Închide

Cum să găseşti unica biserică adevărată  Marvin W. Cowan

download

Cum să găseşti unica biserică adevărată  Marvin W. Cowan

 Aparţi de unica biserică adevărată? Mulţi oameni cred că aparţin de ea. Dar dacă ar fi să ceri o descriere a acelei biserici, vei primi multe răspunsuri divergente. Unii cred că adevărata biserică poate fi identificată prin numele ei, structura organizaţională, sau succesiunea apostolică. Totuşi, din moment ce este Biblia cea care introduce prima conceptul bisericii, atunci Biblia este locul unde trebuie să ne uităm pentru adevărata sa definiţie.

Ziditorul Bisericii

Prima dată când este menţionată biserica în Biblie este în Matei 16:18, unde Isus a spus lui Petru, „Pe această piatră îmi voi zidi biserica şi porţile locuinţelor morţii nu o vor birui”. Unii oameni merg aşa de mult spre extremă în a defini „piatra” încât ei pierd punctul principal din acest verset. Isus a spus, „îmi voi zidi biserica…”. Dacă Isus clădeşte biserica, atunci fie că „piatra” este Petru, revelaţie sau Hristos Însăşi, aceasta va fi realizată! Isus nu a spus că apostolii Lui şi nici o altă fiinţă muritoare nu va clădi biserica. El a spus, „Îmi voi zidi biserica!” Din moment ce Isus a pretins în Matei 28:18 că, „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ…” cu siguranţă că El putea să construiască biserica aşa cum a spus că o va face! Dacă nu făcea El aceasta, cine ştie dacă El ar mai fi revenit sau ar mai face altceva ce a mai spus că o să facă?

Isus nu numai că a spus, „Îmi voi zidi Biserica”, ci a continuat să spună, „şi porţile iadului (Hades) nu o vor birui” (Matei 16:18). Dicţionarul defineşte „Hades” drept domeniul morţilor. În mod evident, „poarta” din acest domeniu este moartea. Aşa că moartea nu va birui împotriva bisericii. Aceasta înseamnă că deşi toţi apostolii şi alţi creştini timpurii au murit sau au fost omoraţi, biserica va îndura pentru că Hristos o clădeşte! Adesea iadul sau Hades este asociat cu satan şi urmaşii lui. Dar tot ceea este iad nu poate birui contra bisericii pentru că Hristos, care are toată puterea în cer şi pe pământ, o construieşte!

Fapte 2:47 raportează, „Şi Domnul adăuga la biserică zilnic pe cei care erau mântuiţi”. Aceasta a fost după ce Domnul Isus s-a înălţat în slavă în Fapte 1:9. Aşa că Isus făcea ceea ce a spus că va face după ce a părăsit trupeşte pământul! Şi pentru că Isus trăieşte veşnic (Evrei 7:24-25), El nu a numit niciodată un succesor ca să adauge pe cineva la biserica Sa. El încă o face! Efeseni 1:22-23 spune că Dumnezeu „…L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui…” Şi Efeseni 5:23 spune, „Hristos este capul bisericii”. Notaţi timpul prezent al acestor verbe din aceste texte, care indică faptul că El este acum şi va continua să fie implicat în biserica Sa. Cu toate acestea, aceste versete au fost scrise cu mult după înălţarea lui Isus, ceea ce arată că El nu avea nevoie să fie trupeşte pe pământ ca să fie capul bisericii Sale! El este şi Temelia bisericii (1 Corinteni 3:11) precum şi Autorul şi Desăvârşirea credinţei (Evrei 12:2).

Cum este păstrată biserica

Din moment ce el este cap peste toate lucrurile bisericii, El împărtăşeşte anumite responsabilităţi pentru existenţa ei continuată! Biserica este un organism viu numit „trupul lui Hristos”. Efeseni 5:29-30 spune că Domnul este cel care „… hrăneşte (dă tărie) şi îngrijeşte cu drag biserica; căci noi (biserica) suntem mădulare ale trupului Său”. Poate cineva să distrugă biserica în timp ce „Domnul Dumnezeu cel omnipotent” (Apocalipsa 19:6) o clădeşte şi o îngrijeşte? Dacă poate, El nu are toată puterea în cer şi pe pământ aşa cum a pretins în Matei 28:18. În plus, dacă creştinii sunt „mădulare ale trupului Său” (Efeseni 5:30) şi „El este capul trupului, biserica” (Coloseni 1:18), atunci El este inseparabil de biserică pentru că acestea sunt un singur trup! Imaginea biblică a fost folosită pentru a arăt faptul că Hristos nu poate fi separat de Biserica Sa pentru că aceasta este trupul Lui! Uneori oamenii pretind să-l iubească pe Hristos dar nu şi biserica. Vă puteţi imagina un om care îi spune soţiei sale, „îmi palce de capul tău, dar nu-mi place de trupul tău”? Are vreun sens aceasta? Capul şi trupul sunt inseparabile căci Hristos şi biserica sunt ca oricare persoană. „Hristos a iubit biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea”, declară Efeseni 5:23). Unul care iubeşte într-adevăr pe Hristos va iubi şi ceea ce a iubit El aşa de mult încât şi-a dat viaţa Sa pentru ea!

Structura bisericii

În timp ce există organizare în biserică, Biblia nu o numeşte niciodată o organizaţie sau denominaţie. Şi nici Noul Testament nu spune că biserica trebuie să fie organizată într-un anumit fel. Singurele oficii listate cu calificări sunt episcopii (acelaşi oficiu precum pastorul sau bătrânul bisericii) şi diaconii (1 Timotei 3:1-13). Unii pretind că biserica lui Hristos trebuie să aibă apostoli şi profeţi în organizarea ei pentru că ei sunt menţionaţi în Efeseni 4:11. Dar acel verset menţionează numai oamenii înzestraţi pe care Domnul i-a dat bisericii. Acesta nu prezintă structura organizaţională a bisericii. Pavel avertizează cu privire la apostolii falşi în 2 Corinteni 11:13. În Apocalipsa 2:2 Isus a spus bisericii din Efes, „Ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi”. Isus a avertizat cu privire la profeţii falşi în Matei 7:15 şi 24:11, 24. Prin urmare, doar pentru că o biserică are apostoli şi profeţi aceasta nu o face adevărata biserică! Structura organizaţională nu a fost dată niciodată în scriptură ca mijloc de identificare a adevăratei biserici.

Numele bisericii

Nici numele bisericii nu este declarat oficial în Biblie. Biserica este numită „biserica lui Dumnezeu” de şapte ori; de două ori ea este numită „bisericile lui Dumnezeu”, o dată „adunarea primilor născuţi”, şi o dată „bisericile lui Hristos”. Pe cât de straniu se pare, aceasta nu este niciodată numită „biserica lui Isus Hristos”! Urmaşii lui Hristos sunt numiţi „creştini” (Fapte 11:26), „Nazarineni” (Fapte 24:5), „sfinţi” (Filipeni 1:1), „Calea” (Fapte 22:4), „credincioşi” (1 Timotei 4:12), şi aşa mai departe. Variatele nume folosite arată neimportanţa relativă pe care au văzut-o creştinii Noului Testament în nume.

Intrarea în biserică

Cuvântul „biserică” este tradus din cuvântul original grec ekklesia, care înseamnă „adunare”. Ekklesia provine de la alte două cuvinte greceşti: ek, care înseamnă „afară” şi kaleo, care înseamnă „a chema”. Aşadar biserica este literal „o adunare chemată afară” de credincioşi în Isus Hristos. Uneori „biserica” se referă la toţi credincioşii care au trăit până în vremea prezentă. Până aici am folosit „biserica” în sensul acesta universal. Nimeni nu a „unit” vreodată acea unică biserică adevărată. Fiecare din ea a fost adăugat de însăşi Domnul (Fapte 2:47).

Dar pe cine a adăugat Domnul? Fapte 2:47 spune că erau cei ce erau mântuiţi. Şi cum se mântuieşte cineva? Aceasta este aceiaşi întrebare pe care temnicerul din Filipi a pus-o. Pavel şi Sila au răspuns, „Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit…” (Fapte 16:30-31). Astfel, mântuirea vine prin credinţa în Hristos (vezi Ioan 1:12; 3:16-17; Romani 10:9-10; 1 Petru 1:9). Dar de la ce sunt mântuiţi oamenii? Romani 5:9 spune „vom fi mântuiţi de mânie prin El”. Din ce mânie sunt salvaţi credincioşii? Mânia lui Dumnezeu împotriva celor nelegiuiţi şi a necredincioşilor (vezi Romani 1:18 şi Apocalipsa 21:8). Pentru că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23), toţi oamenii merită mânia lui Dumnezeu. Romani 6:23 spune că „plata păcatului este moartea” sau separarea veşnică de Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1:7-9). Deşi merităm moartea veşnică datorită păcatului nostru, „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi” (1 Timotei 1:15) de la acea pedeapsă. 1 Corinteni 15:3 declară, „Hristos a murit pentru păcatele noastre”. De aceea noi Îl numim pe Hristos „Salvatorul” nostru. Evrei 7:25 spune de asemenea, „El (Isus) poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El…”. De îndată ce El mântuieşte pe credincioşi, El îi adaugă de asemenea la trupul Său, biserica!

Ce face membria de biserică

Când Domnul adaugă credincioşi la trupul Său, ei trebuie să funcţioneze împreună ca părţi variate ca cele ale unui trup uman care funcţionează împreună (vezi 1 Corinteni 12). Credincioşii nu sunt aşteptaţi să trăiască în izolare de alţi credincioşi. Evrei 10:25 îndeamnă pe credincioşi să nu părăsească adunarea lor laolaltă. Evident nu toţi credincioşii care au trăit pe pământ pot avea părtăşie unul cu altul pentru că mulţi au murit deja şi sunt mulţi alţii răspândiţi în toată lumea. Dar grupele de credincioşi se pot aduna laolaltă în zonele locale precum bisericile de la Corint, Galatia, Antiohia şi aşa mai departe, din Noul Testament. Cuvântul „biserică” în Noul Testament se referă de obicei la astfel de trupuri locale de credincioşi. Ei trebuie să se întâlnească împreună în mod regulat pentru părtăşie, studiu, închinare, serviciu şi aşa mai departe.

Dar alăturarea de o adunare locală nu a făcut niciodată pe cineva un creştin. E nevoie de credinţă autentică în Hristos, care implică pocăinţa sau întoarcerea de la păcatul cunoscut (Fapte 3:19) la un nou stil de viaţă care reflectă o asemănare cu Hristos (Romani 8:29). În timp ce faptele bune nu au salvat niciodată pe nimeni, ele sunt roada sau evidenţa de credinţă autentică în Hristos (Efeseni 2:8-10). O lumină electrică nu generează electricitatea când este pornită, ci dă lumină pentru că este conectată la sursa de putere. În acelaşi fel, creştinii nu generează viaţa veşnică prin faptele lor, ci faptele lor ar trebui să arate că ei sunt conectaţi la sursa de putere spirituală. Astfel creştinii ar trebui să fie „zeloşi în fapte bune” (Tit 2:14) care îi va face pe oameni să-L glorifice pe Dumnezeu (Matei 5:16).

Identificarea unicei biserici adevărate

Cum poate identifica aşadar cineva unica biserică adevărată? Există un răspuns evident la această întrebare. Orice biserică care are pe unicul Salvator adevărat! Isus a spus, „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14:6). Pavel a scris în 1 Timotei 2:5, „Există un singur Dumnezeu şi un singur mijlocitor între Dumnezeu şi om, omul Hristos Isus”. Orice biserică care proclamă pe Isus Hristos al Bibliei ca singurul mijloc de mântuire este parte a trupului lui Hristos sau al unicei biserici adevărate. Petru a spus în Fapte 4:12, „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. Acel nume este „Isus Hristos” (Fapte 4:10). Te încrezi tu numai în El pentru mântuire? Aminteşte-ţi nu biserica lui Hristos este cea care mântuieşte, ci este Hristosul bisericii!

https://www.voxdeibaptist.org/Cum_sa_gasesti_unica_Biserica_adevarata.htm

Adevărul şi pardoxul

download

Adevărul şi pardoxul

Capitolul 9

Bătrânii, Episcopii şi Diaconii

 Cea mai greu de înţeles scară pe care diavolii o vor folosi pentru a produce complotul netrebnicului paradox este referinţa la „o soţie” din Tit şi 1 Timotei. Dar ca de obicei, odată ce LUMINA Scripturii străluceşte prin acest subiect, răutatea este dată pe faţă în mod instantaneu. Slavă Domnului!

 Tit 1:5c-7 spune: „Să aşezi presbiteri (sau bătrâni) în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: Dacă este cineva fără prihană, bărbat al UNEI SINGURE NEVESTE, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare. Căci episcopul (sau: priveghetor), ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană; nu încăpăţînat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş…”

 În 1 Timotei 3:2: „Episcopul (sau privighetor) să fie fără prihană, bărbatul UNEI SINGURE NEVESTE, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii”.

 În 1 Timotei 3:12: „Diaconii să fie bărbaţi ai UNEI SINGURE NEVESTE, şi să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele lor”.

Atunci când cineva consultă Concordanţa Exhaustivă a lui Strong [STRONG’S EXHAUSTIVE CONCORDANCE], o uimitoare piesă a evidenţei este revelată. În majoritatea cazurilor, cuvântul pentru UNU din limba greacă este „heis” (heis), care înseamnă numeralul primar „1”. Totuşi, în referinţa la „O SINGURĂ NEVASTĂ”, cuvântul grecesc pentru „UNA” nu este acel cuvânt pentru numeralul primar „1”. Într-adevăr, în toate aceste trei cazuri, UNU este „mia” (mia), care înseamnă unui sau primul.

 În timp ce unii vor încerca să producă confuzie prin faptul că STONG arată că „mia” este un „feminin al” cuvântului „heis” (heis), să li se amintească acestora că concordanţa STRONG este mult mai specifică. Aceasta spune că cuvântul este un „feminin NEREGULAT”. Este chiar un lucru diferit! În ciuda unei astfel de confuzii stricate, totuşi, o investigare mai aprofundată aruncă mai multă LUMINĂ prin întuneric. Aleluia!

 Cuvântul „mia”, însemnând „primul”, este exact acelaşi cuvânt pentru PRIMUL din Ioan 20:19, Fapte 20:7 şi 1 Corinteni 16:2. Toate dintre aceste versete se referă la „PRIMA zi a săptămânii”. Într-adevăr, putem vedea acest cuvânt ca însemnând „Poziţia numărul unu a unei secvenţe”. De exemplu, PRIMA zi a săptămânii este Ziua numărul unu din secvenţa de şapte zile dintr-o săptămână. Aşa, chiar mai simplu, „PRIMA zi a săptămânii” poate fi văzută ca „ziua numărul unu a săptămânii”, care de sigur că este duminica.

 Astfel, deoarece vedem acest cuvânt grecesc „mia” în acest fel, acesta poate fi aplicat acelor referinţe la „O SINGURĂ NEVASTĂ”. Adică, se poate vedea ca „PRIMA soţie”, sau ca „Soţia numărul unu” dintr-o secvenţă.

 Deci, se poate vedea astfel că bătrânii, episcopii şi diaconii trebuie să fie „soţul PRIMEI soţii”, a „soţiei lor numărul unu” dintr-o secvenţă. Şi într-adevăr aceasta ar fi cu certitudine un fundament absolut faţă de principiile de determinarea a adulterului!

 Un bărbat ADEVĂRAT DE EVLAVIOS nu trebuie să fie perfid cu „soţia tinereţii lui”, PRIMA sa soţie, soţia numărul unu! „Judecata Domnului” din Exod 21:10 a stabilit acest lucru foarte clar. Prin urmare, deci, un bătrân, un episcop, un diacon, va trebui să i se ceară cu certitudine să trăiască în acord cu această „judecată a Domnului” din Exod 21:10. Într-adevăr, pentru că ei trebuie să fie sfinţi, ei încă trebuie să iubească, să binecuvânteze şi să îşi edifice PRIMA lor soţie, „soţia tinereţii lor”, soţia cu care ei au învăţat la început cum să fie un astfel de domn (cu d mic) ADEVĂRAT EVLAVIOS! Da, într-adevăr aceşti domni (d mic) trebuie să urmeze exemplul Domnului (D mare), astfel iubindu-şi soţiile lor, incluzând în mod absolut PRIMELE lor soţii, „aşa cum a iubit Hristos, să iubească la fel cum a iubit Hristos” bisericile.

(De asemenea, m-aş putea adânci în faptul că acesta este cuvântul „PRIMA” din traducerea lui „UNA” din „O FIRE”, ca în 1 Corinteni 6:16; dar aşa cum v-am explicat anterior, şi ca să evităm confuzia, am să vă cruţ de acesta…) Cât despre aceia care ar refuza să vadă această revelaţie a „PRIMEI soţii”, atunci să considere următoarele lucruri. De ce nu a spus oare Pavel că bătrânii, episcopii şi diaconii nu trebuie să comită adulter? Este pentru că, într-adevăr, ADEVĂRATUL înţeles al adulterului stabileşte posibilitatea pentru mai mult de o soţie. În plus, aceştia să considere ceea ce înseamnă admiterea unei singure soţii a unui bărbat ADEVĂRAT EVLAVIOS (ca să fie spre edificarea voastră) şi ceea ce înseamnă un alt bărbat ADEVĂRAT EVLAVIOS în legătura admisă de mine ca separat. Dacă este adevărat că Pavel a specificat doar O singură soţie pentru bătrâni, episcopi şi diaconi, oare nu continuă aceasta să dovedească faptul că ALŢI bărbaţi creştini erau autorizaţi să se căsătorească, şi de fapt se căsătoreau, cu mai mult de O singură soţie? Chiar aşa, de ce nu a interzis pur şi simplu Pavel adulterul în loc să spună „O SINGURĂ SOŢIE”? Aceasta stabilea o cerinţă sfântă. Aceasta nu era legată de a avea O singură nevastă ci de a fi soţul unei PRIME soţii, conform „Judecăţii Domnului” din Exod 21:10. Într-adevăr, specificarea a fost o cerinţă spre sfinţenie fără eroare!

 Astfel, în oricare fel ar privi cineva aceasta, este clar în ceea ce priveşte ADEVĂRUL acestei chestiuni a „UNEI SINGURE NEVESTE” din partea bătrânilor, a episcopilor şi a diaconilor. Chiar dacă cineva respinge „PRIMA soţie” ca înţeles al „UNEI SINGURE SOŢII”, chiar şi ideea separării a „liderilor bisericii” specifici de alţi bărbaţi creştini încă mai confirmă faptul că alţii nu erau preveniţi de la a-şi iubi, a binecuvânta şi a edifica mai mult decât O SOŢIE. Astfel, din nou, capcana celor răi, incorecta doctrină făcută de om a aşa zisului „adulter” (ca opus faţă de ADEVĂRATUL adulter) a fost expus. Da, LUMINA a străpuns întunericul. Şi către ADEVĂRAŢII copii ai Domnului, eu le spun citând din 1 Petru 2:9: „să vestiţi puterile minunate ale Celui (Domnului) ce v-a chemat din întuneric la LUMINA Sa minunată”.

https://www.voxdeibaptist.org/the_truth_and_the_paradox_trd.htm

TATĂL NOSTRU.

download

TATĂL NOSTRU. Domnul nostru i-a învăţat pe ucenicii Săi această rugăciune ca model de rugăciune obişnuită. În Matei 6:9-13 ea este dată ca parte integrantă din Predica de pe Munte. Dar în Luca 11:2-4 este dată de Domnul nostru în împrejurări diferite. Întrucât El a intenţionat ca această rugăciune să fie un model pentru toţi ucenicii Săi din toate vremurile, este probabil că El a repetat-o în diferite ocazii.

În Matei 6:9-13 El o dă ca un exemplu care este în armonie cu toate cerinţele pe care le-a stabilit El ca fiind esenţiale pentru o adevărată rugăciune: „Iată dar cum trebuie să vă rugaţi”, a spus El (v. 9). Astfel, El a continuat să-i înveţe pe ucenicii Săi cum să se roage.

După ce i-a avertizat să nu se roage ca făţarnicii (v. 5) şi să nu „bolborosească aceleaşi vorbe” ca şi păgânii (v. 7), El i-a învăţat care este rugăciunea primită de Dumnezeu. Dar în Luca 11:1-4, ca răspuns la cererea ucenicilor, El le dă rugăciunea nu ca un exemplu de rugăciune care este în armonie cu învăţăturile Sale, ci ca o rugăciune pe care să o rostească urmaşii Săi: „Când vă rugaţi, să ziceţi:…” (v. 2).

În Luca 11:2-4 rugăciunea este dată într-o formă mai scurtă decât în Matei 6:9-13, după cum urmează: „Tată, sfinţească-Se numele Tău. Vie Împărăţia Ta. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită”.

Forma scurtă probabil că reprezintă sfera rugăciunii aşa cum a prezentat-o original Isus: formula simplă de adresare, „Tată” corespunde cu „Ava”, un termen pe care l-a folosit El Însuşi (cf. Marcu 14:36) şi primii creştini au urmat exemplul Lui şi au folosit termenul (cf. Romani 8:15; Galateni 4:6). Textul amplificat din Evanghelia după Matei a fost adaptat pentru folosirea liturgică de către creştini; formula de adresare „Tatăl nostru care eşti în ceruri” a fost preluată de la sinagogă. Aici vom examina textul complet al lui Matei.

Este evident că Domnul nostru a rostit rugăciunea original în aramaică. Dar pe vremea când Matei şi Luca au scris evangheliile lor, rugăciunea probabil că a fost folosită de creştini şi în limba greacă. Probabil că acesta este motivul pentru care Matei 6 şi Luca 11 sunt în armonie în ceea ce priveşte limbajul general şi amândouă textele folosesc termenul unic epiousios (tradus „de toate zilele”) în rugăciune.

Prin cuvintele cu care începe rugăciunea – „Tatăl nostru care eşti în ceruri” – suntem învăţaţi care este atitudinea corectă şi spiritul în care trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu. Când ne adresăm cu „Tatăl nostru”, privim spre El cu dragoste şi credinţă, ca spre Cel care este aproape de noi cu dragoste perfectă şi har. Prin cuvintele „care eşti în ceruri” noi exprimăm reverenţa sfântă faţă de Cel care este Domnitorul Atotputernic peste toţi. Cuvintele introductive ale rugăciunii ne amintesc de asemenea faptul că toţi credincioşii creştini sunt una în El, deoarece noi toţi ne rugăm „Tatăl nostru”. Întrucât inima credinciosului este acordată corect prin invocare, primele cereri sunt cele cu privire la gloria şi scopul divin al Tatălui nostru ceresc. „Sfinţească-Se (hagiastheto) Numele Tău” este o rugăciune prin care îi cerem lui Dumnezeu să ne învrednicească pe noi şi pe toţi oamenii să-L recunoaştem şi să-L onorăm pe El. Numele Lui, adică El Însuşi în revelarea Sa, trebuie să fie recunoscut ca sfânt; şi El trebuie să primească toată onoarea şi gloria datorată Celui care ne iubeşte în mod desăvârşit, Creatorului nostru sfânt şi omnipotent. (*DUMNEZEU, NUMELE LUI.) Cererea „Vie Împărăţia Ta” poate fi folosită, în general, ca o cerere ca stăpânirea (basileia) divină a lui Dumnezeu să se extindă „aici şi acum” (în vremea prezentă în inima oamenilor cât şi în întreaga lume). În principal, însă, această cerere are un sens escatologic este o cerere ca domnia regală a lui Dumnezeu să fie instaurată „cu putere” (Marcu 9:1) la arătarea glorioasă a Fiului omului. (*ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU.)

A treia cerere, „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”, care lipseşte din textul autentic din Luca 11:2, este practic o dezvoltare a cererii anterioare. În cer, unde domnia lui Dumnezeu este acceptată de toţi cu bucurie şi în mod necondiţionat, voia lui Dumnezeu este împlinită de toţi în mod continuu, spontan şi cu bucurie. Credincioşii trebuie sa se roage astfel ca voia lui Dumnezeu sa fie împlinită în acelaşi fel de toţi oamenii de pe pământ şi în special în vieţile lor. Această cerere are o referire parţială la vremea prezentă, dar ne deschide orizontul spre vremea când orice genunchi se va pleca înaintea Regelui regilor şi când puterile întunericului vor fi în sfârşit nimicite. Dumnezeu va fi atunci totul în toţi şi voia Lui va domni în mod suprem (1 Corinteni 15:25-28). Cele trei imperative, hagiastheto („sfinţească-se”), elthato („vie”) şi genetheto („să se facă”) sunt toate la timpul aorist şi indică o împlinire finală.

Dacă primele trei cereri s-au concentrat asupra glorificării lui Dumnezeu, următoarele trei cereri se ocupă de nevoile fizice şi spirituale ale credincioşilor.

Credincioşii ar trebui să se roage în mod special pentru a primi ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu în toate aspectele vieţii din lumea aceasta. Cererea „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne nouă astăzi” se adresează lui Dumnezeu, ca Tatăl nostru ceresc, pentru a ne dărui lucrurile necesare pentru viaţa fizică. Cuvântul „pâine” rezumă aici toate lucrurile de care avem nevoie pentru existenţa noastră pământească. Având în vedere cererile anterioare, venim acum şi îi cerem lui Dumnezeu să Se îngrijească de necesităţile materiale ale vieţii, aşa încât să putem sfinţi mai bine Numele Lui, să putem lucra pentru venirea Împărăţiei Lui şi să împlinim voia Lui pe pământ. Prin urmare, rugăciunea pentru nevoile de fiecare zi nu este menită să fie o rugăciune egoistă, sau o rugăciune pentru lux material, ci mai curând o rugăciune în care să mărturisim dependenţa noastră totală de Dumnezeu şi să privim spre El cu credinţă şi dragoste pentru a ne dărui toate lucrurile de care avem cu adevărat nevoie pentru a putea trăi potrivit cu voia Lui.

Cuvântul gr. epiousios, tradus „de toate zilele” apare numai în Matei 6:11 şi Luca 11:3, şi (în mod repetat) într-un document de papirus (care din nefericire nu mai există), unde forma de neutru plural epiousia pare să fi însemnat „porţii zilnice”. Deşi nu s-a ajuns la o concluzie definitivă cu privire la derivarea etimologică iar unii preferă să traducă „pentru ziua de mâine” sau „care este necesară sau suficientă”, traducerea „de toate zilele” pare să fie foarte adecvată. Traducerea „pâine super-substanţială” datează de la Ieronim, ca şi cum referirea ar fi la Isus ca adevărata Pâine a vieţii. J. Jeremias asociază această cerere cu accentul escatologic al predecesorilor săi, ca şi cum s-ar referi la „a mânca pâinea Împărăţiei lui Dumnezeu” (cf. Luca 14:15). Dar în context lucrul care este avut în vedere este furnizarea constantă a ceea ce este cu adevărat necesar şi adecvat pentru noi zi de zi în domeniul existenţei noastre fizice, materiale.

Următoarea cerere, „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri”, este atât. o rugăciune cât şi o mărturisire. Cel care se roagă şi cere iertare, recunoaşte în acelaşi timp că a păcătuit şi este vinovat. În Luca 11:4 această cerere este redată astfel: „Şi ne iartă păcatele noastre; pentru că noi înşine iertăm pe oricine este îndatorat faţă de noi”. Termenul gr. hamartias, redat aici prin „păcate”, avea înţelesul iniţial de „a greşi ţinta” şi deci „a acţiona greşit” şi „a încălca legea lui Dumnezeu”. În Matei 6:12opheilemata („datorie”) păstrează idiomul aramaic în care cuvântul „datorie” (hoba) este folosit şi cu sensul de „păcat”. Prin păcătuire noi am acumulat o datorie morală şi spirituală faţă de Tatăl şi Creatorul nostru, care are autoritate deplină asupra vieţilor noastre. Prin urmare, în această cerere noi ne umilim să cerem de la El iertarea datoriilor, văzând că noi înşine nu putem obţine iertarea.

Cuvintele „precum şi noi” (hos kai hemeis, „în acelaşi fel în care noi”) iertăm (aorist) greşiţilor noştri” (Matei 6:12) şi „fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator” (Luca 11:4) nu înseamnă că noi trebuie să cerem iertare pe temeiul faptului că iertăm pe cei care păcătuiesc împotriva noastră. Noi putem primi iertare numai prin har. Dar pentru a cere iertare de la Dumnezeu cu sinceritate şi fără făţărnicie, trebuie să fim eliberaţi de orice spirit de ură şi răzbunare. Numai când Dumnezeu ne-a dat harul să iertăm cu adevărat pe cei care păcătuiesc împotriva noastră, numai atunci putem rosti o reală rugăciune de iertare. Domnul nostru a considerat că lucrul acesta este atât de important încât l-a repetat în Matei 6:14-15 (cf. Matei 18:23-35; Marcu 11:25).

Cererea finală din Luca 11:4 este: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, în Matei 6:13 urmează cuvintele „ci ne izbăveşte de cel rău”. Aceste cuvinte ne ajută să vedem că această cerere are o aplicabilitate generală. Cei care se roagă pentru iertarea păcatelor doresc să fie învredniciţi să nu mai păcătuiască din nou. Astfel, este potrivit ca această cerere să urmeze după cea precedentă. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni să facă rău (Iacov 1:13), dar El controlează circumstanţele vieţilor noastre. În această rugăciune noi mărturisim cu umilinţă că suntem înclinaţi spre păcat şi Îl rugăm pe Dumnezeu să nu îngăduie să fim aduşi în situaţii sau condiţii care ar implica ispita gravă de a păcătui. Ca o dezvoltare a acestei idei avem cuvintele „ci ne izbăveşte de cel rău”, adică, apără-ne, ocroteşte-ne (rhyesthai) de atacurile diavolului (tou ponerou). Această cerere finală, deşi aplicabilă în fiecare zi din vieţile noastre, indică foarte clar împlinirea finală când Domnul nostru va pune capăt oricărui rău şi va instaura Împărăţia Sa de neprihănire şi sfinţenie.

Ajungem astfel la ideea că în contextul lucrării lui Isus această cerere a avut o notă escatologică. Traducerea WEB („Şi nu ne aduce la încercare”) indică acest lucru, dar prea criptic. Încercarea menţionată mai sus este încercarea crucială a credinţei ucenicilor care, fără puterea divină, s-ar putea dovedi prea dificilă ca să poată fi trecută. Forma luată de această încercare a fost arătată în Ghetsimani (încercarea finală pentru Isus Însuşi), îndemnul pentru ucenici: „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită” (Marcu 14:38) înseamnă probabil: „Fiţi treji şi rugaţi-vă să nu cădeţi în încercarea voastră”. Aceasta sugerează că cererea din rugăciunea Tatăl nostru înseamnă: „Ajută-ne să nu cădem în încercarea la care suntem supuşi” (cf. C. C. Torrey, The Four Gospels, 1933, p. 292). Mai mult decât o rugăciune generală de a fi izbăviţi din ispită, în zilele noastre creştinii pot folosi această cerere ca o rugăciune pentru a primi har şi putere, pentru a fi păziţi să nu cadă atunci când credinţa lor trece printr-o încercarea deosebită.

În unele MS vechi şi în multe mai recente, în Matei 6:13 urmează o doxologie. În VA citim: „Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin”. Deşi majoritatea MS care se bucură de autoritate nu conţin această doxologie, ea a fost folosită de biserica creştină încă din cele mai vechi timpuri (cf. Didache şi Textul Apusean) şi constituie desigur o încheiere foarte potrivită şi demnă a rugăciunii Tatăl nostru. Totuşi, faptul că nu face parte din textul original al lui Matei se poate vedea din cursivitatea naturală a v. 14 şi 15 ce urmează după v. 12 şi 13a.

Cineva a spus pe bună dreptate că Rugăciunea Tatăl nostru este mesajul lui Isus cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu, rezumat sub forma unei rugăciuni. Este o rugăciune pe care toţi creştinii trebuie să o aducă înaintea lui Dumnezeu cu regularitate pentru a fi învredniciţi să trăiască şi mai deplin ca şi copii ai Lui până în ziua când va fi instaurată suveranitatea Lui perfectă.

De remarcat că Domnul nostru (atunci când i-a învăţat pe ucenicii Săi această rugăciune) nu a spus: „Noi trebuie să ne rugăm”, ci a spus „Să vă rugaţi”. Rugăciunea Domnului este rugăciunea care i-a învăţat pe alţii, nu o rugăciune pe care a folosit-o El. Se pare că El nu a folosit niciodată expresia „Tatăl nostru” în aşa fel încât să-i includă pe ucenici alături de Sine (cf. Ioan 20:17, „Tatăl Meu şi Tatăl vostru”) şi nu există nici o indicaţie că El ar fi avut vreodată nevoie să ceară iertare pentru Sine.

Deşi cererile individuale din rugăciunea Tatăl nostru au paralele în diferite contexte din literatura religioasă iudaică, nu se poate găsi nimic comparabil cu această rugăciune în ansamblul ei. Rugăciunea Tatăl nostru este unică şi neegalată până în ziua de astăzi – ea exprimă în câteva cuvinte toate elementele esenţiale ale adevăratei rugăciuni.

BIBLIOGRAFIE

  1. Jeremias,The Lord’s Prayer, 1964 (retipărită înThe Prayers of Jesus, 1967, p. 82-107); E. Lohmeyer, The Lord’s Prayer, 1965; T. W. Manson, „The Lord’s Prayer”, BJRL 38, 1955-6, p. 99-113, 436-448; B. M. Metzger, „How Many Times does epiousios occur outside the Lord’s Prayer?” în Historkal and Literary Studies, 1968, p. 64 ş.urm.; comentarii asupra evangheliilor după Matei şi Luca.

J.N.G.   F.F.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/tatal-nostru.html

Religiile orientale

download

LA MODĂ…    În ultimii zeci de ani a avut loc o creştere explozivă a interesului public în religiile orientale. Aceasta s-a manifestat întîi în Occident apoi în ţările fostului bloc comunist. În zilele noastre există literalmente sute de secte care promovează idei şi practici comune religiilor orientale. Religiile orientale vin cu pretenţia de a înlocui vidul spiritual existent într-o societate numită „post creştină”. În ciuda afirmaţiei multor yoghini de a reconcilia învăţăturile Creştinismului cu tradiţiile şi concepţiile hinduse care stau la baza multora dintre aceste religii, totuşi acestea sînt, după cum vom vedea, absolut incompatibile. Partea cea mai îngrijorătoare a acestei explozii de interes faţă de religiile orientale este faptul că cei mai mulţi adepţi ale lor sînt tinerii, şi dintre aceştia mai ales tinerii studenţi în ale căror universităţi se ţin frecvent cursuri de yoga şi de meditaţie transcedentală, fără ca în prealabil aceştia să posede discernămîntul spiritual pe care îl pot dobîndi doar din Scripturile creştine şi din relaţia personală cu Autorul acestora! De multe ori fenomene antisociale şi stranii însoţesc pe practicanţii acestor religii. Nu a trecut mult timp de cînd în România s-au format grupuri ce au dezvoltat practici care vin în contradicţie nu doar cu principiile credinţei creştine, dar care sînt anormale, lipsite de bun simţ şi care frizează ridicolul. Cum altfel oare poate fi descrisă practica de consumare a propriei urine la care guru-l yogin Grig Bivolaru i-a îndemnat pe discipolii săi, oameni ce nu erau lipsiţi de o educaţie ştiinţifică? Cum pot fi calificate şedinţele de yoga în nud pe plajele litoralului românesc? Sînt acestea o dovadă a emancipării spirituale sau a eliberării spiritului celor ce simpatizează sau adoptă diversele practici ale unor religii orientale? Sau, este o dovadă de înaltă educaţie atunci cînd pe standurile de cărţi se văd publicaţii de felul „Urinoterapiei”? Desigur că se vor găsi unii care se vor grăbi să răspundă că acestea au fost devieri de la adevărata yoga sau, că sînt abuzuri ale ei, luînd apărarea beneficiilor ce totuşi se găsesc în yoga. De fapt s-au şi pronunţat astfel de poziţii şi s-a invocat dreptul la exprimare şi practicare liberă a acestor religii. Recunosc că din punct de vedere democratic şi constituţional au acest drept. Dar Biserica Creştină are nu numai dreptul dar şi îndatorirea divină de a apăra adevărul şi credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna şi făcînd aceasta, să compenseze lipsa educaţiei religioase, să echipeze oamenii cu discernămîntul necesar pentru protejarea propriilor lor suflete de amăgirile spirituale ale veacului şi de a-l cunoaşte pe singurul şi adevăratul Dumnezeu proclamat de Fiul Său, Isus Hristos!

ORIGINI    La sursa şi originea multora dintre aceste practici şi credinţe se găseşte Hinduismul. Însă Hinduismul zilelor noastre nu este acelaşi cu Hinduismul de acum 5000 de ani. Religia hindusă a evoluat în ultimii 5000 de ani de istorie religioasă indiană. Acum ea caută să fie o sinteză a diverselor idei şi influenţe ce străbat întreg subcontinentul indian şi care reprezintă sute de grupuri sociale, culturale şi tribale. De fapt, însăşi termenul „hindu” nu este originar din India. El este denumirea persană a fluviului Indu. Yoghi Ramacharaka face această observaţie:

„Diferitele secte hinduse, deşi practic par să fie religii diferite, în realitate se consideră a nu fi decît diferite secte şi diviziuni ale Unei Singure Religii Eterne a Indiei, bineînţeles, fiecare considerîndu-se pe sine ca fiind cea mai bună şi mai favorizată exprimare şi interpretare a ei.”

SCRIERI SACRE     Scripturile hinduse au fost culese de-a lungul a sute de ani, începînd cu scrierea tradiţiilor orale existente în ultima jumătate de mileniu înainte de Hristos. Aceste scripturi sînt cunoscute sub numele de Veda (care înseamnă, „înţelepciune” sau „cunoaştere”). Porţiunea de încheiere a scrierilor Veda este numită Upanishads, care reprezintă o sinteză a învăţăturilor vedantice. Principalele învăţături ale scrierilor Upanishads includ crezul în panteism, în ispăşirea karmică şi în reîncarnare. Poate cea mai bine-cunoscută parte aVede-lor este legenda hindusă a lui Bhagavad-Gita, care este povestea unui prinţ războinic, pe numele de Arjuna şi a conducătorului său de car Krishna, o încarnare deghizată a zeului hindus Vishnu. Gita a fost scrisă şi ulterior modificată între anii 200 î.H. şi 200 d.H.

O ilustraţie a pluralismului şi a naturii contradictorii a Hinduismului se găseşte în compararea dumnezeului legendei Gita cu dumnezeul literaturii vedice timpurii. Dumnezeul descris de către Gita este personal şi adeseori pare monoteist (adică, e vorba de un singur Dumnezeu care este personal şi nu parte a creaţiei ce există). Cu toate acestea atunci cînd cineva citeşte scriptura vedică timpurie, va descoperi că Dumnezeu este prezentat ca fiind negreşit panteist (adică, toată creaţia este una, fie că este divină sau nu). Caracteristicile monoteiste ale Gitei au fost însuşite de fondatorul Societăţii Internaţionale pentru Conştiinţa Krishna şi ca prin urmare Societatea învaţă astăzi o formulă mai mult monoteistă decît panteistă a Dumnezeirii.

HINDUISMUL CONTEMPORAN  Există trei clasificări de bază în care sutele de secte hinduse se împart: (1) moniştii abstracţi, care subliniază, unitatea filozofică a universului în locul ideii religioase sau teiste; (2) adepţii lui Vishnu care sînt devotaţi închinării (în multe forme diverse) zeului Vishnu (manifestat în forme diverse), şi considerat forma supremă de divinitate; (3) adepţii Shivei, care se devotează închinării zeului Shiva cea mai superioară manifestare a divinităţii.

Meditaţia Transcedentală, cu accentul ei filozofic, se încadrează în clasa monistă, în timp ce S.I.C.K. (deci, Societatea Internaţională pentru Conştiinţa Krishna), susţine că Krishna, dumnezeul suprem, este totuna cu Vishnu, astfel ei fiind identificaţi cu adepţii Vishnu-ismului.
Expertul în religiile lumii Profesorul Ninan Smart remarcă problemele diverselor sisteme contemporane de crezuri hinduse:

„În concluzie ar trebui să se pună întrebarea, Care este esenţa Hinduismului? Este o întrebare grea. Există hinduşi ortodocşi care neagă existenţa lui Dumnezeu. Alţii, deşi nu-l neagă pe Dumnezeu, îi acordă un loc secundar, considerîndu-l o fază iluzorie a Absolutului. Într-o asemenea varietate de opinii teologice, ce rămîne necesar crezului hindus? Cu certitudine, doctrinele renaşterii şi a eternităţii sufletului. Imaginea lumii ca un loc în care spiritul nemuritor al omului este la nesfîrşit implicat în ciclul reîncarnării domină imaginaţia indiană de aproape trei milenii. Ca adăugire, un complex sistem social a dat formă religiei actuale a subcontinetului într-o îndelungată perioadă de timp. ”

De aceea, Hinduismul nu este doar una dintre cele mai vechi religii ale lumii ci şi una dintre cele mai complexe. Această complexitate manifestată prin unghiurile diferite din care se determină realitatea finală este cea care atrage şi îi fascinează pe mulţi intelectuali.

Deşi foarte variat, după Josh McDowell, apologet creştin, în Hinduism se mai găsesc următoarele concepte comune:

Brahman, eternul Trimutri, sau Dumnezeu trei-în-unul (trinitar?!): odată,Brahma, ca şi Creator, apoi, Vishnu, ca şi Păstrător şi în final, Shiva, ca Nimicitor.
Supunerea Soartei, devreme ce omul nu este în afară ci este parte a lui Brahman.
Sistemul Castelor, determinate de legile lui Manu.
Nirvana, starea finală atinsă la emanciparea sufletului din lanţul de naşteri şi renaşteri.
Yoga, disciplina care-l face în stare pe individ să-şi controleze trupul şi emoţiile.
Dharma, Legea Ordinii Morale, pe care fiecare individ trebuie să o găsească şi să o urmeze pentru a atinge nirvana.

John Baker observă spunînd că,  „Esenţa Hinduismului este că, există multe feluri diferite de a privi la un singur obiect, fără ca nici unul să ofere o imagine completă a lui, dar fiecare este absolut valabil în felul său”   Ca prin urmare Hinduismul este foarte tolerant faţă de celelalte religii fiindcă găseşte o asemănare la fiecare şi caută să le asimileze.

CREZURI HINDUSE

DUMNEZEU – Nu există despre Dumnezeu nici o idee hindusă unică. Conceptele hinduse despre divinitate includ oricare dintre următoarele:monismul (toată creaţia – existenţa – este una); panteismul (toată creaţia, tot ce există este divin); panenteismul (Dumnezeu se află în creaţie ca şi sufletul în corp); animismul (Dumnezeu sau mai mulţi dumnezei trăiesc/sălăşluiesc în obiecte cum ar fi copacii, pietrele, animalele, etc.);politeismul (există mulţi dumnezei); henoteismul (există mai mulţi dumnezei dar ne închinăm unuia singur); monoteism (există doar un singur Dumnezeu).

KARMA ŞI SAMSARA – Fundamentală pentru gîndirea hindusă este idea că toate sufletele sînt eterne şi răspunzătoare pentru faptele lor din timp. Karmase referă la datoria creată de faptele rele ale unui om pentru care trebuie să se ispăşească (prin diferitele sisteme hinduse), pentru ca el să scape din ciclul de samsara, sau de reîncarnări (în care sufletul locuieşte în trupuri omeneşti succesive), sau de transmigrare (în care sufletul locuieşte în trupuri succesive – omeneşti, animale, sau chiar de plante şi alte obiecte fără viaţă). Legea karmei se aplică atît oamenilor cît şi animalelor. De aceea, renaşterea poate lua o formă superioară sau inferioară, urcînd prin ea în sus pe scara socială, (renaştere ca membru al unei caste superioare) sau coborînd pe scara socială, (renaştere într-o castă mai inferioară sau ca animal!).

MÎNTUIRE – Cele trei căi principale hinduse de „mîntuire” includ karma marga(adică, „metodă”), care este calea acţiunii dezinteresate; bhakti marga, care este calea devotării; şi jnana marga, care este calea cunoaşterii şi a descoperirii mistice. Jnana marga obţine realizarea de sine prin conştienţă intuitivă şi revelaţie mistică. Bhakti marga obţine realizarea de sine prin jertfe rituale şi disciplină.

MOKSHA – concept cunoscut şi sub numele de mukti, este termenul hindus folosit pentru scăparea, eliberarea sufletului din ciclul karmei. De aceea, pentru un hindus, ţelul suprem al existenţei sale este să fie eliberat dinsamsara (ciclul obligatoriu al vieţii) şi din legea karmei cu şirul ei nesfîrşit de naşteri, morţi şi renaşteri. Cînd cineva obţine această eliberare, respectivul se crede că intră într-o stare de desăvîrşire, de perfecţiune.

SISTEMUL DE CASTE – este o trăsătură unică a religiei hinduse. Relatarea originilor castelor este o foarte interesantă poveste. Se spune că Brahma l-a creat pe Manu, care a fost primul om. Din Manu s-au născut patru feluri de oameni, după cum a hotărît creatorul Brahma. Din capul lui Manu au ieşit Brahmanii, cei mai buni şi cei mai sfinţi oameni. Din mîinile lui Manu au ieşit Kshatriyas, cei ce sînt conducătorii şi războinicii. Meseriaşii au ieşit din coapsele lui şi au fost numiţi Vaisyas. Restul oamenilor au ieşit din picioarele lui Manu şi sînt cunoscuţi sub numele de Sudras. Odată cu trecerea timpului sistemul castelor din India a devenit tot mai complicat, ajungînd astăzi să existe mii de subcaste. Acesta constituie încă parte integrală a ordinii sociale a Indiei chiar dacă a fost scoasă în afara legii de către guvernul indian.

Din vremurile cele mai timpurii, hinduşii au venerat vaca şi au considerat-o posesoarea unei mari puteri. Următoarele versuri din AtharvaVeda slăvesc vaca identificînd-o cu întregul univers vizibil:

Închinare ţie, cînd primeşti viaţă şi închinare ţie cînd te naşti!
Închinare, o Vaco, părului cozii tale, copitelor şi trupului tău! …
Vaca este Raiul, Vaca este Pămîntul, Vaca este Vishnu, Domnul Vieţii …
Cel ce dă o Vacă Brahmanilor, cîştigă toată lumea …
Atît Dumnezeii cît şi muritorii depind în viaţă şi existenţă, de Vacă.
Ea a devenit acest univers; tot ce este sub soare este ea. (Atharva VedaX:10)

HINDUISMUL ŞI CREŞTINISMUL  În privinţa noţiunii de Dumnezeu, fiinţa supremă a Hinduismului este indefinită, este impersonalul Brahman, absolutul filozofic. De partea cealaltă, Creştinismul afirmă că există o singură fiinţă supremă care este infinitul Creator personal. Pe deasupra Dumnezeul creştin este iubitor şi deosebit de interesat şi implicat în treburile umanităţii, în puternic contrast cu distanta divinitate a Hinduismului. Biblia ne spune răspicat că lui Dumnezeu îi pasă de ce ni se întîmplă fiecăruia dintre noi:

„Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi! ” (Psalm 50:15)
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28)

Hindusul îl priveşte pe om ca fiind o manifestare a impersonalului Brahman, lipsit de valoare individuală sau personală. Creştinismul însă, ne învaţă că omul a fost făcut în imaginea lui Dumnezeu avînd personalitate şi capacitatea de a primi şi de a oferi dragoste. Deşi imaginea lui Dumnezeu din om a fost coruptă la căderea acestuia în păcat, omul este încă nespus de preţuit de către Dumnezeu. Lucrul acesta a fost demonstrat de către faptul că Dumnezeu l-a trimis pe singurul lui Fiu, pe Isus Hristos, să moară pentru a-l răscumpăra pe omul păcătos chiat atunci cînd omul era încă răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Biblia ne spune că,

„…pe cînd eram noi încă fără putere, Hristos la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom.5:6-8).

„că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine, neţinîndu-le în socoteală păcatele lor şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, sîntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos şi ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Cor.5:19-21)

În Hinduism nu există ideea de păcat împotriva unui Dumnezeu sfînt. Faptele nelegiuite nu sînt săvîrşite împotriva vreunui dumnezeu ci sînt în principal rezultatul ignoranţei. Aceste rele pot fi biruite urmînd principiile şi doctrina mîntuirii castei din care face parte respectivul. Spre deosebire, Creştinismul, vede păcatul ca fiind un act real de rebeliune împotriva unui Dumnezeu perfect şi sfînt. Toate păcatele sînt în final acte de răzvrătire împotriva legii lui Dumnezeu. Scriptura afirmă că, :  „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta şi fără vină în judecata Ta”. (Psalm 51:4)  „Căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom.3:23)

În Hinduism mîntuirea se poate dobîndi în trei feluri: prin cunoaştere, fiindcă a cunoaşte reprezintă parte a fundamentalului Brahman şi nu o entitate separată; prin devotament, care înseamnă dragoste şi ascultare faţă de o anumel zeitate, sau prin fapte săvîrşite conform ritualurilor. Această mîntuire este necesară din aparent nesfîrşitul ciclu de naşteri, morţi şi renaşteri. În contrast, mîntuirea în Creştinism este scăpare de la potenţiala separare eternă de Dumnezeu şi ea nu se poate obţine prin fapte bune ci în schimb este oferită fără plată de Dumnezeu tuturor celor ce vor să o primească. În Biblie ni se spune că, : „…prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efes.2:8-9) „El ne-a mîntuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfînt” (Tit 3:5) „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mînia Lui Dumnezeu rămîne peste el” (Ioan 3:36)

Hinduismul consideră lumea materială ca fiind trecătoare şi de importanţă secundară faţă de descoperirea Brahmanului, în timp ce Creştinismul consideră lumea ca avînd o realitate obiectivă ce îşi are sursa în voinţa creatoare a lui Dumnezeu. Hinduşii privesc lumea ca fiind doar o extensie, o prelungirea a lui Brahman, o parte a absolutului, în timp ce creştinii o privesc ca fiind o entitate cu totul diferită în natura ei de Dumnezeu şi care nu este parte a unui sistem universal sau monist.

Biblia ne spune că, la început Dumnezeu a creat cerurile şi pămîntul (Geneza 1:1). De aceea, devreme ce Pămîntul a fost creat de Dumnezeu, acesta nu se poate identifica cu El sau cu natura Lui eternă.
Aceste contradicţii reprezintă diferenţele majore care există între cele două religii. Mai sînt multe alte diferenţe care însă nu pot fi discutate în acest spaţiu limitat. Cu toate acestea, chiar şi din acest număr limitat de diferenţe puteţi constata că cele două credinţe, hindusă şi creştină, nu se pot împăca niciodată. Fundamentele pe care fiecare este întemeiată se exclud reciproc.

YOGA. Creştinul de origine indiană Vishal Mangalwadi este colaboratorul revisteiCornerstone în care a publicat informaţiile despre yoga care vor urma. El desfăşoară o lucrare eficace printre concetăţenii lui hinduşi şi aceste informaţii doreşte să le pună la dispoziţia tuturor celor ce doresc să-i înţeleagă pe practicanţii de yoga, să le comunice cu succes evanghelia şi să-i aducă la Hristos. Centrul de Cercetări Apologetice (The Centers for Apologetics Research) din San Juan Capistrano, California, condus de Paul Carden, mi-a furnizat acest material pentru care îmi exprim recunoştiinţa.

Conform Hinduismului problema fundamentală a omului nu este morală ci metafizică. Omul nu este vinovat că a încălcat legea morală a lui Dumnezeu ci pentru că şi-a uitat cumva adevărata lui natură iar acum se recunoaşte ca fiind altcineva. Omul nu este un păcătos. Pur şi simplu el este ingorant faţă de sine, de adevăratul lui eu. Problema se află în conştiinţa lui. Mîntuirea lui constă în atingerea acelei stări originale de conştiinţă pe care a pierdut-o. Adevărata natură a omului sau conştiinţa lui originală este definită în moduri diferite de guru monişti sau panteişti. Guru-l monist, care crede că Dumnezeu, omul şi universul sînt de fapt unul, afirmă că Omul este Conştiinţa Infinită sau Dumnezeu, dar care într-un fel sau altul s-a încurcat într-o conştiinţă finită, raţională şi personală. Atîta vreme cît rămîne în această stare, el se va naşte de nenumărate ori în această lume de suferinţă. De aceea, mîntuirea constă în depăşirea, transcenderea, acestei conştiinţe personale şi finite şi prin contopirea cu Conştiinţa Infinită şi Impersonală (sau cunoaşterea ei), în felul acesta scăpînd din ciclul de naşteri şi morţi. Cu alte cuvinte, mîntuirea este o chestiune de percepţie sau de realizare. Deja eşti una cu Dumnezeu, nu-ţi rămîne decît să percepi sau să realizezi acest fapt. A percepe, în acest context, nu este o activitate a minţii. Nu se pune problema de a cunoaşte din punct de vedere intelectual sau de a deduce logic că noi sîntem Dumnezeu, ci mai degrabă de a transcende, de a depăşi, această cunoaştere raţională şi conştientă şi de a experimenta o stare „superioară” de conştiinţă sporită care se crede că este Dumnezeu şi adevăratul sine.

Guru-l ne-monist (deci, fie panteist sau altceva – n.tr.), cît şi mişcarea din această categorie cum ar fi Hare Krishna, nu susţine că omul este sau devine vreodată Dumnezeu. Conform membrilor Hare Krishna, Dumnezeu este o fiinţă personală pe numele de Krishna. Starea originală a omului este conştiinţa Krishna iar adevărata lui natură este de a fi un slujitor iubitor al lui Krishna. Dar omul a uitat acest lucru şi a devenit captivul acestei lumi materiale. Acum trebuie să-şi restabilească legătura cu Krishna şi să dobîndească Conştiinţa Krishna. Doar atunci omul va ieşi din ciclul de naşteri şi morţi şi va trăi pentru totdeauna împreună cu Krishna în Goloka, adică cer.

Astfel pentru a concluziona, în Hinduism mîntuirea constă în realizarea (descoperirea), perceperea sau experimentarea aşa-numitei noastre „naturi adevărate”. Această realizare are loc atunci cînd putem să ne modificăm conştiinţa noastră şi să ajungem la ce se numeşte o stare „superioară/sporită” de conştiinţă.

Cum putem să ne modificăm conştiinţa noastră? Prin manipularea sistemului nostru nervos deoarece conştiinţa noastră este dependentă de el. În mileniul care s-a scurs, s-au pus la punct numeroase tehnici care să manipuleze sistemul nervos al omului pentru a putea obţine modificarea conştiinţei lui. Aceste tehnici sînt în general cunoscute sub numele de tehnici yoga. Vom discuta în materialul de faţă doar cîteva dintre tehnicile popularizate de guru moderni. Una dintre aceste tehnici este,

HATHA YOGA: MÎNTUIREA PRIN EXERCIŢIUL FIZIC

Hatha Yoga, care constă din exerciţii fizice şi de respiraţie este o metodă foarte veche. Crezul că omul poate dobîndi „mîntuirea” prin exerciţii fizice se bazează pe faptul că mîntuirea se presupune să fie o chestiune de percepţie ce depinde de starea sistemului nervos al omului care la rîndul lui depinde de condiţia lui fizică. Prin manipularea psihologică a trupului omenesc, sistemul nervos poate fi îmbunătăţit iar conştiinţa modificată (schimbată). Problema pe care o crează hatha yoga este faptul că ea necesită un proces îndelungat şi anevoios care cere multă disciplină şi un profesor competent.

Întrebarea frecvent pusă este dacă un creştin poate să practice hatha yoga. Mulţi creştini nu văd nimic greşit în practicarea ei fiindcă adeseori este recomandată ca fiind de natură nereligioasă şi lăudată pentru calităţile ei terapeutice. Însă odată ce o persoană cunoaşte modificarea de conştiinţă şi are o „viziune a posibilităţilor” (după, Mahesh Yoghi), aceasta se deschide filozofiei hinduse pe care se bazează hatha yoga. S-ar putea să existe unii instructori de hatha yoga care să nu fie interesaţi deloc în propagarea conceptelor ei filozofice, ci doar implicaţi în învăţarea ei pentru a cîştiga bani sau a promova sănătatea. Eu nu sînt calificat să mă pronunţ asupra beneficiilor ei terapeutice, dar cred că dacă o persoană practică din motive de sănătate anumite exerciţii ce provin din India, respectivul sau respectiva nu ar trebuie să spună că practică yoga, deoarece aceste exerciţii fizice devin yoga doar atunci cînd ele sînt folosite pentru a modifica starea de conştienţă sau pentru a realiza contopirea/identificarea cu Dumnezeu, pentru că yogaînseamnă unirea sufletului cu „Dumnezeu”.

Dacă se pune întrebarea, ce este rău în modificarea/alterarea artificială a conştienţei? În sine nu cred că este nimic rău într-o stare modificată/schimbată de conştiinţă. Nebunia, somnambulismul şi halucinarea, toate constituie stări „modificate” („alterate”) de conştiinţă care nu deţin un caracter moral rău, deşi nu sînt de dorit. Însă a considera propria ta stare de conştiinţă, conştienţă, modificată a fi Dumnezeu, este din punct de vedere biblic un lucru rău. De asemenea, a atribui semnificaţie spirituală unor exerciţii fizice înseamnă a cădea victimă amăgirii Satanei.
Utilizarea de droguri halucinogenice în India (cît şi pretutindeni – n.a.) a devenit de asemenea o recunoscută metodă de alterare a conştiinţei. Cu toate acestea mulţi din popularii guru ai zilelor noastre descurajează utilizarea lor fiindcă rezultatele folosirii lor au fost imprevizibile, vicioase, şi distrugătoare.  O altă metodă/tehnică de transformare a conştiinţei este,

JAPA YOGA: „METODA MECANICĂ” DE MÎNTUIRE

Japa înseamnă repetarea sau invocarea unei mantre (de regulă, este o formulă care conţine numele unui dumnezeu sau al un duh rău). Mişcarea Hare Krishna scandează numele lui Krishna şi Rama, în felul următor:

„Hare Krishna, Hare Krishna
Krishna Krishna, Hare Hare
Hare Rama, Hare Rama
Rama Rama, Hare Hare”

Guru-l de orientare monistă preferă să folosescă un nume simbolic al lui Dumnezeu cum ar fi, „Om”, sau o mantra al cărei înţeles iniţiatul discipol nu-l cunoaşte pentru ca astfel numele sau mantra respectivă să nu creeze, prin asociere, în mintea lui, gînduri sau imagini. Repetarea constantă a unui sunet elimină toţi ceilalţi stimuli, concentrînd astfel mintea asupra lui şi în cele din urmă sunetul devenind un non-stimul. Faptul acesta induce o stare în care mintea este conştienţă sau trează, dar nu este conştientă sau trează faţă de ceva anume sau de vreo idee. Se spune că aceasta este conştienţa conştiinţei. Că omul este conştient de conştiinţă. Ea este numită Conştiinţa Pură sau Conştiinţa Transcedentală.

Pentru ca această tehnică să fie eficientă în „realizarea-Dumnezeirii”, trebuie să se practice de la 3 la 4 ore pe zi. Maharishi Mahesh Yoghi, cel ce a popularizat în Occident Meditaţia Transcedentală o prescrie noilor iniţiaţi doar pentru 40 de minute pe zi. Acest sfat este menit să le ofere o degustare a ei şi să-i ajute să aibe o „viziune (descoperire) a posibilităţilor”. Pentru stadiile avansate, Maharishi prescrie pînă la o săptămînă întreagă de meditaţie în tăcere.

Fiindcă iniţierea în Meditaţia Transcedentală este o chestiune privată mulţi creştini o consideră foarte misterioasă. De fapt, ea este foarte simplă. Celui ce este interesat în iniţiere i cere să aducă flori, dulciuri, o batistă albă, camfor, etc., alături de o substanţială sumă de bani ca şi taxă pentru o ceremonie puja. În timpul ceremoniei instructorul se închină unei fotografii a guru-lui lui Maharishi Mahesh Yoghi şi apoi îi cere iniţaitului să se plece înaintea pozei acestuia. Învăţătorul sau instructorul cere binecuvîntarea diverşilor zei şi diferitelor zeiţe apoi îi transmite iniţatului o mantra. De obicei, mantra este un cuvînt scurt, nume al unei divinităţi cum ar fi Ram, Om, Hrim, Sring, sau Aing. Discipolului îi este cerut să şeadă într-o poziţie confortabilă, să-şi închidă ochii şi să repete mantra cu voce joasă, de exemplu, „Ram…Ram…Ram… „, primele 20 de minute. I se spune că mai întîi va uita de restul lumii şi că va deveni conştient doar de mantra. Apoi, va uita şi de mantra şi va transcende toate gîndurile şi simţămintele devenind conştient de conştiinţă. Aceasta este starea transcedentală de conştiinţă.

După ceva timp cel ce meditează atinge o stare superioară de conştiinţă, numită Conştiinţa Cosmică, stare în care el este conştient atît de lume cît şi de Conştiinţa Pură. După ce au trecut mai mulţi ani de meditaţie, respectivul poate atinge Conştiinţa Dumnezeiească („The God-Consciousness”), în care el ajunge să perceapă nivelurile mai subtile ale lumii obiective. Se spune că în această stare omul poate chiar comunica cu păsările, cu animalele, cu plantele şi cu pietrele. După aceasta se ajunge la starea finală de Unitate a Conştiinţei, în care omul se percepe în unitate/contopire cu universul. Aceasta este considerată eliberarea. Mahesh Yoghi numeşte această metodă, „metoda mecanică de realizare a Dumnezeirii”. El spune că este posibil să-l descoperi pe Dumnezeu pe o cale mecanică fiindcă „Realizarea Dumnezeirii” („God Realization”) este o chestiune de percepţie iar „procesul de percepţie este atît mecanic cît şi automatic”. Pentru a percepe obiectele externe nu trebuie decît „să ne deschidem ochii iar vederea obiectului vine automat fără folosirea intelectului sau a emoţiilor”. În acelaşi fel, pentru a percepe conştiinţa interioară, nu trebuie decît ca noi să ne îndreptăm atenţia înspre interior (lăuntric) şi în mod automat vom ajunge să o percepem.

„Fie că percepţia este externă sau lăuntrică” scrie Maharishi, „ea este automată şi mecanică. Percepţia exterioară este rezultatul creşterii progresive a activităţii sistemului nervos. Percepţia lăuntrică este rezultatul diminuării activităţii …pînă ce întreg sistemul nervos încetează să mai funcţioneze şi atinge o stare de linişte, o stare de atenţie odihnitoare. În felul acesta se ajunge la realizarea lui, „Stai nemişcat şi află că Eu sînt Dumnezeu”. (?! – vezi materialul intitulat CELE MAI FRECVENTE ERORI DE INTERPRETARE A BIBLIEI – O SCURTĂ DEFINIRE A 20 DE ERORI DE INTERPRETARE – o listă de 20 de erori de interpretare pe care am preluat-o şi am adaptat-o după excelentul material care se găseşte în mai cuprinzătoarea lucrare asupra acestui subiect a doctorului James W. Sire, editorul lui Inter Varsity Press, intitulată „SCRIPTURE TWISTING – 20 WAYS THE CULTS MISREAD THE BIBLE” („Deformarea/Răstălmăcirea Scripturii – 20 de moduri în care cultele abuzează Biblia”).

SURAT-SHABD YOGA: CALEA SUNETULUI ŞI LUMINII  Mulţi guru afirmă că, „Dumnezeu este lumină” şi că această lumină se află în noi. „La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul a fost cu Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu”, ne declară multe secte, dar mai adaugă că acest Cuvînt se află în noi. Atunci cînd sufletul stabileşte o legătură cu acest cuvînt, cuvîntul îl conduce la Dumnezeiere şi la starea lui originală.

Misiunea Luminii Divine şi Radha Soami Satsang sînt în principal grupurile responsabile de popularizarea în Occident a metodei de Surat-Shabd yoga.Surat înseamnă suflet, iar Shabd înseamnă Cuvînt sau Lumină, astfel că Surat-Shabd yoga înseamnă unirea sufletului cu Cuvîntului.

Sectele care învaţă această metodă încearcă să-şi păstreze secrete aceste tehnici. Acestea poartă diferite denumiri cum ar fi, Nam (adică, nume) sauUpdesh (cunoaştere), pentru ca în mod deliberat să producă confuzie neiniţiaţilor. „Numele” şi „Cunoaşterea” se referă de fapt la tehnici de manipulare psihologică a simţurilor şi de meditare asupra propriei respiraţii.

Spre deosebire de Meditaţia Transcedentală sectele care susţin metoda luminii şi sunetului nu iniţiază pe oricine le cere. Pentru iniţiere, omul trebuie să fie „pregătit” spiritual. Cu toate acestea, nu există nici un criteriu clar pentru a determina dacă cineva este „gata” din punct de vedere spiritual sau nu. Lucrul acesta depinde de sentimentele arbitrare ale iniţiatorului (instructorului). Totuşi unele secte stipulează unele condiţii obiective, cum ar fi, renunţarea la alcool şi droguri, alimentaţia vegetariană, etc.

După ce cineva a fost ales pentru iniţiere, persoana respectivă este dusă într-o încăpere închisă unde iniţiatorul îi explică importanţa „cunoaşterii”, aSatsang-urilor (care sînt adunările săptămînale de părtăşie şi învăţătură) şi aSatguru-lui (a Adevăratului Învăţător). Viitorul iniţiat face un jurămînt de a păstra secretul şi de a nu urma pe alt guru. După aceea, îngenunchează sau se prosternează înaintea guru-lui sau a fotografiei sale şi i se închină. Atunci iniţiatorul îl învaţă tehnicile meditaţiei.
În Misiunea Luminii Divine sînt predate următoarele patru tehnici.

Pentru a putea vedea „lumina divină”, instructorul (guru) îi cere discipolului să-şi închidă ochii, apoi îi pune degetul mijlociu şi degetul mare pe ochii lui şi îi apasă globul ocular de jos în sus, astfel încît dacă pleopele îi sînt deschise pupilele vor privi la punctul dintre sprîncene, pe frunte deasupra nasului, unde se presupune să fie localizat „cel de-al treilea ochi”. Dacă iniţiatul se va concentra asupra acestui punct el va putea vedea o lumină.

Unii oamenii reuşesc să vadă doar un punct mic, alţii, pot vedea o lumină orbitoare, iar alţii pot vedea o adevărată derulare psihiedelică de forme în mişcare şi de culori strălucitoare, dar alţii nu pot vedea nimic. Cititorul poate să încerce singur şi poate va vedea lumina. Autorul poate. Unii discipoli îşi antrenează ochii în asemenea fel încît ei pot să vadă lumina fără să îşi mai folosească degetele.

Pentru a putea auzi „muzica divină”, sau „sunetul”, iniţiatul trebuie să-şi astupe urechile cu degetul mare astfel încît să nu poată auzi nici un fel de sunete externe. Cînd omul ascultă mai mult timp tăcerea lui lăuntrică ajunge în cele din urmă să audă unele sunete. Unor iniţiaţi li se pare că acestea sînt sunete muzicale celeste, pe cînd altora li se pare că-şi aud melodia preferată cîntată la un instrument ceresc.

O a treia tehnică a Misiunii Luminii Divine este un dificil exerciţiu yoga numit,gustarea „nectarului divin”. De regulă, nectarul poate fi gustat doar după o îndelungată practică. Pentru aceasta trebuie să-ţi încolăceşti limba în asemenea fel încît să ajungă în cerul gurii apoi să o înghiţi cu vîrful ei în sus. Atunci se presupune ca limba să atingă un punct în care să ia contactul cu „nectarul divin” care în permanenţă curge prin corpul omenesc. Se afirmă că acest nectar este „apa vie” despre care a vorbit Isus şi că are un gust nemaipomenit. Unii iniţiaţi susţin că acest nectar este „pîinea vieţii” şi că după ce omul a luat legătura cu acest rîu de nectar poate să trăiască fără apă sau fără mîncare.

Meditaţia constă într-un exerciţiu de respiraţie numit ascultarea sau contactarea „cuvîntului”. Discipolului îi este cerut să şeadă în poziţia lotus(dacă se poate), să-şi pună amîndouă mîinile pe genunchi şi să se concentreze asupra propriei respiraţii, atît la inspirare cît şi la expirare. Acest act se presupune să-l acordeze la „vibraţia primordială”, care este „Cuvîntul sau Logosul” care a creat universul şi îl susţine. Prin meditaţia constantă acesta poate să atingă Samadhi care este starea de conştiinţă sporită, extinsă. După Misiunea Luminii Divine, atunci cînd ajungi la Samadhi, te umpli de lumina divină. La iniţiere, lumina poate părea un mic punct, dar în stareaSamadhi, aceasta pune stăpînire pe tine şi simţi sau percepi că tu însuţi ai devenit acea Lumină.

Celelalte secte care învaţă mîntuirea prin această metodă descriu experienţa lor în mod diferit. Conform unor secte, cum ar fi, Radha Soami Satsang, în timpul meditaţiei „cel de-al treilea ochi” se deschide iar sufletul părăseşte corpul prin acest ochi, călătorind în cer împreună cu Sunetul Curent (Logosul). Pe drum, el are multe experienţe minunate iar în final se contopeşte cu Dumnezeu.

KUNDALINI YOGA: MÎNTUIREA PRIN „PUTEREA ŞARPELUI”

Psihologia hindusă susţine că în corpul omenesc aflat la trei centimetri mai sus de rectum (partea ultimă a intestinului gros la capătul căruia se află anusul – Dicţionar de Neologisme, ed.III, Florin Marcu şi Constantin Maneca, 1978, pag.912), la trei centrimetri mai jos de organele genitale şi la baza şirei spinării, este minunatul triunghi Kundalini Shakti, al „Puterii Şarpelui”. Ce este Kundalini, nu ştie nimeni, dar se presupune că are culoarea roşie şi albă. Această „putere” mai este descrisă ca fiind „puterea încolăcită (a spiralei?)” sau „energia sexuală creatoare”. În mod normal, puterea Kundalini zace încolăcită şi adormită, dar atunci cînd este trezită se ridică şi începe să se deplaseze în sus. În deplasarea ei de la baza şirei spinării în creştetul capului ea trece prin şase centre psihice numite chakras. Cînd ea trece printr-ochakra, cauzează anumite experienţe psihice şi puteri. Cînd ajunge în vîrf, la ultima chakra, intitulată sahasrara chakra, omul primeşte, chipurile, puterea de a săvîrşi miracole şi de a dobîndi eliberarea.

Sînt folosite multe mijloace de a trezi puterea Kundalini. Acestea variază de la exerciţiile de respiraţie ca Pranayam, la palparea homosexuală a genitalelor. Cel mai influent guru al ultimei decade, care a propovăduit yoga Kundalini, a fost Swami Muktananda din Ganeshpuri, localitate de lîngă Bombay, India. El a descris yoga Kundalini ca fiind „Maha Yoga” (adică, Marea Yogă) sau „Siddha Yoga” (Yoga Perfectă), deoarece spunea că este singura metodă yoga în care aspirantul nu trebuia să facă nimic. Acesta trebuia doar să se dea pe mîinile guru-lui şi harul său făcea totul (?!).

Mii de oameni au mărturisit că Muktananda le-a trezit puterea lor Kundalini, însă metoda pe care a folosit-o a rămas secretă. Adeseori, ea dă impresia că este demonică. Yoga Kundalini nu este foarte populară în India datorită faptului că multe din experienţele pe care le provoacă reprezintă ceea ce William James, numeşte „misticismul diabolic”. Metoda cauzează durere, provoacă oamenilor deprimare şi îi duce chiar la nebunie. Descriind propria lui experienţă Muktananda a spus:

„Ajungînd la destinaţia mea, m-am aşezat să meditez. La scurt timp după m-am pus jos să meditez am simţit nelinişte şi tulburare. În cîteva clipe mi s-au petrecut lucruri ciudate. Nu am înţeles ce se întîmplă. Eram tulburat mintal şi emoţional. Mintea mi se părea rătăcită. La lăsarea serii această rătăcire s-a agravat. În general sînt un om curajos, însă în acea zi am fost biruit de frică. Credeam că înebunesc. Mintea îmi era îngrozitor de agitată”.

În acea seară, pe la ora 9, Muktananda s-a aşezat din nou ca să mediteze. Iată ce povesteşte:

„Am simţit ca şi cum în jurul meu era mare zarvă. A început să mă doară tot corpul şi imediat mi-am luat poziţia de padmasana, adică postura lotus. Limba a început să-mi alunece pe gît în jos şi orice încercare a mea de a mi-o scoate cu degetele a fost zadarnică. Frica mi-a sporit. Am încercat să mă ridic în picioare dar nu am reuşit fiindcă picioarele îmi erau blocate în padmasana. Atunci am simţit o durere puternică în nodul (manipur chakra) de sub buric. Am încercat să strig dar n-am putut scoate nici un sunet. Parcă ceva mi se înţepenise în gît. După aceea, am văzut nişte forme foarte urîte şi înfricoşătoare, ce semănau cu nişte demoni. Am crezut că erau duhuri rele. Atunci am văzut flăcări de jur împrejurul meu şi am simţit că ardeam. După o vreme m-am simţit mai bine. Deodată am văzut o bilă mare de lumină care s-a apropiat de mine. În timp ce se apropia, lumina ei sporea tot mai mult. Ea a intrat cu uşurinţă prin uşile deschise ale kutir-lui meu apoi a pătruns în capul meu. Ochii mi-au fost închişi cu forţa şi apoi am simţit că leşin. Am fost foarte îngrozit de puternica lumină orbitoare şi apoi mi-am pierdut cunoştinţa”.

TANTRA YOGA:   MÎNTUIREA PRIN CONTACTUL SEXUAL

Adeseori se spune că tantra este opusul la yoga, dar că, de fapt, amîndouă au acelaşi scop. Ea este opusul la hatha yoga deoarece în timp ce aceasta este calea disciplinei şi efortului, tantra este calea indulgenţei, a plăcerii. Tantricii (deci, adepţii tantrei) susţin că Tantra este metoda cea mai originală şi mai uşoară de mîntuire. Posibilitatea atingerii Samadhi sau a Unităţii de Conştiinţă se crede că le-a fost descoperită înţelepţilor în timpul contactelor sexuale, deoarece au susţinut aceştia, prin orgasm se transcende conştiinţa raţională într-o plăcută experienţă de unitate. Tantra face parte dintr-un sistem de tehnici de prelungire a orgasmului cu scopul de a-l experimenta (trăi) pe „Dumnezeu” sau de a atinge „Unitatea de Conştiinţă”.

Apostolul Pavel ne spune că atunci cînd oamenii înăbuşe adevărul prin nelegiuirea lor şi încep să se închine creaţiei/creaturii în locul Creatorului, Dumnezeu îi lasă pradă minţii lor întunecate, şi să-şi „urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile” (Romani 1:24). Minţile lor murdare şi poftele lor îi duc la nemaipomenite mizerii şi josnicii.

Înainte de apariţia Creştinismului în India şi de ulterioara renaştere a Hinduismului, tantricismul a atins cote incredibile de cruzime, carnalitate, vrăjitorie, şi superstiţie a căror descriere ar fi nepermisă într-o societate civilizată. Dar acum că s-a diminuat influenţa Creştinismului în India, vechiul cult tantric revine cu putere în societate. Numărul de centre din India în care se învaţă şi se practică tantra se află într-o creştere accelerată. În forma ei cea mai crudă aceasta constă în venerarea (închinare adusă) organelor sexuale, în orgiile sexuale în care se bea sînge şi semen, în magia neagră, în sacrificii omeneşti şi în contactul cu spirite rele folosind trupurile moarte şi putrezite de pe terenurile crematoriilor din India, etc.

Însă în formele ei mai sofisticate, tantra yoga este susţinută de celebri guru ca, Bhagwan Shree Rajneesh şi de autori ca Profesorul Aghenanda Bharati, un convertit italian la Hinduism ce ţine prelegeri de antropologie la Universitatea Syracuse din America. Atît Rajneesh cît şi prof.Bharati sînt doi străluciţi gînditori hinduşi. Rajneesh a fost timp de 9 ani profesor de filozofie. Cărţile sale s-au aflat timp de mai mulţi ani în fruntea listei de best-seller-uri din India, publicînd peste două sute. Lucrul acesta îmi spune că metoda yoghină de „mîntuire sexuală” va deveni curînd foarte populară.

În prelegerile sale Rajneesh afirmă că Isus a învăţat că mîntuirea se obţine prin contactul sexual. Discursul lui Rajneesh despre „naşterea din nou”, publicat în cartea lui „Sămînţa de Muştar” este un exemplu elocvent al unei astfel de teze.

El mai spune că realitatea este una, dar noi percepem lucrurile în mod diferit de cum ne percepem pe noi înşine. Aceasta este problema noastră fundamentală: percepem realitatea în mod dualist. Dualitatea finală este sexuală. Noi îi percepem pe alţii, ori ca fiind de parte bărbătească, ori de parte femeiască. Unirea sau Contopirea se realizează doar atunci cînd transcendem această dualitate. El spune că Isus a învăţat că intrarea în Împărăţie se face prin naşterea din nou, iar noi trăim această naştere din nou, sau Împărăţia lui Dumnezeu, atunci cînd cei doi „se vor face una” („become one flesh” – se vor face un singur trup). De aceea, el scrie că, „atunci cînd uneşti bărbatul şi femeia, (îi faci să fie una) …atunci vei intra în Împărăţie” (vezi, pag.140) (!?).

INCOMPATIBILITATEA ESTE EVIDENTĂ    În mod evident aceste crezuri sînt diametral opuse Creştinismului. Apostolul Iuda scrie spunînd că încă demult „s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi demult pentru osînda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă îndesfrînare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe Singurul nostru Stăpîn şi Domn Isus Hristos” (Iuda 4). Harul lui Dumnezeu îl învaţă pe om să nu mai practice tradiţiile păgîne şi să se înfrîneze: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mîntuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie…” (Tit 2:11-12). Practicanţii tantrei yoga nu pot fi numiţi oameni evlavioşi, nici cumpătaţi şi nici drepţi. Ei nesocotesc harul lui Dumnezeu, urmărind doar satisfacţia cărnii, crezînd că ating starea de unire cu Conştiinţa cosmică, dar în realitate „trăind ca păgînii, în deşertăciunea gîndurilor lor, avînd mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrînare şi săvîrşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos…” (Efeseni 4:17-20)!!

După cum vedeţi cuvintele Scripturii sînt deosebit de categorice în descrierea unor astfel de oameni şi de practici. Între religiile orientale, metodele lor şi principiile lor şi Creştinism nu există nici un fel de asemănări. Yoga şi desăvîrşirea sfinţilor creştini se află la poluri opuse. Divinităţile hinduse, conceptele diverse şi nedefinite despre dumnezeire şi Dumnezeul Bibliei, revelat prin Fiul Său, Isus Hristos, se deosebesc în esenţe. Denumiri de felul „yoga creştină” sau „yoghini creştini”, „budişti creştini”, etc., sînt nişte contradicţii în termeni. Definindu-i vedem că un om nu poate să fie yoghin şi creştin, hindus şi creştin, sau budist şi creştin, în acelaşi timp!

De asemenea, între religiile orientale şi Creştinism nu există compatibilitate fiindcă în timp ce acestea pun accentul pe faptele personale şi efortul de nedescris al minţii, emoţiilor şi trupului nostru, Biblia pune accentul pe efortul şi jertfa de sine a Domnului nostru Isus Hristos.

Faptul că legea karmei îl obligă pe individ să depună efortul de a trăi o viaţă bună pentru a avansa, a dobîndi iluminarea şi a atinge dumnezeierea (pentru că altfel riscă eventualitatea unei reîncarnări într-o formă de viaţă, poate, inferioară), îi pune acestuia pe umeri o povară insuportabilă. A trăi în această presiune constantă, frică, şi nesiguranţă este incomparabil cu a trăi în pacea sufletească şi siguranţa pe care credinciosul în jertfa lui Isus o poate avea, deoarece mîntuirea nu a stat în puterea lui, ci în puterea lui Dumnezeu. Iar, conform lui Pavel, vestea jertfei lui Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea oricui crede – Rom.1:16-17. Legea karmei şi harul creştin sînt două noţiuni incompatibile, de fapt, sînt antagonice. Nici unul dintre noi nu poate să facă ceva atît de bun încît să merite mîntuirea. Nimeni nu are puterea de a se salva pe sine. În noi nu se află puterea de răscumpărare din păcate săvîrşite împotriva unei legi perfecte, putere ce se află în sîngele lui Isus. Răscumpărarea noastră din păcat, dealtfel s-a făcut, prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu. El a ispăşit pentru ceea ce noi nu aveam cum şi nu puteam niciodată să ispăşim, chiar dacă ne-am fi născut şi reîncarnat de un milion de ori! Dacă încălcările noastre au fost făcute împotriva unei legi infinite, nelegiuirile noastre devin şi ele infinite şi atunci jertfa care să plătească pentru ele era necesar să fie şi ea infinită. Presupusul nostru ciclul de naşteri, morţi şi reîncarnări nu se poate stopa în niciuna din vieţi, fiindcă toate sacrificiile noastre din fiecare viaţă ar fi finite, limitate şi insuficiente. Atunci ar însemna că acest ciclu este imposibil de întrerupt. El trebuie să continue la infinit, devenind un adevărat „iad” în care trebuie să ispăşeşti la nesfîrşit pentru că nereuşita te va arunca şi urmării în eternitate!! Pe cînd, despre Isus se spune că, „de aceea şi poate să mîntuiască în chip desăvîrşitpe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El…” (Evrei 7:25). Aceasta este marea problemă filozofică a religiilor orientale: practic, sînt lipsite de speranţă! Omul nu are nici o şansă de scăpare!

Dar, cum s-ar putea numi sacrificiul singurului Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, Fiu Veşnic fiindcă are un Tată veşnic, născut pur în lumea noastră şi care a rămas pur, şi s-a adus jertfă pe Sine odată pentru totdeauna, decît jertfă infinită şi perfectă? Moartea Lui este singura care poate ispăşi pentru fărădelegile noastre. Doar ea poate opri ciclul „păcatului” din vieţile noastre şi poate întrerupe robia faptelor noastre rele. De aceea, este logic şi corect din punct de vedere intelectual să ne punem încrederea, nu în noi, ci în El, să primim eliberare acum şi să nu urmărim o himeră filozofică! Atunci vom cunoaşte adevărata fericire şi odihnă sufletească. Recunoştinţa faţă de El ne va motiva să ne bucurăm de viaţă atîta cît mai este de trăit pe pămînt şi mai ales cît va mai fi de trăit în veşnicie!

Cine ar vrea să-şi rişte eternitatea pentru „posibilitatea” reîncarnării, cînd după ce murim avem ocazia intrării sigure în odihna veşnică a Stăpînului şi Creatorului nostru?

Teodor Macavei, Iunie 1997……http://www.rcrwebsite.com/yoga.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/religii-orientale/

Rammstein a lansat un videoclip în care Germania este reprezentată de o femeie de culoare, iar creștinii sunt prezentați ca niște canibali prieteni cu naziștii

Rammstein a lansat un videoclip în care Germania este reprezentată de o femeie de culoare, iar creștinii sunt prezentați ca niște canibali prieteni cu naziștii
Celebra trupă germană Rammstein a lansat videoclipul pentru primul său hit din ultimii nouă ani, intitulat „Deutschland” (Germania). Clipul s-a dovedit a fi un succes enorm, înregistrând peste 19,3 milioane de vizualizări în cele trei zile de la lansare.
Clipul prezintă un fel de istorie pe scurt a Germaniei, de la războaiele cu romanii, trecând prin Evul Mediu, Republica de la Weimar, nazism, Germania de Est.
Videoclipul este aparent o critică la adresa mentalității superiorității germane, așa cum este ea descrisă în versul „Deustschland uber alles” (Germania peste toți), din imnul național.  De altfel, acest vers, puțin adaptat, este refrenul melodiei și este cântat, printre alții, de unul dintre personajele care-i reprezintă pe evreii executați de naziști.
Germania, ca personaj, este reprezentat de o femeie de culoare, în opoziție cu reprezentarea tradițională. De asemenea, creștinismul german este redus la niște imagini în care niște călugări consumă carne de om din „Germania” și de îmbrățișarea dintre un cleric și un ofițer nazist. Spre finalul clipului, „Germania” dă naștere unui câine.
Trupa Rammstein s-a declarat ca fiind de stânga.(https://en.wikipedia.org/wiki/Rammstein#cite_note-87).
Publicistul Anghel Buturugă a comentat astfel acest videoclip:
„A făcut Rammstein un videoclip pe ultimul lor hit, Deutschland. Are deja zeci de milioane de vizualizări doar pe youtube, fiind făcut public pe 28 martie. Videoclipul este un fel de metaforă a istoriei Germaniei, personificată, aici, într-o femeie… de culoare. Apar scene cu secvențe din antichitate, din timpul războaielor cu romanii, din era Cruciaților, din Evul Mediu, din Germania de la Weimar, Germania de Est. Apar și celebrele deja scene de la Auschwitz, pentru care trupeții au fost criticați aspru (echivalate, deși corect politice, cu profanarea). Creștinismul este redus, în aceste scene care sintetizează istoria Germaniei, la o gloată de călugări care se înfruptă din măruntaiele personajului feminin de culoare, precum și cu arsul de vărjitoare pe rug și alianța cu Germania nazistă. Sunt multe alte scene, toate pline de simbolism, dar deja e destul de clar unde bate mesajul. Într-un final, femeia de culoare, personificarea Germaniei, naște un… câine.
OK, my take on that, cum ar zice neamțul: observ, pe de o parte, un deliciu deja clișeizat și stereotip de demonizare a creștinismului și a rolului său în istoria Germaniei (și nu numai). Practic, unul din cele mai scabroase momente ale videoclipului este cel în care călugării se înfruptă din măruntaiele personajului feminin de culoare. Nici măcar la naziști nu-ți produce așa scârbă. Creștinismul este un fel de esență a ceea ce e stricat la germani. Un rău, până la urmă extern. Pe de altă parte, femeia de culoare este o clară aspirație actuală. Un simbol aspirațional, un nou arhetip al Germaniei (vezi în link cum arată, de fapt, Germania personificată în femeie, reprezentare clasică). O nouă identitate care, ar fi, înțeleg, și cea autentică? Că aici mi se rupe, totuși, filmul. Ce caută femeia neagră în videoclipul ăstora și în filmul istoriei Germaniei? E pur și simplu o minciună că aceasta ar fi personificarea Germaniei. Nu, femeia neagră nu a avut niciodată acest rol la nicio națiune europeană/occidentală. Ea a fost exponat sau sclav. Și cred ca asta se numește apropriere. Să scuipi acum pe creștinism și să te îmbraci în pielea foștilor tăi sclavi din colonii mi se pare abject (de aceea, pe undeva, înțeleg și reacțiile de protest față de scenele din Auschwitz). Mai că te provoacă, acest videoclip, să le spui ceva de genul: nu băi nemțălăilor, nu creștinismul, nici altceva v-a stricat. Așa sunteți voi… Dar ar fi, desigur, foarte nedreaptă o astfel de concluzie. Să nu uităm ca e doar un videoclip, făcut să provoace. Și poate chiar au nimerit-o pe undeva. Căci o astfel de mizerie poate că nu poate naște altceva decât un câine – nu un om.
În ilustrație, o scenă interesantă din videoclip. Personificarea Germaniei și un cap retezat”

Un pas important spre ETATIZAREA copiilor

Un pas important spre ETATIZAREA copiilorSursa FOTO: Anacronic.ro
Ecaterina Andronescu susține ideea că ultimii doi ani de grădiniță trebuie să fie obligatoriu – și că ultimii doi ani de liceu trebuie să fie, de asemenea, obligatorii.

„Menținerea unui copil sau adolescent mai mult în școală înseamnă să îl pregătești mai bine pentru viață”, spune ministra învățământului. Serios? A oricărui copil? Pentru că există elevi pentru care și primii doi ani de liceu sunt prea mult. Și care au, poate, vocație pentru sport sau pentru lucruri practice. Sau care vor să lucreze de la 16 ani – cu aceștia ce facem?
Cât despre ultimii doi ani de grădiniță obligatorii – cum rămâne cu cei șapte ani de acasă? Dacă unele familii vor și pot să își educe copiii acasă, în primii șase sau șapte ani, cu aceste familii cum rămâne?
Așadar, facem politici în învățământ aplicând așa, lozinci generaliza(n)te? Doar pentru că acesta este „trendul european” în care copiii trebuie să fie, practic, NAȚIONALIZAȚI de Stat, iar Statul trebuie să aibă control total asupra felului cum ne educăm copiii? Și cu această lozincuță încearcă ministresa Ecaterina Andronescu să își acopere agenda din în spate, pe care trebuie să o promoveze? Să vedem și cum merge votul, într-o perioadă în care mai toate proiectele PSD sunt blocate. Dacă acesta trece cususținere largă, agenda și împingerea ei vor fi cu atât mai clare.
P.S.: Aceeași ministresă anunță că dorește și desființarea examenelor de clasa a VIII-a – pentru că în 2020 învățământul obligatoriu ar putea începe la 5 ani pentru a se termina în clasa a XII-a. Așadar, să facem totul pentru ca ai noștri copii să stea cât mai mult în școală. Și cum se va face diferențierea, la clasa a VIII-a, fără evaluarea națională și repartiția computerizată? Dacă se va intra după mediile din gimnaziu, copiii care au avut profesori exigenți și au învățat carte vor ajunge la liceele tehnologice, iar cei care au trecut ca gâsca prin apă vor ajunge la liceele de elită. Și ministresa vrea să implementeze asta din 2020. Nu contează așadar performanța și diferențierea în funcție de vocație; contează doar să stea practic TOATĂ copilăria în școală – încolonați, îndoctrinați, supravegheați.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/stiri-educatie/Un-pas-important-spre-ETATIZAREA-copiilor-154899

Reacție la promulgarea legii care face obligatorie grădinița: Dacă statul tot ne etatizează copiii, să ni-i ia, cel puțin, de la naștere. Dacă tot am distrus cei 7 ani de acasă, de ce să nu-i distrugem și pe cei 3 care au mai rămas?

Reacție la promulgarea legii care face obligatorie grădinița: Dacă statul tot ne etatizează copiii, să ni-i ia, cel puțin, de la naștere.  Dacă tot am distrus cei 7 ani de acasă, de ce să nu-i distrugem și pe cei 3 care au mai rămas?

Președintele Klaus Iohannis a promulgat, luni, legea care prevede că învățământul general obligatoriu este extins treptat până în anul 2030, astfel încât grădinița și liceul devin obligatorii, după cum a anunțat ActiveNews în cursul zilei de azi.

Jurnalistul Gabriel Popa a comentat, amar, graba cu care șeful statului a promulgat legea propusă de coaliția de guvernământ.

„Așadar, Președintele Iohannis a promulgat legea prin care învățământul obligatoriu este mărit la 15 clase, incluzând grupa mică, grupa mijlocie și grupa mare din învățământul preșcolar.

Eu propun așa: dacă statul tot ne etatizează copiii, să ni-i ia, cel puțin, de la naștere. Să nu ne mai batem capul cu ei. Dacă tot am distrus cei șapte ani de acasă, de ce să nu-i distrugem și pe cei trei, care au mai rămas? De ce să ți-i ia de la 3 la 19 ani (cum îi ia acum, sub această lege), și nu de la zero la 19? Și să-i învețe încă din fașă despre „toleranță”, „diversitate sexuală” și despre faptul că „genul e în capul omului”; să-i hipersexualizeze și să-i îndoctrineze cu corectitudinea politică tot din fașă, ca să-i facă cât mai buni „cetățeni europeni”.
Apoi să decidă pentru fiecare ce „carieră genetică” să urmeze – că tot ne spuneau nu de mult cei de la Digi că aceste „cariere genetice” sunt viitorul. Deși aici totuși ar putea să apară o problemă – dacă „cariera genetică” pentru unii dintre acești copii ne va spune că nu trebuie să stea 12 ani în școală; dacă unii au înclinații mai practice, și și-ar dori sau ar putea să lucreze de la 16 ani?
Cu această lege vedem că președintele Iohannis nu a avut nici o problemă – nu a mai trimis-o la CCR”, a spus Popa pentru ActiveNews.
Înapoi sus
www.persecution.org/

Just another WordPress.com site

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Dumnezeu este Iubire

In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Viorel - Logos

Har şi Pace

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Sclipiri

Har si Pace

Ciprian Barsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Curajul credinței

„Sinceritatea este fundamentul vieții spirituale” (Albert Schweitzer)

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat asta: