în ascuns. Mai ales în Grecia antică, unde noii invadatori şi-au impus propriul panteon, populaţia băştinaşă a continuat să practice vechile ritualuri în taină, îngrădindu-le cu un «zid al tăcerii».
La tăcerea şi misterul care înconjurau aceste ritualuri a contribuit probabil şi aspectul sexual pronunţat al acestora. Dovadă în acest sens stă faptul că unele culte (Thesmophoria din Atena sau Bona Dea din Roma) erau interzise bărbaţilor.
Caracterul de taină al acestor practici de mistere s-a întărit odată cu apariţia unor speranţe eshatologice, a căror împlinire era pusă în seama unor iniţieri supreme. La Eleusis, speranţele eshatologice erau un element public, însă drumul spre realizarea lor era considerat un mister şi era păstrat ca atare.

 

Misterele eleusine   

        

Misterele eleusine sunt cele mai bine cunoscute. Ele erau sărbătorite la 

Eleusiso localitate nu departe de Atena. Originea cultului, aşa cum am arătat, se leagă de credinţele locale de dinainte de venirea elinilor aici.

Sărbătorirea acestor mistere se făcea în două sau chiar trei cicluri, la câte un an distanţă. Pentru a fi iniţiat în mistere era nevoie de trei ani. În primul an avea loc iniţierea, în al doilea, închinarea sau de­dicarea şi în al treilea, descoperirea deplină sau revelarea misterului. O persoană putea participa doar o singură dată la acest ritual. Participarea nu era obligatorie.

În sec. al VII-lea î.Hr. Eleusis fu cucerit de către atenieni. Astfel administrarea misterelor de aici va trece în mâna oficialităţilor ateniene, care nu le-au suprimat. Ei au permis tradiţiilor locale să continue, însă şi-au rezervat dreptul de a numi pe Marele Preot.

Tema mitului care stă la baza acestor mistere se leagă de dragostea maternă a zeiţei Demeter pentru fiica ei, Kore. Kore a fost răpită de Plutozeul infernului, şi dusă în infern. Mama îndurerată o caută pretu­tindeni pustiind pământul cu torţa ei aprinsă. După mai multe pribegii, ea ajunge la Eleusis şi, în disperarea ei, cauzează o secetă atât de mare încât zeii îl conving pe Zeus să o redea pe Kore mamei sale. Hermes este trimis în lumea subpământeană. Kore este redată mamei sale. Însă, înainte de a părăsi infernul, Pluto îi dă acesteia o rochie, simbol al căsătoriei, asigurându-se prin aceasta că ea va reveni. Zeus ajunge la un compromis, hotărând ca Kore să petreacă sub pământ o treime din fiecare an. În acest fel, Kore va fi identificată cu Persephona, regina infernului, realizându-se o sinteză între cultul fertilităţii agrare şi preocuparea faţă de viaţa viitoare.

Ceremonia începea la Atena cu o procesiune a cărei ţintă era Eleusis. Înainte de ceremonie se postea o noapte întreagă. Ajunşi la Eleusis, cei care urmau să fie iniţiaţi intrau într-o cameră întunecoasă unde aveau loc diferite acte rituale menite să-i impresioneze. Se pare că se puneau în scenă şi drame sacre. După participarea la dramele sacre, iniţiaţii beau dintr-o cupă o băutură făcută din făină de ovăz şi apă şi mânuiau o serie de obiecte sacre. Apa conţinută în anumite vase era apoi răsturnată  şi se făceau rugăciuni pentru ploaie. Întoarcerea la Atena se făcea tot în cadrul unei procesiuni publice, cu dansuri şi cântece.

 Templul de la Eleusis a fost distrus de către Alaric Gotul în sec. al IV-lea. d.Hr., prin aceasta misterele de la Eleusis fiind întrerupte pen­tru totdeauna.

  Misterele dionisiace   

          Se crede că zeul Dionysos a îndeplinit în mitologia greacă aceleaşi funcţii pe care zeul Soma le-a avut în mitologia vedică. La început el a fost adorat în Thracia, de unde cultul său s-a răspândit în Boeţia şi apoi în întreaga Grecie. În Grecia, cultul său a fost departe de a fi uniform, variind de la o regiune la alta şi de la o epocă la alta.

Una dintre cele mai vechi sărbători legate de numele lui Dionysos a fost Agrioniaobservată la început în Beotia. Cu această ocazie, baccantele ardeau un băiat. Jertfe umane mai erau aduse şi în insulele Hios şi Lesbos. Mai târziu, această jertfă a fost înlocuită prin flagelare. În Attica se sărbătorea Dionysia rurală, în decembrie, Lenaca – sărbătoare dedicată storsului vinului. Cu această ocazie, i se oferea zeului vin nou. La sfârşitul lui februarie avea loc Anthesteria, festivalul florilor care ţinea trei zile. Dintre toate sărbătorile, cea mai importantă a fost Dionysia Mare, sau Dionysia urbana, la începutul lui martie.

Pe lângă ceremoniile obişnuite, adepţii lui Dionysos se angajau în ceremonii orgiace, cu dans, muzică şi vin, care culminau cu devorarea rituală de carne crudă de animal, identificat cu Dionysos. Aceste orgii se petreceau îndeobşte noaptea. Luminile torţelor, dansul, muzica, băutura, oboseala inerentă nedormirii duceau la o stare de exaltare. Adepţii se considerau a fi una cu Dionysos (Bacchus).

Sălbăticia şi lipsa de cumpătare a riturilor dionisiace a dus în sec. al VI-lea şi al V-lea î.Hr. la critici şi ostilităţi în rândul celor care respectau tradiţiile de armonie şi proporţie ale culturii greceşti. Euripide, în lucrarea sa Bacchae, popularizează misterele dionisiace. Asociate cu Orpheu, aceste mistere primesc un nou conţinut.

Misterele orfice. Legenda lui Dionysos ocupă un loc central în orfism, mişcare religioasă influentă care a apărut în prima parte a sec. al V-lea î.Hr. Într-un mod oarecum inexplicabil, Dionysos devine acum centrul unei credinţe ascetice.Mitul orfic este următorul
        

Dionysos, sub numele de Zagreus, era fiul lui Persephona şi al lui Zeas. Tatăl său dorea ca el să stăpânească lumea, însă a hotărât acest lucru fără aprobarea Titanilor care, supărându-se, îl ucid pe Zagreus şi îl mănâncă. Înfuriat, Zeus trimite fulgerele sale care îi mistuie pe Titani, făcându-i cenuşă. Din această cenuşă sunt creaţi oamenii. Aşa se face că omul este o combinaţie între bine şi rău. Este rău deoarece a fost făcut din cenuşa titanilor şi este bun deoarece în această cenuşă se afla şi trupul lui Zagreus. În cele din urmă însă, Zagreus nu moare, de­oarece Athena a izbutit să-i salveze inima pe care Zeus o înghite şi se va renaşte ca fiu al zeiţei pământului Semele.

Acest mit va sta la temelia concepţiei că trupul este rău. Ţinta adeptului orfic era să se elibereze din robia trupului prin practici ascetice şi astfel să ajungă la nemurire. Credinţa în reîntrupare este un aspect important al misterului orfic, deşi această credinţă nu joacă un rol deosebit în religia Greciei antice sau în religiile Orientului Apropiat antic. Se pare că reîntruparea era o credinţă obişnuită în Thracia, locul de origine al lui Dionysos.

Accentul pus asupra separării dintre trup şi suflet contrasta foarte mult cu concepţia homerică despre viaţa de dincolo de mormânt, unde eroii supravieţuiau într-o lume a umbrelor, tânjind după lumină şi viaţă activă. Pentru adeptul orfic totul se concentra în viaţa de dincolo, viaţa de aici era doar durere şi o continuă purificare de păcate şi rele care făceau parte din condiţia umană.

Dintre filosofii greci antici care au preluat idei orfice menţionăm pe Pitagora şi Platon. Pitagora (c. 530 î.Hr.) a preluat credinţa în reîntrupare, nevoia de purificare, interdicţiile alimentare. Prin intermediul lui Pitagora, idei orfice vor trece şi în gândirea lui Platon (427-347 î.Hr.), care prezintă argumente în favoarea nemuririi sufletului în dialogul Phaedo. Gândirea metafizică a lui Plato are ca punct central teoria for­melor sau a ideilor, ca arhetipuri veşnice ale lucrurilor sensibile. Această teorie a avut şi un aspect religios şi mistic. În Republica, el critică mitologia homerică, afirmând că aceasta nu poate fi luată ca exem­plu de cei tineri, fiindcă zeii înşişi sunt imorali. Împotriva formelor religioase decăzute Plato propune un tărâm al Formei Binelui, care dă unitate şi valoare formelor inferioare. O astfel de teorie era acceptabilă atât din punct de vedere religios, cât şi intelectual.

Platon nu a descris Binele şi Frumuseţea supremă care domnesc în lumea nevăzută a formelor sau ideilor în termeni personalişti. El nu a prezentat o concepţie teistă, care să culmineze în cunoaşterea mistică a lui Dumnezeu cel Unul. Atunci când, în Timaeus, vorbeşte despre Creator sau demiurg, el nu-l identifică cu Binele suprem.

Interesant de observat că în Grecia cultele de mistere pierd treptat din popularitate, clasele educate îndreptându-se mai mult spre filosofie. Acest proces s-a înteţit mai ales după cucerirea Greciei de Alexandru Macedon. Cu timpul îşi vor face apariţia aici culte de tip oriental, ca de exemplu Cultul împăratului. Cucerirea Greciei de către romani în sec. al II-lea î.Hr. a însemnat includerea ei într-o lume care se întindea din Britania până la Tigru. Religia greacă şi romană s-au amestecat, filosofia greacă făcându-şi intrarea în Roma nefilosofică. În plus, relaţiile Romei cu lumea elenistă nu au rămas fără efect, căci la Roma îşi vor face apariţia o serie de culte orientale,   pe lângă cultul împăratului.

  Cultul lui Isis şi Osiris 

                                          

Cultul lui Isis şi Osiris îşi are originea în mitologia Egiptului Antic, Ptolemeii, succesorii greci ai lui Alexandru cel Mare la conducerea Egiptului, au stabilit cultul lui Sarapisnume derivat din Osorapiszeu care combina atributele lui Osiris şi ale taurului sacru Apis. Apis s-a transformat în Osiris după moartea sa, câştigând astfel nemurirea divină, care era accesibilă tuturor adoratorilor lui Osiris. Centrul de adorare al lui Osorapis era Memphis, în Egiptul de Jos. Popularitatea acestui cult a crescut în aşa măsură încât în sec. I î.Hr. îl întâlnim la Roma. Ritualul de aici avea în centrul său trei personaje: pe Osiris sau Sarapis, pe Isis şi Horusfiul lor, însă figura dominantă era cea a zeiţei Isis.

În cazul acestui cult suntem fericiţi să avem mărturii documentare, furnizate de Lucius Apuleius în cea de a 12-a carte a lucrării sale Metamorfoze. Apuleius descrie în această carte experienţa unui iniţiat în cultul lui Isis. Deşi textul este la persoana a treia, se crede că Apuleius îşi bazează naraţiunea sa pe motive autobiografice.

Cartea relatează că Lucius, eroul principal, este transformat în mod magic în măgar. După multe aventuri şi suferinţe, el este readus la forma sa de om prin bunăvoinţa zeiţei Isis. Istoria este însă o alegorie a coborârii omului la starea de bestialitate şi senzualitate şi ridicarea lui prin puterea vindecătoare a unei fiinţe divine. În noua sa stare, Lucius devine credincios adept al lui Isis, şi se supune ritualului de iniţiere.

În timpul iniţierii, Lucius a putut vedea soarele la miezul nopţii, aluzie la elementul solar din mitologia egipteană prezent în ritualul de iniţiere. El s-a apropiat apoi de zeii cei de sus şi de jos şi a fost încoronat pe un tron alături de Isis – simbol al zeificării şi mutării lui de la întuneric la lumină şi de la moarte la o nouă viaţă. Drept recunoştinţă, Lucius vorbeşte despre Isis ca despre mântuitorul omenirii şi rămîne credincios cultului ei. Splendoarea şi fastul ceremonialului, sentimentul de mărire şi reînnoire au dat acestui cult un sens special şi o atracţie deosebită. Mai ales sentimentul de taină al ritualurilor făcea acest cult interesant şi atractiv. Îndeobşte, ceea ce este tainic şi ascuns fascinează şi atrage.

Cultul lui Mithra 

         Dintre toate cultele de mistere şi orientale, cel mai răspândit a fost cultul lui Mithra. El poate fi întâlnit pe un teritoriu ce se întinde din Persia şi pînă în Britania. Descoperirile arheologice au arătat prezenţa acestui cult şi pe teritoriul patriei noastre. Mitologia mithraismului se regăseşte în zoroastrismul târziu şi are în centrul ei figura zeului indo-persan Mithracăruia magii i-au dat atributele zeului solar babilonian Şamaş.

Mithra înseamnă adevăr, credincioşie şi legământ. În mitologia indo-persană, Mithra a fost tot o zeitate solară, însă el nu va fi recunoscut în cadrul reformei monoteiste făcute de Zoroastru. El va reapare în zoroastrismul târziu, când această religie se va reîntoarce la un politeism sui generis.

Despre Mithra s-a spus că era ochiul lui Ahura Mazda şi că era stăpânul lumii. Treptat el ajunge să devină zeitate supremă, înlocuind toate celelalte zeităţi. Angajat în lupta dintre bine şi rău, el este mereu învingător. Pentru a-şi asigura victoria, Mithra sacrifică marele taur, arhetipul regnului animal. Prin acest sacrificiu, întreaga natură devine fertilă (De observat şi aici ideea de bază care stă la temelia riturilor de fertilitate).

 O trăsătură specifică a riturilor mithraice este aceea a uciderii rituale a unui taur – taurobolium –, prin care se repetă la nivel ritual actul primordial săvârşit de Mithra. Iniţiatul era botezat cu sângele taurului, participând astfel la proprietăţile dătătoare de viaţă ale acestuia. De observat că acest ritual se aseamănă cu cel al zeiţei Cybeie, zeiţa Mamă din Asia Mică, al cărei cult a fost adus la Roma în sec. al III-lea î.Hr. (Aici acest cult a întâmpinat dificultăţi până în sec. I d.Hr.).

În cadrul ritualului mithraic, cei iniţiaţi participau la o masă cu pâine şi vin, comemorând credinţa că la moartea sa taurul a produs griul şi viţa de vie din coasta sa, ca simbol al rodurilor naturii. Se credea că acest sacrament dădea celor iniţiaţi putere, nemurire şi tărie in lupta împotriva forţelor răului. Totodată el reflecta banchetul divin al lui Mithra după ce a ucis taurul primordial.

Cât priveşte iniţierea, erau stabilite anumite grade care corespundeau cu nivelul de nemurire atins de cel iniţiat. Această credinţă întă­rea şi stimula pe cei care îmbrăţişau credinţa în Mithra.

Mithraismul a fost o religie deschisă doar bărbaţilor, de aceea nici nu poate fi considerată o religie universalistă. Mithra, soarele neînvins şi de necucerit, simboliza succesul, curajul şi încrederea în sine a soldatului. Morala cultului mithraic recomanda controlul de sine şi alte virtuţi necesare soldatului. Probabil şi acesta a fost motivul pen­tru care a avut o atracţie atât de mare în rândul soldaţilor. Cultul lui Mithra s-a bucurat şi de oblăduirea împăraţilor de la Roma care, începând cu sec. al II-lea d.Hr. şi-au dat titlul de Invictus.

Ca toate cultele de mistere, misterele mithraice nu s-au opus religiei oficiale. El avea o tradiţie politeistă, care sublinia obligativitatea adorării lui Mithra, prin care se putea ajunge la nemurire. Alte zeităţi astrale erau recunoscute.

În prezentarea noastră ne-am rezumat numai la câteva din cultele de mistere, anume acele culte care se întâlnesc în lumea greco-romană. Ele sunt mult mai multe la număr şi se găsesc presărate în întreaga lume elenistică. Să vedem acum ce elemente noi aduc aceste culte de mistere şi care este importanţa lor pentru istoria religiilor.

În primul rând ele oferă o experienţă personală, individuală, însă fără a fi ruptă de colectivitate. Cu alte cuvinte, cultele de mistere dau sentimentul participării personale şi în comun la viaţa divină.

În al doilea rând, cultele de mistere nu erau o revelaţie în sensul comunicării unei învăţături despre Dumnezeu, ci în sensul de a deschide ochii şi inima iniţiaţilor, stimulând în ei un sentiment de exaltare, de trăire a unirii cu divinitatea adorată. Acesta era considerat şi mijloc de realizare a nemuririi.

În al treilea rând, din punct de vedere moral, cultele de mistere accentuau adeseori puritatea personală, fără a avea ca scop schimbarea vieţii sociale decăzute.

În al patrulea rând, aceste culte nu ofereau o filosofie. În esenţă ele ţinteau să-i facă pe cei iniţiaţi să depăşească barierele naturale, prin participarea la ritualuri sacramentale sau tainice. Trăirea lor era departe de a fi mistică în sensul actual al cuvântului, chiar dacă iniţiaţii se numeau mystae. Fără îndoială, aceste culte au jucat un rol important într-o  perioadă  în  care  zeii   începuseră  să-şi   piardă  semnificaţia şi, mai ales, puterea. În acelaşi timp, ei au atras atenţia oamenilor asupra speranţei vieţii veşnice, speranţa adeseori trecută cu vederea de mitologiile oficiale.

Credem că sublinierea şi accentul pus asupra speranţei în nemurire, a unei vieţi veşnice, a fost elementul pozitiv pe care aceste culte l-au scos în evidenţă şi care a deschis drumul creştinismului.

Tăcerea în fața noilor ideologii totalitare nu e dovadă de sfințenie…

În ultima vreme libertatea de exprimare este din nou călcată în picioare, iar a avea opinii în afara “liniei oficiale” devine delict. Din nefericire tot mai mulți creștini se conformează noii ideologii și consideră tăcerea și neimplicarea în cetate dovadă de sfințenie.

Noua toleranță le transmite activ creștinilor că este în regulă să fie lumină, atât timp cât lumina este acoperită. Că este în regulă să se considere sare, atât timp cât sunt de acord să se amestece cu cultura, astfel încât să nu ofenseze sau să rănească sentimentele cuiva.

Dacă vrei să strălucești ca o stea în întuneric, este în regulă, atâta timp cât te ascunzi după nori, astfel încât reflecția ta să nu ofenseze pe cineva care se uită în sus. Dacă alegi să crezi că ești chemat să fi un ambasador pentru Cristos, este și asta în regulă atâta timp cât ții mesajul pentru tine sau îl împărtășești cu cei care deja sunt de acord cu mesajul tău.

Ceea ce vrea societatea seculară de la noi este să fim lumină ascunsă, sare fără gust, stele după nori, ambasadori care aleg să rămână muți. Este o întoarcere în timp la un “dialog” specific societăților totalitare în care doar unii, în general o minoritate arogantă și gălăgioasă, au dreptul la opinii.

Ceilalți, mai ales creștinii practicanți, dacă nu doresc să fie catalogați și etichetați cu tot arsenalul din dotare, e bine să rămână tăcuți. E vremea să ne amintim că dreptul de a vorbi și de a apăra valorile în care credem nu ni-l poate lua nimeni. Să nu uităm că 300 de spartani au pierdut bătălia de la Termopile doar pentru că au fost trădați…

Samy Tuțac

Existenţa conceptului „Alegerii Libere” Înainte de Cristos de Caius Obeada

Octavian C. Obeada, Presedintele Misiunii Vox Dei

Nostra Aetate  În Zilele Noastre

Existenţa conceptului „Alegerii Libere”

Înainte de Cristos  de Caius Obeada

Când mergi la un restaurant, ce te determină în alegerea meniului? Ce îl determină pe un om să aleagă un parfum şi să respingă altul? Ce îl determină pe un tânăr să-şi aleagă partenerul de viaţă? Există o libertate în alegerea lucrurilor pe care le vedem şi le dorim, sau există o predispoziţie în alegerea unor lucruri pe care le avem la dispoziţie?

Subiectul „alegerii libere” a stârnit şi încă produce discuţii şi controverse de mii de ani. Diferite tabere ideologice dezbat acest subiect de la un nivel medical, psihologic sau teologic la un nivel simplist de credinţă. „Eu cred ce cred şi nimeni nu mă poate face să cred altfel” … este răspunsul simplu pe care unii îl dau.

Dacă Baptiştii şi-au avut originea în teologia Paulină a predestinaţiei, curentele teologice liberale au pătruns şi infectat seminarele şi bisericile ajungând să nege originea şi istoria baptistă în ce priveşte teologia „alegerii libere”.

În zilele noastre o mare majoritate au ajuns să urască ideea unei predispoziţii şi intervenţii divine în viaţa omului. Ideea Calvinistă a PREDESTINAŢIEI pare a fi inovaţia Reformei Protestante, uitând sau ştergând intenţionat istoria Creştinismului. Oricât am încerca şi mascăm sau ignora teologia şi fundaţia Bisericii Primare, învăţătura Nou Testamentală rămâne măsura adevărului lui Cristos.

Înaintea controversei Calviniste din secolul al XVI-lea, Augustin şi Pelegian în secolul IV, împărtăşeau opinii diferite în ce priveşte „alegerea liberă”. Augustin, considerat unul din părinţii Bisericii Primare care a apărat teologia Bisericii pe linia Paulină, ajunge să explice Planul Mântuirii şi a Predestinaţiei aleşilor lui Dumnezeu din veşnicii. Pelegian şi urmaşii săi sunt condamnaţi, învăţătura „alegerii libere” fiind respinsă şi condamnată în modul în care era înţeleasă şi propagată de ei.

Cercetând firul istoriei şi a dezbaterilor teologice a vieţii după moarte, ajungem să descoperim discuţiile şi dezbaterile între partida Fariseilor şi a Saducheilor, o discuţie începută înainte de Cristos. Pe paginile Noului Testament ne sunt redate câteva instanţe în care ne este precizat diferenţa ideologică a Fariseilor şi Saducheilor.

„Saducheii care zic că nu este înviere, au venit la Isus şi I-au pus următoarea întrebare: „Învăţătorule, iată ce ne-a scris Moise: „Dacă moare fratele cuiva, şi-i rămâne nevasta fără să aibe copii, fratele său să ia pe nevasta lui, şi să ridice urmaş fratele său.” (Marcu 12:18-19)

„Pavel ca unul care ştia că o parte din adunare erau Saduchei, iar alta Farisei, a strigat în plin Sobor: „Fraţilor, eu sunt Fariseu: din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată.”

Când a zis vorbele acestea, s-a stârnit o neînţelegere între Farisei şi Saduchei, şi adunarea s-a dezbinat.”

Căci Saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când Fariseii le mărturisesc pe amândouă.” (Faptele Apostolilor 23: 6-8)

În afara textelor găsite pe paginile Bibliei găsim scrierile istoricului Flavius Josephus cu referinţă la Saduchei şi Farisei, în ce priveşte „alegerea liberă”:

„În ce priveşte pe Farisei, ei spun că unele evenimente sunt lucrarea Credinţei, dar nu toate: în ce priveşte alte evenimente, depinde de noi dacă iau loc sau nu…..(Fariseii) susţin că totul vine prin credinţă, însă ei nu diminuează voinţa omului în împlinirea a ceea ce este în puterea sa, atâta timp cât buna plăcere a lui Dumnezeu a fost ca să fie o împreunare şi voinţa omului şi virtuţiile sale să fie admise.” (Josephus AJ 13.172f)

Fariseii care erau consideraţi drept cei mai precişi în interpretarea legilor, susţin existenţa lui Dumnezeu şi a Credinţei, a alegerilor lui Dumnezeu, explicând că voia şi alegerea lui Dumnezeu nu diminuează libera alegere a omului. O sectă de peste 4000 de învăţaţi din care apostolul Pavel a făcut parte, susţin un echilibru în alegerea omului şi alegerea lui Dumnezeu,

„Fiecare suflet, susţin ei, este imortal, dar sufletul celui bun trece într-un alt corp, pe când păcătosul suferă pedeapsa eternă.” (Josephus BJ 2.162-65)

Referitor la partita Saducheilor Josephus scrie:

„Saducheii, a doua partită, nu susţin Credinţa, şi nu recunosc pe Dumnezeu în spatele ei, nerecunoscând de unde vine şi nerecunoscând puterea întunericului. Ei susţin că omul are alegerea liberă a binelui şi a răului, şi că rămâne în puterea fiecărui om dacă alege un lucru sau altul. În ce priveşte existenţa sufletului după moarte, pedeapsa în lumea de jos, şi câştigurile ei, ei nu recunosc nici una dintre ele.” (Josephus BJ 2.162-65)

Saducheii excludeau PRONOIA preştiinţa, şi nu credeau că Dumnezeu dirijează lucrurile, evenimentele lumii luând cursul lor în propria iniţiativă AUTOMATOS.” (Josephus AJ 10.278)

Referitor la Eseieni, o mişcare extremistă iudaică, separată de societate în peşterile de la Qumram şi alte părţi, găsim scris în documentele lăsate de ei înţelegerea şi credinţa lor. De sugerat este citirea cărţii: Manuscrisele de la Marea Moartă. Referitor la ei Josephus scrie:

„Secta Eseienilor, declară că Credinţa este autorul tuturor lucrurilor şi nimic nu este făcut dacă nu este în acord cu ceea ce i-a fost dat.” (Josephus AJ 13.172f)

Gunter Stemberger în cartea sa „Contemporanii Evrei ai lui Isus” scrie că sunt mai multe dovezi din scrierile de la Marea Moarta care redau credinţa în predestinaţie a Fariseilor.

Acum câţiva ani vizitam o biserica baptistă în New York. În cadru şcolii duminicale, fratele care conducea studiul afirmă: „Fraţilor, nu daţi apă la predestinaţie.” Câtă ignoranţă şi necunoştinţă se află în bisericile noastre. Oare nu găsim pe paginile Scripturi conceptul predestinaţiei? Nu vorbeşte Pavel explicit şi implicit despre predestinare?

Alegerea liberă pentru unii pare a fi noutatea şi invenţia Reformei, fără să fi studiat sau informat de controversa alegerii începută în Iudaism, înainte de naşterea Bisericii lui Cristos. Scopul acestor rânduri nu este să trateze „alegerea liberă” şi semnificaţia ei, ci mai mult implicaţia istorică a unui concept dezbătut de peste 2000 de ani.

Dacă învăţaţii din timpul lui Cristos, marele rabin Gamaliel şi alţi cunoscători a legii din primele secole dezbăteau destinaţia şi voia lui Dumnezeu în creaţie, cu cât mai important este studierea acestui subiect în zilele noastre? Cercetaţi Scripturile ne este poruncit. Calvinism, Augustianism, Paulin, Scriptura este aceiaşi în tratarea „alegerii libere”.

Dumnezeu predestinează pe aleşii Săi din veşnicie, iar aleşii Săi de bună voie aleg calea Mântuirii în Crucea lui Cristos.

Coram Deo!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_feb06.htm

ROLUL FEMEII ÎN BISERICĂ – de Wayne Jackson.

download

Rolul femeii în Biserică de Wayne Jackson

Curierul Creştin: Arhive Joi, 16 martie, 2000

Învaţă Biblia că există roluri diferite pentru bărbaţi şi pentru femei în schema planului lui Dumnezeu pentru biserică?

„Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” (Geneza 2:7)

„Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Geneza 2:18)

„Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi, Femeie, pentru că a fost luată din Om.” (Geneza 2:21-23)

Anticilor rabini iudaici le plăceau să spună că „Dumnezeu nu a făcut-o pe femeie din cap, pentru ca ea să nu devină mândră; nici din ochi, pentru ca ea să nu poftească; nici din ureche, pentru ca ea să nu fie curioasă; nici din inimă, pentru ca ea să nu fie geloasă; nici din mână, pentru ca ea să nu fie lacomă; nici din picior, pentru ca ea să nu fie băgăcioasă; ci din coastă, care a fost întotdeauna acoperită,” (Edersheim, 1957, 146) indicând modestia care trebuie să o caracterizeze.

Portretul divin al femeii, aşa cum este pictat în pânzele Biblice, este într-adevăr remarcabil. Naraţiunea din Geneza oferă impresia că Eva, ca şi apogeu al săptămânii creatoare, a fost o bijuterie culminantă în lucrul manual al lui Iehova.

Rătăcind prin coridoarele istoriei Vechiului Testament eşti împrospătat de întâlnirea cu Sara, Rebeca, Lea, Rahela, Miriam, Debora, Abigail, Rut, Estera, şi alte femei nobile. Astfel a putut apostolul Petru să ne îndrepte atenţia spre acele „femei sfinte” care odinioară au „nădăjduiau în Dumnezeu” (1 Petru 3:5).

Dar numele feminine care împodobesc Noul Testament nu sunt mai puţin strălucite. Numele acelor femei care i-au slujit Stăpânului, şi mai târziu acele care au slujit cu deosebire în biserică, au devenit proverbiale.

Situaţia critică a femeii din antichitate

Pentru a aprecia rolul femeilor din Noul Testament, trebuie să considerăm prin contrast situaţia critică a femeii în antichitate aşa cum era ea în lume în general.

În lumea greacă antică, femeile erau considerate inferioare bărbaţilor. Aristotel a privit femeile ca fiind undeva între sclavi şi oameni liberi. Soţiile trăiau vieţi de izolare şi de sclavie practică.

În Roma, femeile se bucurau de o libertate practică mai mare decât în Grecia, deşi nu legal, dar imoralitatea era violentă. Castitatea şi modestia erau practic necunoscute printre femei (observaţi referirea lui Pavel la lesbianism în Romani 1:26). Soţiile erau cu adevărat persoane de clasa a doua; mai multă onoare se arăta faţă de amanta bărbatului decât faţă de soţia sa.

Deşi opinia iudaică despre femeie din timpul lui Hristos avea nevoie de o îmbunătăţire considerabilă – rugăciunea de dimineaţă a unui bărbat exprima mulţumiri lui Dumnezeu că cel ce se ruga nu este nici unul dintre Neamuri, nici un sclav, sau o femeie – astfel de atitudini erau rezultatul influenţelor păgâne.

În timp ce femeile erau într-un fel inferioare din punct de vedere legal sub legea lui Moise, practic vorbind, soţiile şi mamele din Israel se bucurau de cea mai mare demnitate. Mamele trebuiau onorate (Exod 20:12) şi răzvrătirea împotriva mamei sau arătarea unei lipse de respect faţă de ea era o ofensă foarte serioasă şi putea să fie pedepsită cu moartea (Deuteronom 21:18; 27:16).

„Deşi femeia evreică era sub autoritatea tatălui ei şi mai târziu a soţului ei, ea se bucura de o libertate considerabilă şi nu era închisă în harem … Deşi în mod obişnuit femeile nu moşteneau proprietatea, în cazul unei case fără băieţi, fiicele puteau moşteni (Numeri 27). Aceasta era o lume a bărbatului, dar legea evreiască proteja persoana femeii. Violul era pedepsit. Prostituţia era interzisă” (Lewis, 425).

Edersheim a punctat faptul că soţul evreu „era obligat să o iubească şi să o stimeze pe soţia sa, să o susţină în mângâiere, să o răscumpere dacă ea a fost vândută ca sclavă, şi să o îngroape, cu această ocazie chiar şi cel mai sărac trebuia să aducă cel puţin două fluiere de jale şi o bocitoare. El trebuia să o trateze pe soţia sa cu politeţe, pentru că lacrimile ei chemau jos răzbunarea Divină” (nedatat, 270).

Dacă se obiectează că practica poligamiei din Vechiul Testament, alături de uşurinţa divorţului pentru bărbaţi, o puneau pe femeie într-o stare de defavorabilă, se poate răspunde că astfel de chestiuni au fost tolerate în acea dispensaţie a „luminii lunii” datorată „împietririi” inimilor din Israel (Matei 19:8), şi urmau să fie desfiinţate prin introducerea sistemului „mai bun.”

Femeile în Noul Testament

Primul capitol din Noul Testament prevesteşte statutul care urma să fie acordat femeilor sub legea lui Hristos; acolo, se face referire la patru femei în catalogul ancestral al Domnului. Deşi practica menţionării femeilor în astfel de liste este în întregime necunoscută, ea este, în cuvintele lui A. B. Bruce, „neobişnuită dintr-un punct de vedere genealogic” (62).

Pavel a afirmat că „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie …” (Galateni 4:4). Naşterea lui Isus prin fecioara Maria a fost punctul de cotitură în istoria umană pentru femei.

Mântuitorul a sfidat deschis atitudinile din zilele Sale în tratarea Sa în mod frecvent cu femeile. El a conversat cu o femeie la fântâna lui Iacov (o Samariteană la acea fântână!), un lucru care i-a şocat chiar şi pe ucenici (Ioan 4:27). El a refuzat să se plece la presiunile Fariseilor ca să evite femeia păcătoasă care a uns şi a sărutat picioarele Sale sfinte (Luca 7:36). Femeile evlavioase erau în numărul celor care i-au slujit lui Hristos (Luca 8:3), unele dintre ele L-au însoţit chiar la piciorul crucii (Ioan 19:25).

Deşi rolurile unor femei specifice din Noul Testament vor fi discutate mai târziu în această prezentare, este important în acest punct să notăm câteva consideraţii generale.

  1. Sub legea lui Hristos, bărbatul şi femeia sunt obligaţi în mod egal în legea căsătoriei; nici soţul şi nici soţia nu trebuie să se depărteze faţă de celălalt (1 Corinteni 7:11). Dar dacă un soţ (ca în cazul unui necredincios) îşi părăseşte soţia sa, ea nu este legată (ca un sclav) (Arndt & Gingrich, 1957, 205) să îl urmeze pe dezertor (1 Corinteni 7:15). Şi în cazul infidelităţii în căsătorie, femeii i se dă privilegiul egal de a divorţa şi de a se recăsători (conform Matei 19:9; Marcu 10:11, 12).
  2. Inspiraţia subliniază în mod clar dependenţa mutuală a bărbaţilor şi a femeilor în Hristos. Pavel spune, „Totuşi, în Domnul, femeia nu este fără bărbat, nici bărbatul fără femeie.” (1 Corinteni 11:11). Nici unul nu este complet fără celălalt.
  3. În problema mântuirii, amândoi stau pe o poziţie egală înaintea lui Dumnezeu. Pavel spune în legătură cu cei care au ascultat evanghelia: „…nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus.” (Galateni 3:28). Totuşi, aşa cum observă Profesorul Colin Brown:

„Totuşi, aceasta nu o chemare de a desfiinţa toate relaţiile pământeşti. Mai degrabă, ea pune aceste relaţii în perspectiva istoriei mântuirii. Aşa cum continuă Pavel să spună, „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Galateni 3:29; conform şi lui Romani 10:2). Toţi cei care sunt în Hristos au acelaşi statut înaintea lui Dumnezeu; dar ei nu au în mod necesar aceeaşi funcţie” (570). Galateni 3:28 este cu siguranţă în armonie cu 1 Petru 3:7 care afirmă clar că femeile sunt „unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii.”

  1. Noul Testament autorizează femeii un domeniu de autoritate în casă. Văduvele tinere sunt sfătuite să se căsătorească, să crească copii, şi „să fie gospodine la casa lor” (1 Timotei 5:14).

Lenski spune: „A conduce casa” înseamnă că soţia şi mama fiind acasă, să administreze treburile gospodăriei. Acesta este domeniul şi regiunea femeii, în care nici un bărbat nu poate concura cu ea. Măreţia şi importanţa sa ar trebui să fie ţinută ca fiind sfera intenţionată în mod divin pentru femeie, în care toate calităţile şi darurile sale feminine îşi găsesc rolul deplin şi cea mai fericită satisfacere” (676).

Desigur, aceasta nu indică faptul că autoritatea femeii în cămin o egalează pe cea a bărbatului. El este capul soţiei şi ea trebuie să fie binevoitoare în supunerea faţă de el (Efeseni 5:22, 23). Totuşi, el ar trebui să îi îngăduie în mod iubitor să îşi exercite autoritatea în administrarea chestiunilor casnice, pentru că Dumnezeu a rânduit aceasta.

Un istoric a observat că „Felul în care Biserica a început să ridice femeia în privilegiu şi speranţă a fost una dintre cele mai promptă şi mai frumoasă transformare din acea pacoste de păgânism. Prea mult în întuneric, ea a fost ajutată în lumina soarelui” (Hurst, 146).

O astfel de transformare a impresionat chiar şi lumea păgână; Libanius, un scriitor păgân, a exclamat: „Ce femei au aceşti creştini!”

Subordonarea divină a femeii

Prin proiectul divin, bărbatul trebuie să fie „capul” femeii – în societate, în biserică, şi în cămin (1 Corinteni 11:3; Efeseni 5:22–24). Această gradare a autorităţii se bazează pe două temelii: prima, alcătuirea originală a sexelor aşa cum au fost create; şi a doua, rolul femeii în Cădere.

Cu privire la primul lucru, Biblia ne învaţă că:

  1. Femeia a fost făcută ca un ajutor pentru bărbat – nu invers (Geneza 2:18, 20).
  2. Pavel a scris: „În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.” (1 Corinteni 11:8, 9).
  3. Şi din nou, „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva.” (1 Timotei 2:13).

Cât despre rolul femeii în Cădere, ea a crezut minciuna lui Satan că ea ar putea deveni ca şi Dumnezeu, şi de aici, ea a fost „ademenită” (Geneza 3:13; 2 Corinteni 11:3) sau „înşelată” (1 Timotei 2:14), în timp ce Adam, fără a se trudi sub o astfel de înşelăciune (1 Timotei 2:14), a păcătuit datorită slăbiciunii sale pentru femeie (Geneza 3:12). Astfel, supunerea femeii a fost mărită după căderea ei (Geneza 3:16).

Aceste fapte nu sugerează faptul că femeia este inferioară bărbatului, ci ele au înţelesul (pentru cei care respectă mărturia Scripturii) că ea este subordonată în rang bărbatului. Trebuie să subliniem că aşa cum supunerea lui Hristos faţă de Tatăl nu a implicat o pierdere a demnităţii (Filipeni 2:5–11), la fel este şi în cazul supunerii femeii faţă de bărbat. Deci, aşa cum vom observa, datorită acestor fapte istorice, sfera activităţii femeii a fost limitată în mod divin.

„Emanciparea” femeilor sau Cuvântul lui Dumnezeu?

Aşa cum se spune, „De la coasta lui Adam la Emanciparea Femeilor, tu ai străbătut o cale lungă, bebeluş.” Într-adevăr! Unii au mers o distanţă considerabilă de la Cuvântul lui Dumnezeu!

Orice mişcare semnificativă din societate se va face simţită în final, în biserică. Fenomenul „eliberării femeilor” nu este o excepţie. Există unii care protestează în biserică asupra faptului că femeile ar trebui să-şi dea jos jugul dominaţiei masculine şi să îşi pretindă locul lor de drept în trupul lui Hristos. Unii sugerează că femeile pot fi presbiteri, predicatoare şi conducătoare în închinarea publică.

Au existat două abordări esenţiale ale acestei probleme. Unii au adoptat o poziţie complet infidelă afirmând că anumite „pasaje problematice” din Noul Testament sunt doar rezultatul daunelor fariseice şi rabine care reflectă ignoranţa din trecut din secolul întâi, şi astfel, ele nu sunt autoritare pentru biserica de azi. Alţii, încercând să adopte o poziţie mai conservatoare, pretind că nu există nici un suport Biblic pentru egalitatea feminină în rolurile de conducere.

Totuşi, povara acestei prezentări este să arate că nu există nici o autoritate Scripturală pentru femeile presbiter, femeile predicatoare, sau femeile conducătoare în închinare.

Mai întâi este necesar să ne trudim asupra punctului că nici o femeie nu este autorizată să slujească în poziţia de presbiter, Biblia este evidentă în această privinţă. Presbiterul trebuie să fie „soţul [grecescul aner, înseamnă bărbat, se opune unei femei] (Arndt & Gingrich, 65) unei singure neveste” (Tit 1:6; 1 Timotei 3:2). „Femeile bătrâne” (presbuteras) din 1 Timotei 5:2 (conform Tit 2:3) sunt simplu femei mai bătrâne în contrast cu cele tinere (neoterous), şi nu conducătoare bisericeşti.

În al doilea rând, Noul Testament nu autorizează misiunea (publică de predicare) a unei femei, ci mai degrabă interzice aceasta. Probabil cel mai eficient mod de abordare al acestui subiect este să examinăm unele dintre argumentele care circulă în sprijinul femeilor predicatoare.

Femeile prorociţe din Noul Testament (Fapte 2:18; 21:9; 1 Corinteni 11:5).

Se presupune că prorocia era predicare, de aici rezultă că femeile din primul secol au predicat. Cuvântul „profeţie” este format din două rădăcini greceşti, pro (în viitor), şi phemi (a vorbi). El este un termen foarte general care poate însemna „a învăţa, a respinge, a mustra, a avertiza, a mângâia” (Thayer, 553) (conform 1 Corinteni 14:3). El poate sugera simplu ideea de a „aduce mulţumiri şi laude lui Dumnezeu” (1 Cronici 25:3). Înţelesul cuvântului într-o anumită situaţie dată trebuie să fie determinată de context, cât şi de alte informaţii din Scripturi.

Pavel limitează întinderea vorbirii femeii (învăţătură, etc.) când scrie: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (1 Timotei 2:12). Conjuncţia negativă oude (nu) de aici este explicativă în forţă, descoperind că felul de învăţătură interzis de apostol este cel care presupune suveranitate asupra bărbatului (Lenski, 563).

Anumite femei pot să îi înveţe pe alţii (conform Tit 2:3); ele pot, în anumite feluri, chiar să îi înveţe pe bărbaţi. În cântare există o învăţătură reciprocă (Coloseni 3:16), şi în particular, în unire cu soţul ei, Priscila era implicată în învăţarea lui Apolo (Fapte 18:26). Dar o femeie nu poate să îşi atribuie poziţia de învăţătoare, cu bărbatul subordonat faţă de rolul de student, fără a încălca porunca Noului Testament.

  1. Pe baza lui Romani 16:1-2. unii au disputat faptul că:
  2. Fivi era o persoană oficială a bisericii (diaconiţă);
  3. biserica trebuia să o „asiste pe ea,” implicând autoritatea ei asupra bisericii; şi,
  4. ea a fost un „ajutor” (prostatis) pentru mulţi, implicând „autoritatea, disciplina, supravegherea.”

Toate acestea sunt afirmate pentru a arăta că Fivi era o conducătoare-predicatoare în biserica primară.

Totuşi:

  1. Cuvântul diakonos înseamnă simplu un „slujitor” (Matei 23:11; Ioan 2:5, etc.), şi orice adăugare „oficială” faţă de termen trebuie să fie cerută de context, ca în Filipeni 1:1 şi 1 Timotei 3:8.
  2. Faptul că sfinţii au fost încurajaţi să „o asiste” pe Fivi nu implica autoritatea ei asupra lor. Cuvântul grec paristerniînseamnă a „veni în ajutorul cuiva, a fi alături de cineva” (Arndt & Gingrich, 633). Când Pavel a spus, „Domnul a stat (pareste) lângă mine” (2 Timotei 4:17), cu siguranţă el nu afirma că el exercita autoritate asupra lui Hristos!
  3. Cuvântul prostatis (ajutor) nu impune supraveghere. Dacă ar fi aşa, atunci Fivi exercita autoritate asupra lui Pavel, pentru că ea a fost ajutorul ei cât şi al altora! Deşi el se află doar aici în Noul Testament, termenul, care poate sugera simplu oferirea ajutorului, este folosit într-o scrisoare din secolul al treilea î. Hr. de la un fiu către tatăl său (forma verbală): „nu va fi nimic de o importanţă mai mare pentru mine decât să te îngrijesc pentru restul vieţii, într-o modalitate demnă de tine, şi demnă de mine” (Moulton & Milligan, 551).
  4. În Filipeni 4:2-3, Pavel comentează că Evodia şi Sintichia „au lucrat” împreună cu el pentru evanghelie; el îi numeşte, alături de alţii, „tovarăşii săi de lucru.”

Din nou, presupunerea făcută că aceasta necesită o poziţie autoritară comparabilă cu cea a apostolului. Totuşi, despre creştini se spune că sunt „împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9); evident, aceasta nu sugerează că noi suntem autorizaţi să acţionăm ca şi divinitatea! Nenumărate doamne creştine au ajutat predicatorii evangheliei în numeroase feluri fără a deveni ele însele predicatoare publice.

Se spune că Junia (traducerea KJV), o femeie, a fost o apostoliţă şi astfel ea a ocupat cu siguranţă un loc de autoritate în biserica primară. (Romani 16:7).

În primul rând, în textul grecesc numele este Junian (la cazul acuzativ – genul numelui nu este evident); el putea fi Junia (feminin), sau mai verosimil, Junias (masculin). Origin, un scriitor din secolul al treilea d. Hr., a considerat că el se referă la un bărbat (Lightfoot, 96).

Dar în al doilea rând, nu este nici măcar sigur că Junias este identificat aici cu un „apostol.” Fraza „cu vază printre apostoli” (traducerea ASV) este redată de Zahn ca „faimos, menţionat cu onoare în cercul apostolilor,” (418) dând sensul că el era mai degrabă binecunoscut de apostoli, decât a fi un apostol.

În al treilea rând, cuvântul apostol este folosit ocazional în Biblie într-un sens non-tehnic pentru a denumi un mesager. Isus spune că „cel trimis” (apostolos) nu este mai mare decât cel ce l-a trimis (Ioan 13:16). Cuvântul nu implică neapărat că unul are stăpânire peste altul, nici măcar un predicator.

Unii argumentează că îndemnul lui Pavel ca femeile să fie supuse este limitat de expresia, „aşa cum spune şi legea” (1 Corinteni 14:34), şi de vreme ce legea îngăduia femeilor să fie prorociţe (ca în cazul lui Miriam, Hulda şi Ana), şi chiar o femeie judecătoare, Debora; astfel, directoarele predicatoare sunt permise în biserică azi.

Totuşi:

  1. Când Miriam a proorocit, „toate femeile” au mers după ea (Exod 15:20), şi nu există nici o dovadă că ea a predicat bărbaţilor.
  2. Deşi Hulda a fost o prorociţă, înregistrarea retrasă a profeţiei ei implica faptul că unii bărbaţi mergeau la ea unde ei se consfătuiau în mod particular (2 Împăraţi 22:14; 2 Cronici 34:22). Este imposibil să găsim predicarea publică aici.
  3. Ana era o prorociţă „care nu se depărta de la templu” (Luca 2:36–38). În descrierea templului, Josephus (Wars, 5,5,2) spune „exista o parte construită pentru femei” care le separa de bărbaţi; acesta era „locul potrivit în care ele se închinau.” Nu se poate dovedi faptul că ea predica public unei audienţe mixte.
  4. Debora a fost o prorociţă în ţara deluroasă a lui Efraim, dar nu există nici o indicaţie că ea proclama public mesajul lui Dumnezeu mulţimilor; mai degrabă, „copiii lui Israel se suiau la ea ca să fie judecaţi” (Judecători 4:5). Ea dădea judecata profetică, fiind ca o „mamă în Israel” (Judecători 5:7). Faptul că ea îi judeca pe toţi este un comentariu dramatic asupra slăbiciunii dezgustătoare a Israeliţilor în această perioadă, şi cântecul lui Debora (Judecători 5) deplânge această condiţie tristă. Aceasta a fost doar una din acele ocazii unde Iehova şi-a adaptat lucrarea Sa la slăbiciunea lui Israel (conform 1 Samuel 8:9; Matei 19:8).

Probabil un comentariu în plus cu privire la 1 Corinteni 14:33 este potrivit. Poate fi folosit acest context pentru a se opune femeilor predicatoare?

Un punct de vedere susţine că acesta nu poate. Se pretinde că unele consideraţii contextuale indică faptul că întrunirea contemplată în 1 Corinteni 14 nu este comparabilă cu nici una convocată în biserica de azi, şi astfel, aceste versete nu sunt aplicabile la adunările bisericii de azi (Woods, 106-112).

Un punct de vedere mai rezonabil, care recunoaşte de asemenea că 1 Corinteni 14 are de a face în primul rând cu o situaţie unică din primul secol, adică, primirea darurilor spirituale, îl vede pe Pavel aici enunţând în mod esenţial acelaşi principiu ca cel expus în 1 Timotei 2:12.

P. Hamann scrie: „Dacă avem acelaşi scriitor în amândouă scrisorile scriind aceeaşi problemă, avem dreptul să permitem unui text să îl explice pe celălalt, şi în special să îl lăsăm pe cel mai clar sau mai definit să aducă lumină asupra celui mai puţin precis. Astfel 1 Timotei 2 este cheia pentru înţelegerea lui 1 Corinteni 14” (8).

Profesorul Hamann face apoi paralela dintre cele două după cum urmează:

1 Corinteni 14 1 Timotei 2
„Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele” (34) „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” (12)
„ci să fie supuse” (34) „ci să stea în tăcere” (12)
„Dacă voiesc să capete învăţătură (mathein) asupra unui lucru” (35) „Femeia să înveţe (manthaneto)” (11)
„să întrebe pe bărbaţii lor acasă” (35) „în tăcere, cu toată supunerea” (11)
„cum zice şi Legea” (34) Adam şi Eva în creaţie şi în păcat (14,15)

Este sigur că 1 Corinteni 14:33 nu oferă nici un sprijin noţiunii de femei predicatoare. Acestea nu sunt aprobate nicăieri în Scripturi.

În final, Noul Testament clarifică faptul că bărbaţii sunt cei care trebuie să conducă actele de închinare în adunările mixte.

În 1 Timotei 2:8, Pavel instruieşte ca „bărbaţii [andras – acuzativul plural al lui aner, doar bărbaţii] să se roage în fiecare loc.” Acum femeia poate cu siguranţă să se roage (1 Corinteni 11:5), şi cu greu s-ar putea nega faptul că ea se poate ruga în fiecare loc. Totuşi, există un sens în care doar bărbaţii se pot ruga în fiecare loc. Evident, conducerea rugăciunilor în grupuri mixte este limitată la bărbat.

Comentând asupra acestui verset, un cărturar grec vestit a spus bine; „Slujitorii rugăciunii publice trebuie să fie bărbaţi din adunare, nu femei” (White, 106). Desigur, acelaşi principiu se aplică şi la alte acte de închinare publică.

A devenit o modă să se afirme că învăţătura lui Pavel cu privire la supunerea feminină a avut ca scop în conformitate cu acea cultură a zilelor sale – ca instrucţiuni cu privire la sclavie; şi, se pretinde că, aşa cum Noul Testament conţinea seminţe pentru abolirea sclaviei, astfel, aceasta conţinea şi sămânţa egalităţii depline în final a femeii cu bărbatul în viaţa de biserică.

Paralela pretinsă pur şi simplu nu este validă. În cele patru contexte majore unde Pavel discută relaţiile bărbat / femeie (1 Corinteni 11:2–16; 14:33b–35; Efeseni 5:22–23; 1 Timotei 2:8–15), principiul supunerii, cât şi aplicaţiile sale la situaţii specifice, se bazează pe faptele istorice ale istoriei Vechiului Testament, şi nu pe cultură. [Noră: Unii susţin că principiul din 1 Corinteni 11:2–16 este obligatoriu azi, dar nu şi aplicaţia specifică a lui Pavel (Roberts, 183f), în timp ce alţii cred că deopotrivă principiul supunerii şi aplicaţia sa specifică sunt cerute azi (Jackson).]

În timp ce este important să studiem cultura antică pentru a înţelege mai bine Biblia, aceasta nu trebuie să fie un factor principal în interpretare. A înlocui „cultura” pentru un motiv apostolic afirmat, înseamnă să transformăm exegeza în eisegeză (Sproul, 13f).

Remarci finale

Este regretabil faptul că o astfel de atenţie majoră trebuie să fie dată părţii negative a acestei chestiuni, dar aceasta pare să fie necesară în vederea erorii predominante care este propagată în prezent. Noul Testament abundă de exemple de femei evlavioase care, consecvent cu rolurile lor atribuite, l-au slujit pe Stăpânul lor cu demnitate şi cu onoare. Da, femei a căror nume vor mai fi încă menţionate cu admiraţie cu mult timp după ce feminiştii din zilele moderne s-au dus şi sunt uitaţi!

Femeile lui Dumnezeu au o contribuţie vitală la împărăţia lui Hristos pe pământ. Fie că ele continuă persistent în rugăciune (Fapte 1:14), făcând fapte bune şi caritabile (Fapte 9:36), arătând ospitalitate (Fapte 12:12; 16:14; 1 Timotei 5:10), învăţând pe alţii Cuvântul în armonie cu autoritatea divină (Fapte 18:26; Tit 2:3, 4), fiind soţii bune (Proverbe 31:10), educând copii evlavioşi (2 Timotei 1:5; 3:14, 15), sau îndeplinind diverse sarcini lăudabile, haideţi să „să ne sculăm şi să le numim binecuvântate.” Şi fie ca numele lor să fie Legiune!

SURSE

 Arndt, William & Gingrich, F.W., A Greek – English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Chicago: University of Chicago Press, 1957).

Brown, Colin, ed., The New International Dictionary of New Testament Theology (Grand Rapids: Zondervan, 1976), Vol. 11.

Bruce, A.B., The Expositor’s Greek Testament, W. Robertson Nicholl, ed. (Grand Rapids: Eardmans, 1956), Vol. 1.

Edersheim, Alfred, “Marriage Among The Ancient Hebrews,” The Bible Educator, E. H. Plumptre, ed. (London: Cassell Petter & Galpin, n.d.), Vol. IV.

Edersheim, Alfred, Sketches of Jewish Social Life in the Days of Christ (Grand Rapids: Eerdmans, 1957).

Hamann, H.P., “The New Testament and the Ordination of Women,” The Christian News, March 1, 1976.

Hurst, John F., History of the Christian Church (New York: Eaton & Mains, 1897), Vol. 1.

Jackson, Wayne, A Sign of Authority, (Stockton, Calif., 1971).

Lenski, R.C.H., The Interpretation of St. Paul’s Epistles to the Colossians, to the Thessalonians, to Timothy, to Titus, and to Philemon (Minneapolis: Augsburg Pub. House, 1961).

Lewis, Jack P., The New Smith’s Bible Dictionary, Reuel Lemmons, Reviser (Garden City, N.Y.: Doubleday & Co., 1966).

Lightfoot, J.B., The Epistle of St. Paul to the Galatians (Grand Rapids: Zondervan, 1957).

Moulton, James and Milligan, George, The Vocabulary of the Greek Testament (London: Hodder and Stoughton, 1963).

Pratt, D.M., The International Standard Bible Encyclopedia, James Orr, ed. (Grand Rapids: Eerdmans, 1939), Vol. V.

Roberts, J.W., Restoration Quarterly, Vol. 3, No. 4, 4th Quarter, 1959.

Sproul, Robert C., “Controversy at Culture Gap,” Eternity, May, 1976.

Thayer, J.H., A Greek – English Lexicon of the New Testament (Edinburgh: T. & T. Clark, 1958.

White, Newport J.D., The Expositor’s Greek Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1956), Vol. IV.

Woods, Guy N., Questions and Answers – Open Forum (Henderson Tenn.: Freed–Hardeman College, 1976).

Zahn, Theodor, Introduction to the New Testament I (Edinburgh: T. & T. Clark, 1909), Vol. 1.

https://www.voxdeibaptist.org/women_role_in_the_church_trd.htm

TIMOTEI.

download

TIMOTEI. Un fiu rezultat dintr-o căsătorie mixtă; mama lui, care evident că l-a învăţat Scripturile, a fost evreică şi tatăl lui a fost grec (Faptele Apostolilor 16: l; 2 Timotei 1:5). El a fost născut în Listra (Faptele Apostolilor 16:1) şi era foarte apreciat de fraţii săi creştini din Listra şi din Iconia (Faptele Apostolilor 16:2). Nu ni se spune exact când a devenit creştin, dar este logic să presupunem că s-a convertit în timpul primei călătorii misionare a lui Pavel, care a inclus Listra în itinerarul ei, şi cu ocazia aceea el a fost martor la suferinţele lui Pavel (2 Timotei 3:11). Nu se ştie cert când a devenit creştină mama lui Timotei, Eunice, poate înaintea lui Timotei; dar este cert că lucrul acesta s-a petrecut înainte de a doua călătorie misionară a lui Pavel.

Apostolul a fost atras cu putere spre tânărul acesta şi, deşi îl înlocuise doar recent pe Barnaba cu Sila, ca şi tovarăş de călătorie, l-a luat şi pe Timotei în grupul său, poate ca un înlocuitor al lui Ioan Marcu pe care a refuzat să-l mai ia cu sine (Faptele Apostolilor 15:36 ş.urm.). Această alegere pare să fi avut şi alte cauze, deoarece mai târziu Pavel se referă la prorociile care afirmau că Timotei a fost pus de-o parte pentru lucrare (cf. 1 Timotei 1:18; 4:14). În vremea aceea el a primit un dar special pentru misiunea sa, împărtăşit prin punerea mâinilor de către presbiteri împreună cu Pavel (1 Timotei 4:14; 2 Timotei 1:6). Pentru a preveni orice împotrivire inutilă din partea evreilor locali, Timotei a fost tăiat împrejur înainte de a pomi în călătorie.

La început i s-a încredinţat o misiune specială la Tesalonic, aceea de a-i încuraja pe creştinii persecutaţi. El este numit alături de Pavel şi Silvan în salutările din ambele Epistole adresate acelei biserici şi el a fost prezent împreună cu Pavel în timpul lucrării acestuia de propovăduire în Corint (2 Corinteni 1:19). Este menţionat din nou în timpul lucrării lui Pavel la Efes, când a fost trimis împreună cu Erast într-o altă misiune importantă în Macedonia, de unde urma să plece la Corint (1 Corinteni 4:17). Este evident că tânărul acesta era timid din fire, deoarece Pavel îi îndeamnă pe corinteni să se poarte bine cu el şi să nu-l dispreţuiască (1 Corinteni 16:10-11; cf. 4:17 ş.urm.). Judecând după situaţia care a rezultat la Corint (vezi 2 Corinteni) se pare că misiunea lui Timotei nu a reuşit şi este semnificativ faptul că, deşi numele lui a rămas asociat cu numele lui Pavel în salutarea din această Epistolă, delegatul apostolic a fost Tit şi nu Timotei. El l-a însoţit pe Pavel în următoarea sa vizită la Corint, deoarece el este tovarăşul de lucru al lui Pavel atunci când acesta a scris Epistola către romani (Romani 16:21).

Timotei l-a însoţit de asemenea pe Pavel în călătoria la Ierusalim cu ajutoarele strânse (Faptele Apostolilor 20:4-5) şi apoi este menţionat când Pavel, aflat în închisoare, a scris Epistolele către coloseni, Filimon şi Filipeni. În ultima Epistolă Timotei este apreciat cu căldură şi Pavel intenţionează să-l trimită curând pentru a afla despre starea lor. Când apostolul a fost eliberat din închisoare şi s-a angajat în alte lucrări în E, aşa cum indică Epistolele Pastorale, se pare că l-a lăsat pe Timotei la Efes (1 Timotei 1:3) şi l-a însărcinat să-i înfrunte pe învăţătorii falşi, să supravegheze închinarea publică şi să rânduiască pe conducătorii bisericii. Deşi Pavel spera să-l întâlnească din nou pe Timotei, teama că întâlnirea ar putea fi amânată l-a determinat să scrie prima scrisoare către Timotei şi după aceasta a urmat o alta, când Pavel era nu numai arestat, ci şi judecat iar viaţa îi era în joc. Timotei a fost îndemnat să se grăbească să meargă la el, dar nu se ştie dacă a ajuns sau nu. Mai târziu Timotei însuşi a ajuns să fie închis, aşa cum arată Evrei 13:23, dar nu sunt date detalii şi nu se ştie nimic despre istoria lui ulterioară.

El a fost afectuos (2 Timotei 1:4) dar foarte temător (2 Timotei 1:7 ş.urm.), având nevoie de numeroase îndemnuri de la tatăl său în credinţă; el este avertizat să nu cedeze la poftele tinereţii (2 Timotei 2:22) şi să nu-i fie ruşine de Evanghelie (2 Timotei 1:8). Nici unul dintre însoţitorii lui Pavel nu este lăudat cu atâta căldură ca şi Timotei pentru loialitatea sa (1 Corinteni 16:10; Filipeni 2:19 ş.urm.; 2 Timotei 3:10 ş.urm.). Este potrivit ca ultima scrisoare a apostolului să fie adresată atât de afectuos succesorului reticent, ale cărui slăbiciuni sunt la fel de evidente ca şi virtuţile sale.

D.G.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/timotei.html

SEMINAR CONSILIEREA CRESTINA VS. CONSILIEREA PSIHOLOGICA, 13 APRILIE LA RADNA/LIPOVA – PASTOR ION DAMIAN

Va invitam sa participati la seminarul de Apologetica Crestina care va avea loc sambata, 13 aprilie, de la ora 09.30 la Biserica Crestina Baptista Radna din Lipova.

Cu aceasta ocazie vom studia despre Consilierea Crestina vs. Consilierea Psihologica.

Va asteptam cu drag!

Dumnezeu sa va binecuvanteze!

Pastor Ion Damian

https://www.baptisti-arad.ro/articole/seminar-consilierea-crestina-vs-consiliera-psihologica-13-aprilie-la-radnalipova-pastor-ion-damian?

SUBTILA SEDUCERE A   BISERICII  de Alexander Seibel

download

SUBTILA SEDUCERE A   BISERICII  de Alexander Seibel

 CUPRINS:

Cuvânt înainte

Introducere

1. Pasivitate – binecuvântare sau blestem?

2. Teoria identităţii

3. A urma pe Isus şi rugăciunea în mod activ sau pasiv

4. Biblia ne porunceşte: „Împotriviţi-vă!”

5. Cuvânt sau imagine

6. Pasivitatea în curentele religioase

7. Valul crescând al pasivităţii

8. Căderea pe spate

9. Pierderea controlului de sine

10. Punerea mâinilor într-un fel nebiblic

11. Paralele între Era Nouă şi mişcarea carismatică

12. Infiltrare crescândă

13. Experienţa peregrinării sufletului

14. Renaşterea misticismului

15. Slujbe de vindecare: îmbogăţire sau seducere?

16. O slujbă de vindecare populară

17. Vindecătorii spiritişti şi simptomele însoţitoare

18. Cum a fost redescoperită însărcinare de vindecare

19. Există vreo însărcinare biblică pentru a vindeca?

20. George Benett şi experienţele sale de vindecare

21. John Wimber şi „al treilea val” al Duhului Sfânt

22. Influenţa Agnes-ei Sanford

23. Vindecători prin minuni

24. Încurajează Biblia relatările despre minuni?

25. Orice vindecare este de la Dumnezeu?

26. Suflul amăgirii

27. Semne şi minuni

28. De ce depinde

Mai multe materiale pentru Theophilos   şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:  http://www.theophilos.3x.ro

CUVÂNT ÎNAINTE

Evenimentele iraţionale sunt în momentul de faţă într-o ascendentă de necrezut şi se răspândesc asemenea unei  epidemii. Aproape în acelaşi timp valul drogurilor atinge o dimensiune de proporţii incredibile. Paralel cu aceasta în  cercurile creştine se constata un nou entuziasm pentru evenimente „spiritiste” şi experienţe ameţitoare.  Aceste desfăşurări sunt ele oare numai întâmplătoare sau există nişte legături? Există probabil vreo legătură între  trecutul drogurilor şi evenimentele carismatice? Cum se poate clasifica ceea ce se răspândeşte prin mişcarea  New Age – Era nouă: val de pasivitate sau val de meditaţie?

Noi am ajuns într-un moment când oamenii sunt constrânşi tot mai mult a se lăsa cârmuiţi şi îndreptaţi către o  lume supranaturală. Este oare neapărat nevoie la cei credincioşi de Duhul Sfânt de fiecare dată? Autorul cărţii de  faţă arată aici ilegalităţi, cu care fiecare cititor critic va fi de acord.  Pe lângă o astfel de întoarcere consecventă spre supranatural, omenirea care devine din ce în ce mai bolnavă,  are nevoie tot mai mult de vindecare pentru trupul său propriu, pentru suflet, însă şi pentru vindecarea naturii şi  vindecare pentru globul pământesc, care este bolnav de moarte.

Dintre numeroşii oameni ai Erei noi care se ocupă cu terapeutica şi cu vindecarea prin minuni, în ultimii ani a ieşit  la lumina rampei o altă grupare care se pricepe la vindecarea supranaturală. Aceştia sunt vindecători creştini  religioşi carismatico-penticostali. Ei lucrează cu semne şi minuni şi doresc prin aceasta, nu numai să  însănătoşeze oameni în trup şi suflet, ci vor să călăuzească pe oamenii care caută ajutor şi spre mântuirea  veşnică a sufletului lor. Ei au în gură „Cuvântul lui Dumnezeu” şi îndeamnă publicul la pocăinţă şi întoarcere la  Dumnezeu, de la o viaţă păcătoasă la o credinţă în Isus Cristos.

Privite pe dinafară, fireşte că aceste fenomene de vindecare, abia se deosebesc de acelea ale vindecărilor de la  Era Nouă sau vindecătorilor spiritişti. Supranaturalul se prezintă asemănător în părţile principale atât aici cât şi  acolo.  Totuşi aceste semne şi minuni arată limpede spre o altă direcţie religioasă şi anume spre cea creştină. Ce putem  spune despre acest fel de vindecători? Se poate să te încrezi în ei cu bună ştiinţă. Ce fel de informaţii biblice se  pot alege de aici pentru ca să se judece lucrarea, acestor judecători spiritişti creştini? Această carte vrea să fie  sprijin tuturor acelora care întreabă şi sunt îndoielnici, şi care caută o orientare şi un ajutor.   Ulrich Skambraks

 INTRODUCERE

Cartea prezentă este rezultatul mai multor prelucrări despre întrebările actuale. În special temele de vindecare şi  slujba de vindecare au o tot mai mare putere de atracţie şi desfăşoară o anumită dinamică specifică. Pe lângă  aceasta se observă tot mai mult o nesiguranţă crescândă a credincioşilor faţă de aceste accentuări. Este oare  aceasta expresia unei mai mari puteri sau poate fi vorba chiar de o subtilă seducere?

Chiar şi fenomenul de cădere înapoi din adunările carismatice nelinişteşte comunitatea şi pune probleme. Din  această cauză am fost rugat mereu să iau atitudine.  Aici zace problema unor recapitulări şi al unei prelucrări a diferitelor subiecte din acest domeniu. O recapitulare în  mod special asupra capitolului despre slujbele de vindecare şi chiar despărţită de expunerile anterioare care să  poată fi citită.  Dorinţa şi rugăciunea mea este ca această carte să înlesnească cititorului judecarea actualelor curente în mod  biblic. Acest lucru să ne dea curajul ca să luăm din nou sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu.    Alexander Seibel

 CAPITOLUL I PASIVITATE – BINECUVÂNTARE SAU BLESTEM?

„Transă” a devenit în zilele noastre un cuvânt la modă. Astfel s-a văzut la marginea „Sommer-ni” din Berlin săli  întregi de dormit cu femei în „transă”. Sub starea de hipnoză se vrea ca din adâncul sufletului feminin să se  mediteze asupra „catastrofei care ne stă înainte”.

„Meditaţia” a devenit de asemenea un cuvânt la modă. Acest lucru este recomandat într-o terapie (metoda de  vindecare a unei boli) creştinească de grijă sufletească (pentru suflet) a societăţii „Meditaţia Zen”şi „Experienţă  personală meditativă”.

„Ocupaţia cu visurile” şi „tălmăcirea visurilor” au devenit tot atât de actuale, ca şi jocurile grupo-dinamice,  antrenamentul autogen, exerciţii de respiraţie, etc. Pe un val al acceptării şi cu tot mai mult entuziasm,  avându-se în vedere conflictele sufleteşti care cresc mereu, se îmbrăţişează tot mai multe metode care au ca  rădăcină în ele caracterul de pasivitate, şi se speră ca prin ele sa se găsească vindecare într-o vreme de  nesiguranţă.

Este necesar de amintit acest lucru, deoarece astfel de metode au pătruns foarte puternic în biserici, în  bisericile libere, şi pe care mulţi credincioşi le acceptă fără critică. Chiar şi meditaţia Yoga pare unor credincioşi  cheia unui echilibru sufletesc. Se aminteşte plângerea lui Dumnezeu în proorocul Ieremia: „Căci poporul Meu a  săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin  apă” (Ieremia 2:13).

Se poate să rămâi neutru faţă de astfel de metode? Oare nu s-ar părea în primul rând ca ele să fie privite ca  pozitive, deoarece unii prin ele au dovedit că au experimentat uşurări subiective? Câte feţe strălucitoare visează  marile avantaje ale meditaţiei în transă. Oare nu se pot extrage de aici câteva lucruri de folos pentru creştini, şi  cele mai bune sa se recomande credincioşilor într-un cadru creştinesc? Sau poate aici să existe primejdii legate  de acest lucru?

Pentru a lămuri mai îndeaproape, trebuie să pătrundem în natura pasivităţii. Păreri în legătură cu acest fenomen  ne procură probabil rezultatele cercetărilor oamenilor de ştiinţă erudiţi ai lumii. În legătură cu cercetările asupra  creierului, numele lui Wilder Penfield şi Sir John Eccles, au obţinut un renume mondial. Eccles este deţinător al  premiului Nobel şi probabil cea mai mare capacitate pe acest tărâm. În prezentarea cărţii sale „Eul creierului” se  poate acum recunoaşte cât de falsă este teoria identităţii a materialiştilor.

CAPITOLUL 2  TEORIA IDENTITĂŢII

Ce vrea să se exprime acum prin această teorie? Chipul materialist al lumii, care în zilele noastre este infiltrat în  diferite faţete şi îmbrăcăminţi în imaginea oamenilor, nu admite existenţa unei realităţi nevăzute sau a unei  personalităţi nevăzute de sine stătătoare pe care o putem denumi suflet sau duh.

Personalitatea omului după această teorie ar fi numai totalul descărcării foarte complicate şi de natură  electrochimică a creierului. Creierul este prin urmare identic cu persoana mea. Fără creier nu există persoană şi  dacă creierul moare, după această teorie se stinge şi personalitatea omului.

Cei doi savanţi erudiţi au recunoscut însă că această părere nu corespunde realităţii. Rezultatul cercetării lor, au  adus la cunoştinţă că creierul nostru se poate compara mai mult cu o maşină suprasofisticată, care însă nu se  poate conduce singură ci este servită de o parte nevăzută.  La acest volum mare de servire este vorba întrucâtva de o persoană nevăzută. Sir Eccles o numeşte „eul însuşi”.

Aceşti doi cercetători au recunoscut – lucrul acesta vrem să fie bine formulat – că creierul singur nu poate  gândi. Ceea ce gândeşte este o dimensiune a fiinţei nevăzute care, ca o instanţă superioară, se serveşte de  creier ca de o maşină. Creierul, în mare spus, este asemănător cu un pian. Hotărâtor nu este aşadar – după cum  arată comparaţia aceasta- pianul însuşi, ci acela care îl deserveşte, adică acela care cântă pe el. „Eul” nostru  gândeşte cu ajutorul creierului, aşa cum un programator conlucrează cu computerul său.

Deci, putem deduce următorul lucru: nu numai duhul meu poate să se servească de maşinăria complicată a  creierului, ci şi un alt duh pur şi simplu străin. Nici natura nu tolerează aici de fapt vreo sferă neutră. Dacă omul  singur refuză să întrebuinţeze creierul său, adică se transpune într-o stare de pasivitate, atunci cineva străin,  alt duh, se va servi de acest organ.  Cu primul fapt se înlănţuie fenomenul gândurilor de constrângere şi de blestemare, hulire, defăimare. Acest duh  este mult mai răspândit în zilele noastre, decât se crede general.

Oamenii nutresc gânduri, imagini, inspiraţii împotriva voinţei lor, literalmente impuse cu sila. Creştini care s-au la  Dumnezeu din starea de drogaţi, pot să istorisească despre acest lucru, cum la început ei erau chinuiţi de  presiuni, de închipuiri nedorite, ca şi de sclipiri de imagini din trecut. David Hunt a formulat acest lucru în felul  următor:  Sir John Eccles, deţinător al premiului Nobel şi cunoscut în lumea întreagă, a caracterizat creierul ca fiind o  maşină pe care şi un duh poate să o deservească. În mod normal personalitatea mea este „duhul” care se  serveşte de creierul meu. Dacă însă eu cedez în deplină cunoştinţă, adică predau de bună voie controlul unei  puteri pe care un spiritist sau un iniţiator în meditaţie o numeşte putere cosmică sau „medium”, atunci nimic nu  împiedică acest „duh” nou ca să mânuiască creierul meu şi să suscite prin aceasta evenimente care par foarte   însă nu sunt posibile.

 CAPITOLUL 3  A URMA PE ISUS ŞI RUGĂCIUNEA ÎN MOD ACTIV SAU  PASIV

Un misionar care a lucrat câtva timp în India, mi-a istorisit mie personal: dacă cineva merge în India la o  ghicitoare, ea spune în primul rând: „Goleşte-ţi mintea!”. Astăzi se aude tot mai adesea despre guru, învăţături  meditative, terapeuţi (călugări evrei din Egipt în primul veac după Cristos), grupe care se ocupă cu dinamica şi  alte propuneri ca: „Deschide-te”, „Lasă-te să cazi”, „Goleşte-te, afundă-te”, „Lasă-te să aluneci”, etc. În afară  de acestea hipnotizorul sau spiritistul cere să te predai pur şi simplu în mod pasiv unei alte voinţe sau duh. Acest  lucru îl spune orice hipnotizor, că el nu poate să reuşească nimic, dacă cineva în mod voit i se împotriveşte în  mod activ.

A urma pe Isus şi rugăciunea sunt tocmai opusul absolut al propunerilor mai sus amintite. În Biblie ni se spune:  Luptaţi, cereţi, căutaţi, bateţi, urmăriţi, împotriviţi-vă, fugiţi, apropiaţi-vă de Dumnezeu, deci opusul pasivităţii  este vegheaţi sau fiţi treji.

Aceste două fapte de bază trebuie aici în mod special să fie puse faţă în faţă. Duhul Sfânt luminează mintea şi  activează voinţa noastră, duhul înşelător însă întrerupe mintea şi acţionează – după cât de diferită este  infiltraţia – în mod puternic constrângerea. Duhul Sfânt te face veghetor, duhul înşelător te face pasiv.  Duhul Sfânt influenţează inima omului (Romani 5:5), duhul care rătăceşte se foloseşte de trupul omului (de firea  veche).

Duhul Sfânt acţionează controlul de sine. În Galateni 5:22 sunt enumerate roadele Duhului, între care este  amintita şi roada „enkrateia” adică înfrânarea poftelor, care poate să fie redată cu alte cuvinte şi prin controlul  de sine. Duhul înşelător caută el să aibă controlul direct, Duhul Sfânt însă lucrează în aşa fel ca eu să fiu capabil  să mânuiesc tot mai bine această maşinărie, ca să pot gândi tot mai lămurit, însă El niciodată nu va face direct  întreruperea. Acest lucru ar ţine de domeniul constrângerii. Dumnezeu însă respectă orânduirea Sa în creaţie şi  S-a mărginit aici pentru că El Îşi iubeşte creaţia Sa şi nu vrea să-l manipuleze pe om.

Unele exemple lămurite trebuie să demonstreze aceste ilegalităţi. În cartea „Relaţii cu lumea spiritelor” spiritistul  Greber sub titlul „Instruirea mediumului” scrie următoarele:  „El începe cu o rugăciune scurtă, face o lectură din Sfânta Scriptură şi cugetă asupra celor citite. După aceea,  cum s-a arătat mai înainte, el ţine mâna sa în care are un creion deasupra unei coli de hârtie şi stă liniştit în  aşteptare, fără nici o încordare spirituală. Dacă este constrâns la a scrie pe hârtie gânduri, care îi sunt inspirate  cu mare precizie, atunci el le scrie. Dacă mâna lui este pusă în mişcare printr-o putere străină atunci el  cedează”.

CAPITOLUL 4  BIBLIA NE PORUNCEŞTE: „ÎMPOTRIVIŢI-VĂ!”

Un tânăr mi-a istorisit despre evoluţia sa personală, adică drumul rătăcit pe care l-a parcurs înainte de a-L găsi  pe Isus. În timpul acesta el practica meditaţia „Zen” (secta budistă de meditaţie răspândită în Japonia).  Deodată, spunea el, şi-a pierdut controlul asupra mâinilor şi picioarelor. Pierderea controlului de sine este o  caracteristică clasică a duhurilor înşelătoare, presupunând bineînţeles, că nu există nici o cauză fiziologică.

Friedrich Nietsche care se socotea unic inspirat spunea: „Eu nu am putut alege niciodată, adică să fac o  alegere”.  În legătură cu acest citat a fost raportat probabil un citat din cartea „Tineri în transă”. Transă numim o stare în  care omul nu mai are control deplin asupra lui însuşi. Pentru a cădea în transă este îndeajuns privirea fixă într-un  glob de sticlă umplut cu apă, sau contemplarea concentrată a unui cerc alb de cretă pe o podea neagră. Nu  este în nici un caz neapărat necesară pentru aceasta prezenţa unui hipnotizor. Efectul autosugestiei sau al  autohipnozei este în general cunoscut.

Într-o repetare constantă a unor silabe sau a unor cuvinte se obţin rezultate asemănătoare. Aceasta este  tehnica TM (Mantra) sau „Chanteus” a aparţinătorilor lui Krishna. Prin această monotonie cu cântul Hare Krishna  trebuie să fie repetat zilnic de 1728 ori.  Se ajunge la o golire a minţii. Puterea străină cuprinde atunci pe om, care astfel i-a oferit condiţia cerută.  Victima ajunge în transă, admiraţie vie sau extaz, se acţionează ca ameţit şi se pierde destul de des controlul de  sine. Şi cuvântul entuziasm îşi are aici, în anumite cazuri, nu pe nedrept, rădăcina sa.

CAPITOLUL 5  CUVÂNT SAU IMAGINE

Şi oamenii credincioşi pot ajunge la astfel de efecte printr-o meditaţie evlavioasă camuflată. O golire pasivă  poate să se producă şi printr-o privire fixă necurmată la o luminare sau asupra unui obiect de meditaţie. Chiar şi  în misticism, lucrul acesta este predominant. Şi repetarea continuă a unor silabe sau cuvinte ca de exemplu:  „aleluia” poate să producă asemenea fenomene. Aceste explicaţii nu trebuie să ne facă să credem că nu mai  avem voie să stăm liniştiţi înaintea lui Dumnezeu ci trebuie să ţinem la timpul nostru liniştit, însă nu cu o minte  pasivă şi goală. Să ne amintim aici numai de Psalmul 1 sau Iosua 1:8, unde este amintit cum trebuie să cugetăm  la Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l învăţăm pe dinafară, lucru care înseamnă tocmai contrariul faptului de a sta cu  mintea inactivă.

Adevărurile duhovniceşti însă sunt procurate prin minte şi nu prin simţiri. Cine aude Cuvântul lui Dumnezeu şi-l  înţelege aduce multă roadă (Matei 13:23). „Cine are urechi de auzit să audă”, spune Domnul Isus de multe ori.  Nu se spune „Cine are ochi să vadă”. De aceea Sfânta Scriptura învaţă şi despre înnoirea minţii (Romani 12:2) şi  despre o cercetare intelectuală (Efeseni 5:10). Înţelegerea ce însemnează voia lui Dumnezeu (Efeseni 5:17)  indica o recunoaştere a ceea ce s-a auzit şi care este alimentată din Cuvântul lui Dumnezeu citit.

Acelaşi cuvânt grecesc „synioni” se găseşte şi pe lângă locul arătat deja în Matei 13:23 şi în Luca 24:45. Textual  se spune acolo despre Isus: „El le-a deschis mintea, ca sa înţeleagă Scripturile („synienai”). Însemnează o  înţelegere cu inima aşa cum scrie în Matei 13:15, chiar dacă şi în cazul acesta este formulat negativ.

În final, acest lucru este un rezultat al citirii Bibliei şi al ascultării faţă de pretenţiile Sfintelor Scripturi. Atunci  Dumnezeu deschide şi astăzi prin Duhul Sfânt înţelegerea pentru Cuvântul Său. „Căci cuvintele pe care vi le-am  spus Eu sunt duh şi viaţă (Ioan 6:63) spune Domnul Isus.

Imaginile oferite ochilor alimentează primordial firea veche iar consumul de imagini exagerat impresionează sfera  sentimentală a „eului propriu” şi acţionează în consecinţă ca atare: emoţionare, pasivitate şi o crescândă raţiune  spre duşmănie. Tocmai în ceea ce priveşte mintea, noi ar trebui ca st fim desăvârşiţi (oameni mari – maturi) (1  Corinteni 14:20), căci aşa ne învaţă Cuvântul.  Privitor la desfăşurarea din ultimele zile (din zilele din urmă) Biblia ne spune despre „…oameni stricaţi la minte şi  osândiţi în ce priveşte credinţa” (2 Timotei 3:8).

Această ostilă dezvoltare a raţiunii se reliefează toi mai mult. Înainte se mai spunea încă: „Strâng Cuvântul Tău  în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmul 119:11). Astăzi se spune acest lucru lărgit: „Eu mă rog  mult, în special în limbi, ca să nu păcătuiesc”. Acest lucru ilustrează foarte clar deplasarea de la raţiune la  iraţionalism, în final de la cuvânt la imagine. Noi trăim astăzi într-un secol unde literatura este depăşită. Mai  înainte agentul cel mai mare al puterii era cuvântul, astăzi televiziunea şi video-ul au ajuns să arate imaginea  evenimentelor. Înainte se spunea: „Aşa este scris”, astăzi se aude însă tot mai mult: “Eu am trăit”.  Prin aceasta nu trebuie să se creadă că trăirile, experienţele ar fi în principiu rele sau că ele ar trebui să fie  negate.

Oricine Îl urmează pe Isus cu credincioşie va face experienţe cu Domnul său. Dar credinţa noastră nu se  întemeiază pe experienţe sau simţuri ci pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe realităţi. Totuşi nu întotdeauna simţurile  sunt de depreciat şi în principiu negative. Ceea ce se poate totuşi vedea astăzi, este o tot mai mare dislocare a  accentuării centrelor de greutate. Suntem tot mai mult orientaţi spre experienţe şi simţuri şi tot mai puţin spre  Cuvânt. Însă şi Duhul Sfânt poate să lucreze în noi în mod indubitabil sentimente. Totuşi, invers, sentimentele şi  o atmosferă emoţională nu va putea provoca lucrarea Duhului Sfânt.

De asemenea aceste realizări, nu trebuie să trezească impresia că mintea ar fi ultima instanţă a omului pentru  acceptarea adevărurilor duhovniceşti. Inima omului este aceea, adică adevărata şi lăuntrica sa personalitate,  căreia şi mintea îi este subordonată. Totuşi paşii de ascultare duhovnicească trebuie să treacă prin filtrul minţii  reînnoite prin care personalitatea omului se va respecta. O ocolire sau o întrerupere a minţii înseamnă însă a nu  ţine seama de personalitatea proprie, adică de voinţa omului. Acest lucru este străin de Duhul Sfânt.

CAPITOLUL 6  PASIVITATEA ÎN CURENTELE RELIGIOASE

Legitimitatea pasivităţii este preferată în cercurile penticostale şi carismatice. Dacă se spune acest lucru aşa de  direct, nu trebuie ca prin aceasta să cadă o judecată asupra situaţiei de copil al lui Dumnezeu. Chiar şi copiii  adevăraţi ai lui Dumnezeu pot primi un duh înşelător şi să fie manipulaţi aşa cum ni se arată în 2 Corinteni 11:4.  Şi un copil al lui Dumnezeu poate să devină pasiv. Petru nu are în vedere pe necredincioşi atunci când pronunţă  avertismentul: „Fiţi treji şi vegheaţi, căci potrivnicul nostru diavolul dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută  pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).

În aceste cercuri se socoteşte însă în mod obişnuit că Duhul Sfânt trebuie să se folosească de un „medium” şi să  vorbească direct din ei. De aceea toate aceste curente încep – şi lucrul acesta se poate constata în fapt global  – la prezicere prin a se spune: „Aşa vorbeşte Domnul” sau chiar cu o directă a pretinsului Duh Sfânt către cei  prezenţi.

Aşa s-a întâmplat la începutul mişcării clasice a penticostalismului în 1906 la Los Angeles. Aşa s-a petrecut şi se  petrece şi la mişcarea carismatică, care a avut începutul ei în 1960, aşa a avut loc şi la pornirea mişcării  catolico-carismatice care s-a întâmplat în 1967.  Această expresie: “Aşa vorbeşte Domnul”, nu se găseşte fireşte nicăieri în Noul Testament. Este vorba numai  doar de un fel de exprimare din Vechiul Testament.

Epistolele apostolului Pavel, Ioan sau Petru, sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi ele nu încep cu această introducere:  „Aşa vorbeşte Domnul”. În final inspiraţia este o taină, totuşi se poate recunoaşte cum se desfăşoară  personalitatea scriitorului. Duhul Sfânt se uneşte într-un fel armonios cu omul, însă nu scoate din priză  personalitatea sa şi nici nu o ocoleşte, nici nu o întrebuinţează într-un fel direct ca „medium”. În legătură cu  aceasta noi amintim un citat al lui Watchman Nee: „Creştinul trebuie să înţeleagă în mod lămurit că toate  manifestările sale trebuie să fie rezultatul gândirii sale proprii. Orice cuvânt care ocoleşte procesul de gândire  este formulat de duhuri rele”.

De această idee – de a fi deci în cel mai direct sens un instrument al Duhului Sfânt – la aceste mişcări este  legată foarte adesea puternica însărcinare de misiune deplin conştientă, care adeseori se exteriorizează printr-o  stare completă de neconvingere.

Demn de remarcat este probabil şi faptul că aceste fenomene se găsesc deja şi în „montanism” la acea pornire  fanatica spirituală din sec. al II-lea după Cristos.  Un frigian cu numele Montanus a fost luat în stăpânire de „duhul” şi a propovăduit împreuna cu două femei,  Prisca (căreia i-a apărui Isus sub înfăţişarea unei femei în haină strălucitoare) şi Maximilla, în stare de extaz, în  care conştiinţa lor a fost scoasă din uz – cuvintele paracletului (apărătorului). Împotriva acestei forme proprii de  manifestare au protestat alţi creştini: această propovăduire în extaz nu a rezultat dintr-o a treia persoană ca  aceea a proorocilor din Biblie, ci a fost vorbirea directă a duhului însuşi care s-a folosit direct de gura proorocului  ca instrument.

Gerhard Maier scrie în comentariul său biblic referitor la Matei 24:5 în legătură cu amăgirea prin cristoşi falşi  următoarele: „Nu este exclus că printre aceştia se pot găsi şi inspiraţii în urma cărora membrii comunităţii se  ridică în picioare în stilul „Eu” şi ei par să transmită mai departe cuvinte ale lui Cristos”.

Semnul de întrebare al acestor manifestări provine de la faptul că nu rareori se aduc chiar critici la adresa lui  Dumnezeu. El ar fi vorbit chiar direct şi deci prin aceasta se construieşte hula împotriva Duhului Sfânt. Totuşi  aceste convingeri sunt rezultatul inevitabil al falsei antropologii (ştiinţa care se ocupă cu originea omului) şi  pneumatologiei care stau la baza acestor curente spirituale excitate.

Aceste declaraţii foarte grave ar trebui dovedite, în parte cel puţin, cu ajutorul unor citate ale oamenilor-cheie.  Baratt, care este socotit ca părintele mişcării penticostale europene, căci prin el a venit focul penticostal de la  Los Angeles spre Europa, relatează în cuvinte proprii despre botezul său cu Duhul Sfânt după cum urmează:  „Puterea veni aşa deodată şi în mod puternic, încât eu am căzut la pământ şi pentru scurt timp eu am început să  vorbesc în limbi fără să mă mai pot opri… Mi se părea că o mână de fier zăcea pe maxilarul meu. Atât maxilarul  cât şi limba mi-au fost mişcate de această putere nevăzută”.

Foarte lămurit se manifestă aici legile controlului direct printr-o altă putere.  Despre începutul mişcării clasice a penticostalismului scrie G. H. Lang, cum o femeie la o astfel de adunare de  trezire a păşit în „transă „spre pian. Soţul ei ştiind bine că soţia lui nu ştia să cânte la pian, închise dinadins  capacul pianului. Ea a deschis totuşi capacul acestuia şi a început să cânte minunat. Ce se întâmplase? Maşina  biologică a acestei femei era în serviciul unui astfel de duh ca unealtă pentru a deservi acest instrument muzical.  Femeia era aici ca „medium” în sensul cel mai direct.

Arnold Bitlinger, care este socotit într-un anumit sens părintele mişcării carismatice pe tărâmul german, scrie în  cartea sa „Glossalia” următoarele: „Mulţi creştini au experimentat că în sinea lor ei se roagă necurmat chiar şi  atunci când ei tac, sau când cu gândurile lor ei sunt la lucru”.

De această falsă concepţie asupra lucrării Duhului Sfânt se leagă faptul că aparţinătorii acestor curente cred că  potrivit cu 1 Corinteni 14, Duhul Sfânt se roagă direct în ei sau prin ei în diferite forme. Totuşi trebuie să se  spună asupra acestui lucru că Duhul Sfânt nu apare de loc în întreg capitolul 14 din 1 Corinteni.

Apostolul Pavel spune lămurit: “ Căci atunci când vorbesc în limbi, atunci se roagă duhul meu (1 Corinteni  14:14). Traducerea „Die Gute Nachricht” (Vestea Bună) din nenorocire traduce aici deja greşit, atunci când  spune în acest loc: “Atunci când el se roagă în astfel de limbi, Duhul Sfânt se roagă prin el”. Astfel dar, între  duhul omului şi Duhul Sfânt este o atât de mare deosebire, ca aceea dintre om şi Dumnezeu aşa că într-adevăr  nu este un lucru secundar să se confunde duhurile.

De la Serviciul de informare „Cercul de lucru al publiciştilor creştini” referitor la tema vorbirea în limbi se spune:  „Acest lucru este uneori aşa descris ca şi când maxilarul şi limba ar deveni independente şi s-ar sustrage de la  controlul minţii”. Unul care vorbeşte în limbi spune: “Nu mintea mea este aceea care formulează cuvintele, mi se  pare ca şi cum eu aş sta în observaţie lângă mine şi m-aş auzi personal”.  Duhul Sfânt acţionează în aşa fel ca eu însumi să mă rog în mod activ, să chem pe Dumnezeu, etc. Duhul lui  Dumnezeu nu vrea să sprijine pasivitatea sau chiar lenea.

Un tânăr, care înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu era foarte încurcat în „Antrenarea autogenă” spunea cum  sună una din propoziţiile cheie a acestei tehnici: „Eu respir fără voia mea”. Acest lucru nu trebuie să se înţeleagă  aşa ca şi când controlul respiraţiei nu ar avea voie să ne cârmuiască, căci în somn noi suntem trupeşte pasivi,  însă literalmente respirăm. Aici este vorba mai mult de o exercitare a unei comportări pasive – temeinice, care să  conducă la pasivitate.

Kathryn Kuhlman, care în adevăr nu era o figură oarecare în scena carismatică, declară ea însăşi: „Tu eşti atunci  sub o astfel de ungere încât urechile tale literalmente aud – căci el predică prin gura ta… El a vorbit cu ajutorul  buzelor mele şi urechile mele au auzit, şi eu am ştiut că nu era K. Kuhlman”.

La aceşti „unşi cu Duhul” se observă mereu fenomene tipice ale medium-ului şi spiritismului. Tot aşa şi la Paul  Toasporn se arată iarăşi clasicele simptome ale scrisului automat. Aşa relatează el cu cuvintele sale proprii  despre primirea de solii prin punerea mâinilor lui Steve Lightle: „După o noapte cu furtună, eu m-am deşteptat şi  am simţit ca o poruncă de a scrie ceva. Aşternerea aceasta pe hârtie, la care nu mi-a fost îngăduit să fac vreo  reflecţie, sau să am vreun amestec cu gânduri ale mele proprii, s-a întâmplat într-o iuţeală zorită şi într-un  răstimp de circa 12-15 minute. Împotriva conţinutului unuia dintre capitole şi împotriva unei noţiuni eu am vrut să  mă împotrivesc, însă eu nu aveam altceva de făcut decât să scriu şi eu ştiam exact ceea ce trebuia scris”.

Coreeanul Yonggi Cho, pastorul celei mai mari biserici din lume – din punct de vedere al creşterii adunării, unul din  cei mai cu succes propovăduitor care a trăit vreodată – relatează despre botezul său cu Duhul Sfânt: „Deodată  s-a lacul lumină în cameră. Valuri ca un fum năvăleau înăuntru. Eu am fost cuprins de o veneraţie profundă. Am  crezut că-mi era casa cuprinsă de flăcări şi am încercat să chem ajutor, dar nu am putut scoate nici măcar un  sunet din gâtlejul meu. Disperat m-am uitat în jur şi am văzut două picioare lângă mine. M-am uitai în sus şi am  văzut o haină albă. Apoi am văzut un chip ca un soare puternic din care ţâşneau raze de lumină. Eu încă totuşi  nu ştiam cine era, până când am văzut cununa de spini. Ea străpunsese tâmplele Sale şi sângele curgea în jos.  Acum eu am ştiut că era Domnul Isus Cristos. Dragostea Lui părea că se reflectă asupra mea… O bucurie  minunată venea dinlăuntrul meu. Limba şi buzele mele au început să vorbească. Eu am încercat să mă opresc,  însă se părea că o altă persoană o controla şi acea persoană voia să se manifeste în mod violent. Eu nu am ştiut  ce era, însă am constatat că cu cât vorbeam mai mult cu atât mă simţeam mai bine”.

Despre mistica franţuzoaică Doamna Guyon, Kurt Hutten relatează că în autobiografia ei scria următoarele: „Eu  nu scriu din duhul meu, ci prin duhul meu interior. Când am pus mâna pe peniţă eu nu am ştiut nici un cuvânt  măcar despre ceea ce eu aveam să scriu şi nici după aceea nu am ştiut ce scrisesem. Curgea în valuri din lumina  internă asemenea unui izvor din adânc, însă nu trecea prin capul meu. Iuţeala cu care scriam era atât de mare,  încât mâna mi s-a umflai şi mi s-a înţepenit total… Eu am scris zi şi noapte neîntrerupt, încât mâna mea nu  putea ţine pasul cu duhul care dicta”.

Gottfried Mayerhofer, succesorul renumitului „medium” al scrisului Iakob Lorber, zugrăveşte într-o scrisoare felul  de primire al soliilor sale: „Eu sunt întotdeauna complet pasiv la astfel de comunicări şi foarte rar ştiu despre ce  este vorba…”

Dr. Toaspern este acum unul din cei mai influenţi oameni din mişcarea carismatică din fosta RDG. Yonggi Cho  este reprezentant al învăţăturilor extremiste penticostale şi chiar are o influenţă mondială în creştinătatea  evanghelică.

Este un fapt că în aceste porniri carismatice de desţelenire, fenomenele spiritismului camuflat evlavios sunt de  recunoscut. Din această cauză nu este admisibil ca faţă de aceste curente noi, să avem o atitudine neutră, aşa  cum este recomandată astăzi din nenorocire tot mai mult în comunităţi şi în locurile de răspundere ca fiind ultima  concluzie înţeleaptă.  Acest lucru corespunde mai mult duhului pluralist al vremii, care în avântul politicii de relaxare spirituală  îmbrăţişează înainte de toate noţiunea de toleranţă………………

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/subtila-seducere-a-bisericii/

Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: