Creştină din Coreea de Nord descrie torturile pe care a trebuit să le îndure

O creştină care a supravieţuit torturii din lagărele de muncă forţată din Coreea de Nord descrie ororile prin care a trecut şi felul în care Dumnezeu i-a dat putere pentru a îndura toată brutalitatea la care a fost supusă.

Într-un interviu pe care l-a acordat organizaţiei Open Doors, femeia identificată ca fiind „prizonierul 42”, povestește despre cum a devenit creştină după ce a fugit în China, în anii în care Coreea de Nord trecea prin marea foamete.  În China ea a fost capturată şi trimisă înapoi într-un lagăr din Coreea de Nord, unde a petrecut un an de zile în izolare completă.

Atunci când a ajuns în lagăr, gardienii au ras-o în cap şi au dezbrăcat-o complet. În fiecare dimineaţă, atunci când gardienii o chemau, era nevoită să se târască printr-o deschizătură aflată în partea de jos a uşii – cum sunt cele folosite pentru pisici sau căţei – şi să-şi ţină capul în jos, deoarece nu avea voia să facă contact vizual cu gardienii.

Ea îşi aduce aminte cum, timp de o oră gardienii îi puneau mereu aceleaşi întrebări: „De ce te-ai dus în China? Pe cine ai întâlnit acolo? Ai fost la vreo biserică? Ai avut o Biblie? Te-ai întâlnit cu vreun sud-coreean? Eşti creştină?”

Ca să rămână în viaţa ea a fost nevoită să mintă: „Sunt eu creştină? Da. Îl iubesc pe Domnul! Însă am negat-o. Dacă recunoşteam că am fost ajutată de creştinii din China, aş fi fost ucisă, fie rapid, fie printr-o moarte lentă! Ei m-ar fi ucis în acea închisoare. În fiecare zi eram bătută şi lovită cu piciorul, însă cel mai mult mă durea când mă loveau peste urechi. Îmi ţiuie urechile şi acum, uneori ore sau zile întregi la rând.”

În timpul pe care l-a petrecut în izolare, credincioasa a fost închisă într-o celulă sub pământ de unde nu putea vedea lumina soarelui şi nici nu a văzut vreun alt prizonier.

Ca să treacă timpul, ea a început să se roage şi să cânte în gând, niciodată cu voce tare. Versurile cantării ei erau: „Inima mea tânjeşte după Domnul din această închisoare/ Chiar dacă drumul spre adevăr este îngust şi abrupt/Un viitor luminos mă aşteaptă când voi ieşi.”

„A trecut un an. Nu ştiu cât voi mai putea supravieţui în acest loc,” și-a zis ea. „O să mă cheme într-o zi şi nu o să mă mai pot mişca. O să mor în această închisoare. Îmi vor arunca trupul şi primul prizonier care îmi va lua locul se va numi „prizonierul 42” şi va purta hainele mele.”

Într-un din zile, ea a trebuit să apară în faţa unui judecător unde i s-a spus că va divorţa de soţul ei, chiar dacă ea nu era de acord. Instanţa nu a a găsit-o vinovată că ar fi creştină, însă tot a fost condamnată la 4 ani de reeducare într-un lagăr de muncă forțată.

Ca urmare a faptului că a fost forţată să muncească câte 12 ore pe zi, ea s-a îmbolnăvit şi a trebuie să stea la pat în barăci. Acolo a cunoscut o femeie pe care auzit-o cum se ruga sub pătură.

„În acest lagăr, am format o mică bisericuţă secretă. Când ne întâlneam şi ne simţeam cât de cât în siguranţă, ne rugam Tatăl nostru şi spuneam Crezul,” spune ea. „Femeia pe care am întâlnit-o acolo era mai curajoasă decât mine. Ea le vorbea şi altora despre Hristos.”

Într-o zi însă au venit şi au luat-o. „Când am văzut-o plecând, ştiam că o duc la o închisoare de maximă securitate. Ştiam că n-am să o mai văd niciodată.”

După doi ani petrecuţi la „reeducare” prizonierul 42 a fost eliberată. Ea le-a spus celor de la Open Doors că primul gand pe care l-a avut la ieşire era să-şi găsească soţul şi copiii.

„Nu îi văzusem de ani de zile. Însă știu că Domnul m-a păzit în închisorile în care am fost închisă, şi m-am rugat tot ca El să aibă grijă și de familia mea.”

„Cînd am să-i revăd trebuie să le spun despre acest Dumnezeu care ne iubeşte,” a completat ea.

Coreea de Nord este numărul 1 în lume la persecuția creştinilor, şi deţine această poziţie de peste 18 ani în topul alcătuit de Open Doors. Aceeaşi organizaţie estimează că sunt în jur de 250.000 de mii de nord-coreeni în închisorile din ţară, din care 50.000 sunt prizonieri politici, ţinuţi acolo din cauza credinţei creştină.

Recent, Kwak Jeong, în vârstă de 65 de ani, o femeie care a reuşit să evadeze din iadul comunist, a povestit despre o colegă de închisoare care insista pe lângă gardieni să folosească numele ei de botez cînd i se adresau atunci când o interogau, în loc de numele ei coreean.

„Ea insista în a spune: „Numele meu este Hyun Sarah, este numele pe care Dumnezeu şi biserica mi l-a dat,” îşi aduce aminte Kwak. „Ea le spunea interogatorilor: „Sunt un copil al lui Dumnezeu şi nu mi-e frică să mor. Dacă vreți să mă ucideţi, n-aveţi decât să o faceţi.”

Kwak spune că mai târziu a văzut-o pe Hyun întorcându-se de la interogatorii cu nişte vânătăi foarte urâte pe față şi curgându-i sânge din nas. Câteva zile mai târziu, gardienii au luat-o pe Hyun şi Kwak nu a mai văzut-o niciodată.

Înainte de întâlnirea pe care preşedintele american Donald Trump a avut-o cu dictatorul nord-coreean la sfîrșitul lunii februarie, David Curry, preşedintele organizaţiei Open Doors, i-a scris o scrisoare preşedintelui american în care l-a implorat: „Încălcarea brutală a drepturilor umane în Coreea de Nord este inacceptabilă. Creştinii sunt consideraţi inamicul nr. 1 al statului. Ca şi preşedinte al Open Doors, vă implor domnule preşedinte să consideraţi datoria morală pe care o aveţi şi să-l faceţi pe Kim Jong Un să dea socoteală despre lungul şir de încălcări ale drepturilor cetăţenilor din ţara lui – în mod special detenţia, tortura şi execuţia creştinilor – a căror singură vină este aceea că au îndrăznit să aibă o altă credinţă decât cea aprobată de către regimul comunist.”

Sursa: Christian Post

 

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/01/crestina-din-coreea-de-nord-descrie-torturile-pe-care-a-trebuit-sa-le-indure/?

De ce să studiezi Evangheliile | Metanoia

Moldova Creștină TV29 martie 2019  Metanoia

Poți fi ucenicul lui Hristos dacă nu cunoști și nu înțelegi viața lui Hristos?

https://moldovacrestina.md/de-ce-sa-studiezi-evangheliile-metanoia/?

 

Cine sunt sfinții care vor veni împreună cu Domnul Isus la răpirea Bisericii? (1 Tesaloniceni 3:13)

Anastasia Filat28 martie 2019  Doctrine

Întrebare:

Daca Biserica este răpită înainte de necazul cel mare, atunci cui i se adresează apostolul Pavel la 1Tesaloniceni 3:13? Dacă se adresează bisericii, atunci cine sunt sfinții de care vorbește Pavel la sfârșitul versetului? La fel si 2 Tesaloniceni 1:7-10 stă împotriva răpirii bisericii dinaintea necazului celui mare. Vă mulțumesc pentru disponibilitate.

Din întrebarea de mai sus nu prea înțeleg în ce fel aceste două texte stau „împotriva răpirii Bisericii dinaintea necazului celui mare”, dar voi răspunde la întrebările puse de cititorul nostru. Este adevărat că ambele epistole sunt adresate creștinilor din Tesalonic, adică Bisericii. Pentru a înțelege mesajul acestor epistole este important să cunoaștem contextul acestor epistole, fiindcă orice text rupt din context poate ajunge un pretext pentru orice. Privirea de ansamblu a acestor două epistole arată că tema principală a ambelor epistole este răpirea Bisericii și Ziua Domnului. În ambele epistole apostolul Pavel le amintește sfinților din Tesalonic ce le-a vorbit, când a fost la ei, despre răpirea Bisericii și venirea Zilei Domnului (1 Tesaloceni 3:4; 4:2; 2 Tesaloniceni 2:5-6; 2:15). Problema sfinților din Tesalonic la acel moment era că la ei au ajuns zvonuri cum că Ziua Domnului a și venit chiar:

Cât privește venirea Domnului nostru Isus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar. (2 Tesaloniceni 2:1-2)

Pavel nu intră prea mult în detalii cu privire la răpirea Bisericii și Ziua Domnului, fiindcă destinatarii cunoșteau foarte bine aceste lucruri (1 Tesaloceni 3:4; 4:2; 2 Tesaloniceni 2:5-6; 2:15). În aceste două epistole apostolul Pavel caută să le amintească ceea ce i-a învățat, când a fost la ei pentru a-i încuraja, a-i întări în credință, ca să nu se lase clătinați de vestea că Ziua Domnului a și venit chiar. De ce vestea aceasta i-ar fi tulburat? Pentru că ei știau că, înainte de a veni această zi îngrozitoare, Biserica trebuia să fie luată la cer. Faptul că treceau prin suferințe și necazuri îi făcea să creadă că poate chiar o fi venit Ziua Domnului! De aceea apostolul Pavel le amintește că atunci când a fost la ei le-a spus că sunt rânduiți să treacă prin necazuri și nu trebuie să se mire că trec prin necazuri (1 Tesaloniceni 3:3). Pavel îi atenționează că nu necazurile sunt un indicele venirii Zilei Domnului, ci așezarea antihristului în Templul lui Dumnezeu:

… să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării, protivnicul, care se înalță mai pe sus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceți aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Și acum știți bine ce-l oprește ca să nu se descopere decât la vremea lui. (2 Tesaloniceni 2:2-6)

Intenționat am inclus și versetele 5 și 6 ca să arăt că Pavel nu le dă explicații în aceste două epistole, ci le amintește lucrurile pe care ei le cunoșteau foarte bine.

Confuzia poate apărea și din cauza că unii confundă răpirea Bisericii cu a doua venire a Domnului Isus pe pământ. La răpirea Bisericii Domnul Isus nu vine pe pământ, ci ea Biserica cu Sine la cer. Astfel apostolul Pavel în primul verset din capitolul 2 din a doua sa epistolă către Tesaloniceni se referă la răpirea Bisericii (cât privește venirea Domnului nostru Isus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El…), iar în versetul 8 se referă la a doua venire a Domnului Isus, care va avea loc la sfârșitul activității de 3,5 ani a antihristului (omul fărădelegii).

Potrivit cu textul de la Apocalipsa 19, înainte de a doua venire a Domnului Isus pe pământ, Biserica deja este în cer și Îl urmează pe Domnul Isus la a doua Sa venire pe pământ:

Să ne bucurăm, să ne veselim, și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit, și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor, și curat”. – (Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților.) Apoi mi-a zis: „Scrie: Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului!” Apoi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” … Apoi am văzut cerul deschis, și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă „Cel credincios” și „Cel adevărat”, și El judecă și Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești, și purta un nume scris, pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Oștile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și curat. … Și fiara a fost prinsă. Și împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu cari amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. (Apocalipsa 19:7-9, …11-14, …20)

Din Apocalipsa 19:20 vedem că antihristul sau omul fărădelegii este nimicit la a doua venire a Domnului Isus cu „suflarea gurii Sale” așa cum scrie și la 2 Tesaloniceni 2:8. Din textul de la Apocalipsa 19 vedem clar că, la a doua venire a Domnului Isus, Biserica Îl însoțește din cer, ceea ce înseamnă că ea a fost răpită la cer înainte de a doua venire.

Acum, că ne-am clarificat cu contextul acestor două epistole, voi răspunde la întrebări.

1. Cine sunt sfinții care vor însoți pe Domnul Isus la răpirea Bisericii (1 Tesaloniceni 3:13)?

La 1 Tesaloniceni 3:13 scrie:

… ca să vi se întărească inimile, și să fie fără prihană în sfințenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toți sfinții Săi. (1 Tesaloniceni 3:13)

Răspunsul îl găsim în următorul capitol în care este descrisă răpirea Bisericii:

Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, cari vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte. (1 Tesaloniceni 4:14-18)

Deci, sfinții despre care scrie apostolul Pavel la finele versetului 13 din 1 Tesaloniceni 3 sunt sufletele sfinților, născuți din nou, care au decedat până la răpirea Bisericii.

Trebuie să facem diferență între Răpirea Bisericii și a doua venire a Domnului Isus. Sunt mai multe argumente care dovedesc că răpirea Bisericii va avea loc înainte de a doua venire a Domnului Isus pe pământ pentru Împărăția de o mie de ani:

1. La răpirea Bisericii Domnul Isus nu coboară pe pământ, ci Biserica este luată la cer.
2. Înainte de a doua venire a Domnului Isus pe pământ, Biserica este deja în cer și urmează pe Domnul Isus pe pământ (Apocalipsa 19:7-14)
3. Răpirea după necazul cel mare nu face sens: în perioada necazului celui mare, care va veni peste poporul Israel din partea antihristului, se va descoperi mânia lui Dumnezeu împotriva locuitorilor pământului și această mânie se va sfârși la a doua venire a Domnului Isus. Dacă răpirea ar fi la a doua venire a Domnului Isus apare confuzia:

• Pentru ce ar duce Domnul Isus Biserica la cer din moment ce El vine pe pământ pentru Împărăția de o mie de ani? De altfel, apostolul Pavel scrie la 1 Tesaloniceni 4:17 că din momentul răpirii Biserica va fi întotdeauna cu Domnul.
• Cum rămâne promisiunea izbăvirii de mânia viitoare, care va fi în perioada necazului celui mare și care va culmina cu a doua venire a Domnului Isus?

… și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți: pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare. (1 Tesaloniceni 1:10)

Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rînduit la mînie, ci ca să căpătăm mîntuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, (1 Tesaloniceni 5:9)

Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu. (Romani 5:9)

2. Înțelegerea pasajului de la 2 Tesaloniceni 1:7-10

Pentru interpretarea acestui pasaj este important să înțelegem termenii cu care operează apostolul Pavel. Noțiunea „ziua aceea” în contextul acestor două epistole este „Ziua Domnului”, care nu are în vedere 24 de ore, ci o perioadă de timp, care implică mai multe evenimente. Astfel al 2 Tesaloniceni 1:5-10, prin expresia „ziua aceea” apostolul Pavel are în vedere „Ziua Domnului”. Potrivit cu Apocalipsa 11, mânia lui Dumnezeu, cu care începe Ziua Domnului, se începe după învierea celor doi proroci ai lui Dumnezeu, omorâți de antihrist la începutul activității lui. Astfel Ziua Domnului începe la cel puțin 3,5 zile de la descoperirea omului fărădelegii (2 Tesaloniceni 2:3):

„Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!”(Apocalipsa 11:18)

Potrivit cuvintelor apostolului Petru, această perioadă culminează cu nimicirea pământului (sfârșitul lumii), care va avea loc la judecata de apoi, după împărăția de o mie de ani:

Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură, și pământul, cu tot ce este pe el, va arde. (2 Petru 3:10)

Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el.Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea. (Apocalipsa 20:11-12)

Deci, când scrie despre Ziua Domnului, apostolul Pavel are în vedere timpul de judecată în care Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după fapte așa cum am văzut la Apocalipsa 11:18. Ca și creștini, după răpire, noi tot vom merge la judecată înaintea tronului de judecată a lui Hristos ca să primim răsplata după fapte. Astfel, apostolul Pavel vorbește în textul de la 2 Tesaloniceni 1:7-10 despre Ziua Domnului, timp în care El va judeca atât pe credincioși, cât și pe necredincioși și le va da răsplățile după faptele lor:

Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veți fi găsiți vrednici de Împărăția lui Dumnezeu, pentru care și suferiți. Fiindcă Dumnezeu găsește că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, și să vă dea odihnă atât vouă, cari sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare vecinică, de la fața Domnului și de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi, și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut; căci voi ați crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră. (2 Tesaloniceni 1:5-10)

Vreau să vă recomand mai multe articole profetice în care sunt abordate diferite subiecte atinse în acest articol:

Articole profetice ce țin de vremea sfârșitului

• Răpirea Bisericii: adevăr sau minciună?3 December 2015
• Care este obstacolul care-l împiedică pe Antihrist să nu se descopere decât la vremea lui3 September 2016
• Ce spun Scripturile despre răpirea Bisericii şi despre Ziua Domnului5 October 2008
• Va veni Domnul Isus de două ori: o dată în taină ca să-și ia Biserica și altădată în slavă…23 September 2016
• Martirii înviați la a doua venire a Domnului Isus (Apocalipsa 20:4)11 November 2017
• Răpirea Bisericii, a doua venire a Domnului Isus pe pământ şi împărăţia de 1000 de ani16 April 2011

https://moldovacrestina.md/sfintii-care-vor-insoti-pe-domnul-isus/?

Pluralismul religiilor este „Voia lui Dumnezeu” spune Papa Francisc

„Pluralismul și diversitatea religiilor, culorii, sexului, rasei și limbii sunt dorite de Dumnezeu în înțelepciunea Lui.” Această afirmație face parte dintr-un document inter-religios din 4 februarie, semnat de Papa Francisc și de marele imam din Al-Azhar, Ahmad Muhammad Al-Tayyib, care este considerat unul dintre cei mai liberali clerici sunnieni din Egipt. În conformitate cu Geneza 11, Dumnezeu voia diferențele lingvistice ca o pedeapsă pentru păcat. Documentul continuă spunând că „înțelepciunea divină este sursă din care derivă dreptul la libertatea de credință și la libertatea de a fi diferit.” Aceasta înseamnă că Francisc consideră ritualurile sacrificării umane aztece ca fiind o religie voită de Dumnezeu, precum și Islamul sau iudaismul care contrazic în mod explicit Biserica cu privire la Trinitatea și divinitatea lui Hristos. Afirmația că „Dumnezeu” dorește existența unor religii care exclud reciproc implică faptul că „Dumnezeul” lui Francisc dorește în mod egal adevărul și negarea acestuia și, prin urmare, este, ca diavolul, un principiu al contradicțiilor.  Pluralismul religios e Voia lui Dumnezeu ??? „Pluralismul și diversitățile de religie, de culoare, de sex, de rasă și de limbă sunt o voință divină înțeleaptă, cu care Dumnezeu a creat ființele umane.” (Citat din Documentul despre fraternitatea umană … semnat recent de Papa Francisc cu ocazia vizitei în Emirate.) BIBLIA Ioan 14:6 Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Găsiți întreg Documentul aici:

Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea comună

https://informatiisimesaje.wordpress.com/2019/02/07/pluralismul-religiilor-este-voia-lui-dumnezeu-spune-papa-francisc/

Discursul Papei de la Abu Dhabi e mai degrabă masonic decât catolic

Recenta vizită a papei Francisc la Abu Dhabi (3 februarie), capitala Emiratelor Arabe Unite (EAU), a fost un dezastru pentru credința catolică, la fel cum au fost si comentariile ridicole, ignorante, ale personalităților mass-mediei catolice, care încercau să dea o explicație caracterului extrem de ne-catolic al afirmaților papei.Călătoria sa și comentariile facute indică faptul că se înrăutățește criza din Biserică și  scade numărul de catolici dispuși să spună adevărul și să riște pierderea respectului oamenilor.

Papa Francisc nu Îl menționează pe IsusÎn timpul discursului său lung de la Reuniunea fraternității umane din Emirate, Papa Francisc nu a menționat nici măcar o singură dată Numele Preasfânt al lui Isus, Numele pe care diavolul urăște să îl audă, de care demonii se ascund înfricați și pe care preoții îl invocă pentru a curăța suflete posedate.În schimb, Papa a vorbit la modul general despre „Creatorul” și „Cel Milostiv”, în timp ce îi implora pe ascultătorii săi să construiască o lume întemeiată nu pe Domnia lui Cristos, ci pe „fraternitate” (menționată de 15 ori), „frăție” (menționată de 13 ori) și „justiție” (menționată de 9 ori).Unii catolici ar putea crede că acesta este un comportament perfect acceptabil, și că evidențierea ofenselor la adresa demnității umane, angajarea în dialog și atragerea atenției asupra a ceea ce au în comun catolicii cu musulmanii (fără să se refere la ei ca membri ai unei secte, așa cum a făcut Sfântul Toma de Aquino) este ceea ce ar face orice Succesor responsabil al Sfântului Petru, în epoca modernă, globalizată. „Papa este o figură publică. El are datoria de a menține relații bune cu diferitele popoare ale lumii”, se aude adesea.În realitate, această mentalitate distorsionată  -”papa ca politician-șef care face înconjurul lumii”-  omite câteva învățături-cheie ale religiei catolice.

În primul rând, ciuntirea credinței pentru a urmări o cauză politică comună cu non-catolicii, a fost cea mai mare eroare a Americanistilor în anii 1890. În al doilea rând, datoria principală a Papei este răspândirea învățăturii catolice în plinătatea ei și anatemizarea doctrinelor greșite. În al treilea rând, în timp ce Papa poate juca un rol în menținerea unui anumit nivel de armonie naturală între națiuni, el nu are voie să facă acest lucru în detrimentul credinței. El este obligat în primul rând să predice Evanghelia în mod clar, ”vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit” (2 Timotei 4: 2), acceptând toate persecuțiile care ar putea rezulta de aici, știind foarte bine că Cristos, de asemenea, a fost urât de lume. ”Dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că pe mine m-a urât înainte de voi!” (cf Ioan 15,18-19).Mai mult, Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie catolici. Ar fi culmea absurdului să spui că Papa trebuie să întrerupă temporar mandatul divin de a aduce toate națiunile la catolicism, pentru că lumea s-a prăbușit în erezie. Dimpotrivă, o astfel de situație ar trebui să-l convingă să fie un misionar și mai zelos pentru suflete.

Cristos, nu „fraternitatea” salvgardeaza paceaDacă Biserica de astăzi ar fi condusă de un papă sfânt, iar ecumenismul, modernismul și liberalismul nu ar fi contaminat Biserica cu aceasta SIDA teologica, cei care au asistat la discursul Papei Francisc din Abu Dhabi ar fi fost încurajați să renunțe la ideile lor false și să îmbrățișeze religia catolică.Evident, aceasta nu s-a întâmplat.Departe de a-l imita pe Sfântului Francisc de Assisi, care, în secolul al XIII-lea, a încercat să-l convingă pe sultanul al-Kamil să-L urmeze pe Cristos, Papa Francisc a spus audienței: „Astăzi, și noi, în numele lui Dumnezeu, cu scopul de a salvgarda pacea, trebuie să intrăm cu toții, ca o singură familie, într-o corabie care să poată naviga în mările furtunoase ale lumii: corabia fraternității”.Cu alte cuvinte, uitați de Isus Cristos. Uitați de sacramente. Rămâneți cum sunteți. Fraternitatea este călăuza noastră.

Dar cum pot oamenii să aibă pace fără Prințul Păcii? Nu pot. Nu numai Psalmul 127 ne spune că cei care construiesc fără Domnul „lucrează în zadar”, ci și Papa Pius al XI-lea, în enciclica lui Quas Primas din 1925, ne învață că: numai când oamenii recunosc „atât în ​​viața privată cât și în viața publică că Cristos este Rege, abia atunci societatea va primi, în cele din urmă, marile binecuvântări ale libertății reale, disciplina bine organizată, pacea și armonia „(19).Doctrina catolică de bază susține, de asemenea, că Biserica Catolică este Arca mântuirii pe care Dumnezeu a dat-o omului, în care el este menit să „navigheze prin marea furtunoasă” a existenței sale trecătoare pe pământ. Pacea adevărată și durabilă apare atunci când oamenii împlinesc rugăciunea lui Cristos ca „toți să fie una” (Ioan 17:11) și să intre în acea corabie, iar nu în barca cu vâsle, șubredă și făcută din bucăți lipite, pe care Roma modernistă o construiește impreuna cu dușmanii lui Dumnezeu. Proiectul fără Isus, despre care vorbeau remarcile masonice ale lui Francisc, este osândit din start.

Marea ”Familie umană” unica – nu este catolicăÎn ciuda afirmației din document a Papei, că musulmanii și catolicii sunt „frate și soră”, ei nu sunt astfel într-un sens real.Efeseni 2: 3-5 ne spune că toți suntem născuți „fii ai mâniei”. Prin Botez suntem eliberați de Satana și încorporați în familia aleasă a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Botezul înseamnă să lăsăm în urmă „familia umană” păgână, și să devenim parte a corpului mistic al lui Cristos, instituit în mod divin.Islamul neagă Păcatul original. El neagă divinitatea lui Isus Cristos, respinge faptul că Dumnezeu este Unul in Treime și nu o onorează pe Maria în modul în care Dumnezeu dorește. Frații și surorile onorează de obicei aceeași mamă și fac parte din aceeași familie. Însă este evident că nu e cazul catoliciilor și musulmanilor.

Odioasă este, de asemenea, și afirmația lui Francisc că „dorința de a se afirma pe sine și propriul grup mai presus de alții” este „dușmanul” fraternității. Așa cum afirmă el, „fiecare sistem de credință este chemat să depășească separarea dintre prieteni și dușmani, pentru a prelua perspectiva cerului, care cuprinde persoanele fără privilegii sau discriminare”.Poate că există o eroare de traducere aici. Dar de când cred catolicii că „mărgăritarul de mare valoare” (Matei 13:46) pe care ei îl posedă, este doar unul dintre multele „sisteme de credință” existente? Marii martiri ai veacurilor trecute au murit pentru un simplu „sistem de credință”? Desigur că nu. După cum a scris Papa Pius al IX-lea în Qui Pluribus în 1846, „credința creștină este lucrarea lui Dumnezeu”. Islamul, pe de altă parte, este un cult creat de omul însetat de sânge.În plus, de când nu face Cerul discriminare între cei cărora le permite să intre? Scriptura este limpede ca cristalul, când spune deseori că aceia care Îl disprețuiesc pe Cristos vor fi aruncați în abis. „Îndepărtaţi-vă de mine, voi, care săvârşiţi nelegiuirea!” (Matei 7:23). Cristos, de fapt, a afirmat că „propriul său grup” de discipoli era „deasupra” altor grupuri de oameni, atunci când le-a spus discipolilor Lui să predice catolicismul tuturor națiunilor. ” Isus a spus în Evanghelia lui Ioan (14: 6): Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”.

Dumnezeu nu vrea o diversitate de religii Trădarea monstruoasă a esentei Evangheliei, pe care Papa Francisc a facut-o prin discursul său blasfemiator, s-a agravat prin semnarea de catre el a ”Documentului despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuirea împreună” alături de șeicul Ahmed al-Tayeb, marele imam al Al-Azhar în Cairo. Indiferent  cum va arăta utopia de mâine la nivel mondial, documentul declară în mod uluittor: „Libertatea este un drept al fiecărei persoane … Pluralismul și diversitatea religiilor, culorii, sexului, rasei și limbii sunt dorite de Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, prin care El a creat ființele umane. Această înțelepciune divină este sursa din care derivă dreptul la libertatea de credință și la libertatea de a fi diferiți”.

Dar oare ce s-a întâmplat cu drepturile lui Dumnezeu asupra creaturilor Sale, de a fi venerat conform învățăturilor religiei pe care El a stabilit-o? Oare n-a fost o alta diversitate, cea a limbilor, pedepsită pentru construirea Turnului Babel?În esență, acest document sugerează că Isus stă alături de Mohamed, și co-autorizează o afirmație care spune că cei doi sunt frați și că toată lumea este liberă să-l urmeze sau să-l respingă pe oricare dintre ei.În ciuda afirmației clare din document, potrivit căreia pluralismul religios este „voit de Dumnezeu”, nu puțini catolici neo-conservatori s-au grăbit să ne spună nouă, analfabeților, ceea ce Papa, probabil, încerca de fapt, într-un fel, să zică prin asta.”Trebuie să căutăm o cale de a înțelege aceasta fără ca să sune a erezie”, ​​a pledat Fr. John Zuhlsdorf pe blogul său. „Dacă citiți afirmația în sensul că, din voința pozitivă sau activă a lui Dumnezeu există o multitudine de religii, aceasta este o eroare”.”Dacă alegeti” să cititi documentul ca si cum el ar afirma „că Dumnezeu voia o diversitate de religii nu doar prin voia Lui permisivă, ci chiar prin voința Sa activă, pozitivă”, atunci „aceasta ar fi contrar rațiunii și credinței catolice,” a scris el ulterior.Cum adică? Este vina cititorilor că nu înțeleg acest document nociv într-un „mod corect”? Imaginați-vă că, elev fiind, ați fi abordat lucrurile în felul acesta: „Trebuie să încerc să înțeleg cum de afirmația d-nei Marina: ”2 + 2 = 5”, nu este greșită, deși anul trecut dl.Vasile a spus că: ”2 + 2 = 4”.  Poate că doamna are o înțelegere mai profundă, care să mă lumineze. Dacă nu găsesc modalitatea de a reconcilia aceste două învățături, atunci înseamnă că eu sunt cel care se înșeală, iar nu profesorii mei”.Chad Pecknold, profesor universitar catolic al Universității americane, a oferit o altă strategie de conciliere  atunci când a spus pentru Catholic Herald din Marea Britanie că: „în contextul documentului, Sfântul Părinte se referă în mod clar nu la răul (existenței) multelor religii false, ci în mod pozitiv, se referă la diversitatea religiilor numai în sensul că acestea sunt dovezi ale dorinței noastre naturale de a-L cunoaște pe Dumnezeu”.

„Se poate vorbi despre o diversitate de religii voită permisiv de Dumnezeu, chiar fără a nega binele supranatural al unei unice religii adevărate”, a adăugat el.Pardon! Nu despre această voință permisivă vorbește documentul.Un teolog dominican, vorbind anonim pentru LifeSiteNews, a clarificat recent învățătura Bisericii în această privință. „Dumnezeu permite existența religiilor non-catolice; dar a permite un lucru, nu este o modalitate de a voi acel lucru, ci este o modalitate de a nu dori să împiedici acel lucru. Astfel, Dumnezeu permite multor oameni nevinovați să fie uciși, dar aceasta (uciderea lor) nu este Voia Lui”.Apologetul catolic Taylor Marshall a punctat absurdul situației, pe Tweeter: „Noi, credincioșii, nu ar trebui să facem slalom printre gropi (teologice) doar pentru a face ca Papa de la Roma să pară un catolic adevarat. Cei mai mulți am obosit deja de asta. Am încercat ani de zile sa dam vina pe ”Context! Traducere greşită!” Ei bine, poate chiar asta vrea sa spuna!” Ajunge cu #papaexpilcatiile.

Nu există nici o obligație divină, impusă catolicilor, de a citi într-un mod special ceea ce spune un membru al clerului, astfel încât să nu „sune a erezie”. „Adevărul te va elibera” (Ioan 8:32) este unicul ghid pe care îl au catolicii. Dacă ceea ce învață un preot, episcop, cardinal sau papă este evident împotriva credinței, merită să fie contestat și, dacă este necesar, mustrat și corectat.A pune povara de a înțelege toate remarcile heterodoxe ale lui Francisc, astfel încât așa-numita „hermeneutică a continuității” să nu fie încălcată, este o tactică deliberată, menită să distragă atentia de la ceea ce s-a spus de fapt. Este o modalitate ieftină si necinstită din punct de vedere intelectual, de a evita esența chestiunii și a da vina pe cel care citește, iar nu pe textul însuși. Este o formă, nu tocmai subtilă, de a înșela, care provine din teamă și lipsă de tărie.

Este perfect rezonabil să nu vrei ca Papa să rostească ceva eretic, dar dacă totusi el o face, catolicii trebuie să apere demnitatea lui Dumnezeu mai întâi de toate, si nu să joace cartea „hai sa ne calmam, nu s-a intamplat nimic”.Remarcile lui Francisc sunt clar nedrepte și teribil de ofensatoare pentru cel Atotputernic în modul cel mai evident. Orice catolic care iubește Credința și pe Papa, l-ar îndemna să-și retragă afirmațiile și să explice unde greșesc aceste afirmatii. A face acrobații teologice doar ca să nu se alarmeze credincioșii la afirmațiile Papei, reflectă gandirea omenească, nu înțelepciunea lui Dumnezeu. Catolicismul este singura religie voită de Dumnezeu.

Conciliul Vatican II este adevăratul vinovat Așa cum remarcă profesorul Roberto De Mattei, în miezul afirmațiilor lui Francisc se află steagul tripartit al francmasoneriei – libertate, egalitate și fraternitate.În timp ce Francmasoneria afirmă că omul nu are nevoie de Botez și are un drept natural la libertatea religioasă și la a spune și a face cam tot ce-i dictează conștiința, Catolicismul consideră că această eroare nu are drepturi, că prima libertate a omului vine din încătușarea păcatului original prin Botez, și că omul este obligat să-și conformeze conștiința după religia stabilită de Isus Cristos.În timp ce Francmasoneria susține că toți oamenii (și religiile) sunt egali, că omul este suveran și total independent de Isus Cristos în afacerile politice, și că nici o persoană (sau grup de persoane) nu este superioară alteia, Catolicismul consideră că este unica religie adevărată, că inegalitățile și ierarhia între oameni există, și că autoritatea politică se bazează pe Dumnezeu.În timp ce Francmasoneria susține că toți oamenii sunt frați naturali într-o fraternitate mondială sub Marele Arhitect al Universului, Catolicismul susține că oamenii devin frați spirituali după integrarea lor în Trupul Mistic al lui Cristos sub paternitatea divină a Treimii Dumnezeiesti.

Daca citește cineva afirmațiile lui Francisc și declarația pe care el a semnat-o cu Marele Imam, reiese clar că Francisc adoptă principiile francmasoneriei. „Francmasoneria continuă să fie condamnată de Biserică, chiar dacă oamenii Bisericii de la cele mai înalte niveluri, par să îmbrățișeze ideile francmasonice”, a observat profesorul De Mattei.De unde se inspiră Papa Francisc? În zborul înapoi la Roma, el a recunoscut că documentul pe care l-a semnat a fost inspirat de Conciliul Vatican II. „Acest lucru îl subliniez clar. Din punct de vedere catolic, documentul nu se depărtează nici cu un milimetru de Conciliul Vatican II, care este chiar citat de câteva ori. Documentul a fost făcut în spiritul Vatican II.”
Acum,  trebuie să continuăm să insistăm ca Papa Francisc să se întoarcă la tradiție și să-i cerem să renunțe la Conciliu și „să-i confirme pe frații săi în credință”. Credincioșii au dreptul, în numele dreptății, la un papă care nu răspândește principiile masonice.Fr. David Pagliarani, General Superior al Societății Sf. Pius X, a fost exemplar în această privință în ultimele luni. Mai jos sunt doar câteva dintre comentariile pe care el le-a făcut:”Este datoria Papei să transmită cu fidelitate Depozitul de Credință. Prin urmare, Papa trebuie să pună capăt teribilei crize care a zdruncinat Biserica în ultimii 50 de ani.” „Papa ar trebui să declare ca fiind eronat decretul privind libertatea religioasă și să îl corecteze în consecință. Suntem convinși că într-o bună zi un Papă va face acest lucru și va reveni la doctrina pură care a fost referința înainte de acest Conciliu. „

„Chestiunile legate de libertatea religioasă, ecumenism și constituția divină a Bisericii au fost tratate de Papi înainte de Conciliul Vatican II. Este suficient să se reînvie învățăturile lor.” „Colegialitatea pune Biserica într-o situație permanentă de cvasi-conciliu, cu utopia de a putea guverna Biserica Universală cu participarea tuturor episcopilor lumii … această doctrină revoluționară este fundamental contrară naturii monarhice a Bisericii.” „Într-o zi, un papă … va lua lucrurile în mână și tot ceea ce trebuie corectat, va fi corectat” Să ne rugăm ca Papa Francisc să țină seama de sfaturile date lui de Pr. Pagliarani. Nu numai pentru binele nostru, ci si pentru al lui.

Pope’s Abu Dhabi Speech More Freemasonic Than Catholic

 

Comentarii închise la Discursul Papei de la Abu Dhabi e mai degrabă masonic decât catolic

https://informatiisimesaje.wordpress.com/2019/04/01/discursul-papei-de-la-abu-dhabi-e-mai-degraba-masonic-decat-catolic/?

După atacul de la Christchurch, Noua Zeelandă elimină orice referire la Iisus Hristos din rugăciunea parlamentară

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE   /   Publicat: Luni, 01 aprilie 2019, 12:35   /   Actualizat: Luni, 01 aprilie 2019, 

ARTICOLE RELAȚIONATE

Revista SRI scrie despre ISLAMIZAREA Occidentului: Institutul Demografic din Viena apreciază că, la jumătatea acestui secol, majoritatea copiilor sub 15 ani vor fi musulmani

Masacrul despre care nu vorbește nimeni: 280 de creștini uciși în ultimele săptămâni de jihadiști musulmani în Nigeria. Bilanțul morților crește de la o zi la alta

 

În urma atacului de la Christchurch, Noua Zeelandă a decis să elimine referințele la Iisus din rugăciunea parlamentară, declanșând reacții negative în rândul populației creștine din țară, relatează cbn.com.

Președintele Camerei, Trevor Mallard, a luat decizia de a renunța la referințele la Iisus pentru a face rugăciunea „mai incluzivă” pentru toți parlamentarii.

O referință la „Dumnezeu atotputernic” rămâne, dar nu este o referire specifică la un zeu creștin, a scris The Guardian

Decizia a provocat nemulțumirea creștinilor din Noua Zeelandă.

La începutul săptămânii, aproximativ 1.000 de persoane au protestat în fața clădirii parlamentului din Wellington, cerând ca numele lui Iisus să fie reintrodus în rugăciune. Creștinismul face parte din istoria națiunii, au strigat protestatarii. Ross Smith, organizatorul evenimentului, a declarat pentru Radio NZ că țara are un patrimoniu creștin care nu ar trebui șters. „Principiile și valorile  acestei națiuni se bazează pe rădăcinile creștin-iudaice. Înlăturarea numelui Iisus ar distruge aceste rădăcini”, a declarat acesta. ”Aveau nevoie de un pretext pentru a elimina numele lui Iisus pentru că aceasta este de fapt o națiune creștină”,spune, la rândl său, Rieki Teutscher. Nu împărtășim acest ateism, a adăugat el.

Un alt demonstrant, Carmel Morgan, a spus că Mallard ar fi trebuit să se consulte cu cetățenii sau să anunțe un referendum înainte de a schimba rugăciunea.

Și unii politicieni din Noua Zeelandă și-au exprimat, de asemenea, preocuparea față de schimbarea decisă de președintele Camerei, fără a se consulta cu întregul parlament.

În ultimele săptămâni au apărut voci pentru care renunțarea la credința creștină tradițională ar fi fost un factor semnificativ care a contribuit la atacul asupra celor două moschei. În condițiile în care fostele biserici creștine sunt transformate în moschei, iar prim-ministrul țării a decis să poarte în public hijab, pentru a se solidariza cu musulmanii, există riscul, susțin unii comentatori, ca această recentă decizie a Parlamentului să pună mai mult paie pe foc.

https://www.activenews.ro/externe/Dupa-atacul-de-laChristchurch-Noua-Zeelanda-elimina-orice-referire-la-Iisus-Hristos-din-rugaciunea-parlamentara-

Cum să găseşti o biserică bună / de P. G. Mathew, M.A., M.Div., Th.M.

Cum să găseşti o biserică bună

 (mesajul #95033)

 de P. G. Mathew, M.A., M.Div., Th.M.

 Copyright © 1995 by P. G. Mathew

Oricând cei care sunt credincioşi în Isus Hristos se mută într-o locaţie nouă, primul lucru pe care vor să-l facă este să găsească o biserică bună. În mod frecvent există multe biserici disponibile, dar nu toate sunt asemenea. La fel cum există diferenţe între doctori, tot aşa există diferenţe între biserici, şi e nevoie de protecţia consumatorului în această chestiune. Cum, aşadar, poate recunoaşte cineva o biserică bună? Trebuie să devii un creştin informat. Trebuie să te informezi cu privire la caracteristicile unei biserici adevărate, biblice şi să înveţi să recunoşti pe cele care nu sunt. O biserică adevărată va arăta anumite semne de autenticitate, şi trebuie să te uiţi cu sârguinţă până vei găsi o biserică care prezintă aceste semne.

Semne ale unei biserici bune: Adevărul

Primul semn al unei biserici bune este adevărul. În rugăciunea Domnului nostru Isus Hristos în Ioan 17:17 citim, „Sfinţeşte-i prin adevăr, cuvântul Tău este adevărul”. Atunci când vizitezi o biserică, puneţi această întrebare: Crede această biserică în Sfintele Scripturi ca fiind cuvântul infailibil al lui Dumnezeu? Un adevărat creştin nu trebuie să se alăture unei biserici care refuză să creadă într-o autoritatea absolută a celor 66 de cărţi ale Vechiului şi a Noului Testament.

Biserica este stâlpul şi temelia adevărului lui Dumnezeu, clădită pe temelia apostolilor şi a profeţilor. Aceasta este ghidată mereu de învăţătura apostolică, care este Biblia. Ni se spune în Fapte 2:42 că creştinii timpurii se devotau faţă de învăţătura apostolilor. Şi aşa cum am citit deja din Ioan 17, Isus s-a rugat ca biserica să fie sfinţită de adevăr, care este cuvântul lui Dumnezeu.

Aşa că trebuie să recunoaştem o biserică bună prin căutarea adevărului. De ce este acest lucru serios? Dacă o biserică nu predică adevărul, aceasta te va distruge. Prin urmare, atunci când vizitezi o biserică, trebuie să întrebi pe pastor dacă crede în Biblie. Verifică să vezi dacă el este absolvent al unui seminar care crede în Biblie. Cere-i dacă crede în naşterea din fecioară şi învierea lui Isus Hristos. Acum, nu poţi să pui aceste întrebări decât dacă tu însuţi ai o anumită înţelegere a doctrinelor creştine. Dar dacă ai o astfel de înţelegere, întreabă-l pe pastor dacă crede în aceste doctrine biblice.

Semne ale unei biserici bune: Unitatea

Al doilea semn al unei biserici bune este unitatea. Priveşte la Ioan 17:21-23. „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis”. Dacă o biserică suferă de diviziuni continue şi lupte, cineva nu ar trebui să se alăture unui asemenea fel de biserică. O biserică adevărată este caracterizată de unitate printre membrii ei.

Acum, este foarte important să indicam faptul că o biserică nu poate să-şi fabrice propria ei unitate. Totuşi, o astfel de unitate va fi prezentă într-o biserică adevărată a lui Isus Hristos. De ce? Unitatea este produsă de lucrarea Duhului Sfânt. O adevărată biserică este una a cărei membrii sunt născuţi din Duhul Sfânt şi în care locuieşte Duhul Sfânt. Aceasta are un singur Domn drept cap al ei şi se închină unui singur Dumnezeu Tată. Slujba membrilor bisericii nu este de a crea unitate ci de a o menţine aşa cum a fost ea stabilită în biserică de Duhul lui Dumnezeu.

O adevărată biserică, prin urmare, va transcende toate distincţiile rasiale, sexuale, de clasă şi culoare. Aceasta va avea o singură voinţă, un singur scop, şi o singură autoritate, şi în Efeseni 4 descoperim motivele pentru această unitate. Aşa că dacă vizitezi o biserică şi descoperi că aceasta este plină cu diviziuni şi lupte, nu ar trebui să te alături de acea biserică.

Semne ale unei biserici bune: Sfinţenia

Al treilea semn al unei biserici bune este sfinţenia. În Ioan 17:14 Isus spune, „Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume”. În altă partea Biblia spune, „Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt”. Biserica lui Hristos a fost adusă în existenţă de Duhul Sfânt şi este locuită de El. Prin urmare, dacă o biserică este o adevărată biserică, sfinţenia va fi manifestată în aceasta ca rezultat al lucrării Duhului Sfânt.

O biserică trebuie să practice sfinţenia. Fiecare creştin adevărat este deja un sfânt în principiu, separat de lume pentru scopul devenirii conform imaginii lui Isus Hristos. Astfel, trebuie să existe sfinţenie într-o biserică adevărată. De fapt, Scriptura ne spune în mod clar că „fără sfinţenie nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14).

Ce vrem să spunem prin sfinţenie? Sfinţenia nu înseamnă practica legalismului sau a ascetismului. Aceasta înseamnă practicarea neprihănirii, facerea faptelor bune în ascultare faţă de Domnul bisericii. Prin urmare, membrii unei adevărate biserici vor spune „Nu” la nelegiuire şi „Da” către fiecare poruncă a lui Isus Hristos, Domnul bisericii.

Semne ale unei biserici bune: Bucuria

Al patrulea semn al unei biserici bune este bucuria. În Ioan 17:13 Isus se ruga lui Dumnezeu Tatăl pentru ucenicii Lui, „Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, ca să aibă în ei bucuria Mea deplină”. Dacă am fost eliberaţi de robia faţă de satan şi răscumpăraţi de Isus Hristos, trebuie să ne bucurăm întotdeauna.

Dacă nu vezi adevărata bucurie a mântuiri în vieţile membrilor unei biserici, ar trebui să te gândeşti foarte atent înainte ca să te alături de acea biserică. Trebuie să existe răsărit de soare în sufletele, în familiile şi în biserica noastră dacă suntem creştini. De ce? Creştinismul înseamnă vestea bună a marii bucurii pentru toate vremurile. Ce este această veste bună? Hristos este viu! Moartea şi iadul au fost cucerite! Păcatul este înfrânt! Am fost salvaţi pentru totdeauna! Aşa că Isus le-a spus ucenicilor Săi, „Bucuraţi-vă! Am cucerit lumea”. Prin urmare, o adevărată biserică trebuie să fie caracterizată de bucurie.

Semne ale unei biserici bune: Misiunile

În Ioan 17:18-19 Isus s-a rugat, „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. Dacă membrii unei biserici se bucură într-adevăr de mântuirea în Hristos, acea biserică va avea şi un sens de misiune de a declara mântuirea la oamenii din toate naţiunile. Toţi sunt păcătoşi sub mânia lui Dumnezeu, proclamă Biblia, şi singura cale de scăpare este prin singurul Salvator, Isus Hristos. Aşa că noi trebuie să declarăm către toţi oamenii, „Pocăiţi-vă şi credeţi în Domnul Isus Hristos şi veţi fi mântuiţi”.

De sigur, există multe religii în lume, dar mântuirea se găseşte numai în Isus Hristos. Aşa că Isus a poruncit ucenicilor Săi, „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (Matei 28:19-20).

În Romani 10 apostolul Pavel a vorbit despre misiuni: „În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă ‚oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.’ Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimeşi? După cum este scris: ‚Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!’” (Romani 10:12-15).

Prin intermediul misiunilor biserica priveşte în afară spre lume, şi prin urmare, misiunile sunt un semn important al unei biserici bune.

Semne ale unei biserici bune: Observarea sacramentelor

Un alt semn al unei biserici bune este observarea sacramentelor. Există două sacramente, sau ritualuri, instituite de Isus Hristos şi ele trebuiesc practicate în viaţa unei biserici bune.

Primul sacrament este botezul, pe care biserica trebuie să-l administreze într-un fel valid. Dacă o biserică învaţă că botezul va regenera şi îi va salva pe oameni, tu nu ar trebui să aparţii acelei biserici. De ce? Aceasta este doctrină falsă. Conform Bibliei, botezul nu mântuieşte niciodată pe nimeni. Aceasta nu este felul de mântuire al lui Dumnezeu. Cu toate acestea milioane de oameni cred în mod fals că dacă sunt botezaţi, ori prin stropire sau prin imersiune într-o biserică, ei vor fi mântuiţi. Acesta este un nonsens pur! Biserica trebuie să-i boteze pe oameni, dar numai cei care sunt regeneraţi de Duhul Sfânt şi care s-au încrezut în doar în Isus Hristos pentru mântuirea lor.

Celălalt sacrament este Cina Domnului, care a fost instituit de Isus Hristos în noaptea dinaintea morţii Sale pe cruce. O biserică ar trebui să celebreze Cina Domnului în mod regulat, administrând-o către cei care au o umblare creştină vrednică de Domnul Isus Hristos. Dar la fel ca şi cu botezul, noi trebuie să fim foarte conştienţi că Cina Domnului nu va mântui nici o persoană. Aceasta trebuie să fie dată acelora care au fost deja mântuiţi prin moartea Domnului şi Salvatorului nostru Isus Hristos.

Semne ale unei biserici bune: Guvernare şi disciplină

O biserică bună trebuie să exercite şi guvernarea şi disciplina biblică. Evrei 13:17 ne spune, „Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos”. O biserică trebuie să aibă autoritate care să fie exercitată în ea de bătrânii bisericii.

Biblia învaţă în mod clar despre autoritatea într-un cămin creştin. Părintele este capul casei, şi copii trebuie să asculte de părinţii lor. Aceasta vorbeşte despre autoritatea statului, şi noi trebuie să ne supunem acelei autorităţi atâta timp cât aceasta nu violează poruncile Domnului Isus Hristos.

În acelaşi fel, Biblia mai vorbeşte despre autoritate şi guvernare în biserică, aşadar liderii bisericii se îngrijesc ca fiecare membru al acelei biserici să meargă într-un fel care este vrednic de capul bisericii, Isus Hristos. Dacă o persoană nu trăieşte o viaţă creştină şi refuză să acorde atenţie la îndemnurile autorităţilor bisericii, acea persoană trebuie excomunicată în speranţa că el sau ea se poate pocăii şi să se întoarcă în biserică.

Citim despre disciplina bisericii în 1 Corinteni 5 precum şi în 2 Tesaloniceni 3. În ultimul pasaj vedem un exemplu al felului cum biserica Noului Testament a practicat disciplina. În biserica tesalonicenilor existau anumiţi oameni care nu vroiau să lucreze; ei vroiau să trăiască precum lipitorile. Găsim această problemă şi astăzi, nu-i aşa? Dar aici ni se spune ce ar trebui să facă o biserică cu astfel de oameni: „Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte. Voi, fraţilor, să nu osteniţi în facerea binelui. Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, pe acela să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine” (2 Tesaloniceni 3:11-14).

În 1 Timotei 1:19-20 vedem felul cum apostolul Pavel a tratat anumiţi membrii din biserica antică care nu se ţineau de credinţă şi de buna conştiinţă: „Unii l-au pierdut şi au căzut din credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru pe care i-am dat pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească”. Şi în Tit 3:10-11 citim, „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit”.

O biserică nu ar trebui să fie un loc unde oricine şi fiecare să poată fi un membru pentru totdeauna. Biserica este biserica lui Isus Hristos, şi prin urmare, aceasta trebuie să practice Scripturile şi să exercite disciplina. Acum, ştim că în vremurile moderne multe biserici, precum familiile, nu practică de fapt disciplina. De ce? Pentru că nimănui nu-i place să i se spună că ar trebui să se revizuiască şi să trăiască o viaţă sfântă. Dar Scripturile învaţă că o biserică bună trebuie să exercite disciplina şi tu trebuie să cauţi o biserică care face aşa.

Semne ale unei biserici bune: Închinarea

Care este un alt semn al unei biserici bune? Închinarea. Dumnezeu Tatăl caută oameni care să i se închine Lui în duh şi în adevăr. El vrea ca biserica Sa să se roage, să cânte, şi să predice cuvântul lui Dumnezeu. El vrea ca biserica Sa să-i binecuvânte pe poporul Său.

Adevărata închinare – închinarea la Dumnezeu în duh şi adevăr – este una din funcţiile bisericii aşa cum există în lume. O adevărată biserică se închină adevăratului Dumnezeu ori de câte ori se adună laolaltă, şi ar trebui să cauţi cu sârguinţă o astfel de biserică.

Semne ale unei biserici bune: Familia

O biserică bună este o familie şi trebuie să cauţi acest aspect atunci când vizitezi o biserică. Biserica este numită familia credinţei, ceea ce înseamnă că aceasta nu este doar un club la care se poate alătura cineva sau să îşi dea demisia când vrea. Nu, biserica lui Dumnezeu este o familie, şi Dumnezeu este Tatăl. Vă amintiţi rugăciunea pe care Isus ne-a învăţat să ne rugăm? „Tatăl nostru…” Dumnezeu Tatăl este Tatăl familiei poporului lui Dumnezeu, biserica care există în întreaga lume.

În Galateni 6:10 apostolul Pavel scrie, „Aşa dar, cât avem prilej, să facem bine la toţi şi mai ales fraţilor în credinţă”. Biserica este o familie! Şi în Efeseni 2:19 citim, „Aşa dar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu”. Dumnezeu este Tatăl, iar tu şi cu mine suntem fraţi şi surori în această familie.

Care este caracteristica principală a unei familii? Dragostea. În cadrul bisericii trebuie să ne iubim unul pe altul, să ne îngrijim reciproc, să ne jertfim unul pentru altul, şi să murim unul pentru altul. Dacă o biserică nu practică acest fel de dragoste grijulie, dacă o biserică nu este interesată în membrii individuali, atunci tu nu ar trebui să fi membru al acelei bisericii. O biserică nu este un loc de discriminare, ci mai degrabă este un loc de dragoste, dăruire şi de ajutarea reciprocă.

Concluzie

În final, trebuie să realizăm un punct important: Nici o biserică nu este perfectă. Dacă tu cauţi biserica perfectă, nu ai să o găseşti. Dacă descoperi o biserică perfectă şi te alături ei, va avea loc o problemă: tu o să o strici! Dar este voia lui Dumnezeu ca creştinii să devină membrii dintr-o biserică locală, şi acestea sunt unele din semnele la care să te uiţi în timp ce vizitezi bisericile.

Şi oricând te muţi, asigură-te că discuţi cu pastorul tău local ca să-ţi dea referinţe despre bisericile din noua ta locaţie. Dacă pastorul tău este un om al lui Dumnezeu, ar trebui să-l întrebi, „Mă puteţi ajuta să găsesc o biserică în acest nou oraş? Mă mut acolo”, şi el, fiind un expert în aceste lucruri, va putea să te ajute să localizezi o biserică. Aşa cum am spus la început, avem nevoie de o astfel de protecţie a consumatorului, mai ales în această vreme când sunt aşa de multe biserici disponibile.

Fie ca Dumnezeu să te ajute să priveşti la aceste semne în timp ce vizitezi bisericile! Şi fie ca el să te ajute, în calitate de creştin informat, să găseşti o biserică care crede în Biblie unde predomină dragostea, ca să te poţi alătura acelei biserici şi să creşti în harul şi cunoştinţa lui Isus Hristos. Amin.

https://www.voxdeibaptist.org/Cum_sa_gasesti_o_Biserica_buna02.htm

Rolul biblic al diaconilor – Partea 1 – de Derek Gentle.

Rolul biblic al diaconilor – Partea  1 de Derek Gentle

Scopul diaconilor este de a sluji Domnului prin a conduce lucrarea de îngrijire a bisericii – făcând lucrarea de binefacere, de vizitare a bolnavilor, de a fi alert faţă de nevoile spirituale ale bisericii – eliberând pe pastorul(ii) pentru a se concentra asupra rugăciunii şi a slujirii Cuvântului, astfel facilitând răspândirea evangheliei şi promovarea unităţii în biserică.

Conduita biblică asupra slujbei de diacon

Diaconii şi bătrânii bisericii sunt două slujbe distincte dintr-o biserică Nou Testamentală

Cele 2 poziţii Nou Testamentale sunt menţionate împreună în Filipeni 1:1 şi în 1 Timotei 3 – episcopii şi diaconii. În 1 Timotei 3 calificările sunt enunţate pentru cele două slujbe, episcopii în versetele 1-7 şi diaconii în versetele 8-13. Calificările sunt similare, însă nu identice. De exemplu, de la episcop se cere să fie „capabil să înveţe pe alţii” în timp ce de la diacon nu se cere aceasta. Diferenţele din titlu şi calificări înseamnă că aceste oficii sunt distincte.

Termenul „episcop” este tradus prin supraveghetor în alte traduceri. Acesta este cuvântul de unde am preluat „episcopal” care înseamnă „a privi peste, a inspecta, a supraveghea, a se îngriji de” şi se referă la „îngrijirea de biserică care este datoria bătrânilor bisericii”. Termenul este folosit interschimbabil cu „bătrân” şi „păstor” (adică pastor) în Fapte 20 şi 1 Petru 5. Nu se pune la îndoială autoritatea slujbei: „Presbiterii (sau bătrânii) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora” (1 Timotei 5:17).

Trei lucruri ies în evidentă:

1. Diaconii şi Bătrânii sunt oficiile din cadrul bisericii. Acestea sunt distincte. Bătrânii nu sunt diaconi. Diaconii nu sunt bătrâni.
2. Termenii Bătrân, Pastor (păstor), şi Supraveghetor (episcop) sunt folosiţi în mod sinonimic în Noul Testament.
3. În Noul Testament, bătrânii aveau rolul de supraveghere generală a bisericii.

În limba originală, cuvântul Diacon înseamnă Slujitor

Însăşi titlul este atât de descriptiv ca oricare descriere de slujbă. În Biblie, cuvintele au înţelesuri şi cuvântul „diacon” înseamnă slujitor. Iată mai jos cum a fost definit acest cuvânt în formele sale variate:

„Diakoneo şi derivatele lui, aşa cum sugerează etimologia lor, sunt folosite în principal pentru ajutorul personal al altora.”

„Diakonia este găsit de 34 de ori în Noul Testament. Acesta înseamnă slujire la masă în Luca 10:40; Fapte 6:1, etc.”

„Diakanos este găsit de 29 de ori în Noul Testament. Înţelesul său primar este unul care slujeşte la mese.” („Serve, Deacon, Worship” in The New International Dictionary of New Testament Theology [„Slujire, Diacon, Închinare” în Noul Dicţionar Internaţional al Teologiei Noului Testament], Colin Brown, ed., v. 3, p. 544, 546).

„În Filipeni 1:1 şi în numeroase alte referinţe din literatura creştină timpurie din afara Noului Testament, episcopii şi/sau bătrânii şi diaconii sunt menţionaţi împreună, diaconii fiind menţionaţi ultimii. Datorită acestei ordini, şi datorită implicaţiilor naturale ale cuvântului diakonos, majoritatea interpreţilor cred că diaconii, de la început, au slujit ca asistenţi ai liderilor bisericii” (Diacon, Diaconiţă, Fred A. Grissom, Holman Bible Dictionary, Holman, 1991).

Slujba de diacon a fost creată pentru scopul mânuirii lucrării de binefacere

Descrierea biblică este destul de clară în ceea ce priveşte fondarea diaconiei şi nicăieri altundeva Scriptura nu abrogă scopul original:

„În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, Evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor, şi au zis: Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta” (Fapte 6:1-3).

Slujba de diacon a fost stabilită pentru a-i elibera pe apostoli (care au funcţionat ca primii pastori) pentru a se ruga şi a se pregăti pentru slujirea Cuvântului

Apostolul, preocupat fiind de problema lucrării de binefacere din cadrul bisericii din Ierusalim, a spus congregaţiei că „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului” (Fapte 6:2-4).

Unii au înţeles că acest pasaj vrea să spună că este rolul diaconilor de a supraveghea lucrarea bisericii. În primul rând, textul spune „slujba aceasta”, nu „slujba” – referindu-se la slujba de binefacere. În al doilea rând, Dr. Robert Naylor arată că aceasta ar fi o interpretare greşită a înţelesului cuvântului: „Cuvântul slujbă ar trebui să fie discutat puţin pentru a preveni orice înţelegere greşită. Cuvântul grecesc este chreia şi acesta înseamnă de fapt nevoie. El este tradus astfel de 25 de ori. Aici este singurul loc unde el este tradus prin slujbă. De aici nu există nici o autoritate Scripturală pentru diaconi pentru a face deciziile financiare ale bisericii. Deciziile bisericii trebuie să rămână deciziile bisericii.”

Diaconii timpurii au fost selectaţi pentru calificările lor spirituale

1 Timotei 3 şi Fapte 6 clarifică acele calificări ale slujbei diaconilor; ultimul pasaj conţinea ceea ce s-ar putea numi de drept „calificările de bază”:

„Bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune” – Fapte 6:3.

„Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt” – Fapte 6:5.

Adesea, atunci când se vorbeşte despre cineva ca diacon posibil, cineva aude o remarcă de genul „El vine regulat la biserică şi este un bun dătător”. Dar Dumnezeu se uită la oameni cu o dinamică internă, care nu poate fi determinată într-un fel superficial.

Diaconii trebuie să fie capabili să slujească Domnului în chestiuni spirituale

Cei şapte diaconi originali erau oameni ce erau capabili să slujească Domnului în feluri care erau mult mai spirituale în natură decât împărţirea de mâncare. Ştefan era un om de putere spirituală: „Ştefan era plin de har şi de putere, şi făcea minuni şi semne mari în norod” (Fapte 6:8). Filip nu era doar un diacon, ci şi unul înzestrat în evanghelism (Faptele Apostolilor 8:5-7).

Slujba de diacon necesită o înţelegere fermă a doctrinei sănătoase

O biserică este orientată spre conţinut. Aceasta este o comunitate condusă doctrinar, clădită pe adevăr. Fiecare membru ar trebui să aibă această abordare în această părtăşie; cu atât mai mult liderii cum sunt diaconii. „Ei trebuie să posede secretul mistic al credinţei [adevăr creştin ascuns de oamenii neevlavioşi] cu o conştiinţă curată” (1 Timotei 3:9, tradus după versiunea Amplified din limba engleză, n. tr.).

Prezenţa diaconilor ar trebui să contribuie la unitatea unei biserici

Atunci când apostolii au stabilit planul pentru crearea acestui oficiu, „Vorbirea aceasta a plăcut întregii mulţimi” (Fapte 6:5). Plângerile cu privire la lucrarea de binefacere s-au oprit. Şi plângerile erau din partea evreilor care vorbeau greaca, evreii vorbitori de limba ebraică s-au liniştit evident în a păstra unitatea bisericii, căci toţi oamenii selectaţi aveau nume greceşti. Aceasta este încă adevărat şi astăzi: Oricând o biserică are diaconi care îşi fac slujba în modul corespunzător, biserica este mult mai probabil să fie în unitate.

Prezenţa diaconilor ar trebui să avanseze cauza evanghelizării

Impactul imediat al creării slujbei de diacon a fost acela de a elimina controversa din biserică şi pentru a aduce biserica înapoi la cursul ei de împlinire a misiunii sale. Biblia spune că „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (Fapte 6:7). Acest lucru este încă adevărat. Atunci când o biserică are diaconi care sunt în voia lui Dumnezeu, cauza evanghelizării mondiale va fi ajutată.

Modelul biblic pentru diaconi văzut în cadrul istoriei bisericii

Din al doilea până în al cincilea secol, diaconii erau agenţii reali a actelor de generozitate oferite prin biserică, purtând de grijă văduvelor şi orfanilor. Ei vizitau pe cei bolnavi şi, la începutul secolului al treilea, aveau planuri de diacon ce slujea familiei. Ei îi vizitau pe martirii din închisori. Diaconii ajutau la pregătirea noilor convertiţi. Ei vegheau asupra membrilor bisericii, raportând episcopilor de oricare ce părea că se depărta. Ei încercau să-i restaureze pe cei excomunicaţi. Diaconii duceau atribuţiile administrative date lor de către episcopi şi se întâlneau zilnic pentru a primi instrucţiuni de la el. Eşecul în îndeplinirea atribuţiilor lor era cauza schimbării lor. Dacă ei aveau autoritate de la un episcop şi un presbiter sau un episcop era prezent, ei puteau să boteze. Ei asistau şi cu Cina Domnului. (Compilat din cartea The Emerging Role of Deacons [Rolul aparent al diaconilor]a lui Charles W. Deweese, Broadman Press, 1979, p. 12-15).

În timpul Evului Mediu Slujba de Diacon a ajuns să semene cât mai puţin cu Modelul Noului Testament.

„Mai târziu, diaconii medievali îşi asumau un rol eclesiastic crescut, iar tendinţa lor de a deveni candidaţi pentru preoţie a devenit mai pronunţată decât oricând. Aproape că nimeni nu era ordinat în diaconie decât dacă dorea să avanseze spre preoţie” (Deweese, p. 18).

În timpul Reformei întoarcerea la Scriptură a rezultat într-o întoarcere la rolul biblic al diaconilor

Martin Luther: „Diaconatul este slujba, nu de citire a Evangheliei sau a Epistolei, aşa cum este practica prezentă, ci distribuirea ajutorului bisericii către cei săraci”.

John Calvin: „Scriptura îi desemnează în mod specific pe diaconi pe aceia care i-a rânduit biserica să distribuie ajutoarele şi să se îngrijească de săraci, şi să slujească în calitate de administratori ai cutiei pentru săraci”.

Din nou, Calvin afirma: „Aici, deci, este tipul de diaconi pe care i-a avut biserica apostolică, pe care ar trebui să-i avem şi noi după exemplul lor” (Deweese, p. 19).

Timothy George rezumă părerea lui Calvin despre rolul biblic al diaconilor astfel: „Calvin a deţinut de fapt slujba de diacon cu mare stimă. Diaconii erau oficiali publici din biserică încredinţaţi cu îngrijirea săracilor. El a îndemnat ca ei să fie calificaţi în credinţa creştină din moment ce, în cursul lucrării lor, ‚ei aveau să dea adesea sfat şi mângâiere’. Într-adevăr, diaconii din Geneva lui Calvin ar trebui să aibă experţi în ceea ce noi numim azi lucrarea socială precum şi grija pastorală” (Theology of the Reformers, Broadman Press, 1988, p. 241 [Teologia Reformatorilor]).

În anii timpurii ai lui 1600 baptiştii primari cum au fost John Smyth şi Thomas Helwys, au văzut rolul primar al diaconilor ca fiind cel al lucrării de binefacere al bisericii.

În 1654, în ceea ce avea să devină o descriere repetată, Thomas Collier a descris lucrarea diaconilor ca cea a slujirii la mese: masa Domnului, masa lucrătorului, şi masa săracului(Deweese, p. 20). Liderii Baptişti de Sud de mai târziu aveau să utilizeze apoi această descriere pentru a enunţa lucrarea diaconului. Preşedintele fondator al Seminarului din Sud-vest, B. H. Carroll, spune că îşi aminteşte de o predică a lui S. S. Lattimore cu această schiţă care declara că „el credea că este o diviziune ingenioasă a tabelului de întrebări” (Commentary on the English Bible, V. IV, p. 135 [Comentariu asupra Bibliei Engleze]). Recent, în 1997, fostul preşedinte al SBC, Jim Henry, a folosit această schiţă ca partea a materialelor sale în lucrarea sa Diaconii: Parteneri în lucrare şi creştere.

Tendinţa de deviere a baptişti de la modelul biblic

„În ultima jumătate a secolului al 18lea, un nou concept al diaconilor baptişti a apărut şi continuă să existe în multe biserici de astăzi. Aceasta a fost părerea despre diacon ca manageri de afacere a bisericii. Această părere punea accentul pe gradul aparent excesiv al funcţiei administrative a diaconilor şi a tins să se abată de la alte domenii de serviciu l-a care s-au oferit o atenţie egal de puternică anterior” (Charles W. Deweese, The Emerging Role of Deacons, Broadman Press, 1979, p. 34).

Această deviere a început ca un efort de a-l „Uşura pe lucrător de preocupările seculare ale bisericii” (un tratat despre disciplina bisericii, Charleston Association, S.C., 1774 citat de Deweese).

Dar în 1846, R. B. C. Howell folosea o nouă terminologie, afirmând că diaconii sunt „Un bord de directori şi au controlul asupra întregilor afaceri din împărăţia lui Hristos” (The Deaconship, Judson Press, p. 11 [Diaconia]). „… Diaconii din departamentul lor specific sunt, aşa cum am afirmat, UN BORD DE OFICIALI, sau bordul executiv al bisericii, pentru departamentul ei temporal…” (p. 112-113). Aceasta este felul şi momentul în care diaconii din cadrul vieţii Baptiste au început să fie numiţi un bord. Acest termen nu are nici o rădăcină biblică în cuvânt sau concept.

Howell a privit lucrarea spirituală a pastorului şi lucrarea temporală a diaconului ca domenii separat, sau departamente: „… Pastorul are supravegherea a tuturor lucrurilor spirituale ale bisericii, şi este prin urmare episcop sau supraveghetor în acel departament; în acelaşi fel sunt diaconii supraveghetori a tuturor temporarilor ei, asupra cărora ei au control deplin” (p. 12). El a declarat, totuşi, că „Nu este în cele din urmă datoria diaconilor de a conduce biserica” (p. 66), explicând că „Diaconii nu sunt bătrâni care conduc” (p. 69).

Au existat aceia care, la vremea respectivă, au văzut din această tendinţă ca o cauză de îngrijorare. În 1852, un pastor/istoric din New York a avertizat împotriva conceptului diaconului ca fiind o persoană, „de o aşa de mare importanţă şi consecinţă eclesiastică din Biserică, încât toată membralitatea, şi toate afacerile din Biserică, şi Pastorul, trebuie să fie dictaţi, conduşi şi guvernaţi de el”. În 1897, Edwin C. Dargan, profesor de omiletică şi de eclesiologie la Southern Baptist Theological Seminary [Seminarul Teologic Baptist din Sud], a prevenit despre tendinţa diaconilor de a acţiona ca „un gen de presbiteri conducători” (ambele citate folosite de Deweese, p. 47-48).

https://www.voxdeibaptist.org/the_biblical_role_of_deacons01_trd.htm

TALMUD ŞI MIDRAŞ.

TALMUD ŞI MIDRAŞ.

I. Talmud

Talmudul este compus din Mişna, legea orală care a existat pe la sfârşitul sec. al 2-lea d.Cr. şi a fost culeasă de Rabi Iuda, Prinţul; şi din Ghemara, comentariile rabinilor despre Mişna, de la 200 la 500 d.Cr. Talmudul conţine Halakhah, prevederile şi preceptele juridice împreună cu discuţiile complexe prin care s-a ajuns la acele decizii; şi Haggadah, interpretări nejuridice. Talmudul este sursa din care este derivată legea iudaică. Are un caracter obligatoriu pentru crezul şi viaţa evreului ortodox. Evreii liberali nu-l consideră ca având autoritate, deşi sunt de părere este interesant şi venerabil. Talmudul este important pentru că ne oferă cunoştinţe despre modul în care interpretau evreii VT. De asemenea, clarifică unele porţiuni din NT.

Este adoptată poziţia că legea lui Moise a trebuit să fie adaptată la condiţiile schimbătoare din Israel. Este făcută afirmaţia că „Marea Sinagogă” (120 de bărbaţi) a avut o asemenea autoritate, dar nu există nici o dovadă care să sprijine această afirmaţie. Rabi Akiba (cca. 110-135 d.Cr.) sau un teolog mai vechi au întocmit o colecţie cuprinzătoare de legi tradiţionale. Rabi Iuda, Prinţul, a folosit acest material împreună cu alte porţiuni din Mişna. Cea mai veche colecţie a Mişnei poate fi datată în vremea şcolilor reputabile ale lui Hilel şi Şamai, care au înflorit în perioada celui de-al doilea Templu.

Mişna este împărţită pe baza a trei principii: (1) subiectul; (2) ordinea biblică; şi (3) criterii artificiale, cum sunt numerele. Mişna se găseşte în şase ordine sau diviziuni principale (numite sedarim) care conţin materialul din şaizeci de tratate. Categoriile principale sunt subdivizate în tractate, capitole şi paragrafe. Primul ordin (Seminţe) se ocupă cu legi agricole şi îndatoriri religioase legate de cultivarea pământului, inclusiv poruncile cu privire la tributul din produse agricole care trebuia dat preotului, levitului şi săracilor. A doua diviziune (Sărbători) prezintă diferitele sărbători din calendarul religios, inclusiv respectarea Sabatului, precum şi ceremoniile şi jertfele care trebuiau aduse în acele zile. A treia diviziune (Femei) se ocupă cu legi despre căsătorie, divorţ, căsătoria prin levirat, adulter şi reglementări despre nazireat.

A patra diviziune din Mişna (Amenzi) se ocupă cu legislaţia civilă, tranzacţii comerciale de diferite feluri, proceduri juridice şi o colecţie de maxime etice ale rabinilor. Lucruri Sacre, a cincea diviziune din Mişna, prezintă legi cu privire la jertfe, întâii născuţi, animale curate şi necurate, şi o descriere a Templului lui Irod. A şasea parte din Mişna (Purificări) prezintă legile cu privire la curăţia şi necurăţia levitică, persoane şi obiecte curate sau necurate şi purificări. În toate aceste porţiuni Rabi Iuda a avut ca scop să facă o deosebire între legile curente şi cele învechite, între practicile civile şi cele religioase.

Mişna se caracterizează prin caracterul ei concis, clar şi cuprinzător, şi a fost folosită ca un manual în şcolile rabinice. După editarea Mişnei ea a devenit standardul oficial al Academiilor din Palestina (Tiberiada, Cezarea, Seforis şi Lida) şi Babilon (Sura, Pumbedita şi Nehardea), având ca rezultat Talmudul palestinian şi, respectiv, Talmudul babilonian. Discuţiile din aceste centre de învăţământ au devenit nuclee pentru studiul legii, care a ajuns să fie cunoscută ca Talmudul.

Cea mai mare parte a discuţiilor din Talmud sunt sub formă de dialog. Dialogul introduce întrebări şi apoi caută cauze şi origini. Există numeroase discuţii lungi în Hagada. Aceasta este de fapt o modalitate literară de a reduce complexitatea şi monotonia discuţiilor juridice. Talmudul existent este un comentariu a numai două treimi din Mişna. Conţine decizii juridice, atât cele acceptate cât şi cele respinse. Observaţia lui A. Darmesteter este pe deplin justificată: „Talmudul, fără vasta literatură rabinică anexată, reprezintă o lucrare neîntreruptă a iudaismului de la Ezra până în secolul al şaselea al erei creştine, fiind rezultatul tuturor forţelor vii şi al întregii activităţi religioase a naţiunii. Dacă luăm în considerare faptul că este o reflectare fidelă a obiceiurilor, instituţiilor şi cunoştinţelor evreilor, într-un cuvânt, al întregii lor civilizaţii din Iudea şi Babilon în timpul secolelor prolifice care au precedat şi care au urmat apariţia creştinismului, vom înţelege importanţa unei lucrări unice, în felul ei, în care tot poporul a depozitat sentimentele sale, crezul său şi sufletul său” (The Talmud, p. 7).

II. Midraş

Termenul midraş derivă de la rădăcina ebr. daras, „a cerceta, a investiga”, adică, a descoperi o idee care nu este vizibilă la prima vedere. Prin urmare, se referă la o expunere didactică sau omiletică. Apare numai de două ori în VT, în 2 Cronici 13:22, unde termenul se referă la „cartea” (sau „comentariul”) prorocului Ido, iar în 2 Cronici 24:27, unde „cartea” la care se referă este cartea împăraţilor. „Probabil că au fost elaborări didactice ale naraţiunilor istorice pe care le posedăm, folosind aceste naraţiuni pentru a sublinia adevărul religios; dar nu se ştie nimic altceva despre ele decât titlurile lor” (HDN, 1, p. 459).

Termenul Midraş a primit sensul său cel mai larg în contextul extra-biblic. Midraş este folosit uneori în contrast cu Mişna, când indică acea ramură a învăţăturii rabinice care se ocupă în special cu regulile legii tradiţionale. La acest stadiu al cunoaşterii noastre este imposibil să afirmăm care metodă de studiu este mai veche, Midraş sau Mişna. (Vezi G. F. Moore, Judaism, 1, p. 150 ş.urm.) Este suficient să spunem că după întoarcerea evreilor din Babilon şi o dată cu activitatea lui Ezra şi a şcolii sale cu privire la lege, expunerea, şi comentariul pentru popor a devenit o necesitate.

Forma orală a acestor comentarii a fost cristalizată ulterior în scris, întrucât cea mai mare parte a lucrărilor importante nu mai există în forma originală, data compilării este aproape imposibil de stabilit. Activitatea legată de Midraş s-a încheiat la scurtă vreme după încheierea scrierii Talmudului babilonian. Cu timpul Midraşul a fost înlocuit de istorie, gramatică şi de teologie, (sau comentariile cuprinse în Midraş, n.ed.)

Midraşim sunt împărţite în secţiuni expozitive şi homiletice. Primele comentează textul cărţilor Scripturii potrivit cu ordinea lor prezentă sau le adaugă povestiri, pilde sau alte compoziţii de felul acesta (H. L. Strack, Introduction to Talmud and Midrash, p. 201-205). Cele din urmă se ocupă de texte individuale, mai ales de la începuturile lecţiilor scriprurale. Există Midraşim referitoare la Pantateuh, Cele Cinci Suluri, Plângeri, Psalmi, Proverbe şi alte cărţi.

BIBLIOGRAFIE

HDB (s.v. „Commentary”); B. Cohen, „Talmudic and Rabbinical Literature”, The Jewish People, 3, p. 54-79; G. F. Moore, Judaism, 3 vol, 1927-1930; H. L. Strack, Introduction to Talmud and Midrash, 1931; JewE (s.v. „Midrash”); EJ (s.v. „Midrash”, „Mishnah”, „Talmud”).

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/talmud-si-midras.html

RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA RAŢIUNII

În ultimii zeci de ani discernământului adevărat i s-a ridicat o oprelişte deosebită, fiindcă raţiunea a început să fie supusă atacului în interiorul Bisericii. Aşa cum Francis Schaeffer avertiza cu aproape treizeci de ani în urmă în cartea sa Dumnezeul ce există, biserica de astăzi urmează iraţionalul filozofiei seculare. Ca prin urmare, credinţa nesăbuită s-a răspândit în comunitatea evanghelică. Mulţi dispreţuiesc doctrina în favoarea experienţei personale. Alţii, spun că sunt dispuşi să desconsidere deosebirile biblice esenţiale pentru a realiza o unitate externă între toţi creştinii declaraţi. Creştinismul marcat de o credinţă inteligentă şi biblică pare să fie în declin chiar printre cei mai conservatori evanghelici.

ABANDONUL ADEVĂRULUI OBIECTIV

Biserica evanghelică a generaţiei noastre a devenit uluitor de tolerantă cu doctrinele aberante şi ideile bizare, dar ce-i mai grav, a devenit înspăimântător de Intolerantă faţă de învăţătura sănătoasă. Concepţia evanghelică populară a „adevărului” a devenit aproape în întregime, subiectivă. Adevărul este privit ca fiind fluid, întotdeauna relativ, niciodată absolut. A sugera că vreun criteriu obiectiv poate fi folosit pentru a distinge adevărul de eroare, înseamnă a fi extrem de demodat faţă de spiritul epocii. În unele cercuri, la Scriptură s-a renunţat ca fiind testul de încredere al adevărului. La urma urmei, Biblia poate fi interpretată în atât de multe feluri – cine poate spune care interpretare este corectă? În plus, mai sunt mulţi alţii care cred că adevăr există şi-n afara Bibliei.

Toată această relativitate a avut efecte dezastruoase asupra abilităţii obişnuite a creştinului de a deosebi adevărul de minciună, binele de rău. Cele mai clare şi limpezi învăţături ale Bibliei sunt acum puse la îndoială printre cei ce se auto-declară credincioşi în Biblie. Spre exemplu, unii creştini nu mai sunt deloc convinşi că homosexualitatea ar trebui clasată printre păcate. Alţii, susţin că agenda feministă este compatibilă cu Creştinsmul. Televiziunea „creştină”, radio-ul, revistele oferă o nefiresc de largă gamă de idei, de la cele doar capricioase la cele foarte periculoase, şi astfel creştinul de rând este jalnic de prost echipat pentru a sorta adevărul de minciuni.

Chiar faptul de a sugera că există o diferenţă între adevăr şi minciuni este privită de unii ca fiind o periculoasă dovadă de intoleranţă. Există o noţiune răspândită ce spune că orice dispută asupra doctrinei este inerent rea. Grija pentru ortodoxie este considerată ca fiind incompatibilă cu unitatea creştină. Doctrina în sine, este etichetată divizivă (adică, provocând dezbinarea), iar aceia care fac din doctrină o problemă sunt numiţi urâcioşi, altfel spus, lipsiţi de iubire creştină. Nimănui nu-i mai este permis să critice crezurile altuia, indiferent cât de nebiblice par să fie acele crezuri.

Un articol recent din Christianity Today exemplifică această tendinţă. Articolul care este intitulat, La vânătoare de erezii i-a profilat pe doi bine-cunoscuţi lideri creştini care au fost supuşi „unui atac necruţător din pricina unor scrieri controversate”. Unul dintre ei este un popular vorbitor, lector de universitate şi celebru autor. Acesta a scris o carte în care i-a încurajat pe homosexuali să lege relaţii stabile de convieţuire. Să locuiască împreună. El afirmă despre comunitatea evanghelică că, suferă de „homofobie”. Este convins că a locui împreună este pentru homosexuali singura alternativă la singurătate, ei fiind oameni care el crede că „sunt născuţi având o orientare homosexuală” diferită. Soţia acestui om a publicat un articol într-o revistă a homosexualilor în care „afirmă cu entuziasm” relaţiile sexuale monogame dintre homosexuali. Autorul şi vorbitorul cu pricina spune că se află într-un dezacord „foarte, foarte puternic” cu aprobarea de către soţia lui a relaţiilor sexuale între homosexuali, dar propria lui vedere pare să îngăduie homosexualilor să se angajeze în orice alte relaţii fizice cu excepţia actului sexual.

Celălalt lider creştin profilat în articolul din Christianity Today este o femeie care împreună cu soţul ei au apărut pe posturi naţionale de radio şi televiziune. Lucrarea lor nu reprezintă o ramură ciudată a unei secte deviante ci este chiar fieful recunoscut şi foarte respectat al curentului evanghelic. Ea, este de asemenea preşedinta uneia dintre cele mai mari organizaţii de studenţi creştini, din lume. Această femeie a scris o carte în care relatează nişte experienţe spirituale foarte neobişnuite. Această carte ea şi-a dedicat-oalter ego-ului ei bărbătesc (?!), o persoană imaginară numită „Episcopul Eddie”, ce o desfată în visele ei. Ea mai afirmă de asemenea că are viziuni ale „pruncului Hristos ce se află înăuntrul ei”. El este înfăţişat ca fiind un copil desculţ căruia îi curg balele, deformat, un „copil cretin”, îmbrăcat într-un tricou rupt având „capul complet chel şi strâmbat într-o parte”. Femeia aceasta a angajat-o pe o călugăriţă catolică pe postul de „director spiritual”, ajutând la interpretarea viselor şi fanteziilor ei. Cartea este un amestec de misticism, psihologie Jung-iană, experienţe afară-din-trup, idei ale feminismului, experienţe religioase subiective, la care se adaugă fanteziile romantice ale acestei femei, totul devenind un neobişnuit amalgam literar şi spiritual. Cartea este atât de bizară, încât vă spun sincer, este dăunător s-o citiţi. Lucrul demn de reţinut din articolul din Christianity Today este faptul că acesta nu a fost scris pentru a demasca ideiile aberante susţinute de aceşti doi evanghelici de seamă. Dimpotrivă, lucrul evidenţiat de editorii acestuia este faptul că aceste persoane erau supuse atacului din cauza vederilor pe care le au. În lumea curentului evanghelic modern, este acum îngăduit să se susţină cele mai nebiblice şi mai neconvenţionale doctrine, atâta vreme cât acorzi şi altora acelaşi privilegiu. Singurul lucru considerat astăzi tabu este intoleranţa acelora care îndrăznesc să arate erorile altora. În zilele noastre dacă cineva este suficient de îndrăzneţ încât să sugereze că ideile cuiva sunt nesănătoase sau nebiblice, este de îndată socotit certăreţ, diviziv, urâcios sau necreştin. Este voie să afirmi ce idei doreşti, dar nu este voie să critici vederile altui om, indiferent cât de desăvârşit nebiblice pot fi vederile acestuia.

Când toleranţa este mai preţuită mai presus decât adevărul, cauza adevărul va fi în suferinţă. Istoria Bisericii ne-o demonstrează. Doar atunci când poporul lui Dumnezeu s-a angajat într-o puternică defensivă a adevărului şi a doctrinei sănătoase, biserica a înflorit şi a prosperat. Reforma, Era puritană, Marile Treziri sunt toate exemple ale acestui fapt. Vremurile de declin din istoria Bisericii au fost întodeauna marcate de un accent necuvenit asupra toleranţei, atitudine care a condus inevitabil la nepăsare, la lumesc, la compromis doctrinal şi la o mare confuzie în biserică.

ÎN DERIVĂ PE MAREA SUBIECTIVISMULUI

Faptul că biserica îşi pierde punctul de reper în această eră, reprezintă un pericol mai mare ca oricând, deoarece în ultimii o sută de ani şi ceva, lumea s-a schimbat într-un mod foarte dramatic şi înspăimântător. Oamenii nu mai privesc adevărul cum au făcut-o mai demult. În realitate, trăim cu o filozofie dominantă care a devenit ostilă ideii de adevăr absolut.

De la începutul istoriei cunoscute şi până la sfârşitul secolului trecut, practic toată filozofia umană presupunea necesitatea adevărului absolut. Adevărul era în mod universal recunoscut ca fiind ceea ce era adevărat şi nu ceea ce este fals, ceea ce era drept şi nu eronat, ceea ce era corect şi nu incorect, ceea ce era moral şi nu imoral, ceea ce era just şi nu injust, ceea ce era bine şi nu rău. Virtualmente, toţi filozofii de la Plato încoace au presupus obiectivitatea adevărului. De fapt filozofia însăşi era o căutare a înţelegerii supreme a adevărului. O asemenea preocupare era considerată posibilă, chiar necesară, fiindcă adevărul era înţeles ca fiind acelaşi pentru fiecare om. Dar asta, desigur, nu însemna că toată lumea era de acord cu privire la care era acest adevăr. Dar, practic, toţi erau de acord că, oricare ar fi fost acest adevăr, el era adevărat pentru toată lumea.

Această atitudine s-a schimbat complet în secolul al XIX-lea odată cu naşterea existenţialismului. Existenţialismul sfidează o definire precisă, dar include conceptul care recunoaşte că adevărul suprem este subiectiv (adică, avându-şi sursa în mintea individului) şi nu obiectiv (adică, ceva care în realitatea există independent de indivizi). Existenţialismul elevează experienţa individuală şi alegerea personală a fiecăruia, minimalizând sau chiar eliminând standardurile absolute de adevăr, moralitate şi altele asemenea. Putem caracteriza exact existenţialismul ca fiind nimic altceva decât abandonul obiectivităţii. Existenţialismul este inerent anti-intelectual, iraţional.

Filozoful danez Soren Kierkegaard este cel ce a folosit prima oară termenul „existenţial”. Viaţa şi filozofia lui Kierkegaard a orbitat în jurul experienţelor pe care le-a avut cu Creştinismul. Ideile creştine şi terminologia biblică se întâlnesc des în multe din scrierile sale. El a scris mult despre credinţă şi fără îndoială că s-a considerat un creştin. Multe din ideile sale au început sub forma unei reacţii legitime împotriva formalismului învechit al Bisericii Luterane de stat din Danemarca. În mod îndreptăţit el s-a simţit ofensat de ritualismul steril al bisericii, indignat de faptul că oameni care nu aveau o dragoste pentru Dumnezeu, se numeau creştini doar fiindcă s-a întâmplat să se nască într-o naţiune „creştină”.

Însă în reacţia lui împotriva lipsei de viaţă a bisericii de stat, Kierkegaard a lansat o falsă antiteză. El a concluzionat că obiectivitatea şi adevărul sunt incompatibile. Pentru a contracara ritualismul fără viaţă şi formulele doctrinare moarte pe care le-a văzut în luteranismul danez, Kierkegaard a promovat o concepţie religioasă a purei pasiuni, complet subiectivistă. Credinţa, a sugerat el, înseamnă respingerea raţiunii şi elevarea sentimentului şi a experienţei personale. Kierkegaard este cel ce a lansat expresia de „salt în credinţă”. Pentru el, credinţa era o experienţă iraţională, mai presus de orice, o alegere personală. El a scris aceste cuvinte în jurnalul lui, pe data de 1 august 1835: „Ce contează este să găsesc un adevăr care să fie adevărat (valabil) pentru mine, să descopăr ideea pentru care eu să trăiesc şi să mor„. Este clar că Kierkegaard a respins din start şi a desconsiderat crezul că adevărul este obiectiv. Jurnalul lui continuă cu aceste cuvinte:

„La ce ar folosi descoperirea aşa-numitului adevăr obiectiv…Ce bine mi-ar face mie adevărul, dacă ar sta înaintea mea, gol şi rece, indiferent dacă l-aş fi recunoscut sau nu, şi producând în mine mai degrabă un cutremur de frică decât un sentiment de încredere?…Rămân ca şi un om care a închiriat o casă şi care şi-a strâns toată mobila şi lucrurile, dar care nu şi-a găsit încă iubita cu care să împărtăşească bucuriile şi necazurile vieţii…Această latură divină a omului, acestă acţiune lăuntrică, este cea care înseamnă totul şi nu o masă de informaţie (obiectivă)”.

După ce a repudiat obiectivitatea adevărului, Kierkegaard a început să tânjească după experienţa existenţială care credea că îi va aduce sentimentul de împlinire personală. Stătea pe marginea prăpastiei pregătindu-se să facă saltul său în credinţă. În cele din urmă, ideea pentru care a ales să trăiască şi să moară a fost Creştinismul, dar un fel de Creştinism marcat de un subiectivism deosebit.

Deşi Kierkegaard a fost un necunoscut în timpul vieţii sale, scrierile sale s-au păstrat şi au influenţat profund filozofia care a apărut ulterior. Ideea sa de „adevăr valabil pentru mine” s-a infiltrat în gândirea populară a vremii noastre şi a dat tonul respingerii radicale de către generaţia noastră a oricăror standarde obiective.

Kierkegaard a ştiut cum să-şi facă iraţionalismul său să pară profund. „Dumnezeu, nu există. El este etern” (sesizaţi subtilitatea? – n.tr.), scria el. De asemenea, el susţinea că Creştinismul este plin de „paradoxuri existenţiale”, pe care le-a considerat contradicţii reale, dovadă a iraţionalităţii adevărului.

Folosind exemplul sacrificării de către Avraam a fiului său Isaac (Geneza 22:1-19), Kierkegaard a sugerat că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să încalce legea morală prin uciderea fiului său. De aceea, pentru el, dorinţa lui Avraam de a-şi „suspenda” covingerile etice pe care le avea, întruchipează saltul în credinţă pe care fiecare trebuie să-l facă. Kierkegaard a crezut că exemplul acesta demonstrează că, „omul (Avraam) este mai presus de legea universală (legea morală)”. Dezvoltând această concluzie filozoful danez oferă următoarea observaţie: „Avraam reprezintă credinţa… El acţionează în virtutea absurdului, căci tocmai în această virtute a absurdului el ca şi individ este mai presus de lege”. „Nu pot să-l înţeleg pe Avraam”, declară Kierkegaard, „deşi într-un fel nebunesc îl admir mai mult decât pe alţii”. Nu este greu de văzut cum o asemenea gândire plasează adevărul pe tărâmul subiectivităţii absolute, chiar ducându-l până la absurd sau demenţă. Totul devine relativ. Absoluturile se dematerializează, sunt neantizate. Sunt spulberate. Diferenţa dintre adevăr şi nonsens devine inutilă. Tot ceea ce contează este experienţa personală. Iar experienţa unei persoane este la fel de valabilă ca şi experienţa alteia, chiar dacă experienţa fiecăreia conduce la concepţii contradictorii adevărului. „Adevărul care este valabil (adevărat) pentru mine”, poate fi diferit de adevărul altuia. De fapt, deşi crezurile noastre pot fi complet contradictorii, totuşi „adevărul” altuia nu-l invalidează deloc pe „al meu”. Fiindcă „adevărul” este autentificat de experienţa personală, singura lui relevanţă (valoare) este pentru cel ce face saltul său în credinţă. Acesta este existenţialismul.

Existenţialismul s-a remarcat îndeosebi în filozofia seculară. Friedrich Nietzsche, spre exemplu, a respins şi el raţiunea şi a subliniat voinţa individului. Deşi probabil, Nietzsche nu a ştiut nimic de lucrările lui Kierkegaard, între ideiile acestora se găsesc paralele în punctele cheie. Cu toate acestea, spre deosebire de Kierkegaard, Nietzsche nu a făcut niciodată saltul în credinţa Creştină. În loc, el a concluzionat că Dumnezeu este mort. Se pare că adevărul care „era valabil” pentru el, s-a dovedit a fi opusul adevărului pe care l-a ales Kierkegaard. Dar epistemologia lor (deci, modul în care ei au ajuns la ideilor lor -n.tr.) a fost exact aceeaşi. Existenţialiştii de mai târziu, un Martin Heidegger sau Jean-Paul Sartre, au rafinat ideile lui Kierkegaard dar urmând în acelaşi timp ateismul lui Nietzsche. Heidegger şi Sartre, amândoi au crezut că raţiunea este inutilă iar viaţa fără sens. Aceste idei au avut o influenţă puternică asupra gândirii secolului XX. Lumea devenind tot mai atee, mai secularizată şi tot mai iraţională, nouă ne este de folos să înţelegem că este propulsată în aceste direcţii de puternicele influenţe existenţialiste descrise mai sus.

EXISTENŢIALISMUL INVADEAZĂ BISERICA

Să nu credeţi însă că influenţa existenţialismului se limitează doar la lumea seculară. Din clipa în care Kierkegaard a întreţesut ideile existenţialiste cu Creştinismul, teologia neo-ortodoxă a fost rezultatul inevitabil. Neo-ortodoxia este termenul folosit pentru a identifica o varietate existenţialistă a Creştinismului. Fiindcă aceasta neagă baza obiectivă esenţială a adevărului – adevărul absolut al Scripturii şi autoritatea ei – neo-ortodoxia trebuie înţeleasă ca fiind pseudo-creştină (n.tr. – care nu înseamnă „jumătate” creştină, ci conform grecescului „pseudo”, este falsă). Ea şi-a atins punctul culminant la mijlocul secolului XX, prin scrierile lui Karl Barth, Emil Brunner, Paul Tillich şi Reinhold Niebuhr. Aceşti oameni au reverberat limbajul şi mentalitatea lui Kierkegaard, vorbind despre întâietatea „autenticităţii personale” în timp ce minimalizează şi neagă semnificaţia adevărului obiectiv. Barth, părintele neo-ortodoxiei, şi-a recunoscut fără echivoc moştenirea primită de la Kierkegaard. Atitudinea faţă de Scriptură a neo-ortodoxiei este un întreg univers de sine stătător al filozofiei existenţialiste: Biblia nu reprezintă în mod obiectiv, Cuvântul lui Dumnezeu, ci ea devine Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce-mi vorbeşte mie. În neo-ortodoxie, se impune aceleaşi subiectivism asupra doctrinelor Creştinismului istoric. Se folosesc termeni familiari, dar redefiniţi sau afirmaţi într-un mod inteţionat vag, pentru a nu transmite un sens obiectiv al lor ci unul simbolic subiectiv. La urma urmei, orice „adevăr” pe care l-ar comunica nişte termeni teologici, acesta este unic pentru omul care are credinţă. Ceea ce Biblia spune, sau semnifică, devine neimportant. Ce înseamnă pentru mine şi ce-mi spune mie, contează. Toate acestea reprezintă ecoul inconfundabil al conceptului lui Kierkegaard de, „adevăr care este (adevărat) valabil pentru mine”. Astfel deşi, teologii neo-ortodocşi par să afirme crezuri tradiţionale, concepţiile lor religioase diferă radical de înţelegerea istorică a credinţei creştine. Negând obiectivitatea adevărului, aceştia transferă teologia pe tărâmul relativismului subiectiv. Neo-ortodoxia este teologia perfect potrivită pentru epoca în care trăim. Tocmai de aceea, este atât de ucigătoare.

Lucrarea lui Francis Schaeffer din 1968, The God Who Is There, include o sensibilă analiză a influenţei lui Kierkegaard asupra gândirii moderne şi teologiei moderne. Schaeffer a numit frontiera dintre raţionalism şi iraţionalism, „linia disperării”. Prin secolul al XIX-lea el a observat cum existenţialismul ducea gândirea seculară dincolo de linia disperării. Neo-ortodoxia religioasă n-a fost decât „întârziatul” răspuns al teologilor care se urcau în căruţa existenţialismului, urmând arta seculară, muzica şi cultura lumii: „Neo-ortodoxia nu a adus nici un răspuns nou. Ceea ce filozofia existenţialistă deja spusese în limbajul secular, era acum afirmat în termeni teologici… (odată cu apariţia neo-ortodoxiei) şi teologia cădea şi ea sub linia disperării”. Schaeffer a continuat să analizeze cum în cele din urmă neo-ortodoxia face loc misticismului extrem:

„Karl Barth a deschis uşa pentru saltul existenţialist în teologie…El a fost urmat de mulţi alţii, ca Reinhold, Niebuhr, Paul Tillich, Episcopul John Robinson, Alan Richardson şi de toţi ceilalţi noi teologi. S-ar putea ca ei să difere în detalii, dar impasul lor a rămas acelaşi – impasul omului modern care a renunţat (la raţiune). În ce-i priveşte pe teologi…noul lor sistem nu este deschis verificării; el trebuie pur şi simplu crezut”.

Aşa cum specifică Schaeffer, un asemenea sistem este lipsit de integritate. Cei ce-l adoptă nu pot trăi fără să sufere repercursiunile propriei lor lipse de logică. „În realitate, omul nu poate respinge complet raţiunea, oricât de mult l-ar îndemna sistemul său s-o facă, ci doar dacă suferă vreo formă de dezechilibru mintal”. În acest fel oamenii sunt forţaţi să coboare la un nivel şi mai inferior de disperare: „un nivel de misticism care nu conţine nimic”.

MISTICISMUL: IRAŢIONALISM DUS ÎN EXTREMĂ

Misticismul este ideea că realitatea spirituală se găseşte privind înspre interior, lăuntric. Misticismul se potriveşte perfect existenţialismului religios. Într-adevăr, reprezintă consecinţa lui inevitabilă. Misticul dispreţuieşte înţelegerea raţională şi caută în schimb adevărul prin intermediul sentimentelor, simţurilor, imaginaţiei, viziunilor, vocilor lăuntrice, iluminării private, şi alte mijloace pur subiective. Adevărul obiectiv devine practic zădarnic. Ca prin urmare, experienţele mistice se auto-autentifică, se confirmă singure, adică nu sunt supuse niciunei forme obiective de verificare. Ele sunt unice pentru persoana care le trăieşte. Devreme ce acestea nu se nasc în urma unui proces raţional şi nici nu depind de el, ele sunt invulnerabile vreunei infirmări aduse raţional.
Arthur L.Johnson scrie că:

„Experienţa îl convinge pe mistic într-un asemenea fel şi într-o asemenea măsură, încât pur şi simplu el nu-i poate pune la îndoială valoarea şi corectitudinea lucrurilor pe care le „spune”. …Sub forma ei cea mai crudă această poziţie spune că, a crede ceva face acel lucru să fie adevărat. Ideea este că realitatea fundamentală e pur mintală, ca prin urmare omul este în stare să creeze orice realitate doreşte. Astfel misticul prin experienţa lui îşi „crează” propriul lui adevăr. Într-o formă mai puţin extremă, concepţia pare să afirme existenţa unor „realităţi alternative”, una la fel de reală ca cealaltă, şi că acestea se „descoperă” misticului în experienţa lui. Orice formă ar lua, criteriul adevărului, devine din nou o experienţă în special particulară şi subiectivă ce nu oferă nici un fel de mijloc de verificare şi nici protecţie împotriva erorii. Cu toate acestea, ea este considerată de mistic, ca fiind mai presus de orice dubiu. Rezultatul practic al tuturor acestor lucruri este imposibilitatea de a mai discuta raţional cu un mistic convins. În general astfel de oameni nu mai pot fi abordaţi raţional”.

Misticismul este ca prin urmare, antitetic discernământului. Este o formă extremă a credinţei nesăbuite. Misticismul este oala mare în care neo-ortodoxia, mişcarea carismatică, evanghelicii anti-intelectuali şi chiar unele segmente ale Romano-Catolicismului, s-au amestecat. Din ea s-au născut mişcări ca, Cel de-al Treilea Val (Third Wave – o mişcare neo-carismatică care subliniază în mod excesiv semnele, minunile şi profeţiile personale), Reînnoirea (Renovare – din latină; o organizaţie care îmbină învăţături ale monasticismului, misticismului catolic străvechi, religiilor orientale şi ale altor tradiţii mistice), mişcarea războiului spiritual (care caută să angajeze puterile demonice în confruntare directă), şi mişcarea modernă a profeţiei (care-i încurajează pe credincioşi să caute revelaţie personală directă de la Dumnezeu, revelaţie care nu se găseşte în Biblie). Infuzia de misticism i-a făcut interesaţi pe evanghelici în concepte New Age, cum ar fi, controlul subliminal (subconştient – n.tr.) de gândire, vindecarea lăuntrică, comunicarea cu îngerii, canalizarea, analiza viselor, mărturisirea pozitivă şi o gamă variată de alte terapii şi practici care provin direct din ocultism şi din religiile orientale.

Imaginea evanghelicilor s-a modificat atât de mult în ultimii douăzeci de ani încât ceea ce astăzi se numeşte curent evanghelic al zilelor noastre a ajuns să semene mai mult cu neo-ortodoxia trecutului. De fapt, unele segmente ale curentului evanghelic contemporan sunt chiar mai subiective în interpretarea adevărului decât a fost vreodată neo-ortodoxia.

Se poate chiar afirma că evanghelicii nu au rezistat niciodată cu succes neo-ortodoxiei. Cu douăzeci de ani în urmă evanghelicii luau o poziţie eroică împotriva influenţelor neo-ortodoxiei asupra chestiunii ineranţei biblice (inerant – fără greşeală; n.tr.). Dar oricare ar fi fost victoria câştigată în acea bătălie, acum ea este sacrificată pe altarul misticismului. Misticismul consideră ineranţa bibică, lipsită de importanţă. La urma urmei, dacă adevărul suprem este subiectiv şi vine din lăuntrul nostru, atunci nu contează deloc dacă detaliile Scripturii sunt adevărate, sau nu. Dacă conţinutul credinţei nu reprezintă chestiunea esenţială, ce mai contează dacă Biblia are erori sau nu?

Cu alte cuvinte, neo-ortodoxia atacă inspiraţia obiectivă a Scripturii. Însă, misticismul evanghelic atacă acum, interpretarea obiectivă a Scripturii. Efectul practic este acelaşi. Prin acceptarea relativismului existenţial, evanghelicii pierd valorile pentru care au luptat atât de mult să le conserve. Dacă noi putem dobândi o călăuzire de valoare de la personajele ce apar în fanteziile noastre, de ce să ne mai deranjăm cu ceea ce Biblia spune? Dacă desconsiderăm sau chiar respingem verdictul biblic împotriva homosexualităţii, ce mai contează dacă problemele istorice şi reale descoperite în Biblie, sunt precise sau nu? Dacă profeţiile personale, viziunile, visele şi fiinţele îngereşti se află la dispoziţia noastră pentru a ne oferi călăuzire spirituală „a-la-minut”, „revelaţii proaspete”, cum sunt adesea numite, cui îi mai pasă dacă Scriptura este fără erori ca şi întreg sau în parte? Misticismul nulifică Scriptura, îndepărtându-i pe oameni de la Cuvântul sigur al lui Dumnezeu ca şi obiect unic al credinţei. Avertizând despre pericolul misticismului, Schaeffer a scris:

„Probabil putem cel mai bine să descriem acest concept al teologiei moderne spunând că este o credinţă în credinţă, în loc de a fi o credinţă îndreptată înspre un obiect care de fapt există… Omul modern nu mai poate vorbi despre obiectul credinţei sale, ci doar despre credinţa în sine. Astfel, el poate discuta existenţa credinţei sale şi „mărimea” ei împotriva raţionalului, însă asta este tot. Credinţa omului modern se îndreaptă spre interior… Credinţa este introvertită, deoarece nu are nici un obiect real… nu este în mod raţional deschisă nici unei discuţii. Aş îndrăzi că sugerez că această poziţie, înseamnă de fapt o mai mare disperare şi orbire decât chiar a oamenilor din zilele noastre care se sinucid.

Credinţa misticismului este o iluzie. „Adevărul care este valabil (deci, adevărat) pentru mine” este irelevant pentru altcineva fiindcă-i lipseşte orice bază obiectivă. În consecinţă şi în cele din urmă, credinţa existenţialismului este neputincioasă în a ridica pe cineva mai presus de nivelul disperării. Tot ce poate să facă este să caute mai multe experienţe şi să aibe mai multe sentimente. Mulţimile sunt prinse în capcana ciclului deznădăjduit al trăirii dintr-o experienţă în timp ce o caută, cu râvnă, pe următoarea. Asemenea oameni nu posedă nici un concept real al adevărului; ei cred, doar. O credinţă ca acestora este nesăbuită.

ÎNTRE TIMP, LA CELĂLALT CAPĂT AL SPECTRULUI…

Cu toate acestea, misticismul nu este singura formă de credinţă nesăbuită care ameninţă biserica contemporană. O nouă mişcare a început să câştige proporţii în ultima vreme. Evanghelicii îşi părăsesc ograda şi migrează înspre Ortodoxia Răsăriteană, Romano-Catolicism şi bisericile liturgice ale Protestantismului evoluat. Respingând neobositul subiectivism al Protestantismului existenţialist, aceştia caută o religie cu rădăcini istorice. Dezgustaţi de superficialitatea credulă care stăpâneşte mişcarea evanghelică, ei doresc o abordare mult mai autoritară. Poate sezisând pericolul unei religii care-i călăuzeşte lăuntric pe oameni, aceştia aleg în schimb o religie care pune accentul pe ceremoniile exterioare şi pe autoritatea ierarhică dogmatică. Am ascultat odată mărturia înregistrată a unuia dintre convertiţii la Romano-Catolicism, fost predicator protestant. El a spus că a absolvit cu cele mai bune calificative un cunoscut seminar protestant. A continuat să relateze ascultătorilor săi cât de profund anti-catolic era ca şi student, şi cât de dedicat doctrinei protestante Reformate (deşi, el însuşi a infirmat acest lucru recunoscând că deja a respins cruciala doctrina a îndreptăţirii prin credinţă). După colegiu, a început să citească scrieri romano-catolice şi astfel s-a trezit atras de teologia şi liturghia catolică. A descris împotrivirea pe care a arătat-o la început faţă de doctrinele purgatoriului, a fecioriei veşnice a Mariei, a transubstanţierii (transformării literare, la Cină, a pânii în trupul fizic al Domnului Isus şi a vinului, în sângele Său – n.tr.) şi rugăciunilor aduse Mariei şi sfinţilor. Toate aceste doctrine sunt cu uşurinţă infirmate de Biblie. Însă, acest om deşi a recunoscut că nu poate găsi nici o confirmare în Scripturi a rugăciunilor aduse Mariei, în ciuda acestui fapt, şi-a schimbat complet părerea asupra acestor chestiuni de îndată ce s-a rugat de încercare cu mătănii şi după ce primit un răspuns la o anume rugăciune a sa. Astfel a concluzionat el, că probabil Maria este cea care i-a răspuns rugăciunii sale şi atunci a început să se roage ei în mod regulat. În cele din urmă a decis că doar Biblia singură, nu constituie un etalon suficient pentru credincioşi, şi a decis să creadă în autoritatea papală şi tradiţia bisericii. Saltul în credinţă al acestui om poate nu se poate categorisi existenţial, dar cu toate acestea a fost un salt orb. El a ales extrema cealaltă a credinţei nesăbuite, felul de credinţă care face din tradiţia religioasă nebiblică, obiectul credinţei cuiva. Felul acesta de credinţă este nesăbuit pentru că subjugă Cuvântul scris, tradiţiei orale, autorităţii bisericeşti sau altui criteriu omenesc. Este o încredere naivă, lipsită de discernământ, într-o autoritate religioasă pământească – fie că-i vorba de papă, tradiţie, sau un auto-intitulat profet ca David Koresh, etc. – dar forţând Cuvântul lui Dumnezeu pe calapodul tradiţiei religioase, invalidându-l astfel şi făcându-l fără efect (vezi,Matei15:6).

Omul a cărui mărturie înregistrată am ascultat-o, este acum un apologet al Bisericii Romano-Catolice. El se adresează congregaţiilor catolice şi le spune cum să replice argumentelor biblice potrivnice Catolicismului. La sfârşitul casetei sale, descrie pe scurt poziţia catolică oficială faţă de Scriptură. El se grăbeşte să-i asigure pe ascultătorii săi că Biserica Romano-Catolică nu are nimic împotriva citirii Scripturii de către enoriaşii catolici. Chiar studiul biblic personal, este permis, afirmă el, dar apoi se grăbeşte să precizeze că nu trebuie să se exagereze: „un verset sau două pe zi, este suficient”.

Acest personaj, absolvent de seminar, ar trebui să fie în mod sigur conştient că un asemenea comentariu subminează grav importanţa Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Nouă ni s-a poruncit să medităm asupra Scripturii, zi şi noapte (Iosua 1:8; Psalmul 1:2). Să-i îngăduim să ne umple inima în toată vremea (Deut.6:6-9). Să o studiem cu seriozitate şi s-o împărţim drept (2 Tim.2:15). Doar Biblia ne poate da înţelepciunea care duce la mântuire, şi apoi să ne echipeze pentru orice faptă bună (2 Tim.3:15-17).
Discernământul depinde de o cunoaştere a Scripturii. Cei ce se mulţumesc să asculte cu credulitate vocea unei autorităţi umane în loc de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vorbindu-le, nu pot fi consideraţi înţelepţi. Credinţa acestora este o credinţă nesăbuită şi iraţională.

Am identificat extrema credinţei nesăbuite orientate spre interior ca însemnând misticism. Celălalt fel, însă, îl putem numi, tradiţie învăţată, deprinsă. În Isaia 29:13, avem caracterizarea pe care i-o face Dumnezeu: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească” (sublinierile aparţin autorului). Scriptura condamnă fără echivoc tradiţia învăţată. Ritualul religios sterp, formalismul sacerdotal, sau liturghia din carte, nu sunt totuna cu închinarea. Închinarea adevărată, asemenea credinţei, trebuie să angajeze mintea. Isus a spus că, „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4:23).

Ai înţeles că tradiţia învăţată, sau poruncile omeneşti învăţate pe de rost ca datini omeneşti (în întreaga terminologie a lui Cornilescu! n.tr.), sunt eroarea pentru care Isus i-a condamnat pe farisei? El le-a spus:

„Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti”. Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu, şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea”. El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.” (Marcu 7:6-9)

Tradiţia învăţată nu se aseamănă misticismului, deoarece ea nu ocoleşte mintea, pe când misticismul o face. Pavel a spus despre Iudeii care erau atât de absorbiţi în tradiţiile lor religioase deşarte că, „…mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea”. (Romani 10:2-4)

Problema lor nu era lipsa zelului. Nu era lipsa de entuziasm, sau dezinteresul şi neglijenţa respectării ritualurilor religioase. Problema era faptul că zelul arătat de ei era o tradiţie învăţată, „dar fără pricepere – cunoaştere„. Ei nu aveau destul discernământ, de aceea credinţa lor era deficientă.

Pavel spune exact în ce constă ignoranţa lor. Ignoranţa lor se găsea în încercarea lor de a dobândi o neprihănire a lor proprie, în loc de a se supune neprihănirii lui Dumnezeu. Acest pasaj se găseşte la culminarea discuţiei doctrinare a lui Pavel din Romani. Este foarte clar, din context, că el vorbeşte despre doctrina îndreptăţirii prin credinţă. Acest subiect, el l-a expus pe larg începând de la capitolul 3. Acolo a spus că, „suntem socotiţi neprihăniţi (deci, îndreptăţiţi – n.tr.), fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” (Rom.3:24), şi că, îndreptăţirea (justificarea noastră – n.tr.) este prin credinţă, fără faptele Legii” (3:28), iar „Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit” (4:6), pe cel ce crede. Dar, în loc de a căuta neprihănirea perfectă a lui Hristos, pe care Dumnezeu le-o socoteşte (atribuie – n.tr.) celor ce cred, Iudeii necredincioşi au decis să încerce să-şi găsească o neprihănire a lor dobândită prin fapte. La asta va duce întotdeauna tradiţia învăţată. Este o religie a faptelor. În acest fel, necredincioşii şi ritualiştii farisei, sunt o paralelă perfectă a Romano-Catolicismului, a Ortodoxiei Răsăritene precum şi a tuturor formelor de Protestantism încărcat de ritual. Toate, neagă îndreptăţirea prin credinţă.

Dacă fariseii sau urmaşii acestora ar fi folosit Scripturile ca şi etalon al adevărului, în locul tradiţiei rabinice, ar fi ştiut că Dumnezeu îi socoteşte neprihăniţi pe păcătoşi prin credinţă. De nenumărate ori Isus le-a spus, „N-aţi citit niciodată în Scripturi…? ” (Mat.21:42), „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (22:29), sau, „Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri?” (Ioan 3:10). Motivul pentru care în permanenţă El i-a ocărât, a fost ignoranţa lor faţă de Scripturi. Au pus tradiţia deprinsă prin repetare în locul Cuvântului scris al lui Dumnezeu (Matei 15:6) şi pentru asta au fost condamnaţi. Priviţi la felul în care Luca îi laudă pe cei din Berea pentru mintea (sau inima -n.tr.) lor înobilată: „Au primit Cuvântul (evanghelia Noului Testament, de la apostoli) cu toată râvna, şi cercetau Scripturile (cărţile Vechiului Testament) în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa” (Fapte 17:11). Ce i-a făcut pe cei din Berea să fie vrednici de laudă? Să se spună despre ei că, „aveau o inimă mai aleasă”? Dorinţa lor de a discerne. Ei au refuzat să accepte orbeşte învăţătura cuiva (fie şi pe cea a apostolilor), fără să aibe confirmarea clară a lui Dumnezeu.

Asta este ceea ce Dumnezeu ne cere… Discernământul spiritual este, cred, antidotul împotriva existenţialismului epocii noastre. Până ce creştinii nu-şi regăsesc voinţa de a testa totul cu etalonul Scripturii, de a respinge ce este fals şi de a păzi cu tărie ce este adevărat, biserica se va chinui şi va şchiopăta, iar mărturia pe care o aducem unei lumi în păcat, va fi ciuntită. Dar dacă biserica se va ridica şi va apăra adevărul Cuvântului lui Dumnezeu împotriva tuturor minciunilor acestei lumi rele, atunci vom putea vedea puterea adevărului de a-i face pe oameni liberi (Ioan 8:32).

(din, „RECKLESS FAITH – WHEN THE CHURCH LOSES ITS WILL TO DISCERN” – „CREDINŢA NESĂBUITĂ – CÂND BISERICA ÎŞI PIERDE VOINŢA DE A DISCERNE”, de John F.MacArthur Jr., capitolul 1, The War Against Reason, editată de, Crossway Books, a division of Good News Publishers, copyright 1994 – traducere, Teodor Macavei. Vedeţi de asemenea, materialul intitulatCREDINŢA NESĂBUITĂ!!)

http://www.rcrwebsite.com/reason.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/razboiul-impotriva-ratiunii/