Zeciuiala de pastor Butch Yu, aprilie 2001

Zeciuiala de pastor Butch Yu, aprilie 2001

Introducere

Probabil că unul dintre cele mai neabordate subiecte din teologia Vechiului Testament (VT) este subiectul Zeciuielii. Este de asemenea şi una dintre cele mai controversate probleme cu care au de a face bisericile creştine de astăzi. Întrebarea dacă zeciuiala încă mai este aplicabilă Bisericii sau pentru creştini de azi a creat două tabere opuse. Cei din tabăra anti-zeciuială susţin ideea că din moment ce creştinii nu mai sunt sub Lege, prin urmare, ei nu mai se află sub regula de zeciuială deoarece este o dispoziţie a Vechiului Testament pentru poporul evreu. Pe de altă parte, grupul pro-zeciuială argumentează de asemenea că principiul zeciuielii este înaintea Legii, deşi este un principiu Vechi Testamental, acesta nu a fost anulat pe baza învăţăturii lui Hristos că cei credincioşi ar trebui să întreacă neprihănirea fariseilor şi aceasta include şi stricta lor obligaţie şi practică a zeciuielii. În ciuda tuturor acestor idei care sunt în conflict, zeciuiala a fost acceptată şi practicată în mod universal între bisericile creştine de astăzi. Cred că miezul problemei depinde de faptul dacă creştinii sunt obligaţi să dea o zeciuiala din veniturile sale, sau dacă aceasta este un gest voluntar de închinare şi ofrande date lui Dumnezeu, nu din obligaţie ci din dragostea pentru Dumnezeu şi împărăţia Sa.

În ciuda rarităţii materialelor care să trateze acest subiect, acest concept particular din Vechiul Testament m-a determinat să fac o cercetare aprofundată şi atentă, folosind puţinele resurse care sunt valabile, pentru a încerca să înţeleg însemnătatea sa, originea, natura, istoria, practica, scopul şi relevanţa sa în lumina Vechiului Testament. Voi încerca de asemenea să examinez unele dintre argumentele aduse împotriva şi în favoarea acestei practici în lumina învăţăturilor din Noul Testament şi despre felul cum să dea creştinii în zilele de astăzi.

Însemnătatea zeciuielii

Termenii Zecime, Zeciuieli şi Zeciuială derivă în esenţă din cuvântul evreiesc aser care înseamnă zece şi ma’aser – zeciuială sau a zecea parte, referindu-se la actul religios de oferire a unei zecimi pentru sprijinirea unui scop religios1. Acesta este de asemenea văzut ca practică a „dăruirii unei porţiuni din profitul sau capturile de război ale cuiva, donaţie religioasă de ordinul a unei zecimi,”2 sau „a zecea parte dintr-o proprietate sau produs pentru sprijinirea unui preot sau a altei instituţii religioase sau scop.”3 Cuvântul evreiesc ma’aser a fost folosit de aproape 32 de ori în Vechiul Testament: de 7 ori în Pentateuh, de 5 ori în Profeţi, şi de 10 ori în Scrieri4. Pasajele primare care descriu porunca de a da zeciuială în Vechiul Testament sunt Levitic 27:30-33; Numeri 18:21-32; Deuteronom 12:1-18; 14:22-29; 18:1-4; 26:12-15,5 şi cel mai renumit şi adesea folosit text este găsit în Maleahi 3:6-12.

Zeciuiala în Orientul Antic Apropiat

Am fost surprins să descopăr că acest concept al zeciuielii nu a fost în exclusivitate un concept şi o practică evreiască. Deşi acesta este un obicei ce se poate întâlni în vremurile Vechiului Testament, cu toate acestea el nu îşi are originea în Israel sau „în Legea Mozaică şi nici nu era ceva specific evreilor”6. „Zeciuiala era foarte obişnuită în întregul Orient Antic Apropiat (OAA), în special în Mesopotamia unde textele neo-babiloniene din cel de-a 6 lea secol î. Hr., discută despre colectarea zeciuielilor drept mijloc de susţinere a unui sanctuar”7. Chiar înainte ca lui Israel să i se poruncească sau să practice zeciuiala, aceasta era deja practicată de multe culturi şi obiceiuri religioase antice. Este clar că „zeciuiala era o practică antică şi răspândită”8. Morley ne spune că „a da o porţiune din profitul sau capturile de război ale cuiva era cunoscut în lumea antică din Grecia şi până în China”9.

Astfel, putem spune că Israel a fost doar unul dintre multele popoare din perioada OAA care dădea zeciuială din proprietatea, producţia sau din monedele lor10. Egiptenii şi sirienii au practicat zeciuiala (1 Mac. 10:31; 11:35), chiar şi lidienii, babilonienii şi asirienii11. Principiul zeciuielii era de asemenea cunoscut în oraşul Ugarit (secolul 14 î. Hr.), şi printre catarginieni12. Zeciuielile era folosite ca taxe impuse de regele local sau orice conducător, sau se poate referi la o porţiune dintr-o afacere13. Se poate face de asemenea referire la aceasta ca zeciuiala din haine şi produsele agricole în special din orz şi curmale14. Averbeck a arătat trei informaţii interesante despre zeciuiala în materialul ugarit:

(1) Zeciuiala era văzută din perspectiva unui întreg oraş ca fiind o unitate. (2) Zeciuiala este cel mai adesea un impozit secular datorat regelui sau unuia din slujitorii lui. (3) Există câteva texte în care preoţii sunt destinatarii zeciuielii, dar chiar şi în aceste instanţe preoţii sunt trataţi ca oricare alţi specialişti cărora li se datorau zeciuielile15.

Alte texte antice tratează subiectul referitor la preoţie în mod diferit. Unele dintre ele discută despre practicarea dăruirii de zeciuieli pentru dumnezei şi templele lor. Prin urmare putem spune că conceptul şi practica zeciuieli din OAA a fost nu doar ceva religios, ci şi secular fiind „sistemul de bază de impozitare al oraşului”16. Totuşi, oamenii din OAA priveau autoritatea politică şi religioasă ca fiind combinate. Cea dintâi fiind pământească şi cea din urmă fiind de autoritate divină. Numărul zece sau zeciuiala era obişnuit doar pentru că majoritatea oamenilor numărau în zeci sau îşi foloseau cele 10 degete17.

Dosh a clarificat aceasta atunci când a spus că „zeciuiala este asociată cu o confirmare a unei poziţii de putere sau control exercitat de către o zeitate recunoscută, o combinaţie a vreunui conducător-zeu recunoscut, sau recunoaşterea unui monarh. Aceste zeciuieli sunt de fapt mai bine descrise prin tributuri sau jertfe în care minimul era o zecime, deci o zeciuială”18. Este de asemenea semnificant a nota faptul că zeciuiala din OAA era atât aplicată faţă de Dumnezeu cât şi faţă de ţară19.

Fletcher Spruce în cartea sa, You Can Be A Joyful Tither20 [Poţi fii un dătător de zeciuială bucuros, n. tr.], a menţionat că nu există nimic nou despre ideea zeciuielii. El a spus că aceasta este o practică care datează încă din vremurile antice, chiar din afara tradiţiei iudaice şi creştine. Egiptenii şi caldeenii, care au ocupat văile fertile ale Nilului înainte ca Vechiul Testament să fie scris, cât şi asirienii dădeau zeciuială dumnezeilor lor. Practica zeciuielii se crede că datează cam din anul 3800 î. Hr. Fenicienii, chinezii, grecii, romanii, arabii şi alţii dădeau zeciuieli în cadrul ceremoniilor religioase21.

Zeciuiala în Vechiul Testament

Zeciuiala din Vechiul Testament nu a început cu Legea. Oamenii lui Dumnezeu au practicat-o cu 500 de ani înainte ca Dumnezeu să dea pe Sinai Legea lui Moise22. Cele mai timpurii cazuri de zeciuială se pot găsi în Geneza 14 şi 28. Aceste referinţe ne spun că oamenii au practicat zeciuiala cu mult înainte ca naţiunea lui Israel să se nască şi acestora li s-a poruncit să îşi dea zeciuielile ca şi când ar fi fost o Lege. Zeciuiala este o practică biblică şi este menţionată de 32 de ori doar în Vechiul Testament.

În Pentateuh

Aceasta este menţionată pentru prima dată în Geneza 14:18-20: „Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram, şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate.”

Acest pasaj ne spune despre Avraam care a dat a zecea parte din capturile de război lui Melhisedec, preotul şi regele Salemului (vezi de asemenea şi Evrei 7:4). Aparent, acest prim episod al dării zeciuielii este făcut cu mult înainte de darea Legii lui Moise. Şi am înţeles că nu Avraam a început conceptul zeciuielii deoarece acesta era practicat cu ceva vreme înainte de către multe popoare în OAA23.

În această primă înregistrare a zeciuielii din Vechiul Testament îl vedem pe Avraam răspunzând la „obişnuitul model”24 de dare de zeciuieli. După ce a primit o binecuvântare preoţească de la Melhisedec, Avraam l-a binecuvântat şi el pe preot prin a-i da zeciuială din captură25. În acele zile, „zeciuielile era u aduse atât în sanctuare cât şi regilor”26 şi Melhisedec se califică pentru ambele27. Prin urmare răspunsul lui Avraam este o recunoaştere adecvată a validităţii preoţiei lui Melhisedec28. Keil & Delitzsch au văzut zeciuiala lui Avraam ca fiind o confirmare practică a preoţiei divine a lui Melhisedec, căci zeciuiala era conform obiceiului general jertfa prezentată Divinităţii29. Gestul lui Avraam pare a fi fost de o motivaţie teologică din moment ce acesta a fost felul lui de a recunoaşte că Dumnezeu Cel Prea Înalt a fost Acela care i-a dat victorie (vezi versetul 20) şi că Dumnezeu este ultimul deţinător a tuturor lucrurilor.

A doua referinţă despre zeciuială din perioada pre-mozaică este găsită în Geneza 28:20-22: „Iacov a făcut o juruinţă, şi a zis: ‚Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu, şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.’”

Aici îl descoperim pe Iacov făcând jurământul său Domnului că Îi va da zeciuială din tot venitul pe care Dumnezeu i-l va da lui dacă DOMNUL avea să îl protejeze în călătoria sa către casa tatălui său. Aceasta este jurământul personal al lui Iacov faţă de Domnul şi „erau pentru susţinerea casei lui Dumnezeu, simbolizat de stâlp (v. 22) care mai târziu a devenit scopul major al zeciuielii din Israel – grija faţă de casa lui Dumnezeu”31.

Jurământul lui Iacov de a da zeciuială vorbeşte despre natura voluntară a actului32. Stedman care argumentează împotriva aspectului obligatoriu al zeciuielii a afirmat: „Dacă zeciuiala era o obligaţie, o datorie curată, aceasta este cea mai înaltă formă de impertinenţă pentru ca Iacov să ‚dea’ lui Dumnezeu ceea ce de fapt el nu avea nici un drept să reţină”33. El a continuat să argumenteze că „ceea ce a simţit Iacov că poate jura sau nu poate jura nu se poate face ceva obligatoriu pentru oricare altă persoană, cel puţin pentru un creştin care nu este sub nici un fel de revendicare legală de orice fel”34.

O altă referinţă este Levitic 27:30-33, citat aici: „Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului. Dacă vrea cineva să răscumpere ceva din zeciuiala lui, să mai adauge o cincime. Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului. Să nu se cerceteze dacă dobitocul este bun sau rău, şi să nu se schimbe; dacă se înlocuieşte un dobitoc cu un altul, şi unul şi celălalt va fi sfânt, şi nu vor putea fi răscumpăraţi.”

Aici găsim o dezvoltare a zeciuielii, care se extinde la a zecea parte din sămânţa pământului sau a roadelor pomilor. Acest text oferă de asemenea o bază teologică pentru aducerea zeciuielii din pământ, şi este zeciuiala Domnului, „aceasta aparţine Domnului şi este sfântă pentru El”35. Implicaţia este clară; Domnul este producătorul, deţinătorul şi distribuitorul bogăţiei pământului (vezi Deuteronom 8:17 şu.). Regulile sunt stabilite pentru ca oricine doreşte să-şi răscumpere sau să împrumute zeciuiala din pământul său, acesta ar trebui să plătească preţul ei. El trebuie să adauge o cincime la aceasta atunci când o dă înapoi leviţilor. Pe de altă parte însă, a zecea parte din turme sau din cirezi nu putea fi răscumpărată36. Wilson adaugă următoarele: „animalele care sunt parte a zeciuielii sunt considerate sfinţite. Dacă vreun proprietar doreşte să-şi răscumpere oricare din zeciuielile sale pentru bani, el o poate face, dar doar dacă adaugă în plus o a cincia parte din valoarea monetară deplină a animalului şi preotul face evaluarea”37.

În Numeri 18:20-32 vedem rolul unic al leviţilor printre triburile lui Israel. Ei erau singurul trib care nu deţineau nici un teren şi prin urmare nu puteau produce propria lor hrană şi de aceea lor li se dădeau zeciuielile agricole ale oamenilor pentru întreţinerea lor şi ca răsplată pentru slujirea în cadrul cortului întâlnirii38. Ni se spune de asemenea ca din zeciuielile ce le primeau de la popor, leviţii trebuiau să dea zeciuială din zeciuieli preoţilor că să îi susţină şi pe aceştia. Este foarte clar aici faptul că sistemul de zeciuială levitică era intenţionat pentru susţinerea sanctuarului şi a personalului acestuia. Aceste zeciuieli nu sunt niciodată o jertfă consacrată ci obligatorie39. La acest punct, zeciuiala a devenit o regulă strictă pentru Israel; aceasta nu trebuie trecută cu vederea, căci Israel a fost chemat să fie un popor sfânt, urmând în mod exclusiv instrucţiunile Domnului.

În Deuteronom 12:5-14 şi 14:22-26, ni se spune că zeciuielile trebuiau aduse în sanctuarul central, care mai târziu a fost întemeiat în Ierusalim40. „Deuteronom 14:27-29 şi 26:12-15 introduce o altă zeciuială, ce se strângea la fiecare al treilea an pentru a fi distribuită nevoiaşilor”41. Deşi există grupul acelora care argumentează că ar fi trei feluri diferite de zeciuieli separate, se pare însă că erau doar două, adică, „cele zece procente luate pentru susţinerea acelora ce slujeau Domnului, şi zeciuiala din al treilea an luată pentru ajutarea văduvelor şi a orfanilor”42. Aceste zeciuieli nu trebuiau a fi privite drept poveri ci mai degrabă feluri de exprimare a dragostei şi a încrederii lor în ceea ce Dumnezeu a promis că va binecuvânta lucrarea mâinilor lor.

Astfel, putem spune că clauza deuteronomică pentru zeciuială proiectează un scop cu unghi diferit. „Aceasta este o jertfă care recunoaşte proprietatea lui Dumnezeu a pământului şi a roadelor sale, un mijloc de susţinere pentru leviţi, şi o jertfă pentru scop caritabil.”43 Zeciuiala era un fel de a aminti poporului lui Dumnezeu – Israel – că lucrurile din viaţă care îi susţineau pe ei au fost cu toate date de Dumnezeu pentru ca ei să le folosească44.

În scrierile profeţilor

Zeciuielile sunt de asemenea menţionate în prezicerile profeţilor Amos şi Maleahi. Prezicerile lui Amos au de a face cu „sfinţenia lui Israel ce trebuia să continue să prezinte zeciuielile Domnului atunci când poporul nu mai era preocupat de dreptate şi neprihănire”45. Aceasta este o batjocură directă faţă de scopul şi intenţia originală a zeciuielii. Deuteronom 14 a clarificat faptul că darea de zeciuială ar trebui să fie motivată de dragostea pentru Dumnezeu şi pentru alţii. A pierde din vedere acest scop însemna a-l eşua în întregime. Aceste lucruri s-au întâmplat în vremea profetului Amos (vezi 4:4).

În cazul prezicerilor profetului Maleahi, acesta protesta şi îl mustra pe Israel că îl furau pe Dumnezeu prin a nu aduce zeciuielile lor în casa visteriilor (3:6-11). Aici îl putem vedea pe Domnul provocând pe Israel să-şi aducă zeciuielile în casa visteriilor şi El avea să îşi reverse binecuvântările peste cei care ascultau cuvintele Sale. Evident, Maleahi cheamă Israelul la a da zeciuielile lor pentru motivul corect, prin a se întoarce şi a se încrede în Dumnezeu pentru vieţile lor. Apoi ei vor fi din nou binecuvântaţi. Maleahi sublinia lipsa binecuvântărilor datorită neaduceri zeciuielilor lor în casa visteriei, în timp ce Amos a vorbit despre lipsa binecuvântării deoarece ei îşi dădeau zeciuielile cu inimi şi motive greşite46.

Astfel vedem că zeciuiala, care ar trebui să fie felul de exprimare a lui Israel a devoţiunii sale faţă de Dumnezeu, nu a fost respectată tot timpul şi aşa cum ar fi trebuit să o facă. Poporul lui Dumnezeu îşi reţineau zeciuielile şi ofrandele lor pentru Dumnezeu ceea ce este la fel de serios ca şi furtul. Dumnezeu l-a acuzat pe Israel că furau din zeciuielile Sale, care erau sacre şi care aparţineau de drept lui Dumnezeu. Atunci când poporul lui Dumnezeu s-a întors de la El şi s-au închinat idolilor, zeciuielile lor mergeau la idoli (Amos 4:4). Ezechia în 2 Cronici 31:10-11 a supravegheat o restaurare a ascultării faţă de Dumnezeu şi zeciuielile şi ofrandele au crescut aşa de mult încât au trebuit să se facă alte camere în cadrul visteriei lui Dumnezeu. Îl vedem pe Neemia conducând o altă restaurare şi s-a asigurat că zeciuielile şi ofrandele au fost şi ele restaurate pentru a susţine pe leviţi şi pe preoţi (12:44; 13:10)47.

Zeciuiala în Iudaismul timpuriu

În timpul celui de-al treilea secol î. Hr., sistemul zeciuielii devine o povară grea pentru popor. Datorită interpretărilor şi a instrucţiunilor rabinilor, un ţăran de rând se lupta să-şi plătească zeciuielile şi prin urmare ei au evitat pur şi simplu să o mai plătească. Totuşi, pentru cei dedicaţi, ei au menţinut această practică. Din cartea apocrifă a lui Tobit avem următoarele lucruri: „Obişnuiam să merg la Ierusalim cu primele roade, cu primul născut şi cu a zecea parte din vite şi cu primul rod al oilor şi să le dau preoţilor, fii lui Aaron, pentru altar; şi a zecea parte din porumb, vin, untdelemn şi din rodii şi din restul fructelor fiilor lui Levi, care slujeau în Ierusalim; şi a doua zeciuială o dădeam anual pentru şase ani şi mergeam şi o cheltuiam în Ierusalim, o dădeam orfanilor şi văduvelor şi prozeliţilor care se ataşau copiilor lui Israel, o cumpăram şi le-o dădeam în al treilea an.” (Tobit 1:7 şu.)48

Este clar că zeciuiala era o chestiune serioasă în Apocrifa49 şi în alte literaturi inter-testamentale cum sunt Jubilee 13:25-2750. Josephus a accentuat de asemenea semnificaţia zeciuielii ca sistem de sprijinire a preoţilor şi a leviţilor aşa încât ei să se concentreze şi să îşi dedice timpul lor în a sluji Domnului51.

Distrugerea Templului a făcut ca preoţii şi leviţii să nu mai fie necesari din pricina simplului fapt că nu mai existau serviciile din Templu. Acestea au fost cu uşurinţă integrate în structura socială a comunităţii şi zeciuiala a devenit o metodă de susţinere a celor ce studiază Legea şi a nevoiaşilor.

În această ultimă dezvoltare a zeciuielii, au existat două schimbări majore care merită a fi notate. Prima este lipsa mesei de jertfă deuteronomică. Aceasta a fost uitată în această vreme. A doua este generalizarea zeciuielilor la care, în contrast cu zeciuielile Vechiului Testament din produsele agricole specifice, în acest timp, rabinii includ toate produsele agricole şi toate formele de venit ca fiind supuse zeciuielii52. Dezvoltarea se extinde până acolo încât se includ şi banii ca parte a zeciuielilor.

Zeciuiala şi implicaţiile sale53

În contrast cu OAA, zeciuiala din Vechiul Testament implică mai mult decât nişte motive economice, politice şi umanitare; aceasta era felul lui Israel de a arăta lumii că Domnul este furnizorul lor şi motivul prosperităţii şi a abundenţei lor. Darea lor de zeciuială arată spre Regele şi Domul lor, adică Dumnezeu Atotputernic, care i-a chemat să fie poporul Lui cel sfânt (Deuteronom 26:10-25). Prin dedicata şi credincioasa lor aderare la zeciuială, ei îşi recunosc şi îşi exprimă şi prin aceasta respectul lor faţă de preoţie şi faţă de leviţii care slujeau în Templu în locul lor. Prin a-şi da zeciuielile lor, Israel imita de asemenea generozitatea şi bunătatea Dumnezeului lor, căruia îi păsa de cei nevoiaşi şi de săraci. Prin a face astfel, Israel demonstrează lumii că ei sunt chemaţi pentru scopul şi folosinţa lui Dumnezeu şi că ei sunt într-adevăr poporul Său. Ei reflectă rugăciunea şi dorinţa tatălui lor Iacov, care a făcut un jurământ faţă de Dumnezeu.

Prin urmare, zeciuiala este mai mult decât a da înapoi Domnului o porţiune din binecuvântarea Sa, ci şi o reflectare a unei relaţii vii dintre Dumnezeu şi poporul Său. Dumnezeu poartă de grijă la poporul Său şi poporul Său răspunde faţă de grija Sa prin a se îngriji şi de alţii.

Zeciuiala în Noul Testament

Cuvântul grecesc pentru zeciuială este dekatos54, de la rădăcina cuvântului deka55, zece. Ideea este de fapt împrumutată din Vechiul Testament şi din conceptul OAA unde „a zecea parte era de obicei din produsele pământului şi era considerată ca fiind partea din întreg ce o datora un închinător Dumnezeului său pentru sprijinirea sanctuarului lui Dumnezeu şi a preoţilor săi”56. Însă este destul de surprinzător să descoperim că zeciuiala nu a fost niciodată poruncită sau iniţiată în mod explicit în cadrul bisericii creştine timpurii. Aparent, nu avem nici o însemnare despre zeciuială care să fie iniţiată în epistole, de Pavel, Iacov, Petru sau Ioan. Totuşi, în evanghelii, putem vedea că Isus a mustrat liderii religioşi spunând: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”57 În cuvintele lui Isus, se presupune faptul că El aprobă pe cea dintâi, darea zeciuielii. El le amintea doar fariseilor despre importanţa ambelor porunci. Aceasta este datorită faptului că liderii religioşi din acea vreme au devenit aşa de legalişti referitor la împlinirea Legii încât au emis cel mai important aspect al dragostei şi al dreptăţii, adică de a se îngriji şi a-i trata pe oameni în mod cinstit şi corect. În schimb, ei au devenit oprimatori ai oamenilor; ei au făcut ca împlinirea Legii să fie aşa de dificilă încât a devenit o povară grea pentru popor. Dar din nou, nu avem înregistrări explicite despre Isus în care să poruncească ucenicilor şi urmaşilor Săi să dea zeciuială. Cartea Evrei, pe de altă parte, îl menţionează pe Avraam care a dat zeciuielile lui pentru Melhisedec şi Levi dând zeciuielile lor lui Melhisedec prin Avraam58. Totuşi, instrucţiunea explicită de a urma exemplul lui Avraam şi Levi este absent în acest text. Autorul nu şi-a instruit niciodată cititorii săi să îi urmeze pe aceştia. Ceea ce este explicit şi clar în epistole sunt sfaturile lui Pavel de a „împărtăşi posesiunile materiale pentru grija nevoilor săracilor (1 Corinteni 16:1-3; 2 Corinteni 8-9; Efeseni 4:28) şi pentru a sprijini lucrarea creştină (1 Corinteni 9). El îndeamnă şi laudă generozitatea (2 Corinteni 9:6; 8:1-5) dar nu a revendicat niciodată, ca poruncă din partea lui Dumnezeu, ca să se dea un cantitate specifică”59.

Zeciuiala în cadrul bisericii creştine timpurii

Nici cuvântul „zeciuială” nu apare în unele din scrierile Părinţilor Apostolici şi ale Apologeţilor. Ceea ce este prezent în cadrul învăţăturilor lor este „dăruire”, care a continuat să fie o parte importantă a închinării creştine timpurii60. Iustin Martirul credea şi învăţa că aceia care prosperă şi cei care doresc să prospere ar trebui să contribuie fiecare în parte atâta cât doreşte61. Irineu a considerat zeciuiala a fi o lege iudaică şi prin urmare nu se aplica creştinilor care nu sunt sub Lege. Pentru el, creştinii ar trebui să dea fără nici o constrângere exterioară. Origen, pe de altă parte, a privit zeciuiala ca fiind ceva ce trebuie cu mult depăşit de creştini în dăruirea lor62. În ultima parte a istoriei bisericii, zeciuiala a fost văzută ca mijloc de susţinere a bisericii63. Zeciuielile membrilor erau folosite pentru a susţine lucrarea creştină după cum susţin pasajele următoare din Noul Testament: Matei 10:10; Luca 10:7; 1 Corinteni 9:3.

Atât scriitorii Noului Testament cât şi Părinţii Bisericeşti timpurii au considerat zeciuiala ca fiind o practică din vechime şi a fost înlocuită de un nou principiu de dăruire generoasă. Creştinii nu mai sunt conduşi de Lege ci de dragostea lor şi de bunătatea lui Dumnezeu.

Deocamdată, ceea ce am discutat sunt argumente din tăcere care susţin că Noul Testament nu mai învaţă zeciuiala ci dăruirea generoasă. Dar argumentarea din tăcere este slabă. Mergând înapoi la descrierea evangheliei, este clar în Matei 23:23 că Isus aprobă zeciuiala. Absenţa instrucţiunii din partea lui Isus ar putea să mai însemne că ucenicii o practicau deja şi că nu aveau nici o problemă legată de practica zeciuielii. Personal cred că Isus şi ucenicii Săi dădeau zeciuială pentru că dacă nu o făceau, liderii religioşi, care căutau oportunităţi de a-L acuza pe Isus de ceva, ar fi putut folosi zeciuiala drept cauză de a-L persecuta pe Isus şi urmaşii Săi.

Gânduri finale

În ciuda limitei materialelor disponibile despre această temă a Vechiul Testament, din ceea ce am descoperit şi discutat este suficient pentru a stabili următoarele puncte:

1. Conceptul şi practica zeciuielii nu îşi are originea în Israel sau că ar fi specifică lor. Cu alte cuvinte, zeciuiala nu a fost limitată doar pentru poporul lui Dumnezeu. Am studiat că înainte ca aceasta să fie practicată de Israel, aceasta era deja o practică foarte răspândită printre alte religii şi culturi din afara Israelului şi a popoarelor semite. De la prima înregistrare despre zeciuială din Vechiul Testament, vedem că Avraam nu a fost instruit de Dumnezeu să plătească zeciuială lui Melhisedec, el a făcut-o într-un mod obişnuit de a-şi exprima respectul faţă de cineva care este superior ca regii, preoţii sau zeii. Poate că nu a fost prima lui dată în care să dea zeciuială cuiva sau vreunui sanctuar pentru scopuri sacre.

2. Zeciuiala din cadrul Vechiului Testament poate fi văzută atât ca voluntară cât şi obligatorie. Natura voluntară a zeciuielii poate fi văzută cu claritate în primele înregistrări autentice despre zeciuială din Vechiul Testament înainte de darea Legii. Atât Avraam cât şi Iacov au acţionat în mod voluntar fără ca Dumnezeu să-i constrângă să facă aceasta. Dumnezeu nu i-a poruncit lui Avraam să dea zeciuială lui Melhisedec, el a făcut doar ceea ce era drept şi uzual. Iacov, deşi a făcut un jurământ să dea zeciuiala sa lui Dumnezeu, nu a fost obligat să o facă. Cel mai probabil este că el a învăţat-o de la Avraam sau de la tatăl său. În aceste două instanţe, putem spune că amândouă au reieşit dintr-un caracter pur voluntar şi nu atrag după sine nici o obligaţie64. Aceasta a fost răspunsul lor personal şi voluntar faţă de credincioşia şi protecţia lui Dumnezeu din viaţa lor.

Natura obligatorie este văzută în stabilirea sistemului de zeciuieli din Numeri şi Deuteronom. Ca parte din Lege, zeciuiala devine un decret pentru poporul lui Dumnezeu (vezi Levitic 27:30-33). Este foarte clar că Moise a poruncit zeciuiala pentru israeliţi. Aceasta era cunoscută ca fiind zeciuiala Domnului şi care este sfântă pentru El (vezi Deuteronom 14:22-29). Fără nici o îndoială, zeciuiala era un factor important în economia divină dată lui Israel65. Leviţii, pe care Dumnezeu i-a chemat şi i-a pus deoparte pentru slujba din templu, depindeau de aceasta pentru traiul lor cât şi al întreţinerii cheltuielilor Templului şi pentru scopurile caritabile. „Sub lege zeciuiala era, fără îndoială, planul divin pentru susţinerea şi întreţinerea preoţilor lui Dumnezeu în cadrul lucrării lor de mijlocire şi cel al jertfelor.”66 Astfel putem spune că zeciuiala, ca instituţie stabilită de Dumnezeu pentru Israel a fost în mod intrinsec obligatorie67.

3. Zeciuiala din Israel, deşi această practică are paralele în OAA, nu indică motive similare cu cele ale altor religii şi culturi, după cum este clarificat în Deuteronom în cadrul Shema (6:4-9), care vorbeşte de fapt de dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele israeliţilor (14:28).

4. Zeciuiala este o practică acceptată biblic şi a fost un fel de recunoaştere a proprietăţii ultime a lui Dumnezeu a tuturor lucrurilor. Totuşi, zeciuiala a fost înţeleasă şi practicată diferit în vremuri şi localităţi diferite de-a lungul perioadei biblice. În mod sigur însă, aceasta era destinată pentru scopuri sacre.

5. Zeciuiala, deşi nu s-au dat instrucţiuni directe în Noul Testament, nu este desfiinţată deloc. În schimb, un nou principiu de călăuzire despre dăruirea generoasă a fost încurajat, care a întrecut cu mult practica iudaică a zeciuielii. Înţelegerea din cadrul Noului Testament s-a schimbat, credincioşii au fost cumpăraţi prin sângele preţios al lui Hristos şi astfel, el sau ea este de acum o proprietate a Domnului. Aceasta înseamnă că Dumnezeu îl posedă pe credincios şi orice are acesta. Noi am devenit administratorii lui Dumnezeu pentru viaţa şi resursele noastre. Creştinii trebuie să fie capabili să recunoască şi să confirme acest adevăr că noi nu suntem proprietari, ci administratori ai lui Dumnezeu. Răspunsul nostru de drept cât şi atitudinea noastră trebuie să fie aceea de supunere bucuroasă faţă de Dumnezeu68.

Acum că am văzut zeciuiala atât prin ochii Vechiului cât şi a Noului Testament, putem spune că avem imaginea şi fundalul clar al acestei învăţături în ceea ce priveşte preocuparea întregii Biblii. Şi întrebarea dacă zeciuiala este încă aplicabilă pentru credincioşii Noului Testament a fost rezolvată. Întrebările de genul, dacă creştinii sunt sub har şi nu sub lege, sunt ei obligaţi să dea zeciuială? Este obligatoriu pentru ei aceasta? Mulţi oameni de astăzi argumentează împotriva zeciuielii doar pentru că este o învăţătură bazată pe lege şi legea a fost dată doar israeliţilor, prin urmare creştinii, care nu mai sunt sub lege, nu mai se află deloc sub regulamentele de a da zeciuială. Dar am învăţat şi am dovedit din Scriptură că Avraam şi Iacov au dat zeciuială deşi ei au trăit înainte ca Legea să fie dată lui Israel, prin urmare spunem că zeciuiala este practicată fie că cineva este sub har sau sub lege.

Cred că problema nu este dacă să dăm sau nu zeciuială (a zecea parte din venit), pentru că Noul Testament ne învaţă dăruirea generoasă şi ar putea fi peste cele zece procente uzuale de dăruire ale israeliţilor. Cred că ceea ce este atacat şi respins nu este „zeciuiala”, ci obligativitatea şi caracterul mandatar al zeciuielii aşa cum a fost ea instituită în Legea Vechiului Testament.

În fine, sunt de acord cu ceea ce a spus D. A. Carson, „Ar fi uşor să enumerăm astfel de întrebări într-o pagină sau două fără să ne punem întrebarea ‚Cum îmi pot administra lucrurile încât să pot da mai mult?’ Aceasta este în mod sigur o întrebare mai buna decât ‚Care este interpretarea corectă aşa încât să pot face ceea ce se cere şi apoi să-mi duc viaţa mai departe?’”69

___________________
Note de subsol

1. Christian J. Wilson, The Anchor Bible Dictionary, CD-ROM, Logos Research Systems, 1997. See also Sidney Dosh Jr., „The Evolution of the Tithe,” In Biblical Heritage Center [online], March 14, 2001 [cited 15:00], Available from: http://biblicalheritage.org/Bible Studies/tithes.htm.
2. Brian K. Morley, Evangelical Dictionary of Biblical Theology, CD-ROM, Logos Library System, 1999.
3. H.H. Guthrie, Jr., The Interpreter’s Bible & The Interpreter’s Dictionary of the Bible, CDRom, Abingdon Software, Abingdon Press, 1999.
4. E.E. Carpenter, „Tithe,” The International Standard Bible Encyclopedia, Fully Revised, 1988 ed., 862.
5. Ibid.
6. New Bible Dictionary , Tithe, Logos Bible Software 2.0, CDRom, Logos, 1995.
7. Achtemier, Paul J., Th.D., Harper’s Bible Dictionary, (San Francisco: Harper and Row, Publishers, Inc.) 1985. Achtemier, Paul J., Th.D., Harper’s Bible Dictionary, (San Francisco: Harper and Row, Publishers, Inc.) 1985.
8. H.H. Guthrie, Jr.
9. Brian K. Morley, Evangelical Dictionary of Biblical Theology.
10. E.E. Carpenter, 861.
11. Ibid.
12. Ibid.
13. Richard E. Averbeck, „Ma’aser,” New International Dictionary of Old Testament Theology & Exegesis, Vol. 4, 1997 ed., 1035.
14. Ibid.
15. Ibid.
16. Anderson, 80, quoted in Richard E. Averbeck , 1026.
17. Brian K. Morley.
18. Dosh, Sidney Jr., „The Evolution of the Tithe”.
19. Richard E. Averbeck, 1037.
20. Fletcher C. Spruce, You Can Be A Joyful Tither, rev ed. (Kansas City, Missouri: Beacon Hill Press, 1985), 16.
21. Ibid.
22. Ibid.
23. A. H. Sayce, writing on ancient Palestine, says of Abraham’s tithing: “This offering of tithes was no new thing. In his Babylonian home Abram must have been familiar with the practice. The cuneiform inscriptions of Babylonia contain frequent references to it. It went back to the pre-Semitic age of Chaldaea, and the great temples of Babylonia were largely supported by the esra or tithe which was levied upon prince and peasant alike. That the god should receive a tenth of the good things which, it was believed, he had bestowed upon mankind was not considered to be asking too much. There are many tablets in the British Museum which are receipts for the payment of the tithe to the great temple of the sun-god at Sippora, in the time of Nebuchadnezzar and his successors. From one of them we learn that Belshazzar, even at the very moment when the Babylonian empire was falling from his father’s hands, nevertheless found an opportunity for paying the tithe due from his sister.” Quoted in Ray Charles Stedman, „Giving Under Grace Part-1,” Bibliotheca Sacra V107 #427.#427 (July 1950): 330.
24. Gordon J. Wenham, Word Biblical Commentary: Genesis 1-15 (Waco, Texas: Word Books, Publisher, 1987), 317.
25. Ibid.
26. Ibid.
27. Ibid.
28. John H. Sailhamer, The Pentateuch As Narrative (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing House, 1992), 147.
29. C.F. Keil and Delitzsch, F., Commentary on the Old Testament (Peabody, Massachusetts: Hendrickson Publishers, 1996), 132.
30. E.E. Carpenter, 862.
31. Ibid.
32. Ray Charles Stedman, 333.
33. Ibid.
34. Ibid.
35. E.E. Carpenter, 862.
36. Ibid. See Leviticus 27:23, 32f.
37. Christian J. Wilson, The Anchor Bible Dictionary, CD-ROM.
38. Ibid.
39. Richard E. Averbeck, 1041.
40. Lawrence O. Richards, „Giving,” Zondervan Expository Dictionary of Bible Words, 1991 ed., 307.
41. Ibid.
42. Ibid. The difference between instructions in Deuteronomy and Numbers led some rabbis to believe that there were two tithes each year, one for the Levite and one to be eaten before the Lord. Yet it is unlikely that the text would institute a second tithe the way it does, without introduction or clarification. Some also believed that the triennial tithe was additional, making a total of three tithes. But it is unlikely that the offerer would have to affirm that such tithe was given properly while saying nothing of the first, or primary tithe. It is possible that there was only one tithe and that the differences in descriptions were due to changing circumstances. Numbers, written during the period of wandering, instructs the people to give their tithes to the Levites. Deuteronomy, written as Israel entered the land and began a more settled existence, required that tithes be eaten in the sanctuary (where the remaining portion was no doubt left). It seems every third year the tithe was given to the poor. See Brian K. Morley, Evangelical Dictionary of Biblical Theology, CD-ROM, Logos Library System, 1999.
43. H.H. Guthrie, Jr.
44. Sidney Dosh, Jr.
45. E.E. Carpenter, 862.
46. Ibid.
47. Brian K. Morley.
48. Quoted in Sidney Dosh, Jr.
49. See also Judith 11:13, 1 Macc. 3:49; 10:31; 11:35; 13:25-27; 32:10-15; Sir. 35:9. The Mishnah and the Talmud describe the principle of tithing as, “whatsoever is used for food and is kept watch over and grows from the soil is liable to tithes. E.E. Carpenter 863-64.
50. Richard E. Averbeck, 1052.
51. Menitoned in Richard E. Averbeck, 1052.
52. J. Christian Wilson.
53. E.E. Carpenter, 863.
54. G. F. Hawthrone, „Tithe,” New International Dictionary of New Testament Theology Vol. 3, 1992 ed., 851.
55. Ibid.
56. Ibid.
57. See also Luke 11:42; 18:12.
58. See Hebrews 7:2, 5.
59. G. F. Hawthrone, 854.
60. Ibid., 854-855.
61. Quoted in G. F. Hawthrone, 855.
62. Quoted in G. F. Hawthrone, 855.
63. Ibid.
64. Ray Charles Stedman, 333.
65. Ibid., 321.
66. Ibid., 322.
67. Ibid., 334.
68. D. A. Carson, „Are Christians Required to Tithe?,” Christianity Today, 15 November 1999, 94.
69. Ibid.
___________________
Bibliografie

_____ Achtemier, Paul J. „Tithes.” Harper’s Bible Dictionary. 1985 ed.
_____ Alden, Robert L. The Expositor’s Bible Commentary Vol. 7. Edited by Gaebelein, Frank E..
_____ Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing House, 1985.
_____ Baldwin, Joyce G. Tyndale Old Testament Commentaries: Haggai, Zechariah and Malachi.
_____ Downer’s Grove, Illinois, USA: Inter-Varsity Press, 1972.
_____ Carpenter, E.E. „Tithe.” The International Standard Bible Encyclopedia. 1988 ed.
_____ Evangelical Dictionary of Biblical Theology. Tithe. CDRom. Baker Bytes. 1998.
_____ Gemeren, W.A. Van. „Offerings and Sacrifices in the Bible Times.” Evangelical Dictionary of Theology. 1984 ed.
_____ Johnson, Douglas W. The Tithe: Challenge or Legalism?. Nashville, TN: Abingdon Press, 1984.
_____ Keil, C.F., and Delitzsch, F.. Commentary on the Old Testament: Pentateuch Peabody, Massachusetts: Hendrickson Publishers, 1996.
_____ Commentary on the Old Testament: Minor Prophets Peabody, Massachusetts: Hendrickson Publishers, 1996.
_____ Kidner, Derek. Tyndale Old Testament Commentaries: Genesis. Downer’s Grove, Illinois, USA: Inter-Varisty Press, 1967.
_____ New Bible Dictionary. Tithe. CDRom. Logos. 1995.
_____ Richards, Lawrence O. „Giving.” Zondervan Expository Dictionary of Bible Words. 1991 ed.
_____ Sailhamer, John H. The Pentateuch As Narrative. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing House, 1992.
_____ Spruce, Fletcher C. You Can Be A Joyful Tither. Rev edition. Kansas City, Missouri: Beacon Hill Press, 1985.
_____ The Anchor Bible Dictionary. Tithe. CDRom. Logos Research Systems. 1997.
_____ The Interpreter’s Bible & The Interpreter’s Dictionary of the Bible. Tithe. CDRom. Abingdon Press. 1999.
_____ The Theological Journal Library 4.0. CDRom. Galaxie Software. 2000.
_____ Wenham, Gordon J. Word Biblical Commentary: Genesis 1-15. Waco, Texas: Word Books, Publisher, 1987.

https://www.voxdeibaptist.org/zeciuala_Butch.htm

EPISTOLELE CĂTRE TESALONICENI

EPISTOLELE CĂTRE TESALONICENI

Schiţa conţinutului

1 Tesaloniceni

1. Salutări (1:1).
2. Mulţumiri pentru credinţa şi statornicia creştinilor tesaloniceni (1:2-10).
3. Explicarea purtării recente a lui Pavel (2:1-16).
4. Istorisirea evenimentelor după plecarea lui de la Tesalonic (2:17-3:10).
5. Rugăciunea lui pentru o reîntâlnire grabnică cu ei (3:11-13).
6. Îndemn la o trăire sfântă şi la dragoste frăţească (4:1-12).
7. Cu privire la parousia (4:13-5:11).
8. Câteva îndemnuri (5:12-22).
9. Rugăciunea, salutarea finală şi benedicţia (5:23-28).

2 Tesaloniceni

1. Salutări (1:1-2).
2. Mulţumire şi încurajare (1:3-12),
3. Evenimente care trebuie să preceadă ziua Domnului (2:1-12).
4. Alte mulţumiri şi încurajări (2:13-3:5).
5. Necesitatea disciplinei (3:6-15).
6. Rugăciunea, salutarea finală şi benedicţia (3:16-18).

II, Autorul

Amândouă Epistolele către Tesaloniceni au în antet numele lui Pavel, Silvan (= Sila) şi Timotei; dar Pavel este autorul adevărat al ambelor epistole, deşi el îi menţionează pe cei doi colaboratori ai săi care au luat parte la lucrarea sa misionară în Tesalonic. În 1 Tesaloniceni Pavel vorbeşte la persoana întâi singular (2:18) şi se referă la Timotei la persoana a treia (3:2, 6); în 2 Tesaloniceni el adaugă semnătura sa personală (3:17) şi de aceea este identificat cu cel care vorbeşte în 2:5. Folosirea pronumelui personal „noi” când se referă la sine este la fel de evidentă în aceste epistole ca şi în celelalte, în special în 1 Tesaloniceni 3:1: „Am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena” (cf. Faptele Apostolilor 17:15 ş.urm.).

Nu au existat prea multe dificultăţi în stabilirea faptului că Pavel este autorul 1 Tesaloniceni; F. C. Baur o atribuie unui ucenic al lui Pavel care a scris după anul 70 d.Cr. ca să trezească din nou interesul pentru parousia, dar această sugestie este doar o curiozitate în istoria criticii

Mai multe dificultăţi au fost întâmpinate cu 2 Tesaloniceni Se afirmă că stilul ei este oficial, prin comparaţie cu cel al primei epistole; acest raţionament, bazat pe expresii cum sunt „trebuie să mulţumim” şi „cum se cuvine” în 1:3 nu are prea multă forţă; este cert că nu are nevoie de o explicaţie cum este cea a lui M. Dibelius – că această Epistolă a fost scrisă pentru a fi citită în biserică – şi acelaşi lucru este adevărat cu privire la prima Epistolă (cf. 1 Tesaloniceni 5:27). Mai serios este argumentul că escatologia din 2 Tesaloniceni o contrazice pe cea din 1 Tesaloniceni Prima epistolă pune accent pe caracterul neaşteptat al venirii Domnului, „ca un hoţ noaptea” (1 Tesaloniceni 5:2), în timp ce a doua Epistolă pune accentul pe anumite evenimente care vor avea loc înainte de venirea Lui (2 Tesaloniceni 2:1 ş.urm.) şi face lucrul acesta într-un pasaj al cărui caracter apocaliptic nu are egal în scrierile pauline.

Harnack a explicat diferenţa sugerând că 1 Tesaloniceni a fost scrisă către grupul de credincioşi din biserica din Tesaloiuc proveniţi dintre Neamuri, iar 2 Tesaloniceni către grupul de evrei. Lucrul acesta este improbabil datorită îndemnului din 1 Tesaloniceni 5:27 ca epistola să fie citită la „toţi fraţii” – de asemenea, explicaţia este de necrezut în lumina insistenţei fundamentale a lui Pavel asupra unităţii în Cristos a credincioşilor evrei şi ne-evrei. La fel de neconvingătoare este completarea teoriei lui Harnack făcută de F. C. Burkitt, care susţine că amândouă Epistolele au fost schiţate de Silvan şi aprobate de Pavel, care a adăugat cu mâna sa 1 Tesaloniceni 2:18 („Eu, Pavel”) şi 2 Tesaloniceni 3:17.

Alte sugestii cu privire la paternitatea ne-paulină a ambelor epistole prezintă dificultăţi mai mari decât cele care vizează paternitatea paulină. Dacă 2 Tesaloniceni este pseudonimă, scriitorul a recurs la o subtilitate de un rafinament deosebit când i-a avertizat pe cititorii săi cu privire la scrisorile false scrise în numele lui Pavel (2:2); salutul din 2 Tesaloniceni 3:17 poate fi înţeles numai ca un avertisment al lui Pavel cu privire la asemenea epistole false. Dificultăţile ridicate de originea paulină pot fi explicate cel mai bine dacă ţinem cont de ocazia scrierii şi de relaţia dintre cele două scrisori. Amândouă epistolele au fost incluse în cele mai vechi ediţii ale colecţiei de scrieri ale lui Pavel.

III. Ocazia

Prima Epistolă

Pavel şi însoţitorii săi au trebuit să plece în grabă din *Tesalonic la începutul verii anului 50 d.Cr., după ce a avut mai mulţi convertiţi şi a sădit o biserică în cetate (Faptele Apostolilor 17:1-10). Circumstanţele plecării lor au indicat că adepţii lor aveau să fie expuşi în mod inevitabil la o persecuţie pentru care încă nu erau pregătiţi, deoarece Pavel nu a avut timp să le dea toate învăţăturile fundamentale pe care le-a considerat necesare. Cu cel dintâi prilej el l-a trimis înapoi pe Timotei să vadă cum trăiau creştinii tesaloniceni. Când Timotei s-a întors la el la Corint (Faptele Apostolilor 18:5) el i-a adus veşti bune despre statornicia şi zelul lor pentru răspândirea Evangheliei, dar a spus că ei au avut anumite probleme, unele etice (cu referire specială la relaţiile sexuale) şi altele escatologice (în particular, ei erau preocupaţi ca nu cumva la parousia cei care au murit să fie dezavantajaţi în comparaţie cu cei care erau încă în viaţă). Pavel le-a scris imediat, exprimându-şi bucuria la veştile bune aduse de Timotei, spunând că plecarea lui abruptă din mijlocul lor nu a fost de bună voie (aşa cum susţineau criticii săi), punând accent pe importanţa castităţii şi a hărniciei în munca de fiecare zi, asigurându-i că toţi credincioşii care au murit înainte de parousia nu vor fi dezavantajaţi, ci vor fi înviaţi ca să se alăture fraţilor lor aflaţi în viaţă şi „îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh” la venirea Sa.

A Doua Epistolă

Nu după multă vreme, însă, alte veşti au ajuns la Pavel şi acestea sugerau că mai trebuiau îndepărtate câteva temeri. El a suspectat că unele temeri s-ar putea datora interpretării greşite a învăţăturii sale date bisericii din Tesalonic. Unii membri ai bisericii au crezut că parousia era atât de iminentă încât nu mai avea nici un rost să lucreze. Pavel spune că anumite evenimente trebuie să aibă loc înainte de parousia; în special, că pe tot pământul va avea loc o răzvrătire răspândită împotriva lui Dumnezeu, condusă de un om care va întruchipa forţele nelegiuirii şi ale anarhiei, dar care în prezent este ţinut în frâu de o putere pe care nu trebuie să o numească în scris, întrucât cititorii săi ştiau la ce se referă. (Caracterul aluziv al referii sale la această forţă ne face să credem că se gândea la Imperiul roman, care prin menţinerea legii şi ordinii l-a făcut să fie recunoscător de mai multe ori în cursul slujirii sale apostolice.) În ce-i priveşte pe cei care erau înclinaţi să nu mai lucreze, el li se adresează şi mai tăios decât în prima Epistolă; pentru creştinii apţi de muncă era nedemn să trăiască pe spinarea altora, cu atât mai mult cu cât au văzut un exemplu de purtare demnă la Pavel şi la colaboratorii săi. Leneşii trebuie trataţi de fraţii lor de credinţă în aşa fel încât să-i trezească la realitate.

Uneori s-a încercat îndepărtarea dificultăţilor legate de corelarea celor două Epistole prin postularea că 2 Tesaloniceni a fost scrisă mai întâi (cf. J. Weiss, Earliest Christianity, 1, 1959, p. 289 ş.urm.; T. W. Manson, Studies in the Gospels and Epistles, 1962, p. 268 ş.urm.; R. G. Gregson, „A Solution to the Problems of the Thessalonian Epistles”, EQ 38, 1966, p. 76 ş.urm.). Dar 2 Tesaloniceni presupune o oarecare corespondenţă anterioară de la Pavel (2:15), iar limbajul din 1 Tesaloniceni 2:17-3:10 subînţelege că 1 Tesaloniceni a fost prima scrisoare a lui Pavel către creştinii din Tesalonic, după plecarea sa forţată.

IV. Învăţătura

Cu excepţia posibilă a Epistolei către *Galateni, cele două Epistole către Tesaloniceni sunt cele mai vechi scrieri ale lui Pavel care s-au păstrat. Astfel, ele ne permit să ne formăm o impresie mai clară, şi în unele privinţe surprinzătoare, cu privire la fazele credinţei şi vieţii creştine la 20 de ani după moartea şi învierea lui Cristos. Principiile fundamentale fuseseră stabilite deja; creştinii tesaloniceni (care fuseseră înainte păgâni idolatri, în cele mai multe cazuri) au fost convertiţi prin auzirea şi acceptarea propovăduirii apostolice (1 Tesaloniceni 1:9 ş.urm.); Isus, în care şi-au pus ei încrederea, este Fiul lui Dumnezeu, despre care se vorbeşte în mod spontan în termeni care presupun egalitatea cu Tatăl (cf. 1 Tesaloniceni 1:1; 3:11; 2 Tesaloniceni 1:1; 2:16); Evanghelia care le-a adus mântuirea poartă cu sine implicării practice sănătoase pentru viaţa de fiecare zi. Dumnezeul viu şi adevărat este sfânt, şi El doreşte ca şi poporul Său să fie sfânt; această sfinţenie se extinde la probleme cum sunt relaţiile cu persoane de sex opus (1 Tesaloniceni 4:3) şi câştigarea cinstită a pâinii de toate zilele (1 Tesaloniceni 4:11 ş.urm.; 2 Tesaloniceni 3:10-12). Apostolii înşişi au dat un exemplu în aceste privinţe (1 Tesaloniceni 2:5 ş.urm.; 2 Tesaloniceni 3:7 ş.urm.).

Amândouă Epistolele reflectă aşteptarea escatologică intensă din anii aceia şi excesele nesănătoase pe care le-a generat. Pavel nu descurajează aşteptarea escatologică (de fapt, escatologia se pare că a ocupat un loc proeminent în propovăduirea lui la Tesalonic), ci el îi îndeamnă pe tesaloniceni să nu confunde caracterul neaşteptat al parousiei cu iminenţa ei şi el imprimă în ei corolarele etice ale escatologici creştine. El însuşi nu ştia dacă va fi sau nu în viaţă la parousia; el spera că va fi în viaţă, dar nu avea nici o certitudine în privinţa aceasta. Preocuparea lui principală a fost să-şi îndeplinească lucrarea încredinţată cu credincioşie astfel încât ziua aceea să nu-l găsească nepregătit şi ruşinat. De aceea, pentru convertiţii săi el prezintă parousia ca o mângâiere şi o speranţă pentru cei îndureraţi şi mâhniţi, ca un avertisment pentru cei nepăsători şi neascultători, şi pentru toţi, ca un stimulent la trăire sfântă. Parousia va realiza înfrângerea supremă a răului; va fi manifestarea universală a triumfului care este garantat deja prin lucrarea mântuitoare a lui Cristos.

BIBLIOGRAFIE

Comentarii despre textul grec de G. G. Findlay, CGT, 1904; G. Milligan, 1908; J. Moffatt, ECT, 1910; J. E. Frame, ICC, 1913; B. Rigaux, Études Bibliques, 1956; C. F. Hogg şi W. E. Vine, 1914; E. J. Bicknell, WC, 1932; W. Neil, UNT, 1950; idem, TBC, 1957; W. Hendriksen, 1955; J. W. Bailey, IB, 11, 1955; L. Morris, TNTC, 1956; idem, NLC, 1959; A. L. Moore, NCB, 1969; D. E. H. Whiteley, NOB, 1969; E. Best, BNTC, 1972; vezi de asemenea J. B. Lightfoot,Biblical Essays, 1893, p. 235 ş.urm.; idem, Notes on the Epistles of St. Paul, 1895, p. 1 ş.urm.; K. Lake, Earlier Epistles of St. Paul, 1911, p. 61 ş.urm.; T. W. Manson, Studies in the Gospels and Epistles, 1962, p. 259 ş.urm.

F.F.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/epistolele-catre-tesaloniceni.html

Seducţia noii spiritualităţi. Duelul creştinismului cu Noua Ordine Spirituală

Seducţia noii spiritualităţi. Duelul creştinismului cu Noua Ordine Spirituală

Pagina12

octombrie 2010 | Marius Necula | RELIGIE

Studii recente arată că 22% dintre creştinii americani practicanţi cred în reîncarnare, un sfert dintre ei cred în puterea astrelor, ca să nu mai spunem că 3 din 10 americani susţin că într-un fel sau altul au contact cu cei decedaţi.

Amestecul credinţei creştine cu superstiţii sau idei neopăgâne specifice spiritualităţii orientale pare tendinţa contemporaneității. Aşa se face că în mediul creştin (fie ortodox, catolic sau protestant) regăsim credinţa în reîncarnare, bioenergii, puterea astrelor ori preocuparea pentru cunoaşterea viitorului prin apelarea la vrăjitori sau medii. Cu siguranţă că ignoranţa ar putea fi o justificare a tendinţei actuale, dar neştiinţa nu explică în totalitate atracţia generală faţă de credinţe şi practici străine creştinismului. Răspunsul ar putea fi găsită tocmai în analiza acestui nou tip de spiritualitate.

Conform studiului STISOC1 publicat în această vară de Catedra de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, România se situează pe unul dintre primele locuri în Europa în ceea ce priveşte încrederea în superstiţii sau practici pseudoreligioase, precum horoscopul, numerele norocoase ori deochiul. Astfel, în prezent, 40% dintre români consideră că zodia în care s-au născut le influenţează mult sau foarte mult personalitatea, spre deosebire de anul 2005, când doar 22% dintre români luau în serios horoscopul. Acelaşi studiu mai arată că 95% dintre români cred în Dumnezeu şi 53% declară că merg la biserică cel puţin o dată pe lună, România fiind ţara ortodoxă cu practica religioasă cea mai crescută din întreaga Europă.

Miezul noii spiritualităţi

Deși termenul „spiritualitate” apare astăzi într-o varietate de circumstanţe, cu sensuri extrem de diferite, două aspecte-cheie sunt esenţiale în definirea lui: prezenţa unui acut sentiment al transcendentului, cumulat cu un grad sporit de intimitate faţă de aesta. În context creştin, spiritualitatea a fost înţeleasă ca o comuniune cu divinul prin descoperirile oferite de Duhul Sfânt. Din perspectiva noii spiritualităţi, în schimb, setea după transcendent este sinonimă cu experienţa regăsirii de sine.

Preluând disciplina monismului² oriental, noua spiritualitate se concentrează pe experienţa mistică în care timpul, spaţiul şi moralitatea sunt depăşite de conştiinţa individului. Indiferent de natura existenţei (idee, materie sau energie), sinele este văzut ca fiind realitatea primară. De altfel, acesta este un aspect important care explică atractivitatea noii spiritualităţi. Văzută mai degrabă ca o experienţă de „îmbrăcare cu sine” decât de „lepădare de sine”, la nivel popular, noua spiritualitate este un mijloc la îndemână pentru atingerea împlinirii personale şi a succesului.

Noua spiritualitate face parte din cultura contemporană, de la tabloide la cărţile de management, totul fiind împănat de promisiunile „împlinirii de sine” şi de deschidere a noi orizonturi către „o conştiinţă superioară” sau spre o „nouă viziune cosmică”.

Aspecte-cheie ale noii spiritualități

Universalimul – Cu toate că noua spiritualitate pretinde că religia bună este aceea care ţi se potriveşte cel mai bine, ea însăşi ajunge în mod inevitabil să propună un sistem ideologic de bază. Preluând idei şi concepte din tradiţia orientală, noua spiritualitate propune o înţelegere pan(en)teistă a lumii (omul şi tot ceea ce îl înconjoară face parte din Dumnezeu), viziune stă la baza universalismului proclamat – fiecare religie în parte nu este decât una dintre multiplele căi posibile care conduc către realitatea finală.

Omul perfectibil – Noua spiritualitate este asociată în mod obişnuit cu mişcarea New Age, care se autodefineşte drept „o nouă mitologie la scară planetară”, potrivit căreia omul nu se află într-o stare decăzută, ci, dimpotrivă, este perfectibil prin procesul evoluţiei şi prin intermediul unor salturi la niveluri superioare de conştiinţă. Omul new age poate ajunge la concluzia că el este Dumnezeu.

Abordare cvasiștiințifică – Noua spiritualitate are totodată marele atu de a fi „foarte” contemporană, deoarece înglobează în sine mare parte din conceptele noilor descoperiri ştiinţifice. Spre exemplu, plecând de la câteva date oferite de cercetările din domeniul fizicii cuantice, aceia care aderă la noua spiritualitate văd credinţa ca fiind puterea de a crea însăşi realitatea. Filme documentare recente (The Secret sau What the Bleep Do We Know) propun această nouă abordare, regăsită şi în producţii cinematografice foarte populare (Matrix, Stargate) şi prezentată marelui public drept o alternativă ideologică.

The Secret (2006) este un film documentar care are la bază o serie de interviuri și informații legate de aşa-numita „lege a atracției”. După cum este descris în film, principiul legii atracției constă în faptul că atât gândurile, cât și sentimente atrag diverse evenimente. Concluzia rezultă din interpretarea speculativă a unor concepte din mecanica cuantică. Se pretinde astfel că universul interacţionează cu temerile fizice, profesionale și emoționale ale individului. Filmul susţine că oferă modalitățile prin care omul poate obține succesul în diverse domenii. Documentarul a făcut obiectul multor ironii şi parodieri, fiind catalogat drept „o glumă” (New York Post) şi manifestarea obsesivă a străvechii preocupări de a câştiga bunuri materiale (Time Magazine). Printre multele ironii pe seama filmului se numără şi următoarea aserţiune: „Dacă sari dintr-un avion, legea gravitaţiei se opune legii atracţiei.”Documentarul What the Bleep Do We Know!? (2004, revizuit în 2006) reprezintă o propunere de reflectare asupra realităţii şi a legăturilor (posibile) dintre domeniul subatomic şi conştiinţă. Documentarul induce ideea că ar exista niveluri diferite de conştiinţă (chiar la nivel celular!?), iar indivizii formează o conştiinţă supremă numită adesea „Dumnezeu”. Din păcate, filmul amestecă faptul ştiinţific cu interpretarea filosofică.

Spiritualitate sincretică – Noua spiritualitate lasă loc practicilor duhovniceşti clasice (rugăciune, meditaţie, post sau altele asemenea lor), însă totul este integrat într-un „câmp unificat al conştiinţelor cosmice”. Universul – el însuşi de o complexitate ce-i conferă o formă de conştiinţă – este populat cu fiinţe spirituale de toate speţele, aici fiind loc suficient pentru îngeri, demoni şi chiar pentru profeţi şi pentru sfinţii creştini, ba chiar pentru Dumnezeul Bibliei într-o versiune uşor modificată.

În ansamblu, noua spiritualitate deţine caracteristicile unui „fruct oprit”, ispititor de apetisant, atât pentru mintea educată în spiritul noilor descoperiri ale ştiinţei, cât şi pentru cei cu predispoziţie către religios. De altfel, în această căutare instinctivă după transcendent, noua spiritualitate a devenit o cale de scăpare din capcana nihilistă a naturalismului de sorginte ştiinţifică. Deloc surprinzător, omul modern simte că viaţa ar fi mult prea seacă dacă totul s-ar reduce la materie şi procese fizico-chimice.

O provocare pentru spiritualitatea clasică

Noua spiritualitatea reprezintă deci o alternativă pentru spiritualitatea clasică, oferind calea către împlinire, realizare şi atingere a transcendentului într-o manieră diferită de abordarea clasică. Fiind foarte la îndemână și îmbietoare, capătă un ascendent în faţa spiritualității tradiționale.

În alte cuvinte, noua spiritualitate este foarte comodă, este conformă mentalităţii actuale, care aşteaptă rezultate aici şi acum. În cuvintele lui Alin Fumurescu, „noua spiritualitate rezonează foarte bine cu exerciţiile abdominale făcute de o centură care încordează muşchii în locul tău, cu pilulele de slăbit fără dietă, cu orice se poate atinge fără efort, fără suferinţă, şi – mai presus de toate – fără bătăi de cap.”³ Într-adevăr, la o evaluare lucidă, deși satisface setea pentru înalt și profund, pentru transcendent, noua spiritualitate se descoperă în ton cu negarea lui Dumnezeu, cu negarea moralei şi acceptarea relativismului.

Dar această comoditate are preţul ei. Problema de fond a noii spiritualităţi este că nu ştie încotro se îndreaptă. Şi este clar că, pentru acela care nu are o destinaţie precisă, toate drumurile duc „într-acolo”. Acesta este aspectul pe care îl aduce în plus spiritualitatea creştină: experienţa religioasă nu este doar o plimbare de relaxare, ci o călătorie către o destinaţie precisă, care necesită hotărâre şi disciplină. „Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo” (Ioan 14:4), le spunea Iisus ucenicilor.

Noua spiritualitate este în acelaşi timp îmbietoare pentru că propune o realitate alternativă, rod al conştiinţei individuale, care poate fi construită şi reconstruită după plac. În fapt, cel mai novice individ nu are nevoie de un specialist în fizică cuantică, nici de vreun guru propovăduitor al noii spiritualităţi pentru a înţelege că realitatea există ca atare şi că nu e creată de noi. Nu devenim nici mai frumoşi, nici mai deştepţi şi nici mai bogaţi doar printr-o simplă vizualizare a acestor „potenţiale realităţi”. În acest sens, viziunea propusă de noua spiritualitate seamănă, simptomatic, cu o halucinaţie.

---

1 www.stisoc.ro

2Concepția conform căreia în univers există o singură substanță, temei pentru tot ceea ce există. Din grecesculmonas, care înseamnă „unul, unic”.

3 Alin Fumurescu, „Capra, varza şi noua spiritualitate”, Dilema veche, nr. 315, 25 februarie – 3 martie 2010

https://semneletimpului.ro/religie/seductia-noii-spiritualitati-duelul-crestinismului-cu-noua-ordine-spirituala.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/seductia-noii-spiritualitati/

Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a VIII-a

În activitatea lui Isus și în relația cu discipolii are loc o schimbare importantă din momentul în care Mântuitorul începe să le vorbească ucenicilor despre patimile și moartea sa. Înainte de intrarea triumfală în Ierusalim, Sf. Marcu menționează de trei ori că învățătorul se destăinuia ucenicilor și le spunea despre ceea ce îl așteaptă la finalul misiunii sale: va fi tăgăduit de liderii poporului evreu; va fi condamnat la moarte pentru lucruri pe care nu le-a făcut; va fi bătut și batjocorit de oameni; va fi omorât, dar a treia zi va învia dintre cei morți (cf. cap. 8-10). Am văzut că maestrul deja începuse munca de pregătire a ucenicilor pentru etapa finală de desprindere și pentru perioada ce va urma după plecarea lui. Așadar, lucrurile intră în linie dreaptă către ultima parte a misiunii lui Isus și către ultimele lecții pentru ucenici. Din textul biblic, putem observa că intensitatea procesului uceniciei atinge alte cote. Subiectele discutate sunt mai profunde, întrebările discipolilor arată o altă maturitate, iar provocările învățătorului sunt și mai însemnate. Așa cum vom vedea, în acest stadiu Isus reia fundamentele uceniciei, reafirmă paradigma propriei misiuni și îi invită pe discipoli la o evaluare a ceea ce au înțeles și a disponibilității de a pune în aplicare valorile cerute de maestru.

După prima mărturisire a lui Isus cu privire la evenimentele ce vor urma în Ierusalim (cap. 8:31), are loc un discurs public al învățătorului pe o temă la care ucenicii și auditoriul probabil că nu se așteaptă. Isus pare tot mai ferm și mai decis să tranșeze lucrurile cu privire la miza misiunii sale. El afirmă răspicat că sensul întregii existențe depinde de modul în care omul răspunde invitației de a-l urma, de a fi ucenicul lui. Asistăm, așadar, la o deschidere a orizontului uceniciei pentru toți cei dispuși să accepte chemarea și exigențele Mântuitorului: ”dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea și să mă urmeze”. Textul continuă cu un mesaj cu conotații soteriologice și escatologice, însă cheia rămâne raportarea la Isus Cristos, acceptarea identității lui și asumarea calității de discipol al său. Două lucruri importante sunt subliniate în invitația învățătorului. Primul este surprins de afirmația paradoxală din prima parte a citatului biblic menționat. Este nevoie de voință și libertate ca să devii discipol al lui Isus, iar în același timp presupune renunțarea totală la sine. Respectul absolut pentru libertatea persoanei stă la baza uceniciei creștine și a spiritualității care se clădește pe acest mod de viață. Când această libertate este încălcată sau confiscată prin mecanisme instituționale sau de putere, se pierde și legitimitatea utilizării statutului de creștin sau al celui de ucenic al Domnului. Acest fundament al uceniciei reprezintă un reper esențial pentru comunitatea care se naște ca urmare a vieții și misiunii învățătorului. În același timp, a deveni discipolul lui Isus înseamnă un act profund de renunțare la modul propriu de viață. Calitatea de discipol presupune asumarea unei noi identități, o devenire care cere din partea omului o totală abandonare, o totală deschidere pentru transformare și construire a unui nou statut. A fi ucenic înseamnă să aparții unei relații speciale cu învățătorul și unei comunități care își fundamentează modul de viață pe un sistem de valori aparte. Toate acestea construiesc o viață nouă și un nou sens al existenței. Al doilea aspect are în vedere asumarea condiției umane și a misiunii învățătorului. Textul biblic utilizează sintagma ”să-și ia crucea” pentru a crea această corespondență între experiența oricărui ucenic și cea a maestrului. Vocația discipolului este continuarea misiunii învățătorului, trăirea unei vieți după aceleași principii, standarde și valori. Statutul de ucenic se confirmă mereu prin actualizarea operei maestrului și prin expresia unei vieți care îl arată mereu pe învățător ca sursă și model.

A doua subliniere a textului biblic cu privire la mărturia lui Isus despre ceea ce va urma în Ierusalim conține și mențiunea Sf. Marcu despre faptul că ucenicii nu înțeleg acest mesaj în profunzime (cap. 9:32). Ei nu pot înțelege nici cum este posibil un asemenea sfârșit tragic al maestrului și nici implicațiile acestui scenariu pentru ceea ce va urma. Dimpotrivă, discipolii au început să poarte discuții cu privire la cine va fi mai mare între ei după plecarea învățătorului. Este ca și cum tot ceea ce a făcut Isus se reduce la o școală rabinică ce trebuie dusă mai departe cu un nou management, iar rolul ucenicilor este să asigure continuarea acestui proiect printr-o decizie legată de administrarea autorității. Ca răspuns la preocuparea lor, Isus îi învață o lecție cu cel puțin două aspecte de clarificat. În primul rând, învățătorul resemnifică ideea de a fi cel dintâi, mai mare, conducător, lider sau autoritate. Asistăm la o schimbare de paradigmă care pune centrul de greutate pe slujire, pe disponibilitatea de a fi slujitorul tuturor. Este clar că acest mesaj îl privește mai întâi pe Isus însuși și apoi pe toți cei care decid să îi fie discipoli. Comunitatea clădită în jurul maestrului este așezată pe fundamentul uceniciei. Însă noutatea absolută a acesteia este dată de valoarea esențială a slujirii celuilalt, a iubirii aproapelui. Doar cine înțelege și își asumă o asemenea definiție a uceniciei poate să îl urmeze pe Isus. În al doilea rând, Isus își demonstrează până la capăt autenticitatea și soliditatea misiunii sale. El recunoaște trimiterea și autoritatea lui Dumnezeu în viața sa, așa cum sunt manifestate explicit în formele recunoscute de tradiția iudaică (prin textul biblic, oameni și profeți, ceea ce el a spus și a făcut). Ucenicia la școala lui Isus presupune un ascendent care confirmă și validează autoritatea învățătorului și dă ocazia fiecărui ucenic să se așeze în contextul unei tradiții solide și durabile. Urmarea lui Isus presupune înscrierea într-un lanț de ucenicie, cu experiențe care se leagă de la o generație la alta și dau continuitate misiunii și spiritului învățătorului. Principiile și valorile maestrului rămân actuale în lume printr-o succesiune de discipoli și învățători care au decis să își trăiască viața după modelul lui Isus și sunt gata să pună în alții ceea ce ei au primit.

Cea de-a treia mențiune care anunță patimile lui Isus are loc în contextul apropierii de Ierusalim, după câteva discuții dense între ucenici și învățător (cap. 10). Discipolii sunt tot mai marcați de ceea ce aud, de așteptările lui Isus cu privire la căsătorie și avere (a se vedea confruntarea cu fariseii și cu tânărul bogat) și consideră că ceea ce li se cere este peste putințele omului. Mai mult, proximitatea Ierusalimului îi tulbură peste măsură, astfel încât călătoria devine aproape un chin. Textul biblic ne spune că discipolii mergeau îngroziți după Isus ascultând același mesaj despre moartea învățătorului în cetatea sfântă sau discursuri foarte înalte care dau peste cap mintea și inima omului. În această stare tensionată, un lucru pare important și îi preocupă pe doi dintre cei mai apropiați ucenici ai lui Isus. Ei au întrebări cu privire la viitor și la sfârșitul vieții, la vremurile escatologice. Cei doi frați curajoși, Iacov și Ioan, vor să primească garanții cu privire la finalul drumului și la rezultatele alegerii lor. Ei vor să fie ca învățătorul, să împartă cinstea lui la sfârșitul misiunii. Cu alte cuvinte, textul biblic ne aduce în această situație sensibilă a evaluării uceniciei, a capacității de a ne plasa la capătul drumului. Se pare că ucenicii au asimilat bine înțelepciunea veche care spune că discipolul este chemat să ajungă ca învățătorul și să aibă parte de gloria lui. Și tot din înțelepciunea milenară a lumii antice era destul de clar că ucenicul poate avea parte de o asemenea slavă dacă urmează cu strictețe calea învățătorului. Numai că în cazul lui Isus lucrurile par să fie mult mai profunde. El propune un alt model de maestru și o altă cale de realizare a misiunii. De aceea, Isus întreabă dacă ucenicii sunt dispuși să plătească același preț pe care învățătorul este gata să îl plătească în Ierusalim; dacă sunt deschiși să urmeze calea uceniciei după aceste standarde complet diferite de spiritul epocii. Textul biblic nu ne spune nimic despre reacția lui Isus la cele auzite de la cei doi discipoli. Ne-am fi așteptat să îi laude, să fie mândru de răspunsul lor pozitiv și de deschiderea cu care declară că sunt gata să îl urmeze pe învățător în toate. După cum decurge textul însă, maestrul mută discuția spre sine. Chiar dacă el este învățătorul, Isus își asumă până la capăt rolul de trimis al Tatălui și îi lasă lui această prerogativă a aprecierii și recompensării ucenicilor. În acest moment al evaluării și al apropierii de clipa despărțirii, învățătorul este cel care se smerește și în felul acesta îi ridică pe ucenici. Chiar dacă ceea ce le cere discipolilor este cu neputință de realizat de oameni, maestrul se pune pe sine chezaș și temelie pentru noua experiență umană în lume.

În finalul discuției deschise de Ioan și Iacov, se revine la noua paradigmă a relațiilor dintre ucenici și la modelul adevăratului maestru, la exemplaritatea slujirii totale. Învățătorul vorbește la viitor și privește la comunitatea formată pe experiența uceniciei celor doisprezece. Are speranța că proiectul lui va dăinui, că ceea ce a realizat va fi dus mai departe. El este dispus să plătească prețul suprem, să își dea viața pentru ucenicii săi, pentru toți cei care în mod liber și din înțelegere vor să îi urmeze calea. Pe această jertfă se clădesc valoarea uceniciei și vestea bună a Evangheliei.

Dănuț Jemna

Sursa: Alteritas

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/07/ucenicia-in-evanghelia-dupa-marcu-partea-a-viii-a/?

Existenţa extratereştrilor și adevărul Evangheliei

 Poteraș Ionuț  07-04-2019 18:52:10

Oamenii de ştiinţă ne spun că există miliarde de planete în Univers şi sunt multe opinii conform cărora într-un spaţiu atât de vast este posibil să existe forme de viaţă inteligentă pe unele dintre aceste planete. Ce implicaţii teologice ar putea avea totuşi descoperirea existenţei vieţii extratereste?

Deborah Haarsma este preşedinta fundaţiei BioLogos, o organizatie care susţine o perspectivă evoluționară a creaţiei lui Dumnezeu, s-a referit la acest subiect în timpul conferinţei organizaţiei care a avut loc recent. Ea spune că Evanghelia nu ar fi pusă sub semnul întrebării de existenţa vieţii inteligente pe alte planete.

În timp ce o bună parte din creştinătate crede că mesajul biblic are un mandat doar pentru oamenii care trăiesc pe planeta Pământ şi nu ar cuprinde şi o răscumpărare a vieţii extraterestre, Haarsma sugerează că mesajul Scripturii şi sacrificiul Domnului Isus Hristos este suficient de puternic pentru a acoperi nevoia de răscumpărare a vieţii de oriunde din acest univers.

Mesajul creştin, spune preşedinta BioLogos, s-a adresat întregii umanităţi, chiar dacă lucrarea lui Isus din timpul vieţii Sale pământeşti s-a desfăşurat într-o regiune destul de restrânsă şi cu o acoperire demografică limitată.

„Revelaţia lui Dumnezeu s-a adresat unei culturi specifice, unui popor anume care se găsea într-un spaţiu bine delimitat. Cu toate acestea, Scriptura vorbeşte despre nişte evenimente care se vor avea implicaţii cosmice,” a declarat Haarsma conform Christian Post. „În Coloseni 1, ni se spune că „prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.”

Deci cum ar putea fiinţe inteligente de pe alte planete să fie răscumpărate? Răspunsul la această întrebare poate părea complicat însă Haarsma se aventurează să îl ofere.

Haarsma sugerează trei posibilităţi: sacrificiul lui Isus pe pământ a răscumpărat viaţa din întregul Univers; fiinţele vii care ar putea trăi pe alte planete au făcut alte alegeri când a venit vorba despre păcat; fie Dumnezeu s-a încarnat într-un alt mod pe alte planete pentru a oferi răscumpărare locuitorilor acelor planete.

Ce au spus alţii?

Haarsma nu este singura care crede că ar putea exista viaţă pe alte planete.

C.S. Lewis a contemplat posibilitatea existenţei vieţii inteligente în acest vast Univers. Într-o lucrare mai puţin cunoscută, „Ultima noapte a lumii,” autorul întreabă, „Cum am putea noi, fără o aroganţă absurdă, crede că suntem singurii favorizaţi?”

Dacă viaţa a existat sau există pe alte planete, Lewis spune că sunt trei lucruri pe care ar trebui să le aflăm: au aceste fiinţe gândire raţională, au ele un „simţ spiritual” şi sunt ei căzuţi ca şi noi oamenii?

Celebrul autor creştin spune că dacă răspunsul la aceste întrebări este „da” atunci sarcina evanghelizării acestora ne-ar putea reveni nouă, oamenilor, conform Religion News Service.

„Cei care sunt, sau pot deveni fiii lui Dumnezeu, sunt fraţii noştri indiferenta dacă au carapace sau colţi,” a scris Lewis. „Relaţiile spirituale sunt cele care primează, nu cele biologice.”

Chiar şi marele evanghelist Billy Graham a rămas imperturbabil atunci când i s-a sugerat că ar putea exista viaţă pe alte planete, convins că Evanghelia rămâne în picioare chiar şi în faţa unei unei posibile descoperiri cosmice.

În cartea sa „Răspunsuri la probleme vieţii,” Graham în răspunsul pe care îl oferă unui student la o facultate de științe- spune că „nu există nimic care ar putea schimba încrederea în Evanghelie, chiar dacă s-ar descoperi viaţă pe alte planete.”

„Biblia pe care ne-a dat-o Dumnezeu este concepută pentru planeta noastră şi tratează o problemă specifică pe care o are omenirea: păcatul,” a scris Graham. „Nu este misiunea Bibliei de a ne informa  ce a făcut Dumnezeu în alte părţi din Univers. mesajul său este destinat pentru locuitorii pământului, şi oferă răspunsuri privind originea lor, motivul pentru existenţa lor, cauza nefericirii lor, şi planul de răscumpărare pentru o umanitate căzută.”

La fel ca şi Haarsma, Graham spune că viaţa inteligentă care ar putea să existe pe alte planete fie nu are nici o „implicare în problema păcatului”, sau dacă există o astfel de legătură, atunci „Dumnezeu a asigurat resurse de har adecvate pentru aceştia.”

„Dumnezeul acestui Univers este Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos,” a adăugat evanghelistul. „El este capabil în întregime să susţină toată creaţia şi să o guverneze cu neprihănire.”

Până în prezent nu ştim cu siguranţă dacă există viaţă pe alte planete – poate nu vom şti niciodată. Însă avem o certitudine: Scriptură nu va putea fi desfiinţată.

Sursa: CBN News

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/07/existenta-extraterestrilor-si-adevarul-evangheliei/?

Suntem Obligaţi să Dăm Zeciuială din Venitul nostru Net sau din cel Brut?

Subiectul: Zeciuala–Suntem  Obligaţi să Dăm Zeciuială din Venitul nostru Net sau din cel Brut?

Scopul acestui articol obişnuit este de oferi cititorilor noştri discuţii controversate pe teme potrivite vieţii creştine. Datorită spiritului de partizan, credibilităţii personale, acreditării, etc., le-am cerut tuturor autorilor care au scris pentru acest articol să-şi publice anonim scurtele declaraţii. Făcând aşa, sperăm să-l încurajăm pe cititor, măcar într-o mică măsură, să se concentreze asupra argumentelor implicate în fiecare poziţie decât pe anumiţi factori personali.

Un simplu schimb de opinii între două părţi este deseori extrem de nesatisfăcător, aşa că extindem fiecare schimb de opinii la cinci secţiuni astfel încât autorii să riposteze, examineze, şi să clarifice argumentele din primul nivel al discuţiei.

AVOCATUL 1: Suntem Obligaţi să Dăm Zeciuială Doar din Venitul Nostru Net

Zeciuiala este „practica de a da a zecea parte din venit sau proprietate ca dar (jertfă) pentru Dumnezeu.” [1] Uneori s-a crezut că zeciuiala cerută în Vechiul Testament este de fapt mai mare de zece la sută din pricina „zeciuielii din al treilea an” menţionată în Deuteronom 14:28-29. Această opinie presupune–în mod greşit, cred eu–că zeciuiala din al treilea an era în plus faţă de obişnuita zeciuială anuală, în loc să fie zeciuala obişnuită diferenţiată prin locul de contribuţie şi/sau întrebuinţările speciale. [2] Zeciuiala nu era o cerinţă ceremonială unică teocraţiei israelite, ci era practicată de poporul lui Dumnezeu încă din perioada pre-mozaică. (Gen. 14:17-20; 28:22; cf. Evr. 7:1-10)

Poziţia adoptată în aceast scurt articol presupune că este atât un privilegiu spiritual al creştinului cât şi o obligaţie morală de a da Domnului zeciuială din venitul lui. Isus a spus să nu lăsăm acest lucru nefăcut (Mat 23:23). Un astfel de dar nu este altceva decât o dovadă a faptului că Dumnezeu ne-a purtat de grijă, şi că la urma urmei El este proprietarul, a tot ceea ce posedăm. Zeciuiala îl onorează pe Domnul ca şi Creator al nostru şi ca Răscumpărător al nostru, fiind o mărturie a faptului că noi îi aparţinem Lui cu recunoştinţă. A refuza să dai zeciuială nu este altceva decât să îndrăzneşti să furi de la Dumnezeu. (Mal. 3:8)

Acest articol presupune de asemenea că un creştin ale cărui motivaţii sunt pure nu va permite convenienţelor sale personale sau interesului propriu să hotărască cum se aplică poruncile lui Dumnezeu în viaţa sa. Chiar dacă Cristos ne-ar cere să vindem totul şi să dăm banii săracilor, un adevărat ucenic ar fi gata să facă acest lucru (Mat. 19:21-22). O discuţie a dimensiunii zeciuielii noastre nu trebuie să fie o ocazie de a minimaliza sau de a căuta o ucenicie mai uşoară.

Se ridică întrebarea legitimă, totuşi, dacă cuvântul lui Dumnezeu ne cere să dăm zeciuială din venitul nostru impozat sau din cel neimpozat. Sperăm ca atenţia noastră la această întrebare să nu ne distragă de la chestiunile mai grele ale legii–dreptate, milă, şi credinţă–ca şi Fariseii, care îşi făceau griji să dea zeciuială în amănunt, chiar şi din condimentele din grădină, dar fiecare în parte era plin de ipocrizie  şi fărădelege (Mat. 23:23-28).

Având în vedere aceste remarci introductive, permiteţi-mi să propun teza că, pentru a fi concis, obligaţia Biblică a zeciuielii este ca creştinul să-i dea Domnului zece procente din venitul său după impozitare. [3]

Venitul înainte de impozitare al unei persoane nu este de fapt venitul ei; nu „intră” niciodată în posesia sau în contul ei bancar.[4] Legea lui Dumnezeu nu îmi cre să dau zeciuială din venitul altei persoane, iar banii pe care guvernul civil îi ia ca ai săi înainte ca eu să exercitez un control neîngrădit asupra lor în mod tehnic nu sunt ai „mei” încă de la început. Este venitul guvernului civil, nu al meu,[5] şi eu nu am nici o alternativă în această chestiune. S-ar putea ca banii care mi-au fost luaţi în mod involuntar de către stat să-mi fi fost plătiţi mie–probabil că au devenit ai mei–dar se poate spune acelaşi lucru şi despre banii câştigaţi anul trecut de Donald Trump; se poate ca în schimb să-mi fi fost plătiţi mie (şi astfel să fi devenit ai mei), dar nu au fost, şi eu, aşadar, nu am dat zeciuială din ei. Prin harul lui Dumnezeu, am dat zeciuială din tot ceea ce am primit în realitate şi am putut să numesc al meu. Nu trebuie să scăpăm din vedere că există o diferenţă enorm de semnificativă între banii luaţi de guvern şi banii pe care-i cheltuiesc eu pe lucruri cum ar fi alimentele, chiriea întreţinera, cheltuielile medicale, etc. În primul caz nu am de ales în această problemă, [6] în timp ce în al doilea caz controlez cum–şi chiar dacă–vor fi cheltuiţi banii mei. Doar în al doilea caz banii sunt cu adevărat ai mei.

Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că din „venit” sunt chemat să dau zeciuială(ex. Deut. 14:22,28; Prov. 3:9). Cuvântul evreiesc se referă la produsul sau rezultatul efortului unei persoane în sensul a ceea ce câştigă o persoană sau roadele investiţiei sale. Fermierul nu dă zeciuială din costul sămânţei pe care a plantat-o, ci din roadele sau venitul produs de ferma sa. Mai mult, dacă câmpul său dă o recoltă de o mie de buşeli, dar lăcustele distrug două treimi din ea, el dă zeciuială din treimea rămasă care poate fi recoltată–nu din întreg câmpul. În mod asemănător, dacă investesc 12.000 $, în inventarul şi costurile de operare pentru a conduce o afacere, şi dacă iau 17.000 $ rentă din această afacere, profitul sau venitul din care dau zeciuială va fi de 5.000 $ (nu de 17.000 $). Dacă afacerea mea este jefuită de un hoţ care ia 2.000 $ înainte ca să merg la bancă, atunci venitul meu real este de 3.000 $–şi aceasta este suma din care mi se cere să dau zeciuială. Taxa involuntară plătită guvernului civil (la penalizarea pentru refuz neplată) nu face parte din „venitul” meu anual. Este mai degrabă parte din preţul plătit pentru a face afaceri–plata necesară pentru dreptul de a câştiga vre-un ban sub protecţia şi juristicţia Statului.

Nu ar trebui să gândim că a da zeciuială din venitul nostru impozat înseamnă a fura de la Dumnezeu (deoarece a zecea parte din „venitul” neimpozat ar reprezenta un dar mai mare). Scriptura ne învaţă că banii pe care-i dăm la taxe sunt bani plătiţi oficialilor civili care nu sunt alţii decât „slujitorii lui Dumnezeu” (Rom. 13:7). Într-adevăr, credincioşii trebuie chiar „pentru aceasta” să-şi plătească taxele, adică pentru că magistraţii sunt „slujitori ai lui Dumnezeu, făcând slujba aceasta” (v.6).

Ca urmare, tot ceea ce plătesc la Stat în taxe sunt bani daţi slujitorilor lui Dumnezeu pentru slujba lui Dumnezeu. [7]

În cele din urmă, opinia care spune că trebuie să dăm zeciuială din venitul impozat are dreptate deoarece poziţia opusă (că trebuie să dăm zeciuială din venitul neimpozat) este falsă, şi este falsă deoarece poate fi redusă la absurd. Este imposibil, la modul absurd vorbind, să mi se ceară să contribui cu zece procente dintr-o sumă declarată de bani dacă nu primesc nouăzeci de procente sau mai mult din acea sumă declarată.

În acele cazuri în care guvernul civil îi taxează pe anumiţi indivizi cu nouăzeci şi unu la sută din „venitul” lor–lucru care s-a întâmplat de prea multe ori şi nu este o ipoteză ridicolă[8]–cel care se presupune că dă zeciuială înainte de impozitare ar trebui, dacă ar fi fidel acestui principiu, să tragă concluzia că acestor indivizi li se cere în mod moral să dea bani pe care nu îi au.

Cuvântul lui Dumnezeu nu ne pune într-o astfel de poziţie morală imposibilă, nici chiar teoretic. Teoria că este datoria noastră să dăm zeciuială din „venitul” nostru neimpozat este în mod logic fisurată în interior. Poate fi salvată de absurditate doar prin importarea unor consideraţii sau constrângeri care sunt străine problemei în cauză.

AVOCATUL 2: Suntem Obligaţi să Dăm Zeciuială din Venitul Nostru Brut

Când ajungem la subiectul zeciuielii, un lucru pe care-l putem spune cu siguranţă este că Biblia porunceşte această practică. Totuşi, Biblia nu a fost scrisă în contextul formelor complexe şi ascunse de impozitare pe care le avem astăzi, şi, aşadar, trebuie să fim foarte precauţi în a determina dacă Scriptura porunceşte zeciuiala din venitul brut sau net.

 Pentru simplificare, voi considera „venitul brut” a fi venitul definit pe declaraţia noastră federală de impozit ca „Venitul Brut Ajustat”. La această sumă se ajunge după ce lucrurile ca cheltuielile de afacere şi de inventar au fost scăzute deja. Pentru a evalua adevăratul nostru venit brut pentru scopul zeciuielii,  trebuie să scădem de asemenea pierderile provocate de catastrofe. Odată făcut acest lucru, cred că avem, o aproximare destul de bună a venitului nostru aşa cum îl vede Biblia. Acesta este venitul din care trebuie să dăm zeciuială.

Pe parcurs ce examinăm controversa „brut contra net”, aflăm că Biblia nu dă nicăieri în mod explicit nici o scădere a părţii din venitul nostru care merge la taxe. Totuşi, ştim că vechii Israeliţi erau supuşi unor taxe. Mai întâi, era taxa anuală de jumătate de shekel reprezentând „bani pentru ispăşire”, care trebuia plătită de către fiecare Israelit adult de parte bărbătească. (Ex. 30:11-16) Mai târziu, Samuel le-a promis israeliţilor că regele lor va lua o zecime din venitul lor (I Sam. 8:14ff). Se pare că aceasta era sub formă de taxă. În sfârşit, când evreii au devenit supuşi Romei, ei au primit o taxă suplimentară. Totuşi, în ciuda existenţei taxelor, Biblia nu permite nicăieri israeliţilor să reducă zeciuiala lor ca şi urmare. Povara de a aduce dovezi, atunci, este asupra persoanei care pledează pentru zeciuiala din venitu net şi nu din cel brut.

Un argument adus de cei care susţin zeciuala dată din venitul net este că o parte din „venitul” neimpozitat care merge la impozite nu este de fapt venit, deoarece „nu intră” niciodată în posesia noastră. Acest argument se sprijină pe o premisă care nu este întotdeauna adevărată. Pentru cei care sunt patroni, venitul neimpozitat intră în posesia lor, şi apoi trebuie plătit. Este doar pentru  convenienţă faptul că Fiscul (IRS) trage această taxă direct din salariul acelora care nu sunt patroni.  Nu a fost dintotdeauna aşa. Fiscul a depins de oameni ca să-şi plătească taxele din venitul pe care-l primiseră deja–la fel cum fac patronii astăzi. Nu este de neconceput, chiar dacă admitem că este improbabil să fie aşa, că Fiscul s-ar putea să găsească mai convenabilă întoarcerea la procedura anterioară. Nu ar trebui să ne uităm la acţiunile arbitrare ale guvernului pentru a determina care este sau care nu este adevăratul nostru venit.

Mai mult, sunt multe impozite astăzi pe care le plătim după ce ne primim salariul. Acest lucru este adevărat cu privire la taxele imobiliare, taxele de vânzare, şi taxele la benzină, printre altele. Acela care crede cu adevărat în zeciuială din venitul net în loc de cel brut ar trebui să fie consecvent. Pentru a determina venitul din care trebuie să dea zeciuială , ar trebui să ţină o evidenţă a tuturor acestor taxe pentru a le scade din venitul său brut. (Acest lucru ar însemna să păstrăm toate chitanţele de la cumpărături, facturi de telefon, facturi de întrţinere, şi să ştim ce procent din benzina noastră merge pentru taxe–şi multe altele.) Dacă persoana care susţine zeciuiala din venitul net nu vrea să se obosească cu toate acestea, bine. Dar să fie consecventă în ceea ce spune că este venitul net.

Totuşi, chiar dacă adeptul zeciuielii din venitul net ar dori să fie consecvent în această privinţă, cazul lui încă trebuie stabilit. Haideţi aşadar să trecem la următorul argument–şi anume, că plata involuntară a unui impozit pe venit (precum şi alte forme de impozite cum ar fi cele imobiliare, pe vânzări, dintre care toate prezintă o penalitate oarecare pentru neplată ) este înrudită cu distrugerea a unei părţi din recoltă de către lăcuste (sau, ca să punem problema în cea mai bună lumină, este parte din costul de a face o afacere). Să presupunem că, eu plătesc diferitele impozite pe care le plătesc pentru că îi permit guvernului să-mi asigure servicii pentru care altfel ar fi trebuit să le plătesc direct din propriul meu buzunar. De exemplu, plătesc impozit la benzină în loc să trebuiască să plătesc taxe la fime private de fiecare dată când mă aventurez pe şosea. Plătesc taxe imobiliare pentru ca, copiii mei să poată beneficia de o educaţie „gratuită”. (Dacă profit sau nu de avantajul educaţiei guvernamentale nu este problema.) Plătesc în parte impozit pe venit pentru a asigura apărarea ţării noastre împotriva agresiunii străine.

Cineva ar putea argumenta că nu prea am de ales în toate astea. Într-un fel este adevărat. Totuşi, dacă nu-mi place că taxele mele vor finanţa ceva anume (de ex. avorturile sau educaţia guvernamentală), pot să votez împotriva unor anumiţi legislatori sau legi. Aş putea chiar să părăsesc ţara sau statul şi să locuiesc în altă parte. Garantat, aceste acţiuni nu vor schimba întotdeauna situaţia, şi s-ar putea să nu fie uşor să părăseşti ţara, dar ideea este următparea: Atât timp cât trăiesc sub autoritatea civilă a unui anumit guvern, sunt într-un sens implicat într-un contract cu acel guvern de a asigura anumite servicii în schimbul impozitelor mele.  Dacă nu-mi plac clauzele contractului, aş putea să încerc să schimb lucrurile (fie prin „a opera după reguli”, fie prin răzvrătire) sau aş putea „ieşi din contract” prin a pleca.

Să presupunem, totuşi, că am renunţa la anumite programe guvernametale–ex. educaţie sau programe federale şi de stat pentru şosele. Impozitele s-ar reduce, dar tot ar trebui să plătim pentru educaţia copiilor noştri şi pentru drumurile noastre. Şi am plăti  pentru acesatea din venitul nostru net. Poate am plăti mai puţin dacă am proceda normal. Dar nu aceasta este ideea. Ideea principală este că nu ar trebui să ne gândim că reducerem obligaţia de a da zeciuială doar pentru că i-am dat guvernului puterea de a ne taxa pentru serviciile pentru care altfel ar trebui să le plătim direct din buzunarele proprii.

Ultimul argument major pentru zeciuiala din venitul net este că zeciuiala din venitul brut poate fi redusă la absurd–şi anume, ar fi imposibil pentru cineva ca să-şi îndeplinească obligaţia de a da zeciuială dacă guvernul ar lua un impozit mai mare de nouăzeci la sută din venitul lui. Această absurditate rezultă numai dacă avem o vederea prea simplistă a ceea ce implică zeciuiala din venitul brut. Sincer vorbind, găsesc că cea mai plauzibilă poziţie este ceea ce eu numesc zeciuială din venitul brut modificat. Iar una dintre modificările majore care cred că ar trebui să fie făcute intervine atunci când guvernul depăşeşte limitele asigurării serviciilor care au un beneficiu aproape egal pentru majoritatea cetăţenilor şi începe să confişte venitul celor bogaţi într-un program de redistribuire a averilor. În această situaţie, guvernul a devenit un tâlhar, iar creştinul are dreptul de a determina cât poate de bine ce parte a impozitelor lui merg la redistribuirea averilor şi poate să-şi reducă zeciuala corespunzător. În schimb, totuşi, o persoană care beneficiază în mod financiar din serviciile „gratuite” ale guvernului ar trebui să le considere pe acestea ca făcând parte din venitul ei şi să-şi mărească zeciuala.

Ca şi concluzie, a da zeciuială din venitul brut este biblic şi plauzibil şi este obligaţia noastră înaintea Domnului.

 AVOCATUL 1: Răspuns

Avocatul zeciuielii din brut (de aici în colo AZB) susţine că poziţia biblică este că obligaţia noastră morală înaintea Domnului constă în a da zeciuală din venitul nostru după ce a fost ajustat prin scăderea unor lucruri „cum ar fi” cheltuieli de afaceri, inventar, şi pierderi în caz de dezastru. Dar trebuie făcute următoarele observaţii:

5. Rezultă că la urma urmei, AZB nu susţine o zeciuială din venitulbrutal unei persoane, ci mai degrabă din venitul ajustat al unei persoane–aşadar, „venitul net”. [1] Acum disputa este mai degrabă doar asupra a ceea ce poate fi considerată o ajustare legitimă a venitului unei persoane înainte de a da zeciuială.
6. Acum, AZB nu oferă nici o dovadă biblică directă în favoarea diferitelor ajustări pe care le menţionează (viz. cheltuieli de afaceri, inventar, pierderi în caz de dezastru). Mai mult, nu se poate găsi nici o dovadă căBibliainterzice o ajustare pentru impozitul pe venitul unei persoane, dincolo de un argument greşit din punct de vedere logic rezultat din tăcere. [2] Apropo, Scriptura este la fel de tăcută cu privire la ajustările pe care le trece AZB cu vederea ca şi în cazul ajustării particulare pe care o condamnă.
7. Forţa poziţiei lui AZB se sprijină aşadar în mod egal pe cuvintele cruciale „cum ar fi” în susţinerea tezei sale expuse mai sus.[3]Ce defineşte în mod specific categoria sau clasa cheltuielilor care includ „lucruri cum ar fi” cheltuielile de afaceri, de inventar şi pierderi în caz de dezastru? AZB nu spune. După câte ştim noi, un impozit al venitului nostru aparţine de asemenea acestei categorii–adică, trebuie considerat ca fiind unul dintre acele lucruri „cum ar fi” cheltuielile de afaceri. Putem să formulăm această critică altfel. AZB nu alege să apere ajustările particulare pe care le admite la un nivel de unu-la-unu. În schimb, el admite o clasă de ajustări care sunt în acest caz ilustrate de lucruri de genul „cum ar fi” cheltuielile de afaceri şi pierderile în caz de dezastru. Până nu defineşte (restrânge) şi nu apără acea clasă specifică de ajustări, nu putem să vedem dacă impozitele pe venit sunt excluse din acea clasă sau nu. Sugerez că fiecare apărare pe care o oferă AZB cheltuielilor de afaceri va acoperi în mod asemănător impozitele pe venit ca şi ajustare legitimă.
8. Am spus ceva mai înainte că impozitele involuntare de pe „venitul” meu declarat nu fac în realitate parte din venitul meu deloc.[4]Asemenea bani nu au fost niciodată „ai mei” din moment ce nu am avut nici un control liber asupra lor. Plata lor în impozite este obligatorie pentru privilegiul de a câştiga vreun ban. AZB încearcă în mod eronat să asemene impozitelede achitare (ex. vânzări, benzină, utilităţi, imobiliare) cu impozitele pe venit–şi astfel pretinde că, consecvenţa îmi cere să le scad pe primele din venitul din care dau zeciuială precum şi pe cele din urmă. Dar disanalogia este evidentă. Plăţile mele de achitare (aşadar impozitele pe vânzări, etc.) sunt într-adevăr sub controlul meu liber. Mai important, zeciuiala mea este determinată de venitul meu, nude plăţile mele. Asta explică de ce impozitele constituite din plăţi nu îmi reduc venitul din care dau zeciuială, în timp ce taxele pe venit fac lucrul acesta. [5]
9. În sfârşit, AZB argumentează că impozitele nu ar trebui să reducă venitul meu din care dau zeciuială pentru că „în mod prezumtiv” astfel de impozite sunt plătiteîn schimbulunor servicii pe care le-am introdus „într-un fel” într-un contract cu guvernul civil care le asigură–impozite pe care altfel ar trebui să le punem deoparte şi să le plătim din propriul nostru venit net. Ce putem spune despre această cerinţă remarcabilă?

(a) Nu cunosc pe nimeni astăzi care crede  cu adevărat ceea ce se cere aici. Cu siguranţă că oamenii din timpurile biblice nu au luat-o în considerare; de aceea îi urau pe vameşi. Nici chiar AZB nu o ia în considerare, fapt pentru care admite scăderea impozitelor care reprezintă un jaf al guvernului din venitul din care dă zeciuială. [6]

(b) Biblia nu clădeşte obligaţia noastră morală de a plăti impozitele cerute de guvern pe prezumţia „plăţii unor servicii” pe care altfel cetăţenii ar trebui să le asigure la nivel individual. Isus ştia despre abuzul şi lăcomia guvernului atunci când a spus cu toate acestea „daţi Cezarului ce este al Cezarului”. În plus, serviciile legitime ale guvernului civil nu sunt văzute de Biblie ca servicii care, altfel, indivizii au autoritatea să şi le asigure de unii singuri (ex. executarea criminalilor).

(c) Vederea contractuală a guvernului civil (şi impozitele pe care le impune) este o piesă a mitologiei explicative. Cu siguranţă disanalogiile depăşesc în greutate analogiile dintre serviciile-şi-taxările guvernului şi intrarea într-un contract. Chiar şi AZB recunoaşte aceasta din moment ce admite că taxările pe serviciile „contractuale” ale guvernului civil pot ajunge la „jaf”–lucru care nu poate fi niciodată spus în mod raţional despre „plăţile” făcute pentru „servicii” din moment ce acestea se află într-un contract.

(d) AZB nu explică sau defineşte presupunerea sa care subliniază că dacă cineva primeşte un serviciu din partea guvernului civil în schimbul impozitelor pe care le plăteşte, atunci acele impozite nu ar trebui să-i reducă acelei persoane venitul din care dă zeciuială. Poate o persoană să dea zeciuială din venitul său în măsura în care acesta îi asigură beneficii? (Poate fi redusă obligaţia unei persoane de a da zeciuială de cantitatea de venit care nu se dovedeşte a fi folosită în mod benefic de către aceasta?) Discuţia lui AZB despre impozitele guvernului ca fiind plăţi pentru a beneficia de anumite servicii este irelevantă în definirea obigaţiei noastre de a da zeciuială.

Modificâdu-şi postura la aceea a unuei „zeciuieli dintr-un venit brut modificat” AZB a admis că opinia conform căreia suntem obligaţi să dăm zeciuială din venitul nostru neimpozat poate fi într-adevăr redusă la absurd. Calificarea propriei sale lucrări pe care o oferă acum AZB nu este susţinută biblic deloc. Este un mecanism străin de salvare.

AVOCATUL 2: Răspuns

„Avocatul zeciuielii din net” (AZN) a argumentat convingător în răspunsul său. Din păcate, mare parte din argumentarea se îndreaptă împotriva unui om de paie.

4. AZN încearcă să prejudicieze cazul spunând că la urma urmei susţin zeciuiala din venitul net. Se pare că el gândeşte că un adevărat avocat al zeciuielii din venitul brut trebuie să susţină poziţia că noi trebuie să dăm zeciuială dinprofiturilebrute. Nu cunosc pe nimeni care susţine o astfel de poziţie. Probabil că confuzia lui AZN se ridică din neînţelegerea sa cu privire la diferenţa dintre profiturile brute şi venitul brut. Pentru cei care lucrează pentru altcineva, s-ar putea să existe o mică diferenţă. Pentru persoanele auto-angajate, există adesea o diferenţă semnificativă. Pentru el, profiturile brute aproximează venitul brut–cel puţin aşa cum a fost înţeles „venitul brut” până acum în dezbaterea pe tema zeciuielii până la răspunsul lui AZN. Aşadar, a-l ataca pe avocatul zeciuielii din venitul brut pentru faptul că admite scăderile din profiturile brute înseamnă a ataca un om de paie.
5. AZN mă acuză de un „argument greşit din punct de vedere logic rezultat din tăcere”. Vă rog să notaţi că această acuzaţie nu este un argument, ci o simplă afirmare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre comentariul său din adnotările de la subpunctul 2 : „Toate apelurile la tăcere cerşesc îndoieli în acest punct”. Unele apeluri la tăcere sunt eronate; unele nu sunt. Iată un exemplu de unul care nu este: Să presupunem că merg la o vânzare de garaj şi găsecs o cutie cu diferite cartonaşe cu baseball cu un bilet care spune: „Cartonaşe cu baseball–5 cenţi bucata”. Sub acesta este scris: „Guerrero, Sandberg, Coleman–10 cenţi bucata”. În timp ce mă uit printre cartonaşe, găsesc UD765–un cartonaş recondiţionat Jerome Walton. În timp ce mă pregătesc să plătesc cei cinci cenţi în schimbul acestui cartonaş, persoana care conduce vânzarea spune, „Acesta face zece dolari”. Şi eu răspund, „dar biletul de pe cutie spune , cinci cenţi”. În acest moment am un caz bazat pe un argument rezultat din tăcere. Faptul că pe cutie nu era listat cartonaşul Jerome Walton ca şi excepţie este un motiv prima facie pentru a presupune că mă va costa cinci cenţi. Ţine de vânzător să explice de ce este o excepţie. (ex., „Probabil că cineva a pus din greşeală acel cartonaş în cutie”, ar fi o explicaţie posibilă.) Acum, Biblia vorbeşte despre zeciuială. Enumeră câteva reduceri (scăderi)–ex. sămânţă şi ciumă. Nu enumeră impozitele. Acest lucru dă sufucient motiv prima facie pentru a presupune că impozitele nu ar trebui incluse. Ţine de AZN să arate altfel. A spune „Biblia nu necerenicăieri în mod explicit să dăm zeciuială din banii care merg la impozite” cerşeşte îndoieli.
6. AZN încearcă să-şi salveze poziţia căutând să traseze o linie între impozitele pe venit şi alte forme de impozitare. Vă rog să observaţi următoarele:
7. În primul rând, şi-a schimbat în mod subtil poziţia fără să ne spună. În afirmaţia sa originală a spus că impozitele involuntare nu au fost niciodată ale mele deoarece nu reprezentau „venit”. În răspunsul său el susţine că nu au fost niciodată „ale mele” pentru că nu am avut un control liber asupra lor. Nu numai că aceasta este o afirmaţie foarte diferită dar presupune adevărul unei lucrări  nesprijinite–şi anume, numai ceea ce este sub controlul meu îmi aparţine cu adevărat.
8. Haideţi să admitem această teză. Tot nu trage linia între venit şi alte impozite de care are nevoie.
9. În prezent, guvernul nostru civil ne impozitează într-o varietate de moduri, incluzând un impozit pe venit. Să presupunem, totuşi, că guvernul alege să continue să cheltuiască la nivelul prezent dar a decis să ne ia impozit doar prin ceea ce AZN numeşte impozite de achitare. Acest lucru ar însemna impozite mult mai mari pe vânzări,benzină, şi imobiliare. Totuşi, venitul nostru din care dăm zeciuială ar creşte foarte mult, conform poziţiei adoptate acum de către AZN.  Pare cel puţin ciudat ca venitul nostru din care dăm zeciuială să fie determinat de capriciul guvernului civil. (Poziţia sa ar însemna de asemenea că vorbind la modul relativ cei care trăiesc în state care colectează impozit statal pe venit şi au un impozit pe vânzări destul de mic scapă mai „ieftin” decât cei care trăiesc într-un stat care nu are un impozit pe venit dar compensează pentru acest lucru printr-un impozit pe vânzări mare.)
10. Mai departe, a susţine că ceea ce cheltuiesc pe îmbrăcăminte, benzină şi electricitate, şi o locuinţă este opţional este incredibil. Da, este opţional–dacă vreau să mor de foame sau din cauza expunerii (la anumite pericole). Dar am nevoie de hrană, îmbrăcăminte, şi de un adăpost pentru a trăi. Este imposibil pentru mine să văd de ce impozitele pe care le plătim pentru a supravieţui fac parte din venitul din care dăm zeciuială în timp ce impozitele pe care le plătim ca să putem munci nu fac parte.
11. În final, haideţi să privim la argumentul lui AZN împotriva a ceea ce spun eu despre impozitele plătite în schimbul unor servicii. El face câteva remarci valide aici, dat toate împotriva a ceva ce este tangenţial cu punctul meu central. Din nou, el atacă un om de paie.

Daţi-mi voie să clarific ceva pentru beneficiul lui AZN. Deşi am folosit cuvântul „contract”, nu am susţinut o vedere contractuală a guvernului civil. De aceea pun „contract” în ghilimele. Am folosit acest concept doar pentru a oferi ceea ce am crezut că ar fi o analogie folositoare.

Oricum, punctul central (pe care AZN îl ratează în timp ce atacă un om de paie) în mare parte în 5[a]-[d] este următorul: există anumite servicii pe care ni le asigură guvernul şi care altfel ar trebui să ni le asigurăm din propriul venit. (Fie că avem vreun control asupra acestora–ca într-o democraţie–sau nici un control–ca într-un stat totalitarist–este pe locul doi, poate irelevant.) Faptul că dintr-un oarecare motiv guvernul asigură aceste servicii nu ar trebui să reducă obligaţia noastră de a da zeciuială. Totuşi, poziţia lui AZN permite acest lucru.

Cu privire la singurul loc din 5[a]-[d] unde AZN atinge vag acest punct central este [d]. Acolo spune că eu nu  „explic sau definesc presupunerea care subliniază că dacă cineva primeşte un serviciu din partea guvernului civil în schimbul impozitelor pe care le plăteşte, atunci acele impozite nu ar trebui să-i reducă acelei persoane venitul din care dă zeciuială.” Eu cred că deja am apărat din belşug această presupunere, dar pentru că i-a scăpat lui AZN, voi face din nou acest lucru. Atunci când guvernul asigură servicii (fie că sunt cerute de Biblie–cum ar fi executarea criminalilor sau asigurarea apărării ţării–sau nu–ex. asigurarea educaţiei), mă aflu într-o situaţie în care nu mai trebuie să-mi asigur aceste servicii de unul singur. Pe cealaltă parte, când guvernul nu asigură aceste servicii, trebuie să plătesc direct din venitul meu. În ambele situaţii plătesc. Totuşi, mi se pare ciudat să mi se permită să dau zeciuială mai puţin atunci când plătesc direct (prin impozite) decât atunci când plătesc direct. Sarcina de a aduce dovezi este a lui AZN de a arăta de ce ar trebui să mi se permită să dau zeciuială mai puţin atunci  când trăiesc sub un guvern care asigură multe servicii sociale decât sub unul care asigură relativ puţine.

Într-adevăr, se pare că dacă poziţia zeciuielii din venitul net ar fi adevărată, situaţia ideală ar fi un stat complet socialist. Cu toate serviciile–inclusiv hrana mea, îmbrăcămintea, şi adăpostul–asigurate de guvern în schimbul impozitelor pe venitul meu, nu aş avea aproape nici un venit din care să dau zeciuială. Din moment ce nu mai trebuie să-mi asigur nimic din puţinul rămas, nu am de ce să-mi mai fac griji. Singurul pierzător ar fi biserica lui Isus Cristos, din moment ce nu ar mai rămâne aproape nimic din care să dau zeciuială. Aceasta este cu adevărat o concluzie absurdă–şi o reductio ad absurdum a poziţiei zeciuielii din net.

AVOCATUL 2: Remarci de încheiere

Inima problemei. În cel de-al doilea răspuns al său, avocatul zeciuielii din brut (AZB) spune că mi-am „schimbat în mod subtil” poziţia prin faptul că am spus că venitul nu este al meu dacă nu am un control liber asupra lui. Dar nu există nici o schimbare de poziţie. Daţi-mi voie să citez chiar din primul meu eseu: „banii pe care guvernul civil îi ia ca fiind ai lui înainte ca eu să exercit un control liber asupra lor, în mod tehnic, nu sunt „ai mei”  încă de la început”.

AZB pune la îndoială ideea că dreptul de proprietate implică un control liber. Dar acest punct este atât de necontroversat încât este adevărat prin definiţie– în doctrinele populare, legale şi filozofice! [1] Face parte cu siguranţă din vederea biblică a definirii proprietaţii: „Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu?” (Mat. 20:15).

Din moment ce nu mă bucur de un control liber asupra impozitelor pe care guvernul le confiscă de la mine–ca şi pre-rechizită pentru a face vreun ban–suma luată nu a fost niciodată „a mea”. A fost mai degrabă parte a costului de a face afaceri, la fel de sigur cum ar fi facturile la întreţinere, costul autorizaţiilor guvernamentale sau alte costuri ale unui om de afaceri.

AZB încă nu a arătat (sau măcar să încerce să arate) contrariul. Şi el exclude cheltuielile de afacere din ceea ce este socotit drept venitul unei persoane (sau „profitul net”, cum doreşte să-i spună, în mod redundant). [2] Impozitele pe venit, ca să accentuez evidentul, nu sunt parte din „profitul” provenit din munca mea. AZB a spus că trebuie să dăm zeciuială din venitul nostru după ce lucruri „cum ar fi” cheltuielile de afacere, inventar şi pierderi sunt date la o parte. Am argumentat că impozitele pe venit fac într-adevăr parte din aceste lucruri „cum ar fi”. El nu a dat nici un răspuns–şi nu poate face acest lucru în mod lucid până nu se opreşte să explice sau să definească acea categorie de lucruri „cum ar fi” care nu fac parte în mod corect din venitul unei persoane.

Alte comentarii: 1. AZB mă interpretează greşit când spune că afirm că toate apelurile la tăcere sunt eronate. Nu asta am spus. Am spus că apelurile la tăcere sunt eronate „în acest punct”–adică, în punctul dacă Scriptura consideră sau nu impozitul pe venit ca fiind parte din „venitul” (sau profitul) unei persoane. Biblia nu dezbate acest concept (sau formă de impozitare)–este chiar ea tăcută cu privire la subiect, atunci. Când AZB încearcă să enumere „sumele care se scad” din venit în Biblie, el pierde din vedere punctul conceptual. Un impozit pe venit–în natura cazului–nu este o scădere din venit, dar nici parte din ceea ce socotim ca „venit” încă de la început. Apelul său la tăcere aici arată că el doar cerşeşte îndoiala.

4. Lui AZB i „se pare ciudat” că venitul din care dă zeciuială o persoană va fi schimbat prin simplul fapt al renunţării la impozitul pe venit (şi creşterea impozitelor pe cheltuieli). Dar nu există nimic remarcabil sau ciudat cu privire la acest lucru. Este doar un adevăr banal–implicaţia evidentă a tezei oponentului său. (Cerşeşte el îndoieli din nou în mod subtil? Ce standard obiectiv al „ciudăţeniei” aplică el ca şi negare?)
5. AZB nu vede diferenţa dintre impozitele pe cheltuielile de supravieţuire (hrană, îmbrăcăminte, etc.) şi cele de pe venit, dar nu este greu. O cheltuială pentru supravieţuire nu se aseamănă deloc cu o cheltuială de afaceri care se cere (ex., autorizaţiile de la guvern, impozitul pe venit, etc.). Cea din urmă este controlată şi determinată de către guvern şi este automată, în timp ce prima nu este. De exemplu, eu hotărăsc când, unde şi câtă mâncare s-ar putea să mănânc; eu hotărăsc dacă îmi voi cumpăra un costum nou anul acesta sau anul următor; etc. Eu hotârăsc până şi dacă hrana şi îmbrăcămintea vor fi cheltuieli sau nu. (S-ar putea să cultiv şi să culeg singur.) Cantitatea de impozit pe vânzări poate într-adevăr afecta genul de maşină pe care mi-o voi cumpăra, în locul şi timpul când voi face acest lucru. Nici una dintre aceste genuri de variaţii nu se aplică impozitului luat în mod automat pe orice vreau să fac pentru ca să pot face bani de la început (ceea ce explică de ce impozitul pe venit este parte din preţul plătit pentru a face afaceri, şi nu unul dintre profiturile de acest fel). Mai mult chiar, cheltuielile pentru supravieţuire sunt lucruri cheltuite pentru mine; ipozitele pe venit involuntare se duc pe supraveghetori guvernamentali. Dacă AZB nu poate vedea aceste diferenţe, nu încearcă destul de mult.
6. În final, încercarea dereductioa lui AZB din ultima parte a răspunsului său este ridicolă, o măsură disperată. Absolut nimic din ceea ce am scris în acest dialog–nimic–nu sugerează, permite, încurajează sau implică susţinerea unui „stat complet socialist” ca fiind ideal. Aceasta este pură născocire– o noţiune complet prinsă din aer subţire. [3] De fapt, tot ceea ce a reuşit AZB să facă este să afirme un alt adevăr banal: şi anume, dacă guvernul civil îmi ia toţi banii, atunci nu am nici o obligaţie de nici un fel de a da zeciuială– într-adevăr, nemai rămânând nici un ban pentru a da zeciuială. De pe poziţia zeciuielii din venitul net, aceasta ar fi trista, dar conceptuala şi clara situaţie, dacă „fiara” de guvern civil socialist mi-a confiscat tot câştigul. Dar de pe poziţia zeciuielii din venitul brut, dacă guvernul socialist ar face un astfel de lucru laş, în mod moral tot aş datora zece procente din câştigul meu ca zeciuială ce trebuie dată bisericii– o zeciuială care aparent trebuie plătită din buzunare goale! Aceasta este cu adevărat o absurditate.

Mulţumirile mele sunt aduse fratelui meu creştin pentru schimbul său de idei interesant şi antrenant. Fie ca Dumnezeu să folosească dialogul nostru pentru a-i ajuta pe copiii lui să gândească mai clar şi astfel să acţioneze cu mai multă credincioşie în răspuns la Cuvântul Său sfânt.

Footnotes

Advocate 1 Opening Remarks

[1]

„Tithe,” Nelson’s Illustrated Bible Dictionary, ed. Herbert Lockyer, Sr. (Nashville: Thomas Nelson Publ., 1986), p.1056.

[2]

Disagreements on this point are not relevant to the specific question addressed in this paper. Whether one sees his tithe as 10% or as 13%, he will still need to decide on what he is to apply that percentage.

[3]

Obviously it is permissible and commendable to tithe on one’s pre-tax income, if one so chooses. I argue only that this is not morally required. It amounts to a tithe and a small additional offering.

[4]

Of course, in the case where more money has been withheld from one’s paycheck’s than is required to satisfy his tax obligation at the end of the year, the refund of the balance does become „income” on which the Christian should tithe.c

[5]

This is the case even in the case of self-employed individuals who do not have „the company” withholding certain funds and automatically sending them to the Internal Revenue Service. Self-employed persons must in advance deposit with the civil government (four times a year) an amount projected to cover their tax liability – with civil penalties for failing to do so (or for failing to have a sufficient measure of the gift of prophecy to project their tax obligation accurately).

[6]

That is, I have no choice which leaves me free of civil molestation; I could always choose to defy the officials of the State and suffer the consequences. That is not what we ordinarily mean by freedom. In that sense people are also „free” to murder, rape, and steal in the United States.

[7]

Granted, we find it subjectively difficult to feel like this is true because our civil government does so many things contrary to God’s revealed will; it is easy for the righteous to resent the work of the civil government and thus resent paying taxes. Nevertheless, God’s word tells us that the office of civil rule is to be honored as a divine calling with a special divinely-given ministry. Wicked ministers in the State will be severely judged by God (cf. Ps. 82) – even as wicked ministers in the church will be.

[8]

In some countries certain wealthy individuals have found their tax liability to be in excess of 100% of their yearly income!

Advocate 2 Opening Remarks

[1]

Further refinements may be in order, particularly during those years when the IRS permits certain „gimmick” deductions prior to computation of the adjusted gross income (e.g., the deduction given on joint returns when both partners work). Discussion of this would take us beyond the scope of this essay.

Advocate 1 Response

[1]

Actually, as we will see below, AGT is far from defending a tithe on one’s true gross income, but rather endorses what he himself calls a „modified gross tithe” – allowing believers to reduce their tithe by that portion of their taxes the government has „robbed” from them for wealth redistribution or for services which are not of near-equal benefit to cost.

[2]

AGT says: „the Bible nowhere explicitly provides a deduction for the part of our increase which goes to taxes.” Answer: the Bible nowhere explicitly requires us to tithe upon the money which goes to taxes. The real question is what the Bible considers one’s „income” or „increase” (on which he owes the tithe); the present debate comes down to that. Appeals to silence are all question-begging at this point.

[3]

The words are his own, found in paragraph 2 of his comments.

[4]

AGT’s response that the money which goes to taxes might not be withheld (and thus would actually come into a person’s possession) was anticipated and answered already in the first essay. The response also misses the point about what constitutes ownership.

[5]

If tithes were determined by expenditures (rather than income), then it would indeed make sense to subtract the portion we pay in sales taxes (etc.) from what is considered the amount of our tithable expenditures.

[6]

According to AGT, how would any Christian objectively calculate the „part” of his taxes which were illegitimately assessed for wealth redistribution or for services which were not of near-equal value to costs? More importantly, on what basis does AGT hold that such illegitimate charges may not be subtracted from my tax obligation, but may be used to reduce my tithing obligation?

Advocate 1 Concluding Remarks

[1]

E.g., Webster’s: „property – the exclusive right to possess, enjoy, and dispose of a thing.” Flew’s Dictionary of Philosophy (at property’): „Ownership includes the right to alienate or dispose of property….”

[2]

AGT trips himself up by suggesting that I have confused „gross profits” and „gross income.” The confusion is his. There is no such thing as „gross profits” because „profits” are, in the very nature of the case, a „net” concept. (Look it up.) Perhaps AGT was thinking of „gross proceeds.”

[3]

It may also involve the unworthy imputation of a base motive to any net tithe proponent: namely, that he would do just anything to reduce his tithe obligation – which he could do if a totally socialistic state took all of his money!

https://www.voxdeibaptist.org/zeciuala_obligatie.htm