Închide

Trebuie un pocăit să meargă la biserică? | Pastor Vasile Filat

Vasile Filat

Vasile Filat

Cunosc oameni care spun că sunt creștini, pocăiți, dar nu merg la biserică. Această tendință este tot mai populară atât în bisericile din Republica Moldova, cât și în alte țări. Să deschidem Scritura și să vedem ce area ea de spus la acest subiect.

BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU

Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova

Servicii Divine:

Duminică, 14:00 – 16:00

Joi, 18:30 – 19:30 – ceasul de rugăciune

tel. +373 (68) 060601

https://www.facebook.com/bunavestire….

PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA:

info@precept.md

+373(69)966779

Alte articole pe care nu le-ați citit

Să nu fii un obiect rămas în repaus | Editorial
Trebuie un pastor să fie prezent pe facebook? | Pastor Vasile Filat
Babel și Transumanismul | Metanoia
Trebuie să ne rugăm pentru cei morți? | Pastor Vasile Filat
Lecții de chitară Ep.5 | Ciupituri
Adam și Eva izgoniți din Eden | Creația uimitoare a lui Dumnezeu
Când este vremea dragostei? | Pastor Vasile Filat
Împlinirea evenimentelor din cartea Apocalipsa
Destoinicia care vine de la Dumnezeu | Studiu biblic
Părinții vor deveni creștini după căsătoria copiilor

#moldovacrestina #pastorvasilefilat #frecventabisericii

Cain și Abel copii lui Adam și Eva | Creația uimitoare a lui Dumnezeu

Moldova Creștină TV

Moldova Creștină TV

În episodul 4 copii descoperă cine au fost copii ai lui Adam și Eva. Deasemenia, împreună cu arheologii din emisiune vor modela harta pentru șantierul Genesa 4

https://moldovacrestina.md/cain-si-abel-copii-lui-adam-si-eva-creatia-uimitoare-a-lui-dumnezeu/?

“Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului!” Atac cu rachete în Israel, în apropiere de Tel-Aviv. — CrestinTotal.ro

  Sirenele au sunat în centrul Israelului după ce o casă a fost incendiată şi şase persoane au fost rănite luni dimineaţă într-un oraş de lângă Tel Aviv în urma unui presupus atac cu rachetă provenit din Fâşia Gaza, au anunţat medicii şi poliţia israeliană, relatează Reuters (Roitărs). „Având în vedere evenimentele de securitate, am […]

Cu privire la ordinea de primire a persoanelor în Biserica Ortodoxă, venind în ea din alte biserici creştine  de Arhimandritul Ambrosius (Pogodin)

download

Cu privire la ordinea de primire a persoanelor în Biserica Ortodoxă, venind în ea din alte biserici creştine  de Arhimandritul Ambrosius (Pogodin)

 Istorie Creştină:

Original publicată în rusă sub titlul Vestnik Russkogo Khristianskogo Dvizheniya (Mesagerul Mişcării Creştine Ruse)

Paris-New York-Moscow, Nos. 173 (I-1996) and 174 (II-1996/I-1997)

Tradus cu permisiunea autorului de Alvian N. Smiernsky

Translation Copyright © 2000 Alvian N. Smirensky. All Rights Reserved.

Publication Copyright © 2000. All Rights Reserved.

For information on re-publication write to webmaster@holy-trinity.org

– TREI –

Decizia Conciliului de la Constantinopole din 1756 care stabilea botezul (re-botezul) pentru Romano-Catolicii şi Protestanţii care se convertesc din credinţa lor către Credinţa Ortodoxă. Istoria acelei decizii şi opiniile cu privire la teologii creştini care nu aparţineau Bisericii Greceşti

Conciliul de la Constantinopole din 1756, la vremea Patriarhului Cyril, a luat decizia că este potrivit să se primească Romano-Catolicii şi Protestanţii care se convertesc la Biserica Ortodoxă exclusiv prin intermediul botezului. În adiţie faţă de Patriarhul Cyril de Constantinopole, Patriarhul de Alexandria Matthew şi Patriarhul de Ierusalim Parthenios au semnat această decizie. Decretul citează următoarele [82]:

„Printre mijloacele prin care ni se acordă mântuirea, botezul este în primul rând cel care a fost încredinţat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli. În măsura în care s-a ridicat întrebarea acum trei ani în urmă cu privire la dacă este potrivit să se recunoască botezul ereticilor care se întorc la noi (cu o dorinţă de a fi primiţi în credinţa noastră) atunci – în măsura în care acel botez este îndeplinit contrar tradiţiei Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi şi de asemenea contrar faţă de practica şi decretele Catolicei şi Apostolicei Biserici – noi, crescuţi de mila lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, ţinând Canoanele Sfinţilor Apostoli şi a Evlavioşilor Părinţi şi recunoscând pe Unica noastră, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică şi misterele ei, printre care este şi botezul divin, şi prin urmare, considerând tot ceea ce are loc printre eretici şi nu este îndeplinit aşa cum s-a poruncit de Duhul Sfânt şi de Apostoli şi cum este îndeplinit acum în Biserica lui Hristos, contrar fiind faţă de toată tradiţia apostolică şi ca o invenţie de popor corupt – noi, printr-o decizie comună, am înlăturat orice botez eretic şi astfel primim pe oricare eretici se întorc la noi, nu ca fiind sfinţiţi şi botezaţi şi noi, mai întâi de toate, urmăm în ascultare pe Domnul nostru Isus Hristos care a poruncit Apostolilor Săi să boteze în numele Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Mai departe urmăm pe Sfinţii şi Divinii Apostoli care au stabilit tripla imersiune prin pronunţarea la fiecare dintre ele, unul din numele Sfintei Trinităţi. Mai departe urmăm pe Sfântul şi Egalul cu Apostolii Dionysius [83], care spune că catehumenul, după ce şi scos toate hainele de pe el, trebuie botezaţi în baptisteriu, în apă sfinţită şi ulei, chemând asupra lor pe cele trei hypostases ale Atot-binecuvântatei Divinităţi, apoi ungerea lui în Mirul creat divin, apoi devine vrednic de Eucharistul salvator. În final noi urmăm al Conciliul Ecumenic al Doilea şi de la Quinisext care prescrie că cei care se întorc la Ortodoxie să fie consideraţi ca nebotezaţi cei care nu au fost botezaţi prin tripla imersiune, la fiecare dintre care numele unuia dintre Hypostases Divine este pronunţat, ci au fost botezaţi prin alte mijloace. Aderând la aceste Sfinte şi Divine decrete noi considerăm botezul eretic a fi vrednic de judecată şi repudiere în măsura în care acesta nu se conformează cu ci contrazice formarea Apostolică şi Divină şi nu este nimic mai mult decât o spălare inutilă, conform cuvintelor Sf. Ambrose şi Sf. Athanasius cel Mare, care nici nu sfinţeşte pe catehumen şi nici nu-l curăţeşte de păcat. Acesta este motivul pentru care noi îi primim pe toţi eretici care se întorc la Ortodoxie ca cei care nu au fost botezaţi corespunzător ca fiind botezaţi fără nici o ezitare a acestora conform canoanelor apostolice şi conciliare pe care Sfânta Catolică şi Apostolică Biserică a lui Hristos – mama comună a noastră a tuturora – se bazează ferm. Noi afirmăm aceasta, decizia noastră unanimă care este în conformitate cu canoanele apostolice şi conciliare, cu un testament scris subscris cu semnăturile noastre”.

După cum indică Episcopul Nikodim Milash: „… această decizie sinodală nu menţionează pe Romano-Catolici pe nume şi nu spune că botezul lor ar trebui să fie respins şi ca ei să fie botezaţi la convertirea în Biserica Ortodoxă; totuşi, este chiar evident din cum şi ceea ce se declară totul în decizie” [84].

„Pendalionul” (Kormchaya Kniga) declară deschis că această decizie se referă la Romano-Catolici. Într-o discuţie lungită despre primirea celor neortodocşi prin intermediul botezului citim următoarele:

„Botezul latin este pomenit în mod eronat prin acel nume: acesta nu este un botez pentru toţi ci o simplă spălare. De aceea noi nu spunem că noi ‚re-botezăm’ latinii, ci noi îi ‚botezăm’. Latinii nu sunt botezaţi din moment ce ei nu îndeplinesc tripla imersiune la botez, care a fost o tradiţie în Biserica Ortodoxă de la apostoli şi de la început” [85].

Nici o Biserica Ortodoxă, cu excepţia celei greceşti, nu a acceptat această decizie. Biserica Ortodoxă Rusă în primirea neortodocşilor care se convertesc la Ortodoxie, urmează acele canoane care au fost adoptate în 1667 şi 1718, care au recunoscut botezurile făcute în Bisericile Romano-Catolice şi Luterane drept valide şi nu le-a repetat.

Binecunoscutul canonist al Bisericii Ortodoxe Sârbe, Episcopul Nikodim Milash, explică: „Neortodocşii sunt primiţi în Biserică ori: a) prin botez, ori b) prin chrismation, ori c) prin pocăinţă şi mărturisirea Credinţei Ortodoxe. Aceasta a fost stabilită în secolul 5, faţă de care Presbiterul Timotheus din Biserica din Constantinopole mărturiseşte în epistola sa către con-preotului John. Kormachaya oferă această epistolă în care scrie:

„Există trei ritualuri pentru acceptarea acelora care vin în Sfânta Divină, Catolică şi Apostolică Biserică: primul rit cere sfântul botez, al doilea – noi nu botezăm, ci ungem cu Mir Sfânt, şi al treilea – noi nici nu botezăm şi nici nu ungem, ci cerem să se renunţe la erezia lor în mod total”.

Baza acestuia este Canonul 7 din Al Doilea Conciliu Ecumenic. Aceste trei rituri pentru primirea neortodocşilor în Biserică rămâne în vigoare astăzi în Biserica Ortodoxă. Prin primul rit Biserica primeşte pe acei eretici care învaţă în mod greşit despre Sfânta Trinitate, care nu recunosc botezul sau nu-l îndeplinesc conform poruncii Divine. Prin al doilea rid, adică prin chrismation (miruire, n. tr.), acei eretici care sunt botezaţi în numele Sfintei Trinităţi şi nu respins Sfânta Trinitate, ci sunt în eroare cu privire la anumite aspecte ale credinţei; precum şi cei care nu au o ierarhie sacră legitimă nici sacramentul de chrismation. Aceasta include dintre toate pe Protestanţii variaţi. Acest rit este folosit şi în primirea Romano-Catolicilor şi a Armenilor care n-au fost unşi cu Sfântul Mir de către episcopii sau preoţii lor. Dar dacă ei, adică, Romano-Catolicii şi Armenii, au fost unşi cu Mir în Bisericile lor, ei sunt primiţi în Biserica Ortodoxă prin intermediul celui de-al treilea rit în care cei ce sunt primiţi, după o perioadă de timp petrecută în studierea catehismului Ortodox, apoi în repudiere verbală sau scrisă a fostelor lor credinţe, ei confesează solemn Simbolul Credinţei Ortodoxe şi apoi, urmând rugăciunile prescrise din partea episcopului ortodox sau de preot, sunt împărtăşiţi cu Sfintele Daruri” [86].

Cu privire la deciziile din 1756 de la Conciliul de la Constantinopole citim următoarele păreri ale aceluiaşi Episcop Nikodim Milash: „Decizia ca fiecare Romano-Catolic precum şi fiecare Protestat care doreşte să se convertească la Biserica Ortodoxă este de a fi botezat din nou a fost prin Conciliul de la Constantinopole din 1756 în timpul Patriarhului Cyril V. Decizia conciliară a fost motivată de creştinii apuseni care erau botezaţi prin turnarea de apă şi nu prin trei imersiuni. Din moment ce singura formă proprie de botez este doar cea care este îndeplinită prin trei imersiuni, rezultă că creştinii apuseni trebuiesc să fie consideraţi a nu fi fost botezaţi din moment ce ei nu au fost botezaţi în acea manieră şi prin urmare ei trebuie să fie botezaţi când vor să se convertească la Biserica Ortodoxă. Această decizie a Conciliului enunţat mai sus a fost numită evocată prin circumstanţe extraordinare, care au apărut în secolul 18 în relaţiile dintre bisericile greceşti ci cele latine, şi a fost o reacţie din partea Bisericii Greceşti faţă de agresiunea împotriva acelei Bisericii din partea propagandei latine. Dintr-un punct de vedere formal motivarea pentru această decizie are o anumită bază din moment ce canoanele Bisericii Ortodoxe fac apel să se facă botezul prin tripla imersiune a celui botezat în apă şi termenul botez în sine, este derivat din actul de imersiune, şi aceleaşi canoane condamnă acel botez care a fost făcut printr-o singură imersiune ca cel făcut de diferiţi eretici din primele secole ale Bisericii creştine. Dar Biserica nu a condamnat niciodată acel botez care a fost făcut prin turnare. Nu numai atât, dar Biserica în sine a permis o astfel de formă de botez în evenimentul de nevoie şi a considerat botezul prin turnare ca nefiind contrar cu tradiţia apostolică. Prin urmare, decizia notată mai sus nu poate fi considerată ca obligatorie pentru întreaga Biserica Ortodoxă din moment ce aceasta este contrar practicii Bisericii Răsăritene din toate secolele şi în particular, pentru practica Bisericii Greceşti din vremea diviziunii Bisericilor până în vremea Conciliului de la Constantinopole” [87].

Ba mai mult: „Ca rezultat al condiţiilor excepţionale care au apărut în relaţiile dintre Bisericile greceşti şi cele latine, Conciliul de la Constantinopole din 1756 a promulgat o cerinţă de a reboteza pe fiecare Romano-Catolic care doreşte să se convertească la Biserica Ortodoxă. O cerinţă similară determinată de un set similar de circumstanţe a fost confruntată de Biserica Greacă care a fost decretat de unul din Conciliile din Moscova din 1620. Dar aceste cerinţe, deviind de la multe secole de practică de la Biserica Răsăriteană, au fost privite ca un exemplu extrem de stricteţe, reclamat drept inevitabil de circumstanţele nefavorabile ale vremurilor, şi nu au, nici nu pot avea, o semnificaţie universală” [88].

Aceasta este aşadar opinia a unuia dintre cei mai bine cunoscuţi canonişti ai Bisericii Ortodoxe. Vom repeta că nici o Biserica Ortodoxă, cu excepţia celei Greceşti, nu a adoptat deciziile cu privire la rebotezarea Romano-Catolicilor sau a Luteranilor în timpul conversiei lor la Ortodoxie.

Vom privi acum la circumstanţele care au făcut apel la decizia Conciliului de la Constantinopole din 1756, care a fost citat mai sus. Profesorul A. P. Lebedev n lucrarea sa „History of the Greco-Eastern Church under the Power of the Turks” (Istoria Bisericii Greco-Răsăritene sub puterea turcilor) scrie următoarele: „Conciliul sub patriarhatul lui Symeon (care a avut loc în Constantinopole în 1484) cerea din partea unui renegat latin (adică, o persoană care doreşte să se convertească de la credinţa Romano-Catolică la cea Ortodoxă) că el trebuie să renunţe doar la erorile lui Romano-Catolice. Actul primirii era faptul că renegatul era uns cu Mir Sfânt, aşa cum se face în timpul botezului pruncilor. Ritul a fost notabil pentru simplicitatea sa. În această privinţă Biserica Greacă din secolul 15 a stat mult mai sus decât Bisericile greceşti din secolele 18 şi 19. aşa cum se ştie, Biserica Greacă în secolul 18 a ridicat un argument gălăgios cu privire la mijloacele de primire a convertiţilor latini – precum şi a protestanţilor – în Ortodoxie, şi au început să se încline spre opinia că astfel de renegaţi trebuie să fie rebotezai ca eretici actuali care nu cred în dogma Trinitariană. Ca rezultat al acestor argumente, a apărut în Biserica Greacă o practică contrară canoanelor care puteau sluji la liniştirea dorinţei renegaţilor de a se converti la Ortodoxie, cu rezultatul că cei care căutau adevărul ortodox au început să fie rebotezaţi”.

Profesorul Lebedev scrie mai departe: „Unul dintre exemplele cele mai convingătoare, care slujesc ca evidenţă a marelui grad de instabilitate care exista în Biserica din Constantinopole, a fost istoria care însoţea argumentele despre botezul latinilor. În 1751, în timpul demisiei Patriarhului Cyril V, în regiunea Katrili din Nicomedea a apărut un anume călugăr, Auxentius, care era un diacon şi care a început să predice la oameni despre erorile latinilor. Cu o instanţă particulară el a început să predice contra validităţii botezului latin ajungând la concluzia că latinii (şi protestanţii împreună cu ei) trebuie să fie rebotezaţi la convertirea lor în Biserica Greacă Răsăriteană. Patriarhul Cyril, deşi pe deplin conştient despre predicarea acestuia, a dat aparenţa că nu ştia nimic de aceasta, acţionând din frică de a nu aduce o ură din partea papistă, deşi profund în sufletul său el era în acord deplin cu predicatorul. Numărul acelora în acord cu învăţătura lui Auxentius creştea de la zi la zi, dar Patriarhul din precauţie n-a exprimat nici simpatie şi nici lipsa acesteia cu profetul, aşa cum era privit Auxentius de către popor. Auxentius s-a insinuat pe sine ca un profet prin răutate şi viclenie. El a aranjat să înveţe de la confesorii lor despre păcatele unora dintre ai lui şi copii lor spirituali şi când avea să-i întâlnească i-ar fi acuzat de păcatele lor când aceştia au crezut că ele nu erau cunoscute de nimeni, şi a îndemnat în mod insistent atunci să se reţină în viitor de la păcate mai mari ameninţându-i cu pedeapsa veşnică. Cel care era astfel acuzat, credea în mod naiv că Auxentius era intim faţă de secrete. Datorită acestora el a fost perceput ca un profet. Auxentius a fost văzut ca un om sfânt, şi el atrăgea orice număr de bărbaţi şi femei care să se ţină de fiecare cuvânt al său, să se pocăiască de păcatele lor, implorând o impunere a mâinilor lui şi cereau rugăciunea şi binecuvântarea sa. Curând, în anul 1752, a fost o schimbare în patriarhat. În locul lui Cyril, Paisius II a devenit patriarh. El a poruncit imediat ca Auxentius să-şi oprească predicarea sa despre rebotezarea latinilor şi a armenilor. Da, armenii datorită profetului din Katirli au pronunţat că botezul armenian era invalid. Dar, ultimul nu vroia să asculte de vocea profetului din Constantinopole. Odată sau de două ori Auxentius a fost convocat la sinod unde a fost îndemnat în mod colectiv, dar el nu s-a gândit la părăsirea iluziei lui. Apoi, pentru a-l avertiza pe Auxentius din Kairli, un didaskolos [învăţător], un anume Kritios, a fost trimis, dar mulţimea, entuziasmată de predicatorul fanatic, putea cu greu să fie restrânsă din a rupe pe didaskolos în bucăţi. Încântarea publică creştea tot mai mult. Auxentius a fost ascultat nu numai de cei simpli dar şi de archoni şi archontes, o parte largă a ascultătorilor săi au venit de partea sa şi s-au alăturat lui în exprimarea evidentei lor nemulţumiri faţă de Patriarhul Paisius şi sinodul. Susţinut de gloată, Auxentius nu numai că nu vroia să asculte mustrările şi ordinele patriarhului şi ale sinodului, dar el a îndrăznit în mod public să-i facă eretici pe patriarh împreună cu sinodul, declarându-i a fi devotaţii papalităţii. În opoziţie faţă de Paisius, Auxentius l-a lăudat pe fostul patriarh, Cyril V, ca o persoană într-adevăr ortodoxă pentru că, pentru a fi sigur, Cyril era înclinat să împărtăşească părerile acelui extrem şi inexplicabil oponent al latinilor. Patriarhul şi episcopii, într-o încercare de a încheia controversa şi pentru a deprima discordul dintre greci şi armeni şi papişti, a interzis încă o dată lui Auxentius să continue predicarea sa ilegală. Dar aceste noi presiuni din partea autorităţilor Bisericii împotriva lui Auxentius au rezultat în exprimarea publică a urii lor faţă de patriarh şi episcopi. Opoziţia partizanilor lui Auxentius împotriva autorităţilor Bisericii a luat caracteristicile unei greve. Astfel guvernarea turcă a fost implicată în această chestiune, în toată probabilitatea la insistenţa patriarhului şi a sinodului. Guvernul i-a abordat pe cei responsabili pentru neliniştea socială în propria sa modalitate. Acesta a înţeles că o acţiune directă şi deschisă împotriva lui Auxentius nu ar fi fără pericol şi astfel a iniţiat un vicleşug. Odată, în timpul nopţii, un oficial turc foarte important a fost trimis la Auxentius în Katirli pentru a invita pe falsul profet la Constantinopole, prin supoziţie pentru o audienţă distinsă cu Marele Vizir. Planul a fost reuşit. Ambiţia a crescut în Auxentius. Admiratorii lui l-au îndemnat la rândul lor să accepte invitaţia Vizirului. Da de îndată ce Auxentius s-a urcat în barcă şi s-a îndepărtat de la ţărm, ca într-o replică aranjată anterior, tulburătorul a fost strangulat şi trupul lui a fost aruncat în mare (conform altei versiuni, Auxentius şi doi alţi admiratori principali ai lui au fost spânzuraţi). În ziua următoare urmaşii lui Auxentius au sosit în Constantinopole şi s-au dus direct la palatul Marelui Vizir; dar ei nu au primit nici o veste despre soarta liderului lor. După aceasta, ca o gloată, ei s-au îndreptat către Patriarhat, strigând şi ţipând abuzuri împotriva patriarhului. În filai ei l-au prins pe patriarh şi l-au supus la o bătaie. Poliţia Phanar abia a putut să-l scape pe patriarh viu din mâinile gloatei înfuriate. Apoi patriarhul s-a ascuns şi a plecat pe mare. Gloata nu putea fi calmată. Circa 5000 de oameni s-au dus spre Porte şi au început să urle într-o singură voce că ei nu-l vroiau pe Paisius ca patriarh şi au cerut restaurarea lui Cyril V la tron. Gloata striga cu furie: „Nu-l vrem pe Paisius! El e un armean! El e un latin! De aceea el refuză să-i boteze pe armeni sau pe latini! El vrea să distrugă pe Cel Venerabil (Auxentius)! Nu-l vrem!” Şi astfel Cyril a devenit patriarh. În ridicarea la tron el a făcut tot ce a putut pentru a beneficia de partida lui Auxentius. El a emis un document oficial prin care a decretat să se reboteze Romano-Catolicii şi Armenienii atunci când sunt convertiţi la Ortodoxie. Nu toţi au mers alături de determinarea Patriarhului – cei mai seniori dintre episcopi au fost împotriva acestuia, un protest destul de puternic în apărarea adevărului a venit din partea Metropolitanului Acacius de Cyzicus şi Samuel (patriarh mai târziu) de Derconium. A exista chiar şi un tratat care dovedea ilegitimitatea rebotezării. Există o puternică încercare în documentului patriarhului de a atenua efectul acelui tratat asupra minţii. Citim în documentul lui Cyril V: „… Noi condamnăm triplu compunerea fără de sens şi anti-canonică. Oricine va accepta acum sau în viitor această compunere, noi îi proclamăm a fi excomunicaţi, fie că sunt preoţi sau laici. Trupurile lor la moarte să nu se întoarcă în ţărână ci în tobe. Pietrele şi fierul se vor descompune, dar cadavrele lor, niciodată! Soarta lor ar trebui să le aducă un vărsat şi spânzurare ca şi Iuda! Pământul să-i înghită ca pe Datan şi Abiram! Fie ca îngerul Domnului să-i urmărească cu sabia sa până la finalul zilelor lor”. Un autor grec învăţat, Vendotis, plin de un sentiment de indignare faţă de determinarea lui Cyril cu privire la rebotezare, nu a putu găsi cuvinte suficiente pentru a-şi exprima sentimentele în mod adecvat. El a notat: nu vrea Cyril să-l proclame pe însăşi Dumnezeu ca protector al fiecărei profanităţi şi erezii? Nu vrea el să proclame că Sfânta Biserică Apostolică este capabilă de cădere în eroare? El scrie că Cyril putea să îşi susţină determinarea sa doar cu ajutorul autorităţilor turce. Conform acestuia, sultanul de mai sus, Osman, după ce a aflat de determinarea lui Cyril a spus că patriarhul a acţionat ca un muftiu islamic care avea dreptul de a defini învăţătura religioasă islamică şi că metropolitanii sunt obligaţi să cedeze faţă de patriarh în această decizie, şi oricine nu doreşte să facă astfel, să se întoarcă la dioceza sa pentru ca argumentele să se încheie în capitală.

Controversa, care a apărut cu privire la întrebarea despre rebotezare, a continuat în timpul vremii succesorului lui Cyril – Callinicus IV. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat cu acest patriarh. Când Callinicus a sărbătorit pentru prima dată în noul său oficiu, în timp ce stătea la solea ca să împartă binecuvântare poporului el a auzit un strigăt nebunesc din partea celor prezent: „Jos cu francii, fraţilor! Jos cu francii!” Apoi mulţimea s-a aruncat asupra patriarhului şi l-au scos afară din biserică ca să nu profaneze estrada bisericii cu sânge. Abia a fost posibil să se scape nefericitul patriarh din mâinile urmaşilor fanatici ai lui Auxentius. Patriarhul, pe jumătate mort şi dezbrăcat de haine, abia a supravieţuit datorită curajului clericilor săi. Mânia poporului a fost direcţionată către patriarh complet prin şansă. Se spunea că el gândea în mod presupus ca şi latini şi această părere a fost bazată pe faptul că anterior devenirii patriarh el a trăit în Galata multinaţională, şi aşa ei au gândit că el era o creatură a latinilor care se aflau acolo. Callinicus a rămas patriarh doar pentru câteva luni. Acestea au fost circumstanţele lamentabile care au produs abrogarea practicii antice a bisericii de primire a latinilor şi armenilor care se converteau la Biserica Ortodoxă – prin intermediul respingeri lor a fostelor lor erori şi urmat de chrismation” [89].

Se poate adăuga la cuvintele marelui nostru cercetător că această determinare despre rebotezarea latinilor care sunt convertiţi la Ortodoxie era rezultatul ignoranţei şi al credinţei rele în pregătirea determinării. Există o absenţă totală a oricărei referinţe faţă de deciziile Conciliilor anterioare, opinii ale Sfinţilor Părinţi precum Sf. Mark de Efes şi Sf. Gennadus II (Scolarius) Patriarh de Constantinopole. Aceasta a fost rezultatul demagogiei şi a şovinismului îngust. Astfel, această determinare nu poate fi numită deloc „Eclesială” ci ca ceva străin faţă de acele canoane mari ale Bisericii şi opiniile Sfinţilor Părinţi care erau cunoscute de Biserica Ortodoxă Universală. Astfel, este clar de ce alte Biserici Ortodoxe nu au accepta aceasta as de mult.

Deşi este un fapt necontroversat că aceasta era o expresie de ură faţă de latini, circumstanţele nu pot fi comparate deloc cu ceea ce s-a întâmplat în Rusia în vremea Patriarhului Philaret şi ceea ce a avut loc în Patriarhatul din Constantinopole în secolul 18. A exista un atac fără precedent şi crud faţă de latinii din Rusia. A exista martirajul Patriarhului Hermogenes şi o persecuţie a Bisericii Ortodoxe şi a episcopilor ei. Au existat planuri malefice din partea latinilor, care lucrau prin Falsul Dimitri, de a distruge pe toţi campionii Ortodoxiei în Rusia. În lumea greacă a existat prezenţa propagandei latine răspândită în principal de Iezuiţi (aşa cum au făcut-o şi în alte ţări). Acea propagandă avea un efect minim în ţările greceşti şi a fost limitată de puterile turce şi, se poate spune, a fost mai degrabă de o scală limitată [90].

Aşa cum am indicat, şovinismul grec care avea să crească în secolele 17-19 în progrese monstruoase, n-au jucat o parte mică în determinarea Patriarhului Cyril V. După ce Bizanţul a încetat să mai existe, mândria marii puteri din Imperiul Bizantin şi a Bisericii sale a fost înlocuită de un şovinism nesănătos printre greci şi mai ales în cadrul ierarhiei greceşti. Şovinismul acesta s-a proiectat într-o ură pasionată faţă de neortodocşi, o sfidare faţă de alte popoare ortodoxe şi chiar rea voinţă către Rusia, poporul şi Biserica ei, din care Biserica Răsăriteană a primit nenumărate beneficii şi daruri bogate, bucurându-se de protecţia monarhului rus şi a Bisericii Ruse. Ei au privit ca inferiori pe ruşi şi nu căutau nimic autoritar în legislaţia Bisericii Ruse, care putea să le fie de beneficiu.

În cartea sa „The Character of Russian Relations towards the Orthodox East in the 16th and 17th Centuries” (Caracterul relaţiilor ruse faţă de Ortodoxia Răsăriteană în secolele 16 şi 17), profesorul N. F. Kapterev scrie:

„Ajungând la Moscova ca să ceară milă, grecii şi-au văzut de drum pentru a lăuda şi slăvii pe ruşi. Ei erau atinşi dacă întâlneau pietatea lor adecvată şi fermă, totuşi, în acest caz ei au vorbit fără sinceritate, fără nici un respect faţă de pietatea rusă, ci cu o dorinţă de a fi pe placul ruşilor în orice fel, ca să fie plăcuţi de ei şi astfel să cultive favor cu ei în anticiparea pomenilor mult mai generoase. Ei au privit pe ruşi ca pe un popor, deşi puternic şi bogat, dar în acelaşi timp grosolan şi ignoranţi care încă mai aveau nevoie de grijă şi călăuzire din partea celor mai maturi şi educaţi dintre greci. Este de la sine evident că grecii nu şi-au exprimat opiniile lor deloc măgulitoare în timp ce erau în Moscova, unde ei erau priviţi cu stricteţe, dar atunci când au ieşit din Rusia ei nu au fost aşa de constrânşi” [91]. „În ochii grecilor, poporul rus era grosolani şi ignoranţi şi stăteau pe cea mai de jos treaptă în viaţa şi înţelegerea lor creştină” [92].

Mai departe profesorul Kapterev oferă câteva exemple de atitudini rele greceşti faţă de ruşi. El oferă câteva din plângerile ruse cu privire la atitudinea extremă şi dispreţuitoare a grecilor:

„În 1650 Pachomius, un cleric al mănăstirii Chudov, la întoarcerea din Moldova, a raportat Ţarului: „Acei greci din afară urăsc poporul rus din Moscova şi Kiev, şi cei care au trecut pe acolo sunt numiţi câini”. El scrie mai departe: „Şi icoanele pe care le-a dat Mila Regală a voastră ca daruri către bătrânii greci pentru diferite mănăstiri din Palestina, bătrânii greci le-au vândut şi le duc în pieţe de parcă ar fi simple table. Ei nu venerează aceste icoane şi nu le pun în bisericile lor”.

Grecii au ars cărţile de serviciu pe care Ţarul le-a trimis mănăstirilor greceşti din Athos, care a întristat extrem pe ruşi şi care a fost făcut pentru lipsa de respect faţă de ei. Cel ce a compilat Menologionul Rus a notat că „… grecii sunt mândrii şi dispreţuitori” faţă de ruşi, batjocorind pietatea lor. Unul dintre greci, într-o scrisoare către ruda sa din Constantinopole, scrie: „Dumnezeu vrea să mă scape de crudul şi barbarul popor al Moscovei … nu se pare că ar fi creştini ortodocşi” [93]. În special de caracteristică a fost informaţia – bazată pe sursele principale – dată de profesorul Lebedev:

„Este fără sens să ne gândim la faptul că ierarhia greacă priveşte amabil asupra ruşilor, care speră să se scape de triumful semilunii deasupra crucii în ţările antice ale Ortodoxiei. Ierarhii greci ştiu foarte bine că nu există o ameninţare mai mare pentru turcii otomani decât din partea Rusiei. Totuşi, orbiţi de Phylletismul lor, ei o privesc ca inferioară de sus, cu greu tăinuind dispreţul lor. Conform gândirii lor, a cădea sub dominaţia Rusiei ar însemna să fi îmbrăţişat de cruditate şi barbarism. Grecii cred: „Ce există în comun între biciul rus şi nobila naţiune elenică? Între despotism şi libertate? Între întunericul Scythian şi Grecia din Sud? Ce există în comun între acea radiantă şi nobilă Grecie şi Ahrimanul întunecos [spiritul răului în Zoroastrism – tr.] din Nord? Visele despre uniunea lor spirituală sunt doar roada ignoranţei gloatei pentru care zvonul de clopote este mult mai vrednici decât acele gânduri iluminate accesibile doar celor mai buni dintre greci”.

Grecii au privit ca inferiori pe ruşi cu un astfel de dispreţ nu numai de recent, nu doar în secolul 19. Ei au făcut aşa şi mai devreme. Deja în mijlocul secolului 17 unii ambulanţi greci, care aveau afaceri în mucegăita lor marfă în Moscova, au îndrăznit mai apoi să răspândească povesti ridicole despre Rusia în Constantinopole. De exemplu, ei au spus că nu existau învăţători în Rusia şi că Tsarevich era învăţat de ei, comercianţii, ca să „joace cu suliţele” şi că acelaşi călugăr „i-a implorat pe ruşi” să nu meargă niciodată la război contra tătarilor şi că ruşii au ascultat de călugăr. Ei l-au subapreciat Ţarul rus spunând că a fost aşa de implicat în facerea unui baptisteriu de argint pentru botezul fiului regelui (danez) încât acesta a neglijat toate chestiunile mult mai importante. Dar dispreţul faţă de ruşi, cât şi faţă de poporul mai puţin cult precum grecii, nu a fost singurul motiv. Aceasta era teama din cadrul clerului senior al unei cuceriri posibile a Constantinopolului de către ruşi. Ierarhia s-a temut că dacă ruşii îi alungau pe turci din Europa, episcopii aveau să fie forţaţi să plece şi să acţioneze conform canoanelor Bisericii, ceva cu care episcopii nu mai obişnuiţi să facă. Un episcop grec foarte învăţat, în anii 1860, a rezumat gândirea tuturor episcopilor timpurii atunci când a spus: „Voi slavii (adică ruşii), sunteţi duşmanii noştri naturali. Noi trebuie să-i susţinem de acum înainte pe turci. Atâta timp cât există Turcia, noi suntem îngrijiţi. Pan-Slavismul este periculos pentru noi”. Ca rezultat al tuturor acestor atitudini din partea grecilor şi mai ales a episcopilor, un călător rus în Răsăritul Mijlociu a notat că de la cel mai de jos călugăr şi până la reprezentanţii Bisericii precum este patriarhul, toţi clericii greci ne urăsc în mod instinctiv, dar şi din fundul inimii. Vom da câteva exemple ale acestei uri cu care sunt animaţi cei mai seniori dintre ierarhii Bisericii Greceşti. Aceste fapte produc o situaţie dificilă din punct de vedere moral, şi ne vom reţine să facem vreun comentariu. Fie ca faptele să vorbească de la sine.

Dreptul Reverend Porophyrius (Uspensky) într-una din lucrările sale dedicate studiului vieţii bisericii greceşti relatează un incident, o „minune a minunilor” aşa cum o descrie el. Patriarhul de Constantinopole, Meletius (în 1845), când a apărut înaintea sultanului Abdulla-Medjid, i-a sărutat piciorul şi a spus, „Domnule, lasă acum pe robul tău să plece în pace, după cuvântul tău, căci ochii mei au văzut mântuirea pe care ai pregătit-o” (Toate acestea au fost direcţionate către sultan). Naratorul adaugă: acel patriarh era un prieten al turcilor şi un duşman al ruşilor şi după cum se pretinde a spus: „Dă-mi voie să am o bucată mică din ceva carne rusă, şi eu o voi tăia în particulele cele mai mici”. Acelaşi Drept Reverend Porphyrius scrie într-un alt articol al său: „În 1854, când războiul urla în Sebastopolul nostru, patriarhul ecumenic (în mod natural, din Constantinopole, dar autorul nu oferă numele său; probabil Anthimos VI), ca răspuns la ordinele sultanului Abdula-Medjid, a publicat o rugăciune pentru creştinii ortodocşi, compusă de el într-un stil înflorit, în care Dumnezeu este implorat să dea victorie contra duşmanilor noştri şi pentru noi (adică, pentru armata noastră iubitoare de Hristos) – înfrângere. Rugăciunea spune:

„O Doamne Dumnezeul nostru, Dumnezeu lui Avraam, Isaac şi Iacov, care ai creat toate în înţelepciune… O Rege al slavei, primeşte acum rugăciunea umililor şi păcătoşilor Tăi servitori, pe care o oferim acum în dreptul celui mai suveran, blând şi cel mai milos rege şi autocrat, sultanul Abdulla-Medjid, stăpânul nostru. O Doamne Dumnezeul Milei, ascultă pe servitorii Tăi umili şi nevrednici în această oră şi prin puterea Ta invincibilă protejează-l, întăreşte armata lui, dă-i fiecare victorie şi pradă, distruge duşmanii lui, care se ridică împotriva puterii lui, şi fă toate în favoarea lui, ca noi să trăim o viaţă tăcută şi paşnică, lăudând numele Tău cel mai sfânt de Tată, şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin.”

Nu este nici o îndoială că patriarhul de Constantinopole şi episcopii greci s-au rugat nu numai cu o singură gură ci şi cu inimile lor. Această rugăciune, adaugă autorul Reverend, „a fost trimisă şi la Athos. Dar acolo aceasta nu a fost citită, nici în biserici şi nici în celule”. Şi în final, un episod din ultimul război rus-turc a fost în Bulgaria. Când ruşii au ocupat Bulgaria, comandantul şef al armatei, Count Totleben se întorcea din Livadia, adică de la Ţarul rus. În Adrianopole el a fost întâmpinat de clerul tuturor denominaţiilor – bulgarii, armenii, evreii şi chiar musulmanii. Ei au venit cu toţi ca să-şi demonstreze gratitudinea pentru protecţia oferită de autorităţile ruse. Aceştia au venit cu toţi – cu excepţia Metropolitanului grec Dionysius. Autorităţile militare ruse au dedus din această şi alte incidente că „atitudinea clerului grec faţă de ruşi nu a fost prietenoasă şi că ei încercau să exprime aceasta chiar şi în cele mai mici detalii”. Adrianopole a revenit din nou turcilor. Când noul general de guvern turc Reut Pasha a sosit acolo, grecii au aranjat o primire solemnă, şi sa spus în unul dintre discursuri: „… de prea mult timp am fost în captivitate, în final ne vedem eliberatorul nostru” [94].

În „Scrisorile de la Sfântul Munte” vedem că mănăstirile greceşti din Athos au refuzat cercetătorilor ruşi să folosească bibliotecile lor sub pretext că ruşii fură manuscrisele lor antice.

Ori ca rezultat al relaţiilor deteriorate dintre ruşi sau greci, sau independent de aceasta, Decizia Sacră a Sinodului din 1721, conform profesorului Kapterev, „… a abrogat înălţarea numelui patriarhului din Constantinopole în timpul serviciilor divine, care până în vremea de astăzi era făcut în Rusia – fără să vrea să vadă nici măcar vreo aluzie de umbră de preferinţă sau preeminenţă a patriarhului de Constantinopole în Biserica Rusă” [95].

Aceasta a fost discutată nu pentru a aduce un anumit fel de antagonism faţă de poporul grec şi Biserica lor. Toate acestea s-au schimbat şi s-au îmbunătăţit în decursul timpului şi au devenit istoria trecută. Relaţiile de azi dintre Bisericile Greceşti şi cele Slavice sunt frăţeşti şi colegiale. Chiar relaţiile cu neortodocşii, care au fost ostile uneori, acum reflectă respectul mutual şi cordialitatea.

Am discutat despre acestea pentru a arăta atmosfera care a existat în vremea erei atunci când Biserica din Constantinopole a promulgat decretele sale cu privire la rebotezarea Romano-Catolicilor şi a Luteranilor care doreau să se convertească Ortodoxiei, şi atunci când au existat dezbateri şi interpretări ale canoanelor în Pedalion (Kormachaya). Aceasta avea loc în vremea perioadei celei mai întunecate din istoria Patriarhatului Constantinopolitan, când decretele bisericii, deşi scrise în limbaj înflorit şi eclesiastic, au fost în substanţă motivate nu de adevăratele nevoi ale Bisericii, dar au apărut datorită ignoranţei, a demagogiei şi a şovinismului extrem, şi au fost regresive cu privire la Canoanele Bisericii Universale şi o repudiere a experienţei benefice a Bisericilor Ruse şi a altora Slavice. Marea Biserică Rusă, mergând pe calea mărinimiei, larga viziune şi bunătate precum şi principiile canonice ale Bisericii Universale şi propria ei experienţă, nu numai că a respins această decizie greacă cu privire la rebotezare a latinilor şi a luteranilor care se converteau la Biserica Ortodoxă, dar a făcut drumul spre Ortodoxie mai uşor pentru cei neortodocşi. Am introdus pe cititor către înţeleptele şi consideratele Canoane în capitolele anterioare ale eseului nostru.

Note de subsol

[82] Given in Nikodim Milash, Canons of the Orthodox Church with Commentary, 1911, vol. I, pp. 589-590.

[83] The reference is to the works of Pseudo-Dionysius, which are not of the apostolic times but of later centuries.

[84] Milash, supra, p. 590.

[85] Pedalion, 1800 edition. English translation, 1857 edition, pp. 68-76, p. 402, note 9. Citations also taken from Bishop Nikodim’ Orthodox Canon Law, p. 591.

[86] Bishop Nikodim Milash, Orthodox Canon Law, pp. 590-591.

[87] Ibid, pp. 591-592.

[88] Bishop Nikodim Milash, Canons of the Orthodox Church. . . , vol. I, pp. 119-120.

[89] A. P. Lebedev, History of the Greco-Eastern Church under the Turks, 1903, pp. 270, 323-328.

[90] See Pichler, Geschichte der kirchliche Trennung, 1865, v. II, S. 107.

[91] N. F. Kapterev, The Character of Russian Relations towards the Orthodox East in the 16th and 17th Centuries, 1914, p. 427.

[92] Ibid, p. 435.

[93] Ibid, pp. 428-429. He also says that the Russian monarchs, during a period of two centuries, spent massive sums for the benefit of the East (Ibid, p. 144).

[94] Lebedev, op cit., pp. 174-177.

[95] Kapterev, op cit., p. 473.

http://www.voxdeibaptist.org/Cu_privire_la_ordinea_de_primire.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Drepturile bătrânilor care conduc biserica – de Charles Hodge.

download

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica)
Drepturile bătrânilor care conduc biserica 
– de Charles Hodge.

Princeton Review, April 1843 pp 313-, vol 15, #2

Drepturile bătrânilor care conduc biserica. De Calvin. Presbiterianul. Nos. 614-618.

Drepturile bătrânilor care conduc biserica. De Presbiter. Presbiterianul. Nos. 621-626.

Subiectul discutat într-o serie de lucrări menţionate mai sus, şi-a însuşit o importanţă care forţează consideraţiile acestuia asupra tuturor prietenilor bisericii. Întrebarea aflată în discuţie este: Au dreptul bătrânii care conduc biserica să se unească în punerea mâinilor la ordinarea slujitorilor evangheliei? Cei care afirmă pozitiv că există doar două ordine în minister, bătrânii bisericii şi diaconi; din primul ordin; există două clase investite cu slujbe diferite, deşi aparţin aceluiaşi ordin; primei clase îi aparţine funcţia de conducere, celeilalte cea a conducerii, a învăţării şi a administrării sacramentelor. „Noi susţinem,” spune Presbiterul, „o identitate a ordinii, dar o diversitate a slujbei.” Ordinarea presbiterială recunoaşte destinatarul în ordinea bătrânilor bisericii sau a presbiterilor; aleşi de oameni, sau înscăunarea de către presbiteri îl investeşte cu slujba de conducere sau bătrân al bisericii învăţător, aşa cum ar fi cazul, „şi astfel aceasta urmează principiile generale că o ordinare dublă este superfluă şi inutilă, şi ar putea să se lipsească de ea, dacă nu ar fi dispoziţia expresă a lex positiva, constituţia bisericii.” [Presbiterul, Nr. II] Cu alte cuvinte, teoria şi constituţia sunt în conflict direct. Este ciudat că lovitura acestei ciocniri nu l-a trezit pe Presbiter din visul plăcut că el se trudeşte să aducă practica bisericii în armonie cu legile. Teoria sa ar conduce la o practică, pe care el recunoaşte că este condamnată de constituţie. De aceea, el trebuie să recunoască fie că, constituţia este în conflict cu ea însăşi, poruncind o practică inconsecventă cu principiile ei, sau că teoria lui şi cea a constituţiei sunt două lucruri foarte diferite. Teoria sa cere, mai mult, admite doar o ordinare; constituţia cere două; una în slujba de bătrân al bisericii conducător, şi a doua când un bătrân al bisericii conducător este făcut un pastor. De aceea, este imposibil ca Presbiterul şi constituţia să respecte aceeaşi doctrină.

Este uşor să vedem sursa greşelii în care el a căzut. El spune că pastorii şi bătrânii bisericii au acelaşi ordin, dar au slujbe diferite; ordinarea acordă ordinul, şi alegerea de către popor, sau înscăunarea acordă slujba. Acum dacă ar fi reieşit că ordinarea acordă slujba, atunci aceasta este un sfârşit al întregului argument. Ordinea cuvântului este de o importanţă vagă. Ea este folosită adesea în sensul în care el este întrebuinţat de Presbiter pentru a indica o clasă de persoane distinsă de o particularitate obişnuită faţă de restul adunării. În acest sens militarii sunt un ordin; la fel şi clericii şi în multe ţări şi nobilimea. Singura modalitate în care un om poate fi admis într-un ordin, este prin numirea sa într-o anumită slujbă sau rang, incluse în această ordine. Singura modalitate în care un om este introdus în ordinul militar, este printr-o delegare care îi confirmă un anumit rang sau slujbă în armată; şi pentru a introduce un om în ordinul nobililor, este necesar ceva mai mult decât o licenţă vagă a nobilimii sale; el trebuie să fie făcut baron, conte, marchiz sau altceva inclus în ordin. Într-o astfel de manieră un om este introdus în ordinul clerical în orice alt fel decât prin conferirea sa cu o anumită slujbă clericală. De aceea, ordinarea conferă ordinul doar pentru că ea conferă slujba. Nici nu trebuie pusă întrebarea dacă doctrina Presbiterului, că ordinarea oferă rangul, şi alegerea sau înscăunarea în slujbă, este consecventă cu constituţia noastră. „Ordinarea,” spune Directorul Westminster, „este punerea deoparte în mod solemn a unei persoane pentru o slujbă publică în biserică.” Constituţia noastră nu este mai explicită. Ea prescrie modul în care „conducătorii clerici ar trebui să fie ordinaţi în slujbele lor.” Cu privire la bătrânul conducător al bisericii, se spune, după paşii preliminari care au fost făcuţi, „Pastorul îl va pune deoparte pe candidat prin rugăciune în slujba de bătrân conducător al bisericii.” Astfel ea vorbeşte despre bătrân al bisericii predicator, ca fiind „ordinat solemn pentru lucrarea de minister al evangheliei.” Ordinarea pentru slujbă este singura ordinarea despre care constituţia noastră are vre-o cunoştinţă.

Dacă nu poate fi negat înţelesul constituţiei noastre, că ordinarea conferă slujba, că ea îl numeşte pe un om un pastor sau un bătrân conducător al bisericii, şi nu doar îl introduce în ordinul presbiterilor, se pare că întreaga argumentaţie avută în vedere este măturată. Argumentul se bazează pe o presupunere falsă în privinţa naturii şi al proiectului ordinării. Acum acesta este un principiu care este recunoscut de toate confesiunile de creştini, cu excepţia Independenţilor, că dreptul de a ordina în orice slujbă în biserică aparţine celor care au slujba sau au una superioară ei şi care o include. Un pastor ordinează bătrâni conducători ai bisericii deoarece el însuşi este un bătrân conducător al bisericii cât şi un pastor. De aceea, singurul temei în care bătrânii conducători ai bisericii au dreptul de a lua parte la ordinarea slujitorilor evangheliei care poate fi menţinut, este că ei au aceeaşi slujbă. Dar aceasta nu se poate afirma fără a arăta vre-o atenţie constituţiei. Fiecare pagină care are legătură cu subiectul aceasta, învaţă clar că ei au slujbe diferite. Aceasta ne spune că funcţionarii obişnuiţi şi perpetuu în biserică sunt pastorii, bătrânii bisericii şi diaconii; că slujba pastorală este prima în demnitate şi în utilitate, sarcinile lor fiind menţionate în detaliu; că bătrânul conducător al bisericii deţine o slujbă diferită, drepturile şi datoriile lor fiind menţionate de asemenea în particular. Toate acestea sunt atât de clare încât ele sunt admise ca un fapt indiscutabil. Presbiterul se plânge că, Calvin înţelege greşit temeiul prin care el şi prietenii săi au presupus că ei deţin identitatea slujbei de învăţare şi de bătrâni conducători ai bisericii. Nici unul, zice el, „nu a afirmat sau nu s-a plâns de un astfel de principiu sau orice altceva ca aceasta. Noi susţinem identitatea ordinului dar diversitatea slujbei.”

Putem remarca în trecere că, în lumina acestui anunţ al misiunii, mustrarea de către el a lui Calvin pentru că a spus că pastorul „are dreptul de a ocupa un loc oficial mai presus” de bătrânii bisericii, ceea ce pare a fi inexplicabil. El spune că dacă aceasta înseamnă că „bătrânul învăţător al bisericii sau presbiterul este, din punct de vedere al dreptului, oficial mai presus de presbiterul conducător, primul este preferat (praelatus) mai presus de celălalt, deţine un rang mai înalt, formează un alt ordin distinct, alcătuind astfel două ordine, care cu diaconii alcătuiesc trei ordine în minister. Dacă aceasta nu este conducerea bisericii de către episcopi atunci ce este? … Este adevărat că aceasta nu este un episcopat diocezan, dar este la fel de rău în principiu ca un episcopat parohial, şi diferă de acesta prin faptul că un episcop sau un presbiter este preferat (praelatus) mai presus de presbiterii unui diocezan.” [Presbiterul, Nr. I.] Cât de adesea se întâmplă ca, copiii acestei lumi să fie mai înţelepţi în generaţia lor decât copiii luminii! Aici ne facem sursa de râs a altor confesiuni, prin disputele noastre asupra primelor principii ale organizaţiei noastre. Prezbiterienii nu au luat în considerare timpul când s-au plâns de episcopatul parohial în opoziţie cu cel diocezan, când s-a descoperit în final că acesta este la fel de rău în principiu ca şi celălalt; că amândouă sunt în egală măsură inconsecvente cu Prezbiterianism! În altă zi am văzut în Presbiterul, dacă nu greşim, un argument în favoarea sistemului nostru, derivat din faptul că au existat trei sute de episcopi în consiliul din nordul Africii; şaizeci de episcopi într-o provincie mai mică decât New Jersey; cincizeci în alta; patruzeci în alta. Aceasta este o dovadă că episcopatul diocezan şi nu cel parohial a predominat atunci, şi episcopatul parohial a fost susţinut a fi Prezbiterianism. Dar se pare că nu este vorba de un astfel de lucru; că dacă noi „admitem inferioritatea oficială în ordin sau rang a bătrânului conducător al bisericii faţă de bătrânul predicator al bisericii, atunci egalitatea Prezbiteriană este distrusă, şi episcopatul este întemeiat efectiv.”

[Cuvintele „ordin şi rang” în propoziţia de mai sus nu adaugă nimic la înţelesul ei. Este o „superioritate oficială” a pastorului faţă de bătrânul bisericii pe care Presbiterul o rosteşte a fi episcopală. Aceasta este evident, deoarece Calvin nu a spus nimic despre ordinea în propoziţie care este temelia pentru acuzarea Presbiterului de episcopie; el a spus simplu că pastorul „avea un loc oficial mai presus” de bătrânii bisericii sale. Acest Presbiter spune că principiul prelat este absolut. Dacă „bătrânul învăţător al bisericii este oficial mai presus de presbiterul care conduce,” atunci, spune el, egalitatea este distrusă, şi episcopatul este întemeiat.”]

Dar ce spune cartea noastră cu privire la acest subiect? Presbiterul admite că slujba pastorului diferă de cea a bătrânului bisericii. Dacă ele sunt diferite, una poate fi mai înaltă decât cealaltă. Vorbind despre episcopi şi pastori, cartea spune că slujba lor este „prima în biserică pentru demnitate şi utilitate.” Atunci există trei funcţionari permanenţi în biserică – episcopii, bătrânii bisericii şi diaconii, şi dintre aceştia episcopul este pronunţat primul în demnitate şi utilitate. Nu este aceasta o superioritate oficială? Dacă generalul este primul ofiţer în armată, nu este el superior oficial faţă de un colonel? Dacă constituţia noastră presupune o egalitate de slujbă între pastori şi bătrânii bisericii, atunci de ce se spune că pastorul „va fi întotdeauna moderatorul sesiunii?” De ce în cazul absenţei sale sesiunea este îndemnată să ia un pastor vecin pentru a acţiona ca şi moderator, şi numai când aceasta nu se poate, li se îngăduie să înceapă fără un pastor? Pe de altă parte, constituţia îndrumă ca „moderatorul presbiterilor va fi ales din an în an.” Nu există o astfel de superioritate a unui pastor peste altul, pentru a autoriza acţiunea sa ca moderator perpetuu al presbiterilor. Când un bătrân al bisericii trebuie să fie probat, el este judecat înainte de sesiune; dar procesul împotriva unui slujitor al evangheliei trebuie să aibă loc întotdeauna înaintea presbiterilor. De ce este aşa, ca un om să aibă dreptul să fie judecat de egalii săi? Dacă este aşa, atunci bătrânii bisericii nu sunt egali cu pastorii; ei nu sunt oficial egali cu el, deşi personal ei pot fi mai superiori decât el. Acum cartea noastră numeşte pastorul unei adunări un episcop, şi nu dă acest titlu niciodată bătrânilor bisericii, declarând că slujba sa este prima în demnitate în biserică, de vreme ce îl numeşte pe el moderatorul perpetuu al sesiunii, dându-i dreptul de a ordina bătrâni conducători ai bisericii şi declară că el este supus, nu sesiunii ci presbiterilor, aceasta întemeiază un episcopat parohial, tot atât de mult precum canoanele Bisericii Angliei întemeiază un episcopat diocezan. Aceasta este Presbiterianism; Presbiterianismul din Geneva, Franţa, Germania, Olanda, Scoţia şi cel al părinţilor noştri din America; şi dacă acum avem unul diferit, trebuie să luăm o carte nouă.

Dacă se admite atunci că pastorii şi bătrânii conducători ai bisericii deţin slujbe diferite, şi dacă aşa cum s-a arătat clar din constituţie, ordinarea conferă slujba, concluzia care nu poate fi evitată este că doar aceia care deţin slujba de slujitor al evangheliei pot acorda această slujbă altora. Prezbiterienii neagă dreptul de ordinare pentru judecătorul civil; ei îl neagă, în circumstanţe obişnuite, poporului; ei îl neagă pentru toţi, care nu au fost ei înşişi investiţi cu slujba conferită. Astfel, o mare parte din argumentul Presbiterului că ordinarea conferă ordinul, şi alegerea slujba, şi de aceea toţi cei care aparţin ordinului de presbiteri pot participa la ordinarea slujitorilor evangheliei.

Dorim să spunem câteva cuvinte cu privire la argumentul din Scriptură. Raţionamentul fraţilor noştri din această sursă pare să fie întemeiat pe un principiu înalt, jus divinum, că există o formă completă şi precisă de conducere, pusă în cuvântul lui Dumnezeu, de la care biserica nu are nici un drept să devieze; fie prin introducerea unor noi funcţionari, sau judecători, sau prin modificarea datoriilor celor menţionaţi aici. Faptul că Presbiterul adoptă acest principiu este limpede. În al cincilea număr al său el spune, există doar două temelii pe baza cărora slujba bătrânului conducător al bisericii poate fi menţinută, „fie prin oportunitatea umană fie prin garanţia divină. Dacă asupra primei, este un procedeu uman, deşi este una foarte utilă şi înţeleaptă, şi vrednică de a fi reţinută ca o chestiune a politicii publice sănătoase… Dacă bătrânul conducător al bisericii nu este un presbiter biblic, şi slujba sa nu este o instituţie divină, atunci desigur, nu pretindem nici o parte pentru el din puterile ordinării, sau orice altă putere presbiterială; aceasta ar fi evident inconsistent pentru ca el să acorde vre-una, şi din acest punct de vedere constituţia noastră a făcut ceea ce nu are nici un drept să facă, şi anume, a adăugat la funcţiile lui Dumnezeu, cea de conducere a bisericii. Dacă bătrânul conducător al bisericii ar fi un presbiter biblic, şi slujba sa o instituţie divină, atunci noi suntem obligaţi să o luăm aşa cum o găsim instituită potrivit legii fundamentale a bisericii, Cuvântul lui Dumnezeu, fără să adăugăm la ea, sau să scoatem din ea, şi potrivit ei astfel de puteri sunt acordate şi ar trebui să nu reţinem nici una din cele care i se neagă.” Remarcând Fapte 14:23, unde se pune că apostolii au ordinat „presbiteri în fiecare biserică”, el spune că dacă toţi aceştia ar fi bătrâni predicatori ai bisericii, aceasta „este fatal pentru Presbiterianism.” Din nou, „Dacă bătrânul conducător al bisericii nu ar fi un presbiter biblic, ci doar un laic, un slujbaş numit de oameni, de ce să spui aşa, şi el să fie tuns de toate puterile sale presbiteriale presupuse ca şi o parte.” Noi numim aceasta principiul înalt jus divinum, nu pentru că acesta afirmă faptul că slujba bătrânului conducător al bisericii a existat în biserica apostolică, şi a fost instituită de Hristos, ci pentru că aceasta afirmă necesitatea absolută a unei astfel de numiri exprese; declară că dorinţa după ea este fatală pentru Presbiterianism; şi că noi suntem obligaţi să avem slujba exact aşa cum au avut-o bisericile apostolice; şi că noi încălcăm porunca lui Dumnezeu dacă ori adăugăm la puterile sale, ori le micşorăm.

Întregul argument al Presbiterului cu privire la acest subiect este bazat pe presupunerea că există un sistem complet de conducere afişat în Scripturi, faţă de care toate bisericile sunt obligate să îl respecte prin autoritatea divină. Vom arăta că nu acesta este argumentul presupus în standardele noastre, şi că acesta nu poate fi susţinut. Există anumite principii în care toţi Presbiterianii sunt de acord, şi pentru care ei cred că au o garanţie biblică clară. De exemplu, faptul că apostolii aveau o supraveghere şi un control asupra bisericilor; că ei nu au numit succesori ai lor în slujba generală de supraveghere; că ei au încredinţat conducerea bisericii presbiterilor, pe care i-au îndrumat să ordineze pe alţii în aceeaşi slujbă; că din acei bătrâni ai bisericii, unii au condus în timp ce alţii au muncit în cuvânt şi în doctrină; şi că în multe biserici, dacă nu în toate, diaconii au fost numiţi pentru a îngriji de bolnavi şi de săraci; şi că biserica ar trebui să acţioneze ca o unitate, atât cât îi permit circumstanţele. De aceea, susţinem în opoziţie faţă de prelaţi, că nu există o autoritate biblică pentru vre-un funcţionar care să aibă, ca şi succesor al apostolilor, o putere peste mai multe biserici; şi că tot ceea ce găsim în Scriptură este opus faţă de întemeierea unei astfel de slujbe. Pe de altă parte, ne luptăm împotriva Independenţilor şi a Congregaţionaliştilor, că, conducerea bisericii, dreptul de a disciplina şi de a ordina, cât şi autoritatea de a predica şi de a administra sacramentele, a fost încredinţată conducătorilor şi nu membrilor bisericii. Noi susţinem că Hristos, în înţelepciunea sa infinită, a dat libertate bisericii sale să îşi modifice conducerea, în acord cu aceste principii generale, aşa cum aceasta s-ar potrivi mai bine în circumstanţele sale în ere şi în naţiuni diferite.

După ce a constituit biserica o societate distinctă, el i-a dat dreptul să se conducă pe sine, potrivit cu principiile generale revelate în cuvântul său. Dacă se aduce obiecţia că aceasta lasă multe lucruri din sistemul nostru să se bazeze pe o temelie mai puţin bună decât cea a oportunităţii, că ea îi face ceea ce Presbiterul numeşte „mecanisme umane,” răspunsul este că dacă Hristos a dat bisericii sale puterea de auto-conducere, ceea ce face biserica în exerciţiul acelei puteri, dacă este consecvent cu voia sa revelată, are aprobarea sa tot atât de mult cât ar avea sub oricare teorie de conducere a bisericii. Dacă Pavel spune că autorităţile civile sunt puse de Dumnezeu, aşa că cei care se împotrivesc lor, se împotrivesc lui Dumnezeu, deşi Dumnezeu nu a revelat nici măcar un sistem general de politică civilă, nu vedem de ce acelaşi lucru nu este la fel de adevărat în privinţa bisericii.

Faptul că această doctrină despre acest subiect este adevărată, este evident în primul rând, din absenţa oricărei porunci exprese, obligând biserica din toate erele să îşi conformeze forma ei de conducere în fiecare aspect al exemplului bisericilor apostolice. Dacă Hristos şi apostolii săi aveau intenţia să facă o astfel de conformitate o chestiune de obligaţie perpetuă, este corect să presupunem că ei ar fi spus aceasta. Cum ei nu au dat nicăieri o astfel de poruncă, nici un om nu are dreptul de a legământ conştiinţa poporului lui Dumnezeu cu privire la această chestiune. Din nou, faptul că apostolii nu au vrut niciodată să facă exemplul lor o lege perpetuă pentru biserică în toate punctele de acest fel, este clar din faptul că ei nu au urmat acelaşi plan în toate aspectele lui în toate locurile. Există unele principii generale la care se pare că ei au aderat, dar pe departe de a fi sigur, sau chiar probabil este faptul că toate bisericile apostolice au fost organizate exact după acelaşi model. Aceasta într-adevăr, era puţin posibil în zilele acelea de inspiraţie şi daruri miraculoase, pe care Duhul le distribuia fiecărui om, potrivit voii sale; astfel că unii erau apostoli, unii profeţi, unii învăţători; după aceea minuni, apoi daruri de vindecare, ajutorări, administrări, felurite limbi. Potrivit unei alte enumerări, unii erau apostoli; unii profeţi, unii evanghelişti; unii pastori şi învăţători; potrivit alteia, unii aveau darul profeţiei, unii pe cel al misiunii; unii pe cel al învăţăturii; alţii pe cel al îndemnului; alţii pe cel al conducerii; şi alţii, cel al arătării milei. Faptul că aceste daruri au fost reţinute de presbiteri şi de diaconi este o presupunere perfect gratuită; şi dacă ele nu au fost reţinute astfel, ele au produs o stare de lucruri, şi un mod de a administra cuvântul şi decretele şi conducerea bisericii, foarte diferit de ceea ce este acum actual sau posibil. Din nou, ştim că apostolii erau obişnuiţi să meargă în sinagogile evreieşti şi să predice evanghelia; dacă majoritatea oamenilor cu conducătorii lor credeau, din tot ceea ce este evident, ei îi lăsau fără nici o schimbare în organizarea lor. Dar dacă „unii rămâneau împietriţi şi necredincioşi,” ei au „plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de ei.” Ştim că presbiterii au fost ordinaţi în toate bisericile şi este probabil ca diaconi să fi fost în general introduşi, deoarece ştim că ei erau la Ierusalim şi Filipi. În plus faţă de diaconi, ştim din anumite exemple că au fost introduse diaconiţele, dar nu avem nici o dovadă că aceasta era o practică universală. O părere foarte obişnuită este că în unele biserici învăţătorii erau o clasă distinctă de cea a predicatorilor şi a conducătorilor. Din nou, este clar că în acele locuri unde numărul convertiţilor era mic, exista doar o biserică aflată sub magistratura bătrânilor bisericii; dar în altele, unde ucenicii erau atât de numeroşi încât formau mai multe adunări, ca în Ierusalim şi probabil în Efes, nu ştim cum erau ei organizaţi. Ştim că ei erau sub conducerea presbiterilor, dar dacă fiecare adunare avea magistratura ei proprie de bătrâni ai bisericii, ca la noi, sau dacă erau toate un trup comun, ca în unele biserici din Franţa, este ceva mai mult decât poate să spună cineva. Din nou, în acele locuri unde locuia permanent un apostol, cum ar fi la Ierusalim, este imposibil ca, conducerea să nu fi fost modificată de vre-o circumstanţă pentru un anumit timp. Un apostol avea dreptul să ordineze pe cine îi plăcea lui; el avea autoritate asupra presbiterilor; şi putea exercita disciplină în numele său. Considerând toate aceste circumstanţe, credem că, concluzia că în timp ce apostolii au aderat la marile principii de mai sus este irezistibilă, ei au variat detaliile organizării bisericii pentru a se potrivi circumstanţelor din locuri şi ocazii particulare. Dacă aceasta este adevărat, atunci desigur nu suntem obligaţi să ne conformăm în toate punctele la exemplul lor, pentru că exemplul lor nu a fost uniform.

Faptul că aceasta este doctrina bisericii noastre cu privire la acest subiect, este evident din scrisoarea expresă a constituţiei sale şi din practica sa. În comun cu toate celelalte biserici, noi am acţionat şi trebuie să acţionăm potrivit acestui principiu. Constituţia noastră declară sinoadele şi consiliile sunt un decret al lui Dumnezeu pentru conducerea bisericii, dar pentru constituţia particulară şi relaţia mutuală dintre astfel de consilii, ea nu afirmă nici o poruncă expresă sau o folosire uniformă apostolică. S-a declarat că ea este „convenabilă şi agreabilă pentru Scriptură şi pentru practica primilor creştini, încât biserica ar trebui să fie condusă de adunări congregaţionale, prezbiteriene şi sinodice. În consecvenţă deplină cu acest crez, îi îmbrăţişăm pe acei creştini care diferă faţă de noi în opinie sau practică, în aceste subiecte.” Deşi noi avem o garanţie divină pentru conducerea bisericii de către presbiteri, unde este garanţia noastră biblică pentru modul de organizare a sesiunilor bisericii? Unde găsim scris că un presbiter va fi moderatorul perpetuu al acelui trup? Sau unde este garanţia expresă pentru a spune că un astfel de presbiter trebuie să fie un slujitor? Cartea noastră spune că bătrânii conducători al bisericii sunt reprezentanţii poporului, şi astfel, potrivit sistemului nostru, ei sunt fără îndoială; dar unde le atribuie Scriptura acest caracter distinct? Se spune că apostolii au ordinat bătrâni ai bisericii în fiecare biserică, dar putem dovedi că ei au făcut o clasă din acei bătrâni ai bisericii ca şi reprezentanţi ai poporului, mai mult decât altă clasă? Din nou, noi avem o garanţie divină pentru sinoade în general, şi pentru presbiteri parohiali în particular, dar unde este garanţia noastră expresă pentru organizarea specifică a presbiterilor noştri? Acestea nu sunt doar corpuri permanente, ci în mare măsură auto-perpetue, şi sunt investite cu autoritate juridică asupra tuturor presbiterilor parohiali din graniţele lor. Admiţând că aceasta nu este doar convenabil şi favorabil pentru Scriptură, care este afirmată în toate cărţile noastre, ci este susţinută printr-o garanţie divină expresă, unde avem noi un astfel de garant pentru modul de constituire a acestor corpuri? Dacă, aşa cum susţine Presbiterul, toţi presbiterii au „puteri comune presbiteriale,” şi ni se interzice fie să adăugăm fie să micşorăm aceste puteri, va fi mulţumit el să producă garanţia sa spunând că toţi bătrânii predicatori ai bisericii dintr-un anumit district vor avea un loc în presbiteriu, şi numai unul din trei sau unul din zece este bătrânul conducător al bisericii? Dacă toţi au prin drept divin aceleaşi puteri, ne va da el autoritatea biblică pentru a face această deosebire? Aceleaşi întrebări pot fi puse şi cu privire la constituţia sinoadelor noastre, ca şi corpuri permanente, excluzând două treimi din presbiterii noştri din orice voce imediată în deliberările lor, şi exercitând jurisdicţia peste toţi presbiterii din graniţele lor.

Se pare că principiul pe care este bazat tot argumentul Presbiterului este nesănătos. Acel principiu este că biserica este obligată să adere exact la modelul de conducere al bisericii afişat în Scriptură; şi că ei i se cere să producă o garanţie divină expresă pentru fiecare parte din sistemul ei; că ea este îngrădită nu doar să nu creeze o nouă slujbă, ci şi că nu modifice drepturile şi datoriile celor stabiliţi la început. Pe de altă parte, noi susţinem că în timp ce există principii generale despre acest subiect în Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos a lăsat biserica sa în libertate, şi i-a dat autoritatea de a împlini aceste principii. Ne-am străduit să dovedim aceasta din absenţa unei porunci care să oblige biserica la un conformism exact faţă de exemplul apostolilor; din faptul că apostolii înşişi nu au adoptat nici un plan nemodificat de organizare a bisericii; şi din faptul de netăgăduit că fiecare biserică de pe pământ, chiar şi a noastră printre altele, a acţionat potrivit acestui principiu şi a introdus multe lucruri în sistemul ei de conducere pentru care nu se poate produce nici o garanţie biblică expresă. Dacă aşa stau lucrurile, dacă am admite că toţi presbiterii au primit original o ordinare, şi desigur, au deţinut aceeaşi slujbă, din care unii s-au eliberat de o datorie şi alţii de alta, potrivit cu darurile lor, nu rezultă faptul că biserica este obligată acum să recunoască aceleaşi puteri şi drepturi pentru toţi presbiterii, mai mult decât să le asigure un loc în presbiteriu şi în sinod. Cu alte cuvinte, principiul pentru care ne luptăm acum nu este doar nerezonabil, şi contrar practicii poporului lui Dumnezeu din toate erele, ci el nu poate fi terminat fără a modifica esenţial întreaga organizaţie.

Mai există un alt punct de vedere care trebuie să fie extras din acest argument biblic. S-a arătat deja că principiul pe care este bazat acest argument nu poate fi susţinut, dar şi că argumentul în sine este nesănătos. Argumentul este: ordinarea conferă ordinul; de aceea, toţi cei care aparţin aceluiaşi ordin au un drept egal de a ordina; bătrânii bisericii care predică şi cei care conduc aparţin aceluiaşi ordin; de aceea, ei au un drept comun de a ordina. Am arătat, că potrivit constituţiei noastre, ordinarea conferă slujba; că doar aceia care au aceeaşi slujbă au dreptul de a ordina pentru acea slujbă, şi de aceea, sub constituţia noastră, bătrânul conducător al bisericii nu deţine aceeaşi slujbă cu bătrânul predicator al bisericii, nici una care să o includă, el nu are dreptul de a participa la ordinarea slujitorilor evangheliei care sunt pastori. Amândouă părţile din această discuţie văd şi recunosc, că singurul lucru care îi dă vre-o importanţă, este principiul implicat în aceasta. Întrebarea adevărată este, Ar trebui consideraţi pastorii şi bătrânii bisericii ca deţinând aceeaşi slujbă? Obiectul nostru este acum să arătăm că principiile presupuse de altă parte conduc, printr-o necesitate logică, la un răspuns afirmativ la această întrebare, şi desigur, la anularea slujbei de bătrân conducător al bisericii, şi la răsturnarea constituţiei noastre.

Principiul presupus acum este o parte dintr-o teorie simplă, plauzibilă a conducerii bisericii, dar una foarte diferită de cea a noastră. Acea teorie este că apostolii au ordinat o magistratură de bătrâni ai bisericii în fiecare biserică, cărora le-a fost încredinţată întreaga supraveghere a instruirii şi a conducerii; că aceşti bătrâni ai bisericii au primit aceeaşi ordinare şi au deţinut aceeaşi slujbă şi aveau aceleaşi drepturi şi puteri; dar deoarece unii aveau un dar sau un talent şi alţii un alt dar, s-a întâmplat în practică, faptul că doar unii au predicat, în timp ce alţii au condus. Totuşi, această diferenţă a rezultat nu din diversitatea slujbei, ci simplu din diferenţa darurilor. Toţi aveau un drept egal de a predica şi de a administra sacramentele cât şi de a conduce. Argumentele care susţin această teorie sunt derivate în parte din utilizarea sinagogii evreieşti, şi în parte din ceea ce se spune în Noul Testament. Episcopii şi presbiterii nu sunt menţionaţi niciodată împreună, fiind slujbaşi diferiţi, ultimul termen fiind folosit pentru a include toţi slujbaşii din biserică, cu excepţia diaconilor; Pavel s-a adresat bătrânilor bisericii din Efes ca unui trup, având responsabilităţi şi datorii comune; scriindu-i lui Timotei el dă printre calificările bătrânilor bisericii capacitatea de a învăţa pe alţii; el nu face nici o deosebire între cele două clase, ci spunând cum ar trebuie să fie bătrânii bisericii, el începe imediat să vorbească despre diaconi. Din aceste circumstanţe şi din altele, mulţi au dedus că toţi presbiterii din bisericile apostolice aveau aceeaşi slujbă, şi aceleaşi drepturi şi datorii. Aceasta a fost teoria lui Vitringa; şi Presbiterul citează şi adoptă afirmaţiile lui Vitringa. Dar Vitringa a fost un oponent decis al bătrânilor conducători ai bisericii ca o slujbă biblică, deci în toată consistenţa trebuie să fie Presbiter. De fapt, el se luptă pentru desfiinţarea slujbei.

În timpul formării constituţiei noastre din prezent, a existat unul sau doi oameni proeminenţi în biserica noastră care au ţinut aceeaşi doctrină, dar ei s-au opus întregului sistem al nostru, şi s-au plâns amar că sinodul a insistat asupra „îndesării Scoţiei în jos pe gâtul lor.” Defunctul Dr. Jas. P. Wilson a fost un apărător al acestei teorii; dar el a fost cel mai zelos oponent al bătrânilor conducători ai bisericii pe care i-a produs biserica noastră. În lucrarea sa despre „Primitive government of Christian churches,” (Conducerea străveche a bisericilor creştine) el spune că unul din obiectivele sale a fost să arate „ignoranţa de a face din bătrânii bisericii tăcuţi o caracteristică a bisericii primare.” El spune: „Dacă ar fi existat bătrâni ai bisericii tăcuţi în bisericile apostolice, diaconii ar fi fost inutili. Bătrânii bisericii trebuie să „hrănească biserica,” şi să fie „în stare să îi înveţe pe alţii.”” El susţine pretutindeni că presbiterii aveau aceeaşi slujbă, deşi ei erau diferiţi în daruri, haruri şi talente; unii fiind calificaţi pentru conducere, alţii pentru îndemnare şi mângâiere, şi alţii pentru învăţătură. El spune că 1 Timotei 5:17, „exprimă o diversitate în exerciţiul slujbei presbiteriale, dar nu în slujba în sine.”

[* pp. 282, 283, et passim. Dr. Wilson a terminat teoria sa, astfel că nu a mai avut bătrâni ai bisericii în biserica sa. El spune, „noi am ordinat diaconi şi i-am numit bătrâni ai bisericii, pentru acesta era obiceiul.” El a considerat că, constituţia, capitolul 13, paragraful 2 i-a dat această libertate. Acolo se spune: „Fiecare adunare va alege persoane în slujba de bătrân conducător al bisericii, şi în cea de diacon, sau în oricare dintre ele.” Noi nu confirmăm faptul, dar am auzit adesea afirmându-se că el niciodată nu s-a asociat bătrânii bisericii sale cu sine în conducerea bisericii sale, nu a ţinut nici un jurnal al sesiunilor, şi nici nu le-a ţinut în faţa presbiteriului.]

Noi spunem că principiile Presbiterului conduc la desfiinţarea slujbei de bătrân conducător al bisericii, nu pentru că alţii care au adoptat acele principii au îndepărtat slujba, ci pentru că aceasta este consecinţa lor logică. El spune mai întâi că noi suntem obligaţi să avem slujba exact aşa cum a fost instituită la început; şi în al doilea rând, că toţi presbiterii au în comun ordinarea şi puterile presbiteriale comune. Dacă este aşa, noi spunem că ei aveau o slujbă comună; căci cum pot dovedi identitatea slujbei dacă ea nu este întemeiată de denumiri şi titluri comune, de datorii comune, de caracteristici şi calificări comune, şi de o ordinare comună. Acesta este precis argumentul pe care îl folosim împotriva prelaţilor pentru a dovedi că episcopul şi bătrânul bisericii au aceeaşi slujbă. Dr. Owen spune că „Cei a căror nume este la fel, comun egal şi aplicabil asupra tuturor, a căror funcţie este la fel, a căror calificări şi caractere sunt aceeaşi, a căror datorii, raport şi răsplătire este aceeaşi, cu privire la care, nu există în nici un loc din Scriptură cea mai mică menţionare a inegalităţii, deosebirii sau a priorităţii în slujbă printre ei, sunt esenţial în fiecare privinţă la fel.” Dacă acest argument este bun într-un caz, el este bun şi în altul. Dacă el dovedeşte că episcopii şi presbiterii aveau aceeaşi slujbă, cu siguranţă dovedeşte că toţi presbiterii au avut de asemenea, în special dacă aceeaşi ordinare. În opoziţie cu toate acestea, simplul faptul că unii bătrâni ai bisericii au predicat şi unii au condus, nu mai dovedeşte diversitatea slujbei, faptul că unii episcopi au învăţat şi alţii au îndemnat, faptul că unii erau pastori şi alţii misionari, întemeierea existenţei a mai multor slujbe diferite. Concluzia legitimă care se poate trage din aceste principii este nu numai că nu există o astfel de slujbă biblică, precum cea a bătrânului conducător al bisericii; ci că ea ar trebui să fie desfiinţată.

O altă concluzie la care aceste principii ne conduc în mod necesar este că sesiunea bisericii trebuie să fie investită cu puterea de a ordina slujitori ai evangheliei. Dacă toţi presbiterii au prin drept divin autoritatea egală de a ordina, şi dacă sesiunea este de fapt un presbiteriu, care are dreptul să spună că ei nu vor exercita o putere dată lor de Hristos? Este clar că acesta este un drept care nu poate fi negat sesiunii. Aceasta este o concluzie din care Presbiterul şi prietenii săi, presupunem noi, nu au nici o dispoziţie de a se contracta. Vedem aceasta declarată încât nici un cărturar nu a găsit nici măcar un caz în scrierile părinţilor din primele trei secole, în care cuvântul presbiteriu este folosit pentru a denumi altceva decât pastorii şi bătrânii bisericii dintr-o anumită biserică; şi de aici dacă ordinările din acea perioadă erau presbiteriale, ele erau înfăptuite printr-o sesiune bisericească. Ni se spune că presbiteriul parohial sau sesiunea bisericii din Antiohia, i-a delegat pe Pavel şi Barnaba pentru o mare misiune, „şi-au pus mâinile peste ei,” şi aceşti apostoli au oferit un raport despre ei când s-au întors. Acum când ne amintim că Pavel şi-a primit apostolatul nu de la oameni, nici printr-un om; nu prin autoritate umană nici prin intervenţie umană, ci prin Isus Hristos; faptul că el neagă constant că a primit vre-o instrucţiune sau autoritate de la ceilalţi apostoli, şi a simţit atât de necesar să îşi afirme egalitatea sa cu acei mesageri inspiraţi ai lui Hristos, faptul că el a refuzat să le ofere vre-un raport, cu excepţia lui Galateni 2:2 în particular, ca nu cumva să pară ca reprezentant al lor; când luăm în considerare toate acestea, atunci trebuie să admitem că dacă Pavel a fost misionar al sesiunii bisericii din Antiohia, nu există nici un act presbiterial în care o sesiune nu este competentă.

Totuşi, se merită să fie remarcat faptul că nu se pare să fi existat vre-unul dintre bătrânii conducători ai bisericii în sesiunea bisericii din Antiohia. Citim: „În Biserica din Antiohia erau nişte prooroci şi învăţători: Barnaba” şi alţii patru, dintre care unul era apostolul Pavel. „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece.” Dacă aceasta a fost o sesiune a bisericii, ea a fost alcătuită din „profeţi şi învăţători.”

O altă consecinţă care a fost trasă de aici din principiile avute în considerare, şi pe care se va descoperi că este greu de evitat, este că presbiteriul parohial este singurul pentru care avem vre-o garanţie biblică. Această concluzie trebuie să fie confirmată în mare parte dacă părinţii din primele trei secole nu au cunoscut nici un alt presbiteriu decât pastorul şi bătrânii bisericii dintr-o anumită biserică. Desigur, sinoadele noastre, care sunt presbiterii mai largi, sunt în aceeaşi situaţie critică. Dar chiar dacă existenţa acestor corpuri poate fi susţinută prin ingeniozitatea logicii, compunerea lor trebuie să fie schimbată în întregime. Căci dacă toţi presbiterii au aceleaşi drepturi printr-o garanţie biblică expresă, atunci, pe baza principiilor Presbiterului, nu se poate îngădui ca tuturor dintr-o singură clasă şi numai unei mici părţi din cealaltă, ar trebui să li se acorde un loc în acele corpuri.

De aceea, noi credem că este de netăgăduit faptul că principiile prin care Presbiterul înaintează sunt distrugătoare pentru constituţia noastră. Măsura îndemnată acum este primul pas al unei revoluţii; începutul şi sfârşitul. Desfiinţarea slujbei de bătrân conducător al bisericii; ordinările prin sesiunile bisericii; revocarea presbiteriilor şi a sinoadelor noastre, sau cel puţin, a organizării lor pe un alt plan decât cel care este acum adoptat, credem că sunt consecinţele logice ale acestei teorii. Dar la primul pas se poate rezista cu succes, pentru că dacă el este admis, întregul principiu este admis.

Dorim să amintim că nici unul sau celălalt din cele două principii conducătoare din Presbiter, luate separat nu poate fi privit ca având o astfel de consecinţă serioasă. Este unirea celor două; afirmaţia că noi suntem legaţi prin supunere faţă de Domnul nostru, de a adera exact la folosirea bisericilor apostolice; şi în legătură cu această afirmaţie că toţi presbiterii au aceeaşi ordinare şi aceleaşi puteri presbiteriale. Concluzia inevitabilă care reiese din această ultimă poziţie este că toţi presbiterii aveau în bisericile apostolice aceeaşi slujbă. Întrebarea dacă la început diferenţa dintre cele două clase de presbiteri era oficială sau simplu de fapt; fie că bătrânul predicator al bisericii era ordinat într-o slujbă şi bătrânul conducător al bisericii în alta; sau fie amândoi primeau aceeaşi ordinare şi înfăptuiau datorii diferite ale aceleiaşi slujbe, potrivit cu darurile şi talentele lor mai multe, este o întrebare pe care nu am discutat-o. Mai mult, ea este una în care constituţia noastră a lăsat intenţionat nedecisă, din punctul nostru de vedere, o chestiune de o importanţă foarte inferioară. Dar dacă ea este luată în legătură cu principiul că noi suntem obligaţi să aderăm la un model apostolic exact, ea devine o întrebare vitală, şi dacă ea decide pe temeiul presupus de Presbiter, ea trebuie să răstoarne tot sistemul nostru. Pentru că dacă el ne obligă mai întâi la un conformism exact şi apoi ne conduce la concluzia că toţi presbiterii primari aveau aceeaşi slujbă, aceasta urmează desigur că toţi presbiterii noştri trebuie să aibă aceeaşi slujbă, aceleaşi calificări, acelaşi drept de a predica şi de a administra sacramentele. Dacă aceste drepturi există în slujba lor ele nu pot fi înlăturate. Nici autoritatea lor de a le exercita nu depinde de alegerea lor de către oameni. Un om ordinat la slujba de minister al evangheliei, poate merge unde vrea, (deci nu violează drepturile altora) şi să acţioneze astfel. Putem unge aceste principii care nu au bătrâni conducători ai bisericii aşa cum avem noi acum; şi toate curţile noastre, de la sesiune la Adunarea Generală, trebuie să fie compuse din pastori; dacă presbiterii deţin aceeaşi slujbă şi sunt în egală măsură justificaţi să predice cât şi să conducă.

Dar potrivit principiului recunoscut de la începutul la sfârşitul constituţiei noastre, contează puţin felul în care se răspunde la această întrebare despre primii bătrâni ai bisericii. Hristos nu a făcut harul său să depindă de detaliile organizaţiei externe; nici nu a legat biserica sa de vre-un model exact de disciplină clericală. Dacă în bisericile primare era convenabil şi uşor să ai mai mulţi presbiteri în aceeaşi biserică, toţi fiind îmbrăcaţi cu aceeaşi slujbă; şi dacă noi găsim că este mai bine, în circumstanţele noastre să avem un pastor, asistat de o magistratură de bătrâni ai bisericii, noi avem un drept divin de a-l ordona. Dacă după modelul sinagogii, exista în fiecare biserică un slujbaş care prezida sau un episcop, înconjurat de alţi presbiteri, autorizat fie că înveţe fie să conducă aşa cum aveau capacitatea, noi suntem ascultători faţă de acest model, având un episcop şi bătrâni ai bisericii în fiecare adunare, deşi diferenţa dintre episcopul nostru şi bătrâni ai bisericii este acum oficială şi nu doar o diferenţă de daruri. Dacă acum este dificil să obţinem oameni care să aibă timpul liber, înţelepciunea şi evlavia necesare, pentru a se uni în conducerea casei lui Dumnezeu, unde este porunca lui Hristos care ne interzice să facem o separare a efortului, şi a ordinării oamenilor în slujbe diferite pentru uşurarea celor care au datorii diferite? Această libertate de a duce la bun sfârşit şi de a aplica principiile general ale Scripturilor, biserica noastră şi fiecare altă biserică, a exercitat-o şi trebuie să o exercite. Ea este o libertate prin care Hristos ne-a făcut liberi şi care nu poate să ne-o ia nici un om.

În partea istorică a acestei întrebări, limitele noastre au trecut dincolo atât de incomod, încât ne interzic să intrăm. Noi credem că se admite că practica prezentă a tuturor bisericilor Reformate este împotriva noii teorii, şi desigur, măsura cu care suntem îndemnaţi acum să o adoptăm va ridica o altă barieră între noi şi toate celelalte confesiuni Presbiteriene. Timp de ceva vreme după Reforma din Scoţia, bătrânii conducători ai bisericii erau aleşi anual; ceea ce a creat în sine o presupunere că ei nu erau consideraţi că ar fi primit o ordinare comună cu slujitorii evangheliei. Singura dovadă că ei s-au unit în ordinarea păstorilor aşa cum am văzut este aceasta: Pastorii au fost ordinaţi atunci prin punerea mâinilor de către presbiteriu, bătrânii bisericii erau membrii în presbiteriu, şi de aceea bătrânii bisericii s-au unit în punerea mâinilor. Presbiterul foloseşte un argument similar într-un caz diferit: Timotei a fost ordinat prin punerea mâinilor presbiterilor, bătrânii bisericii erau membrii în presbiteriile primare, şi de aceea bătrânii bisericii şi-au pus mâinile peste Timotei. Este uşor să răspundem: Presbiterul era ordinat prin punerea mâinilor presbiterilor; bătrânii conducători al bisericii sunt membrii în presbiteriile noastre; de aceea bătrânii conducători ai bisericii şi-au pus mâinile pe Presbiter. Acest argument este la fel de decisiv ca şi acest ultim caz, ca şi în primul. Faptele nu pot fi dovedite prin silogisme.

Marele argument pentru dreptul bătrânilor bisericii de a se uni în ordinarea pastorilor, derivat din constituţie, este că ordinarea este un act presbiterial, care se face prin punerea mâinilor celor din presbiteriu, şi deoarece bătrânii bisericii sunt membrii în presbiteriu ei au dreptul de a se uni în acel serviciu. Se va admite că, constituţia obligă în sensul în care aceasta a fost formată şi adoptată; şi că este nedrept să o aplicăm într-un sens diferit, chiar dacă, cuvintele în sine admit noua construcţie. Dacă un om în realizarea unei averi defineşte limitele sale nepotrivit; dacă intenţia sa ar putea fi stabilită clar, aceasta ar fi necinstit pentru orice om, să pretindă sub pretenţia faptei sale, să profite de avantajul frazeologiei, şi să spună: Acolo sunt cuvintele în care trebuie să rămâi. Întrebarea reală este atunci, Oare cei care au alcătuit şi cei care au adoptat constituţia noastră s-au referit la conferirea bătrânilor conducători ai bisericii cu dreptul de a participa la ordinarea pastorilor? Dacă ei nu au făcut aceasta, atunci nici o pretenţie dreaptă nu poate fi avansată sub clauza în chestiune.

Faptul că, cuvintele constituţiei nu cer această construcţie, este clar pentru demonstraţie. În Westminster Directory, se spune: „Presbiteriul sau pastorii trimişi de ei pentru ordinare îl vor pune deoparte în mod solemn pentru slujba şi lucrarea de minister prin punerea mâinilor lor peste el,” &c [Deoarece Directoratul a permis ca ordinarea să fie făcută de un comitet, acesta spune, presbiteriul, sau pastorii trimişi pentru ordinare, &c]. Totuşi, Directoratul afirmă în mod repetat că punerea mâinilor în ordinare aparţine „presbiterilor predicatori asociaţi în ordine.” Acest Directorat a fost regula de disciplină în biserica noastră din 1729 până în 1788, când a fost adoptată noua constituţie; şi din această sursă usus loquendi din formularele noastre a fost derivat în principal. Atunci cine poate crede că o formă de expresie, care în acea carte a mărturisit un înţeles, trebuie să aibă în mod necesar unul diferit în cărţile noastre? Potrivit tuturor regulilor de ordinare ale concluziei, nu ar trebui să concluzionăm că aceeaşi frază a fost luată în acelaşi sens, în două lucrări atât de aproape înrudite.

Din nou, nu este mai sigur că ordinarea este un act al presbiteriului, decât că intrarea în privilegiile bisericii este un act al sesiunii. Totuşi bătrânii conducători ai bisericii deşi sunt membri ai sesiunii nu pot de fapt introduce un om în biserică prin botez. Într-o astfel de modalitate deşi sunt membrii presbiteriului ei nu pot de fapt să ordineze. În amândouă cazurile potrivirea lor este necesară în deciderea potrivirii candidatului; dar actul executiv aparţine misiunii. Aceste consideraţii dovedesc cel puţin să limbajul constituţiei nu cere construcţia pusă acum pe ea. Faptul că aceasta nu a fost intenţionată pentru a fi construită astfel, este dovedit din două surse, limbajul cărţii din contextul imediat şi în alte locuri; şi din practica uniformă a bisericii. Vorbind despre ordinarea pastorilor, constituţia spune: „Pastorul care prezidează îl va ordina solemn în slujba de minister al evangheliei, prin rugăciune şi prin punerea mâinilor celor din presbiteriu, potrivit exemplului apostolic.” Apoi, toţi membrii presbiteriului îl vor lua de mâna dreaptă spunând aceasta: „noi iţi dăm mâna dreaptă de părtăşie ca să faci parte din minister împreună cu noi.” Din cuvintele folosite aici, termenii pastor şi minister au un sens fix şi uniform în standardele noastre; ele înseamnă întotdeauna un slujitor al evangheliei şi slujba sa. De aceea ele trebuie să aibă acest înţeles aici. Termenul membru, poate fi folosit sau pentru orice persoană care are dreptul să stea în corp, sau pentru unul care aparţine în mod permanent ca membru. Expresia „toţi membrii” poate însemna sau toţi fără distincţie, sau toţi dintr-o clasă particulară. Contextul trebuie să determine care este sensul. Când se spune că sinodul va fi deschis printr-o predică de către moderator, sau în cazul absenţei sale, de unul din ceilalţi membri, „unii membri” poate însemna doar „unii membri” competenţi faţă de datorie, un membru predicator. În această manieră când se spune că „toţi membrii” îl vor lua pe pastorul nou ordinat de mână, poate însemna doar că membrii care sunt autorizaţi să spună, Ia parte la acest minister împreună cu noi; pe care nici un om nu le poate spune decât un pastor.

Totuşi, ar trebui să gândim că ceea ce ar trebui să înlăture toată controversa despre acest subiect este practica uniformă a bisericii. Căci atunci când chestiunea are legătură cu intenţia celor care au alcătuit documentul, practica lor uniformă este decisivă; deoarece este absolut incredibil ca cei care au alcătuit constituţia noastră să fi intenţionat să exprime deliberat un lucru, şi totuşi au acţionat uniform ca şi când ar fi vrut să spună un lucru diferit. Nu putem vedea cum ar putea crede vre-un om că autorii cărţii noastre şi presbiterii care au adoptat-o, şi-ar propune să facă o schimbare importantă în folosirea bisericii, totuşi în nici un caz să acţioneze asupra acelei puteri; încât nici o dovadă istorică să nu existe despre un astfel de scop; şi că cei care au fost activi în alcătuirea constituţiei ar trebui să spună toţi că nu au avut un astfel de gând, şi nu au auzit pe nimeni care l-ar fi avut. Noi credem că un astfel de lucru nu s-a întâmplat de când s-a făcut lumea. Oamenii cu greu pot intenţiona un lucru fără să îl cunoască. Acest mod de interpretare al constituţiei în opoziţie cu intenţia evidentă a celor care au alcătuit-o, şi cu cei a căror adoptare i-a dat forţă, trebuie să o distrugă. Acelaşi argument pe care se pune atât de mult accent acum ar dovedi că un bătrân conducător al bisericii ar putea fi moderatorul oricărei judecătorii a noastre, şi în mod consecvent să deschidă sesiunea cu o predică. Cartea spune că un membru va predica, bătrânii bisericii sunt membri, deci ei pot predica.

Concluzionăm prin repetarea că simpla punere a mâinilor de către bătrânii bisericii, în cazul ordinarii unui pastor, nu este o chestiune de vre-o importanţă. Dacă aceasta este înţeleasă ca o modalitate solemnă de a-şi exprima aprobarea lor a ordinării sale, aceasta nu ar fi nu numai inofensivă, ci decentă. Acesta este principiul pe baza căruia schimbarea este îndemnată pentru că dă greutate chestiunii. Acel principiu este simţit de ambele părţi ca fiind important; şi el este important, deoarece el trebuie să lucreze o schimbare în tot sistemul nostru. Dacă schimbarea se va facem ea trebuie să fie efectuată în felul prescris pentru schimbarea constituţiei, şi nu prin introducerea unei singure măsuri, care tulbură toate lucrurile şi nu stabileşte nimic.

The Rights of Ruling Elders by Charles Hodge Princeton Review, April 1843 pp 313-, vol 15, #2 Rights of… (Drepturile bătrânilor conducători ai bisericii de Charles Hodge, revizuit de Princeton)

http://www.voxdeibaptist.org/drepturile_batrinilor_Hodge.htm

ÎMPĂRĂTEASA DIN ŞEBA.

download

ÎMPĂRĂTEASA DIN ŞEBA. O împărăteasă sabaeană (*ŞEBA) căreia nu i se menţionează numele, şi care a călătorit la Ierusalim pentru a verifica înţelepciunea lui Solomon (1 Împăraţi 10:1-10,13; 2 Cronici 9:1-9, 12). Un scop important al vizitei ei costisitoare (1 Împăraţi 10:10) care însă a fost încununată de succes (1 Împăraţi 10:13) pare să fi fost tratativele de afaceri cu Solomon, al cărui control asupra rutelor de comerţ punea în încurcătură venitul pe care sabateenii erau obişnuiţi să-l primească de la caravanele care treceau prin teritoriul lor – un venit de care Şeba (sau mai bine Saba) depindea, în ciuda faptului că se bucurau şi de un venit apreciabil din agricultură, datorită ploilor favorabile şi a unui sistem de irigaţie eficient. Condimentele, aurul şi pietrele preţioase cu care ea a căutat să câştige favoarea lui Solomon (1 Împăraţi 10:3, 10) erau tipice pentru încărcăturile preţioase ale acestor caravane care făceau legătura dintre resursele din E Africii, India şi Arabia de S cu pieţele din Damasc şi Gaza prin oaze ca Mecca, Medina şi Tema.

Atât inscripţiile asir. cât şi cele din S Arabiei depun mărturie cu privire ia prezenţa reginei în Arabia prin sec. al 8-lea î.Cr. (Vezi N. Abbott, „Pre-Islamic Arab Queens”, AJSL 58, 1041, p. 1-22.) Domesticirea extinsă a cămilelor cu vreo 2 secole înainte de perioada lui Solomon, a făcut călătoria împărătesei din Şeba posibilă, o călătorie de vreo 2.000 de km (1 Împăraţi 10:2).

Voinţa ei de a face această călătorie grea este contrastată de către Cristos starea de automulţumire a iudeilor în Matei 12:42, unde este numită „împărăteasa de la Miazăzi”, un titlu care reflectă o construcţie semitică asemenea lui malkat seba sau malkat yamin, împărăteasa din Şeba sau din Yemen.

Această împărăteasa este venerată în legendele etiopiene, în special în Kebra Nagast („Slava împăraţilor”), ca şi împărăteasa Etiopiei care prin Solomon l-a născut pe primul rege al Etiopiei. Această legendă reflectă o legătură apropiată care a existat în antichitate între Arabia de S şi Africa de E, pe care o menţionează şi Josephus când o numeşte pe această împărăteasă „împărăteasa Egiptului şi a Etiopiei” (Ant. 8. 165-175; cf. de asemenea Gregory of Nyssa, Homilies on the Song of Songs 7). Legendele arabe o numesc Bilqis.

BIBLIOGRAFIE

Samuel Abramsky, EJ, 15, p. 96-111; J. Gray, I and II Kings, 1970, p. 258-262; James B. Pritchard (ed.), Solomon and Sheba, 1974.

D.A.H.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/imparateasa-din-seba.html

PÂNĂ LA URMĂ…CREŞTINII ŞI MUSULMANII SE ÎNCHINĂ LA ACELAŞI DUMNEZEU ? de Laurenţiu Nica

Îi pasă lui Dumnezeu de felul cum Îl numim noi? Oare musulmanii şi creştinii se închină la acelaşi Dumnezeu? Acestea sunt multe întrebări pe care le pun mulţi creştini astăzi, şi au un motiv bun pentru care o fac.

De ceva vreme, teologii feminişti şi o mulţime de alţii oameni au sugerat faptul că creştinii ar trebui să adopte nume noi pentru Dumnezeu. O denominaţie a mers atât de departe încât să afirme nume precum „Dădătorul, Dar şi Dăruire” în locul „Tatăului, Fiului şi Duhului Sfânt„, care să fie folosite în închinare. Teologii feminişti au cerut ca pronumele şi numele masculine pentru Dumnezeu să fie înlocuite cu termeni feminini sau de gen neutru. Însă a schimba numele lui Dumnezeu înseamnă să redefineşti pe Dumnezeul la care ne referim de fapt. A schimba numele lui Dumnezeu nu este o chestiune de importanţă minoră.

De fapt, Dumnezeu ia numele Său în mod foarte serios, şi Cele Zece Porunci includ porunca prin care ni se spune că noi nu trebuie să luăm numele Domnului în deşert. Noi trebuie să folosim numele pe care Dumnezeu şi le-a dat Lui Însuşi, şi trebuie să recunoaştem faptul că Dumnezeu ia foarte în serios numele Său pentru că El doreşte să fie cunoscut în mod corect de creaturile Sale umane. Noi nu-L putem cunoaşte într-adevăr dacă nu Îi ştim nici măcar numele Lui.

Moise a înţeles acest aspect. Atunci când a întâmpinat chemarea lui Dumnezeu care venea din rugul aprins, Moise a întrebat pe Dumnezeu, „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi”; şi mă vor întreba: „Care este Numele Lui?” Ce le voi răspunde?” (Exod 3:13). Dumnezeu i-a răspuns lui Moise, „Eu sunt Cel ce sunt” (v. 14). Dumnezeu i-a spus lui Moise, „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: „Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam” (v. 15).

Aşa cum clarifică aceste versete, noi nu trebuie să folosim în mod greşit numele lui Dumnezeu. Noi trebuie să folosim numele prin care Dumnezeu s-a numit pe Sine, şi trebuie să recunoaştem că orice confuzie cu privire la numele lui Dumnezeu va duce la confuzie cu privire la natura lui Dumnezeu, dacă nu chiar la idolatrie.

Creştinii trebuie să păstreze constant în mintea lor acest principiu central din Biblie pe măsură ce luăm în considerare cele mai urgente întrebări pe care le confruntăm în lumea de astăzi. Şi trebuie să avem acest principiu în minte şi atunci când ne gândim cu privire la Islam.

Cu câţiva ani în urmă, un episcop din Olanda a atras o mare controversă atunci când el a argumentat faptul că creştinii ar trebui să-l numească pe Dumnezeu „Allah” pentru a reduce tensiunile teologice. Tot el a mai argumentat faptul că, prin a-l numi pe Dumnezeu „Allah”, ar fi o platitudine în cadrul bisericilor creştine în decursul unui secol, şi că aceasta ar duce la o sinteză a Islamului şi Creştinismului.

Mult mai recent, un tribunal islamic din Malaezia a decretat faptul că numai musulmanii pot folosi numele de „Allah” în publicaţii. „Folosirea cuvântului va cauza confuzie în cadrul comunităţii„, a decretat judecătorul principal. Destul de ciudat, însă creştinii ar putea să fie de acord cu acest judecător islamic. A numi pe Dumnezeu „Allah” înseamnă a invita confuzia.

În cadrul Bibliei, Dumnezeu S-a revelat pe Sine faţă de noi prin multe nume. Aceste nume sunt proprietatea Sa personală. Noi nu am inventat aceste nume pentru Dumnezeu. Din contră, Dumnezeu a revelat aceste nume ca fiind ale Sale.

Noi nu avem nici un drept să modificăm sau să revizuim aceste nume – cu atât mai puţin să le respingem. Isus Hristos a clarificat acest lucru în mod abundent. În cel mai simplu fel imaginabil, Isus ne învaţă să-L cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată, şi să folosim acest nume în rugăciune.Rugăciunea Tatăl Nostru începe cu aceste cuvinte: „Tatăl Nostru, care eşti în ceruri„. Prin harul pe care Dumnezeu ni L-a arătat în Hristos, noi Îl putem cunoaşte într-adevăr ca Tată.

Musulmanii nu vorbesc despre Dumnezeu ca Tată al lor ceresc. În cadrul credinţei islamice, Allah nu este doar un nume diferit pentru dumnezeu; divinitatea pe care o desemnează acesta e pe departe mult mai impersonală decât Dumnezeul Biblie. Tată – numele pe care Isus ni l-a dat ca nume desemnat pentru a-l folosi în rugăciune – este un nume care pur şi simplu nu se potriveşte lui Allah, aşa cum este descris în Coran.

Ba mai mult, musulmanii pretind că Allah nu are nici un fiu. Aceasta reprezintă o coliziune frontală dintre Dumnezeul Bibliei şi Allah. Căci, după cum Biblia o spune clar, singurul şi unicul Dumnezeu adevărat este cel mai perfect revelat ca fiind Tatăl Fiului, Isus Hristos. În Evanghelia după Ioan, Isus învaţă în mod repetat că nimeni nu L-a cunoscut pe Tatăl decât Fiul. În unul dintre cele mai clarificatoare versete din Noul Testament, Isus s-a declarat pe Sine a fi „calea, adevărul şi viaţa„, adăugând, „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

Deoarece musulmanii neagă faptul că Dumnezeu are un fiu, ei resping în mod explicit orice limbaj trinitarian. Încă de la început, Islamul neagă ceea ce Creştinismul ia a fi adevărul central pretins: faptul că Isus Hristos este singurul născut din Tatăl. Dacă Allah nu are nici un fiu, atunci Allah nu este Dumnezeu care se revelează pe Sine prin Fiul. Cum ar putea numirea lui Dumnezeu drept „Allah” să nu ducă la altceva decât confuzie – şi chiar mai rău?

Islamul învaţă că doctrina Trinităţii este blasfemie. Dar credinţa creştină este în esenţă şi în mod ireductibil Trinitariană. Biblia revelează faptul că Tatăl este Dumnezeu, că Fiul este Dumnezeu, şi că Duhul Sfânt este Dumnezeu. Isus nu este doar un simplu profet, aşa cum este recunoscut de musulmani; El este Dumnezeu în trup uman. Aceasta este în mod precis ceea ce respinge de fapt Islamul.

Limbajul trinitarian este limbajul Bibliei, şi acesta este esenţial Creştinismului. Într-adevăr, credinţa creştină arată spre Hristos şi anunţă că noi îl putem cunoaşte pe Tatăl doar prin Fiul. A confunda pe Dumnezeul Bibliei cu Allahul Coranului nu este doar o greşeală, ci este şi o distorsiune periculoasă a evangheliei lui Hristos.

Natura trinitară a lui Dumnezeu este încorporată în cadrul Marii Trimiteri. Isus spune ucenicilor Săi să meargă în lume şi să facă ucenici din toate neamurile şi să-i boteze „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). Creştinii sunt cei care poartă numele lui Dumnezeu chiar şi în cadrul botezului nostru, şi aceste nume sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Acest lucru a devenit o chestiune de controversă semnificativă în anii recenţi, în timp ce anumiţi creştini, inclusiv cei care slujesc în cadrul unor agenţii de misiune, au argumentat faptul că creştinii pot folosi numele de „Allah” când vorbesc despre Dumnezeu. În anumite limbi, mai ales cele care au ca bază sursa arabă, nu există un cuvânt generic pentrudumnezeu. Într-o astfel de situaţie, s-ar putea să fie necesar să începem o conversaţie prin folosirea acestui cuvânt, însă creştinul nu poate continua să-L numească pe Dumnezeu „Allah”. Este greu să-ţi imaginezi că cineva poate auzi numele de „Allah” fără să se gândească la el ca fiind cel pretins de Coran. Într-adevăr, musulmanii care vorbesc limbi străine, altele decât araba, folosesc „Allah” drept nume pentru dumnezeu. Dar de îndată ce creştinul începe să explice că adevăratul Dumnezeu cel viu este Tatăl lui Isus Hristos Fiul, creştinul clarifică faptul că Dumnezeu cel viu şi adevărat nu este Allah, ci Tatăl nostru ceresc.

A continua să foloseşti numele de „Allah” pentru a face referire laDumnezeul Bibliei, în astfel de situaţii, invită pe oricine la o profundă confuzie. Unii argumentează acum că musulmanii care vin la credinţa în Hristos pot chiar să rămână în cadrul moscheei şi să continue să se închine lui Dumnezeu ca Allah. E greu să vezi cum aşa ceva este orice altceva decât un dezastru teologic.

Putem vedea acum că numele lui Dumnezeu nu este o chestiune minoră. Divinitatea pe care o numim noi este Dumnezeul în care credem. Creştinii cred într-un singur Dumnezeu, şi El este Tatăl care a trimis Fiul să ne salveze din păcatele noastre. Allah nu are nici un fiu, prin urmare creştinii nu-L pot cunoaşte pe Dumnezeu ca Allah. În această lumină, musulmanii şi creştinii nu doar că folosesc nume diferite pentru Dumnezeu; în realitate, aceste nume diferite se referă la dumnezei diferiţi.

Dumnezeu ia numele Său cu o mare seriozitate, şi la fel trebuie să facem şi noi. Din fericire, nu suntem lăsaţi în întuneric, să bâjbâim după un limbaj adecvat. Dumnezeu ne-a revelat numele Sale pentru ca noi să-L cunoaştem în mod corect. Nu suntem chemaţi să fim isteţi sau creativi atunci când ne referim la Dumnezeu, ci doar credincioşi şi precişi.

Trăim zile provocatoare. Una din cele mai presante provocări din vremurile noastre este sarcina de a vorbi corect despre Dumnezeu. Acest lucru este provocativ în special când creştinii se confruntă cu musulmanii, dar este o provocare şi atunci când creştinii se confurntă cu oameni seculari din culturile vestice. Aceasta de fapt nu este o provocare nouă. A fost aceiaşi provocare cu care s-au confruntat copiii lui Israel în timp ce dădeau ochii cu Canaaniţii, şi aceiaşi provocare pe care a confrunta-o Pavel pe Areopag.

Provocarea noastră este de a vorbi veridic despre Dumnezeu, şi singurul fel prin care putem face acest lucru este să folosim numele pe care Dumnezeu şi Le-a dat Lui. Dumnezeul Bibliei nu este Allah, şi Allah nu este Dumnezeul Bibliei. Orice confuzie din această privinţă subminează însăşi evanghelia pe care o predicăm.

NOTĂ: Fotografia din această postare este făcută de mine din imagini preluate de pe wikipedia. Articolul prezent este adaptarea unui material scris de R. Albert Mohler, Jr. (foto dreapta), care este preşedinte al Seminarului Teologic Baptist Sudic din Louisville, Ky. Toate drepturile rezervate. Articol apărut iniţial în CharismaNews, preluat din site-ulBillyGraham.org (de unde este şi ultima fotografie din acest articol). Dacă folosiţi acest material pe alte site-uri, vă rog să păstraţi toate link-urile din această postare, precum şi nota finală de la subsol.

Sursă articolhttp://crestinismtrait.blogspot.com/2013/12/pana-la-urma-crestinii-si-musulmanii.html

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_iul16.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/pana-la-urma-crestinii-si-musulmanii-se-inchina-la-acelasi-dumnezeu/

„Russiagate”. Cum a erodat media mainstream democrația declanșând contestarea votului democratic când rezultatele nu bat cu așteptările — Știri pentru viață

de Robert Gabriel Ciobanu, Facebook Comisia specială a lui Mueller nu a descoperit nicio probă care să susțină presupusa colaborare a echipei de campanie a președintelui Trump cu Rusia. După doi ani în care Partidul Democrat l-a atacat constant pe Trump, ajungând să-i nege legitimitatea și dreptul de a guverna, după doi ani în care… via […]

Opinia şi practica referitoare la primirea foştilor Romano-Catolici în Sfânta Ortodoxie / de Eminenţa sa, Arhiepiscopul Brian Joseph Kennedy, O.S.B.

download

Opinia şi practica referitoare la primirea foştilor Romano-Catolici în Sfânta Ortodoxie de Eminenţa sa, Arhiepiscopul Brian Joseph Kennedy, O.S.B.

Am primit o investigaţie particulară referitoare la opinia şi practica mea despre primirea foştilor Romano-Catolici în Sfânta Ortodoxie.

Această Mănăstire slujeşte ca o sursă de tărie spirituală pentru 163 foşti sau actuali Romano-Catolici. Noi recunoaştem în fraţii şi în surorile noastre din BRC (Bisericile Romano-Catolice) confraţi ai Trupului Mistic al lui Hristos – a fi o cale imperfectă, datorită excesului şi teologiilor inovatoare ale Romei. Personal, am fost folosit de Dumnezeu pentru a împăca 96 de suflete cu Sfânta Ortodoxie din BRC şi am făcut aceasta întotdeauna prin încreştinare şi prin legământul credinţei. Este suficient pentru ei să respingă erorile, ereziile şi inovaţiile Romei şi să fie încreştinaţi pentru a fi împăcaţi cu Biserica.

Noi enumerăm câteva erori ale Romei dar nu vom trăi în ele de vreme ce condamnarea Romei nu e punctul principal de convergenţă în privinţa administrării Sacramentelor. Enumerăm Infailibilitatea Papală, Concepţia Imaculată şi câteva dintre alte lucruri şi le lăsăm să plece. Ne concentrăm asupra „Noii Cinzecimi” care a venit la ei prin harul Duhului Sfânt. Unii din BRC continuă să primească Sacramentele aici dar nu se „convertesc” niciodată în cel mai strict sens al termenului. Există câteva motive pentru aceasta, dar de obicei familia şi circumstanţele sunt marile motive. Le spun că Dumnezeu îi iubeşte şi noi de asemenea îi iubim. Ei sunt bine primiţi. Am primit doi foşti preoţi din BRC şi ei au fost investiţi şi încreştinaţi şi acceptaţi ca preoţi adevăraţi. Un fost preot din BRC din India a fost primit de Economia. Noi recunoaştem valabilitatea botezului din BRC este imperfect la fel precum primirea sălăşluirii depline a Duhului Sfânt şi din acest motiv încreştinarea este norma.

Am ataşat o scurtă istorie a chestiunii din surse de pe Internet. Nimeni din Secta Anglicană şi nimeni din celelalte Secte Protestante cu ereziile lor care se schimbă mereu nu este admis prin botez şi ungere după cum noi nu recunoaştem valabilitatea botezurilor Protestante. Romano Catolicii botezaţi de un călugăr sau călugăriţă laică sunt botezaţi şi unşi ca femei şi persoanele laice nu pot boteza într-o modă valabilă. +BK

Probleme în recunoaşterea reciprocă a botezului

Inconsistenţe în primirea adulţilor în comuniunea eclesiastică

Administrarea centralizată a Bisericii Catolice moderne şi absenţa oricărei slujbe care se aseamănă cu papalitatea in Biserica Ortodoxă modernă ajută la explicarea constrastului dintre diversitatea in modurile de primire a Catolicilor practicate de bisericile locale Ortodoxe şi practica (relativ) unitariană a Bisericii Catolice în decursul ultimilor cinci sute de ani de primire a Ortodocşilor. Din scrierile secolului cinci ale lui Sf. Augustin despre Schisma Donatistă tradiţia latină a fost în stare să extragă o explicaţie raţională pentru recunoaşterea valabilităţii, deşi nu în mod necesar rodnicia, sau botezul trinitarian în afara graniţelor bisericii vizibile. Totuşi, aceasta nu înseamnă că rebotezarea Ortodocşilor nu a avut loc niciodată în Biserica Catolică; de fapt se pare că aceasta a avut loc destul de frecvent în Evul Mediu. Papa Alexandru VI a afirmat valabilitatea botezului Ortodox chiar la sfârşitul secolului şaisprezece, iar de atunci încolo Roma a confirmat în mod periodic această regulă. Cu toate acestea, rebotezarea a continuat să fie practicată la frontierele estice ale Europei Catolice în Polonia şi în Balcani – contrar politicii romane – bine în secolul al şaptesprezecelea. În plus, practica „botezului condiţionat,” o opţiune pastorală care era pentru cazurile de îndoială autentică în privinţa valabilităţii botezului anterior săvârşit de acea persoană, era de asemenea foarte răspândit – şi în mod eronat – folosit în primirea creştinilor estici „dizidenţi” până în era Vaticanului II în sine, şi după aceea a fost practicat în părţi ale Europei estice. Totuşi, Vatican II a fost explicit în recunoaşterea deopotrivă a valabilităţii şi a eficacităţii sacramentelor Ortodoxe (Unitatis Redintegratio 15; cf. Ecumenical Directory [1993] 99a).

În Biserica Ortodoxă, o poziţie consistentă referitoare la primirea celor botezaţi în alte comunităţi este mult mai dificil, deşi nu este imposibil de a discerne. Pe de o parte, de vreme ce Consiliul din Trullo (692), colecţiile canonice autoritare în Ortodoxie au inclus legiferările consiliilor nord Africane din secolul al treilea care au fost prezidate de Cyprian din Cartagina, cât şi importanta colecţie estică de la sfârşitul secolului al patrulea, Canoanele Apostolice. Poziţia lui Cyprian, sprijinită de episcopul său contemporan Firmilian din Cezarea în Capadocia, era că mântuirea şi harul nu sunt mijlocite prin comunităţi schismatice, astfel că botezul administrat în afara comuniunii apostolice universale este pur şi simplu ne valabil ca un act de iniţiere creştină, lipsit de Duhul dătător de viaţă (vezi Cyprian, Epp. 69.7; 71.1; 73.2; 75.17, 22-25). Influenţi după cum erau, Cyprian şi Firmilian au recunoscut deopotrivă că poziţia lor referitoare la botez este una relativ nouă, imitată probabil în anii 230 pentru a trata noile provocări extraordinare prezentate de sectarianismul creştin într-o eră de persecuţie, dar care au urmat dintr-o înţelegere clară a graniţelor Bisericii. Canoanele Apostolice, incluse în Constituţiile Apostolice şi probabil reprezentative pentru disciplina Bisericească din Siria în timpul anilor 380, identifică sacramentele sărbătorite de eretici sărbătoriţi de „eretici” ca nelegitime (can. 45 [46]), deşi nu este clar în ce sens este folosit cuvântul „eretic”; următorul canon au catalogat ca fiind la fel de profan ca un episcop sau episcop să reboteze pe cineva care deja este cu adevărat botezat, şi a recunoaşte botezul „cuiva care a fost murdărit de cei ne-evlavioşi.” Deopotrivă Canoanele Cyprian şi cele Apostolice, în orice caz, trag o linie ascuţită între Biserica autentică vizibilă şi fiecarea alt grup care există în afara graniţelor ei, şi nu acordă nici o valoare riturilor celor „din afară.” Pe de altă parte, continuând practica estică de la cel puţin secolul al patrulea a urmat o poziţie mai nuanţată. Această poziţie este reflectată în lucrarea lui Basil, Caesarea’s First Canonical Epistle (Ep. 188, datată în 374), adresată lui Amphilochius din Iconium, care pretinzând că urmează practica „anticilor” – distinge dintre trei tipuri de grupuri din „afara” Bisericii: ereticii, „care diferă în privinţa credinţei în Dumnezeu;” schismaticii, care sunt separaţi de trupul Bisericii „din anumite motive clericale şi diferă de alţi [creştini] în chestiuni care pot fi rezolvate;” şi „parasinagogi,” sau dizidenţi care au format comunităţi rivale pur şi simplu în opoziţie faţă de autoritatea legitimă (Ep. 188.1). Doar în cazul ereticilor în cel mai strict sens – cei cu o înţelegere diferită a lui Dumnezeu, printre care Basil îi include pe Manichaeani, Gnostici şi Marcioniţi – botezul este necesar pentru intrarea în comuniune cu Biserica. În privinţa grupului al doilea şi al treilea, Basil declară că ei încă sunt „ai Bisericii,” şi ca atare trebuie să fie admişi în comuniune deplină fără botez. Această politică este reflectată de asemenea în Canonul 95 al Consiliului din Trullo, care distinge între „Severiani” (cum ar fi non-Chalcedonianii) şi Nestoriani, care trebuie să fie primiţi prin confesiunea de credinţă; schismaticii, trebuie să fie primiţi prin ungere; şi ereticii, doar ei necesită botez. Astfel, în ciuda regulilor solemne ale Consiliilor Ecumenice al Cincilea şi al Şaselea împotriva poziţiilor lor hristologice, „Severianii” şi Nestorianii sunt recunoscuţi în mod clar ca fiind încă „din Biserică,” şi par să fie înţeleşi în categoria lui Basil de „parasinagogi;” botezurile lor se înţeleg astfel – pentru a folosi un limbaj şcolar – ca valabil, dacă probabil este ilegal.

Schisma dintre Catolici şi Ortodocşi, spre deosebire de schismele Bisericilor  non-Calcedoniene şi est Siriene, a apărut mult mai târziu, şi aceasta foarte încet. În consecinţă, relaţiile dintre Catolici şi Ortodocşi de-a lungul secolelor au fost foarte variate, variind de la comuniunea totală, ocazional, bine la sfârşitul Evului Mediu (şi, în anumite zone, până mai târziu), la o respingere atât de totală încât aceasta părea că cere rebotezarea noilor creştini. Totuşi, există sunt în tradiţia Ortodoxă două reguli sinodice importante care reprezintă continuarea politicii articulate de Basil, şi afirmată de Sinod în Trullo şi în canonicii Bizantini ulteriori, reguli despre care noi credem că trebuie să le acordăm o importanţă primordială: cele de la Sinodul din Constantinopol din 1484, şi din Moscova în 1667. Prima regulă, parte a unui document care marchează respingerea formală de Patriarhatul Constantinopolitan a Unirii lui Ferrara-Florence (1439) cu Biserica Catolică, ordona primirea Catolicilor în comuniunea Ortodoxă prin folosirea mirului. În serviciul pentru primirea convertiţilor Catolici pe care Sinodul l-a publicat, această ungere nu este însoţită de rugăciunile care caracterizează ritualul de iniţiere; în schimb, găsim formulele unui caracter de penitenţă. De aceea ritualul pare să fi înţeles mai degrabă ca o parte dintr-un proces de împăcare, decât ca o reiterare a unei ungeri după botez. Această provizie din Constantinopol în 1484, împreună cu Canonul 95 din Sinodul din Trullo, pe care Consiliul de la Moscova din 1667 îl invocă în decretul său care interzice rebotezarea Catolicilor, un decret care a rămas autoritar în bisericile Slavice Ortodoxe estice până în ziua de azi.

Constantinopole 1755, Pedalion-ul lui Nicodim al Muntelui Sfânt, şi „Economia Sacramentală”

Constantinopol 1755: Într-o atmosferă de tensiune ridicată între Ortodoxie şi Catolicism care a urmat Unirii Melkite din 1724, şi de un prozelitism intensificat urmărit de misionarii Catolici în Orientul Apropiat şi în Transilvania condusă de habsburgi, Patriarhul Ecumenic Cyril V a emis un decret în 1755 cerând botezul Romano Catolicilor, Armenilor şi a tuturor celorlalţi ce se află în prezent în afara graniţelor vizibile ale Bisericii Ortodoxe, când ei caută o comuniune deplină cu ea. Acest decret nu a fost niciodată anulat, dar regulamentele ulterioare ale Patriarhatului din Constantinopol (de exemplu în 1875, 1880, şi 1888) au permis primirea de noi enoriaşi mai degrabă prin miruire decât prin botez. Cu toate acestea, aceste regulamente au lăsat rebotezarea ca un subiect opţional la “discreţia pastorală.” În orice caz, pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea a apărut o nouă teologie sacramentală cuprinzătoare în Ortodoxia vorbitoare de greacă. Aceasta a oferit un raţionament exact pentru o astfel de discreţie pastorală; pentru sursa acestui nou raţionament, trebuie să examinăm figura influentă a lui Sf. Nicodim din Muntele Sfânt (1748-1809).

Nicodim şi Pedalion:Lumea Ortodoxă datorează o imensă datorie acestui călugăr atonit, care a editat şi a publicat Philokalia (1783), precum şi numeroase alte lucrări de natură patristică, pastorală şi liturgică. În Pedalion (1800), ediţia sa enorm de influentă – şi comentariu – de texte canonice, Nicodemus a dat formă substanţei faţă de cererea de rebotezare decretată de Cyril V. Complet în simpatie cu decretul din 1755, şi mişcat de ataşamentul său faţă de o eră percepută de aur în trecutul patristic, el a subliniat antichitatea şi de aici prioritatea Conciliilor Africane şi a Canoanelor Apostolice, şi a argumentat în mod încordat, de fapt, pentru provenienţa din primul secol a ultimei. Nicodemus ţinea aceste documente, cu eclesiologia lor esenţial de exclusivistă, drept vocea universală a Bisericii antice. Făcând astfel, el a inversat în mod sistematic ceea ce a fost practica normativă a bisericii răsăritene încă din secolul al 4lea, în timp ce a recunoscut autoritatea atât a legislaţiei conciliare a lui Ciprian asupra botezului cât şi Canoanele Apostolice. Canoniştii bizantini timpurii au înţeles procedura lui Ciprian ca fiind înlocuită de practica de mai târziu, şi au interpretat Canoanele Apostolice în lumina deciziilor lui Basil cel Mare, a Sinodului din Trullo şi a altor texte antice autoritare.

„Economia Sacramentală” conform cu Nicodemus de la Muntele Sfânt: Nicodemus era obligat în mod clar, totuşi, să socotească cu abordarea lui Basil cel Mare şi cu Sinodul marcat ecumenic din Trullo să boteze „în afară” Biserica vizibilă, deşi era diferit de cea a lui Ciprian. Încercare lui de a reconcilia sursele sale cu altele au dus la un termen foarte antic, oikonomia, folosit în Noul Testament şi în literatura patristică pentru a denota atât planul de salvare a lui Dumnezeu cât şi „managementul” prudent al afacerilor Bisericii, şi l-a utilizat în literatura canonică de mai târziu ca fiind abia echivalent al „discreţiei pastorale” sau a administraţiei. În adoptarea acestui termen pentru a diferenţia între ceea ce a înţeles el ca politică „strictă” (akriveia) a Bisericii antice şi în mod aparent practica mai flexibilă (oikonomia) a erei bizantine, Nicodemus a acordat în mod neglijent un nou înţeles termenului oikonomia. Prin intermediul acestui nou înţeles, Nicodemus a putut să armonizeze pe practica mai strictă, timpurie a lui Ciprian cu cea a lui Basil şi alte surse canonice antice; aşa a putut el să-i citească pe părinţii din secolul 4 ca cei ce au exercitat „economia” cu privire la botez de către Ariani pentru a facilita re-intrarea lor în Biserică, aşa cum a făcut-o şi Sinodul din Trullo cu privire la „Severiani” şi Nestoriani, şi putea să interpreteze tratarea botezului latin de la Constantinopole la Sinodul din 1484 şi apoi deciziile ortodoxe ca acte de „economie” desemnate să apere pe ortodocşi de mânia unei Europe Catolice mult mai puternice. În zilele sale, argumenta el, ortodocşii erau protejaţi de puterea sultanului turc, şi astfel erau din nou liberi să urmeze „exactitatea” perenă a Bisericii. Latinii trebuiau aşadar să fie de acum rebotezaţi.

Înţelegeri variate despre fraza, „discreţie pastorală”: După publicarea Pedalionin-ului în 1800, susţinut de autoritatea personal de formidabilă a lui Nicodemus, principiile opuse de akriveia andoikonomia au ajuns să fie acceptat de mulţi din Ortodoxia vorbitoare de greacă ca fiind cele ce guvernează aplicarea legii canonice în aşa fel încât să permită ori rebotezarea creştinilor apuseni (kar’akriveian), sau primirea prin chrismation sau profesarea credinţei (kat’oikonomian), fără a se atribui botezului vreo realitatea în dreptul său. Aceasta este înţelegerea care subliniază „discreţia pastorală” poruncită de Sinodul de la Constantinopole din 1875, precum şi de numeroase directive şi declaraţii ale Patriarhatului Ecumenic de atunci. În lucrarea unor canonişti moderni, oikonomia este înţeleasă ca folosirea unei autorităţi de către ierarhia Bici, în cazuri de nevoie pastorală, pentru a se atribui un fel de realitate retroactivă asupra ritualurilor sacramentale exercitate „în afara” Bisericii Ortodoxe – ritualuri care în şi din sine rămân invalide şi lipsite de har. Ierarhia este înzestrată, în această interpretare, cu o putere infinită în fond, capabilă, aşa cum a şi fost, de crearea „validităţii” şi atribuirea harului acolo unde acestea erau absente anterior. Această nouă înţelegere a „economiei”, totuşi, nu se bucură de recunoaşterea universală în Biserica Ortodoxă. Am notat deja că bisericile ortodox slavice răsăritene rămân dedicate faţă de înţelegerea timpurie şi practica erei bizantine, ceea ce nu implică posibilitatea facerii valide a ceea ce este invalid, sau invalid a ceea ce este valid. Chiar şi în cadrul Ortodoxiei vorbitoare de greacă, „economia sacramentală” rămâne subiectul dezbaterii intense, dar interpretarea Nicodemeană este încă promovată în cercurile teologice şi monastice importante. Deşi aceste voci din lumea ortodoxă sunt unele semnificative, noi nu credem că ele reprezintă tradiţia şi învăţătura exactă a Bisericii Ortodoxe cu privire la botez.

III. Concluzii şi Recomandări

Concluzii

„Inconsistenţele” la care ne-am referit la începutul secţiunii a doua s-au dovedit, la inspecţia mai apropiată, a fi mai puţin semnificative decât ar părea a fi. În acest caz, o minoritate vocală din Biserica Ortodoxă refuză să acorde vreo validitate botezului catolic, şi astfel continuă să justifice în teorie (dacă nu mai puţin frecvent de fapt) (re)botezarea convertiţilor din Catolicism. Împotriva acestui singur fapt, totuşi, prezentăm următoarele consideraţii:

Bisericile Ortodoxă şi Catolică învaţă aceiaşi înţelegere despre botez. Această învăţătură identică îşi atrage aceleaşi surse din Scriptură şi Tradiţie, şi nu a variat în nici un fel semnificativ de însăşi mărturia cea mai timpurie faţă de credinţă de până în prezent.

Un element central în această singură învăţătură este convingerea că botezul vine la noi ca dar al lui Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt. Acesta nu este „de la noi”, ci de sus. Biserica nu cere pur şi simplu practica botezului; mai degrabă, botezul este temelia Bisericii. Acesta stabileşte Biserica, care nici ea nu este „de la noi”, ci, ca trup al lui Hristos însufleţit de Duhul, este prezenţa în această lume a lumii viitoare.

Faptul că bisericile noastre împărtăşesc şi practică aceiaşi credinţă şi învăţătură cere ca noi să recunoaştem pe fiecare în parte acelaşi botez şi astfel să recunoaştem în fiecare în parte, totuşi „în mod imperfect”, realitatea prezentă a aceleiaşi Biserici. Prin darul lui Dumnezeu fiecare suntem, în cuvintele Sf. Basil, „din Biserică”.

Descoperim că această recunoaştere reciprocă a realităţii eclesiastice despre botez, în ciuda diviziunilor noastre, este pe deplin consistent cu învăţătura exactă a ambelor biserici. Această învăţătură a fost reafirmată în multe ocazii. Expresia formală a recunoaşterii botezului ortodox a fost constantă în învăţătura papilor încă de la începutul secolului al 16lea, şi a fost stabilit din nou la Al Doilea Conciliu de la Vatican. Sinoadele de la Constantinopole din 1484 şi Moscova din 1667 mărturisesc faţă de recunoaşterea implicită a botezului catolic de către bisericile ortodoxe, şi o fac într-un fel de acord deplin cu învăţătura timpurie şi practica antichităţii şi a erei bizantine.

Teoria influentă despre „economia sacramentală” propusă în comentariile Pedalionului nu reprezintă tradiţia şi învăţătura exactă a Bisericii Ortodoxe; aceasta este mai degrabă inovaţia motivată de circumstanţele operative istorice particulare din acele vremuri. Aceasta nu este învăţătura scripturii, a majorităţii Părinţilor, sa a canoniştilor bizantini de mai târziu, şi nici poziţia de majoritate a bisericilor ortodoxe de astăzi.

Catolicii în prezent care îi acuză pe ortodocşi cu semne împotriva carităţii, şi chiar cu profanare, datorită practicii de rebotezare ar trebui să ţină minte că, în timp ce rebotezarea creştinilor ortodocşi era repudiată în mod oficial de Roma acum 500 de ani, aceasta a continuat totuşi în anumite locuri în secolul ce a urmat şi s-a făcut în mod ocazional, sub masca „botezului condiţional”, până în vremurile noastre.

Recomandări

Pe baza acestor concluzii dorim să oferim bisericilor noastre următoarele sugestii:

Comisia Internaţională a început din nou acolo unde declaraţia Bari din 1987, „Credinţa, Sacramentele şi Unitatea Bisericii”, au ajuns la o concluzie abruptă, prin a recunoaşte simplu asemănările şi diferenţele din practica noastră a iniţierii creştine, şi că aceasta a continuat să reafirme explicit şi clar, cu deplina explicaţie, motivele teologice pentru recunoaşterea mutuală de către ambele biserici a botezului fiecăruia în parte;

Bisericile noastre adresează în mod deschis pericolul că anumite teorii moderne a atitudinii de „economie sacramentală”, atât pentru continuarea dialogului ecumenic cât şi pentru învăţătura exactă a Bisericii Ortodoxe;

Patriarhatul din Constantinopole a retras în mod formal decretul său cu privire la rebotezare în 1755;

Bisericile ortodoxe declară că primirea ortodoxă a catolicilor prin chrismation nu constituie o repetare a vreunei părţi din iniţierea lor sacramentală; şi

Bisericile noastre clarifică faptul că recunoaşterea mutuală a botezului nu rezolvă de la sine chestiunile care ne divizează, sau restabilesc comuniunea eclesiastică deplină dintre Bisericile Ortodoxă şi Catolică, ci că aceasta înlătură un obstacol fundamental din calea noastră spre comunicarea deplină.

http://www.voxdeibaptist.org/Opinii_si_practica_primirii_in_Ortodoxie.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Discuţie asupra rolului prezbiterilor din Biserica locală – de David L. Miner.

download

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Discuţie asupra rolului prezbiterilor din Biserica locală – de David L. Miner.

Această lucrare a fost schiţată pentru a-i ajuta pe cei din  conducerea bisericii mele să-şi înţeleagă rolurile în cadrul corpului local şi să se angajeze în discuţii active cu privire la schimbările ce s-ar petrece cu aceste roluri. A fost proiectată la cererea acestei conduceri şi nu din propria mea iniţiativă. Lucrarea nu este o privire exhaustivă a conceptului de Prezbiteri sau de biserici conduse de prezbiteri, nici nu are scopul de a fi un manual despre cum să conduci Corpul local. Dacă Prezbiterii decid  să arunce această lucrare şi să facă ceea ce vor, nu va avea nici un impact negativ asupra mea. Lucrarea este oferită lui Dumnezeu şi conducerii bisericii mele, şi numai ei sunt responsabili pentru folosirea şi aplicarea ei, dacă aceasta va avea loc. Rugăciunile mele sunt ca Dumnezeu să folosească această lucrare în beneficiul Prezbiterilor din Corpul local, dacă nu aici, atunci altundeva.

Notă administrativă: Ar fi fost imposibil de citat mai multe versiuni ale Bibliei şi totuşi să rămână o lucrare scurtă. De asemenea, a cita din mai multe versiuni ar putea duce pe o cale greşită. Deci, dacă nu se specifică altceva, toate citatele de mai jos sunt din Nev International Version a Bibliei. Nu am pretenţia că NIV este cea mai acurată versiune a Bibliei sau cea mai bună care se găseşte astăzi. Într-adevăr, nu sunt sigur că astfel de judecăţi pot fi făcute de om de partea aceasta a Cerului. Mai mult, nu sunt sigur de valoarea angajării în această discuţie. Dar cred că NIV este una din cele mai simplu de înţeles versiuni disponibile, deci o folosesc în cadrul acestei lucrări.

Introducere:

Există un mare număr de pasaje biblice care menţionează Prezbiterii. Majoritatea se găsesc în Vechiul Testament, care abia dacă menţionează despre existenţa sau acţiunile Bătrânilor, fără a oferi învăţături pe această temă. Când vom ajunge la Noul Testament vom găsi învăţături reale despre funcţia sau poziţia Prezbiterilor. Şi chiar şi învăţăturile din Noul Testament sunt incomplete. Prin urmare, avem unele detalii în Scriptură cu privire la slujba şi poziţia Prezbiterilor, dar nu destule pentru a stabili exact din punct de vedere dogmatic modelul pentru slujba şi îndatorirea Prezbiterilor din Corpul local. Repet că Dumnezeu ne-a dat destule detalii în Biblie pentru a ne face o idee completă despre slujba şi îndatorirea Prezbiterilor din corpul local, dar El a ales să nu ne dea destule detalii pentru a putea dezvolta numai o imagine clară a regulilor legitime şi biblice pentru Prezbiteri, excluzând toate celelalte imagini. Există un număr de modele bine dezvoltate pentru bisericile conduse de Prezbiteri. Nici unul din aceste modele poate fi numit Biblic, în concluzie, excluzându-le pe celelalte. Toate au un anumit grad de legitimitate, deoarece se bazează pe Biblie. Măsura în care se potrivesc Corpului local şi conducerii lui este măsura în care acel model particular este cel potrivit pentru acel Corp. Cu alte cuvinte, dacă funcţionează, foloseşte-l.

Concluzia mea la această lipsă de detalii este că Dumnezeu permite o anume flexibilitate în felul cum Prezbiterii trebuie să conducă şi să administreze Corpul local. Cred că această concluzie este sprijinită de faptul evident că este lăsat mult mai mult spaţiu calificării Prezbiterilor (cine şi ce se aşteaptă ca ei să fie) decât îndatoririlor lor specifice şi modului cum ei trebuie să conducă şi să administreze Corpul local. Dacă putem găsi şi numi oamenii potriviţi ca şi Prezbiteri, atunci putem avea încredere în Duhul lui Dumnezeu pentru a comunica şi călăuzi pe aceşti oameni în beneficiul Corpului local. Se pare că Dumnezeu pune accentul pe ce fel de oameni sunt aceşti Prezbiteri, mai mult decât pe ceea ce au ei de făcut. Cred că aceasta înseamnă că trebuie să ne concentrăm pe caracter, natură şi evlavia acestor oameni şi să-i permitem lui Dumnezeu să le arate ce au de făcut după voia Lui.

Comentariu asupra referinţelor la prezbiteri în Vechiul Testament:

Acestea fiind spuse, vom examina Scripturile pentru a vedea ce spun referitor la aceşti oameni care trebuie să ne conducă spre o mai mare evlavie. Dar înainte de a examina Scripturile, trebuie să spun ce spune Vechiul Testament faţă de Noul Testament în legătură cu Prezbiterii. Sunt mai multe diferenţe majore între Vechiul Testament şi Noul Testament cu privire la Prezbiteri, ceea ce face a fi dificil, dacă nu chiar imposibil de egalat între cele două. În primul rând, în Vechiul Testament, Prezbiterii erau conducătorii întregului popor –naţiuni şi triburi – şi ei funcţionau ca şi conducători civici şi spirituali. [vezi Exodul 3:16, Ex 17:5, Ex 18:12, Lev 4:15, Deut 21:3, Deut 25:8, Deut 31:28, Ios 20:4, Jud 8:14, Jud 11:5, Rut 4:2, I Sam 11:3, 1 Sam 16:4,1 Sam 30:26, etc.] Rareori erau conducătorii unor grupuri mici şi niciodată liderii bisericilor locale. În Noul Testament, dacă „Prezbiteri” nu se referă la Prezbiterii evreilor, termenul este întotdeauna în legătură cu biserica locală şi erau numai lideri spirituali. [vezi Fapte 14:23, Fapte 20:17,1 Tim 5:17, Tit 1:5, Iacov 5:14, etc.] Deci a existat o schimbare evidentă în rolul Prezbiterilor din Vechiul Testament şi Noul Testament, de la religia evreilor la biserica creştină. Trebuie observat aici că în biserica primară era în general o singură biserică pentru fiecare oraş sau sat şi Prezbiterii conduceau acea biserică. Deşi exista un număr de grupe mai mici, numite „biserici de casă” în fiecare oraş, ele erau considerate a fi parte din Biserica din Efes sau Smirna, etc. deci, când Noul Testament îi menţionează pe prezbiteri, se referă în general la prezbiterii oraşului sau ai satului şi prezbiteri ai bisericii alternativ.

Excepţia de la aceasta este numărul de referiri la prezbiteri în Apocalipsa lui Ioan. Acolo, referirile la prezbiteri prezintă un al treilea tip , cu puţine explicaţii în ceea ce priveşte ce sunt aceşti prezbiteri noi. Când voi ajunge în cer, voi face toate schimbările necesare acestui eseu. Până atunci, nu voi încerca să explic Apocalipsa lui Ioan în acest eseu.

Sunt şi alte diferenţe între prezbiterii dintre Vechiul şi Noul Testament, dar majoritatea probabil că nu sunt relevante în discuţia noastră. Totuşi, putem spune cu autoritate că rolul prezbiterilor s-a schimbat clar de la religia evreiască la Biserica creştină şi acele schimbări includ dar nu se limitează la, transformarea din: 1) reprezentarea naţiunilor, triburilor sau popoarelor la reprezentarea unei Biserici individuale; şi 2) a fi lideri spirituali şi civici în a fi doar lideri spirituali. Datorită acestora şi altor diferenţe, nu putem pretinde unele paralele sau similarităţi între Prezbiterii Vechiului şi Noului Testament ca fiind porunci biblice în nici o opinie sau poziţie teologică. Pe de altă parte, Scriptura nu elimină această legătură ca fiind o posibilitate, aşa insuficientă cum este. Părerea mea este că, orice teologie extrasă din rolurile Prezbiterilor Vechiului Testament şi aplicată rolurilor Prezbiterilor Noului Testament este doar o concluzie omenească, nu învăţătură din Scripturi. Aceasta poate fi permis în cadrul flexibilităţii discutate mai înainte, dar nu poate fi ridicată la rangul de poziţie a Adevărului.

Prezbiterii” Vechiului Testament: 

Găsim în Vechiul Testament un total de 138 de referinţe la cuvântul tradus ca „prezbiter”.Cuvântul ebraic folosit pentru prezbiter în Vechiul Testament este zagen, însemnând barbăbărbie sau bărbos. Literal, indică un om în vârstă şi înţelept, şi este extins asupra celor care au fost aleşi sau selectaţi să fie bătrânii cu înţelepciune dumnezeiască la care ceilalţi căutau călăuzire şi cunoaştere. Unii din ei, poate toţi, oferea cunoaştere în lucrurile spirituale, dar şi în cele legale. Se pare că aşa a fost de la început. Prezbiterii erau conducătorii diferitelor triburi sau clanuri. [vezi Exodul 3 & 4, înainte ca lui Moise să i se dea Legile] Când triburile s-au unit, pentru a forma naţiunea Israel, evident că Bătrânii şi-au asumat roluri mai importante în conducerea acestei naţiuni. Această mare colecţie de „conducători tribali” s-au redus ca număr la 70 şi participau cu Moise la Masa Legământului la Sinai. [vezi Exodul 24:9-11] Odată cu creşterea numărului celor din poporul Israel a crescut şi complexitatea guvernării lor, acelaşi grup de 70 (probabil aceiaşi 70, dar nu se precizează) au luat în primire de la Moise un rol mai mare în răspunderea conducerii evreilor. [vezi Numeri 11:16-17]  Mutându-ne din perioada lui Moise la perioada Judecătorilor şi chiar a regilor, Prezbiterii au avut un rol m,ai mult civic, participând la viaţa juridică şi politică a naţiunii. Legea dată lui Moise îi mandata pentru administrarea justiţiei examinând ca judecători la porţile oraşului [vezi Deut. 22:15], hotărând cazurile şi problemele ce afectau viaţa de familie (vezi Deut. 21:18-21 şi Deut. 22:13-21), şi executând alte decizii [vezi Deut. 19:11-13 şi Deut. 21:1-9].

Nu ştim şi nu putem spune ce rol au avut exact în ultima mie de ani înainte de Isus, decât în termeni generali, deoarece Biblia nu este specifică. Arhivele istorice, mai ales tradiţiile religioase evreieşti sugerează un rol mai mic al Bătrânilor în afara Palestinei, aparent doar cel de conducător spiritual şi nu de judecător civil. Putem totuşi spune că în timpul lui Isus, „consiliul Bătrânilor” era legat de Sanhedrin, grupul de conducători evrei care aveau o autoritate aproape totală asupra evreilor, cu excepţia a ceea ce implica pedeapsa cu moartea. Nu erau egali cu Sanhedrinul şi nu păreau a fi parte din el, dar erau des menţionaţi cu Sanhedrinul sau cu cărturarii şi Fariseii din Evanghelie. Rolul Bătrânilor era evident diminuat în acea vreme deoarece Sanhedrinul se ocupa de toate situaţiile religioase, civile şi legale din vremea lui Isus.

Autoritatea „Prezbiterilor” din Noul Testament:

Pare evident din arhivele biblice că bisericile creştine primare se modelau după sinagogile evreieşti. Consecvent, este aproape sigur că rolul Prezbiterilor creştini era paralel cu cel al Prezbiterilor din sinagogile evreieşti dispersate. În şi în jurul Ierusalimului Prezbiterii evrei erau subordonaţi conducătorilor sau Sanhedrinului, care lua aproape toate deciziile în ceea ce-i privea pe evrei. Dar arhivele istorice indică faptul că evreii care se aflau în afara Ierusalimului, se foloseau de Prezbiterii lor în mod semnificativ . Ei încă erau, aparent, lideri spirituali şi în mod mai restrâns lideri civici ai sinagogilor evreieşti dispersate.

Bisericile creştine primare aveau Prezbiteri cu aceleaşi roluri. Fiecare Biserică formată de Pavel avea Prezbiteri, de obicei numiţi de Pavel sau de cineva lăsat de Pavel pentru aceasta. Pavel însuşi, sau cei însărcinaţi cu aceasta când el era plecat în altă zonă, stăteau cu noua Biserică destul pentru a forma conducători şi a numi Prezbiteri. Apoi lăsau Biserica  în sarcina acestor Prezbiteri [vezi Tit 1:5] Nu se precizează că Pavel sau asistenţii lui ar fi stat la o Biserică mai mult decât era necesar pentru a forma liderii, a numi oficial Prezbiterii, după care plecau. Călăuzire continuă şi învăţături pentru acei Prezbiteri se făceau prin scrisori şi vizite, dar acele Biserici erau aparent lăsate sub conducerea exclusivă a acestor Prezbiteri. În unele cazuri, Prezbiterii îşi manifestau umanitatea, comiţând erori de diferite tipuri. Când Pavel afla despre aceasta, ori le trimitea o scrisoare, îi vizita sau trimitea pe cineva pentru a corecta eroarea şi pentru a-i readuce la învăţăturile lui Pavel. [vezi orice epistolă a lui Pavel]. Lucrarea lui Pavel a durat aproximativ 16 ani, în timpul cărora a format cel puţin 20 de biserici. Aceasta nu i-a permis să petreacă mult timp cu nici o biserică individuală. În timpul celor trei călătorii misionare, Pavel a vizitat anumite biserici de mai multe ori, reducându-se astfel timpul pe care trebuia să-l petreacă la vreo biserică particulară. Aceasta i-a impus lui Pavel un model ce reiese clar din arhivele biblice. Vizita un oraş şi căuta sinagoga locală. Acolo învăţa despre Isus şi Sabat şi de obicei cauza tulburări semnificative. Se întorcea la sinagogă de câte ori trebui, pentru a aduna urmaşi şi apoi începea să se întâlnească cu acel grup separat, de obicei în prima zi (duminica) şi adesea în aceeaşi sinagogă. Pavel învăţa şi disciplina grupul până când unii din ei se arătau a fi puternici şi sinceri în credinţă. Apoi îi numea Prezbiteri şi pleca să formeze o altă biserică. De notat că aceşti oameni nu puteau fi consideraţi maturi în credinţă, deoarece acel grup local avea uneori doar câteva săptămâni sau luni. Dar ei erau percepuţi de Pavel ca având genul de inimă şi credinţă pe care el le căuta. În timp, Pavel ţinea socoteala acestor biserici şi ori se întorcea ori le trimitea scrisori să continue formarea şi disciplinarea acelor Prezbiteri. Aceasta sugerează interpretarea bisericilor şi creştinilor că trebuie numiţi numai creştini maturi ca şi Prezbiteri ca nefiind practicată de Pavel.

Referinţele Noului Testament cu privire la Prezbiteri folosesc cuvântul grecesc presbuteros, tradus de o0bicei ca prezbiter sau bătrân. Avem şi cuvântul englezesc preot de la acelaşi cuvânt grecesc. De aici lucrurile devin şi mai confuze. În Tit, Pavel foloseşte cuvântul  presbuteros, şi apoi îl schimbă cu cuvântul episkopos, transmis de obicei ca şi episcop sau supraveghetor. Faptul că s-a mutat de la un cuvânt grecesc la altul în cadrul aceluiaşi set de calificări sugerează că Pavel folosea cuvintele alternativ, ca şi când aveau acelaşi sens. Unii sugerează că episcop sau supraveghetor era conducătorul Prezbiterilor în cadrul bisericii frecventate de toţi, pretinzând că Prezbiterii unei biserici locale nu erau egali în autoritate sau poziţie. Dar textul nu spune aceasta. Faptul că Pavel folosea cuvintele alternativ sugerează că episcopul nu îi supraveghea pe Prezbiteri, ci că el era un supraveghetor al bisericii locale, ca şi Prezbiterii. Textul este din nou ambiguu dar nu putem, bazat pe acest pasaj, susţine că grupul Prezbiterilor avea un episcop supraveghetor peste el, parte din acea biserică locală. Pe de altă parte, sunt multe biserici şi denominaţii care folosesc cuvântul episkopos pentru a crea poziţia Prezbiterilor districtuali sau regionali, un fel de supraveghetori peste mai multe biserici. Aceasta are un fel de legitimitate, bazat pe felul cum foloseşte Pavel pe Timotei, Rit şi poate pe alţii, ca un fel de legătură între el şi câteva biserici locale. Aceasta era adevărat când Pavel stătea mai mult timp într-un loc şi trebuia să se adreseze cu privire la greşelile vreunei biserici pe care el o formase sau asistase. Pavel a trimis mai multe din scrisorile sale către biserici prin vreunul din asistenţii lui, delegându-l aparent cu un anumit grad de autoritate  pentru rezolvarea problemelor şi stabilirea doctrinei. (vezi Romani 16:21), unde Pavel se referă la Timotei ca la un coleg lucrător. Cuvântul grecesc sunergos se mai traduce şi ca şi colaborator, sugerând un anume grad de egalitate în poziţia sau slujba descrisă. Vezi de asemenea I Corinteni, 16:10-11 (unde Pavel îl prezintă pe Timotei ca ducând slujba Domnului mai departe „ca şi mine”, folosind cuvântul grecesc kai, care este un cuvânt puternic ce indică „în acelaşi fel” mai mult decât cuvântul comun „adiţional”); Filipeni 1:1-2 (unde Pavel se prezintă pe sine şi pe Timotei ca fiind egali) ); Coloseni 1:1 (Pavel prezintă scrisoarea ca venind de la el şi de la Timotei); Coloseni 4:7 (Pavel îl prezintă pe Tihic ca şi colaborator în slujbă, folosind cuvântul grecesc sundoulos, care înseamnă co-sclav al aceluiaşi stăpân, mai mult decât cuvântul comun ce indică un alt sclav al aceluiaşi stăpân); I Tesaloniceni1:1 (Pavel se prezintă pe sine, pe Sila  şi pe Timotei în aceeaşi frază, indicând un fel de asociere apropiată, sugerând o autoritate egală pentru acea scrisoare şi conţinutul ei); şi alte pasaje]

Trebuie notat faptul că nici unul din pasajele menţionate nu sugerează conceptul de Prezbiter al bisericii locale ca fiind mai mare în rang sau autoritate decât restul Prezbiterilor de la aceeaşi biserică locală. Este clar că aceşti oameni prezentaţi de Pavel aveau o poziţie înaltă de autoritate peste Prezbiterii locali, ei erau trimişi la Biserica locală pentru o perioadă specifică şi pentru un scop specific. Nici unul nu era trimis undeva unde să fie un „super” Prezbiter permanent. Conceptul de „episcop” călător cu o autoritate mare poate fi sprijinit cu aceste pasaje, dar cel de Prezbiteri locali care au un Prezbiter cu autoritate mai mare nu există în aceste pasaje.

Toate scrisorile Noului Testament par a fi fost scrise de persoane diferite cu autoritate clară asupra bisericilor locale pentru care erau scrise acele scrisori. Acei autori poate că au avut un „episcop” ca tip de autoritate peste Prezbiterii locali din biserica locală, dar nici unul din ei nu este atestat ca fiind un „super Prezbiter” sau măcar un Prezbiter în acea Biserică. Termenul de „super” Prezbiter este relativ comun în Creştinismul modern, dar nu apare în Noul Testament. Noul Testament păstrează tăcere asupra acestei situaţii; nici nu prezintă termenul nici nu-l interzice. Pe de altă parte, toate pasajele care vorbesc despre Prezbiterii Bisericii locale sugerează sau învaţă autoritate egală ( dar posibil diferită) între Prezbiterii acelei biserici locale.

Nu este nici o dovadă în Noul Testament cu privire la Prezbiteri ca fiind altfel decât egali. Calificările şi îndatoririle lor erau egale. Concluzia despre Prezbiteri egali este sprijinită şi de principiul că orice este important pentru noi de ştiut, Dumnezeu ne-ar fi comunicat în Cuvântul Său. Faptul că acest termen important nu a fost comunicat nu sugerează că Prezbiterii aveau un lider, ci că ei erau egali sau Dumnezeu ne-ar fi spus. Chiar şi în Vechiul Testament, nu avem indicii că Bătrânii Evrei aveau unul care era însărcinat sau avea autoritate mai mare peste ceilalţi Bătrâni.

Trebuie să menţionăm situaţia lui Moise care îi conducea pe Bătrânii evrei. S-a sugerat de multe ori, d-a lungul anilor, că modelul pentru Biserica creştină este Moise, ca şi lider şi Bătrânii ca grup de sprijin, fiind conduşi de Moise. Nu putem face o paralelă reală la bisericile din Noul Testament. În primul rând pentru că Moise într-adevăr folosea Bătrânii ca pe un grup de sprijin, cu diferite îndatoriri, dar aceşti Bătrâni aveau diferite grupări locale  sau triburi asupra cărora ei aveau autoritate. Cu alte cuvinte, fiecare grup local sau trib avea Prezbiteri , iar Moise lucra cu aceştia. Aceşti Bătrâni ai diferitelor grupuri sau triburi au existat înainte ca Moise să fie chemat de Dumnezeu să conducă poporul să iasă din sclavie; şi ei funcţionau ca şi Prezbiteri ai unui grup local. Moise nu era parte din nici un grup local sau trib, dar era liderul tuturor grupurilor locale şi triburilor şi al Prezbiterilor respectivi. Al doilea motiv pentru care nu îl putem folosi pe Moise ca o paralelă cu Noul Testament este pentru că Biserica Nou testamentală nu exista în vremea lui Moise. Pavel a fost numit de Dumnezeu să „creeze” învăţăturile cu privire la Biserică, îndatoririle şi structura ei. Şi ceea ce învăţa Pavel era un concept nou care nu exista în Vechiul Testament, nu trebuie introdus cu forţa într-un model din istoria Vechiului Testament. Al treilea motiv pentru care nu-l putem folosi pe Moise ca model pentru conducerea din Noul Testament este absenţa clară a învăţăturilor din Noul Testament dată de Apostoli şi de liderii bisericii. Dacă Pavel şi Petru şi Iacov nu spun că rolul lor este unul derivat din modelul de conducere al lui Moise, atunci nu putem lua această poziţie. Putem concluziona că echivalentul Noului Testament pentru Moise este ca Biserica întreagă să aibă un lider şi Corpurile locale să aibă Prezbiteri, dintre care unii sunt aleşi de lider pentru a-l asista în anumite îndatoriri. Dar nu putem lua textul care-l descrie pe Moise ca şi  conducător al întregii naţiuni Israel  şi să-l aplicăm la orice Biserică locală. Paralela nu se poate aplica, este prea exagerată. Poate o paralelă mai acurată ar fi Isus ca şi lider al Bisericii în general şi Prezbiterii, ca şi lideri ai corpurilor locale.

Mai este o învăţătură relativ comună, care trebuie discutată. Pentru mulţi ani, Biserica şi-a luat exemplele şi poate şi legitimitatea din lume. Noi, ca Biserică, vedem adesea mai mult clădirea decât oamenii ca fiind Biserica. Adesea avem de-a face cu exemple seculare în ceea ce priveşte finanţele. Şi prea adesea, ca Biserică, privim la structura comună pentru a vedea cum să conducem Corpurile locale. Nu ar trebui niciodată  să privim la cei din lume pentru instruire spirituală. Dacă avem nevoie să ştim cum să facem lucrurile sau cum să le conducem, Scriptura ne dă toate informaţiile necesare pentru a realiza exact ceea ce Dumnezeu ne-a poruncit.

Aplicarea aceasta la conceptul nostru de Prezbiteri este făcută de mulţi credincioşi privind la structura de administrare a corporaţiilor, ca model pentru conducerea Prezbiterilor. CEO ca şi „lider” al companiei poate fi arătat ca sugerând că Prezbiterii ar trebui să aibă pe cineva cu autoritate, restul fiind subordonaţi lui. Această structură din lume este un model bun pentru luarea de decizii în cadrul unei mari organizaţii, deşi unii i-ar contesta eficacitatea şi calificarea. Dar această structură nu are o paralelă în Scriptură. A conduce o companie are un scop total diferit de conducerea unei Biserici locale. Afacerile au doar un singur scop: să creeze profit. Noi am adăuga multe condiţii la a face un profit, ca de exemplu să-l faci în mod cinstit, să tratezi oamenii corect, să ai o privire de ansamblu, etc, dar afacerea are numai un singur scop. Dacă acel scop nu este atins, atunci întreaga companie va înceta să mai existe.

Pe de altă parte, Biserica locală nu are un scop nici măcar apropiat de cel al unei corporaţii. Structura corporaţiei este concentrată pe luarea de decizii. Biserica locală nu are un astfel de scop. Luarea de decizii este una din cele mai josnice activităţi ale Bisericii. Facerea de ucenici este poate cea mai înaltă îndatorire a Bisericii. Sunt multe activităţi care sunt paralele cu a face ucenici, dar  a ajuta credincioşii să manifeste caracterul şi natura lui Dumnezeu, să-L reprezinte înaintea unei lumi pierdute şi pe moarte este scopul primar al Bisericii locale. [Efeseni 1:4 — „Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui”  Luarea  de decizii are un rol nesemnificativ faţă de acest scop măreţ al Bisericii. Deci, structura de administraţie a unui corp care ia decizii este o structură greşită pentru un corp care disciplinează.  Voi administraţi oameni într-o corporaţie,  voi conduceţi oameni într-o biserică.  Ca şi fost vice preşedinte al unei firme de consultanţă, vă asigur că sunt diferenţe uriaşe şi incompatibile între acestea două.

Scopul Prezbiterilor din Biserica locală este legat de scopul Bisericii locale. Ei trebuie să ofere asistenţă  în cadrul acelei Biserici locale ca şi o manifestare a caracterului şi naturii lui Dumnezeu. Toate activităţile şi procesele lor trebuie să faciliteze şi să intensifice acest scop. Când trebuie să ia decizii, nu eficienţa este problema. Luarea de decizii trebuie să creeze lideri mai buni din Prezbiteri. Dacă necesită mai mult timp luarea unei decizii decât ar plăcea unora, aceasta înseamnă că Prezbiterii (şi poate Biserica) au crescut în evlavie chiar în timpul procesului. Prezbiterii care sunt uniţi în Duh şi scop, aceasta este important pentru Dumnezeu şi pentru Biserică, apoi urmează eficienţa luării de decizii.

Rolul „Prezbiterilor” din Noul Testament:

Rolul Prezbiterilor Bisericii este şi mai neclar în Scriptură. Nu există învăţături detaliate în Noul Testament cu privire la vreun rol distinct al prezbiterilor bisericii. O parte din calificarea prezbiterilor este abilitatea de a învăţa, conduce şi oferi sfaturi înţelepte Bisericii locale. [vezi I Tim 5:17, Rit 1:6] Toţi credincioşii sunt responsabili pentru ceea ce învaţă, pentru a putea oferi răspunsuri celorlalţi care întreabă despre ceea ce credem şi de ce credem. [vezi I Petru 3:15,16], dar Prezbiterii sunt responsabili pentru învăţare şi conducerea credincioşilor spre o mai mare înţelegere a lui Dumnezeu. [vezi Rit 1:9] Toţi credincioşii sunt responsabili pentru a-L urma pe Dumnezeu şi a trăi într-o relaţie corectă cu El, dar Prezbiterii au o responsabilitate adiţională şi separată pentru sănătatea spirituală a poporului pe care îl conduc.[vezi I Petru 5:2 şi Iacov 3:1].

Iată un pasaj care oferă două din rolurile Prezbiterilor, fără a explica exact cum să fie puse în aplicare. „Presbiterii (Sau: bătrâni.) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau.”[I Timotei 5:17] Acest pasaj afirmă învăţarea şi predicarea ca făcând parte din responsabilităţile unor Prezbiteri. Alte părţi din Scriptură şi mai ales tradiţia Bisericii sugerează că predicarea este mai actuală, pe când învăţarea este orientată mai mult spre textul biblic, dar acesta este disputată într-un anumit grad de către autorităţi. Indiferent ce vrea să spună, avem predicarea şi învăţarea ca şi roluri ce fac parte din responsabilităţile unor Prezbiteri. Datorită expresei folosiri a cuvintelor din text(„…mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura”) deducem că nu toţi Prezbiterii au aceste responsabilităţi. De aici şi din arhivele istorice pare evident că unul sau mai mulţi dintre Prezbiteri sunt responsabili cu în primul rând cu educarea spirituală a Bisericii locale. Aici este marea deosebire între opiniile bisericilor conduse de Prezbiteri şi cele conduse de pastori.

Bisericile tradiţionale, mai ales cele mici au avut (istoric) un conducător iniţial care lua majoritatea deciziilor sau toate din acea biserică. Aceasta pare să fi fost dezvoltarea americană, cu originea în puţina populaţie a ţării şi raritatea predicatorilor. America a creat predicatorul itinerant, care călătorea din oraş în oraş într-un circuit. Putea trece săptămâni între vizitele predicatorului, dar el era văzut ca singurul lider al bisericii locale, uneori având unul sau mai mulţi oameni din biserică pentru a ţine serviciile divine când el era plecat la altă biserică. Crescând selectarea de predicatori calificaţi, unii din aceşti oameni au început să aibă o Biserică locală, ca fiind responsabilitatea lui primară sau exclusivă. Acest tip de „predicator” care conduce biserica locală a fost rezultatul lipsei de lideri nu al învăţăturilor biblice sau al teologiei. Denominaţiile americane au crescut în această tradiţie şi au continuat să aibă „un singur om care face totul” ca şi metodă primară de conducere a unei biserici.

Trebuie observat că acest mode al unui singur om care este responsabil pentru aproape toate deciziile legate de Biserica locală nu este urmarea unui exemplu biblic, ci este rezultatul necesităţii folosirii fiecărui „predicator” cât de mult posibil. Nu există o învăţătură biblică sau exemplu care să creeze acest model de lider de biserică. Acest”om care face totul” nu se găseşte în Biblie.

Pe de altă parte, conceptul unuia sau mai multor Prezbiteri care să aibă responsabilitatea primară pentru lucrarea amvonului este un concept biblic. Istoria bisericii, mai ales în primii 200 de ani de creştinism, a arătat tendinţa spre specializarea rolului Prezbiterilor. Până în vremea lui Constantin, era ceva comun ca unul din Prezbiteri, care se dovedea dăruit în lucrarea amvonului, să conducă şi să fie „predicatorul” Bisericii locale. Unele biserici au împărţit această lucrare între toţi Prezbiterii şi unele au dezvoltat rolul predicatorului ca aparţinând numai unuia sau la doi prezbiteri. În timp ce unul sau doi Prezbiteri îşi asumau responsabilitatea primară de lucrători ai amvonului, trebuie notat că nicăieri în Scriptură sau în istoria Bisericii responsabilităţile „predicatorului” nu au fost considerate aceleaşi cu cele ale „pastorului”. În timp ce „predicatul” este menţionat de două ori în Scriptură, există dovezi istorice semnificative cu privire la rolul şi importanţa ei. Rolul tradiţional al predicării este o activitate oratorică în primul rând şi are puţin sau nimic de-a face cu „păstoritul” unei turme. Pastoratul, îngrijirea şi hrănirea turmei, a fost întotdeauna rolul Prezbiterilor şi în Scriptură şi în istoria Bisericii. Cu alte cuvinte, predicatorii poate că au fost sau nu au fost Prezbiteri, dar pastorii au fost întotdeauna Prezbiteri.

Cred că este important să repet că Biblia nu cere nicăieri ca o Biserică locală să fie imaginea celorlalte biserici. Există o bază biblică semnificativă cu privire la unul sau mai mulţi Prezbiteri din biserica locală, care se specializează în lucrarea amvonului, contra altor lucrări ale bisericii. [vezi Efeseni 4] Pare a fi înţelept şi eficient să permitem celor care au anumite daruri clare să lucreze în acea zonă a darurilor lor. [vezi I Cor 12] Pare a fi o structură clară şi permisibilă a unei Biserici locale specifice să numească un Prezbiter care să aibă autoritatea şi responsabilitatea lucrării amvonului, în timp ce ceilalţi Prezbiteri au fost numiţi să aibă responsabilităţi pentru alte lucrări după darurile pe care le au. Cu alte cuvinte, specializarea nu este un termen neevlavios şi este sprijinită de Scriptură cu referire la darurile spirituale dar şi în alte contexte.

Totuşi cred că ar contrazice învăţătura şi modelul biblic a abandona practica clară a lui Pavel şi a lui Petru ca fiind legate de modelul Prezbiterilor şi a stabili în loc, o biserică condusă de o singură persoană, chiar dacă acea persoană foloseşte un grup de oameni numiţi „Prezbiteri” care trebuie să se supună acelei persoane.

Aici lucrurile devin dificile. Este loc pentru Prezbiteri într-o biserică locală cu un Prezbiter ca „supraveghetor” al lor şi ca predicator primar al acelei Biserici locale? Are vreo legătură „omul care face totul” din denominaţiile americane cu modelul biblic al Prezbiterilor, astfel încât să avem o biserică condusă de Prezbiteri, ale cărei decizii sunt luate exclusiv de un singur om? Aceasta este probabil cea mai dificilă întrebare legată de Prezbiteri, cu care se întâlnesc bisericile astăzi şi clar întrebarea pentru Biserica noastră locală.

Vă sugerez să nu-l amestecaţi pe „omul care face totul” al denominaţionalismului cu modelul biblic pentru Prezbiteri şi să aşteptaţi ca această structură să dureze mult timp. Cred că va cauza disensiune între Prezbiteri şi lipsa unităţii În Biserică. Am să vă explic.

Scriptura este clară că una din îndatoririle Prezbiterilor este cea de supraveghetor sau de păstor al turmei. Mai multe pasaje indică faptul că păstorirea turmei este una din responsabilităţile fiecărui Prezbiter. Mai mult, învăţarea şi disciplinarea sunt de asemenea părţi ale aceleiaşi responsabilităţi a fiecărui Prezbiter. Problema este că „pastorul” care este tot timpul tinde să acapareze aceste responsabilităţi, lăsând astfel pe Prezbiterii „juniori” cu numai o parte din slujbă. Cu cât este Prezbiterul mai sincer în urmărirea poruncilor biblice cu privire la Prezbiteri, cu atât mai mult acel Prezbiter va dori să slujească Bisericii. Aceasta va rezulta în sentimentul de limitare pe care îl va avea acel Prezbiter, şi de neîmplinire în încercarea de a-şi face slujba şi de a sluji nevoilor Bisericii, la care el vede că Biblia îl cheamă. Mai mult, un singur om nu poate ajunge la toţi membrii Bisericii şi aceasta va avea ca rezultat faptul că membrii se vor simţi neîngrijiţi. Când unii din Prezbiteri se simt limitaţi, iar Biserica se simte părăsită, lucrarea va fi percepută de toţi cei implicaţi ca fiind căzută din tiparele biblice cu privire la păstorirea turmei. Aceasta este norma bisericilor conduse de un pastor.

Concluzia este simplă: predicatul este diferit de îndatoririle păstoritului, în Biblie. Structura tipică, condusă de un pastor încearcă să egaleze cele două îndatoriri separate într-o încercare hibridă de a fi totul pentru toţi membrii Bisericii locale. Această structură a bisericii nu se găseşte în Scriptură.

Scopul „Prezbiterilor” din Noul Testament:

Am petrecut ceva timp examinând situaţiile biblice legate de poziţia şi îndatorirea Prezbiterului. Ne vom muta acum de pe terenul poziţiei şi îndatoririi mai mult pe cel al conceptului şi scopului. Ceea ce voi spune este părerea mea asupra Scripturii legată de  scopurile conducerii bisericii. Aceste opinii se bazează pe experienţa mea de 28 de ani în conducerea bisericii din diferite Corpuri locale şi pe anii de consultanţă managerială, observând efectele diferite ale diferitelor tipuri de conducere în ambele contexte: biserică şi afaceri. Sunt anumite rezultate ale modului de conducere care se vor ivi în aproape orice situaţie, fie biserică sau afacere. Cred că trebuie să examinăm aceste rezultate ale modului de conducere dacă vrem să vedem întreaga imagine a ceea ce vrea Dumnezeu să vadă în modelul biblic de conducere şi mai ales scopul pentru care avem Prezbiteri în Biserica locală.

Motivele primare pentru care avem modelul denominal tradiţional al „omului care face totul” este: 1) Întotdeauna a fost aşa, şi 2) luarea deciziilor de către un bord de oameni va opri procesul luării deciziilor, comparat cu eficienţa unui singur om care ia decizii. Cel de-al doilea motiv  apare adesea în mai multe forme. (vreau libertate pentru a urma călăuzirea Duhului Sfânt, vreau să decid cine vorbeşte de la amvon, nu vreau ca alţii să-mi spună ce să predic, etc), dar este vorba de aceeaşi problemă. Cred că aceste motive arată o neînţelegere fundamenală a adevăratului scop pentru care avem biserici locale conduse de Prezbiteri. Nu cred că adevăratul scop al lui Pavel de a numi Prezbiteri avea de-a face cu tradiţia sau luarea de decizii. Cred că Dumnezeu a vrut ca Biserica locală să aibă Prezbiteri pentru a creşte în evlavie.

Pavel, specific, (sau asociatul lui) alegea oameni cu inimi evlavioase ca să fie Prezbiteri. El nu le spunea ce să facă, ci cum să-şi facă lucrarea. Se aştepta ca ei să-şi facă slujba cu dorinţa sinceră de a dezvolta caracterul lui Dumnezeu şi natura Lui în Biserica locală. Cu un singur om care ia toate (sau aproape) deciziile pentru o Biserică locală, şansa ca acel individ să dezvolte o lucrarea care să reflecte personalitatea lui şi perspectiva este destul de ridicată. El va avea tendinţa de a face lucrurile aşa cum vin ele, natural. Explicaţia este de obicei „Dumnezeu mi-a dat o viziune pentru această lucrarea (sau pentru lucrarea mea) şi trebuie să o urmez”. Această perspectivă este foarte legitimă şi  o parte din acea viziune este de obicei bună. De exemplu, dacă „pastorul” are inimă pentru misiune, atunci Biserica locală va pune accentul puternic pe misiune. Dacă „pastorul” are inimă pentru evanghelizare, atunci biserica va pune aproape întotdeauna accentul pe evanghelizare. Şi nu este nimic greşit cu misiunea şi cu evanghelizarea. Dar cred că scopul darurilor şi slujirii în Biserica locală este manifestarea nu puterea „pastorului”, cu privire la întreaga lucrare a lui Dumnezeu. [vezi I Corinteni 12 & Efeseni 4:11-16]

Dacă un singur om ia toate sau majoritatea deciziilor, atunci acea Biserică locală va tinde să reflecte puterea (şi slăbiciunea) acelui om. Dacă un grup de Prezbiteri ia deciziile (toate sau majoritatea) într-o Biserică locală, atunci acea biserică va tinde să manifeste caracterul şi natura lui Dumnezeu (mai mult sau pe de-a întregul). Este atât de simplu.

Aceia dintre noi care cred în darurile spirituale spunem adesea că toate darurile ar trebui să se manifeste într-o biserică matură. Ar trebui de asemenea să spunem şi că toată puterea şi motivaţiile lui Dumnezeu ar trebui manifestate în aceeaşi Biserică. Biserica nu trebuie să-şi reflecte conducătorul pământesc, ci pe Cel ceresc. Această şansă creste în directă legătură cu numărul liderilor din acea biserică.

Cu alte cuvinte, va fi un echilibru mai mare în Biserica locală condusă de un număr de Prezbiteri, decât în Biserica condusă de un singur om. Acest echilibru reflectă întreaga persoană a lui Dumnezeu mai limpede şi eficace, decât lipsa de echilibru ce rezultă în general de la un singur om care conduce acea Biserică locală. Nu este rău pentru o Biserică locală să manifeste o trăsătură a lui Dumnezeu, este mai bine însă să manifeste tot caracterul lui Dumnezeu. Acesta, cred, este scopul pentru care avem Prezbiteri şi nu doar un singur om care să conducă Biserica locală.

Spunând aceasta, trebuie să subliniez că ea poate fi obţinută în cadrul unei Biserici locale ai cărei Prezbiteri s-au specializat în darurile pe care le au. Un om poate fi lucrătorul principal al amvonului, cu toate deciziile privind amvonul. Alt Prezbiter poate avea responsabilităţile primare pentru păstorirea turmei. Altul, pentru grupele de studiu. Al patrulea Prezbiter poate fi responsabil cu misiunea. Şi aşa mai departe, în funcţie de numărul de Prezbiteri. Direcţia şi conducerea în general este a tuturor Prezbiterilor, dar anumite zone de responsabilitate sunt ale diferiţilor Prezbiteri. Aceasta cred, este modelul biblic pentru Biserica locală.

Beneficiile unei lucrări conduse de Prezbiteri sunt evidente. Ei se pot specializa în funcţie de darurile lor, făcându-şi astfel slujba mai eficient. Un alt beneficiu este împărţirea responsabilităţii pentru creşterea generală şi evlavia Bisericii locale, astfel încât nici un om să nu aibă responsabilitatea pentru toate lucrurile. De asemenea majoritatea darurilor şi lucrărilor Duhului Sfânt se pot şi se vor manifesta prin mai mulţi oameni evlavioşi care sunt Prezbiteri pentru că nici un om nu va manifesta toate darurile şi lucrările lui Dumnezeu. Şi poate cel mai important beneficiu este creşterea spirituală generală a Prezbiterilor şi a Bisericii. Când Prezbiterii lucrează împreună, Duhul Sfânt îi va călăuzi pe toţi spre o mai echilibrată umblare cu Dumnezeu. Scopul darurilor şi lucrărilor Duhului Sfânt este pentru întreaga Biserică, Prezbiteri şi oameni, ca ei să crească în relaţiile lor cu Dumnezeu şi să-L reflecte în totalitate înaintea unei lumi care este pe moarte. [vezi Efes 4:11-16 şi I Cor 12] Cu alte cuvinte darurile şi lucrarea nu sunt date oamenilor pentru ca ei să le poată manifesta. Ci ele sunt date pentru ca noi toţi, întreaga Biserică să creştem în manifestarea individuală a lui Dumnezeu şi să-L reprezentăm complet în faţa lumii. De exemplu, după cum am mai spus de câteva ori în trecut, Dumnezeu nu mi-a dat darul învăţăturii ca să-i pot învăţa pe alţii. El mi l-a dat pentru ca eu să-i învăţ pe fiecare în parte, până la punctul unde nu va mai avea nevoie de învăţătura dată de mine. Acesta este scopul pentru care avem darurile şi lucrările în Biserica lui Dumnezeu, pe pământ şi un Corp condus de Prezbiteri va realiza acest scop mai eficient şi echilibrat decât orice variantă a omului „care face totul”.

Cred că orice viziune dată de Dumnezeu pentru lucrare, în cadrul unei Biserici locale este compatibilă cu modelul conducerii prin Prezbiteri. Nu cred că Dumnezeu îi dă unui om o viziune pentru ca el să conducă singur Biserica locală, cu sau fără sprijinul unui grup de oameni evlavioşi care se pot numi sau nu „Prezbiteri”. Cred că Dumnezeu dă şi a dat sarcina păstoririi unei Biserici locale sau a predicării sau a învăţării unui grup. Dar nu cred că Dumnezeu dă o viziune sau sarcină de slujire unui om care tăgăduieşte modelul biblic de Biserici locale conduse de Prezbiteri. Duhul Sfânt nu este în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Cred că ceea ce se întâmplă de obicei este că Dumnezeu dă o viziune sau o sarcină sau o lucrare, de obicei în ceea ce priveşte amvonul. Dar cu acea sarcină, El îi dă acelui om şi darul pentru acea lucrare. În timp, omul dezvoltă o înţelegere a acelei viziuni care include trecutul lui şi experienţele lui ca şi bază pentru acea lucrare. Dacă acea persoană are un trecut tradiţional de obicei viziunea este interpretată aproape întotdeauna că omul trebuie să fie un „pastor”, după cum dictează experienţa lui : „un om care face totul” sau un lider care conduce toate aspectele bisericii locale. Nu cred că Dumnezeu dă această viziune a „omului care face totul”. Cred că aceasta se dezvoltă din omul care ia viziunea dată de Dumnezeu şi o amestecă cu experienţele pe care le are. Cu alte cuvinte, cred că Dumnezeu a dat viziunea a ceea ce trebuie îndeplinit, dar trecutul omului a impus cum să fie îndeplinit. Ca şi exemplu, dacă Dumnezeu îmi spune să merg într-un oraş apropiat să mărturisesc unui anumit om, de obicei voi presupune că El vrea ca eu să conduc maşina până acolo. Nu pentru că aşa mi-a spus Dumnezeu, ci pentru că aşa este „normal”, conform experienţei mel.

Este genul de situaţie care apare în cazul majorităţii pastorilor pe care Dumnezeu i-a chemat la o lucrare full-time. Datorită trecutului lor şi experienţelor ce vin dintr-o biserică tipică denominală cu un pastor tipic de biserică, ce încearcă să fie totul pentru nevoile biserici, presupunerea lor naturală va fi că Dumnezeu vrea să împlinească acea viziune prin modelul tipic de biserică. Dar nu cred că structura tipică de biserică este bazată pe modelul biblic stabilit de Pavel în Noul Testament. Cred că omul care are viziunea unei lucrări trebuie să privească dincolo de experienţele lui denominale pentru a şti cum să realizeze viziunea lui Dumnezeu.

Deci, întrebarea reală din spatele întrebării cu care se întâlnesc cei care iau în considerare modelul Prezbiterilor pentru o biserică locală anume, este ce scop aleg ei pentru Prezbiteri? Este scopul Prezbiterilor de a lua decizii cu privire la Biserica locală? Dacă da, modelul de „biserică condusă de pastor”sau de lider între Prezbiteri va părea că are cel mai mult sens. Deciziile sunt întotdeauna mai uşoare dacă există un lider care are autoritatea finală în luarea lor. Toate marile companii fac aşa, nu-i aşa?Pe de altă part, dacă scopul Prezbiterilor este de a creşte în evlavie între ei şi în Biserică, atunci Prezbiterii egali sunt cea mai bună soluţie. Credeţi-mă, când majoritatea Prezbiterilor înclină într-o direcţie, necesită evlavie din partea tuturor Prezbiterilor pentru a ajunge la un consens. Dacă evlavia nu este acolo, se va dezvolta în timp, sau Prezbiterii şi posibil şi Biserica se vor prăbuşi. Este mult mai uşor să existe o regulă majoritară sau să existe un lider care să ia deciziile finale. Şi dacă modelul de conducere prin Prezbiteri, ales de o Biserică locală este cel al pastorului care îi conduce pe Prezbiteri, atunci rolul Prezbiterilor de „grup de sprijin” pentru pastor va rezulta în unul sau mai mulţi Prezbiteri percepuţi ca  non-sprijinitori, după cum am văzut în biserica noastră. În timp poţi fi sigur că va apare  probleme între Prezbiteri, sau un bord divizat.

Dar este rapiditatea o cerinţă a Prezbiterilor? În Principiile Creşterii spiritualeautorul Miles J. Stanford declară „Dumnezeu foloseşte 100 de ani pentru a creşte un stejar şi 6 ani pentru a creşte gulie.” Cred că Scriptura arată că rapiditatea rar joacă un rol în planul lui Dumnezeu.

Problema în faţa Corpului nostru local:

Problema în faţa Corpului local, şi în particular, Prezbiterii, este de a decide două probleme separate. În primul rând, suntem noi conduşi de Prezbiteri? În al doilea rând, dacă da, ce înseamnă aceasta?

Mulţi din Biserica noastră şi cel puţin un Prezbiter cred că la prima întrebare s-a răspuns afirmativ cu ani în urmă. Dar datorită naturii degajate a Corpului nostru şi a membrilor lui, nimeni nu a întrebat pe Prezbiteri despre definiţii. Totuşi cel puţin un Prezbiter crede că decizia de a fi conduşi de Prezbiteri nu a fost luată niciodată şi că funcţionăm de câţiva ani cu un cvasi-lider. Pentru că Prezbiterii noştri nu au tendinţa de confruntare, nimeni nu a rezolvat nimic şi fiecare presupunea ca adevărat unul din răspunsuri. Fără să realizeze, biserica noastră funcţiona „pe tărâmul nimănui” al lipsei de hotărâri, de mai mulţi ani. Datorită naturii familiare a Prezbiterilor şi Corpului nostru, aceasta nu a fost o problemă până de curând. În Ianuarie, structura serviciilor de duminică dimineaţa a fost dizolvată de către „pastor” fără ca Prezbiterii să discute şi să decidă. Aceasta a ridicat cele două întrebări de mai sus din nou şi a revelat diferenţa dintre răspunsurile „Prezbiterilor. „

Problema cu care avem de-a face acum este simplu de descris, dar mult mai dificil de rezolvat. Dacă suntem o biserică condusă de prezbiteri, atunci un singur om a dizolvat Prezbiterii şi a luat conducerea bisericii în Ianuarie trecut. Dacă nu suntem conduşi de Prezbiteri, atunci acel om a făcut doar o schimbare în încercarea sa de a împlini viziunea pentru lucrare pe care Dumnezeu i-a dat-o cu ani în urmă. Dacă nu suntem conduşi de Prezbiteri, atunci trebuie să informăm membrii, pentru că multora li s-a spus că suntem conduşi de Prezbiteri. Numai o parte din dificultate stă în decizia asupra viziunii pentru biserică, avută de omul pe care mulţi îl vedem ca pastor, pe de o parte şi pe de altă parte, viziunea văzută de ceilalţi Prezbiteri. I-a dat Dumnezeu o viziune „pastorului” nostru pentru lucrarea din acest Corp local? Majoritatea dintre noi ar răspunde afirmativ. Acea viziune dată pastorului nostru necesită ca el să fie lider, cu excluderea Prezbiterilor? Sau cel puţin a Prezbiterilor egali ? „Prezbiterii” şi biserica sunt împărţite cu privire la această problemă.

Mai la subiect, este următoarea întrebare. Poate „pastorul” nostru să aplice viziunea pe care i-a dat-o Dumnezeu cu ani în urmă la o biserică condusă de Prezbiteri şi mai ales Prezbiteri egali?Dacă nu, atunci cred că ne îndreptăm spre o despărţire a bisericii.  

Exemple  bune şi rele) de diferite lucrări din Biserică: 

Am avut privilegiul de a fi parte din diferite biserici ce aveau diferite modele de conducere. Voi face tot ce pot pentru a prezenta câteva cât de clar se poate şi să le dau ca exemple de modele de conducere a bisericii.

***** Biserica Comunităţii  — Aceasta este o biserică mică, lângă campusul Universităţii din Sudul Floridei, în Tampa. S-a dezvoltat dintr-un fundal de sfinţenie şi a devenit independentă când a primit un pastor nou, care (natural) a venit din cadrul denominaţiunii tradiţionale. Ron era un lucrător al amvonului excelent, unul din cei mai buni pe care îi cunosc. Avea viziunea creşterii bisericii cu el ca lider. A început să-şi îndeplinească toate îndatoririle de lider şi în 3 ani a ars complet. A fugit cu una din femeile din biserică, fără să lase o conducere în urmă. Omul care se ocupa de lucrarea cu copiii a devenit noul pastor prin absenţă. Probabil că era cel mai dăruit om pe care îl cunosc în lucrarea cu copiii, dar nu avea experienţă cu adulţii şi curând predica duminica şi se ocupa şi de copii. Ca rezultat, biserica (după ce a scăzut la 50) a crescut la 90, dar majoritatea (60) erau copiii din vecinătate. Această mare proporţie de copii îi reflectau lucrarea şi darurile. Rugându-se pentru biserică şi viitorul ei, el a ajuns la concluzia că era pe drumul spre epuizare, ca şi predecesorul său. Eu conduceam Şcoala duminicală de adulţi şi studiul biblic de duminică seara, noi doi am petrecut mai multe luni cercetând Scripturile în legătură cu conceptul de Prezbiteri. Ne-a cerut la trei dintre noi să fim Prezbiteri egali pentru a împărtăşi sarcina şi responsabilităţile bisericii. În următoarele 12 luni a crescut la 200 de membri la serviciul de duminică dimineaţă, cu o proporţie normală de adulţi şi copii. Mai important, adulţii creşteau în viaţa spirituală în salturi. Era o biserică foarte încântătoare. Ultima dată când am auzit despre ei, biserica se înmulţea.

****Biserica Comunităţii  — Situată în suburbia nordică din Orlando, această biserică a început cu 12 oameni într-o bibliotecă de şcoală. În primii opt ani a crescut la 300 de membri şi a început să se întâlnească la cantina şcolii. M-am alăturat lor şi am stat cam 12 ani. Biserica avea şase Prezbiteri egali, fiecare având diferite responsabilităţi. Unul era pastor full-time plătit, ceilalţi nefăcând parte din staff. Prezbiterii nu luau decizii care nu erau unanime pentru că ei credeau că este mai important ca Dumnezeu să-i călăuzească pe fiecare în aceeaşi direcţie decât să se ia hotărâri rapide. Ca rezultat, am pierdut mai multe oportunităţi aparent excelente. Dar şi Prezbiterii noştri erau oameni excelenţi şi evlavioşi care trăiau vieţi supranaturale. Am lăsat trei biserici adiţionale în primii 8 ani cât am fost membru acolo. În acea perioadă mi s-a cerut să fiu învăţător de şcoală duminicală. (pentru 6 ani) şi diacon (3 ani) . Tot mai mulţi membri au început să dorească o biserică tradiţională cu o clădire şi un pastor care făcea totul. În final, patru din Prezbiteri, inclusiv pastorul au plecat pentru a forma o altă biserică, permiţând membrilor bisericii să schimbe structura bisericii. Am găsit un lucrător al amvonului minunat, care a numit un bord de opt Prezbiteri, cu pastorul ca şi conducător al Prezbiterilor. Eu eram parte din comitetul de cercetare pastoral şi am căutat să vedem ce fel de pastor şi ce model de conducere vroia biserica. Le-am dat exact ce au vrut. Biserica a crescut de la 500 la 3000 în următorii 6 ani. Una din calităţile cele mai mari ale pastorului era de a aduce consensul. Ca rezultat, nici el şi nici unul dintre Prezbiteri nu şi-a dezvoltat capacitatea de a se confrunta. În primii trei ani ai noii structuri de biserică, două probleme mari au lovit biserica şi nu au fost rezolvate eficient niciodată. Un membru s-a unit cu altul într-o afacere. Partenerul cel nou a acaparat afacerea, furând şi partea partenerului său. Acesta l-a adus în faţa Prezbiterilor, nu la tribunal şi Prezbiterii nu au putut lua o hotărâre cum să trateze problema. Ca rezultat, toată lumea implicată a pierdut şi afacerea a falimentat, costându-i pe foştii parteneri peste $100,000. Un alt membru şi-a părăsit soţia pentru secretara lui. A început să vină din nou la biserică, fără să divorţeze de soţie sau să se căsătorească cu noua parteneră. Prezbiterii l-au lăsat să frecventeze biserica împreună cu amanta lui peste un an, timp în care soţia le cerea Prezbiterilor să facă ceva. După un an, Prezbiterii au încercat să-l confrunte pe om, dar au fost total ineficienţi. Prezbiterii nu au învăţat niciodată să înfrunte păcatul, pentru că liderul lor nu a făcut-o niciodată. După toate semnele, din afară, biserica merge bine, cu şase servicii duminicale în fiecare săptămână şi peste 4,000 de membrii. Dar din interior, membrii încă îmi spun că Prezbiterii nu se pot confrunta cu probleme serioase.

***** Biserica Comunităţii  — O biserică independentă din centrul Orlando este exemplul de biserică condusă de Prezbiteri. Bordul de prezbiteri este format din opt oameni, fiecare cu responsabilităţile lui. Pastorul, un Prezbiter, este responsabil de lucrarea amvonului, şi este unul din cei doi Prezbiteri full-time plătiţi. Alt Prezbiter este responsabil cu misiunea. Patru dintre ei sunt responsabili cu grupele de studiu acasă sau biserici acasă. Alt Prezbiter este responsabil cu ucenicia, inclusiv lucrarea cu şcoala duminicală. Ultimul dintre ei este responsabil cu finanţele şi administrarea şi este plătit full-time. Toţi Prezbiterii sunt egali şi deciziile lor unanime. Ei pleacă împreună în fiecare lună, pentru o vineri sau sâmbătă pentru a-şi sluji unul altuia şi a se ruga împreună.  Aceşti oameni sunt respectaţi în Orlando pentru înţelepciunea şi vederile lor spirituale. Oamenii din biserică sunt excepţional implicaţi în lucrare arătând un grad mare de evlavie. (Femeile nu-şi aduc copiii la biserică — bărbaţii îşi aduc familia la biserică!). Slujbele dovedesc o creativitate crescută şi includ o închinare minunată. Fiecare membru al bisericii primeşte un telefon de la un Prezbiter, sau se întâlnesc personal cel puţin o dată pe lună pentru a ţine legătura cu familia şi pentru a se ruga pentru ei. Peste 20 din membrii lor sunt implicaţi în lucrare full-time, de-a lungul anilor unii ca pastori în centrul  Floridei. Şi ei servesc cafea şi gogoşi între serviciile divine în fiecare duminică dimineaţa! (Acestea arată un mare discernământ spiritual al Prezbiterilor)

Descrierile de biserici de mai sus nu vor să fie critice pentru acestea, în nici un fel. Nici nu sunt prezentate pentru a arăta anumiţi lideri spirituali cum au căzut în a manifesta caracterul şi natura lui Dumnezeu. Trupul lui Hristos este format din oameni şi ei sunt umani în totalitate. Puterea şi slăbiciunile indivizilor şi ale bisericilor sunt lecţii pentru tot Trupul lui Hristos şi ar trebui folosite astfel, în căutarea lucrării complete şi depline a Bisericii locale. Le prezint ca nimic mai mult decât  – lecţii pentru a fi folosite în căutarea noastră pentru o lucrare completă şi deplină a bisericii.

http://www.voxdeibaptist.org/rolul_prezbiterilor_Miner.htm

ŞCOALĂ

download

ŞCOALĂ.

I. În Vechiul Testament

Din vremurile cele mai vechi în Orientul Apropiat antic, şcolile au fost folosite pentru instruire regulată în citire şi scriere. Printre evrei lui Moise, care a învăţat în Egipt (Faptele Apostolilor 7:22), i s-a poruncit să-i înveţe pe oameni legea (Deuteronom 4:10) (Levitic 10:11). Acest lucru a fost efectuat prin repetiţie şi exemplu (Deuteronom 11:19), citire în public (Deuteronom 31:10-13), şi folosirea cântecelor compuse în mod special pentru acele scopuri (v. 19). Părinţii erau responsabili de educaţia copiilor lor (Geneza 18:19; Deuteronom 6:7).

O dată cu stabilirea sanctuarelor locale şi a Templului, bărbaţii tineri erau fără îndoială învăţaţi de proroci (1 Samuel 10:11-13; 2 Împăraţi 4:1), şi printre alte materii se preda şi scrisul şi citirea (Judecători 8:14; Isaia 10:19). Alfabetul era predat prin repetiţie (Isaia 28:10, „învăţătură după învăţătură… s după şq după q…”), însă majoritatea subiectelor erau predate oral în întrebări şi răspunsuri (Maleahi 2:12, VA „învăţător şi şcolar”, lit. cel ce pune întrebări şi cel ce răspunde, se poate, totuşi, referi la gărzi).

Elevii (limmudim, în VA ucenici) erau învăţaţi de către proroci (Isaia 8:16; 50:4; 54:13), şi la fel cu regii (de. ex. 2 Samuel 12:1-7). Nu există referinţe directe în VT la clădiri speciale pentru şcoală, însă în introducerea în cca. 75 î.Cr. în Iuda de către Simon ben-Şeta a educaţiei: elementare obligatorii pentru copii de vârstele 6-16, indică existenţa în trecut a acestor şcoli de pe vremea celui de-al doilea Templu, 1 Cronici 25:8 se referă la şcolari (talmid) de pe vremea primului Templu.

*Educaţia a avut un rol important în influenţa culturală a Mesopotamiei din mileniul al treilea, şi se pare că textele şcolare precum şi materiale predate au fi fost copiate în Anatolia, Siria (*UGARIT, *MARI) şi chiar şi în Palestina (*MEGHIDO). Pentru educaţia mesopotamiană şi rolul pe care l-au avut cărturarii şi logofeţii, vezi S.N. Kramer, The Sumerians, 1963, p. 229-248; iar referitor la educaţia în Egipt, vezi R.J. Wuliams, JAOS 92, 1972, p. 214-222.

D.J.W.

II, În Noul Testament

În NT nu există nici o urmă de şcoli pentru copiii evrei. Se pare că locul de instruire elementară era acasă. Sinagoga era centrul de instruire religioasă cu învăţătura în mâna cărturarilor (Matei 7:29; Luca 4:16-32; Faptele Apostolilor 19:9). Cuvântul „şcoală” apare numai într-un singur context al NT (Faptele Apostolilor 19:9; VA; VSR, „sală”). Nu există nimic care să indice dacă „şcoala lui Tiranus” era destinată învăţăturii elementare (anii 6-14) îi pregătea pe elevi în subiecte avansate ale materiei predate în şcolile greceşti cum ar fi, filozofia, literatura şi retorica (anii 14-18) un adaos apusean la Faptele Apostolilor 19:9 spune: „de la ora a cincea până la ora a zecea”. Tiranus putea să predea de la orele 11 dimineaţa. Instruirea începea la răsăritul soarelui, o dată, cu obligaţiile chemării lui Pavel (Faptele Apostolilor 18:3). El folosea după-amiezile pentru a preda în casa şcolii. (*EDUCAŢIE.)  E.M.B.

Şear-Iaşub

ŞEAR-IAŞUB. Un nume simbolic („o rămăşiţă se va întoarce”) dat unuia dintre fiii lui Isaia pentru a exprima adevărul că după judecată Dumnezeu va scăpa o rămăşiţă (de.ex. Isaia 1:9). Când Isaia a mers la Ahaz, Şear-Iaşub l-a însoţit ca un semn că naţiunea, chiar în acele timpuri întunecoase, nu va pieri în întregime (Isaia 7:3).

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/scoala.html

PĂRINȚII BISERICII: Importanța lor pentru Iudaism

Învăţătorii şi apărătorii timpurii ai creștinătății.

Cel mai important dintre părinți a trăit şi a lucrat într-o perioadă când creștinătatea avea încă multe puncte de contact cu Iudaismul, şi ei au aflat că cel din urmă era un sprijin splendid în lupta împotriva păgânismului, deşi acesta trebuia să fie combătut în dezvoltarea doctrinei creştine. Astfel, Părinții Bisericii sunt văzuți la un timp ca ținând de o concepție evreiască despre univers şi folosind argumente evreiești, iar la un alt timp ca respingând o parte dintr-o astfel de învăţătură şi formulând una nouă. În contextul creștinătății împotriva păgânismului, Părinții Bisericii au folosit limbajul literaturii Eleniste aşa cum se găsește în Philo, Josephus, Apocrifele, și cărțile Sibylline, care toate se inspiră din Profeții din Vechiul Testament. Astfel, practic, doar trăsăturile polemice în activitatea Părinților Bisericii direcționate împotriva Iudaismului pot fi considerate ca noi şi originale. Dar pentru a lupta cu succes împotriva păgânismului, ei, ca şi creştinii în general, a trebuit să se familiarizeze cu documentele religioase ale Iudaismului; şi aceasta a fost posibil doar dacă au intrat în relaţii personale cu evreii: prin aceste relaţii personale Părinții Bisericii au devenit de o importanță remarcabilă pentru Iudaism. Contemporanii și, în parte, colaboratorii acelor oameni care sunt cunoscuți din Talmud şi Midrash ca depozitarii doctrinei evreieşti, au fost instructorii care au transmis această doctrină a Părinților Bisericii, de asemenea. Prin urmare, o astfel de masă de material haggadic se găsește în activitatea părinților, încât să constituie o parte importantă a lore-ului teologic evreiesc. Acest articol este în primul rând preocupat de interpretarea textelor din Biblie și din Apocrife, care diferă în puncte esențiale, de la cele ale evreilor.

Relaţiile personale cu evreii: Iustin Martirul.

După războiul lui Bar Kokba împotriva romanilor, Ariston din Pella, un evreu convertit, a scris, așa cum este în general acceptat, un dialog în care creștinul Jason și evreul Papiscus sunt făcuți vorbitorii, și în care este discutată natura lui Isus (Ιάσουος ιαμ Παπίσκου ἀυτιλογία Χριστοῦ). Acest dialog, deja menționat de către Celsus, poate fi în întregime imaginar și fără bază istorică. Dar celebrul dialog al lui Iustin Martirul cu evreul Trifon, care a avut loc la Efes (Eusebiu, „Historia Ecclesiastica,” 4. 18), în timpul războiului Bar Kokba, este strict istoric, după cum arată anumite detalii; de exemplu, afirmația că în prima zi nici un străin nu a fost prezent, în timp ce în a doua zi unii evrei din Efes l-au însoțit pe Trifon și au luat parte la discuție (Justin, „Dialogus cum Tryphone,” 118), un anumit Mnaseas fiind în mod expres menționat (ibidem 85). Auditorii evrei nu sunt doar capabili de a urmări discuțiile complicate în mod inteligent, dar comportamentul lor, de asemenea, este de bun simț; Trifon mai ales se dovedește un adevărat ucenic al filozofiei grecești, iar erudiția sa este recunoscută în mod liber de către Justin (ibidem 80). La încheierea dezbaterii, evreul și creștinul mărturisesc că au învățat mult unul de la altul, și în parte cu expresii bună-voință comună (ibidem la sfârșit). Justin s-a născut și a crescut în apropierea evreilor; pentru că el însuși se numește un samaritean (ibidem 120), ceea ce înseamnă, prin urmare, probabil că el nu a profesat religia samaritenilor, ci doar că el a venit din Samaria.

Despre relaţiile lui Clement din Alexandria față de Iudaism nu se cunoaște nimic pozitiv. În timpul persecuţiilor creştinilor din Alexandria, în 202 sau 203, Clement a căutat refugiu pentru un timp scurt în Siria (Eusebiu, l.c. 6. 11). Aici el poate a învățat mult de la prima mână de la evrei. El a știut puţină ebraică, de asemenea ceva tradiții evreiești; amândouă faptele indicând relaţii personale cu evrei.

Contemporanul lui Clement, Origen, probabil de asemenea născut în Alexandria cam în 185, poate că a fost de origine evreiască din partea mamei, dacă cineva poate judeca din faptul că în timp ce tatăl său este menționat ca Leonides, numele mamei sale este neglijat în tăcere. O mamă evreiască îl putea ușor învăța pe fiul ei limba ebraică, astfel că ei puteau cânta Psalmii împreună (Ieronim, „Epistola 39 ad Paulam”). [Deopotrivă tatăl şi mama lui au fost totuşi, creştini în credinţă.]

Clement şi Origen.

În compentența sa de prezbiter la Cezarea în Palestina, Origen trebuie să fi venit în contact frecvent cu evrei învățați, după cum apare din scrierile sale. El menționează din nou şi din nou a lui „magister Hebraeus” (ὁ Εβραῖος în fragmentul grec), despre a cărui autoritate el dă mai multe haggadot („De Principiis,” 1. 3, 4; 4. 26). Dependența lui de evrei este suficient accentuată de Ieronim („Adversus Rufinum,” 1. 13.) în pasajul în care Clement şi Eusebiu sunt numiți printre cei care nu au disprețuit să învețe de la evrei. Origen menționează adesea viziunile evreilor, înțelegând prin aceasta nu învăţătura unor anumiți indivizi, ci metoda de exegeză predominantă printre evreii din timpul său. Evreii cu care el a mențiut contact personal au fost oameni cu reușite științifice distinse. Evreul pe care el în menționează după nume a fost nimeni altul decât Hillel, fiul patriarhului, sau „Jullos,” după cum îl numește Origen (Grätz, „Monatsschrift,” 1881, 30. 433 şi următoarele). Alte cunoştinţe evreiești ale lui au fost fie apropiat înrudite cu familia patriarhului, fie au ocupat poziții înalte datorită erudiției lor. Grätz („Gesch. der Juden,” ediția a 3-a, 4. 231) gândește într-adevăr că unele pasaje din scrierile lui Origen sunt direcționate împotriva contemporanii amora din Palestina, Simlaï. Mai mult, se pare că Origen a avut legătură cu Hoshaya din Cezarea (Bacher, „Agada der Palästinensischen. Amoräer,” 1. 92).

Eusebiu, Efrem Syrus, Epihanie.

Eusebiu, istoricul creştin sărbătorit, de asemenea a învățat de la evrei, după cum a fost deja menționat, şi a fost sub influenţa tradiţiei evreieşti. În Cezarea, unde el a trăit, s-a întâlnit cu mulți evrei, cu care el a avut discuții. Cu toate acestea, el foloseşte cuvântul „evreu” ca un termen de reproș, numindu-l pe oponentul său, Marcellus, „un evreu” („De Ecclesiastica Theologia,” 2. 2, 3). Tot astfel, el gândește că este o rușine să fii un „circumcis” (τις τῶυ ἐκ περιτομῆς, „Demonstratio Evangelica,” 1. 6). Această ultimă expresie este de asemenea folosită în mod regulat de Efrem Syrus pentru a-i denumi pe evrei (, „Opera Syriaca,” 2. 469). Efrem se distanțează de toţi predecesorii săi ecleziaști în ura sa față de evrei, arătând o amărăciune care este explicabilă doar pe baza faptului că el a avut o dată relaţii personale cu ei, şi şi-a format o opinie adversă față de ei. Epifanie, de asemenea, arată dependența lui de evrei, mai ales în carte, probabil atribuită în mod greşit lui, „De Prophetarum Vitis”; care conține, în afară de multe invenții străine, numeroase tradiții evreieşti despre viețile Profeților. În aceasta ea a fost urmată de o lucrare siriană („Cartea Albinei,” publicată în „Auecdota Oxoniensia”, serii Semitice, 1., partea 2).

Ieronim.

Ieronim îi întrece pe toţi ceilalţi Părinți ai Bisericii în erudiția cât şi în importanța lui pentru Iudaism. Trebuie să fie accentuat, în ciuda afirmaţiilor creştine față de contrar (de exemplu, B. Baue, „Vorlesungen,” 2. 36), că el a învățat multe nu doar de la botezați dar de asemenea de la evrei loiali. El a căutat informaţia sa în multe locuri, mai ales printre evreii educați (Prefața la Osea; compară „Epistola 73. ad Evangelum”). De aici, el citează mereu opiniile mai multor evrei („quidam Hebræorum”), nu acea a unui evreu; şi acești prieteni evrei l-au însoțit în călătoriile sale (Prefață la 1 Cronici), deşi el are un ghid particular („circumducens,” Prefață la Naum). Doar de trei dintre învăţătorii săi evrei se știe ceva. Un evreu din Lida, pe care Ieronim îl numește „Lyddæus”, i-a explicat Cartea lui Iov, traducând-o în greacă, şi clarificând-o în latină. Deşi el are mult de spus spre lauda acestui om, Ieronim nu va admite că a învățat multe de la el (Prefața la Iov), denumindu-l adesea ca unul care doar i-a citit Scripturile („Onomastica Sacra,” 90. 12; comentariu la Eclesiastul 4. 14, v. 3). Dar de la acest Lyddan Ieronim nu a dobândit doar materialul pentru notele sale filozofice, dar de asemenea pronunțarea ebraică ce îi dă o importanță unică pentru critica Vechiului Testament (Siegfried, în a lui Stade „Zeitschrift,” 1884, p. 34; Krauss, în „Magyár Zsidó Szémle,” 1900, 7. 513).

Ieronim a fost mai atașat de al doilea învăţător al său, Bar Ḥanina, care, totuşi, nu poate fi identic cu R. Ḥama b. Ḥanina, după cum insistă Rahmer (compară Weiss, în „Bet-Talmud,” 1. 131, nota 3); nici nu poate fi identificat până când Midrashim-ul său, citat de Ieronim a fost comparat cu zicalele cunoscute ale autorilor Talmudului şi Midrash. Acest Bar Ḥanina trebuie să fi fost un eminent învățător al Legii, pentru că Ieronim a petrecut mult timp şi bani înainte să poată să îl asigure ca învățător. De vreme ce Ieronim nu îl vizita pe învățătorul său ziua, de teama evreilor, el a mers la Bar Ḥanina, noaptea („Epistola 84. ad Pammachium et Occanum”). Bar Ḥanina a ajuns din Tiberias, după cum este arătat de tradițiile evreieşti comunicate prin el către Ieronim; pentru că o profeție particulară a fost susținută că se aplică la Tiberias (Jerome, “Quæstiones Hebraicæ in Genesin,” 49. 21).

Al treilea învățător al lui Ieronim, pe care el l-a avut nevoi în special pentru porțiuni aramaice din Biblie, a cunoscut deopotrivă ebraica şi aramaica, şi a fost considerat de scribii evrei ca un „Chaldæus” (Prefața la Tobit; compară cu „Epistola 18. ad Damasum”).

Ieronim a trăit aproape patruzeci de ani în Palestina, aparent studiind tot timpul sub evrei (comentariu la Naum 2. 1: „a quibus non modico tempore eruditus”). Duşmanii săi l-au cenzurat pentru legăturile lui cu evrei, dar el a fost mândru de aceasta. El întreabă cum se poate susține că îşi contestă credinţa lui în Biserică, că el îi informează pe cititorii săi în cât de multe feluri evreii interpretează o singură eroare. („Adversus Rufinum,” cartea 1.). „De ce să nu mi se permită să îi informez pe latini despre ceea ce am învățat de la evrei… Este cel mai folositor să treci pragul stăpânilor, şi să înveți arta direct de la artişti” (ibidem).

Augustin.

Contemporanul lui Ieronim, marele învățător Augustin, nu a călătorit atât de bine în Africa. Când el a întrebat evreii despre chestiuni Biblice, ei adesea nu i-au răspuns deloc, sau, cel puţin din punctul de vedere al Părinților Bisericii, „au mințit” (Ieronim, „Epistola 112. ad Augustinum”), însemnând probabil că ei i-au dat un răspuns diferit de ceea ce au dorit creştinii („Epistola 104. Augustini ad Hieronymum”). O presupusă scrisoare de la Ieronim, probabil uitată de Rufinus, a fost trimisă către comunitățile creştine din Africa, în care Ieronim a declarat că, înșelat de evrei, el a tradus eronat („Adversus Rufinum,” cartea 3., 2. 554, ed. Vallarsi). L-a ofensat pe Ieronim că traducerea lui a Bibliei, Vulgata, atât de faimoasă mai târziu, ar trebui să fie neglijată în tăcere de toţi evreii, şi că nu exista nici unul care a știut destulă ebraică pentru a aprecia meritele noii traduceri („Epistola 112. ad Augustinum”). El chiar a crezut că toţi evreii din Africa au conspirat să se opună lui, după cum s-a întâmplat într-un loc. Într-un anumit oraș african – astfel a scris Augustin lui Ieronim (lucrările lui Ieronim, „Epistola 104. Augustini ad Hieronymum”) – noua traducere a fost citită în biserică, prin ordinul episcopului. Când ei au ajuns la pasajul din Iona ce conține cuvântul „ḳiḳayon” (4. 6), care diferea de interpretarea acceptată de până atunci, s-a stârnit un aşa tumult încât episcopul a trebuit să ceară evreilor o verificare, şi ei au declarat, spre marea supărare a lui Ieronim şi Augustin deopotrivă, că redarea lui Ieronim nu este de acord cu manuscrisele în ebraică, sau greacă sau în latina (veche). Episcopul a trebuit să îl taie ca o „minciună,” fiind în pericolul de a-și pierde congregația sa. Înainte de aceasta, Tertulian din Cartagina (165-245) a vorbit despre impertinența şi batjocura arătată de un evreu („Apologia,” 16.; „Ad Nationes,” 1. 11; compară Assworship).

Ioan Gură de Aur, Chiril, şi Ambrozie.

Printre Părinții greci ai Bisericii, Vasile cel Mare de-abia a cunoscut ebraica (H. Weiss, „Die Grossen Kappadocier Exegeten,” p. 32, Braunsberg, 1872); totuşi abilitatea lui de a distinge între Amos, profetul, şi Amoz, tatăl lui Isaia (aceste nume sunt scrise la fel în Septuagint), cât şi alte fapte similare, arată că el a primit instrucţiuni orale de la evrei [sau de la cineva care a cunoscut ebraica. – T.]. Grigorie din Nyssa (c. 331-296), care nu a recunoscut sfâșierea hainelor cu ocazia unei morți ca fiind un obicei evreiesc (περὶ τοῦ βίου τῆς Μακαρίας Μακαρίνης, în Oehler, „Bibliothek der Kirchenväter,” 1. 188), nu pare să fi cunoscut multe despre Iudaism. Acelaşi lucru se poate spune, probabil, despre alți Părinți ai Bisericii care au trăit în Europa; adică, în secțiuni rar colonizate de evrei. Irineu, de exemplu, care a suferit ca martir în 202 în Lyons, nu a știut nimic despre Iudaism în afara Scripturilor, deşi el a fost educat în Asia Mică. În controversa pascală el a susținut separarea de Iudaism. Dar părinții greci precum Ioan Gură de Aur şi Chiril din Alexandria (vezi Imperiul Bizantin) a afectat puternic soarta poporul evreu, după cum a făcut-o Episcopul Ambrozie din Milano (c. 340-397).

Biserica siriană, în întregul ei, a fost chiar în secolul patru dependentă de tradiții evreieşti (Wellhausen, în a lui Bleek „Einleitung in das Alte Testament,” a 4-a ediție, p. 601). Această apare mai ales în „Predici” a lui Aphraates (c. 337-345). El se plânge (Predica 19) că, călugării sunt duşi în rătăcire şi ademeniți prin argumente evreieşti; el însuși a avut o dispută cu unul „care este numit om înțelept între evrei.” Aphraates, care, sub numele „Mar-Jacob,” a fost stareț al mănăstirii Mar Mattai, şi episcop, oferă un astfel de număr de tradiții evreieşti care îl pune, în această privință, alături de Efrem Syrus (vezi Aphraates).

Haggadah:

Părinții Bisericii au adoptat de la evrei o masă de interpolări, interpretări, şi anecdote ilustrative, care pot fi cel mai bine denumite prin termenul bine cunoscut, „Haggadah,” dar pe care ei înșiși le numesc felurit. Goldfahn a numărat în opera lui Iustin Martirul („Dialogus cum Tryphone”) douăzeci şi şase tradiții evreieşti şi șase Haggadot polemico-apologete. Printre acestea se poate menționa: mâncarea prin cei trei îngeri care i-au apărut lui Avraam; ascunderea de către Mesia şi ungerea de către Ilie; moartea violentă a lui Isaia (un Haggadah găsit deja în cele mai vechi apocrife, şi la aproape toţi părinții timpurii); identitatea lui Melhisedec cu Shem (compară în special, Epifanie, „Adversus Hæreses,” 35., şi siriana „Peștera Comorilor,” tradusă de Bezold, p. 36).

Clement şi Origen.

Clement îi numește pe haggadiștii evrei „mystæ” (μύσται „persoane inițiate”), un termen care era probabil actual în Alexandria; pentru că scrierile tuturor Părinților Bisericii sunt de acord în considerarea tradiţiei evreieşti ca un fel de doctrină ezoterică înțeleasă numai de cei inițiați. Clement este obişnuit cu vechiul Haggadah la Exod 2:14, potrivit căruia Moise a ucis egipteanul doar prin pronunțarea numelui lui Dumnezeu. Moise este de asemenea numit „Joiakim” şi „Mech” de mystæ („Stromata,” ediția Migne, 8. 897), şi „Melchiel” în Pseudo-Philo, „Antiq. Bibl.” („Revizuirea Evreiască Trimestrială,” 10. 228; compară 10. 726). O relaţie între Clement şi Seder ‘Olam Rabba este arătată de faptul că amândoi dau același număr, şaizeci de ani, ca perioadă a activității lui Elisei (ibidem 5. 138).

Datoria lui Origen față de Haggadah.

Origen derivă încă mai mult din Haggadot. De exemplu: Grădina din Eden este centrul lumii („Selecta in Genesin,” 2. 8; compară ‘Erub. 19a; Sionul este aşa numit în Enoh, 26. 1, 2; şi Jubilee, 8.); împărțirea Mării Roșii în doisprezece părți (predică la Exod 5:5; vezi de asemenea Eusebiu, comentariu la Psalmul 77:13, şi Epifanie, în notele la „Adversus Haereses,” pag. 262 şi următoarele; compară Mekilta la Exod 14:16, şi alte surse evreieşti [„Revizuirea Evreiască Trimestrială,” 5. 151], şi Ḳimḥi la Psalmul 136.); pocăința fiilor lui Korah (comentariu la Epistola către Romani 10:7; compară Midrash la Psalmul 45:4); puterea lui Israel stă în rugăciune (predică la Numeri 13:5; compară Sifre, Numeri 157); Fineas şi Ilie sunt identici (compară cu Ioan 6:7; Ieronim adoptă aceeaşi opinie din Apocrifa [5. 813, ediția Vallarsi; compară cu Yalḳ., Num. 772, dar cele mai timpurii surse lipsesc]); Daniel, Hanania, Mihael, şi Azaria sunt fameni (comentariu la Matei 15:5; compară predica la Ezechiel 4:8; sirul din Ezechiel 14:5; Ieronim, „Adversus Jovin,” cartea 1, 15.; compară cu Daniel 1:3; Epifanie, „De Vitis Prophetarum,” ediția Migne, 44. 424; mai departe Sanh. 93b; Gen. R. 99.); Moise este autorul a unsprezece Psalmi („Selecta” la Psalmul 12., ediția Migne, p. 1055; tot astfel Ieronim [„Adversus Rufinum,” 13.; compară Pesiḳ., ediția Buber, p. 198a]); fiarele sălbatice sunt instrumente ale pedepsei divine, ca în 2 Împăraţi 17:2 (predica la Ezechiel 4:7, 14:4; compară Mishnah Ta’anit 3. 6; Shab. 33a).

Eusebiu.

Eusebiu recunoaște tradiţia evreiască fiind o autoritate aproape egală cu Scripturile, şi o numește ἅγρσΦος παράδοσις; adică, „tradiţia nescrisă” („Historia Ecclesiastica,” 4. 22). Depozitarii săi sunt denumiți de el „deuterotæ” (δευτερωταί, „Præparatio Evangelica,” 11. 5), şi el îi caracterizează în mod corespunzător ca oameni de o tărie neobişnuită a intelectului, ale căror facultăți au fost antrenate să pătrundă până la inima Scripturii. Evreii, spune el, numindu-i δευτερωταί (adică, „tannaim”), pentru că ei explică Sfânta Scriptură (ibidem 12. 1). „Deuterosis” (δευτύρωσις, „mishnah”) este în mod obişnuit folosit de scriitorii ecleziastici pentru tradiţia evreiască, şi este de asemenea găsit în nuvela lui Iustinian.

Eusebiu face o distincție între exegeza ezoterică şi cea exoterică; el adesea clasează Haggadot cu interpretarea exoterică, contrar lui Clement şi altora, care văd în acesta o doctrină secretă. Alături de Haggadot al lui mai pot fi menționate următoarele: Avraam a respectat învăţăturile Torei înainte ca ea să fi fost revelată („Demonstratio Evangelica,” 1. 6; compară Yoma 28b); păcatul Regelui Ezechia în omiterea unui imn de laudă către Dumnezeu după înfrângerea lui Sanherib (comentariu la Isaia 39:1; Ieronim, ad loc., citează aceeaşi tradiție; compară Sanh. 94a; Cant. R. 4. 8; Lam. R. 4. 15); relaţiile lui Merodac-baladan cu Ezechia (comentariu la Isaia 39:1; acelaşi Haggadah este dat în comentariul lui Efrem Syrus la 2 Împăraţi 20:10 [„Opera Syriaca,” 1. 562], ca în una din scolia lui Iacov din Edessa; compară Sanh. 96a). Trădătorul Shebna a fost un mare preot (compară Lev. R. 5.), înșelător (compară Sanh. 26a) şi senzual (ibidem), după cum Eusebiu afirmă în numele lui δ Εβραῖος (comentariu la Isaia 12:10, 11; Ieronim face aceeaşi afirmaţie ad loc.). Pasajul Zaharia 11:8 a primit foarte timpuriu următoarea interpretare Cristologică: După sosirea lui Isus, cei trei puternici moșieri, regi, preoți, şi profeți, au dispărut din Israel („Demonstratio Evangelica,” 10. 1). Ieronim, la Zaharia 11:8, îl citează doar pentru a-l respinge, preferând exegeza evreiască, care aplică textul la Moise, Aaron, şi Miriam; dar el nu îi creditează pe evrei pentru acesta; compară de asemenea Pseudo-Philo („Revizuirea Evreiască Trimestrială,” 10. 321), şi Mekilta 16. 35; Seder ‘Olam Rabba 10.; Ta’anit 9a. Ceva similar este găsit în Aphraates la Numeri 20:1.

Acceptarea de către Părinții Bisericii a Haggadot-ului.

Aphraates dă cea de mai sus ca o exegeză evidentă în sine fără a menționa originea sa evreiască. El face acelaşi lucru cu ale sale numeroase Haggadot, care au fost fără îndoială derivate de la evrei. Efrem Syrus tot astfel dă al lui Haggadot în numele cărturarilor (, clarificatori , etc.), dar niciodată în numele evreilor. Totuşi, Haggadot au fost peste tot atât de acceptate, încât originea lor evreiască în mod gradat a ajuns să fie uitată. Efrem Syrus, de exemplu, spune, despre Geneza 11:29, că Sara a fost numită „Iscah” datorită frumuseții ei; dar aceste Haggadah este deja găsit în Seder ‘Olam R. 2. Explicația lui la Geneza 36:24 este similară cu cea găsită la Onkelos şi Versiunea Samariteană. Despre 2 Împăraţi 4 el are acelaşi Haggadah despre soția lui Obadia care este găsit în Targum Yerushalmi şi în parte în Ex. R. 31. Acestea şi pasaje similare dovedesc cunoştinţa lui Efrem despre ebraică – o cunoştinţă pe care mulți investigatori au disputat-o pe nedrept.

Vasta cunoştinţă a lui Ieronim a tradiţiei evreieşti.

Dar cel mai familiarizat cu tradiţiile evreieşti, şi cel mai mare admirator al lor, este Ieronim. A lui „Quæstiones Hebraicæ in Genesin” formează o serie aproape neîntreruptă de astfel de tradiţii; şi el le citează în mod frecvent de asemenea în alte scrieri ale sale. Ele sunt majoritatea episoade istorice ca adăugări la istoria Bibliei, pe care el le numește fie „traditiones” fie frecvent „fabulæ.” Aceste Haggadot nu i-au fost împărtășite în mod oral lui de către învățătorii săi evrei, ci, destul de remarcabil, el de asemenea a citit lucrări Midrashice. El spune, de exemplu, despre Ieremia 29:21: „Nec legitur in synagogis corum”; despre Zaharia 4:2: „Hæc ab Hebrís dicta reperimus.” Totuşi el vorbeşte despre aceste tradiţii ca şi când ele ar fi o doctrină secretă, „arcanæ eruditionis Hebraicæ et magistrorum synagogæ recondita disciplina” (Zaharia 6:9). El este de asemenea singurul Părinte al Bisericii care este obişnuit cu termenii tehnici ai tradiției evreieşti; de exemplu: „hoc Scriptura nunc dicit” ; „hoc est quod dicitur” ; „non debemus legere,” sau „non legi potest” . El cunoaşte şi aplică metoda de „notarikon” sau „gemaṭria” (la Naum 3:8, la Hagai 1. 1). Această cunoştinţă tehnică a fost observată până acum doar în scrierile lui Barnaba.

Elementele haggadice la Ieronim sunt atât de numeroase încât ele ar umplea volume; unele dintre cele mai importante pot fi menționate aici. La Eclesiastul 4:13 el citează un Midrash pierdut al lui R. Akiba, care s-a transmis doar anonim (compară Eccl. R. 4. 13; Abot de-R. Nathan, versiunea 2., capitolul 4; Midr. Psalmul 9:5) şi în sursele secondare. El este în întregime nesusținut, totuşi, în viziunea lui că Elihu (din Iov) şi Balaam sunt identici („Quæst. Hebr. in Gen.” 22. 21).

La Ezechiel 45:13, 14 Ieronim un Midrash halakic care tratează jertfa-legănată (compară Yer. Terumot 6. 1, 42d). Epifanie a cunoscut de asemenea aceasta; Fariseii se spune că au oferit τριακοντάδες τε καὶ πεντηκοντάδες (Hilgenfeld, „Judenthum und Juden-Christenthum,” p. 73, Leipsic, 1886). La Zaharia 11:13 el are un Haggadah ciudat despre numărul de învăţături afirmative şi negative; o investigație mai apropiată arată că el a păstrat acest Haggadah mai corect decât se găsește el în surse evreieşti („Revizuiri Evreieşti Trimestriale,” 6. 258; Jacob Bernays, „Abhandlungen,” 1. 252).

Părinții Bisericii care au trăit după Ieronim știu mai puțin şi mai puţin despre Iudaism, astfel că, istoria perioadelor de mai târziu nu mai este de nici un interes în această legătură.

Polemici:

Dialogul dintre Iustin şi evreul Trifon este remarcabil pentru politețea cu care evreii şi creştinii vorbesc unul cu altul; mai târziu, totuşi, exemplele nu duc lipsă de limbaj pasionat şi amar folosit de creştini şi evrei în disputele lor. Origen se plânge de încăpățânarea evreilor (Predica 10, la Ieremia 8), şi îi acuză că nu mai posedă cunoştinţa sănătoasă (l.c. 3). Efrem Syrus îşi asumă un ton foarte insultant față de evrei; el îi numește cu nume de ocară, şi vede în ei via nefolositoare care nu aduce roadă bună. Ca Eusebiu, care a folosit nenorocirile evreilor pentru scopuri polemice (comentariu la Psalmul 58:7-12), Efrem vede în condiția lor nenorocită vizita lui Dumnezeu (în Geneza 49:8); pentru că evreii „l-au trădat pe Cristos,” ei au fost scoși din țara lor şi condamnați la rătăciri fără sfârşit (despre 2 Împărați 2, spre sfârşit). După ce Ieronim a enumerat toate țările în care evreii au fost dispersați, el exclamă: „Hæe est, Judæe, tuarum longitudo et latitudo terrarum” („Epistola 129 ad Dardanum”).

Ce i-a mâniat mai ales pe creştini a fost faptul că evreii au persistat în speranţele lor Mesianice. În predica lui împotriva evreilor Efrem spune: „Iată! Acest popor are fantezia că el se va întoarce; după ce l-au întărâtat pe Dumnezeu prin toate felurile, el așteaptă şi se așteaptă la o vreme când el va fi mângâiat.” Efrem, la fel ca Iustin şi Origen, menționează că la această vreme Iudaismul primea numeroase avansări de la rangurile de păgânism, un fenomen atribuit de Părinții Bisericii la maşinațiile lui Satan.

Ieronim, pe de altă parte, vorbeşte cu o mare elocvență despre speranţele Mesianice ale evreilor. Multe pasaje Mesianice din Biblie au fost aplicate de cel din urmă la împăratul Iulian, altele la un viitor îndepărtat, diferențe ce au rezultat în polemici interminabile. Părinții Bisericii au privit la evrei ca la demoni, la sinagoga lor ca la case ale lui Satan; Rufinus batjocorind îl desemnează pe Bar Ḥanina, învăţătorul evreu al lui Ieronim, ca „Baraba,” şi pe Ieronim însuși un rabin. Cuvântul „circumcisio” a fost folosit pentru a condamna întregul Iudaism; evreii, ei au spus, au luat totul carnal (σωματικῶς), creştinii au luat toate lucrurile spiritual (πνευματικῶς).

Dispute între evrei şi creştini.

Scrierile lui Ieronim portretizează viu caracterul polemicilor din acea perioadă. Creştinii care ar încerca să dispute cu evreii trebuiau să fie învățați în doctrină (Prefața la Psalmi). Dar aceste dispute trebuie să fie ținute ca nu cumva evreii să considere că creştinii sunt ignoranți (la Isaia 7:14). Dezbaterile erau foarte vii. Se făcea referință, chiar dacă numai figurativ, la plantarea piciorului unul împotriva altuia, la trasul frânghiei, etc. (l.c.). Este incredibil că evreii erau atât de nebuni încât „țipau cu limbi nestrunite, făcând spume la gură, şi răgușind la voce” (despre Epistola către Tit, 3:9). Nici nu este probabil ca evreii „au regretat când nu au avut nici o oportunitate de a calomnia şi defăima creştinii” (Prefața la Iosua), deşi evreii din acel timp nu arată nici o modestie în susținerea părții lor în aceste discuții. Ei au fost acuzați că au evitat întrebările care au apărut despre pasaje mai dificile ale Bibliei (din Isaia 44:6), ceea ce a dovedit simplu că ei au vrut să evite disputele cu totul. Dar evreii au avut aliați în opiniile lor; căci păgânii şi sectele creştine au fost de acord cu ei în multe puncte, atrăgând asupra lor înșiși polemicile Părinților Bisericii.

Atacurile mărturisite asupra evreilor.

Dintre numeroasele lucrări polemice direcționate împotriva evreilor, doar câteva pot să fie menționate aici. Din lucrarea lui Clement, „Canonul Bisericii, sau împotriva iudaizatorilor” (Κανὼν ‘Εκκλησιαστικὸς ἢ Πρὸς τονς ‘Ιουδαιζοντας; Eusebiu, „Historia Ecclesiastica,” 6. 13), doar câteva fragmente au fost păstrate. Lucrarea faimoasă a lui Origen, „Contra Celsum,” este direcționată nu mai puţin împotriva evreilor decât împotriva păgânilor, de vreme ce Celsus a adus înainte multe doctrine evreieşti. Lucrarea lui Eusebiu „Demonstratio Evangelica” a fost declarată un atac direct asupra evreilor (vezi 1. 1, 11). A lui Aphraates Predica 19 este larg direcționată împotriva evreilor, şi Predicile 11, 13, 15, denunță circumcizia, Sabatul, şi discriminarea între mâncărurile curate şi necurate, „de care ei sunt mândri.”

O mică lucrare a lui Novatian, anterior atribuită lui Tertulian („Epistola de Cibis Judaicis,” Leipsie, 1898, ediția G. Landgraf şi C. Weyman, retipărită din „Archiv für Lateinische Lexicographie und Grammatik,” 11), este de asemenea direcționată împotriva legilor dietare evreieşti. Isidore din Sevilia a copiat această lucrare aproape cuvânt cu cuvânt în a lui „Quæstiones in Leviticum,” 9. Foarte probabil de asemenea prin Novatian, şi astfel din secolul al patrulea, este tratatul „Adversus Judæos,” adesea atribuit lui Ciprian; acesta este, totuşi, cumva împăciuitor în ton (Landgraf, în „Archiv,” 11. 1897). În lucrările lui Tertulian se găsește de asemenea un tratat, „Adversus Judæos,” similar în multe privințe cu a lui Ciprian „Testimonia,” amândouă fiind inspirate dintr-o lucrare mai veche, „Altercatio Simonis Judæi et Theophili Christiani” (P. Corssen, Berlin, 1890); în „Altercatio” evreul este convertit.

După moartea lui Julian, Efrem a compus patru imnuri: împotriva Împăratului Iulian Apostatul, împotriva ereziilor, și împotriva evreilor (în „S. Ephraemi Syri Carmina Nisibena,” ediția Bickell, traducerea latină, Leipsic, 1866; și Overbeck, “S. Ephraemi Syri Aliorumque Opera Selecta,” text sirian, Oxford, 1865). În legătură cu acestea, în timp, precum și în subiect sunt cele șase predici ale lui Ioan Gură de Aur împotriva evreilor („Predici” 1.). În acestea el se plânge cu amărăciune de creștini pentru încă se agață de obiceiurile evreiești, o situație menționată de către alți Părinți ai Bisericii, de asemenea. Ieronim oferă exemple frapante în comentariile sale la Matei 23:5 și la Ezechiel 33, și mai caracteristice încă sunt următoarele cuvinte ale lui: „Legile evreieşti apar pentru cei neștiutori și oamenii obișnuiți ca fiind chiar idealurile înțelepciuni și rațiunii umane” („Epistola 121 ad Algasiam”). Această atitudine a mulțimii a fost, desigur, cu sinceritate combătută de către Părinții Bisericii; astfel, o lucrare anonimă menționată de Fotie („Myriobiblion,” ediția Migne, p. 390) este îndreptată împotriva evreilor și împotriva celor care, ca și evreii, au sărbătorit Paștele pe data de 14 Nisan. Lucrarea sărbătorită a lui Epifanie „Adversus Haereses,” așa cum, de asemenea, a lui „Ancoratus,” tratează credința iudaică; privind-o doar ca un al treilea sistem religios, a fi recunoscut alături de Scythism și Hellenisin, în timp ce singura revelația divină este creștinismul. Fondatorul dogmaticii creștine, Augustin, în ciuda tuturor principiilor dogmatice de clasificare, îi grupează pe evrei, păgâni, și Arieni într-o singură clasă („Concio ad Catechumenos”).

Punctele criticate de către Părinții Bisericii sunt multiple; acestea includ astfel de legi fundamentale, precum cele ale Sabatului, cu privire la transferul căreia spre duminică Justin deja o tratează („Dialog”, capitolul 24) – o schimbare la care s-a opus Origen (compară Diestel, „Geschichte des Alten Testament,” p. 37), și pe care Origen (comentariu pe Romani 6:2) și Ieronim („Epistola 121 ad Algasiam”), caută să se dovedească a fi imposibil de respectat („Grätz Jubelschrift,” p. 191). Circumcizia, care este, de asemenea, violent atacată de Origen (vezi Diestel, „Gesch. des Alten Testaments,” pag. 37), legile alimentare, și multe probleme minore, cum ar fi, de exemplu, spălarea mâinilor, sunt realizate la rândul lor, pentru a servi în calitate de subiecte de scriere polemică (Origen, comentariu la Matei 11:8). Într-adevăr, Părinții Bisericii, chiar și în secolul al patrulea permiteau mai multe informații cu privire la respectarea legilor levitice de puritate decât sursele rabinice, Neuburger (în „Monatsschrift,” 1873, p. 433) în sens contrar.

Acuzații nefondate împotriva evreilor.

Ieronim spune („Epistola 109 ad Riparium”) că samaritenii și evreii au considerat nu numai trupurile celor morți ar fi necurate, dar și ustensilele din casă care conțin un cadavru. Probabil ca urmare a legilor levitice de purificare a evreilor, precum și samariteni și eretici, au evitat contactul cu creștinii, un fapt de care Ieronim se plânge amarnic, dar cel mai mult pe nedrept (despre Isaia 65:4). La fel de absurd este atunci când Justin îi acuză pe evrei, chiar pe rabinii și înțelepții lor, de imoralitate („Dialogus cum Tryphone,” 134, 141). Poate fi foarte bine adăugată o frază caracteristică polemică a lui Tertulian în acest sens: „Noi avem totul în comun, cu excepția femeilor noastre; voi aveți comunitate numai în acest sens” (vezi Hefele, „Beiträge zur Kirchengesch.” 1. 16, Tübingen, 1864).

Poate că mai plauzibilă, deși de multe ori discutată și negată în vremuri mai recente, este acuzația Părinților Bisericii Iustin, Origen, Epifanie, and Ieronim, că evreii îl ocărăsc și îl blesteamă pe Isus – adică, creștinismul – de trei ori pe zi în rugăciunile lor („Revizuire evreiască trimestrială,” 5. 130, 9. 515; compară Wulfer, „Adnot. Theriaca Judaica,” pag. 305; Krauss, „Das Leben Jesu,” pag. 254, Berlin, 1902).

Întrebări dogmatice, desigur, au fost subiectul unor controverse – întrebări care niciodată nu se termină – despre abrogarea legii mozaice, persoana lui Mesia, etc. Cu toate acestea, a existat un acord comun între creștini și evrei în chestiuni cum ar fi Antihrist (vezi Irineu, passim, Ipolit, „De Antichristo”; compară „Revue Etudes Juives,” 38. 28, și Bousset, „Der Antichrist,” Göttingen, 1895), chiliasm (Efrem Syrus despre 2 Împăraţi 4:35; compara Sanh. 97a; „Ab Zarah” 9a; și alți Părinți ai Bisericii), angelologie, Înviere, etc.

Priceperea evreilor în controversă.

Capacitatea evreilor de a face față cu succes creștinilor în aceste controverse se datorează faptului că acestea au fost bine versați în toate problemele în discuție. Ieronim presupune că în întrebări Scripturale fiecare evreu este în măsură să dea răspunsuri satisfăcătoare (Prefață la Samuel). Evreii, de altfel, erau familiarizați nu numai cu textul original, dar, de asemenea, cu Septuaginta, Apocrifa, versiunea Aquila, și, în general, cu toate lucrările legate de Sfânta Scriptură. Nu mai devreme că scrierile lui Apollinaris Laodicinus au apărut, că evreii le citesc și le discută (Ieronim despre Eclesiastul 5:17).

Mai ales demn de menționat este faptul că evreii au fost la fel de bine versați în Noul Testament ca și în cel Vechi, fiind în măsură să explice dificultățile de acolo care nedumereau chiar pe profesorii creștini desemnați oficial (idem despre Isaia 11:1). Efrem Syrus afirmă, destul de curios (Predica 25, în Zingerle, „Bibliothek der Kirchenväter,” 2. 271), că evreii au recunoscut că Ioan Botezătorul într-adevăr a apărut. Origen se referă o tradiție evreiască, despre Iuda Iscarioteanul (despre Mat., Com. ser., § 78). Ieronim este, prin urmare, de crezut atunci când spune că evreii au fost de multe ori în situația de a-i aplauda pe proprii campioni (despre Ezechiel 33:33), ceea ce au şi făcut, într-un mod senzațional (ib. 34:3). Ioan Gură de Aur taxează, de asemenea, pe evrei cu modul lor teatral („Opera,” ediția Montfaucon, 1. 656), și în fața lui, dreptul şi precautul Iustin spune același lucru („Dialogus cum Tryphone,” 122).

Vechiul Testament si Apocrifa: creștinii și Eleniștii evreiești.

Obiectul principal al demersului creștin a fost să smulgă Vechiul Testament de la evrei și de a face din el o armă creștină. Prin urmare, după cum spune Ieronim (despre Mica 7:9), evreii sperau că, în vremurile mesianice, Legea și Proorocii vor fi luate de la creștinii și date evreilor exclusiv (compară pasajul polemică în Ex. R. 47). Pentru a realiza scopul lor, creștinii au folosit exegeza alegorică cum au fost dezvoltată de către Philo și de alți eleniști evreiești. Sensul literal, spune Origen, este destul de bun numai pentru evrei, pentru că nimic nu poate fi aplicat la Isus. Numai Isidor Pelusiotul a avut înțelegere suficientă de a avertiza împotriva aplicării întregului Vechi Testament lui Isus, ca nu cumva evreii și păgânii să găsească un motiv de batjocură (Epistolele, 1, ep. 106; 2, ep. 195). Cu toate acestea, întreaga Biserică creștină a căzut în această exagerare; și în ce absurdități au fost ei conduși este arătat de următoarele exemple: Sara și Agar, explicate deja alegoric de către Pavel (Galateni 4:24), sunt, potrivit lui Clement („Stromata,” 1. 5), înțelepciunea și lumea. Cele două femei care au apărut înaintea lui Solomon simbolizează Sinagoga și Biserica; primeia îi aparține copilul mort; celei din urmă, cel viu, adică, credința evreiască este moartă; credința creștină este vie (Efrem Syrus despre 1 Împăraţi 3:6). Acestea ar putea trece; dar aceasta devine o simplă copilărie, atunci când David este făcut a semnifica Israelul vechi și uzat, iar Abișag pe Isus (despre 1 Împăraţi 1:1). La fel de nefiresc este afirmația lui Fulgențiu în „Epistola Synodica” (în Hefele, „Conciliengesch,” a 2-a ediție, 2. 699), că Esau reprezintă „figura Populi Judæorum,” și Iacov poporul destinat să fie salvat. Evreii făcut lucrurile mult mai usor uitându-se la ei înșiși ca Iacov, și la creștini ca Esau sau Edom. La dispute creștinii știau dinainte cum ar interpreta evreii anumite pasaje. „Dacă am întreba pe evrei care fiică este [Psalmul 45], nu mă îndoiesc că vor răspunde: sinagoga” (Ieronim, „Epistola 42 ad Principiam”). Prin urmare, evreii s-au opus nu numai exegezei creștine cu sensul literal, dar, de asemenea, au avut interpretări alegorice, gata de-ale lor.

Numai Tertulian și Irineu au fost suficient de raționali pentru a urmări sensul literal simplu. Așa-numita școală din Antiohia, ai cărei cei mai eminenți reprezentanți au fost Teodor de Mopsuestia și Theodoret, a învățat, de asemenea, o exegeză în întregime rațională; deși ucenicii acestei școli, cum ar fi Cosmas Indicopleustes, a folosit metodele alegorice și tipice în mod extensiv (Barjean, „L’Ecole Exégétique d’Antioche,” Paris, 1898). Totusi, nu poate fi negat faptul că alți Părinți ai Bisericii, și mai presus de toate Ieronim, a făcut o treabă excelentă în exegeza simplă.

Textele corupte ale Bibliei.

Exegeza bună depinde de un text bun, iar acest lucru creștinii nu îl aveau; pentru că copiile Bibliei care circulau printre ei erau corupte într-o serie de pasaje. La o anumită dispută între evrei și creștini, primii, destul de natural, s-au referit la aceste greșeli, și i-au batjocorit pe adversarii lor, că au permis astfel de gafe evidente. Argumentele evreieşti de acest tip sunt adesea citate de Iustin, Origen, Ieronim, și alte părinți. În scopul de a elibera Biserica de reproșurile drepte ale evreilor pe acest motiv, Origen a efectuat lucrarea sa gigantică, Hexapla (Epifanie, „De Ponderibus et Mensuris,” 2), în care, el adesea restabilește lectura evreiască (de exemplu, predica despre Numeri 16:4; Comentariul pe Romani, cărțile 2, 13; compară Rufinus, „Apologia s. Invectiv. in Hieronymum,” cartea 5, capitolul 4). Iustin este destul de sincer pentru a respinge un lustruit hristologic evident, notoriul ἀπῗ8 τοῦξύλου, care a fost declarat a fi citirea în Psalmul 96 (95:10), interpolat în versiunea în limba greacă („Domnul a domnit din lemn”). În afară de Iustin („Dial. cum Tryphone,” 73), aceasta interpolare se găsește numai în părinții latini – Tertulian, Ambrozie, Augustin, Leo, și Grigore cel Mare – care s-au răsfățat în mult nonsens cu privire la cuvintele „a ligno.” Augustin („De Civitate Dei,” 16. 3) a avut un text în Geneza 10:2, în care nu șapte, ci opt fii ai lui Iafet au fost menționați, o lectură care nu se găsește în nici unul din textele cunoscute. Prin urmare, evreii au respins toate traducerile, recunoscând cel mult „Secunda editio” a lui Aquila, pentru că aceasta a fost actualizată (κατὰ U7 + 1F00κρίβειαν; Ieronim despre Ezechiel 4:15). Ieronim este singurul Părinte al Bisericii, care, împotriva Septuagintei, în mod constant se referă la „Hebraica veritas.” Cu un mare cost el a avut o Biblie copiată pentru el de către prietenul său evreu („Adversus Rufinum,” cartea 2), care a împrumutat pentru el, deși cu „pia fraus,” copiile aparținând sinagogii („Epistola 36 ad Damasum”). Cu toate acestea, chiar și Ieronim îi acuză pe evrei de manipularea textului Bibliei (Maleahi 2:2); și, după aceea, acuzația se repetă în mod constant.

Creștinii nu s-au descurcat mai bine cu Apocrifa, pe care ei au apreciat-o prea înaltă, deși acestea uneori ofensau bunul simț. Origen s-au descurcat prost în mâinile evreilor cu scrierea sa apocrifă a lui Susana („Epistola ad africanum de Historia Susannæ,” 5) și nici nu a fost obscenă legenda lui Ieronim de la Ieremia 29:21 – o legendă, care este în mod evident în legătură cu această scriere apocrifă (vezi a lui N. Brüll „Jahrbücher,” 3. 2), primită favorabil de către evrei. Ieronim (despre Matei 27:9) susține că a primit o scriere apocrifă pe Ieremia de la un nazireu evreu, și că ar fi găsit într-o carte ebraică („Epistola 36 ad Damasum,” „in quodam Hebræo volumine”), o istorie a lui Lameh; dar profesorul său evreu vorbește cu dispreț despre adăugările la Daniel, ca fiind scrise de unii greci (Prefață la Daniel). Vezi canoanele Bibliei.

Importanța Părinților Bisericii pentru învățătura evreiască, deja recunoscută de către David Ḳimḥi și Azaria dei Rossi, devine evidentă, în cazul în care se consideră că multe propoziţii din Talmud si Midrash pot fi aduse în perspectiva corectă doar prin lumina exegezei și polemicilor acestor scriitori creștini. Prin urmare, învățătura evreiască modernă se întoarce, deși nu cu suficientă dorință, pentru a investiga lucrările Părinților Bisericii.

Bibliografie:

  • M. Rahmer, Die Hebräischen Traditionen in den Werken des Hieronymos, 1: Quœstiones in Genesin, Breslau, 1861;
  • idem, Die Hebräischen Traditionen in dem Bibelcommentar des Hieronymos, in Ben Chananja, 1864, 7;
  • idem, Die Hebräischen Traditionen des Hieronymos, in Frankel’s Monatsschrift, 1865, 1866, 1867, 1868;
  • in the Grätz Jubelschrift, 1887;
  • in Monatsschrift, 1897, pp. 625-639, 691-692; 1898, pp. 1-16;
  • S. Krauss, Die Juden in den Werken des Heiligen Hieronymos, in Magyár Zsidó Szémle, 7, 1890;
  • Grätz, Haggadische Elemente bei den Kirchenvätern, in Monatsschrift, 1854, 3;
  • Goldfahn, Justin Martyr und die Agada, ib. 1873, 27, şi retipărită;
  • Gerson, Die Commentarien des Ephraem Syrus im Ihrem Verhältniss zur Jüdischen Exegese, Breslau, 1868;
  • Grünwald, Das Verhältniss der Kirchenväter zur Talmudischen und Midraschischen Literatur, in Königsberger’s Monatsblätter, and reprinted, Jung-Bunzlau, 1891;
  • S. Funk, Die Haggadischen Elemente in den Homilien des Aphraates, des Persischen Weisen, Vienna, 1891;
  • S. Krauss, The Jews in the Works of the Church Fathers, in Jewish Quarterly Review, 1892, 5. 122-157; 1893, vi. 82-99, 225-261. O investigație foarte meticuloasă este tratatul lui L. Ginzberg, Die Haggada bei den Kirchenvätern und in der Apokryphischen Litteratur, in Monatsschrift, 1898, 42. şi următoarele, şi retipărit, Berlin, 1900;
  • idem, Die Haggada bei den Kirchenvätern, vol. 1, Amsterdam, 1809.

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2018/02/03/parintii-bisericii-importanta-lor-pentru-iudaism/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/parintii-bisericii-importanta-lor-pentru-iudaism/

SĂ INTRI PE UȘI DESCHISE DE EL – MĂRTURIE MISIONARĂ

Să intri pe uși deschise de El

Mărturie Misionara din Istanbul

Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit va intra și va ieși, și va găsi pășune” (Ioan 10:9)

Când am ajuns în Istanbul (Turcia) în 2002, am găsit o metropolă care adună între colinele sale aproape o întreagă Românie. Nu am scăpat nici noi de experiența misionarilor care fac pasul în mediul „transcultural” Am întâlnit o cultură diferită, o biserică mică în mijlocul unui popor mare la număr, la aceea dată, creștinii evanghelici numărând în jur de 3000, într-un „ocean” de peste 70 milioane de musulmani.

Istoria României săpase adânc în mintea noastră, despre turci, imaginea unui popor barbar, în timp ce mass-media modernă ne bombardase cu diferite informaţii despre iminența terorismului la tot pasul. Nu știam atunci ce vom face printre turci, în ce mod noi, o familie de români, vom reuși să fim de ajutor lucrării lui Dumnezeu într-o națiune, care după opinia unora, chiar de la români nu merită slujire. Cu toate acestea făcusem pasul prin credință și de acum așteptam împlinirea promisiunii: „Voi fi cu voi”, „El vă va da ce trebuie sa spuneţi chiar în ceasul acela” „El are să vă călăuzească în tot adevărul” sau: „Vă voi deschide o ușă largă de cuvânt”.

Credincioșia lui Dumnezeu în împlinirea promisiunilor o poți experimenta doar după ce ai pășit prin credință.

Este firesc să pășești cu emoţii și teamă pe o ușă nou deschisă, dar Dumnezeu este onorat „să intri și să ieși” cu încredere pe ușa deschisă de El. Indiferent de contextul în care aplicăm acest principiu, în mediul familial, social, sau în lucrarea lui Dumnezeu, a face pasul prin credință este expresia încrederii în păstorirea lui Dumnezeu. Experiențele din viata mea despre care vorbesc cu cea mai mare pasiune sunt cele rezultate în urma paşilor făcuți prin credinţă.

În mijlocul unei mulțimi care ne obosea doar privind-o, Dumnezeu ne-a ațintit privirea și ne-a atins inima printr-o voce care ne-a vorbit într-o zi: „Nu vă temeţi, voi va trebui doar să intraţi pe ușile pe care Eu le voi deschide”. Din acea zi, am făcut o prioritate din a identifica ușile deschise de Dumnezeu pentru a nu pierde oportunităţi de slujire, acolo unde El avea un plan. Au trecut multi ani de slujire bazată pe uși deschise de El. În toată această perioadă Dumnezeu a fost credincios, păstrând pentru noi o ușă deschisă de slujire printre frații turci.

Mulți au încercat să închidă ușile deschise de El, dar nu au reușit. Unele uși, într-adevăr au fost închise, dar au fost deschise altele, noi urmând doar sa le identificam. Alteori am încercat noi să batem la uși închise, dar Domnul cu blândeţe și răbdare ne-a călăuzit înspre ușile deschise în acel moment.  Cine ne poate păstori într-un mod mai minunat decât El? „… Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide,” (Apocalipsa 3:7 ).

Misionar Ioan Șofrac

Biserica Baptista din Alba Iulia

MANIFESTAREA SFINȚENIEI LUI DUMNEZEU – PASTOR EMANUEL JURCOI

 

Isaia 1:1-4
Știați că … sfinții se pot cumpăra și se pot mânca? Într-o zi, eram în Iași, la o patiserie și cineva a comandat: ”Dați-mi vă rog, trei sfinți”. Apoi am aflat că sfinții sunt din aluat, împletit cu miere și nucă. Dumnezeu este sfânt și ne cere și nouă să fim sfinți (1Petru1:16). Sfințenia, deși este la fel de bună ca acei sfinți cu miere și nucă, ea nu poate fi cumpărată ci trebuie cultivată în viața noastră.

Dumnezeu își manifestă sfințenia Sa prin faptul că descoperă păcatele poporului Său. El ne descoperă păcatele noastre prin Cuvântul Său (v.1) prin Creația Sa (v.2-3) și prin Crucea Sa (v.4). În primul rând, Dumnezeu se folosește de Cuvântul său ca să ne descopere păcatul. Cuvântul este variat din punct de vedere literar (Lege, Istorie, Poezie, Profeție, Biografie și Epistole). Când citim sau ascultăm orice parte a Cuvântului prin care Duhul Sfânt ne mustră cu privire la un păcat, nu Îl ignorăm din cauză că textul este o poezie ci suntem convinși că Dumnezeu a vorbit prin acel text. Cuvântul nu este doar variat, ci el este și viu. Dumnezeu l-a folosit pe Isaia să scrie acel text într-un mod asemănător în care un om folosește un instrument ca să scrie. Nu creionul este sursa acelor cuvinte pe care le scrie, ci stăpânul său. Cuvântul este viu pentru că și Autorul este viu. Cuvântul este valabil în orice timp și în orice loc. Cuvântul este relevant și în Ierusalim și în orice cetate din țara lui Iuda. În mod asemănător, principiile Cuvântului sunt valabile pentru orice alt loc din lumea aceasta. Cuvântul a fost la fel de valabil pentru vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz și Ezechia cum este și pentru noi cei de astăzi.

În al doilea rând, El ne descoperă păcatele noastre prin Creația Sa. Dumnezeu ia ca martoră Creația Sa ”Cerurile și pământul”. Creația are capacitatea de a depune mărturie conform (cf. Deut. 6:26, 30:19-20; Psalmul 19: 1-6; Habacuc 2:11; Luca 19:40). În versetul 2 este prezentată imaginea familiei, relația tată-fii. Un tată care și-a împlinit toate responsabilitățile și a primit în schimb răzvrătire. Nu există loc în care slăbiciunile noastre să fie mai evidente decât în relațiile de familie, iar familia este parte din creația lui Dumnezeu. În versetul 3 este prezentată imaginea fermeii. Boul și măgarul, parte din creația Lui, sunt cele care prin atitudinea lor față de stăpânul uman fac de rușine atitudinea oamenilor față de Stăpânul lor. Animalele acestea știu de cine sunt dependente și cine le poartă de grijă dar poporul Său era mai prejos decât acestea pentru că nu era recunoscător lui Dumnezeu.

În al treilea rând, Dumnezeu își manifestă sfințenia Sa prin descoperirea păcatului poporului Său prin lucrarea Crucii. În prima parte a versetului 4 este prezentat păcatul cultivat de generații în mijlocul poporului. Era încărcat de fărădelegi precum o căruță care venea de la cules, sămânța nu mai era dumnezeiască (Maleahi 2:15) ci nelegiuită. Atitudinea acestora față de Sfântul lui Israel era aceasta: 1. L-au părăsit, 2. L-au disprețuit și 3. I-au întors spatele. Toate aceste acțiuni le regăsim în atitudinea oamenilor la crucea Domnului Isus (vezi Isaia 53:3). Crucea este locul în care Dumnezeu a descoperit clar toată hidoșenia păcatului nostru.

Dumnezeu dorește să ne recunoaștem, să regretăm și să renunțăm la păcatele pe care ni le descoperă prin Cuvântul Său, Creația Sa și prin Crucea Sa.

Pastor Emanuel Jurcoi

Topul țărilor care impun avortarea bebelușilor cu Sindromul Down

Externe, Familie, Politic, Sănătate, Societate, Studii/Cercetări

În 2011, Adunarea Generală a Națiunilor Unite (ONU) a decretat oficial ziua de 21 martie ca fiind Ziua Internațională a Sindromului Down (WDSD). Data, 21/3, reprezintă cele trei exemplare ale „Cromozomului 21” găzduite de către persoanele cu sindrom Down – însă ziua în sine reprezintă mult mai mult. Este o oportunitate de a sărbători valoarea fiecărei ființe umane în lumea noastră diversificată și de a-i învăța pe ceilalți despre ce înseamnă cu adevărat să trăiești cu sindromul Down.

Tema din acest an este #LeaveNoOneBehind (Nu lăsa pe nimeni în urmă). Organizația „Down Syndrome International” spune: „Realitatea este că astăzi atitudinile negative predominante, așteptările scăzute, discriminarea și excluderea, arată că persoanele cu sindrom Down sunt lăsate în urmă”. În multe cazuri, respingerea acestora începe chiar înainte de a se naște.

Anul trecut, CBS News a raportat că Islanda este „aproape de eradicarea” sindromului Down de când screening-ul prenatal a devenit disponibil. Ceea ce înseamnă cu adevărat că persoanele cu sindrom Down sunt ucise prin avort selectiv. Imaginați-vă provocarea de a crește „diferit” într-o țară în care, în medie, în fiecare an se naște doar unul sau doi copii ca tine.

Danemarca este chiar în spatele Islandei, cu o rată de avort de 98% a persoanelor cu sindrom Down. În Franța sunt 77%. În Statele Unite, 67% dintre copiii cu sindrom Down sunt avortați.

Aceasta este o pierdere enormă și tragică pentru întreaga lume, fiind condusă de frică. Primul lucru pe care părinții îl aud din gura doctorilor atunci când află că bebelușul lor are sindromul Down este „Îmi pare rău…” continuând cu o listă interminabilă a lucrurilor pe care copilul lor nu le va putea realiza niciodată. Presiunea de a întrerupe sarcina nu este deloc subtilă.

„Sunt multe modele și bucătari, muzicieni, atleți și antreprenori. Sunt avocați și reprezentanți ai grupurilor de interese care depun mărturie la Congrese sau merg la Casa Albă pentru a se întâlni cu Președintele. Aceștia muncesc, unii dintre ei își întemeiază familii. Au visele lor pentru viitor și nu se opresc niciodată din învățat. Studiile arată că 99% dintre persoanele cu sindrom Down sunt fericite cu viața lor.”

Discriminarea este în creștere, dar se iau măsuri pentru a promova legi care protejează copiii nenăscuți cu sindromul Down. Indiana, Ohio, Dakota de Nord, Louisiana, Utah, iar acum Kentucky au aprobat legi antidiscriminare prenatale.

Legea HB 1337 din Indiana, care acordă dreptul la viață a persoanelor cu sindrom Down a fost aprobată printr-un procentaj uriaș, fiind semnată în 2016 de către guvernatorul de atunci, Mike Pence, dar o hotărâre a judecătorilor celui de-al 7-lea Circuit al Curții de Apel a blocat-o, aceasta neintrând în vigoare.

În noiembrie anul trecut, organizația „Susan B. Anthony List”, o organizație care lupta pentru dreptul la viată, a abordat subiectul în fața Curții Supreme, cerând să susțină legea din Indiana. Curtea nu a abordat niciodată problema avorturilor legate de discriminare, a sindromului Down sau a altor caracteristici, astfel încât acest caz ar putea fi primul de acest gen.

Sperăm că problema va fi analizată, iar Curtea de Apel va vedea că este vorba de drepturile omului și de egalitate, lucruri promise fiecărui american. Mii de copii cu sindrom Down depind de această lege. Ei sunt la fel de capabili ca oricine altcineva de a avea o viață minunată. Este timpul să nu-i mai lăsăm în urmă.

Notă: Katie Shaw, o tânără din Indianapolis, cu sindromul Down, este un avocat activ care a contribuit la scrierea legii HB 1337. Ea lucrează la bordul „Down Syndrome Indiana.

SURSA: LifeNews.com

Daniella Pintican despre sarcină și viață la Conferința „O viață = O generație”

Fiind luna pentru viață, luna femeii, s-au desfăşurat 2 evenimente importante, la care am fost invitată, in calitate de medic, pentru a vorbi despre apariția vieții (a sarcinii).

Apreciez că există atât de mulți oameni interesați de acest subiect. Am simțit invitația de a vorbi ca pe ceva necesar în zilele noastre. DA, după un contact sexual neprotejat poate să apară o sarcină, iar sarcina nu înseamnă doar ceva acolo în uter pentru care mergi la medic şi în 10 minute scoate tot şi rezolvă problema. Avortul nu este o metodă contraceptivă, afecteaza atât fertilitatea pe termen lung, cât şi starea psihică a femeii.

Campaniile desfăşurate au avut ca scop promovarea vieții şi dorința de a ajuta femeile aflate în criză de sarcină. Ca în orice țară civilizată, în România este nevoie de Centre specializate pentru aceste femei aflate în criză de sarcină.

Mesajele de pe pancarte și intenția organizatorilor campaniilor a fost aceea de a scoate în evidență că termenul „sarcină” nu este doar ceva minor şi neimportant, ci înseamnă o viață, un copil. Nimeni nu a avut intenția de a acuza femeile care cândva au recurs la avort, iar scopul a fost acela de a scoate în evidență importanța vieții încă de la începutul sarcinii.

Îmi doresc să existe cât mai multe centre de consiliere pre şi postavort.

Viața are valoare indiferent de stadiul în care se află!

Daniella Pintican, doctor

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/25/daniella-pintican-despre-sarcina-si-viata-la-conferinta-o-viata-o-generatie/?

110 ani de la nașterea lui Richard Wurmbrand

Ioan Panican, cunoscut biograf şi admirator al lui Richard Wurmbrand spunea: „Wurmbrand a trăit o viaţă lungă cât un secol şi a avut o inimă mare cât veşnicia” .

Dimensiunea activităţii pastorului Wurmbrand nu poate fi cunoscută cu adevărat decât numai în „ziua aceea”. Tot Ioan Panican spunea: „Pastorul Wurmbrand este triumful Duhului Sfânt, capodopera Harului, jertfei Domnului Isus Christos”. Dintr-un anarhist şi important militant ateu, Dumnezeu a făcut la vremea hotărâtă, un apostol cuprins de pasiune pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea lumii. Nu întâmplător, Billy Graham l-a numit „Pavel al veacului modern”. A mai fost numit: „glasul martirilor” (Rev. Ingemar Martinson, secretarul general al Misiunii Slavice, Suedia), „un nou Ioan Botezătorul… un glas strigând în pustiu” (Creştinul Azi, SUA) , iar Geoffrey Hanks, un cercetător britanic îl aşează între cei „70 de mari creştini care au schimbat lumea”. Richard s-a bucurat de o enormă şi splendidă recunoaştere şi din partea adversarilor înverşunaţi care l-au numit: „Cel mai mare duşman al comunismului!”. În timpul vieţii, Richard a primit numeroase onoruri şi citaţii pentru munca pe care a făcut-o în timpul vieţii. Richard a fost iubit şi hulit deopotrivă de cei care l-au cunoscut. A fost neînţeles, deseori, chiar de către cei care i s-au învârtit prin preajmă ani buni. Au fost mulţi care i-au adus fel de fel de acuzaţii, au fost mulţi care i-au criticat şi care încă mai critică lucrarea lui Wurmbrand dar Richard a continuat, în ciuda opoziţiilor, să-L servească pe Dumnezeu, numai pe Dumnezeu şi întotdeauna doar pe Dumnezeu.

 

A avut parte de mari suferinţe şi a purtat cu mult drag, vreme de 14 ani, lanţurile grele, în temniţele comuniste, pentru Mântuitorul mult iubit. Richard Wurmbrand a ars pentru Christos şi pentru oameni. A alungat întunericul din sufletele a milioane de oameni, prin cuvântările rostite în lumea întreagă, prin scrierile de o valoare inestimabilă şi prin viaţa trăită. A fost omul de care s-a folosit Dumnezeu pentru a transforma din temelie vieţile atâtor oameni deznădăjduiţi, neajutoraţi, ignoraţi, străini de dragostea Mântuitorului . Cea mai frumoasă descriere a ceea ce a fost Richard Wurmbrand este dată de el însuşi: „Ce am de spus despre mine însumi este mult mai simplu; sunt un creştin obişnuit care a trăit în împrejurări foarte neobişnuite”.

Autor: prof. Marius C. Cimpoae

Bibliografie:
Richard Wurmbrand, Oracolele lui Dumnezeu, Editura Stephanus, Bucureşti, 1996, pp. 6-8

Revista Harul, anul XII, martie 2001, nr.3 (113).

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/25/110-ani-de-la-nasterea-lui-richard-wurmbrand/?

Jurnal de Rugăciune pentru creștinii refugiați în alte țări

Dumnezeu a promis: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecului ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip. Iată că te-am săpat pe mâinile Mele, și zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei” Isaia 49:15-16

Duminică, 24 martie

Doamne, aducem înaintea Ta toți creștinii care sunt refugiați în alte țări sau strămutați în propria lor țară. Fii refugiul lor și un turn puternic pentru ei. Veghează asupra lor și poartă-le de grijă celor care și-au pierdut toate posesiunile. Ne rugăm să audă cuvintele Tale de mângâiere și umple-i cu acea pace pe care lumea nu o poate da. Adu-le aminte de patria cerească, unde ai pregătit un loc pentru ei. Veghează peste toți creștinii care au pierdut tot ce au avut, ajută-i să cunoască mângâierea și pacea Ta și amintește-le că ai pregătit o patrie cerească pentru ei. În Numele lui Isus ne rugăm. (Psalmul 61:3; Evrei 11:16.)

Luni, 25 martie

Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru vigilența Poliției libaneze care, după o operațiune de supraveghere ce a durat 10 luni, a descoperit un complot terorist; acesta viza locuri de închinare, ținte militare și adunări creștine pentru a „provoca haos” în timpul alegerilor parlamentare din Liban de anul trecut. În două ocazii, explozibil ascuns în tuburi de brânză a fost trimis din Siria în Liban de către militanții Statului Islamic. Rugați-vă pentru pace și stabilitate în Liban, care este un loc de refugiu pentru creștinii din alte părți ale Orientului Mijlociu.

Marți,  26 martie

În Libia există mulți imigranți, în principal din Africa de Vest și din Eritreea, care speră să ajungă din Libia în Europa. Dar ei sunt permanent în pericol de a fi luați de milițiile libiene și vânduți ca sclavi în piețele de sclavi din zilele noastre. Printre acești africani vulnerabili sunt mulți creștini, de exemplu eritreenii care au scăpat de persecuția religioasă din Eritreea și multe fete și femei tinere din Nigeria. Rugați-vă să se pună capăt la ceea ce secretarul general al Națiunilor Unite a descris ca fiind „printre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului”. Rugați-vă mai ales ca frații noștri creștini să nu se lase descurajați, ci să își ațintească privirile asupra lucrurilor care nu se văd, dar sunt veșnice (2 Corinteni 4:16-18).

Miercuri, 27 martie

Timbuktu, renumitul oraș de aur, se află în Mali, în Sahel. Astăzi, Mali este într-o situație disperată. Accentuarea schimbărilor climatice a provocat inundații majore, care au alternat cu seceta. Intensificarea extremismului islamist a dus la dezvoltarea terorismului. Tribalismul a înflorit, au apărut tot mai multe dispute între oameni pe seama pământurilor, astfel că mulți locuitori ai statului Mali au ajuns într-o sărăcie lucie, animalele lor au murit, culturile lor au fost distruse de inundații sau secetă, casele le-au fost afectate. Comunitățile creștine mici sunt foarte afectate de aceste lucruri. Rugați-vă ca Domnul să-Și protejeze și să-Și încurajeze Biserica din această națiune majoritar musulmană adesea uitată. În ultimul timp, extremiștii au încercat să distrugă biserici, au ucis pastori și alți creștini.

Joi, 28 martie

Purtați în rugăciune numărul mare de creștini strămutați din Myanmar (Birmania), care au avut parte de tratamente teribile din partea armatei țării. Rugați-vă ca ei să rămână puternici în Domnul, deoarece se confruntă cu mari greutăți. Budismul este religia de facto a statului Myanmar, unde armata deține o  putere considerabilă în guvernul lui Aung San Suu Kyi. Acest lucru a încurajat călugării budiști ultra-naționaliști, inclusiv membrii grupării extremiste Ma Ma Tha, care au jucat un rol esențial în instigarea la violențe împotriva creștinilor și nerespectarea dreptului acestora de a se aduna pentru închinare. Rugați-vă ca progresul democrației din Myanmar, atât de aplaudat în presa internațională, să ducă la libertatea religioasă adevărată pentru toți.

Vineri, 29 martie

Patru femei creștine au fost arestate în noiembrie lângă Kathmandu, capitala Nepalului, și au fost acuzate de încălcarea legilor anti-convertire din Nepal, care intraseră în vigoare cu două luni înainte. Potrivit unor rapoarte, ele au făcut evanghelizare din ușă în ușă. Cele patru au fost acuzate de încercarea de a converti cu forța membri Daliti (cea mai de jos castă din sistemul castelor hinduse) și nomazi. Rugați-vă pentru Yasura și Makihikula din Japonia și pentru Pushpa și Tirthamaya din India ca ele să nu fie descurajate, în ciuda faptului că ar putea primi câte cinci ani de închisoare și o amendă dacă vor fi găsite vinovate (sau japonezele ar putea fi deportate).

Sâmbătă, 30 martie

Cereți ca Domnul să-Și scape poporul din nordul Nigeriei de dușmani (Iosua 23:1). Rugați-vă pentru înfrângerea totală a grupării militare islamiste Boko Haram și ca membrii ei să ajungă să-L cunoască și să-L iubească pe Prințul păcii. Rugați-vă de asemenea ca păstorii Fulani să înceteze să atace satele creștine. Rugați-vă pentru protecția creștinilor care și-au părăsit locuințele din cauza violențelor anti-creștine și cereți ca, chiar și în mijlocul necazurilor, lumina dragostei lor față de Dumnezeu să continue să strălucească.

Sursa: Fondul Barnabas

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/25/jurnal-de-rugaciune-pentru-crestinii-refugiati-in-alte-tari/?

Primele luni ale unui bebeluș…

Posibilitaţi infinite. Imagineaza-ţi o calatorie in spaţiu. Peste o suta de miliarde de galaxii iţi asteapta sosirea si nenumarate stele iţi lumineaza calea. Calatorind cu 161 de kilometri pe ora, ai avea nevoie de 14 saptamani pentru a ajunge pe Luna si de 50 de ani pentru a ajunge pe Marte.

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=8471

Cea mai scurta distanţa pana la universul urmator este trupul tau. Locuiesti in unul dintre cele mai complexe organisme de pe planeta. Inima ta bate de vreo 104.000 de ori pe zi. Trupul tau produce peste 172 de miliarde de globule rosii la fiecare 24 de ore. Creierul este format din o suta de miliarhttps://alfaomega.tv/pro-viata/resurse-pro-viata/8709-primele-luni-ale-unui-bebelus#axzz5jCVqh6jzde de celule nervoase care constituie centrul de comanda ce iţi controleaza trupul. Fiecare celula microscopica lucreaza ca o mica fabrica ce are propriul set de instrucţiuni care transforma nutrienţii in energie, reproducand si realizand sarcinile alocate.

Totul a inceput in momentul conceperii tale.

Ma intreb daca voi avea picioare mari ca ale tatalui meu. Voi fi draguţa ca mama mea ? Cand voi creste mare, voi fi dansatoare ? Ma intreb de ce au bunicile riduri. De ce este fratele meu atat de prostuţ ? Este un bebelus acolo ?

In universul dinauntru, sperma se alatura ovulului si incepe o noua viaţa. Din momentul conceperii sunt stabilite anumite trasaturi de caracter, talente artistice si trasaturi fizice precum marimea picioarelor, culoarea ochilor si sexul. Acele celule primare cresc si se divid cu rapiditate.

La trei saptamani de la concepere, inima ta micuţa incepe sa bata mai sovaitor la inceput, dar apoi primeste putere si e gata sa continue timp de o viaţa. In cea de a patra saptamana, un test de sarcina ii spune mamei tale ca nu e singura. Esti de marimea unui bob de fasole si esti adapostit perfect intr-un loc confortabil de-a lungul peretelui uterului.

Picioarele si braţele tale incep sa se formeze impreuna cu creierul tau, sira spinarii si alte sisteme de organe. In saptamana a sasea, incepi sa faci primele miscari. Deja se formeaza degetele, iar gura si buzele sunt vizibile. Chiar si undele cerebrale pot fi detectate in acest stadiu incipient al dezvoltarii tale.

Intre sase si opt saptamani, mama ta te poate simţi cum te misti, dar ceea ce ea nu stie este ca tu inoţi in lichidul aflat intr-un invelis protector, avand miscarile naturale ale unui inotator.

La 11 saptamani, ai mai mult de cinci centimetri lungime si poţi sta pe unghia degetului mic al tatalui tau. Poţi inghiţi, deschide gura si chiar sughiţa. Toate sistemele de organe exista si sunt active. Rinichii tai incep sa produca urina si imiţi miscarile respiraţiei. La 12 saptamani, ai chiar si amprente. Lungimea ta se va tripla in urmatoarele doua luni si ultrasunetele ne arata un baiat foarte activ sau o fata. La 16 saptamani poţi misca ochii si ţi se formeaza sprancenele……….

Afla mai multe despre miracolul vietii: https://alfaomega.tv/pro-viata

https://alfaomega.tv/pro-viata/resurse-pro-viata/8709-primele-luni-ale-unui-bebelus#axzz5jCVqh6jz

„Avortul îi afectează profund și pe bărbați.”

Aceasta este mărturia lui Christian despre trauma profundă pe care și bărbații o trăiesc atunci când refuză statutul de părinte și darul vieții pentru unul dintre copiii săi. Soția lui, Christine, a scris și ea o mărturie tulburătoare despre avort. Cei doi soți au făcut avort chiar după legalizarea acestuia în Franța, iar trauma pe care au trăit-o i-a bântuit timp de decenii, atât pe ei, cât și pe copiii lor.

Aveam 21 de ani când prietena mea de atunci m-a anunțat că e însărcinată. Aveam o relație „flexibilă”. În vara aceea, eu munceam în Maroc, iar ea își petrecea vacanța în Spania. A venit să mă vadă înainte să se întoarcă la Paris iar apoi mi-a telefonat când a ajuns acolo.

Luase deja decizia să facă avort și făcuse toate pregătirile. Avea să plece în Anglia, la bunica ei. Avortul era atunci deja legal în Anglia, dar nu și în Franța. I-am sugerat din vârful buzelor că ne-am putea căsători. Dar ei îi era prea teamă să-i spună tatălui ei, nici nu putea fi vorba să păstreze copilul și nici să se căsătorească.

După avort, ne-am mai văzut o dată sau de două ori și apoi am plecat fiecare pe calea lui fără să mai vorbim niciodată. După câteva luni, am aflat din întâmplare că se căsătorise.
Nu bănuiam ce impact avea să aibă acel avort asupra mea, asupra vieții mele și asupra celei care avea să-mi devină soție, asupra viitoarei mele familii și asupra viitorilor mei copii.

Am îngropat adânc acel avort și toate sentimentele mele. M-am închis. Nu mai voiam să mă atașez de nimeni, îmi era teamă de suferință și de a nu produce suferință, de a nu fi la înălțimea situațiilor dificile, de a nu mă putea confrunta cu ele și de a nu le putea depăși.

Am început mai apoi o relație cu Christine, viitoarea mea soție. Nu eram încă căsătoriți când mi-a spus că e însărcinată. Eram complet anesteziat. Nu îmi puteam asuma acest lucru. Pentru mine, avortul era singura ieșire. Primul avort distrusese ceva în mine și deschisese ușa către al doilea, ca într-un cerc vicios. Ea a avortat primul nostru copil.

Totuși, Christine și cu mine ne-am căsătorit și în prezent avem cinci fiice. Drumul spre iertare și vindecarea interioară a fost unul lung și dureros. Ne-am cerut iertare și am oferit iertare împreună. Am putut face acest lucru după ce ne-am întâlnit cu Dumnezeu. Un Dumnezeu al iubirii și al vieții.

Am intrat în legătură cu o organizație care sprijină femeile în criză de sarcină și femeile care au avortat.

Am depășit o altă etapă decisivă când am putut vorbi despre avort, mai întâi în cuplu, apoi și cu fiicele noastre. Incapacitatea de a vorbi era ca o cangrenă care își răspândea otrava prin mine. Vorbitul a oprit răspândirea acestei otrăvi și a răului pe care mi-l făcea și mi-a permis să-mi continui drumul pe calea vindecării………

Sursă: Rompre le silence

https://alfaomega.tv/pro-viata/resurse-pro-viata/8505-avortul-ii-afecteaza-profund-si-pe-barbati#axzz5jCVqh6jz

UCRAINA: În „Republica Populară Lugansk”, bisericile baptiste sunt obligate să pună capăt slujbelor — Ciprian Barsan

Oficialitățile Republicii Populare Lugansk (RPL), republică nerecunoscută, au amenințat pastorii Uniunii Baptiste să nu se întâlnească la închinare, trimițându-le „mesajul clar că nu vor mai tolera asemenea servicii de închinare”. Oficialitățile consideră că toate bisericile protestante sunt „ilegale”. Pastorul unei biserici baptiste independente, Anatoly Tolstenko, în vârstă de 82 de ani, s-a înfățișat înaintea curții […] […]

Ai fost la Golgota să-L răstignești pe Domnul?

download

Ai fost la Golgota să-L răstignești pe Domnul?

Poate te simți intrigat de o asemenea întrebare și nu te condamn, într-adevăr este dură și naște ori agresivitate ori pocăință, nu este o cale de mijloc, de indiferență, privitoare la întrebarea aceasta.

O mare parte a populației lumii în momentul de față este antisemită și la fel ca și în decursul veacurilor, pentru răstignirea Domnului îi blamează pe evrei, națiunea Israel. E adevărat că au și ei vina lor, însă tu dragul meu, tu n-ai nici o vină?

Ba ai, reprezentanții Neamurilor erau acolo, biciul roman, ciocanul roman, sulița romană și tu erai acolo, erai acolo cu scuipatul și cu hula ta, cu batjocura ta, strigai și tu acolo împotriva Lui, i-ai îndesat și tu coroana de spini pe frunte, așa ca să știe că-i Împărat, ai lovit cu sete cu lancea, așa ca să-ți arați puterea!

De fapt până nu ajungi la concluzia că l-ai răstignit pe Domnul, până atunci condamnarea este asupra ta, de fapt până atunci scrâșnești din dinți, de fapt până atunci ești mare și tare, ești mândru, până atunci crezi că lumea este la degetul tău mic, până atunci crezi că ești știe tot, până atunci crezi că de la tine pleacă meridianele pe pământ și ești “buricul pământului”.

De fapt până nu ajungi la concluzia că tu L-ai răstignit pe Domnul, caracterul tău rămâne unul egoist, centrat în tine, cu setea de putere, cu setea de bani, cu setea de avere, cu setea de pofte de tot felul, cu setea de a domina, crezi că ții în căușul palmei pământul ăsta!

De aia mă urăști acuma, de aia ai gândurile care le ai față de mine, de aia ești intrigat, de aia zici că am înnebunit, pentru că nu ai cunoscut adevărul acesta personal: “Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” (Isaia 53:5)

Când ai realizat că păcatul tău L-a străpuns pe Hristos, când ai realizat că nemernicia și sălbăticia din sufletul tău L-a zdrobit pe Hristos, atunci de-abia începi viață de credință!

O începi căzând la picioarele Lui și spunându-i cine ești, spunându-i păcatul tău, văzând adevărat ca tu L-ai străpuns nu alții, trezindu-te că El e Hristos, nu-i “roata de rezervă”, nu-i sluga ta pe care s-o chemi să-ți servească, atunci vezi că de fapt dragostea Lui pentru tine a fost așa de mare, încât deși te-ai lepădat de El, deși acolo prin Petru erai și tu prezent și spuneai că nu-L cunoști, El a biruit!
În dragostea Lui a lucrat prin răutatea ta, prin păcatul tau, prin răstignirea care i-ai făcut-o, a lucrat la Mântuirea ta! Prin rănile și Sângele Lui este scris iertare și grațiere în dreptul tău! Dar numai atunci când recunoști că tu L-ai răstignit, numai atunci când vii la El și te lepezi de ciocan, te lepezi de bici, te lepezi de batjocură, te lepezi de păcat! NU ESTE ALTA CALE!

Calea este una singura, să vii la El, cu El ai avut de-a face la Golgota și nu-i oricine, ci Dumnezeu. Acolo ți-ai împlântat vorba și spinii în Trupul Său. NU este alta Cale să te împaci cu El! 

Te rog dragă suflete la acest Paște, du-te la El. Cu El trebuie să te împaci și ce poate să-ți dea El nimeni nu poate niciodată, niciun slujitor al Bisericii nu poate să-ți dea ce-ți dă Hristos pe care L-ai răstignit. Niciun cult oricum s-ar numi el nu poate să-ți dea ce-ți dă Hristos. Nici chefurile, bețiile, socializarea cu alții, mâncare bună, discoteca sau orice alt divertisment prin care vroiai să fii împlinit nu pot să te împlinească. Știi de ce? Fiindcă prin alea nu vrei decât să-ți acoperi vinovăția răstignirii, prin astea nu vrei decât să strigi după umplerea golului din inimă, vrei să astupi glasul nemuririi din tine, astea sunt doar niște surogate care nu fac nimic decât te amăgesc.

Singurul care poate să-ți umple golul din inimă, să-ți dea fericirea, este Cel pe care L-ai răstignit la Golgota! Du-te la El că a Înviat, du-te la El că a învins moartea, du-te la El că a învins păcatul, du-te la El că El l-a învins pe satana, du-te la El că-ți dă iertare și viață veșnică. Nimeni nu-ți poate da ce El iți poate oferi la acest Paște!
Înțelege că El este Paștele nostru! Nimic altceva!
Vino la El!

Măturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeala nouă, cum și sunteți, fără aluat; căci Hristos, Pastile nostru, a fost jertfit. (1Cor.5:7)

El S-a dat pe Sine însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl. (Gal.1:4)

El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați. (1Pet.2:24)

Simion Ioanăș

https://paginacrestina.wordpress.com/2019/03/24/ai-fost-la-golgota-sa-l-rastignesti-pe-domnul/

New post on Pagina creștină

Preşedintele Trump spune că S.U.A. sunt pregătite să recunoască suveranitatea Israelului asupra înălţimilor Golan

Israel, Istorie, Mass media, Personalităţi, Politic Poteraș Ionuț 23-03-2019 19:59:08

Preşedintele american a declarat într-o postare pe Twitter că Israelul are suveranitate asupra înălţimilor Golan. „După 52 de ani este timpul ca Statele Unite să recunoască suveranitatea deplină a Israelului asupra înălţimilor Golan, care reprezintă un punct critic de maximă importanţă strategică şi de securitate pentru statul Israel şi pentru stabilitatea în regiune.” Premierul israelian, Beniamin Netanyahu, a avut o reacţie rapidă la anunţul făcut de preşedintele Trump, declarând la rândul său, tot pe Twitter, că: „într-o vreme când Iranul caută să folosească Siria ca o platformă pentru a distruge Israelul, preşedintele Trump dă dovadă de curaj în afirmarea suveranităţii Israelului asupra înălţimilor Golan. Îţi mulţumim preşedinte Trump!”, a declarat Netanyahu. Anunţul făcut de Trump vine la scurt timp după ce secretarul de stat american Mike Pompeo a făcut o vizită în Israel, cu doar câteva săptămâni înaintea alegerilor din această țară, în care Netanyahu candidează pentru un nou mandat. În timpul vizitei sale, Pompeo şi Netanyahu au discutat despre atitudinea agresivă de care dă dovadă Iranul în regiune. „Ayatollahul a declarat că anihiliarea statului Israel este scopul său principal. Cu asemenea ameninţări la adresa integrităţii cetăţenilor israelieni, declarăm angajamentul nostru necondiţionat pentru securitatea Israelului şi susţinem dreptul statului evreu de a se apăra,” a spus Pompeo, într-o declaraţie făcută miercuri. Netanyahu a declarat la rândul său: „Secretarul de stat şi cu mine am avut o întâlnire în care am discutat chestiuni legate de apărare, şi cred că există modalități prin care presiunea se va intensifica,” spunând că discuţiile au inclus şi statutul înălţimilor Golan, pe care Israelul le-a capturat de la Siria în 1967.

„Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă Israelul nu ar fi prezent pe înălţimile Golan,” a spus Netanyahu. „Practic, am avea Iranul prezent la malul mării Galileei.” Pompeo nu a discutat chestiunea înălţimilor Golan în mod public, însă există speculaţii că un anunţ privind recunoaşterea de către Statele Unite a suveranităţii Israelului asupra platoului Golan ar putea fi făcut foarte curând, posibil chiar în timpul unei vizite pe care Netanyahu o are programată la Washington. Anunţul lui Trump de pe Twitter este o puternică indicaţie în acest sens. Secretarul de stat Pompeo a mai vizitat şi noua ambasadă americană de la Ierusalim. Preşedintele Trump a emis un decret prezidenţial la sfârşitul anului 2017 prin care s-a decis mutarea ambasadei, care se afla la acea vreme la Tel Aviv. Nouă ambasada s-a deschis în luna mai 2018, iar acest eveniment a coincis cu aniversarea a 70 de ani de la declararea independenţei statului Israel. Relocarea ambasadei se bucură de un sprijin larg în rândul cetăţenilor israelieni.

Sursa: ChristianHeadlines.com

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/23/presedintele-trump-spune-ca-s-u-a-sunt-pregatite-sa-recunoasca-suveranitatea-israelului-asupra-inaltimilor-golan/?

Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a IV-a

Maestrul și ucenicii au intrat profund în procesul de formare. Pe de o parte, lucrurile se desfășoară după tiparul epocii și tradiției iudaice. Isus este mereu însoțit de discipoli în activitatea sa și astfel le oferă posibilitatea transformării lor prin interacțiunea directă, observare, formularea de întrebări etc. Pe de altă parte, învățătorul îi implică pe ucenici în confruntările cu liderii religioși și politici din Israel, în problemele oamenilor care vin la Isus după soluții și în tensiunea ce se naște din împotrivirea lumii inteligibile a îngerilor căzuți. Această școală dură nu îi menajează pe cei ce îl urmează pe Cristos, ci le testează mereu credința, convingerile, caracterul. Curba de tensiune a uceniciei atinge niveluri tot mai ridicate. Ne așteptăm să vedem pasul următor și eventual ceea ce declanșează intrarea într-o nouă etapă. Capitolul al șaselea din Evanghelia după Marcu ne spune că Mântuitorul decide să se ducă în locurile natale (în ținutul Galileii, la Nazaret) pentru a realiza și acolo ceea ce făcea de obicei: predica evanghelia, învăța pe oameni, vindeca bolnavii și elibera îndrăciții. Textul biblic ne precizează că localnicii nu îl primesc bine și pun la îndoială misiunea lui. Principala obiecție este legată de identitatea lui Isus: cum poate un fiu de tâmplar (care probabil a învățat meseria tatălui său și a fost ucenic la tâmplărie) să își asume o asemenea poziție de învățător sau rabin?; cu ce putere face el minuni?; de unde are înțelepciunea care îi intrigă pe cei mai mulți?. Concluzia autorului biblic este aceea că Isus nu a putut să își împlinească misiunea acolo, că avea un public necredincios, chiar ostil și a decis să plece în alte locuri.

În acest cadru interesant, când Isus este respins de concetățenii săi, și probabil de familia sa, el decide să își trimită ucenicii să pună în practică lucrurile văzute și auzite de la el. Ne putem întreba de ce acum? Trece maestrul printr-o criză pentru că este respins la el acasă și vrea să vadă dacă este primit în altă parte? Sau este momentul propice pentru ucenici să intre în acțiune și să își evalueze consistența identității lor într-un moment ce pare complicat pentru misiune? Indiferent de răspuns, este clar că ne aflăm într-un punct important al școlii uceniciei. Acest lucru pare să fie trădat și de logica textului biblic. În acest context, Sf. Marcu, aproape ca niciodată până acum, devine meticulos și atent la detalii, prezintă cu atenție, chiar cu finețe, câteva aspecte legate de perioada de practică a discipolilor. Ne oprim și noi asupra unor elemente pentru a învăța despre importanța acestei etape din procesul uceniciei.

Un prim detaliu subliniat de Scriptură este cel al trimiterii. Ca trimiși ai învățătorului, ucenicii primesc responsabilitatea de a duce mai departe proiectul său. Isus i-a mandatat pe ucenici cu misiunea sa și definește calitatea de discipol prin această coordonată fundamentală a continuității operei la care el lucrează. Cu această ocazie se reia obiectivul principal al uceniciei: formarea de oameni care să fie în stare să ducă mai departe o muncă, o tradiție, un sistem de valori. Pentru a evalua capacitatea discipolilor de a da continuitate misiunii maestrului, ei sunt puși la probă, li se dă ocazia să pună în act ceea ce au văzut și auzit. Ucenicia este contextul în care atât ucenicii, cât și maestrul se supun unui test în raport cu ceea ce și-au propus. Dacă ucenicii nu sunt capabili să înfăptuiască ceea ce le cere învățătorul, înseamnă că ceva nu a funcționat până la capăt, că ceva s-a rupt pe drum. Însă, fiindcă procesul uceniciei nu s-a finalizat, etapa aceasta practică nu este doar un test, ci și ocazia de a aduce corective și a depăși anumite limite, de a asuma greșeli și a evidenția lipsuri etc.

Textul biblic ne mai spune că au fost trimiși doi câte doi. Probabil că o explicație a acestei abordări poate fi legată de cutuma iudaică potrivit căreia este nevoie de cel puțin doi martori care să susțină o depoziție. O altă interpretare ar ține cont de realismul acțiunii, pentru că ucenicii sunt trimiși într-o călătorie cu multe riscuri (deplasarea între satele și cetățile din regiunea Galileii nu era o plimbare prin parc). La fel de bine însă, putem considera că această trimitere în grupuri de câte doi reprezintă o altă lecție a uceniciei. Ucenicia nu vizează doar raportul discipol – maestru, ci și relațiile dintre discipoli. Isus a lucrat cu un grup și a construit o viziune comunitară diferită de cea tradițională. Comunitatea celor ce îl urmează pe Cristos are la bază un tip de fraternitate care nu se bazează pe unitatea de sânge, etnie, rasă sau religie, ci pe asumarea aceleiași identități de ucenici ai Domnului (cf. Mc. 3:35). Spiritul de echipă, capacitatea de a lucra împreună cu cineva (care este diferit în gândire și acțiune), disponibilitatea de a depinde de celălalt reprezintă calități importante care se dezvoltă în procesul uceniciei.

Un alt aspect important cu privire la trimiterea ucenicilor este surprins într-o formulă textuală deloc ușor de înțeles: ”dându-le putere peste duhurile necurate”. Fără a intra în detalii hermeneutice, textul pare să sugereze că avem de a face cu un transfer sau o delegare de autoritate de la maestru către ucenici. Prin natura ei, autoritatea presupune această logică a continuității, a primirii și a transmiterii ei mai departe. Învățătorul este o instanță care produce devenire în ucenic, adică duce la o transformare ce sporește ființa lui și îl face capabil să realizeze misiunea învățătorului. În ucenicie, maestrul însuși își dovedește că este o autoritate pentru că, la rândul său, este un trimis, este o investiție a altuia. Evanghelia repetă în numeroase rânduri faptul că Isus și-a asumat această calitate de trimis al Tatălui, care a lucrat mereu sub autoritatea lui și de aceea a avut mereu asistența și călăuzirea lui Dumnezeu în tot ce a făcut. Ideea investirii ucenicilor cu autoritate nu presupune o ceremonie și niște gesturi simbolice (deși se poate face și asta). Este vorba despre o investiție de încredere cu privire la ceea ce este deja clădit în ei prin relația cu maestrul; o confirmare pe care învățătorul o dă ucenicilor că sunt gata de acțiune; o prezență care îi asistă în călătoria lor și le dă girul aflării pe drumul cel bun. Mențiunea autorității asupra duhurilor necurate este în mod clar una ce trimite la miezul iconomiei restauratoare a lui Cristos care repune toate lucrurile în relația lor normală cu Dumnezeu și le scoate de sub robia celui rău. Prin calitatea lor de discipoli ai lui Isus, ucenicii devin exponenții operei mântuirii, coparticipanți la lucrarea lui Dumnezeu în lume.

Este deosebit de interesant faptul că ucenicilor li s-a cerut să se bazeze doar pe ceea ce au primit și nimic altceva, nici măcar pe lucrurile ce țin de subzistență. Textul biblic ne spune că Isus le-a poruncit ucenicilor să nu ia nimic cu ei pe drum: nici pâine, nici bani, nici traistă. Li s-a permis să ia doar un rând de haine, sandale (suport vital pentru a putea parcurge distanțe mari de drum, probabil pe jos, dar și un simbol al pregătirii) și un toiag (instrument ce ajută la mersul pe jos și la protecție, dar și un semn al trimiterii și autorității). Probabil că atât dimensiunea practică a trimiterii, cât și cea paradigmatică funcționează în interpretarea mesajului lui Isus. O călătorie cere pregătire și resurse, adică o logistică costisitoare ce poate împiedica sau chiar deturna scopul ei. Ucenicii trebuie să fie pregătiți pentru misiune, însă accentul cade pe o structură personală articulată și gata de acțiune, pe consistența caracterului și pe învățătura primită de la învățător. În același timp, maestrul le cere ucenicilor să își pună la lucru credința și să se concentreze exclusiv pe misiunea lor, asumând că Dumnezeu le poartă de grijă. Esențial este ca ucenicii să asculte, să se bazeze pe cuvântul învățătorului și să pună în practică ceea ce li s-a spus, în ciuda grijilor și preocupărilor (de la nevoile de bază până la posibilele riscuri și pericole).

Un element important al echipării ucenicilor pentru misiune îl reprezintă discernământul, capacitatea de a surprinde calitatea auditoriului, receptivitatea și deschiderea oamenilor la mesajul și acțiunea lor. Ca strategie, Isus le cere să identifice gazde bune, oameni de caracter și dispuși să susțină misiunea lor. De aceea le recomandă să intre în asemenea case și să se stabilească acolo cât timp vor fi în cetățile vizitate. Să nu uităm că acesta era tiparul misionar al lui Isus. El obișnuia să intre în casele oamenilor, să stea cu ei la masă, să le asculte nevoile, să le ofere un mesaj sau să îi vindece. Cu această strategie Isus și-a identificat și recrutat discipolii. Continuarea misiunii maestrului presupune și grija pentru a face alți ucenici. Ucenicul autentic tinde să fie ca maestrul său, adică să ajungă el însuși un făcător de ucenici. Împlinirea mandatului de trimis al învățătorului implică identificarea de potențiali ucenici, preocuparea de a pune în alții zestrea primită. Este vorba despre o investiție (fie ea cât de mică, în funcție de cât timp stau ucenicii într-o cetate) care cântărește foarte mult pentru ambele părți. Cel trimis are ocazia să fie acum în ipostaza celui care oferă, iar potențialul ucenic are șansa de a vedea la lucru rezultatele procesului de ucenicie.

Textul biblic mai subliniază că în cazul în care ucenicii lui Isus nu sunt bine primiți într-o localitate, este bine să nu intre în dispute sau conflicte, ci să plece de acolo. Acest mesaj este unul profetic și acționează și ca un avertisment. Pe de o parte, urmarea lui Isus presupune libertatea omului, convingerea că ceea ce i se oferă este valoros și determină un angajament. Nu există ucenicie dacă se eludează această bază fundamentală a deciziei libere a cuiva de a urma un învățător. Nu poate progresa procesul de ucenicie dacă discipolului i se reduce sau i se ia libertatea. Dimpotrivă, în acest proces, ucenicul este condus spre o mai mare libertate. Pe de altă parte, textul biblic ne invită la realism. Isus însuși a fost respins de cei din casa lui, de cei din cetatea lui și de oamenii de aceeași etnie și religie cu ale lui. Ucenicii autentici, cei care duc mai departe misiunea învățătorului lor, nu pot avea altă primire, ci vor avea aceeași condiție cu a maestrului.

Concluzia Sf. Marcu la această secțiune (Mc. 6:7-13) este una scurtă și punctează că ucenicii au plecat și au împlinit ce le-a cerut Isus: au predicat despre pocăință, au scos draci și au vindecat oamenii după ungerea cu untdelemn. Cu alte cuvinte, lucrurile au funcționat. Maestrul și-a făcut bine treaba, iar discipolii au ascultat de învățător și au împlinit cele cerute. Acest rezultat este o mărturie că viața ucenicilor s-a schimbat, că transformarea lor este reală și au avansat în procesul formării alături de învățător. Sf. Marcu nu prezintă nimic despre o evaluare a testului practic la întoarcerea discipolilor din acțiune. În pasajul din capitolul 6:30 apare doar o mențiune scurtă cu privire la revenirea celor doisprezece și la faptul că ei i-au spus lui Isus tot ce au făcut și ce i-au învățat pe oameni. Evaluarea este esențială și este parte a procesului. Ea trebuie făcută sistematic, la fiecare etapă și cu maximă seriozitate. Important este ce au pus în practică discipolii, dar mai importantă este devenirea lor. Însă ucenicia nu s-a terminat după primul test practic, indiferent dacă acesta este o mare victorie sau un eșec.

Dănuț Jemna

Sursa: Alteritas

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/24/ucenicia-in-evanghelia-dupa-marcu-partea-a-vi-a/?

Centre de consiliere în criză de sarcină

download

Să rămâi însărcinată într-un moment nepotrivit al vieții tale nu e deloc ușor. Probabil că te simți confuză, speriată, îngrijorată, supărată, furioasă sau dezamăgită.  Toate femeile care trec prin această situație simt la fel. E important să nu fii singură în aceste momente. Nu întotdeauna familia iți este un sprijin. Un ajutor specializat poate fi de mare folos.

O femeie însărcinată nu are nevoie de avort. O femeie însărcinată are nevoie de respect, dragoste, sprijin și protecție. În România sunt numeroase centre care se ocupă cu consilierea femeilor însărcinate. Nu ești singură!

ALBA IULIA

Centrul de informare şi consiliere pre- şi post- avort

Episcopia Ortodoxă
Str. Mihai Viteazu, nr. 16
Tel. 0748.498760, 0258.821.693
www.filantropiaortodoxa.ro
Bianca Elena Mărginean

Centrul Iochebed

Bd. Transilvaniei, bl. 54, ap. 24
Tel. 0358.401.487
centruliochebed@gmail.com
www.ccalba.ro

ARAD

Asociaţia M.A.M.A. Arad

Calea Românilor, nr. 4-8, bl. K2, sc. A, ap. 1
Tel. 0257.211.041, 0740.167.676
mama_arad@yahoo.com
www.mercysactionmission.com
Maria Magdalena Mureşan

Asociaţia Ieromonah Arsenie Boca

Tel. 0756.150.645
nuavortarad@yahoo.com
www.arsenieboca.org

Dr. Corina Guzgă

BAIA MARE

Asociația „Piciorușe – Little Feet”

Str. George Coșbuc bl. 34, ap. 20, Et. 3
Baia Mare, Jud. Maramureș
Tel. Fix: 004 0362 800 770
Mobil: 004 0737 177 277

picioruse.littlefeet@gmail.com

Facebook: https://www.facebook.com/Picioruselittlefeet-211195745958315/

http://picioruse-littlefeet.org/

BRAŞOV

Fundaţia Iochebed

B-dul Griviţei, nr. 61, Bl. 46, Sc. E, Apt. 1
Tel. 0368.449.283
iochebedbv@gmail.com
www.mercysactionmission.com
Daniela Fagadar

BUCUREŞTI

Clinica Pro-Vita Internaţional

Bd. Nicolae Titulescu nr. 93, sector 1
Tel. 021.223.5855, 0744.389.987
cpvint@gmail.com
www.clinica-provita.ro
Psih. Roxana Voicu

Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi, Filiala Bucureşti

Str. Brânduşelor, nr. 3, bl. V78, sc. 2, ap. 44
Tel. 0744.982.925
roxana@provitabucuresti.ro
www.provitabucuresti.ro
Psih. Roxana Puiu

CLUJ

Clinica Pro Vita

B-dul. 21 Decembrie, nr. 86
Tel. 0264.431.891, 0748.127.021
clinicaprovitacj@clicknet.ro
www.clinicaprovita.ro
Dr. David Ille

Asociaţia Filantropică Medical Creştină Christiana

Proiectul „Pentru Viaţă“
Policlinica Sf. Pantelimon
Str. Ion Meşter, nr. 10
Tel. 0747.033.563
christatodeagross@yahoo.ro
www.pentruviatacluj.ro
Dr. Christa Todea-Gross

Fundaţia Agape pentru Ocrotirea Vieţii

Calea Moţilor, nr. 16, ap. 4
Tel. 0749.067.877, 0743.142.168
agape@terapeuta.ro
www.terapeuta.ro

Cabinetul „Providence“

Str. 1 Decembrie 1918, nr. 130, ap. 36
Tel. 0740.353.469
augusta_calina@yahoo.com
Sr. Augusta Griguţa

CRAIOVA

Cabinet Individual de Psihologie „Silvia Georgeta Ionescu”

Str. Popa Şapcă, nr. 2, bl. B1, ap. 8
Tel. 0762.844.234
Psih. Silvia Georgeta Ionescu

CONSTANŢA

Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi, Filiala Constanţa

Tel. 0723.560.044, 0769.233.631
prflorincarabuz@provitaconstanta.ro
www.provitaconstanta.ro
Pr. Florin Carabuz

DEVA

Centrul Noua Speranţă

Str. M. Kogălniceanu, bl. F5, sc. 4, ap. 62
Tel. 0354.419.090, 0771.032.569, 0735.501.797
nouasperanta1@gmail.com
Lucica Mîrza

Asociaţia M.A.M.A. Deva

Str. Liliacului, Bl. 17, Sc. A, Apt. 2
Tel. 0354.803.686
mama.deva@yahoo.com
www.mercysactionmission.com
Nina Kovacs

Asociaţia „Misiunea Ajutor Pentru Femei”

Al. Jupiter, bl. 22, ap. 46
Tel. 0763.633.909
ajutorptfemei@yahoo.com
www.ajutorpentrufemei.cabanova.com
Rafila Crişan

GALAŢI

Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi

Filiala Galaţi
Tel. 0743 040 118
provitagalati@yahoo.com
Sabina Costache

HUNEDOARA

Asociaţia M.A.M.A. Hunedoara

Str. George Enescu, nr. 12, Bl. 108, Sc. A, Ap. 4
Tel: 0354.416.911
mama_miriam_hd@yahoo.com
Iulia Moldovan

IAŞI

Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“

Strada Tălpălari, nr. 12 Tel. 0232.215.157, 0751.214.017
sfarhangheli@gmail.com
www.sfintiiarhangheli.ro

Centrul de Consiliere Psihosocială şi Terapie „Primul Pas“

Bd. T. Vladimirescu, nr. 89, bl. 89, sc A, ap. 2
Tel. 0232.277.901
contact@primulpas.org
www.primulpas.org
Geanina Ungurianu

Biroul de Asistenţă Socială „Diaconia“ – Centrul Infoadolescent

Str. C. Negri, nr. 48
Tel. 0332.456.021, 0771.647.593
infoadolescent@yahoo.com
www.infoadolescent.ro

Pro Vita Iaşi – Mitropolia Moldovei şi Bucovinei

Centrul de Informare şi Prevenţie (CIP)
Tel. 0753.427.368
dragos.balinisteanu@gmail.com
www.provitaiasi.ro
Dragoş Bălinişteanu – Coordonator

Pro Vita Iaşi – Mitropolia Moldovei şi Bucovinei

Centrul de ajutoare a mamelor aflate în dificultate „Praesidio“
Tel. 0756.333.890
cosmin_brinza@yahoo.com
www.provitaiasi.ro
Cosmin Brînză – Coordonator

ORADEA

Centrul de Informare si Consiliere „Puls“

Str. Aurel Lazăr, nr. 4A, ap. 8
Tel. 0359.800.665, 0755.206.787
centrulpuls@yahoo.com
www.centrulpuls.ro
Cornelia Gherle

o-viata/resurse-pro-viata/8377-centre-de-consiliere-in-criza-de-sarcina#axzz5jCVqh6jz

Marturie post-avort – de Iulia Moldovan

Mă numesc Iulia Moldovan, și m-am născut în România în perioada în care majoritatea copiilor nu auzeau nimic despre existența lui Dumnezeu. Școala cu profesorii ei, în care aveam încredere absolută, ne-a învatat că lumea s-a născut din nimic, viața a evoluat dintr-o celulă și la un moment dat, extraordinar moment, a apărut homo-sapiens! Dumnezeu era complet scos din ecuație și nimeni nu pomenea de El! Cel puțin eu nu am auzit decât la plural, despre zeii din legende care erau o ficțiune și că religia este opiumul popoarelor.

iulia moldovan 250

Despre Isus știam că s-a născut de Crăciun și ce fain era că atunci venea Moșul; la Paști că a înviat pentru că ciocneam ouă și ziceam ,,Hristos a înviat”. Niciodată însă nu mi-am pus întrebări cu privire la El. L-am considerat un personaj legendar și aș fi vrut să fie doar atât. Interesant este că întotdeauna când auzeam Numele Lui aveam un respect amestecat cu o notă de teamă.

Adolescentă fiind, am început să tânjesc după dragoste. Nu aveam principii creștine (de unde aș fi putut avea?), dar mulțumesc Domnului că m-a păzit și m-am căsătorit cu băiatul pe care l-am iubit la 19 ani. Pe atunci trăiam într-un regim în care avorturile erau interzise și copiii (sau sarcinile), erau considerați ca fiind ceva ce erai obligat să accepți! Oricum nu aveai altă alternativă dacă rămâneai însărcinată și mijloace contraceptive nu existau!

Fiind în primul an de căsătorie și neștiind multe despre concepție sau graviditate, am aflat că sunt insărcinată. Planurile noastre și viitorul meu urma să fie ,,spulberat’’ de ceva ce mă împiedica de acum să merg înainte. Am hotărât că indiferent cât mă va costa, voi îndepărta acea piedică! Am plătit o sumă mare pe atunci și am rezolvat ,,problema’’. Nu am îngăduit niciunui proces de conștiință să mă afecteze în continuare. Când îmi veneau în minte cuvintele celei care mi-a făcut avortul ,,era băiețel!’’, le alungam rapid, neîngăduind o astfel de slăbiciune…

A trecut un an și ceva, am primit locuință, m-am angajat, și la un moment dat am înțeles, cu bucurie de data asta, că sunt iar insărcinată. Am născut foarte ușor și aceasta din cauză că înainte de momentul nașterii, în dureri fiind, am strigat ,,Doaaaamne Dumnezeule, ce bine ar fi dacă ai exista! Ajută-mă să nasc repede și am să cred ca exiști!’’ În clipa aceea am născut…………

 

Daca ai facut avort, viziteaza site-ul http://rupetacerea.ro pentru a descoperi cativa pasi ce te pot ajuta. Aici poti gasi o lista de centre de asistenta pentru sarcina nedorita.

https://alfaomega.tv/pro-viata/resurse-pro-viata/2913-marturie-post-avort-de-iulia-moldovan#axzz5jCVqh6jz

Botezul şi „Economia Sacramentală” o declaraţie agreată de Consultarea Teologică Ortodox-Catolică Nord Americană

download

Botezul şi „Economia Sacramentală” o declaraţie agreată de Consultarea Teologică Ortodox-Catolică Nord Americană
 

Seminarul Ortodox Sfântul Vladimir, Crestwood, New York  3 iunie, 1999

Introducere

Pentru ultimii trei ani Consultarea Teologică Ortodox-Catolică Nord Americană şi-a concentrat atenţia asupra secţiunii concluzive a Crezului Niceano-Constantinopolitan: în particular la confesiunea „unui singur botez”, şi la credinţa într-un singur Duh Sfânt şi în „una sfântă, catolică şi apostolică Biserică” faţă de care aceste singur botez este aşa de îndeaproape relatat, şi cu care constituie o unitate indivizibilă. Am ales să considerăm acest subiect, mai întâi de toate, ca parte a unei reflectări mai largi asupra rolului constitutiv al botezului în stabilirea şi revelarea caracterului fundamental al Bisericii ca o comuniune. În al doilea rând, dorim să răspundem criticilor făcute de diferite grupuri cu privire la declaraţia emisă de Comisia Internaţională Unită pentru Dialogul Teologic dintre Bisericile Catolice şi Ortodoxe de la Balamand, Liban, în 1993, „Uniatismul, Metoda de Uniune a Trecutului şi Cercetarea Prezentă pentru Comuniunea Deplină”, mai ales pentru a protesta împotriva chemării acelei declaraţii de a se încheia practica rebotezării convertiţilor (n. 13) şi referinţa sa la comuniunile Catolice şi Ortodoxe ca „biserici surori” (n. 14). În final, recunoaştem că consideraţia noastră a acestor proteste ne direcţionează înapoi spre declaraţiile anterioare pe care le-a emis Consultarea noastră: „Principiul Economiei” (1976); „Despre Agenda Marelui şi Sfântului Conciliu” (1977); „Despre Documentul Lima” (1984); „Apostolia ca Darul lui Dumnezeu pentru Biserică” (1986); „Răspunsul” nostru (1988) la „Documentul Bari” emis de Comisia Internaţională în 1987; şi în final „Răspunsul” nostru (1994) faţă de documentul din Balamand. În schiţarea acestei declaraţii prezente, am ales să luăm sfatul nostru şi să oferim „o profundă investigare istorică şi teologică” a ideii dacă „bisericile noastre se găsesc de fapt în acelaşi conţinut esenţial de credinţă prezent în fiecare în parte” („Răspunsul faţă de Declaraţia din Balamand”, n. 9).

În următoarele secţiuni ne vom strădui a) să rezumăm descoperirile noastre cu privire la înţelegerea noastră comună faţă de botez, precum şi unitatea sa cu viaţa Bisericii şi acţiunea Duhului Sfânt; b) de a elucida problemele care, în vremurile relativ recente, s-au ridicat cu privire la recunoaşterea reciprocă a botezului fiecăruia; şi c) de a prezenta concluziile noastre, împreună cu anumite recomandări care credem că sunt necesare, pentru ca la nivelele noastre variate de dialog să fie stabilită o temelie solidă şi fără echivoc. Doar dacă am ajuns la claritate cu privire la înţelegerea noastră comună despre botez, credem noi, bisericile noastre pot purcede să discute, în mod caritabil şi realist, acele chestiuni care în prezent apar să constituie impedimente autentice faţă de unitatea noastră în o singură Pâine şi Pahar al lui Hristos.

Despre Botez

O chestiune de credinţă: Botezul se bazează şi îşi derivă realitatea sa din credinţa lui Hristos Însuşi, credinţa Bisericii, şi credinţa credinciosului.

Credinţa lui Hristos: Cu această expresie Paulină ne referim la faptul că botezul, precum toate sacramentele, ne este dat mai întâi de toate ca rezultat al fidelităţii iubitoare a lui Hristos faţă de Tatăl Său, şi ca un semn al credincioşiei lui în Duhul Sfânt faţă de umanitatea căzută, „aşa că noi suntem justificaţi nu prin faptele legii ci prin credinţa lui Hristos Isus” (Galateni 2:16, cf. Romani 3:22, 26; Filipeni 3:9). Botezul nu este o lucrare umană, ci renaşterea de sus, efectuată prin „apă şi Duh”, care ne introduce în viaţa Bisericii. Acesta este acel dar prin care Dumnezeu fundamentează şi stabileşte Biserica ca fiind comunitatea Noului Legământ, „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6:16), prin a ne altoi în trupul crucificat şi înviat al lui Mesia (Romani 6:3-11; 11:17-24), într-un sacrament (mysterion) care este însăşi Hristos (Efeseni 1:3; 3:3; Coloseni 1:27 şi 2:2).

Credinţa Bisericii: În Biserica Apostolilor şi a Părinţilor, botezul nu a fost niciodată înţeles ca o ceremonie privată, ci ca un eveniment comun. Aceasta este indicată de dezvoltarea postului Mare în secolul 4, când catehumenii au luat parte la instrucţiunile lor finale dinaintea botezului la noapte de veghe pascală: botezul lor era ocazia pentru pocăinţa şi reînnoirea întregii comunităţi. În acelaşi fel, declaraţia definitivă a întregii credinţe a Bisericii, acel „Noi credem” al Crezului, a fost derivat din întrebările solemne adresate de lucrătorul sacramental către candidat în baptisteriu. Oricine este botezat, aşadar, este botezat în comunitatea unică a lui Mesia, şi este credinţa comună a acelei comunităţi în persoana şi promisiunile Salvatorului pe care candidatul este obligat să le facă ale lui sau ale ei. În calitate de Biserică, noi recunoaştem veridicitatea aceluia care a spus, „Oricine crede în mine, deşi ar muri, totuşi va trăii” (Ioan 11:25). Aceasta este credinţa Apostolilor şi Părinţilor, a martirilor şi asceţilor, şi a „tuturor sfinţilor care în fiecare generaţiei au fost pe placul lui Dumnezeu” (Liturghia Sf. John Chrysostom). În cuvintele reînnoirii a promisiunilor de botez din liturghia de Paşte a Ritului Roman, „Aceasta este credinţa noastră. Aceasta este credinţa Bisericii. Suntem mândrii să susţinem aceasta în Hristos Isus Domnul nostru

Credinţa creştinului: După cum am notat, fiecare creştin este obligat să îşi facă proprie credinţa Bisericii. Acel „Noi credem” al întregii Biserici trebuie să devină declaraţia individuală a creştinului „cred”, ori rostită de candidatul adult pentru botez în dreptul credinţei sale, sau în dreptul unui copil de sponsorul său şi de comunitatea adunată, în deplina aşteptare că, atunci când va fi crescut, copilul va face credinţa comună să fie şi a lui proprie. Prin boteze, fiecare creştin devine o „creaţie nouă” (2 Corinteni 5:17), şi este chemat să creadă şi să crească „în unitatea credinţei şi cunoştinţa Fiului lui Dumnezeu… la măsura staturii de plinătate a lui Hristos” (Efeseni 4:13). Botezul este începutul vieţii fiecărui credincios în Duhul, implantarea din cadrul fiecărei sămânţe a plinătăţii lui Hristos „care împlineşte toate în toţi” (Efeseni 1:23): o viaţă pe pământ care este deodată realitatea prezentă şi vocaţia continuă a fiecărui creştin, ca „templu a Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6:19) şi locuinţa slavei divine (Ioan 17:22-24). Iniţierea creştină este motivul transfigurării noastre „din slavă în slavă” (2 Corinteni 3:18). Aceasta ne cheamă pe fiecare la război sfânt în calitate de soldaţi ai lui Hristos (Efeseni 6:10-17), şi ne unge pe fiecare cu uleiul Duhului Sfânt ca preoţi care, în imitarea lui Hristos, trebuie să ne aducem pe noi înşine ca „jertfă vie plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1; cf. Filipeni 4:18), şi ca profeţi care suntem chemaţi să invocăm asupra noastră şi a lumii noastre focul din cer care transformă (cf. 1 Regi 18:36-39; Matei 3:11; Luca 12:49). Tot în botez, noi credem că recuperăm demnitatea lui Adam în Paradis şi că, „după ce am fost îmbrăcaţi cu Hristos” (Romani 13:14), suntem chemaţi să devenim noi înşine „hristoşii” – „cei unşi” – ai lui Dumnezeu.

Botezul în cadrul ritualurilor de iniţiere

Un Moment într-o Singură Acţiune: În vremurile antice, iniţierea în Biserică era înţeleasă ca o singură acţiune în diferite „momente”. Astfel că în Fapte 2:38-42, găsim botezul cu apă direct urmat direct de primirea Duhului Sfânt şi „frângerea pâinii” (Eucharistul) de către comunitate; alte texte din Fapte prezintă darul Duhului ca precedând botezul (Fapte 10:44-48; 11:15-17). Această continuitate dintre variate stagii de iniţiere este reprodusă în mod constant în cele mai vechi texte liturgice şi în mărturia patristică timpurie: botezul cu apă în numele Trinităţii, o post- (sau pre-) ungere de botez şi/sau punerea mâinilor prin invocarea Duhului şi participarea în Eucharist. Ordonarea din prezent a ritualurilor Creştin Răsăritene de iniţiere şi Ritul Iniţierii Creştine a Adulţilor în liturghia Romană păstrează unitatea aceasta. În cazul botezului pruncilor, practica latină medievală a separat această unitate de acţiune, cedând confirmarea de către episcop şi comuniunea Eucharistică la o dată mai târzie. Într-adevăr, distincţie care este făcută de obicei în ambele biserici dintre botez şi chrismation, sau confirmare, nu a fost niciodată intenţional să separe primirea Duhului din încadrarea în trupul lui Hristos, a cărui principiu de însufleţire este acelaşi Duh (vezi, de exemplu, Romani 8:9-11, precum şi partea III, B5 de mai jos).

Metoda Botezului: În vremurile antice, în Biserica Ortodoxă contemporană, botezul este administrat ca o imersiune întreită în apă sfinţită prin rugăciune şi ulei, în timp ce lucrătorul care botează invocă Sfânta Trinitate. În ritul roman al Bisericii Catolice încă din Evul Mediu, botezul era de obicei administrat prin vărsare sau turnarea de apă sfinţită prin rugăciune şi semnul Crucii, însoţit de invocarea Trinitariană. În secolele trecute şi chiar astăzi, unii ortodocşi au protestat contra turnării ca fiind o formă invalidă de botez, bazându-şi protestul lor pe mandatul imersiunii de botez implicată în pasaje biblice precum Romani 6:4 („Am fost îngropaţi cu [Hristos] prin botezul în moarte, pentru ca după cum Hristos a fost înviat din morţi, şi noi să umblăm în noutate de viaţă”). Acest criticism, totuşi, ar trebui să fie măsurat împotriva următoarelor considerente: a) „imersiunea” în biserica antică nu însemna întotdeauna cufundare totală – cercetările arheologice indică faptul că multe piscine antice de botez erau cu mult prea puţin adânci pentru cufundarea totală; b) Biserica Ortodoxă în sine poate şi recunoaşte botezul prin vărsare ca valid în caz de urgenţă; c) pentru majoritatea mileniului trecut, Biserica Ortodoxă a recunoscut de fapt botezul catolic ca valid (vezi discuţia noastră în Partea II de mai jos).

Simbolismul Botezului: Botezul este deodată o moartea şi o nouă naştere, o spălare de păcat şi darul apei vii promisă de Hristos, harul iertării şi regenerarea Duhului, o dezbrăcare de mortalitatea noastră şi o îmbrăcare cu roba neputrezirii. Baptisteriul este „mormântul” din care învie creştinul nou născut, şi, în calitate de loc al încadrării noastre în viaţa Bisericii, „pântecul” şi „mama” creştinului, piscina luminii divine a Duhului, izvorul nemuririi, poarta cerului, intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, curăţirea, sigiliul, baia de regenerare şi camera miresei. Toate acestea sunt înţelesuri pe care Părinţii le-au văzut în acest sacrament, şi noi continuăm să le afirmăm pe toate.

Ne-repetabilitaea Botezului: Este învăţătura noastră comună că botezul în apă în numele Sfintei Trinităţi, în calitatea de naştere nouă a creştinului, este dat odată numai odată. În limbajul Părinţilor din secolul patru din Răsărit şi Apus, aceasta conferă sigiliul de neşters (sphragis, caracter) al Regelui. În calitate de intrare definitivă al unui credincios individual în Biserică, aceasta nu poate fi repetată. Pentru a fi siguri, harul botezului poate fi trădat de păcatul serios, dar în astfel de cazuri modurile prescrise pentru recuperarea harului sunt pocăinţa, confesarea şi – în folosirea Ortodoxă pentru apostazie – ungerea cu mir sacru; reconcilierea cu Biserica nu este niciodată realizată de botez, a cărui repetare noi am recunoscut-o întotdeauna ca un sacrilegiu.

Rezultatele investigării noastre: „Noi mărturisim un singur botez”

Membrii Ortodocşi şi Catolici al Consultării noastre recunosc, în amândouă dintre tradiţiile noastre, o învăţătură şi o credinţă comună într-un singur botez, în ciuda anumitor variaţii în practică care, credem noi, nu afectează substanţa misterului. Suntem aşadar mişcaţi să declarăm că noi recunoaştem botezul fiecăruia ca fiind unul şi acelaşi. Această recunoaştere are consecinţe eclesiologice evidente. Biserica este atât mediul cât şi efectul botezului, şi nu este din facerea noastră. Această recunoaştere necesită ca ambele părţi ale dialogului nostru să recunoască o realitatea eclesială una în alta, oricât de mult am privi felul lor de trai în realitatea Biserica ca fiind deficitare sau incomplet. În realitatea noastră comună de botez, noi descoperim temelia dialogului nostru, precum şi forţa şi urgenţa rugăciunii Domnului Isus „ca toţi să fie una”. Aici, în final, este baza sigură pentru folosirea modernă a frazei, „biserici surori”. În acelaşi timp, din moment ce unii nu vor să accepte această recunoaştere mutuală a botezului cu toate consecinţele sale, următoarea investigare şi explicaţie pare necesară.

Probleme în Recunoaşterea Mutuală a Botezului

Inconsistenţe în primirea adulţilor în comuniunea eclesiastică

Administraţia centralizată a Bisericii Catolice moderne, şi absenţa oricărui oficiu care să asemene papalitatea în Biserica Ortodoxă modernă, ajută la explicarea contrastului dintre diversitatea în modurile de primire a catolicilor practicat de bisericile Ortodoxe locale şi (relativ) practica unitară a Bisericii Catolice în decursul celor 500 de ani trecuţi în primirea Ortodocşilor. Din scrierile secolului 5 al Sf. Augustin despre Schisma Donatistă, tradiţia latină a putut să traseze un raţionament clar articulat pentru recunoaşterea validităţii, deşi nu neapărat rodnicia, a botezului trinitarian din afara graniţelor bisericii vizibile. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că rebotezarea ortodoxului nu a avut loc niciodată în Biserica Catolică; se pare, de fapt, că a avut loc mai degrabă frecvent în Evul Mediu. Papa Alexander VI a afirmat validitatea botezului ortodox imediat după intrarea în secolul 16, şi Roma  periodic a confirmat această decizie de atunci. Cu toate acestea, rebotezarea a continuat să fie practicată la frontierele răsăritene de „botezul condiţional”, o opţiune pastorală intenţionată oficial pentru cazurile de îndoială autentică cu privire la validitatea botezului anterior al unei persoane, care în mare – şi în mod eronat – a fost folosit în primirea „disidenţilor” creştini răsăriteni până în era lui Vatican II, şi apoi a fost practicat ocazional în părţile Europei Răsăritene. Vatican II, totuşi, a fost explicit în recunoaşterea validităţii cât şi a eficacităţii sacramentelor ortodoxe(Unitatis Redintegratio 15; cf. Ecumenical Directory [1993] 99a).

În Biserica Ortodoxă, o poziţie consistentă asupra primirii celor botezaţi în alte comuniuni este mult mai dificilă, deşi nu imposibilă, pentru a se discerne. Pe de-o parte, încă de la Conciliul din Trullo (692), colecţiile canonice autoritare din Ortodoxie au inclus legiferările conciliilor nord americane din secolul 3 prezidate de Ciprian din Cartagina, precum şi de colecţia răsăriteană importantă din partea târzie a secolului 4, Canoanele Apostolice. Poziţia lui Ciprian, susţinută de episcopul său contemporan Firmilian de Cezarea în Capodocia, era că mântuirea şi harul nu sunt mediate de comunităţile schismatice, aşa încât botezul administrat în afara comuniunii apostolice universale este pur şi simplu invalid ca un act de iniţiere creştină, lipsit de Duhul dătător de viaţă (vezi Ciprian, Epp.69.7; 71.1; 73.2; 75.17, 22-25). Pe cât de influent avea să fie, Ciprian şi Firmilian au recunoscut că poziţia lor cu privire la botez este relativ una nouă, făurită probabil în anii 230 pentru a se confrunta cu provocările extraordinar de noi prezentate de sectarismul creştin într-o eră de persecuţie, dar urmat în mod logic dintr-un sens clar al graniţelor Bisericii. Canoanele Apostolice, incluse în Constituţiile Apostolice mai largi şi probabil, reprezentative pentru disciplina Bisericii în Siria din anii 380, identifică sacramentele celebrate de „eretici” ca fiind ilegitime (can. 45 [46]), deşi nu este clar în ce sens e folosit cuvântul „eretic”; următorul canon îl marchează ca fiind egal de profan pentru un episcop sau presbiter să reboteze pe cineva care este deja într-adevăr botezat, şi să recunoască botezul „cuiva care a fost poluat de cei profani”. Atât Ciprian cât şi Canoanele Apostolice, în orice caz, trag o linie ascuţită între Biserica autentică vizibilă şi fiecare alt grup care există în afara graniţelor ei, şi nu acordă nici o valoare ritualurilor acelora „din afară”. Pe de altă parte, continuarea practicii Răsăritene din el puţin secolul 4 a fost urmată de o poziţie mult mai nuanţată. Această poziţie este reflectată în Prima Epistolă Canonică a lui Basil de Cezarea (Episcop. 188, datat 374), adresat lui Amphiliochius de Iconium, care – pretinzând că urmează practica „anticilor” – face distincţie dintre cele trei tipuri de grupări „din afara” Bisericii: ereticii, „care deiferă cu privire la credinţa în Dumnezeu”; schismaticii, care sunt separai de trupul Bisericii „pentru anumite motive eclesiastice şi diferă de alţi [creştini] în chestiuni ce poţi fi rezolvate”; şi „parasynagogues”, sau disidenţii care au format comunităţi rivale simple în opoziţie faţă de autoritatea legitimă (Ep. 188.1). Doar în cazul ereticilor în sensul strict – cei cu o înţelegere diferită a lui Dumnezeu, între care Basil îi include pe Manicheeni, Gnosticii şi Marcioniţii – botezul este cerut pentru intrarea în comuniune cu Biserica. Referitor la grupurile al doilea şi al treilea, Basil declară că ei sunt „din Biserică”, şi prin urmare trebuiesc admişi în comuniunea deplină cu botezul. Această politică este reflectată în Canonul 95 al Conciliului din Trullo, care face distincţie dintre „Severieni” (adică ne-Calcedonieneii) şi Nestorienii, care trebuiesc primiţi prin mărturisirea de credinţă; schismaticii, care trebuiesc primiţi prin miruire; şi ereticii, care numai ei au nevoie de botez. Astfel, în ciuda solemnelor decizii ale Conciliilor Ecumenice Cinci şi Şase împotriva poziţiilor lor Hristologice, „Severienii” şi Nestorienii sunt în mod clar recunoscuţi ca încă „parte din Biserică”, şi par să fie înţeleşi în categoria lui Basil de „parasynagogues”: botezurile lor sunt astfel înţelese – ca să folosim limbajul scolastic – ca valide, dacă nu chiar ilicite.

Schisma dintre Catolici şi Ortodocşi, spre deosebire de schismele Ne-Calcedonienilor şi a Bisericilor Siriene din Răsărit, au venit în existenţă mai târziu, şi doar foarte încet. Relaţiile dintre Catolici şi Ortodocşi în decursul secolelor au fost, în consecinţă, foarte variate, clasându-se de la comuniunea deplină, în ocazie, în partea târzie din Evul Mediu (şi, în anumite zone, până încă mai târziu), la o respingere aşa de absolută încât părea să ceară rebotezarea noilor comunicanţi. Există, totuşi, în tradiţia Ortodoxă două decizi sinodice importante care reprezintă continuarea politicii articulate de Basil şi afirmate de Sinodul din Trullo şi mai târziu de canoniştii bizantini, decizii care credem că trebuiesc să li se acorde importanţa primară: cele de la Sinodul din Constantinopole din 1484, şi de la Moscova din 1667. Prima decizie, partea a documentului care formează repudierea formală a Patriarhatului Constantinopolitan despre Uniunea de la Ferrera-Florenţa (1439) cu Biserica Catolică, a prescris că Catolicii să fie primiţi în comuniunea Ortodoxă prin folosirea mirului. În serviciul de primire a convertiţilor catolici pe care l-a publicat Sinodul, această ungere nu este însoţită de rugăciuni care caracterizează ritualul iniţierii; găsim în schimb formulele unui caracter de penitenţă. Ritualul apare aşadar a fi fost înţeles ca parte a procesului de reconciliere, mai degrabă decât ca o reiterarea a chrismation de după botez. Decizia de la Constantinopole din 1484, împreună cu Canonul 95 de la Sinodul din Trullo, pe care îl invocă Conciliul din Moscova din 1667 în decretul său care interzice rebotezarea catolicilor, un decret care a rămas autoritar în bisericile ortodox slavice răsăritene până în prezent.

Constantinopole 1755, Pedalionul lui Nicodemus de la Muntele Sfânt şi „Economia Sacramentală”

Constantinopole 1755: Într-o atmosferă de tensiune sporită dintre Ortodoxie şi Catolicism urmat de Uniunea Melkită din 1724, şi a prozelitismului intensificat urmat de misionarii catolici în Orientul Apropiat şi în Transilvania condusă de Habsburgi, Patriarhul Ecumenic Cyril V a emis un decret în 1755 care cerea botezul Romano-Catolicilor, a Armenilor şi a altora care în prezent erau în afara graniţelor vizibile ale Bisericii Ortodoxe, atunci când ei căutau comuniunea cu aceasta. Decretul nu a fost niciodată anulat în mod formal, dar deciziile ulterioare ale Patriarhatului din Constantinopole (de ex, în 1875, 1880 şi 1888) au permis primirea noilor comunicanţi prin chrismation mai degrabă decât botez. Cu toate acestea, aceste decizii au lăsat rebotezarea ca o opţiune supusă „discreţiei pastorale”. În orice caz, în partea târzie a secolului al 19lea o teologie comprehensiv nou din punct de vedere sacramental a apărut în Ortodoxia vorbitoare de greacă care a oferit un raţionament precis pentru astfel de discreţie pastorală; pentru sursa acestui noi raţionament, trebuie să examinăm figura influentă a Sf. Nicodemus de la Muntele Sfânt (1748-1809).

Nicodemus şi Pedalionul: Lumea Ortodoxă datorează o imensă datorie acestui călugăr atonit, care a editat şi a publicat Philokalia (1783), precum şi numeroase alte lucrări de natură patristică, pastorală şi liturgică. În Pedalion (1800), ediţia sa enorm de influentă – şi comentariu – de texte canonice, Nicodemus a dat formă substanţei faţă de cererea de rebotezare decretată de Cyril V. Complet în simpatie cu decretul din 1755, şi mişcat de ataşamentul său faţă de o eră percepută de aur în trecutul patristic, el a subliniat antichitatea şi de aici prioritatea Conciliilor Africane şi a Canoanelor Apostolice, şi a argumentat în mod încordat, de fapt, pentru provenienţa din primul secol a ultimei. Nicodemus ţinea aceste documente, cu eclesiologia lor esenţial de exclusivistă, drept vocea universală a Bisericii antice. Făcând astfel, el a inversat în mod sistematic ceea ce a fost practica normativă a bisericii răsăritene încă din secolul al 4lea, în timp ce a recunoscut autoritatea atât a legislaţiei conciliare a lui Ciprian asupra botezului cât şi Canoanele Apostolice. Canoniştii bizantini timpurii au înţeles procedura lui Ciprian ca fiind înlocuită de practica de mai târziu, şi au interpretat Canoanele Apostolice în lumina deciziilor lui Basil cel Mare, a Sinodului din Trullo şi a altor texte antice autoritare.

„Economia Sacramentală” conform cu Nicodemus de la Muntele Sfânt: Nicodemus era obligat în mod clar, totuşi, să socotească cu abordarea lui Basil cel Mare şi cu Sinodul marcat ecumenic din Trullo să boteze „în afară” Biserica vizibilă, deşi era diferit de cea a lui Ciprian. Încercare lui de a reconcilia sursele sale cu altele au dus la un termen foarte antic, oikonomia, folosit în Noul Testament şi în literatura patristică pentru a denota atât planul de salvare a lui Dumnezeu cât şi „managementul” prudent al afacerilor Bisericii, şi l-a utilizat în literatura canonică de mai târziu ca fiind abia echivalent al „discreţiei pastorale” sau a administraţiei. În adoptarea acestui termen pentru a diferenţia între ceea ce a înţeles el ca politică „strictă” (akriveia) a Bisericii antice şi în mod aparent practica mai flexibilă (oikonomia) a erei bizantine, Nicodemus a acordat în mod neglijent un nou înţeles termenului oikonomia. Prin intermediul acestui nou înţeles, Nicodemus a putut să armonizeze pe practica mai strictă, timpurie a lui Ciprian cu cea a lui Basil şi alte surse canonice antice; aşa a putut el să-i citească pe părinţii din secolul 4 ca cei ce au exercitat „economia” cu privire la botez de către Ariani pentru a facilita re-intrarea lor în Biserică, aşa cum a făcut-o şi Sinodul din Trullo cu privire la „Severiani” şi Nestoriani, şi putea să interpreteze tratarea botezului latin de la Constantinopole la Sinodul din 1484 şi apoi deciziile ortodoxe ca acte de „economie” desemnate să apere pe ortodocşi de mânia unei Europe Catolice mult mai puternice. În zilele sale, argumenta el, ortodocşii erau protejaţi de puterea sultanului turc, şi astfel erau din nou liberi să urmeze „exactitatea” perenă a Bisericii. Latinii trebuiau aşadar să fie de acum rebotezaţi.

Înţelegeri variate despre fraza, „discreţie pastorală”: După publicarea Pedalionin-ului în 1800, susţinut de autoritatea personal de formidabilă a lui Nicodemus, principiile opuse de akriveia andoikonomia au ajuns să fie acceptat de mulţi din Ortodoxia vorbitoare de greacă ca fiind cele ce guvernează aplicarea legii canonice în aşa fel încât să permită ori rebotezarea creştinilor apuseni (kar’akriveian), sau primirea prin chrismation sau profesarea credinţei (kat’oikonomian), fără a se atribui botezului vreo realitatea în dreptul său. Aceasta este înţelegerea care subliniază „discreţia pastorală” poruncită de Sinodul de la Constantinopole din 1875, precum şi de numeroase directive şi declaraţii ale Patriarhatului Ecumenic de atunci. În lucrarea unor canonişti moderni, oikonomia este înţeleasă ca folosirea unei autorităţi de către ierarhia Bici, în cazuri de nevoie pastorală, pentru a se atribui un fel de realitate retroactivă asupra ritualurilor sacramentale exercitate „în afara” Bisericii Ortodoxe – ritualuri care în şi din sine rămân invalide şi lipsite de har. Ierarhia este înzestrată, în această interpretare, cu o putere infinită în fond, capabilă, aşa cum a şi fost, de crearea „validităţii” şi atribuirea harului acolo unde acestea erau absente anterior. Această nouă înţelegere a „economiei”, totuşi, nu se bucură de recunoaşterea universală în Biserica Ortodoxă. Am notat deja că bisericile ortodox slavice răsăritene rămân dedicate faţă de înţelegerea timpurie şi practica erei bizantine, ceea ce nu implică posibilitatea facerii valide a ceea ce este invalid, sau invalid a ceea ce este valid. Chiar şi în cadrul Ortodoxiei vorbitoare de greacă, „economia sacramentală” rămâne subiectul dezbaterii intense, dar interpretarea Nicodemeană este încă promovată în cercurile teologice şi monastice importante. Deşi aceste voci din lumea ortodoxă sunt unele semnificative, noi nu credem că ele reprezintă tradiţia şi învăţătura exactă a Bisericii Ortodoxe cu privire la botez.

III. Concluzii şi Recomandări

Concluzii

„Inconsistenţele” la care ne-am referit la începutul secţiunii a doua s-au dovedit, la inspecţia mai apropiată, a fi mai puţin semnificative decât ar părea a fi. În acest caz, o minoritate vocală din Biserica Ortodoxă refuză să acorde vreo validitate botezului catolic, şi astfel continuă să justifice în teorie (dacă nu mai puţin frecvent de fapt) (re)botezarea convertiţilor din Catolicism. Împotriva acestui singur fapt, totuşi, prezentăm următoarele consideraţii:

Bisericile Ortodoxă şi Catolică învaţă aceiaşi înţelegere despre botez. Această învăţătură identică îşi atrage aceleaşi surse din Scriptură şi Tradiţie, şi nu a variat în nici un fel semnificativ de însăşi mărturia cea mai timpurie faţă de credinţă de până în prezent.

Un element central în această singură învăţătură este convingerea că botezul vine la noi ca dar al lui Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt. Acesta nu este „de la noi”, ci de sus. Biserica nu cere pur şi simplu practica botezului; mai degrabă, botezul este temelia Bisericii. Acesta stabileşte Biserica, care nici ea nu este „de la noi”, ci, ca trup al lui Hristos însufleţit de Duhul, este prezenţa în această lume a lumii viitoare.

Faptul că bisericile noastre împărtăşesc şi practică aceiaşi credinţă şi învăţătură cere ca noi să recunoaştem pe fiecare în parte acelaşi botez şi astfel să recunoaştem în fiecare în parte, totuşi „în mod imperfect”, realitatea prezentă a aceleiaşi Biserici. Prin darul lui Dumnezeu fiecare suntem, în cuvintele Sf. Basil, „din Biserică”.

a Descoperim că această recunoaştere reciprocă a realităţii eclesiastice despre botez, în ciuda diviziunilor noastre, este pe deplin consistent cu învăţătura exactă a ambelor biserici. Această învăţătură a fost reafirmată în multe ocazii. Expresia formală a recunoaşterii botezului ortodox a fost constantă în învăţătura papilor încă de la începutul secolului al 16lea, şi a fost stabilit din nou la Al Doilea Conciliu de la Vatican. Sinoadele de la Constantinopole din 1484 şi Moscova din 1667 mărturisesc faţă de recunoaşterea implicită a botezului catolic de către bisericile ortodoxe, şi o fac într-un fel de acord deplin cu învăţătura timpurie şi practica antichităţii şi a erei bizantine.

Teoria influentă despre „economia sacramentală” propusă în comentariile Pedalionului nu reprezintă tradiţia şi învăţătura exactă a Bisericii Ortodoxe; aceasta este mai degrabă inovaţia motivată de circumstanţele operative istorice particulare din acele vremuri. Aceasta nu este învăţătura scripturii, a majorităţii Părinţilor, sa a canoniştilor bizantini de mai târziu, şi nici poziţia de majoritate a bisericilor ortodoxe de astăzi.

Catolicii în prezent care îi acuză pe ortodocşi cu semne împotriva carităţii, şi chiar cu profanare, datorită practicii de rebotezare ar trebui să ţină minte că, în timp ce rebotezarea creştinilor ortodocşi era repudiată în mod oficial de Roma acum 500 de ani, aceasta a continuat totuşi în anumite locuri în secolul ce a urmat şi s-a făcut în mod ocazional, sub masca „botezului condiţional”, până în vremurile noastre.

Recomandări

Pe baza acestor concluzii dorim să oferim bisericilor noastre următoarele sugestii:

Comisia Internaţională a început din nou acolo unde declaraţia Bari din 1987, „Credinţa, Sacramentele şi Unitatea Bisericii”, au ajuns la o concluzie abruptă, prin a recunoaşte simplu asemănările şi diferenţele din practica noastră a iniţierii creştine, şi că aceasta a continuat să reafirme explicit şi clar, cu deplina explicaţie, motivele teologice pentru recunoaşterea mutuală de către ambele biserici a botezului fiecăruia în parte;

Bisericile noastre adresează în mod deschis pericolul că anumite teorii moderne a atitudinii de „economie sacramentală”, atât pentru continuarea dialogului ecumenic cât şi pentru învăţătura exactă a Bisericii Ortodoxe;

Patriarhatul din Constantinopole a retras în mod formal decretul său cu privire la rebotezare în 1755;

Bisericile ortodoxe declară că primirea ortodoxă a catolicilor prin chrismation nu constituie o repetare a vreunei părţi din iniţierea lor sacramentală; şi

Bisericile noastre clarifică faptul că recunoaşterea mutuală a botezului nu rezolvă de la sine chestiunile care ne divizează, sau restabilesc comuniunea eclesiastică deplină dintre Bisericile Ortodoxă şi Catolică, ci că aceasta înlătură un obstacol fundamental din calea noastră spre comunicarea deplină.

http://www.voxdeibaptist.org/Botezul_si_Economia_Sacramentala.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) / Bătrânii bisericii

download

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Bătrânii bisericii

CUPRINS

Introducere

  1. Calificările lor
  2. Selectarea lor

III. Disciplinarea lor

  1. Durata serviciului lor
  2. Susţinerea lor
  3. Numărul lor

VII. Conducerea lor

VIII. Procesul lor de decizie

  1. Ce se datorează lor
  2. Alte puncte

Bibliografia selectată

Introducere

S-au scris câteva cărţi şi articole excelente recent care confirmă faptul că guvernarea bisericii Nou Testamentale trebuie să fie formată dintr-un bord de bătrâni. Aceasta este şi presupunerea acestui articol în ceea ce urmează. Cu toate acestea s-au observat şi probleme mari în aplicarea formei biblice de guvernare. Acest articol caută să expună acele probleme şi îşi propune să găsească şi soluţii.

Leith Anderson într-un articol de-al său intitulat Practica de slujire în cadrul bisericilor din secolul 21 (apărut în cartea lui Roy B. Zuck, editor, Vital Church Issues, Examining Principles and Practices in Church Leadership [Chestiuni vitale ale bisericii, Examinarea principiilor şi a practicilor din cadrul conducerii bisericii, n. tr.], page 40), crede că există patru caracteristici ale bisericilor care funcţionează în mod greşit:

„Aceste biserici cu funcţionare greşită are în mod tipic una sau mai multe din următoarele caracteristici. În primul rând, păcate specifice sun practicate în mod constant şi cunoscute a fi practicate de persoane din biserică, adesea în cooperarea unuia cu altul. Păcatele pot fi orice, însă de obicei ele includ imoralitatea sexuală, incorectitudinea financiară (în special în chestiunile de afaceri), discordanţa, vrajba, bârfa şi împotrivirea faţă de conducerea Duhului Sfânt. Ceea ce face biserica să funcţioneze greşit nu este practica păcatului ci inabilitatea trupului bisericii de a se ocupa cu acesta în mod biblic.

O a doua caracteristică este dominaţia liderilor carnali. În cadrul bisericilor care funcţionează greşit, liderii din cadrul ei nu au calificările din 1 Timotei 3, totuşi ei rămân în poziţie, controlând astfel direcţia şi slujirea bisericii.

Izolarea este o a treia caracteristică. Unele biserici s-au retras aşa de mult de la relaţiile exterioare încât au pierdut contactul cu realitatea, ele nu mai participă la trupul mai lărgit al lui Hristos şi le lipseşte slujirea faţă de lumea din afara bisericii. Din punct de vedere spiritual ele sunt independente şi izolate.

Erezia practică este o a patra caracteristică. Unele biserici sunt ortodoxe pe hârtie dar eterodoxe în practică. Cele mai comune practici ale unei astfel de biserici sunt în cadrul extremelor legalismului şi al licenţei. Aceste extreme sunt adesea explicate prin sectarism sau vreo doctrină dezechilibrată a harului. Dificultatea este că bisericile care funcţionează în mod greşit îşi perpetuează maladiile lor. Ele sunt sisteme închise în care greşitul pare corect şi sănătosul bare bolnav.”

(Un articol care tratează prima caracteristică se numeşte Disciplina bisericii locale [se poate citi în limba engleză de la Local Church Discipline]. Acest articol însă se adresează celei de-a doua caracteristici.)

I. Calificările lor

Una dintre contribuţiile aşa numiţilor Fraţi Creştini (sau Plymouth) este doctrina sa despre conducerea bisericii locale. Uneori fiind în forme modificate, cu toate acestea multe denominaţii conservative şi biserici independente le-au adoptat. Muller şi Craik au fost liderii implicat în formularea noii mişcări din cadrul primei jumătăţi a secolului al nouăsprezecelea.

• „. . . în 1838, şi aparent fiind distraşi de tendinţa de pretutindeni de a renunţa la toată guvernarea formală fin cadrul bisericii, Muller şi Craik s-au retras într-o tabără din Bristol pentru două săptămâni pentru a se dedica rugăciunii şi meditării asupra chestiunilor legate de structura bisericii. Ei s-au reîntors cu convingeri atent de maturizate în ceea ce priveşte bătrânii bisericii şi disciplina. Ei au considerat că a fost ideea lui Dumnezeu ca bătrânii să fie recunoscuţi în cadrul bisericii. Aceştia erau aleşii Duhului Sfânt, chemarea lor fiind una din partea Duhului, însă erau confirmaţi de posedarea calificărilor corespunzătoare şi de binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrarea lor. . .” (Roy Coad, A History of the Brethren Movement [O istorie a mişcării de frăţietate], p. 155-156).

Acolo unde două cuvinte englezeşti sau fraze sunt specificate în cadrul calificărilor, ele sunt de fapt similare în limba greacă. Anumite porţiuni au fost puse în aldine sau îngroşate pentru a accentua anumite porţiuni.

A. Ideal sau calificare?

1. Verbul

Scriptura spune, „Un privighetor trebuie să fie . . .” (1 Timotei 3:2, Tit 1:7). Acele lucruri menţionate sunt cu siguranţă calificări şi nu doar nişte idealuri pentru care să se lupte bătrânii bisericii însă pe care nu le pot niciodată atinge şi acestea nu sunt nici o listă cumulativă pe care o împlineşte în mod constituit cei supravegheaţi ci sunt lucruri pe care nu trebuie să le îndeplinească bătrânii individual.

• „Acestea nu sunt idealuri pe care ar trebui să le caute privighetorul, ci sunt standarde pe care el trebuie să le atingă. . .” (J. R. Littleproud, The Christian Assembly [Adunarea creştină], p. 64).

  • „Aceste pasaje trebuiesc studiate cu atenţie şi aplicate cu sârguinţă în cadrul vieţii de congregaţie, căci liderii nevrednici au făcut rele de nespus” (Gary Inrig, Life in His Body [Viaţa în Trupul Său], p. 105).
  • „Am observat în mod repetat că marea greşeală pe care o fac multe biserici atunci când caută să stabilească o conducere biblică de bătrâni şi diaconi este aceea de a numi în funcţie pe oamenii greşiţi pentru aceasta. În cele din urmă, biserica este încărcată cu liderii greşiţi şi probabil că suferă ani la rândul de probleme ca acelea experimentate de biserica din Efes. Insistă asupra ocupări acestor poziţii din biserică de oameni calificaţi din punct de vedere biblic, chiar dacă acestor oameni le va trebui ani în şir ca să se dezvolte. Ascultarea completă de Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna cea mai bună politică” (Alexander Strauch, Minister of Mercy, The New Testament Deacon [Lucrarea milei, Diaconul Noului Testament], p. 88).
  • „Cea mai comună greşeală făcută de bisericile care sunt gata să implementeze conducerea biblică a bătrânilor este aceea de a numi în funcţie oameni necalificaţi din punct de vedere biblic. Pentru că întotdeauna va fi nevoie de păstori mai mulţi, este ispititor să permiţi ca nişte oameni necalificaţi, nepregătiţi, să-şi asume conducerea în cadrul bisericii. Aceasta este, o formulă de pierdere de timp dovedit” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church [Conducerea biblică, Restaurarea calităţii de conducere la locul ei potrivit în biserică], p. 19).
  • „Poziţiile din cadrul bisericii lui Dumnezeu nu sunt în mod onorific acordate indivizilor care au frecventat în mod credincios biserica sau care sunt seniori în ani” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church [Conducerea biblică, Restaurarea calităţii de conducere la locul ei potrivit în biserică], p. 19)2. Stilul

    Calificările sunt găsite în cadrul literaturii care are un stil logic. Stilul este desemnat să fie preluat la valoarea sa. Acesta nu este un material poetic ca cel din Proverbe, care conţine concepte care sunt adevărate în mod general dar care pot fi diferit în instanţe separate. Materialul logic este pentru a fi ascultat şi nu pentru a fi alegorizat.

    B. Durata calificării

    1. Viaţa timpurie

    Calificările nu au rolul de a elimina pe cineva care a eşuat să împlinească un standard în cadrul vieţii sale timpurii deşi acesta le împlineşte la vremea când este un candidat pentru supraveghere. De exemplu, un potenţial bătrân al bisericii ar trebui să fie cunoscut după ospitalitatea sa la vremea când el este un candidat deşi mai devreme în cadrul vieţii sale poate că nu a fost cunoscut ca fiind ospitalier.

    2. Viaţa prezentă

    El ar trebui să fie de obicei ospitalier la timpul când este propus pentru poziţia de conducere. Însă el nu trebuie să fie descalificat doar pentru că de cinci ori din sute de oportunităţi din anul precedent al propunerii sale să fie un conducător el nu a fost primitor de oaspeţi.

    1 Timotei 3:2 şi Tit 1:6-7 sunt afirmaţii destul de puternice care cer ca un bătrân al bisericii să împlinească acele calificări care urmează. Totuşi, nu este nimeni perfect. Cu toate aceste trebuie ca în cadrul preponderenţei oportunităţilor candidatul să arate calităţi pozitive. Un candidat care împlineşte de obicei calificările poate fi făcut un bătrân al bisericii. Chiar şi dacă un candidat în rare ocazii nu arată o calitate pozitivă, acesta poate fi recunoscut ca bătrân al bisericii dacă el arată astfel de calificări de obicei.

    C. Fără prihană(1 Timotei 3:2; Tit 1:6-7)

    Aceasta este o calitatea a unei persoane pe care şi-o poate permite, „. . . nimic care vreun adversar să aibă ceva de zis contra, sau despre care să poată face o acuzare. . .” (Trench, Synonyms of the New Testament [Sinonime ale Noului Testament], p. 382).

    • „Atunci când un lider este fără cusur, criticii nu pot discredita profesarea credinţei sale de creştin să să-l dovedească că nu e potrivit pentru a-i conduce pe alţii” (Neemia 6:13) (Alexander Strauch, Biblical Eldership, an Urgent Call to Restore Biblical Church Leadership [Conducerea biblică, Apelul urgent spre restaurarea conducerii biblice bisericeşti], ediţia a 3 a, p. 189).

    Cu toate acestea, unii duşmani au minţi foarte creative şi pot face schimbări bizare. Doar acela care doreşte să fie un conducător nu ar trebui să fie descalificat doar pentru motivul că cineva aduce o acuzaţie care este credibilă doar pentru cel care o face. Doar acel candidat care este răspunzător de schimbările eventuale, având o boare de posibilitate în mintea celor care aleg (probabil datorită bine cunoscutelor defecte din vieţile candidatului), este descalificat. Această boare ar trebui să fie bazată pe defectele bine-cunoscute din viaţa candidatului.

    D. Soţul unei singure soţii (1 Timotei 3:2, Tit 1:6)

    Există patru interpretări:

    1. Biserica

    „O singură soţie” din această interpretare este biserica. Aceasta este o încercare stângace din partea teologilor Romano-catolici pentru a proteja doctrina nebiblică a celibatului preoţilor. Nu există nici cea mai neînsemnată iluzie în aceste contexte care să afirme faptul că soţia supraveghetorilor ar trebui să fie înţeleasă ca fiind biserica. Mai degrabă ar fi o referinţă frecventă la familia conducătorului. Astfel el trebuie să aibă o soţie literal vorbind (1 Timotei 3:4-5; Tit 1:6). În plus, figura de căsnicie este că Hristos este soţul iar biserica universală este soţia Sa (Efeseni 5:23; Apocalipsa 19:7b).

    2. Revendicare referitoare la căsnicie 

    Argumentul că un bătrân al bisericii ar trebui să fie căsătorit nu ar fi fără vreun merit, vezi paragraful „Y” de mai jos. Totuşi, accentul din această frază nu este pus pe lipsa unei soţii (dacă ar fi fost aşa, aceasta s-ar fi pus astfel „soţul unei soţii”) ci pe pluralitatea de soţii („soţul unei singure soţii”).

    3. Interzicerea recăsătoriri pentru cei văduvi

    În această interpretare, dacă un bătrân al bisericii îşi pierde soţia prin moarte, această calificare l-ar împiedica să se mai recăsătorească. Totuşi, există un pasaj paralel care se ocupă cu văduvele; acesta demonstrează insuficienţa acestei interpretări.

    O văduvă trebuie să fie „soţia unui singur bărbat” (1 Timotei 5:9). Tinerele văduve sunt încurajate să se recăsătorească (1 Timotei 5:14). Pavel nu ar fi sfătuit pe vreo văduvă să facă ceva care ar putea fi o ameninţare pentru traiul ei viitor dacă ar fi murit şi al doilea soţ al ei. Astfel „soţia unui singur bărbat” nu poate însemna că o văduvă trebuie să rămână necăsătorită.

    Din moment ce „soţul unei singure soţii” este aceeaşi cu „soţia unui singur soţ”, doar că genurile lor au fost inversate, atunci este rezonabil să concludem faptul că interzicerea recăsătoriri nu este interpretarea corectă din acest context referitor la conducătorii din cadrul bisericii.

    4. Adulterul

    Această calificare ar preveni ca cineva care a avut o mulţime de soţii să devină un conducător în biserică. În timpul Noului Testament, poligamia era practicată printre cei bogaţi şi rabinii au permis regelui să aibă 48 de neveste (Jeremias, Jerusalem at the Time of Jesus [Ierusalimul în vremea lui Isus], pag. 90, 93). Calificarea aceasta ar interzice ca un bărbat să fie un conducător în biserică, care este în prezent într-o stare de adulter (relaţii sexuale nepermise).

    • „Consensul general al scolasticilor evanghelici cu privire la fraza ‚soţul unei singure soţii’ atât din 1 Timotei 3 cât şi din Tit 1 este acela că înseamnă că el este soţul unei singure soţii care este în viaţă” (Ray Bohlin, Can Deacons be Divorced? [Pot diaconi să fie divorţaţi?], material preluat de la Probe Ministries la http://www.probe.org/docs/e-deacons2.html).

    E. Cumpătat (1 Timotei 3:2)

    Din punct de vedere literal acest termen este opusul intoxicării. Totuşi, această caracteristică este acoperită de fraza „să nu fie beţiv” [în versiunea în limba engleză este folosită expresia „să nu fie dependent de alcool”, n. tr.], în acelaşi catalog de calificări. Din moment ce aceeaşi listă nu ar copia calificările, termenul „cumpătat” probabil că este folosit în mod figurativ. Folosit în acest fel acesta indică claritatea completă a minţii şi a rezultatului unei bune judecăţi (Dictionary of New Testament Theology [Dicţionarul Teologiei Noului Testament], 1:514-515).

    F. Prudent (1 Timotei 3:2); sensibil (Tit 1:8)

    Acesta este descrierea unei persoane care are control asupra pasiunilor şi dorinţelor sale neevlvioase (Trench, pag. 71-72). Un candidat nu trebuie să fie impecabil. Totuşi, el trebuie să fie familiar cu păcatul pe care tinde să-l comită şi să-l aibă astfel sub control. Versiunea NIV din limba engleză traduce acest termen prin „auto-controlat”.

    G. Respectabil (1 Timotei 3:2)

    Deoarece candidatul şi-a ordonat în mod adecvat întreaga sa viaţă, relaţiile sale cu alţii sunt potrivite şi funcţionează în mod adecvat.

    • „Buna ordonare nu este referitoare doar la îmbrăcăminte şi la atitudine, ci la viaţa interioară, care se exprimă de fapt pe sine în conversaţiile exterioare” (Trench, pag. 346).

    H. Primitor de oaspeţi (1 Timotei 3:2; Tit 1:8)

    A fi primitor de oaspeţi în cadrul culturii din vremea lui Timotei însemna a primi şi a avea grijă de oaspeţi, în special pe cei străini, într-un fel prietenos şi generos (Dictionary of New Testament Theology, 1:59-60).

    I. Capabil să înveţe pe alţii (1 Timotei 3:2)

    Aceasta este o traducere discutabilă a limbii greceşti. Doar de două ori este folosit cuvântul didaktikos, într-un context care îi dezvăluie înţelesul. În acel context acesta înseamnă „a învăţat” sau „a fost învăţat” (Philo, On the Change of Names [Despre schimbarea numelor], paragraful 84, şi Rewards and Punishments [Răsplăţi şi pedepse], paragraful 27; Rengstorf în cadrul cărţii Theological Dictionary of the New Testament, 2:165 este de acord cu această înţelegere).

    Astfel această calificare nu înseamnă că cel care candidatul trebuie să fie un învăţător. Acesta înseamnă mai degrabă că el trebuie să fi fost un student de succes al Cuvântului. El nu are un dar de învăţare conform acestei calificări. El are o cunoaştere comprehensivă a Cuvântului lui Dumnezeu pentru a putea păstori, corecta sau mustra. Această calificare vorbeşte despre cunoaştere nu despre înţelepciune. Înţelepciunea este implicată în „cumpătare” de la paragraful „E” de mai sus.

    Tit 1:9 accentuează faptul că un candidat la poziţia de privighetor trebuie să aibă destulă cunoaştere a Cum pentru a sfătui şi a convinge pe aceia care susţin doctrina falsă. Ba mai mult, conducerea bisericii din Ierusalim a căutat să ajute pe diaconi în aşa fel încât conducerea să nu fie aşa de ocupată încât să neglijeze lucrarea Cuvântului (Faptele Apostolilor 6:4). Propovăduirea Cuvântului putea include consilierea, evanghelizarea, învăţarea, şi aşa mai departe. În mod aparent de la un candidat la poziţia de conducător în biserică se aştepta să fie capabil pentru un anumit tip de slujirea a Cuvântului deşi nu toţi ar avea nevoie să fie învăţători.

    Cel mai bună cale pentru ca un candidat să atingă această calificare este prin pregătirea formală. Poate că echivalentul unui titlu de Associate Degree în Biblie sau în teologie ar întâmpina această calificare. Acesta este de obicei un curs de studiu de doi ani pentru studenţii de la şcoli cum sunt Emmaus Bible College, Moody Bible Institute, şi Brooks Bible College. Totuşi, un candidat poate întâmpina această calificare printr-un studiu informal propriu. Dacă acest candidat nu studiază tot timpul, el nu poate dobândi un grad adecvat de cunoaştere pentru mulţi ani.

    J. Să nu fie dependent de vin (1 Timotei 3:3; Tit 1:7)

    Din punct de vedere literal acest cuvânt însemnă „zăbovitor la vin” (Vine, Expository Dictionary, 1:146 [Dicţionar Expozitiv]). CU siguranţă că un alcoolic activ ar fi exclus. Doar aceia care practică moderaţia sau nu beau alcool ar putea fi calificaţi.

    K. Blând (1 Timotei 3:3)

    Cel care împlineşte această calificare nu va fi considerat prin dările lui de socoteală drept general, rege, un stăpân, un domn, un şef, sau un ofiţer şef. Mai degrabă, acesta ar apărea pentru cei din jur ca un lider a cărui calitate de conducător nu este autoritară.

    * „Stăpânii care arată această calitate nu îşi impun în mod aspru poziţia lor superioară asupra acuzaţiilor lor ci mai degrabă sunt gânditori şi atenţi” (Dictionary of New Testament Theology, 2:256).

    L. Necertăreţ (1 Timotei 3:3); nu este bătăuş (Tit 1:7)

    Literal, aceste cuvinte înseamnă „care nu se bate” (Vine, 1:146). Unul care trebuie ţinut atunci când devine mânios sau unul care este certăreţ sau argumentator nu ar trebui să fie numit în calitatea de bătrân al bisericii. Candidaţii care în contextul argumentelor se tot învârt, îşi ridică vocea, lovesc cu pumnii pe masă şi îşi atacă oponenţii sau îşi interpretează greşit poziţiile lor, nu sunt calificaţi. Un conducător al bisericii ar trebui să fie capabil să se angajeze într-o controversă şi să-şi spună punctul fără a se opune crezând că îi atacă pe ceilalţi în mod figurativ sau literal şi fără o aprindere ulterioară a tensiunii.

    M. Liber de dragostea de bani (1 Timotei 3:3); nu este lacom de câştig mârşav (Tit 1:7)

    Lupta după posesiuni, bogăţie şi proprietăţi nu ar trebui să fi în atenţia vieţii unui conducător. Cu siguranţă că orice consideraţie financiară care vine odată cu poziţia de lider nu ar trebui să fie motivaţia pentru cel ce doreşte să fie un lider. Faptul că un candidat a fost plin de succes din punct de vedere financiar nu este o calificare.

    N. Să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. (Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?) (1 Timotei 3:4-5); având copii . . . care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare (Tit 1:6)

    Candidaţii care nu fac o slujbă bună în a-şi conduce familiile lor nu pot fi lideri. Dacă un tată nu poate să-şi disciplineze cu succes familia sa, el s-ar putea să folosească aceleaşi metode defectuoase în timp ce conduce biserica în disciplină, dacă acesta ar fi fost permis să devină un bătrân al bisericii. Inabilitatea candidatului poate fi propria sa greşeală dacă acesta are o soţie sau un copil încăpăţânată. Este greu pentru o adunare să-şi determine responsabilitatea, mai ales din moment ce conducerea este critică în a ajuta adunarea să atingă scopuri divine, de aceea este nevoie de o înregistrare dovedită despre familia unui candidat.

    Nici cel care poate disciplina doar prin ameninţare nu poate fi un lider. Mai degrabă el ar trebui să disciplineze cu har şi demnitate şi să-i inspire pe alţii în a-l respecta (Trench, pag. 346-347).

    În Tit 1:6, fraza „să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare”, se referă la copiii aceluia ce candidează să devină lider şi nu la candidat. Acest lucru este cunoscut deoarece cuvântul grecesc pentru „rebeliune” (plural, neutru), este în acord de număr şi gen cu „copii”. Acesta nu se acordă în număr sau gen cu „bărbat” (singular, bărbat sau femeie).

    Un om al cărui copii sunt implicaţi în cheltuieli extravagante pe propriile lor plăceri şi pofte sau care sunt gălăgioşi, nu s-ar califica pentru postul de supraveghetor (idem, pag. 55; Luca 15:12). Toţi copiii sunt păcătoşi – de aceea, nici un candidat nu se poate aştepta să nu aibă copii cu probleme de păcat. Totuşi, noi ar trebui să rezolvăm problemele lor. Dacă problemele lor ies din control încât aceştia să fie acuzaţi (de exemplu, biserica i-a disciplinat în mod public, un judecător i-a declarat delicvenţi, un alt părinte îi acuză într-adevăr de a fi tatăl copilului fiicei lor) atunci tatăl nu s-ar califica să fie un lider.

    Notaţi faptul că aceste calificări implică faptul ca copiii să fie parte a casei. De la candidat se aşteaptă să-şi disciplineze membrii casei sale. El ar putea avea un copil care este încăpăţânat şi care este greu de disciplinat însă acesta a avut bună grijă de el atunci cât a fost în casa lui. Copilul pleacă de acasă şi merge la colegiu, îşi găseşte o slujbă, sau se căsătoreşte. Acum să el este responsabil pentru sine el devine indisciplinat. Aceasta nu îl califică pe tatăl lui să fie un lider ci mai degrabă dezvăluie e degrabă dezvăluie expertiza tatălui în felul de tratare a persoanelor dificile. Un lider ar trebui să trateze pe credincioşii dificili din adunare şi tatăl din acest exemplu a arătat că este capabil.

    Alte calificări se adresează caracterului nesatisfăcător al unui tată care lasă o amprentă negativă asupra unui copil printr-o trăire de dominaţie şi mai ales de nepăsare.

    O. Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului (1 Timotei 3:6)

    Dumnezeu l-a pedepsit pe diavol datorită mândriei lui (Isaia 14:14-15). O problemă a credincioşilor imaturi care devin lideri în biserică este că ei o să domnească mai degrabă decât să fie exemple sau slujitori (Marcu 9:33-37; Luca 9:46-48; 22:24-30; Iacov 4:6; 1 Petru 5:3). Probabil că ei nu au înlocuit mândria omului vechi cu umilinţa omului nou.

    Pavel i-a spus lui Tit să rânduiască bătrâni (sau presbiteri, în versiunea romanească, Tit 1:5) în Creta (AD 66–House, Chronological and Background Charts of the New Testament [Hărţi cronologice şi de fundal ale Noului Testament], p. 132). Din moment ce existau iudei care erau prezenţi în Ziua Cinzecimii (Faptele Apostolilor 2:11; AD 32–House, p. 129) este posibil că unii dintre bătrânii rânduiţi de Tit să fie credincioşi de aproape 34 de ani.

    Pavel a pus bătrâni în Listra, Iconia şi Antiohia (Faptele Apostolilor 14:21-23; AD 49–House, p. 130). Dacă Nicolae ar fi fost parte a unei comunităţi creştine în Antiohia (Faptele Apostolilor 6:5, AD 34-35–House, p. 129), noii bătrâni puteau să fie credincioşi de 15 ani.

    Pavel a predicat în Iconia în anii 48-49 d. Hr. (Faptele Apostolilor 4:11; House, p. 129). Astfel bătrânii din Iconia puteau să fie creştini doar de câteva luni înainte de a fi numiţi în funcţia de priveghetori. Totuşi, exista o comunitate evreiască puternică acolo (Faptele Apostolilor 14:1); astfel acei oameni puteau să fie credincioşi ai Vechiului Testament de ceva vreme bună.

    Pavel a fost în Listra în anul 49 d. Hr. (Faptele Apostolilor 14:6, 8 şu; House, p. 130). Ceea ce era adevărat despre bătrânii din Listra nu putea să fie identic cu cei din Listra (Faptele Apostolilor 16:1, 3).

    Ed Glasscock argumentează pentru o vârstă minimă de 30 de ani pentru bătrâni. El indică faptul că comunitatea de la Qumran cerea această vârsta minimă pentru a putea sluji ca bătrân în cadrul comunităţii lor. Isus avea 30 de ani când şi-a început lucrarea Sa publică. Pavel probabil că avea 30 de ani atunci când aproba moartea creştinilor (The Biblical Concept of Elder [Conceptul biblic despre bătrânii bisericii], în chestiunile vitale slujirii, examinarea preocupărilor şi conflictelor din lucrare, p. 140-141). Totuşi, nici unul dintre aceste exemple nu sunt direct aplicabile bătrânilor din bisericile locale.

    Lungimea de timp în calitate de credincios nu indică întotdeauna faptul că un credincios este smerit; dar adesea aceasta este şi cazul precum şi maturitatea spirituală necesită timp. Totuşi, accentul din cadrul acestei calificări este pe smerenie şi nu pe durata de când este candidatul un credincios. În orice caz, un nou credincios nu trebuieşte pus imediat în poziţia de bătrân al bisericii. Mai degrabă acesta trebuie să fie observat destul de mult pentru a se asigura dacă el îşi are mândria sub control şi dacă şi-ar controla-o ca un bătrân. Însă şi un om îngâmfat care este credincios de mult timp trebuie să fie şi el respins.

    P. Să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, ca să nu ajungă de ocară, şi să cadă în cursa diavolului
     (1 Timotei 3:7)

    Această calificare este similară cu expresia „mai presus de reproş”. Totuşi, accentul aici este pus pe stilul lui de viaţă din afara bisericii. Stilul său de viaţă ireproşabil trebuie să se extindă şi în comunitate.

    Q. Să aibă copii credincioşi (Tit 1:6)

    Pavel era un bătrân conform textului din 1 Petru 5:1. Despre el se mai crede că nu ar fi fost căsătorit. Oare să însemne aceasta că Pavel a făcut o greşeală atunci când el a scris aceste cuvinte? Din moment ce ştim că toată Scriptura este inspirată, nu putem ajunge la această concluzie. Dacă Pavel vrea să spună că a fost un bătrân al bisericii locale, el a fost probabil un membru al celor care sunt supraveghetori datorită poziţiei sale ca apostol iar calificările nu i s-ar aplica acestuia. Acesta probabil că a fost şi cazul apostolilor din cadrul bisericii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15:6).

    Este soţul un lider spiritual în propria sa familie? Unii poate joacă această parte în public însă sunt deficitare în cadrul căminelor lor.

    Acest verset, asemenea celora din Faptele Apostolilor 16:31-33 şi 1 Corinteni 7:14, arată că o persoană poate avea o influenţă spre mântuirea rudelor sale. Un candidat nu poate crede în locul familiei sale, însă faptul că toţi membrii familiei lui sunt cu toţi mântuiţi arată ori că el a avut o influenţă spirituală pozitivă asupra lor, ori că el nu a avut o influenţă negativă care să îi reţină pe aceştia de la a fi mântuiţi. Datorită efectului pe care îl are un bătrân în viaţa spirituală a congregaţiei sale, un candidat are nevoie să aibă această indicare a abilităţii sale spirituale de a supraveghea. Fără aceasta nu există siguranţă a abilităţii sale.

    Dacă vreunul din copiii săi se află sub „vârsta responsabilităţii”, acesta nu ar trebui să fie numit lider. Doar prin acest fel se poate produce evidenţă credibilă că el este un lider spiritual în familia sa şi astfel se califică în acest sens să fie un bătrân al bisericii.

    R. Să nu fie încăpăţânat (Tit 1:7)

    El nu ar trebui să fie unul care să susţină cu încăpăţânare propria sa opinie, corectă sau greşită, cu o privire nepăsătoare a celora care au o părere diferită (Trench, p. 131).

    S. Să nu fie mânios (Tit 1:7)

    El nu ar trebui să fie repezit spre a deveni stabilit într-un tip de mânie care caută răzbunarea (Trench, p. 131).

    T. Iubitor de bine (Tit 1:8)

    Înainte ca cineva să devină un bătrân al bisericii, el trebuie să demonstreze că iubeşte lucrurile bune. Ai putea conta asupra faptului că-l găseşti apărându-i şi ajutându-i pe cei neajutoraţi, petrecând timp în rugăciune şi studiu al Bibliei, disciplinarea tinerilor credincioşi, închinându-se cu familia sa, şi aşa mai departe.

    U. Drept (Tit 1:8)

    O persoană este dreaptă atunci când trăieşte în conformitate cu standardele drepte al lui Dumnezeu.

    V. Devotat (Tit 1:8)

    El trăieşte o viaţă care este în conformitate cu standardele de moralitatea care sunt acceptate în mod universal în cadrul bisericii. El nu va spune glume proaste sau povestiri rasiste; el va lua parte doar la acele lucruri care sunt bune din punct de vedere moral; el nu va face ceva care ruşinează sau stânjeneşte spiritual pe credincioşii maturi.

    W. Înfrânat (Tit 1:8)

    El se controlează pe sine mai degrabă decât să fie controlat de lume, de fire sau de diavolul.

    X. Ţine cu credincioşie Cuvântul credinţei care este în acord cu învăţătura (Tit 1:9)

    Unul care are să devină un bătrân al bisericii ar trebui să aibă o perspectivă înaltă despre autoritatea şi infailibilitatea Bibliei.

    * „Supraveghetorul unei congregaţii trebuie să se ţină de Cuvântul care este caracterizat ca fiind credincios, vrednic de încredere, sau de bazare” (Homer Kent, The Pastoral Epistles [Epistolele pastorale], p. 222)

    Y. Este căsătorit şi are o familie (1 Timotei 3:2, 4-5; Tit 1:6)

    Limba greacă este destul de sofisticată ca să poată permite ca bărbaţii necăsătoriţi să fie bătrâni ai bisericii dacă aceasta a fost intenţia Duhului Sfânt. El ar fi putut spune, „Dacă el este căsătorit, el trebuie să fie unul care să-şi chivernisească bine casa, ţinându-şi copiii sub control . . .” Dar nu a fost aşa. Despre faptul că acest candidat trebuie să fie căsătorit şi să aibă o familie este învăţătura paragrafelor „D”, „N” şi „Q”.

    Condiţia familiei cuiva este un indicator unic şi posibil al abilităţii acestuia de a fi un lidere. Aparent nu există nici o altă instituţie ca şi căsătoria şi familia în viaţa unui bărbat necăsătorit care să mai dezvăluie abilitatea sa de a fi sau nu un bătrân al bisericii. Riscul este prea mare fără acest tip de test.

    Totuşi, persoana necăsătorită, având mai puţine responsabilităţi „seculare”, poate candida la diferite lucrări pe care o persoană căsătorită nu le-ar putea realiza fără să-şi neglijeze familia (1 Corinteni 7:32-35; de exemplu: misiunile, lucrarea de pionierat, evanghelismul). În cadrul acestei lucrări persoana necăsătorită nu s-ar putea stabili într-un singur domeniu, ceea ce este important pentru bătrânul bisericii pentru ca acesta să slujească în mod adecvat congregaţiei. Astfel de lucrători, deşi sunt diferiţi ca tip, sunt la fel de semnificativi ca şi bătrânii în cadrul planului lui Dumnezeu (1 Corinteni 12:12-27).

    Z. Vârsta

    Cuvântul „bătrân” poate indica faptul că cel ce este numit astfel este o persoană mai în vârstă sau se poate face referire la această poziţie fără a se lua în evidenţă vârsta (Bauer, Arndt, & Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament, 1952 [Lexicon grecesc al Noului Testament], p. 706-707). Ar trebui ca un bătrân al unei biserici locale să fie avansat în ani? Pot fi bărbaţii mai tineri bătrâni ai bisericii?

    Persoana care deţine poziţia de bătrân al bisericii ar fi familiarizat cu cititorii originali evrei ai Noului Testament deoarece existau astfel de poziţii ocupate de oameni din cadrul Sanhedrinului şi în sinagogi. Conform scriitorului Jeremias, copii mai tineri ai bătrânilor din Sanhedrin aveau dreptul de a cânta cu leviţii în timpul jertfelor zilnice din templu (p. 224-225). Prin urmare, evreii au înţeles că postura de bătrân nu era ocupată doar de cei avansaţi în vârstă, ci mai şi includea pe acei taţi care aveau copii tineri. Cu acest fundal, poziţia de supraveghetor al bisericii locale nu trebuia limitată doar la cei cu peri albi.

    Este cel mai bine ca această postură de supraveghetor să fie compusă din oameni de vârste diferite. Aceasta va ajuta la asigurarea că lucrarea adunări este relevantă pentru toate vârstele.

    • „Aceia care sunt lideri într-o adunare trebuie să realizeze faptul că ei trebuie să alimenteze în mod continuu conducerea din partea altor bărbaţi pe care îi va ridica Duhul Sfânt. Un model poate fi văzut în cadrul decesului câtorva din cadrul adunării care nu mai există. Conducerea iniţială dorită nu a stabilit din punct de vedere caracteristic nişte metode de transmitere a conducerii la următoarea generaţie. Unii oameni se pare că au fost foarte şovăitori în a renunţa la controlul lor pe măsură ce îmbătrâneau iar vigoarea lor se diminua. Se pare că aceştia nu au transmis nici parte a zelului lor evanghelistic următoarei generaţii – doar un set de reguli pe care să le urmeze. Viziunea s-a pierdut. A mai rămas doar un simţ al datoriei pentru următoarea generaţie şi aceasta nu este suficient pentru a susţine o lucrare a lui Dumnezeu” (Robert L. Peterson, Lessons from the History of the Colorado Brethren, Emmaus Journal [Lecţii din istoria fraţilor din Colorado], vara lui 1992, p. 176).

    AA. Genul

    Toate referinţele biblice despre bătrâni se fac la persoanele de gen masculin. Femeile nu trebuie să-i conducă pe bărbaţi (1 Timotei 2:12).

    BB. Încercat (1 Timotei 3:10)

    1 Timotei 3:10 indică faptul că cei care candidează ar trebui să fie testaţi înainte ca aceştia să devină diaconi / bătrâni ai bisericii. Despre bătrâni se discută în versetele anterioare acestei secţiuni despre diaconi.

    • „La fel cum şi doctorii sunt examinaţi oficial înainte ca aceştia să fie licenţiaţi, la fel este şi cu păstorii şi diaconii de perspectivă, ei trebuie să fie examinaţi în lumina cerinţelor lui Dumnezeu (1 Timotei 3:2-12) înainte de a prelua funcţia” (Alexander Strauch, Minister of Mercy, The New Testament Deacon [Slujitorul milei, Diaconul Noului Testament], p. 105).

    Unele calificări pot fi testate literal. În cazul celui „învăţat” (paragraful „I” de mai sus), unui candidat i se poate da o examinare în scris sau oral pentru a discerne gradul săi în cunoştinţă a Bibliei şi în teologie. Alte calificări ca cea de „respectabil” (paragraful „G” de mai sus) sunt mult mai subiective şi pot fi confirmate doar prin observaţiile din decursul unei perioade de timp semnificative.

    Nu se poate asuma existenţa calificărilor.

    II. Selectarea lor

    A. Prin apostoli sau desemnaţii acestora

    Exemplul Noului Testament este că apostolii sau desemnaţii lor rânduiau bătrâni în biserică (Faptele Apostolilor 14:23; Tit 1:5). Astfel de persoane înzestrate spiritual nu mai există în biserică. Duhul Sfânt i-a folosit pe aceştia pentru a stabili Biserica în vremurile Noului Testament (Efeseni 3:20; 1 Corinteni 3:9-17; Romani 15:20). Fără aceşti oameni înzestraţi spiritual, această metodă nu poate fi folosită şi astăzi.

    B. Prin congregaţie şi confirmaţi de bătrânii bisericii

    Cea mai mică poziţie din cadrul conducerii bisericii locale este aceea de diacon. Noi ne gândim adesea la diaconi ca fiind din punct de vedere considerabil mai puţin calificaţi decât bătrânii bisericii. Totuşi, calificările diaconilor (Faptele Apostolilor 6:3; 1 Timotei 3:8-13) sunt în unele cazuri aceleaşi ca ale bătrânilor (de exemplu, să fie fără scrupule, soţul unei singure soţii, temperat, să nu fie iubitor de bani) şi în unele cazuri în întrec pe acelea ale bătrânilor (de exemplu, 1 Timotei 3:11 în care sunt evaluate soţiile diaconilor). [Pentru o comparaţie a calificărilor diaconilor şi ale bătrânilor, puteţi citi un articol în engleză apăsând aici.]

    Filip a fost selectat ca diacon în Faptele Apostolilor 6 şi a condus o campanie evanghelistică foarte reuşită în Faptele Apostolilor 8. Ştefan a devenit diacon în Faptele Apostolilor 6 şi a predicat o predică în Faptele Apostolilor 7 care a fost aşa de puternică încât a fost martirizat. Diaconii nu sunt o normă secundară. Ei sunt mult mai imaturi spirituali decât bătrânii. Ei sunt la fel de calificaţi pentru lucrarea lor precum sunt bătrânii bisericii pentru slujba lor. Lucrările lor sunt diferite. Din punct de vedere funcţional ei sunt sub autoritatea bătrânilor bisericii ca o soţie faţă de soţul ei şi Domnul faţă de Tatăl.

    Bătrânilor bisericii li se încredinţează numeroase responsabilităţi. Una dintre cele mai importante este de a sluji prin Cuvântul lui Dumnezeu. Diaconii lucrează ceea ce este desemnat bătrânilor insă bătrânii nu pot îndeplini acest datorită presiunii de a sluji prin Cuvânt (Faptele Apostolilor 6:1-6). Deci, nu este o surpriză faptul că aceste calificări ale bătrânilor sunt aproximative cu ale diaconilor pentru că funcţia lor este aşa de similară. În mod similar se aşteaptă să se acorde multă grijă în selectarea unui diacon ca şi în cazul unui bătrân al bisericii.

    Exemplul biblic este ideea că congregaţia selectează diaconii; aceştia trebuie să îndeplinească calificările specificate. Apoi supraveghetorul adunării confirma selecţia (Faptele Apostolilor 6:1-6). Deoarece calificările şi lucrarea diaconilor şi a bătrânilor sunt aşa de apropiate, o metodă de selectare a diaconilor ar fi acceptabilă şi pentru selectarea bătrânilor.

    Deci, singurul exemplu biblic pe care îl avem de selectare a conducerii şi pe care îl putem aplica astăzi este selecţia făcută de congregaţie. Cu această călăuzire, suntem liber să căutăm un principiu bazat pe Biblie care poate fi aplicat în acest caz. Un principiu ar fi ca aceste calificări pentru bătrâni (sau diaconi) să fie predate congregaţiei, congregaţia şi-ar selecta candidaţii pentru bătrâni ai bisericii (sau diaconi) pe care ei cred că ar îndeplini calificările, iar o autoritate ar trebui să confirme selecţiile.

    În cazul în care într-o adunare există deja bătrâni ai bisericii, autoritatea ar trebui să fie aceştia care slujesc deja. În cazul unei adunări noi care nu are bătrâni, autoritatea ar putea fi a lucrătorului pionier (după exemplul lui Tit) sau a bătrânilor adunării „mamă”. Acolo unde nu este valabilă nici una dintre acestea pentru a fi autoritate, bătrânii unei adunări interesate ar putea fi autoritatea. În acest caz, autoritatea ar trebui să petreacă un timp semnificativ într-o părtăşie apropiată cu adunarea pentru a ştii cine îndeplineşte calificativele (1 Timotei 5:22, 24-25).

    Singurul exemplu pe care îl avem este despre autoritatea care confirmă selecţiile congregaţiei (Faptele Apostolilor 6:6). Scriitorii inspiraţi nu oferă vreo idee referitoare la posibilitatea că, cu aplicarea calificativelor, congregaţia să fie lipsită de succes în procesul de selectare al conducerii.

    Aparent se vede că procesul din Faptele Apostolilor 6, dacă urmează această conduită minimă, va fi supravegheat de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 20:28).

    • „Selectarea noilor bătrâni ai bisericii ar trebui să fie făcută în comun de către congregaţie şi de bătrânii care îi evaluează pe bărbaţi conform calificărilor din 1 Tim 3, şi în dependenţă de rolul Duhului Sfânt în a-i ridica. În timp ce congregaţia îi recunoaşte pe noii bărbaţi ridicaţi de Duhului Sfânt, se pot face sugestii bătrânilor prezenţi, a căror responsabilitate ar fi aceea a alegerii finale” (Kenneth Daughters, New Testament Church Government [Guvernarea bisericii Nou Testamentale], p. 49, citat în John H. Fish III, Brethren Tradition or New Testament Church Truth [Tradiţia fraţilor sau adevărul bisericii Nou Testamentale], în Emmaus Journal, iarna 1993, p. 137).

    Bătrânii trebuie să fie atenţi să obţină o participare puternică a congregaţiei în cadrul procesului de selectare aşa încât ispita exclusivităţii să fie minimalizată în aşa fel încât ei să demonstreze că sunt slujitori şi nu domnitori.

    C. Nu de către bătrânii bisericii în exclusivitate 

    Această metodă de numire în funcţie a bătrânilor este bazată pe teorii invalide şi este insuficientă în a-i dovedi pe bătrânii care sunt recunoscuţi de intraga congregaţie.

    1. Apostolii = teoria despre bătrânii bisericii este greşită 

    În timp ce selecţia făcută de apostoli ar putea părea o bază pentru această procedură, apostolii aveau autoritatea şi darurile care le întreceau pe acelea ale bătrânilor bisericii. Ei au acţionat cu deplina autoritate a lui Dumnezeu (Matei 10:20; 2 Corinteni 11:10; Galateni 1:11-12) şi au făcut miracole (2 Corinteni 12:12). Apostolii puteau rândui bătrâni fără să folosească o listă de calificative deoarece ei aveau o abilitate impecabilă de a discerne voia Domnului. Notaţi că Pavel a rânduiţi bătrâni în Faptele Apostolilor 14:23 cu ani înainte ca acele calificări din 1 Timotei şi Tit să fie revelate. La fel ca şi alţi credincioşi, bătrânii nu sunt infailibili în abilitatea lor de a simţi voia Domnului şi trebuie să se bazeze pe călăuzirea Scripturală oferită de Domnul nostru prin apostolii Săi (1 Corinteni 14:37).

    2. Desemnatul apostolului = teoria despre bătrânii bisericii este greşită

    Uneori se învaţă faptul că bătrânii ar trebui să-şi numească egalii lor deoarece Timotei şi Tit au rânduit bătrâni. Totuşi, nu există vreo evidenţă că ar fi fost oricare dintre aceştia bătrâni ai bisericilor în care slujeau ei. Ei au fost de fapt persoane pe care apostolul i-a selectat să lucreze cu bisericile desemnate. Dumnezeu l-a instruit pe Pavel să-l facă pe Timotei un desemnat (1 Timotei 1:18; 4:14). Pavel a oferit instrucţiuni personale desemnaţilor săi (exemplu, 1 şi 2 Timotei, Tit). Pentru că un apostol le-a spus lor ce să facă, ei au exercitat autoritatea apostolului. Prin rolul lor ei erau mai mult ca lucrătorii de astăzi cu normă întreagă care plantează biserici noi sau care întemeiază bisericile existente şi folosesc Cuvântul lui Dumnezeu drept călăuză. Funcţia celor desemnaţilor nu a fost ce aceea a bătrânilor bisericii de astăzi şi astfel nu putem spune, doar pentru că ei au rânduit bătrâni, că şi bătrânii bisericii de astăzi pot să numească noi bătrâni.

    3. Scrutarea insuficientă

    Acestei proceduri îi lipseşte scrutinul întregii congregaţii de care este nevoie pe a asigura faptul că acei candidaţi îndeplinesc calificările şi că ei au suportul întregii biserici.

    D. Nu sunt selectaţi de bătrânii bisericii influenţaţi de admiterile congregaţionale 

    Există câteva probleme referitoare la această procedură:

    1. Nu este bazat pe Biblia

    Nu există vreo învăţătură sau vreun exemplu în Scriptură care să sprijine o astfel de procedură.

    2. Introduce înclinaţia

    Pre-aprobarea autorităţii înaintea congregaţiei are alimentare, influenţează admiterile congregaţionale. În mod normal membrii congregaţiei nu se simt liberi în a rezista la conducerea supraveghetorului prin a face admiteri negative. Atunci când se întâmplă aşa ceva, biserica este adeseori aruncată într-o criză.

    3. Cauzează rupturi

    Această metodă de numire de bătrâni cauzează rupturi dacă cei din congregaţie sunt jenaţi cu alegerea bătrânilor. Tragedia urmează adeseori un meniu ca cel care urmează:

    a. Bătrânii bisericii selectează un candidat fără acordul congregaţiei.
    b. Bătrânii bisericii îl contactează pe om şi îi indică faptul că vor să-l facă un bătrân al bisericii.
    c. Bătrânii bisericii primesc permisiunea candidatului.
    d. Bătrânii bisericii anunţă selecţia către congregaţie şi vor afirma că respectivul va deveni un bătrân al bisericii dacă nu există vreo obiecţie semnificativă din partea congregaţiei.
    e. O preponderenţă a congregaţiei oferă obiecţii semnificative.
    f. Bătrânii bisericii îşi determină suportul lor pentru candidat.
    g. Candidatul de o singură dată este stânjenit şi părăseşte adunarea luând adeseori şi alte familii cu el. Apoi respectul congregaţiei pentru supravegherea existentă este erodat.

    Astfel, o biserică locală pierde persoane care au un mare potenţial de a fi bătrâni ai bisericii în viitor.

    III. Disciplinarea lor

    Bătrânii biserici care greşesc trebuiesc disciplinaţi. Deşi un astfel de bătrân poate cauza un mare dezastru datorită poziţiei sale critice, acestuia trebuie să i se acorde aceleaşi protecţii atunci când este disciplinat ca şi oricare alt credincios (1 Timotei 5:19-24). Versetul 24 învaţă faptul că păcatele unor bătrâni ai bisericii sunt dificil de descoperit înainte ca aceştia să fie numiţi ca supraveghetori. Însă odată ce acestea sunt descoperite, disciplinarea este obligatorie. Nevoia unor faze avansate de disciplinare indică faptul că o persoană nu mai este calificată pentru slujba de bătrân al bisericii. Urmăriţi următorul paragraf. (Un articol despre disciplină în limba engleză poate fi găsit aici.)

    IV. Durata serviciului lor

    Nu există nici o informaţie în Scriptură referitor la lungimea termenului de slujire al unui bătrân al bisericii decât ceea ce urmează:

    A. Voluntar

    Bărbaţii nu trebuie neapărat să fie bătrâni ai bisericii. Ei nu trebuie să se simtă constrânşi să supravegheze. Ei sunt voluntari (1 Petru 5:2). Implicaţia este că ei pot să-şi dea demisia.

    B. Menţinerea calificărilor

    Bătrânii bisericii trebuie să-şi menţină calificările dacă vor să continue în a se bucura de chemarea Duhului Sfânt de a fi bătrâni al bisericii.

    1. Cadrul istoric

    La vremea când Pavel a scris 1 Timotei (AD 62-3, John Stirling, An Atlas of the Acts [Un atlas al Faptelor Apostolilor], p. 25), erau deja bătrâni în biserica din Efes. Pavel s-a întâlnit cu ei în Milet în anul 57 d. Hr. (Stirling, p. 20). Notaţi de asemenea că în Tit 1 Pavel îl instruieşte pe Tit să rânduiască bătrâni folosind calificativele oferite drept ghid. În 1 Timotei 3 Pavel nu-l instruieşte pe Timotei să rânduiască bătrâni; mai degrabă Pavel îi spune lui Timotei că acesta sunt calităţi pe care bătrânii bisericii existenţi trebuie să le aibă.

    2. Verbul

    Verbul din 1 Timotei 3:2 şi Tit 1:7 este dei.

    a. Înţelesul 

    Înţelesul acestuia este „este necesar” sau „unul trebuie să”. Acesta denotă constrângerea de orice fel (William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature [Lexicon Grec-Englez al Noului Testament şi a literaturii creştine timpurii], p. 171).

    Însăşi constrângerea intenţionată în cadrul înţelesului acestui verb poate fi demonstrată prin citarea folosinţei cuvântului dei din LXX (Septuaginta, n. tr.), versiunea greacă a Vechiului Testament folosită în cadrul primului secol, şi din Noul Testament. Limba originală a Noul Testament este greaca. Traducere din engleză a cuvântului dei este subliniată în următoarele exemple sugerate de The New International Dictionary of New Testament Theology, 2:665-666 [Noul Dicţionar Internaţional al Teologiei Noului Testament]:

    i. Exemplele în care constrângerea este la fel de puternică precum profeţia.

    • „Dar este în ceruri un Dumnezeu, care descopere tainele, şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Daniel 2:28).
    • „Când veţi auzi despre războaie şi veşti de războaie, să nu vă înspăimântaţi, căci lucrurile acestea trebuie să se întâmple” (Marcu 13:7)
    • „Descoperirea lui Isus Hristos pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1)

    ii. Un exemplu în care constrângerea este la fel de puternică precum exclusivitatea metodei Domnului nostru de mântuire.

    • „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12)

    b. Timpul

    Timpul verbului dei este prezent. Aceasta înseamnă că acţiunea verbului are loc la vremea când scriitorul scrie scrisoarea. Aceasta întăreşte ceea ce este cunoscut din cadrul istoric. Calificativele din 1 Timotei 3 sunt calităţi care trebuiesc să fie observate în bărbaţii care slujesc în calitate de bătrâni ai bisericii. De sigur, ar fi de asemenea logic să folosim aceste calităţi drept calificări pentru candidaţii la poziţia de bătrâni ai bisericii.

    3. Concluzie

    Persoanele care deţin poziţia de bătrân al bisericii dar care nu îndeplinesc calificările nu sunt bătrâni ai bisericii.

    C. Aplicaţie

    1. Demisia

    Unii bătrâni ai bisericii vor face ceea ce este onorabil şi îşi vor da demisia atunci când îşi vor descoperi descalificările proprii prin introspecţie.

    Uneori o persoană care are în supravegherea sa doar doi membrii este şovăitor să demisioneze. Cunoscând faptul că trebuie să existe o pluralitate în supraveghere, el e preocupat ca demisionarea sa ar aducă un sfârşit al bisericii locale. O astfel de acţiune poate termina supravegherea. Totuşi, o biserică poate să continue fără să aibă un supraveghetor.

    Au existat biserici locale înainte ca Pavel şi Tit să le rânduiască bătrâni. Din moment ce femeile nu trebuie să conducă (1 Timotei 2:12), probabil că bărbaţii din aceste biserici au oferit o conducere temporară. Unele adunări au acum documente organizaţionale care fac apel la o formă mai primitivă de guvernare, bărbaţii adunării, dacă aceasta ar fi forma preferată de guvernare, o pluralitate de bătrâni, nu există.

    Poate fi un lucru dezastruos pentru o biserică să rânduiască bărbaţi necalificaţi în poziţia de bătrâni ai bisericii.

    2. Evaluările retenţiilor

    Scriptura nu spune nimic despre evaluările retenţiilor. Aceasta nu vorbeşte despre vreo congregaţie care să-şi fi înlăturat bătrânii folosind un proces asemănător cu disciplina formală a bisericii, vezi mai jos. Scopul evaluărilor este acela de a exercita autoritatea congregaţiei de a înlătura persoanele necalificate într-un fel manierat. În cazurile de încăpăţânare, congregaţia trebuie să fie mult mai viguroasă.

    a. Evaluările neobligatorii

    Unii bătrâni ai bisericii poate că nu-şi pot vedea descalificările lor. Poate ca un bătrân al bisericii ar întreprinde o acţiune de corectare proprie dacă i s-ar aduce atenţiei sale problema. Acţiunea de corectare poate fi destulă pentru menţinerea chemării lor.

    i. Evaluarea de către supraveghetor

    Pentru acest motiv unii supraveghetori programează în mod periodic evaluări neobligatorii ale bătrânilor bisericii de către egalii lor.

    ii. Evaluarea de către congregaţie 

    Alte adunări au în mod periodic evaluările lor congregaţionale ale bătrânilor bisericii. Poate că acestea pot fi programate ca o acţiune normală la fiecare an sau doi.

    • „. . . nu este o idee rea ca tuturor membrilor să li se ofere în mod regulat oportunitatea de a scrie numele acelora pe care ei înşişi îi recunosc ca bătrâni ai bisericii. Această informaţie poate fi luată în considerare în urma rugăciunii şi a confidenţialităţii bătrânilor şi poate da naştere la dezvăluirea inimii înaintea Domnului” (John Williams, Living Churches [Bisericile vii], p. 89).

    Dacă un bătrân nu-şi vede numele pe o astfel de listă, el ar putea face ceea ce este corect şi să întreprindă o acţiune de corectare sau să-şi dea demisia.
    Dacă

  1. Evaluarea obligatorieUnii bătrâni ai bisericii nici nu vor demisiona şi nici nu vor prelua vreo acţiune de corectare. Congregaţia trebuie să înlăture din poziţie pe astfel de bătrâni. Domnul nu vrea ca o congregaţie să fie în supunere faţă de un bărbat necalificat doar din cauza poziţie lor. Congregaţia nu trebuie nici ea să fie admirată pentru supunerea faţă de bătrâni ai bisericii necalificaţi. S-a observat că în cazurile în care o congregaţie încearcă să îl ţină pe un bătrân descalificat de la a fi stânjenit prin eliminare, că vieţile a mulţi alţii vor fi avariate pe măsură ce trec anii. Instrucţiunea apostolului Pavel este de a-i mustra (1 Timotei 5:20)! Mai există şi exemplul apostolului Ioan în 3 Ioan 9-11 care promite să-l mustre pe Diotref. Ar trebui să se folosească o astfel de procedură în cadrul disciplinării formale.

    Unii vor obiecta având în minţile lor textul din Faptele Apostolilor 23:3-5. Ei vor spună că însăşi Pavel a respectat poziţia liderilor descalificaţi. Aici trecătorii se plângeau de faptul că Pavel îl ocăra pe marele preot. Pavel s-a apărat pe sine prin a spune că nu a ştiut că respectivul era mare preot şi prin a indica faptul că a înţeles învăţătura din Exod 22:28 pe care a recitat-o ca o interzicere de a vorbi de rău pe vreun conducător al naţiunii Israelului. Exod 22:28 nu se aplică la persoanele necalificate care slujesc ca bătrâni ai bisericii locale deoarece (1) biserica nu este Israel, şi (2) eliminarea unei persoane care este descalificată din poziţia sa implică vorbirea adevărului şi nu vorbirea de rău.

    Congregaţia trebuie să acorde cu atât mai multă atenţie la destituirea unui bătrân aşa cum au avut şi când l-au selectat.

    • „Destituirea unui bătrân al bisericii ar trebui să fie o situaţie dificilă care face apel la cea mai înaltă grijă şi tact. După cum se pare un astfel de lucru s-ar întâmplă doar dacă un bărbat s-a dovedit pe sine însuşi a fi nevrednic de poziţia de bătrân al bisericii prin păcat, erezie sau încăpăţânare imposibilă. Există aşa cum s-a menţionat calificative spirituale pentru calitatea de bătrân al bisericii şi un om trebuie să fie cinstit înaintea lui Dumnezeu în lumina acestora” (John Williams, Living Churches, p. 89)
    • „Poziţia nu l-a făcut să fie un bătrân al bisericii; el a fost unul prin virtutea caracterului său spiritual care avea nevoie doar de recunoaştere. Atâta timp cât un om a continuat să fie puternic din punct de vedere spiritual el a rămas un bătrân. . .” (Donald L. Norbie, New Testament Church Organization [Organizarea Bisericii Nou Testamentale], p. 43-44).
    • „Un bărbat este un bătrân al biserici atâta timp cât acesta face lucrarea şi îndeplineşte calificările biblice, pentru un timp mai lung sau mai scurt” (Gary Inrig, Life in His Body, p. 108)

    Dacă nu sunt parcurşi aceşti paşi, rezultatul uzual este părăsirea părtăşiei de către credincioşi iar eficacitatea adunării va fi stingherită. În cele din urmă adunarea se găseşte pe sine într-o astfel de dărăpănare în cât aceasta încetează să mai existe.

    Nu este ceva obişnuit pentru o congregaţie care funcţionează greşit să-i ţină pe bărbaţii descalificaţi în calitatea de bătrâni ai bisericii temându-se de faptul că aplicarea principiilor călăuzitoare biblice ar diviza biserica. Totuşi, s-a observat că în decursul decadele care urmează vor fi cu toate aceste rupturi frecvente şi numere mari de credincioşi care vor ieşi din părtăşie. Este cel mai bine să fim supuşi Cuvântului şi să ne ocupăm de problemă pe cât de curând posibil.

    D. Restaurarea

    Odată ce un bătrân al bisericii a părăsit supravegherea datorită descalificări, mai poate fi acesta restaurat? Răspunsul este da, atâta timp cât alegătorii săi observă calificările ţinute de obicei. Aceasta bineînţeles că necesită observaţiile al unui fost bătrân al bisericii pentru o perioadă semnificativă de timp. Jay E. Smith a scris un articol ajutător despre restaurarea bătrânilor bisericii, de unde este preluat şi următorul citat:

    • „. . . păcatele din trecut care continuă să afecteze în mod negativ statului cuiva relativ cu calificările pentru conducere sunt descalificatoare. De aceea aceste ramificaţii negative sunt eliminate în timp, cel decăzut poate fi calificat din nou pentru conducerea bisericească. . . . bătrânului bisericii i se cere să aibă o bună reputaţie cu necreştinii. Restaurarea reputaţiei liderului decăzut cu lumea necreştină, totuşi, poate fi dificilă în particular, căci această restaurare, la un anumit grad, este dincolo de controlul său şi este supus discreţiei din partea societăţii, care uneori poate fi neiertătoare . . .

    Interzice atunci Dumnezeu restaurarea liderilor decăzuţi? Nu. Lasă El o posibilitate deschisă? Da. Pare a fi promiţătoare această posibilitate. Da şi nu. Dacă atât viaţa cât şi reputaţia bătrânului decăzut pot fi reabilitate, prospectele sale pentru restaurare sunt promiţătoare. Totuşi, reabilitarea reputaţiei sale, pentru a nu mai menţiona şi viaţa lui, vor fi în mod particular dificile, căci risipirea reputaţiei cuiva este ‚o cursă a diavolului’ (1 Timotei 3:7), şi el nu renunţă aşa de uşor la prada sa” (Can Fallen Leaders be Restored to Leadership? [Pot fi restauraţi la conducere liderii decăzuţi?] în cartea lui Roy B. Zuck, editor, Vital Church Issues, Examining Principles and Practices in Church Leadership [Chestiuni vitale ale bisericii, Examinarea principiilor şi a practicilor din cadrul conducerii bisericii], p. 118-119).

    V. Susţinerea lor

    Lucrarea unui bătrân al bisericii atunci când este exercitată pe deplin necesită o multă parte a timpului său încât întregul său suport nu poate fi obţinut printr-o vocaţie „seculară”. În astfel de cazuri este obligaţia bisericii să-l susţină (1 Timotei 5:17-18).

    VI. Numărul lor

    Cu excepţia când acesta este folosit în mod generic, Scriptura vorbeşte întotdeauna despre o pluralitate de bătrâni ai bisericii.

    • „Biserica timpurie a mărturisit calităţii de Cap al lui Hristos prin a nu recunoaşte un alt bărbat individual în calitatea de cap al bisericii. Conducerea a fost întotdeauna investită într-o pluralitate de lideri (mai întâi apostoli şi apoi bătrânii). Aceasta era adevărat în ceea ce priveşte biserica universală şi cea locală, care este o replică sau o miniatură a bisericii universale” (David J. MacLeod, The Primacy of Scripture And the Church [Întâietatea Scripturii şi a Bisericii], Emmaus Journal, vara 1997, p. 53).
    • „Înregistrarea este pretutindeni consecventă în a indica o pluralitate de conducere în fiecare biserică. Bătrânii bisericii sunt văzuţi în cadrul bisericilor evreieşti din Iudea în Faptele Apostolilor 11:30 precum şi în cadrul bisericii din Ierusalim în vremea conciliului de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15:2, 4, 6, 23; 16:4; cf. 21:18). Când Pavel şi Barnaba au revizitat bisericile nou formate din sudul Galatiei din timpul primei călătorii misionare, ei au rânduit bătrâni (plural) în fiecare biserică (Faptele Apostolilor 14:23). În Efes era o pluralitate de bătrâni (Faptele Apostolilor 20:17). În Filipi din Europa (Macedonia) era o biserică cu o pluralitate de supraveghetori (Filipeni 1:1). Lui Tit i s-a spus de către Pavel să rânduiască bătrâni în fiecare oraş din Creata (Tit 1:5). Iacov spune că cei care sunt bolnavi să cheme pe bătrânii (plural) bisericii (singular) (Iacov 5:14). Mai vedem scris despre aceşti lideri în cartea Evrei unde se face referinţă la ei la plural (Evrei 13:7, 17, 24)” (John H. Fish III, Brethren Tradition or New Testament Church Truth, in Emmaus Journal, Winter 1993, p. 133).

    VII. Conducerea lor

    A. Responsabilităţile bătrânilor bisericii

    1. Ei păstoresc biserica locală (Faptele Apostolilor 20:28)
    2. Ei au controlul şi oferă instrucţiuni (1 Tesaloniceni 5:12-13)
    3. Ei conduc (Evrei 13:7)
    4. Ei se îngrijesc (1 Timotei 3:5)
    5. Ei sunt administratorii lui Dumnezeu (Tit 1:7)
    6. Ei cârmuiesc (1 Tim 5:17, 19)
    7. Ei primesc bani pentru biserica locală (Faptele Apostolilor 11:30)
    8. Ei slujesc bolnavilor (Iacov 5:14)
    9. Ei apără biserica de învăţătorii falşi (Faptele Apostolilor 20:28; Tit 1:7)
    10. Ei îi ajută pe cei slabi (Faptele Apostolilor 20:28)
    11. Ei slujesc prin Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 6:2, 4; Tit 1:9; Evrei 13:7)
    12. Ei sunt un model pentru alţi credincioşi (Evrei 13:7)
    13. Ei veghează asupra vieţilor credincioşilor (Evrei 13:17)
    14. Ei recunosc darurile spirituale din credincioşi (1 Timotei 4:14)
    15. Ei dau socoteală de lucrarea lor în calitate de administratori (Evrei 13:17)
    16. Ei trimit comunicări din partea bisericii (Faptele Apostolilor 15:22-23)
    17. Ei se întâlnesc cu bărbaţi înzestraţi pentru scopul de încurajare şi povăţuire (Faptele Apostolilor 20: 17-38)
    18. Ei se roagă (Faptele Apostolilor 6:4)

    B. Cum este exercitată calitatea de conducere a bătrânilor bisericii 

    Uneori noi vedem un cuvânt cum ar fi „a conduce” şi îi desemnăm propriul nostru înţeles acestuia. Înţelesul provine din trecutul nostru. Poate că atunci când vedem cuvântul „a conduce”, ne gândim la vreun general din armată dacă am avut experienţă în armată. Ne-am putea gândi că stilul unui lider ar trebui să fie acela al unui ofiţer şef dacă acesta ar fi fost angajatul unei mari corporaţii. Unii au alt trecut care îi face să se gândească la acesta ca fiind un lanţ de comandă. Totuşi, ceea ce trebuie să facă un interpret al Bibliei este de a determina înţelesul Bibliei despre cuvânt în contextul corespunzător. pentru a face aceasta, el trebuie să studieze ceea ce Biblia are de spus despre cuvintele de conducere şi exemplele din contextele care au de a face cu supravegherea.

    1. În contextul supravegherii

    a. Hristos este Capul

    Henry Bavink a fost corectat atunci când a scris: „Toată puterea din cadrul bisericii este întotdeauna de un caracter de slujire. Aceasta pentru că doar Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 1:22). . .” (Eldership in the New Testament, BRR [Calitatea de bătrân al bisericii din Noul Testament], vara 1978, p. 24). Observaţi şi textul din Efeseni 5:24. probabil pentru acest motiv bătrânii biserici nu trebuie să domnească printr-un decret ci prin exemplu (1 Petru 5:3). De asemenea, ei trebuie să fie smeriţi (1 Petru 5:5a şi paragraful „O” de mai sus).

    b. Stăpânirea

    Cuvântul folosit în 1 Petru 5:3 pentru „stăpânire” este katakurieuw. Acesta este cuvântul pentru „domn” cu prefixul kata. „Prefixul kata- are o forţă negativă şi implică faptul că prinţii îşi exercită domnia lor spre propriul lor avantaj şi contrar intereselor şi bunăstării poporului (Matei 20:25; Marcu 10:42)” (H. Bietenhard, kurios*, The New International Dictionary of New Testament Theology, vol. 2, p. 519). Acest cuvânt este folosit de patru ori în cadrul Noului Testament. Este folosit odată în 1 Petru 5:3 şi în aceste pasaje:

    • Acesta este folosit referitor la stilul de conducere adoptat de conducătorii neamurilor care era la 180° în afara fazei faţă de felul în care apostolii trebuiau să se conducă pe ei înşişi (Matei 20:25; Marcu 10:42).
    • Acesta este folosit referitor la copleşitoarea dominaţie a omului posedat peste exorciştii evrei care foloseau impropriu autoritatea lui Isus )Faptele Apostolilor 19:16).

    Câteva din responsabilităţile bătrânilor (vezi paragraful „A” de mai sus) sunt la fel de serioase ca şi cerinţele de excludere a învăţătorilor falşi din adunare (Faptele Apostolilor 20:28; Tit 1:7). În aceasta şi în rolurile similare, liderii trebuie să se asigure de faptul că ei clădesc un stâlp al teologiei şi nu un băţ cu cap de cal privat. Ei trebuie să se îngrijească de congregaţie şi nu pentru propria lor avansare. În plus, bătrânii bisericii nu ar trebui să folosească forţa excesivă.

    c. Fiind exemple

    Cuvântul folosit pentru „exemplu” este topos*, dincolo de cuvânt în ideile unei ştampile şi a impresiei sale (H. Müller, tip, model, The New International Dictionary of New Testament Theology, vol. 3, p. 903-907). Bătrânii biserici nu ar trebui să dorească să se umple bisericile lor cu credincioşi care să se uite numai după ei în timp ce se distrug unul pe altul. Dacă bătrânii aspiră la buna părtăşie cu congregaţia lor, ei trebuie să conducă printr-un exemplu de nedominare.

    2. În contextul liderilor altor biserici

    a. Apostolii

    Apostolii erau adesea implicaţi în conducerea bisericilor locale din care făceau şi ei parte (de exemplu, Faptele Apostolilor 15:6).

    Ucenicii au fost instruiţi de Domnul să fie conducători slujitori (Marcu 9:33-37). Ei nu trebuiau să domine ca şi neamurile (Matei 20:25-28).

    Pavel, care a fost înzestrat de Duhul Sfânt ca apostol, a indicat faptul că el şi-a exercitat responsabilitatea sa cu „smerenie şi cu lacrimi” (Faptele Apostolilor 20:19). În alt loc el descrie relaţia sa faţă de alţii ca fiind un rob (2 Corinteni 4:5). El era robit faţă de cei pe care i-a condus.

    În timp ce Pavel era ocazional viguros în îndemnurile sale, vigurozitatea sa nu a fost exercitată pentru a spori sau a păstra poziţia sa (adică de a domni, de a fi mândru). Mai degrabă el a fost viguros pentru că aceasta era cel mai bun lucru pentru aceia faţă de care el era robit. Vezi de exemplu 2 Corinteni 6:11; 7:8-13a.

    b. Diaconii

    O altă slujbă din cadrul bisericii locale este aceea de diacon. Cuvântul grecesc pentru diacon, diakonos, are înţelesul de „servitor” şi „ajutător” (Arndt and Gingrich, A Greek-English Lexicon, p. 183).

    • „Un lider vrednic de recunoaştere are inima unui slujitor. Chiar şi slujitorii posedă autoritate autentică faţă de care alţii se pot supune. Însă slujitorii conduc prin a cere respect nu pentru poziţia lor ci prin caracterul lor. Astfel autoritatea izvorăşte din slujire, un adevăr întrupat în faptul că diaconii, liderii cheie din biserica timpurie, au primit titlul neîmpodobit de ‚slujitori’ (diakonoi, Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:8)” (J. Gary Inrig, Called to Serve: Toward a Philosophy of Ministry in Vital Ministry Issues [Chemat să slujească: O filozofie a slujirii în chestiunile vitale lucrării de slujire], p. 29).

    3. În contextul tuturor creştinilor

    a. Creştinii în general

    De la bătrânii bisericii se aşteaptă să se ia în observaţie îndemnurile făcute către creştini în general.

    „. . . îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători” (Coloseni 3:12-15).
    În timp ce citeşti marele capitol al lui Pavel despre dragoste, meditează la felul cum s-ar aplica acesta la o categorie specială de creştini, bătrânii bisericii.

    • „. . . folosind marele capitol al lui Pavel despre dragoste, putem spune că un lider slujitor este ‚ îndelung răbdător… plin de bunătate… care nu pizmuieşte; … [un lider slujitor] nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul [sãu], [un lider slujitor] nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, [un lider slujitor] acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul’ (1 Corinteni 13:4-7)” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church [Calitatea biblică de bătrân al bisericii, restaurarea ei la locul său potrivit în cadrul bisericii], p. 28).
    b. Persoanele înzestrate spiritual

    Toţi creştinii au daruri spirituale care, conform apostolului Pavel, trebuiesc exercitate în dragoste pentru a se putea zidi Trupul lui Hristos (Efeseni 4:7-16). Exercitarea tuturor darurilor, nu doar acelea date ţie în supraveghere, este necesară.

    c. Trupul lui Hristos

    Pavel învaţă faptul că Biserica este un organism şi nu o organizaţie (1 Corinteni 12:12-31). Fiecare partea a organismului, trupul este esenţială şi lucrează împreună. Organismul este incomplet fără vreo parte. A dezgoli congregaţia de asistenţa sa în cadrul conducerii adunării este ca şi cum am conserva creierul şi am tăia capul (1 Corinteni 12:21). Pavel spune, „… să nu fie dezbinare în trup, ci… mădularele să îngrijească unele de altele” (1 Corinteni 12:25).

    d. Preoţia credincioşilor 

    Toţi membrii congregaţiei, spre deosebire de conducerea sa, sunt preoţi (1 Petru 2:5; Apocalipsa 1:5-6). Congregaţia lucrează împreună ca o preoţie în aducerea închinării lui Dumnezeu.

    e. Concluzie

    Din consultarea evidenţei biblice, se poate conclude faptul că stilul de conducere pe care ar trebui să-l folosească un bătrân al bisericii este acela al modelului şi a fi un slujitor umil. Stilul său nu trebuie să fie acela al unui despot care enunţă porunci urmaşilor săi inferiori.

    • „El nu cârmuieşte prin a domni peste moştenirea lui Dumnezeu, ci mai degrabă el călăuzeşte prin exemplul său spiritual” (William MacDonald, Believer’s Bible Commentary [Comentariul Biblic al Credinciosului], p. 2085)
    • „Bătrânii Noului Testament, asemenea lui Hristos trebuie să fie lideri slujitori nu conducători sau dictatori. Dumnezeu nu vrea ca oamenii lui să fie folosiţi de tirani meschini care se auto-slujesc. Bătrânii trebuie să aleagă o viaţă de slujire în dreptul altora. Ca şi slujitorul Hristos, ei trebuie să-şi sacrifice timpul şi energia lor pentru binele altora. Doar acei bătrâni ai bisericii care sunt slujitori iubitori, smeriţi pot să manifeste în mod autentic viaţa incomparabilă a lui Isus Hristos faţă de congregaţia lor şi de o lume care o priveşte.

    Urmând modelul biblic, bătrânii bisericii nu trebuie să mânuiască autoritatea încredinţată lor într-un fel greoaie. Ei nu trebuie să folosească tactici de manipulare, să joace jocuri de putere săi să fie aroganţi şi distanţi. Ei nu trebuie să fie autoritari, care este incompatibil cu slujirea în smerenie. Când luam în considerare exemplul lui Pavel şi acela al Domnului, trebuie să fim de acord că liderii biblici nu dictează; ei direcţionează. Adevăraţii bătrâni ai bisericii nu comandă conştiinţele fraţilor lor şi fac apel la aceştia să urmeze cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu. Din dragoste, adevăraţii bătrâni suferă şi poartă atacul din partea oamenilor dificili cât şi problemele pentru ca să nu fie răniţi mieii. Bătrânii bisericii poartă neînţelegerile şi păcatele altor oameni ca biserica să poată trăi în pace. Ei îşi pierd somnul ca alţii să poată avea odihnă. Ei fac mari sacrificii personale de timp şi energie pentru bunăstarea altora. Ei se văd pe ei înşişi ca oameni sub autoritate. Ei depind de Dumnezeu pentru înţelepciune şi ajutor, nu pe propria lor putere şi isteţime. Ei confruntă în faţă atacurile aprinse ale învăţătorilor falşi. Ei protejează libertatea comunităţii şi libertatea în Hristos aşa încât sfinţii să fie încurajaţi să-şi dezvolte darurile lor, să se maturizeze şi să slujească altora” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church, p. 26-28).

    „. . .[Pavel] nu a cerut niciodată supunerea liderilor din biserică datorită poziţiei lor ca lideri. Supunerea venea în urma muncii din greu a liderului şi a caracterului său (1 Corinteni 16:15-17; 1 Tesaloniceni 5:12-13; 1 Timotei 5:17).

    Biblic vorbind, respectul, influenta şi puterea nu sunt bazate pe realizările educaţionale şi nici pe poziţia câştigată. Ele se bazează pe rămânerea în munca fără nici un privilegiu, fără trufie şi fără vreo faimă personală” (Bard M. Pillette, Paul and His Fellow Workers – Chapter 1 [Pavel şi tovarăşii săi de lucru – Capitolul 1], în Emmaus Journal, vara 1996, p. 52-53).

    C. Responsabilităţile congregaţiei

    Există câteva domenii în care responsabilităţile bătrânilor bisericii sunt limitate deoarece responsabilitatea aparţine întregii congregaţii. Supravegherea nu are putere nelimitată. Congregaţia acţionează ca o verificare şi o echilibrare.

    1. Disciplina

    a. Întreaga congregaţie ia decizia

    Bisericii i s-a dat responsabilitatea de a îndeplini faza finală de disciplină bisericească (Matei 18:17). Deşi bătrânii ar trebui să fie un corp de investigaţie ca în Faptele Apostolilor 15:6, congregaţia ca întreg ar trebui să fie prezentă în timpul cercetărilor lor şi să ia decizia finală ca şi în Faptele Apostolilor 15:22.

    Apostolul Pavel a instruit „biserica lui Dumnezeu care este în Corint” (1 Corinteni 1:2) să se implice în cadrul disciplinei bisericeşti locale (1 Corinteni 5:1-5).

    b. Biserica nu este doar bătrâni ai bisericii

    Unii cred că biserica este un cuvânt figurat pentru bătrânii bisericii, şi astfel congregaţia nu ar trebui să se mai implice în disciplina bisericească formală. Există o figură de stil care este numită sinecdocă în care întregul (biserica locală) este pusă pus pentru parte (supravegherea).

    Totuşi, înainte ca cineva să impună un înţeles cu privire la un cuvânt, acesta trebuie să dovedească că este unul din înţelesurile actuale valabile. Cel mai comun mod de a descoperi înţelesurile valabile este de a consulta un dicţionar. Dicţionarele listează atât înţelesurile literale cât şi cele figurative. Noul Testament a fost scris în greacă, aşa că se poate verifica un dicţionar grecesc.

    Următoarele dicţionare de limba greacă au fost consultate referitor la cuvântul ekklhsia, cuvântul grecesc pentru biserică:
    William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature, 16th impression, page 240
    L. Coenen, The New International Dictionary of New Testament Theology, 1:296-305
    Joseph Henry Thayer, Thayer’s Greek-English Lexicon of the New Testament, AP&A edition, pages 195-196
    W. E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words with their Precise Meanings for English Readers, 17th impression, 1:83-84 (see also „congregation,” 1:228)

    Nici una dintre aceste surse nu listează pe bătrânul bisericii ca un înţeles figurativ al cuvântului ekklhsia. Biserica din aceste pasaje cu siguranţă că nu înseamnă bătrâni.

    c. Bătrânii bisericii nu ar trebui să treacă pe lângă disciplină

    Bătrânii bisericii trebuie să fie sensibili la faptul că evaluarea cu uşile închise a unui persoane să nu contracareze adesea beneficiile şi verificările şi echilibrul disciplinei formale. Unii credincioşi au devenit conştienţi de faptul că ei ar fi priviţi de sus sau că au fost sancţionaţi de către bătrân dar nu i s-a acordat niciodată acces la beneficiile purificatoare ale unei confruntări faţă în faţă cu un acuzator cu o preocupare specifică. În schimb, fără confruntarea personală, bătrânii nu pot avea cunoştinţă a lucrurilor adevărate.

    Uneori un bătrân al bisericii, simţind nevoia de sfătuire în ceea ce priveşte consilierea uni membru din congregaţie, va aduce problema într-o întâlnire închisă a bătrânilor bisericii. Rezultatul nedorit este că bătrânul influenţează pe egalii săi împotriva aceluia ce trebuie să fie consiliat fără verificările şi echilibrul disciplinei formale. Când un bătrân are nevoie de un astfel de sfat, el ar trebui să-l ceară individual de la unul sau doi credincioşi calificaţi care să se asigure că detaliile nu vor fi împărtăşite cu alţii. Aceasta ar trebui să se facă în afara unei întâlniri închise a bătrânilor bisericii.

    Un bătrân al bisericii trebuie să fie conştient că în anumite state acuzaţiile civile sau criminale pot fi aduse împotriva unui „lucrător” (adică un bătrân al bisericii) care rupe confidenţialitatea cu cei cu care se sfătuieşte acesta. Conducerea trebuie să consulte un avocat referitor la legea din acel stat în particular.

    2. Doctrina

    Biserica din Perga era responsabilă de doctrina care era învăţată acolo (Apocalipsa 2:12-17).

    În timp ce în biserica din Ierusalim bătrânii au ajuns la dezvoltarea doctrinei (Faptele Apostolilor 15), congregaţia (apostolii plus bătrânii plus congregaţia) era prezentă în timpul dezbaterilor şi au luat decizia (Faptele Apostolilor 15:22-23). Luca a accentuat participarea întregii biserici în aprobarea scrisorii prin folosirea prepoziţiei cu. „. . .atunci apostolii şi bătrânii, cu întreaga adunare, . . . şi au trimis această scrisoare prin ei, . . .”

    3. Reprezentanţii 

    Congregaţia are autoritate asupra reprezentanţilor ei (Faptele Apostolilor 11:22; 13:1-3; 14:27). Printre aceştia se pot include persoanele cu normă întreagă (de exemplu, lucrătorii locali, misionarii) şi aceia care nu sunt (de exemplu, un reprezentant al unei organizaţii cu care biserica are vreo afiliere, un lucrător de pionierat cu jumătate de normă). În cazul acelor reprezentanţi care au o lucrare de învăţare, persoanele înzestrate spiritual ca învăţători au selectat reprezentantul.

    4. Comunicările

    Congregaţia, nu doar supraveghetorul, primeşte şi trimite comunicări (Faptele Apostolilor 11:22; 14:27; 15:3-4, 30.)

    5. Selectarea şi schimbarea conducerii

    Congregaţia selectează candidaţii pentru conducere. Bătrânii sau o altă autoritate confirmă selecţiile. Vezi paragraful II de mai sus. Congregaţia îi schimbă pe bărbaţi din funcţia lor folosind un proces asemenea unei discipline formale. Vezi paragraful IV-C-2-b de mai sus.

    D. Concluzii 

    Guvernarea biblică a bisericii locale este conducerea prin bătrânii asistaţi şi monitorizaţi de întreaga congregaţie. Se pot folosi şi diaconi în asistarea bătrânilor bisericii. [Aici puteţi găsi un articol în limba engleză despre diaconi.]

    Fără îndoială că, sub stilul Bibliei, majoritatea întâlnirilor bătrânilor ar fi deschise congregaţiei iar scopurile şi lucrarea bisericii locale ar fi integrate cu întreaga adunare. Bătrânii ar avea acordul din partea tuturor credincioşilor înzestraţi din cadrul bisericii locale şi nu doar a acelora ce sunt prezenţi la întâlnirile cu uşile închise. Bătrânii ar fi mai putini pasibili de a face greşeli şi a primi critică. Disciplina care este realizată de bătrânii bisericii înaintea congregaţiei este aptă de a fi corectă pentru victime şi pentru cel acuzat. Cercetarea unei congregaţii a înregistrărilor şi a procedurilor financiare ar elimina suspiciune şi ar stimula dărnicia. Supravegherea lucrătorilor cu normă întreagă înaintea întregii congregaţii ar evita o clică de conducere.

    Robert L Saucy a scris un articol care descrie un tip de guvernare bisericească care are o pluralitate de bătrâni însă autoritate se baza pe congregaţie. Astfel, stilul lui Saucy de guvernare bisericească ar putea fi categorisit ca un fel de congregaţionalism (Authority in the Church, in Walvoord: a Tribute [Autoritatea în cadrul bisericii, în Walvoord: un tribut], p. 219-238). Totuşi, stilul său nu explică destul de suficient termenii puternici ca „vă conduc” (1 Tesaloniceni 5:12), „conducători” (Evrei 13:7) şi „cârmuiesc” (1 Timotei 5:17) iar unele din interpretările sale nu sunt convingătoare.

    Această lucrarea învaţă ideea că autoritatea finală din biserica locală este supravegherea cu cinci excepţii care implică congregaţia: îndeplinirea disciplinei, formularea doctrinei, supravegherea lucrătorilor cu normă întreagă, primirea de comunicări de la alte biserici locale şi selectarea şi schimbarea liderilor. Chiar şi în cele cinci cazuri excepţionale, cel ce supraveghează este aşteptat să preia un rol puternic în călăuzirea congregaţiei spre deciziile ei. Diaconii pot asista bătrânii bisericii.

    VIII. Procesul lor de decizie

    A. Deciziile importante

    1. Unanimitatea

    „Deciziile adunării nu ar trebui să fie făcute pe baza simplului vot al majorităţii bătrânilor bisericii. O astfel de politică ar duce în mod inevitabil la sentimente dure şi tendinţe de divizare. În mod repetat în Cuvântul lui Dumnezeu suntem îndemnaţi să avem o singură minte, un singur acord şi un singur duh (1 Corinteni 1:10; 2 Corinteni 13:11; Filipeni 1:27; 2:2). Dacă o astfel de unanimitate nu este pe cale să se formeze referitor la o problemă, bătrânii bisericii trebuie să aştepte înaintea Domnului până ce Acesta le dă o unanimitate a minţii şi a Duhului” (Gary Inrig, Life in His Body, p. 111).

    Totuşi, sunt două excese care sunt permise printr-o nevoie percepută de unanimitate care trebuiesc evitate.

    a. Toţi bătrânii bisericii pot fi greşiţi

    A cere unanimitatea nu rezolvă problema faptului că toţi bătrânii pot să fie greşiţi. 

    Bătrânii nu pot revendica aprobarea Divină pentru decizia lor, chiar dacă ei sunt unanimi, dacă decizia merge împotriva învăţăturii clare a Scripturii. Doar Domnul şi apostolii Săi au autoritate absolută. Acolo unde aceştia au vorbit, bătrânii trebuie să se supună (Faptele Apostolilor 2:42; 1 Corinteni 14:37; Galateni 1:8-9; 2 Timotei 2:2). Specific vorbind, doar Matei 18:18-20 asigură faptul că ucenicii Domnului nostru (vezi Marie 18:1) au puterea de a lega şi de a dezlega, nu bătrânii şi nici biserica

    În istoria recentă a mişcării Creştinilor după Evanghelie, cei care erau în supravegherea adunărilor au votat unanim să-i dea în judecată pe alţi creştini în tribunalele guvernului. Aceasta a fost o încălcare a 1 Cor 6:1-8. Aceştia erau greşiţi în decizia lor unanimă.

    Probabil că din acest motiv întreaga congregaţie a fost implicată în cele cinci roluri importante de la paragraful VII-C de mai sus. Verificare şi echilibrul arată faptul că în cadrul întregii congregaţii vor fi din fericire uni credincioşi sensibili la călăuzirea Duhului Sfânt care să aducă adunarea înapoi la ascultare.

    b. Regula de supraveghere de către un bătrân(i) care domină

    Această problemă are loc acolo unde un supraveghetor practică luarea de decizii unanime pentru chestiunile importante şi în congregaţiile care nu au fost atente în cadrul calificării şi a retenţiei bătrânilor.

    Există un anumit tip de personalitate dominantă care îl descalifică pe cel care ar vrea să fie bătrân al bisericii. El nu ar întâmpina calificativele de mai sus de la F, H, K, L, O, P, R şi S. Totuşi, dominaţia sa se presupune în mod superficial să fie semnul unui lider. Atunci când acesta ajunge în bordul bătrânilor, el îl domină prin a cere unanimitatea. Conducerea spirituală a celorlalţi bătrâni este eclipsată de nevoia dominantului bătrân de a se auto-servi. Nimic nu se face dacă acest nu-i slujeşte intereselor liderului dominant.

    Dezordinile personalităţii compulsive au fost de asemenea observate în aceia care deţin funcţia de bătrân al bisericii. [Mai multe informaţii în limba engleză puteţi găsi aici.] O astfel de persoană va domina pe un supraveghetor cauzând biserica locală să-i reflecte neajunsurile acestuia.

    • „Scriptura nu spune nimic despre conducerea majorităţii absolute sau de unanimitatea totală. Scriptura insistă asupra unităţii şi a păcii din congregaţie, însă în cel mai bun termen, este neînţelept să permiţi unuia sau la doi oameni să interzică prin veto întreaga adunare în luarea unei decizii. O astfel de practică nu creează deloc pace sau unitate. În schimb, aceasta pune congregaţia şi bătrânii ei în mila celor mai incompetenţi din adunare, membrii tari la cerbice şi încăpăţânaţi. Aceasta va frustra în mod inevitabil restul congregaţiei, va crea sentimente rele, şi va zădărnici progresul bisericii” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, p. 120, citat de John H. Fish III, în Brethren Tradition or New Testament Church Truth, Emmaus Journal, iarna 1993, p. 140).

    2. Preponderenţa 

    Preponderenţa este o îmbunătăţire în cerinţa pentru unanimitate. Aceasta necesită existenţa unei singure minţi puternice dar oferă o verificare şi echilibru. Preponderenţa necesită o majoritate foarte largă. Dar, deoarece aceasta nu necesită un vot unanim, efectul unul bătrân al bisericii dominant este anulat. Evident preponderenţa nu este adecvată atunci când sunt doar doi sau trei bătrâni. Poate că nu ar trebui să avem supraveghetori mici pentru acest motiv. Însă cu patru bătrâni, se poate obţine o mare majoritate cu o preponderenţă a trei bătrâni (75%). Aceasta este de asemenea posibilă cu supraveghetori mai mulţi.

    B. Deciziile mai puţin important

    Deciziile cum ar fi culoarea vopselei pereţilor necesită o simplă majoritate.

    IX. Ce se datorează lor

    Vezi de asemenea şi paragraful V de mai sus, „Susţinerea lor”.

    A. Cinste

    Pavel sfătuieşte în 1 Timotei 5:17 ca acei lideri care excelează în sarcina lor sunt „vrednici de o dublă cinste”. Prin implicaţie el mai spune că chiar şi aceia care nu excelează dar fac o muncă tolerabilă trebuie să fie respectaţi pentru slujba şi lucrarea lor şi astfel sunt vrednici de o singură cinste.

    Cu siguranţă că aceia care sunt găsiţi a fi necalificaţi pentru această postură trebuie să fie scoşi de acolo. Vezi paragraful IV de mai sus, „Durata serviciului lor”.

    B. Imitare

    Credincioşii sunt încurajaţi să-i imite pe bătrâni datorită marelui standard pe care aceştia trebuie să-l menţină pentru a continua chemarea lor în calitatea de bătrâni ai bisericii (1 Timotei 3:1; Evrei 13:7).Ei ar trebui să devină intim de familiari cu felul de viaţă al bătrânilor bisericii (1 Tesaloniceni 5:12; în versiunea din limba română este folosit termenul „să priviţi bine”, iar în versiunea română revizuită apare termenul „să recunoaşteţi”, [n. tr.], în timp ce în versiunea NASV din engleză este folosit termenul „să apreciaţi”, iar versiunea KJV „să cunoaşteţi”, care este tradus mai bine)

    C. Supunere

    Ascultarea sugerată de Evrei 13:17 „. . . nu este prin supunerea faţă de autoritate, ci care rezultă în urma convingerii. Acesta este un tip de ascultare care este lucrarea de încredere într-o persoană” (W. E. Vine, Expository Dictionary, 3:124). Aceasta nu este tipul de supunere impus într-un lanţ de comandă, tipul de supunere pe care l-ar putea cere un bătrân datorită slujbei sale în biserică. Este mai degrabă supunerea ceea ce ar fi cineva mai degrabă să ofere datorită excelenţei spirituale a bătrânului bisericii.

    X. Alte puncte

    A. Mandatarii

    Pentru a întâmpina cerinţele guvernului, unele biserici se vor încorpora şi pentru acest scop vor crea un bord de mandatari care nu corespunde cu bordul de bătrâni ai bisericii. Acest lucru pur şi simplu caută necazul. Mandatarii s-ar putea să nu aibă calificările liderilor bisericii şi s-ar putea să aibă din şansă telurile bătrânilor bisericii. Bordul de bătrâni ai bisericii ar trebui să fie bordul care este responsabil în cadrul hârtiilor de încorporare.

    B. Documentele organizaţionale

    Întreaga congregaţie ar trebui să fie implicată în crearea documentelor organizaţionale. Dacă biserica este o corporaţie, ei pot include şi Articolele de Încorporare şi Statut. Prin oferirea fiecărui membru al congregaţiei oportunitatea de a oferi admiteri, întreaga congregaţie va avea proprietatea documentelor şi acestea se vor unifica cu conducerea spre realizarea scopurilor bisericii.

    1. Ar trebui să fie menţionată congregaţia în documente?

    În anii 1970 şi 1980 avocaţii sfătuiau adesea pe cei care plantau biserici să nu menţioneze congregaţia în documentele organizaţionale. În acel timp era o luptă de restaurare a denominaţiilor conservativ tradiţionale care erau infestate de teologii liberali. Se spunea despre congregaţii să sunt notoriu de slabe din punct de vedere teologic şi că ar putea cădea cu uşurinţă spre învăţăturile liberale. Astfel se credea că liderii trebuiau să aibă controlul ferm al bisericii. Avocaţii spuneau plantatorilor de biserici că nu exista o cale mai bună de menţinere a controlului decât a nu se menţiona pur şi simplu congregaţia în documente.

    Totuşi, au existat câteva probleme referitoare la această abordare. În primul rând, Scriptura specifică faptul că întreaga congregaţie trebuie să-i verifice pe bătrânii bisericii. În al doilea rând, congregaţiile au simţit că această congregaţie a dat naştere la un stil de conducere care era prea autoritar. Nu era ceva uzual să auzi un membru al congregaţiei rugându-se ca un bătrân al bisericii să fie luat de Domnul pentru a face loc conducerii calificate care ar rezolva problemele bisericilor tulburate. În al treilea rând, în general conducerea a fost aceea care a adus învăţăturile liberale în cadrul bisericilor. Congregaţiile erau adesea mult mai conservative decât conducerea. Documentele organizaţionale ar trebui să se adreseze întregii congregaţii, nu doar supraveghetorului.

    2. Ar trebui incluse în documente Declaraţia de Credinţă şi Statutele?

    a. Ar trebui să existe acestea?

    În zilele timpurii ale mişcării Fraţilor (Brethren movement din limba engleză îi reprezintă pe cei de la cultul Creştinilor după Evangheliei, n. tr.) (prima jumătatea a secolul al 19lea), se credea de drept că declaraţiile de credinţă au devenit prea importante în cadrul bisericii. Recitarea crezurilor a înlocuit studiul biblic personal. Astfel a existat o împotrivire faţă de autorizarea crezurilor sau a orice care arăta ca unul. Această tradiţie, acum fiind pusă într-un loc nepotrivit, continuă şi până în ziua de azi. Unele biserici sunt împotriva autorizării unei declaraţii de credinţă sau a declarării statutele care acoperă lucrările esenţiale ale bisericii locale. Atitudinea este că dacă cineva ar citi doar Scriptura, ei ar veni cu interpretări mutuale.

    Totuşi, studenţii nu ajung la aceleaşi concluzii în studiul lor al Scripturii. Aceasta se datorează anumitor motive: influenţele din trecutul lor, nivelele diferite de inteligenţă, abilităţi diferite în interpretare, conflicte de interes, păcatul şi aşa mai departe. Deci, în momentul crucial, atunci când se pune în discuţie o mare doctrină sau când este activat procesul de disciplină, nu există interpretări şi proceduri agreate în mod reciproc. Prin urmare este o controversă paralizată şi poate da naştere unei ruperi de biserică. O afirmaţie de credinţă şi statutele acceptate de întreaga congregaţie trebuiesc să fie create în avans aşa cum sunt ghidările în a afla cum să supravieţuieşti.

    În plus, fără documente organizaţionale care menţionează congregaţia şi care să nu aibă statutele, biserica şi conducerea ei se expune gravei obligaţii atunci când un membru aduce un proces juridic împotriva lor. Congregaţia trebuie să aibă şi ea acces la acestea (Jay A. Quine, Court Involvement in Church Discipline, Part 2 in Vital Ministry Issues, Examining Concerns & Conflicts in Ministry [Implicarea la curtea de judecată din cadrul disciplinei bisericeşti, partea 2 în Chestiuni vitale lucrării, Examinarea problemelor şi a conflictelor din cadrul slujirii], p. 238-239).

    Liderii dominanţi vor obiecta faţă de statute deoarece ele le vor restricţiona abilitatea lor de a manipula (vezi paragraful VIII-A-b).

    b. Ar trebui să existe acestea în cadrul documentelor organizaţionale?

    Din nou, în timpul perioadei dintre anii 1970 şi 1980, liderii au sfătuit pe plantatorii de biserici să îşi includă Declaraţia lor de Credinţă şi Articolele lor de Încorporare. Ideea lor era că aceste Articole sunt mai greu de schimbat deoarece acestea sunt în dosarele guvernului. Statutele nu sunt de obicei revizuite de guvern şi se pot schimba cu uşurinţă de către liderii bisericii. Sfatul a fost acordat cu ideea că s-ar reduce incursiunile teologiei liberale.

    Totuşi, teologia liberală foloseşte adesea aceeaşi declaraţie de credinţă încât multe congregaţii îi acceptă. . . însă schimbă definiţiile cuvintelor pentru a încorpora învăţătura anormală.

    Este probabil mai bine să se includă Declaraţia de Credinţă în Statute şi să se facă o actualizare la declaraţie pentru ca cititorii să înţeleagă clar doctrinele adevărate în faţa înţelesurilor schimbătoare.

    Bisericile îşi ţin de obicei separat statutele lor de documentele organizaţionale şi le actualizează când este necesar. Subiectele statutelor pot include finanţele, disciplina, conflictele de interes, lucrătorii cu normă întreagă, şi aşa mai departe.

    C. Arbitrajul

    Scriptura interzice darea în judecată a altor creştini în tribunalele „seculare” (1 Corinteni 6:1-8). Dacă o congregaţie nu este capabilă să rezolve controversele într-un mod biblic, ei ar trebui să caute arbitrajul obligatoriu mai degrabă decât tribunalele. Unele biserici şi organizaţii creştine au găsit folositor să folosească clauze care necesită arbitraj creştin în cadrul statutelor lor. [Pentru mai multe informaţii contactaţi Institute for Christian Conciliation, a division of Peacemaker® Ministries (Institutul pentru Concilierea Creştină, o divizie a Misiunii Făcătorilor de Pace, n. tr.)]

    D. Conflictele de interes 

    În biserici şi în organizaţiile para-bisericeşti, liderii ar trebui să evite conflictele de interes. O astfel de capcană este un bord de bătrâni care încearcă să disciplineze una din rudele vreunui bătrân al bisericii. Un alt conflict de interes ar fi acela de oferire a unui contract pentru a sigila un lot de parcare pentru unul dintre bătrânii bisericii. Astfel de conflicte rezultă adesea în dispute. O rezoluţie a conflictului de interes va ajuta la eliminarea a astfel de dispute.

    Un avocat creştin specializat în biserici şi organizaţii para-bisericeşti ar putea oferi asistenţă. O altă organizaţie folositoare în acest sens este The Christian Legal Society care se găseşte la adresa de internet http://www.christianlegalsociety.org.

Bibliografia selectată

Bohlin, Ray, Can Deacons be Divorced? Probe Ministries, http://www.probe.org/docs/e-deacons2.html.
Bramford, Alan, Ed. Where Do We Go from Here? West Sussex, England: H. E. Walter, 1979, pages 13-26, 103-118.
Fish, John H. III, Brethren Tradition or New Testament Church Truth, Emmaus Journal, Winter 1993, pages 112-154.
Inrig, Gary. Life in His Body. Wheaton, IL: Harold Shaw Publishers, 1975, pages 101-113.
The Journal of the Christian Brethren Research Fellowship, No. 30. This entire issue is entitled, „Leadership in the Churches.”
Littleproud, J. R. The Christian Assembly. Bible Class Notes. Grand Rapids: Gospel Folio Press, n.d., pages 63-75.
Smith, Jay E., Can Fallen Leaders be Restored to Leadership?, pages 103-119, in Roy B. Zuck, Vital Church Issues, Examining Principles and Practices in Church Leadership. Grand Rapids: Kregel Resources, 1998.
Strauch, Alexander. Biblical Eldership, An Urgent Call to Restore Biblical Church Leadership, 3rd ed. Littleton, CO: Lewis & Roth Publishers. There have been several editions of this book. Unfortunately, we are often unable to associate notes in the paper with the appropriate edition.
Strauch, Alexander. Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church. Littleton, CO: Lewis and Roth Publishers, 1997.
Strauch, Alexander. Minister of Mercy, The New Testament Deacon. Littleton, CO: Lewis and Roth Publishers, 1992.
Summerton, Neil. A Noble Task, Eldership and Ministry in the Local Church. Exter, UK: Paternoster Press, 1987.
Joseph M Vogl and John H. Fish III, editors, Understanding the Church, the Biblical Ideal for the 21th Century. Neptune, NJ: Loizeaux, 1999. This compellation has a couple of articles by John Fish and David MacLeod that address church government.
Williams, John. Living Churches. Paternoster Pocket Books, No. 14. Exeter, UK: Paternoster Press, 1972, pages 55-92.

http://www.voxdeibaptist.org/batrinii_bisericii.htm

ŞARPE.

download

ŞARPE.

I. În general.

Şerpii (*ANIMALE) sunt reptile care au cap, corp şi coadă, însă fără mădulare, şi se târăsc pe stomac, aşa încât, din cauza limbii lor mişcătoare se spune deseori că ling sau mănâncă praful (Geneza 3:14; cf. Isaia 65:25; Mica 7:17; şi implicit, Proverbe 30:19). Compară naţiunile care se târăsc ca şerpii, pentru a recunoaşte pe Dumnezeul lui Israel (Mica 7:17) şi Egiptul care a fugit din luptă ca şi un şarpe şuierând care se întoarce în văgăuna sa (Ieremia 46:22, în contrast cu conceptul egiptean al şarpelui-uraeus de pe coiful faraonului, care îl conduce la victorie). Însuşirea anumitor şerpi de a injecta otravă mortală în rană atunci când muşcă sau atacă (Geneza 49:17; Eclesiastul 10:8, 11; implicit, Matei 7:10; Luca 11:11) apare în multe comparaţii. Subiectele acestor comparaţii includ caracterul dăunător pe care îl prezintă cei păcătoşi (Deuteronom 32:33 (evreii rebeli); Psalmul 58:4; 140:3) sau consumul de vin (Proverbe 23:32), de asemenea caracterul surprinzător al zilei Domnului (Amos 5:19), şi apar şi în metafora cu asupritorii străini (Isaia 14:29). La fel cu războiul, foametea, etc., muşcătura de şarpe putea fi enumerată printre pedepsele mâniei şi ale judecăţii divine (Numeri 21:4-6; Ieremia 8:17; Amos 9:3), şi răscumpărarea de această pedeapsă putea fi acordată slujitorilor lui Dumnezeu (Marcu 16:18; Luca 10:19; vezi Faptele Apostolilor 18:3-6). Unii şerpi puteau fi fermecaţi (Eclesiastul 10:11), alţii erau consideraţi „surzi” faţă de puterile fermecătorului (Psalmul 58:4-5; Ieremia 8:17). Fermecătorii de şerpi erau reprezentaţi pe amulete egiptene cu figuri de scarabeu (P. Montet, L’Égypte et la Bible, 1959, p. 90-94, fig. 17). Despre fermecarea şerpilor în Egiptul, cel antic precum şi încel modern, vezi L. Keiraer, Histories de Serpents dans l’Égypte Ancienne et Moderne, 1947, şi despre Mesopotamia, vezi N.L. Corkill, „Snake Specialists in Iraq”, Iraq 6, 1939, p. 45-52.

Pe lângă denumirea generală nahas, „şarpe, balaur”, şi sarap, „a arde” (vezi II., mai jos), limba ebr. mai conţine şi alte cuvinte referitoare la şerpi. Cuvântul vechi peten(Deuteronom 32:33; Iov 20:14, 16; Psalmul 58:4; 91:13; Isaia 11:8; VA „aspidă, viperă”) apare ca şi btn în textele ugaritice din sec. al 14-lea î.Cr. Aceasta este deseori considerată cobra egipteană (arab. naja haje; şi înrudita naja nigricollis, M.A. Murray, JEA 34; 1948, p. 117-118), şi este „aspida” scriitorilor clasici. Cobra a dat naştere la două hieroglife egiptene. Acest animal veninos conferă sens unor pasaje ca şi Deuteronom 32:33 şi Iov 20:14,16. Cuvântul ‘epaeh (Iov 20:16; Isaia 30:6; 59:5; AV „viperă”) este identic cu termenul arab.afa’a, şi similar cu acesta apare un alt termen general referitor la balauri şi uneori mai specific referitor la vipere (vezi L. Keimer, Études d’Egyptologie, 7, 1945, p. 38-39, 48-49). Se consideră adesea în Geneza 49:17 (VA „viperă”), termenul ebr. se’pipon reprezintă viperelecerastes: ori una din cele două specii „vipera cu corn”, Cerastes cornutus, sau vipera fără corn Vipera cerastes, ori ambele. În Egipt şi Palestina acestea au fost familiare din vremurile antice, şi în Egipt au devenit hieroglifa pentru „f”, din cuvintele onomatopeice fy, fyt, „vipera-cerastes” (Keimer, Études d’Egyptologie 7, 1945; P. E. Newberry, JEA 34, 1948, p. 118). Identificarea lui ‘aksub în Psalmul 140:3 este neclară; în Romani 3:13 este folosit termenul grec aspis, „aspidă”. Cuvântul sip’oni este redat de VA cu „viperă” în Proverbe 23:32, şi, ca şi sepa’ în Isaia 14:29, ca şi „basilic” în Isaia 11:8; 59:5; Ieremia 8:17; aceste cuvinte denumesc în mod sigur diverse specii de şerpi. Animalul care s-a lipit de mâna lui Pavel în Faptele Apostolilor 28:3 este deseori considerat a fi o viperă cunoscută în regiunea mediteraneană; acelaşi cuvânt grec (echidna) este folosit în metaforele puternice din Matei 3:7; 12:34; 23:33; Luca 3:7.

II. În mod specific

  1. Primul şarpe în Scriptură este creatura subtilă din Geneza 3, folosită de Satana pentru a-l îndepărta pe om de Dumnezeu (Romani 16:20; 2 Corinteni 11:3), stăpânit de diavolul după cum demonii stăpâneau pe oameni şi pe porci în zilele NT. Şarpele a fost blestemat să nu se mai ridice niciodată rămânând să se târască toată viaţa sa (Geneza 3:14). Astfel şarpele a rămas un simbol biblic al înşelătoriei (Matei 23:33), şi chiar înşelătorul suprem este „acel şarpe bătrân” (Apocalipsa 12:9, 14-15; 20:2); creştinii ar trebui să se asemene cu şarpele în inteligenţa lui şireată, dacă nu în altceva (Matei 10:16).
  1. Un semn pe care Moise l-a înfăptuit înaintea lui Israel (Exod 4:2-5, 28-30) şi pe care Moise şi Aaron l-au înfăptuit înaintea faraonului (Exod 7:8-12) a fost aruncarea toiagului la pământ pentru a deveni şarpe şi apoi ridicarea lui pentru a-l readuce la forma iniţială de toiag, după ce, în al doilea caz i-a înghiţit pe şerpii vrăjitorilor egipteni (*MAGIE ŞI VRĂJITORIE,2. II. c.).
  1. În pustie Israelul rebel a fost din nou pedepsit prin trimiterea „şerpilor înfocaţi” (nahas sarap), al căror venin era fatal (Numeri 21:4-9; vezi Deuteronom 8:15). Când Israelul a cerut eliberarea, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă pe un stâlp, pentru ca aceia care au fost muşcaţi de şerpi să se uite la el, încredinţându-se în puterea vindecătoare a lui Dumnezeu, şi vor trăi (*ŞARPELE DE ARAMĂ). Termenulsarap, „înfocat”, se referă probabilla efectul veninului sau a otrăvii pe care îl aveau acei şerpi; apare din nou în Isaia 14:29 şi 30:6 (unde termenul „zburător” probabil că se referă la viteza cu care atacă aceste reptile, ca şi când ar fi „înaripate” – astfel este folosit termenul şi în araba modernă pentru această explicaţie şi pentru altele, vezi Keimer, Histories de Serpents, p. 10, n. 2; D J. Wiseman, TynB 23, 1972, p. 108-110).
  1. Unele referinţe ebraice la „balauri” se aplică mai curând la alte creaturi înfricoşătoare, sau sunt întrebuinţate în mod metaforic la mari puteri militare în lumea biblică. Astfel, „balaurul” din Amos 9:3 este probabil mai degrabă vreo creatură mare a adâncului decât un şarpe. În Isaia 27:1 sabia care urma să fie ridicată împotriva „Leviatanului, şarpelui fugar (sau iute),…a Leviatanului, şarpele inelat (sau răsucit) şi… balaurul care este în mare” (vezi VSR) exprimă cel mai probabil judecata care urma să vină asupra Asiriei (ţara apelor iuţi ale Tigrului), Babilonul (ţara întortochiatului Eufrat) şi Egiptul (tannin, „balaur, monstru”, conform în Ezechiel 29:3; 32:2). Isaia probabil că anunţă aici judecata lui Dumnezeu asupra acestor ţări păgâne prin termenii folosiţi în mitul antic canaanit a nimicirii lui Lotan sau Leviatan de către Baal, şi multele poveşti mesopotamiene despre omorârea balaurilor şi şerpilor (Labbu, Zu etc.), ca să nu menţionăm răsturnarea lui Apep de către egipteni, condamnându-i la imaginea lor comună. În Iov 26:13 identitatea „şarpelui fugar” asociată cu cerul este incertă. Deoarece şarpele se poate referi la Satana (cf.a., mai sus, şi Apocalipsa 12:7-10, 14-15; 20:2) se poate compara şi desemnarea lui alternativă(?) de Luceafăr al dimineţii căzut (VA „Lucifer”), cu care este asemănat regele Babilonului în Isaia 14:12, 15; cf. Iuda 6 şi 2 Petru 2:4.

În nici un caz nu se referă vreunul dintre aceste pasaje, fie biblic, fie nebiblic, la lupta în creaţie dintre divinitate şi monstru, deoarece omorârea tuturor balaurilor este efectuată într-o lume deja creată. În plus, Tiamarul babilonian, a cărui moarte cauzată de Marduk este asociată cu creaţia, nu a fost un şarpe sau balaur, şi de aceea nu sprijină argumentul în favoarea existenţei unei lupte dintre divinitate şi şarpe/balaur în cadrul creaţiei (cf. A. Heidel, The Babyionian Genesis. 1951, p. 83-88, 102-114). (*BALAUR; *LEVIATAN; *RAHAV.)

În mitologia şi cultele canaanite, mesopotemiene, anatoliene, şi cele egiptene, sunt cunoscute zeităţi în formă de şerpi, şi balauri în diverse contexte sunt simboluri ale protecţiei (egipteanul uraeus), sau ale răului (de.ex. zeii egipteni Apep sau Apopis), sau ale fertilităţii (zeiţele egipto-canaanite ale sexului; ANEP fig. 471-474), sau ale continuităţii vieţii (simbolizată prin schimbarea pielii, cf. Heidel, The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, 1949, p.92, n. 212). Pentru suporturi canaanite de altar, având pe ele modele de şerpi, vezi ANEP fig. 585, 590. În textele din Ugarit, notează sacrificiul prescris al „capului vitelor mici (pentru) „Anat-Lotan” (C.H. Gordon, Ugaritic Literature, 1949, p. 114, 107, n. 1) şi o incantaţie împotriva şerpilor (C. Virolleaud, în Ugaritica 5, 1968, p. 564 ş.urm., Nr. 7; M. Astour, JNES 27, 1968, p. 13-36; A. F. Rainey, JAOS 94, 1974, p. 189 ş.urm., 194; M. Dietrich ş. a., UF 7, 1975, p. 121-125).”

K.A.K.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/sarpe.html

Părinții Bisericii – Un ghid al Cronologiei Patristice

download

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

”Patrologia„ sau ”patristica„ este studiul aşa-numitor ”Părinți (patres) ai Bisericii.„ Durata de timp este luată în general a include ”în vest, toţi autorii creştini până la Grigore cel Mare (m. 604) sau Isidore din Sevilia (m. 636) şi, în est, aceasta se extinde de obicei până la Ioan Damaschinul (m. 729).„

Părinții Bisericii

Pentru a fi un Părinte al Bisericii, un autor creştin trebuie să arate:

  • Ortodoxia învățăturii. Pot fi greșeli în doctrină, din poziția dominantă ulterioară dar fără nici o opoziție fățișă față de o învățătură dogmatică clară la acea vreme.
  • Sfinţenia vieții. Nu toţi au ajuns la sfinţenie, dar păcătoșii neregenerați sunt descalificați.
  • Aprobarea Bisericii. Autorul fost recomandat sau citat în susținerea doctrinei va atesta aceasta.
  • Antichitatea. Se referă la datele date mai sus.

Doctori ai Bisericii

Un Doctor al Bisericii trebuie să arate proprietățile (a) – (c) într-un grad evident dar nu trebuie să împlinească (d). Astfel, Toma de Aquino (1225-74) se socotește ca Doctor al Bisericii dar nu ca Părinte. Există opt mari Doctori printre Părinți, 4 greci şi 4 latini:

Doctori greci:

Grigore Nazianzus, Vasile, Ioan Gură de Aur, și Atanasie (venerat dar nu recunoscut ca un Doctor în est).

Doctori latini:

Ambrozie, Ieronim, Augustin şi Grigore cel Mare.

Părinți Apostolici

Din secolele 1-2, aceştia erau prin supoziție ucenicii Apostolilor sau ai ucenicilor lor direcți. Ei erau grecii a căror scrieri au continuat predicarea Apostolilor cu puțină speculație filozofică. Cei remarcabili sunt: Papa Sf. Clement (m. 101); Sf. Ignație din Antioh (m. aprox. 115); şi Sf. Policarp din Smirna (m. 156).

Apologeți greci

1. Anti-Păgâni:

Aristide – A scris două ”apărări„ pentru creştinism. Prima, datată 117-8 şi s-a adresat împăratului Hadrian, argumentează pentru superioritatea creştinismului peste religia păgână în două lucruri: aceasta aduce oamenii spre o idee mai înaltă despre Dumnezeu, şi aduce oamenii spre reguli de comportament mai perfecte. Oferă un Argument rudimentar din Plan. Dumnezeu este ”de nepătruns, nemaipomenit„ (Un pic Neo-Platonic: Dumnezeu, ca Acesta, este mai presus inteligibilitate).

Quadratus – A scris o apologie, acum pierdută, către Hadrian pledând pentru îngăduință.

Iustin Martirul – Prima Apologie (152); Dialog cu Trypho (155); A Doua Apologie (aprox. 161). Filozofia ca pregătitoare pentru credinţă.

Tatian – (n. 120) Elev al lui Iustin, dar un polemic anti-grec. Creştinii ar trebui să evite filozofia Păgână. Afirmă crearea materiei, răul este rezultatul liberului arbitru, nu din soarta Stoică; ceea ce este adevărat în filozofia greacă a fost furat din Biblie (!?). Sufletul este material şi nu este nemuritor în mod natural. El moare cu trupul dacă nu cunoaşte Adevărul. El a murit eretic.

Atenagoras – A argumentat pentru Unitatea lui Dumnezeu pe temeiul faptului că nu este loc pentru mai mult decât unul; afirmă explicit învierea în trup; Două roluri pentru Rațiune în Credinţă: (1) pentru a dovedi că credinţa nu este nepotrivită; (2) pentru a dovedi că este adevărată (mai târziu o distincție importantă).

Teofil din Antioh – Afirmă Creația din nimic (spre deosebire de viziunea lui Platon în ”Timaeus„). La sfârşitul secolului

2. Anti-Eretici: (Păgânii sau necredincioșii nu sunt eretici. Cei dintâi nu au fost botezați; cei din urmă au fost, dar țin doctrină opusă):

Irineu – (m. aprox. 202) Opus Gnosticilor. Răul este rezultatul liberului arbitru. Sufletul este imaterial.

Ipolit din Roma – (m. 235) Creația din nimic. Liberul arbitru este sursa răului. Formele Platonice sunt identificate cu Idei în mintea lui Dumnezeu. N.B. Această voință va deveni doctrină standard. Era deja prezentă la Filon din Alexandria, un filozof evreu care a murit aprox. 40 d.Cr., şi Plotin (după o modă).

Alexandrinii (Greci din secolul 3)

Clement din Alexandria – (m. 211) Dumnezeu este mai presus de Unul. Doar cunoştinţa negativă despre Dumnezeu este posibilă (adică, cineva poate ști cu adevărat ce nu este Dumnezeu, un fel de Gnosticism inversat). Creația din nimic.

Origen – (m. aprox. 254) A studiat sub Clement din Alexandria şi sub misteriosul Ammonius Saccas, care de asemenea l-a învățat pe Plotin.

Apologeți Latini (secolele 3-4)

Tertulian – (m. aprox. 226) Excesiv anti-grec. Se presupune că a spus ”Eu cred aceasta pentru că este absurd.„ De asemenea, ”Cristos a înviat dintre morți; este adevărat pentru că este imposibil„ şi ”Ce are de a face Atena cu Ierusalimul?„ (adică, Ce are de a face rațiunea, filozofia, de a face cu credinţa?).

Minucius FelixArnobius, şi Lactantius de asemenea se potrivesc aici.

Capadocieni (din Cezarea, secolul 4, greci)

Grigore Nazianzus (scrierea variază) – (m. 390) Marele dușman al Arminianismului, care a fost declarat eretic la Primul Consiliu de la Niceea.

Vasile – A studiat în Atena cu Nzianzenus.

Grigore din Nisa – fratele lui Vasile. Ca Vasile, înțelegător față de pretențiile de rațiune şi filozofie în susținerea articolelor de credinţă.

Alte Figuri Importante din Era Patristică

În plus față de figurile Bisericii notate mai sus, ar trebui să fiți familiari cu următoarele nume din istoria filozofiei şi a gândirii religioase:

Filon din Alexandria – (aprox. 20 î.Cr. – 40 d.Cr.) ”Filon Iudeul„ (Filon evreul). Probabil prima cea mai mare încercare de a combina moştenirea filozofică greacă şi tradiția iudeo-creştină; Platon a fost crezut a fi cel mai compatibil cu scriptura evreiască.

Hermes Trismegistus – ”Hermes de trei ori mare.„ O figură mitică, posibil grec. Crezut a fi fost un preot Egiptean antic, care a transmis știința secretă, sacră (într-o linie prin Moise, Pitagora, Platon, Isus, etc.). Scrierile ermetice pot fi scrise de mai mulţi autoritatea. Ele tratează astrologia, alchimia, etc.

Ammonius Saccas – Se știu puține lucruri despre ele cu excepția faptului că, el gândea în mod evident, şi i-a influenţat profund, deopotrivă pe Origen şi pe Plotin.

Plotin – (205-270) Marele fondator al Neo-Platonismului; autorul lui Enneads.; a studiat sub Ammonius Saccas timp de 11 ani; Unul (Forma Binelui) este ridicat chiar ”dincolo de ființă.„ O legătură important în Tradiția Ermetică.

Porfir – Succesor al lui Plotin şi editor al lucrării sale; autor al lui Isagoge, un comentariu asupra logicii lui Aristotel, care a fost disponibil lui Boethius.

Eusebiu – (secolele 3-4) Un istoric al Bisericii, a cărui scrieri sunt o sursă neprețuită; în mare parte înțelegător față de filozofia greacă.

Macrobius – (Latin) Influenţat de Platon şi Plotin; evidentă identificare cu Forme Platonice şi Idei Divine.

Chalcidius – (sfârşitul secolului 3 – începutul secolului 4) A tradus şi a comentat prima parte din lucrarea lui Plato, Timaeus, influențând Platonismul din secolul 12.

Marius Victorinus – (secolul 4) Citat în Mărturisirile lui Augustin ca un model pentru Augustin; un faimos Platonist care s-a convertit.

*        *        *        *        *        *        *        *        *        *        *

Următoarele sunt două date importante în istoria politică şi ecleziastică a Erei Medievale timpurii:

313 – Edictul de la Milan, de Constantin. Edictul tolerării creştinismului. Acesta nu a făcut creştinismul religia de stat. Aceasta a avut loc mai târziu.

325 – Primul Consiliu de la Niceea. Primul dintre consiliile ecumenice. A condamnat Arianismul, erezia care învăța că Fiul lui Dumnezeu a fost o creatură a Tatălui. A formulat Crezul Niceean.

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2018/03/02/parintii-bisericii-un-ghid-al-cronologiei-patristice/

 

„Ni se cere întotdeauna să alegem viaţa“

Prin ce are valoare viaţa umană? Merită fiecare viaţă umană respectată şi protejată? Sunt întrebări fundamentale într-un secol şi într-o cultură definită de Ioan Paul al II-lea drept o „cultură a morţii“.

Arhiepiscopul de Paris, Michel Aupetit, este un fost medic practicant, care a practicat medicina între 1979 şi 1990. S-a specializat în etică medicală la Facultatea de Medicină din Créteil, după ce a obţinut o diplomă universitară în acest domeniu în 1994. Duminica trecută, Michel Aupetit a ţinut o predică în Catedrala Notre-Dame din Paris despre valoarea vieţii.

Viaţa umană e infinit mai mult decât expresia ei organică“, a arătat Aupetit.

„Prima ispită la care a fost supus Iisus Hristos este despre viaţă şi moarte. În fapt, diavolul vine să-l ispitească pe Hristos atunci când acesta se află la un pas de moarte. Teza unui medic, prieten de-al meu, m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă acest verset din Evanghelie: «După ce a postit 40 de zile, Hristos a flămânzit.» Când postim, bând doar apă, suferim timp de trei sau patru zile, timpul necesar ca zahărul din corp să se echilibreze. Apoi foamea dispare mulţumită echilibrului care apare atunci când corpul se susţine din propria rezervă de zahăr din muşchi şi din ficat. După 30 de zile, sau 40 pentru cei mai puternici, foamea reapare, ceea ce înseamnă că toate rezervele au fost epuizate şi că omul e la un pas de moarte. Este foamea morţii. Această ispitire a diavolului care spune că va schimba pietrele în pâine echivalează cu a-i cere lui Hristos să scape de moarte. Este aceeaşi ispită pe care a avut-o mai apoi în ziua patimilor Sale: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce!“

„A doua ispită este despre relaţia noastră cu Dumnezeu. Se bazează pe idolatrie, adică pe felul în care ne îndepărtăm de Dumnezeu ca să ne urmărim ambiţiile, setea noastră de glorie şi de recunoaştere. Hristos nu-şi bazează gloria pe vanităţile omeneşti. Coborârea până în cel mai de jos punct al umanităţii noastre arată unde ar trebui să căutăm gloria care vine de la Dumnezeu, slava care e valoroasă pentru eternitate. În Duminica Floriilor, mulţimile l-au aclamat. În alte momente, poporul vrea să-l facă rege, dar Iisus fuge şi se ascunde. Ştie unde se află adevărata slavă: «Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.» Cei înţelepţi şi pricepuţi sunt acei oameni aroganţi şi snobi care cred că pot trăi fără Dumnezeu. Iisus pe cruce este înveşmântat în slava lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă să iubeşti până la sfârşit.“

„A treia ispită este despre iubire. Avem nevoie, mereu, să ştim cât de departe sunt capabili să meargă cei care ne iubesc pe baza acelei iubiri. Să-l ispiteşti pe Dumnezeu înseamnă să nu ai încredere în el şi să-l pui la încercare. Iisus va refuza să-şi ispitească Tatăl, chiar şi în momentul culminant al suferinţei. În grădina Ghetsimani, în inima celui mai profund sentiment de părăsire, Iisus îi va cere Tatălui Său să-l scutească de teribila suferinţă de pe cruce. Cu toate acestea, îşi încheie rugăciunea abandonându-se, cu încredere, în voia Părintelui Său: «Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.»“

„La începutul Postului Paştelui, vedem lupta pe care o avem în faţa noastră. Ni se cere întotdeauna să alegem viaţa, dar viaţa umană este infinit mai mult decât expresia ei organică. De aceea orice viaţă omenească este ceva sfânt. Dacă Iisus a acceptat să treacă prin moarte, El care este Fiul lui Dumnezeu, este pentru a ne arăta că până şi în cea mai completă umilire şi în cea mai fragilă dintre vieţile omeneşti trebuie să recunoaştem prezenţa divină. (…)“

„Ispitele lui Hristos ne pun, din nou, faţă în faţă cu lucrurile esenţiale: viaţa, Dumnezeu şi iubirea. Sunt cele mai teribile ispite, care ne vor ieşi, întotdeauna, în cale.“

Arhiepiscopul Michel Aupetit este cunoscut pentru luările sale de poziţie în apărarea celor mai slabi şi mai tineri membri ai omenirii. Cartea sa, L’Embryon, Quells Enjeux?(Embrionul, care sunt mizele?, Paris: Éditions Salvator, 2008) este o apărare viguroasă a copilului nenăscut. Discutând experimentele pe embrionii umani, Arhiepiscopul Aupetit observă că păgânii din lumea antică îşi sacrificau, la propriu, copiii pe altarele diferitelor zeităţi, crezând că vor fi răsplătiţi cu recolte bogate şi alte beneficii; în timp ce în prezent „embrionii umani viabili şi în viaţă“ sunt sacrificaţi pe altarul fericirii personale, al banilor, al carierei, al statutului social. Antichitatea avea idoli precum Baal, dar în ziua de astăzi „idolii şi-au schimbat forma: mai puţin grosieri decât în trecut, se numesc «bani», «creştere economică», «vanitate», «celebritate» sau «renume public». Victimele? Au rămas exact aceleaşi.“

Predica Arhiepiscopului de Paris vine în contextul în care, la începutul anului acestuia, Statul New York a celebrat legalizarea avortului până la naştere prin aprinderea spiralei de pe World Trade Center. Noua lege elimină în întregime avortul din codul penal, permite avortul practic în aproape orice condiţie, dacă „sănătatea mamei, incluzând bunăstarea ei mentală, este pusă în pericol“, şi le oferă unor persoane care nu sunt medici dreptul de a realiza avorturi. O lege şi o cultură care, aşa cum arată editorialista Sarah Telle, celebrează iubirea de sine, nu iubirea altruistă; care nu rupe legăturile care restricţionează drepturile femeilor, ci chiar legăturile care ne apropie unii de alţii; care respinge valoarea intrinsecă a oricărei vieţi; care nu iubeşte, ci ucide; şi care nu este un motiv pentru a celebra, ci pentru a reexamina lucrurile pe care cultura noastră le preţuieşte, cu adevărat.

Magazin Editura Anacronic

Un exerciţiu la care ne invită şi asociaţia Studenţi pentru Viaţă sâmbăta aceasta. În România, din 2016, luna martie a fost declarata Luna pentru viaţă. Marşul pentru Viaţă de anul acesta se desfăşoară sâmbăta viitoare, pe 23 martie. Mai multe detalii despre marş la link-ul de aici. Eu voi participa – vă aştept şi pe dvs. a susţine valoarea intrinsecă a oricărei vieţi omeneşti. Pentru că viaţa nu este o temă secundară – este, aşa cum arată Michel Aupetit, una dintre temele fundamentale, esenţiale. Şi pentru că fiecare copil este unic din prima secundă.

http://www.culturavietii.ro/2019/03/23/ni-se-cere-intotdeauna-sa-alegem-viata/

Politizarea pediatriei (de Leonard Sax)

Leonard Sax este medic de familie american și autorul a patru cărți despre creșterea copiilor. Website-ul său poate fi accesat la adresa www.leonardsax.com.

Ce-ar trebui să faci dacă fiul tău de cinci ani îți spune că este fată?

Numărul copiilor și adulților tineri care se consideră „transgender” crește cu o viteză uluitoare, nu doar în Statele Unite ci și în alte țări. În 2009–2010, doar 40 de fete din Marea Britanie au cerut tranziționarea la genul masculin. În 2017–2018, acest număr a crescut la 1.806, adică o creștere de 4.000% în mai puțin de un deceniu. Biroul pentru Egalitate din Marea Britanie (da, există așa ceva!) a anunțat o investigație.

Ce se petrece?

Cea mai mare asociație de pediatri din țara noastră, Academia Americană de Pediatrie (AAP) a publicat recent un nou ghid pentru evaluarea și gestionarea copiilor și adolescenților care se identifică drept „transgender”. Ghidul anterior admitea că cele mai bune practici sunt dependente de vârsta copilului. Marea majoritate a băieților de 5 ani care se cred fete nu vor persista în convingeri; zece ani mai târziu, cei mai mulți dintre ei se vor considera băieți. Poate homosexuali, poate heterosexuali, dar cu siguranță vor ști că sunt băieți.

Un copil de 5 ani nu este un adult matur. Pe măsură ce crește, el se va schimba profund mai ales după instalarea pubertății.

Experții pediatri înțelegeau asta, odată. Acum se pare că nu – cel puțin nu cu privire la identificarea drept „transgender”. Noul ghid al AAP elimină în mod expres orice rol pe care vârsta l-ar juca în evaluarea copilului: orice copil care dorește să tranziționeze ar trebui încurajat [affirmed, în orig., n.tr.]. Indiferent de vârstă. Dacă un băiat de 5 ani spune că este fată, treaba ta este să îl îmbraci în fată și să-i spui Emilia. Orice alt răspuns este depășit și transfobic. Autorii resping în mod specific orice timp de așteptare pentru copiii prepuberi.

Unde sunt dovezile?

Aceste noi îndrumări nu sunt bazate pe dovezi; dimpotrivă, contrazic cercetările disponibile. De exemplu, un studiu urmărește 139 de băieți care afirmau în mod persistent că ar fi fete. Cercetătorii i-au urmărit pe un interval de mai mulți ani (în medie, 13) și au constatat că doar 17, adică 12%, mai afirmau încă o identitate feminină. Acest studiu și altele demonstrează că majoritatea băieților care spun că sunt fete nu-și vor menține convingerea după instalarea pubertății. Însă AAP pune acum mai presus opinia unui copil de 5 ani față de judecata părinților săi, sugerând chiar că pediatrul trebuie să ia măsuri (nu se spune care) dacă părintele ignorant refuză să asculte dorința copilului de a „tranziționa”.

Magazin Editura Anacronic

Să presupunem că un băiat de 5 ani spune părinților că e fată, că vrea să fie îmbrăcat în fată și să i se schimbe numele în Emilia. Părinții vor să mai aștepte, să vadă ce se întâmplă; copilul poate purta rochie pe post de costum de Halloween, dar nu la școală.  Asociația Americană a Pediatrilor denunță abordarea ca depășită – mai mult, părinții încearcă să împiedice copilul „să se identifice drept trans” și numesc această abordare „terapie reparatorie”. Terapie, spun ei, care s-a dovedit lipsită de succes. În sprijinul afirmației de mai sus, ei aduc un singur argument: un raport din 1994 cu privire la eșecul intervențiilor care să schimbe orientarea sexuală a homosexualilor în heterosexuali.

Depășit, cu adevărat! Raportul care documentează eșecul eforturilor de a schimba orientarea sexuală are o relevanță îndoielnică la problema dacă Iustin, care la 5 ani se crede Emilia, ar trebui încurajat sau nu să tranziționeze! Pardon – scuzați cuvântul „tranziție”; ghidul AAP sugerează că trebuie evitat de acum întrucât ar trebui să vedem procesul drept „afirmarea și acceptarea a ceea ce ei au fost dintotdeauna, mai degrabă decât ca pe o tranziție”.

Ghidul sprijină și schimbarea certificatului de naștere al copilului pentru a elimina urmele existenței lui Iustin: numele de pe certifica va fi de acum Emilia, iar genul va fi schimbat de la M la F. Iustin nu a existat niciodată.

Nici lui George Orwell nu i-ar fi reușit atât de bine.

Ce ce întâmplă când cresc

Ce se întâmplă cu băieții care afirmă că sunt fete? Unii ajung, la maturitate, bărbați homosexuali. Nu mai vor să fie femei; sunt destul de mulțumiți să fie bărbați, fie și homosexuali. Nu doresc să-și schimbe numele, să ia hormoni feminini, să fie castrați. Medicul care caută cu adevărat binele copilului trebuie, așadar, să se decidă: este acest băiat cu adevărat transgender, sau poate e homosexual și încă nu și-a dat seama? Sau poate e un băiat normal căruia îi plac baletul și sclipiciul?

Cum poți să faci o asemenea distincție atunci când ai doar cinci ani? Nu e ușor. Îmi amintesc cum o întrebam pe mama, pe când aveam 7 ani: „dacă mă căsătoresc cu o femeie, va trebui să-mi scot pijamaua când mă bag în pat cu ea?” Mama mi-a spus: „Da, doar că o să vrei să o faci”. Eu am răspuns: „Nu, nu o să vreau! Fetele au mâncărici!” [în orig. cooties, termen popular printre copiii americani desemnând o boală ficțională pe care o luau de la un copil de sex opus, n.tr.] S-a întâmplat că am ajuns un bărbat heterosexual (deși îmi plac și baletul, și sclipiciul).

Nu e deloc potrivit pentru dezvoltarea copilului să îi ceri unui puști de 5 ani să-ți spună ce orientare sexuală are. Prepuberii nu au o agendă sexuală – și nici nu trebuie să aibă. Sunt doar copii prepuberi. Și dacă nu există nicio cale de a determina ce orientare sexuală au copiii la 5 ani, atunci nu ai cum să spui dacă mâine băiatul va mai insista că este fată. Fundamentat pe științele medicale, cea mai rezonabilă abordare în acest caz ar fi să-i acorzi dragoste și sprijin, dar nu să-l ajuți să tranziționeze la celălalt gen. Vrea să studieze baletul? Grozav. Dar o să îl studieze ca băiat, nu ca fată.

Tranziția, la un băiat de 5 ani, este echivalentul unui pas important, major pe un drum care va duce la tratament cu hormoni feminini, castrare și infertilitate. Academia Americană de Pediatrie n-ar permite unui copil de 5 ani să se opună deciziei părinților când vine vorba de un vaccin contra difteriei. De ce i-ar da autoritate atunci când vine vorba despre o decizie cu mult mai profundă?

Subminarea încrederii publice în medici

Politizarea Academiei Americane de Pediatrie este, pentru mine cel puțin, dezorientantă. Mama mea, regretatul medic Janet Sax, a fost prima femeie președinte ale Societății Peidatrie din Ohoio de Nord, acum aproape 50 de ani. Cu mândrie se semna cu inițialele „FAAP”, pentru a arăta că este asociată (fellow) a Academiei Americane de Pediatrie. Când discuta cu mine diverse cazuri, pe vremea când eram încă adolescent, vorbea despre Ghidul AAP cu respect și reverență în glas. În cei peste 30 de ani de medicină ai mei, de asemenea, am avut obiceiul de a cita manualele și îndrumările Academiei ca pe un standard absolut.

Nu mai este cazul acum.

S-a scris mult despre politizarea culturii americane. Acum jumătate de secol, americanii erau mult mai dispuși să creadă organele de anchetă judiciară decât presa, de exemplu. Astăzi, credibilitatea instituțiilor în general s-a erodat. Avem motive întemeiate să credem că mulți judecători au o agendă partizană care le face comportamentul profesional unul părtinitor.

Medicii au fost, până recent, imuni la aceste tendințe. Mulți americani încă mai au încredere că pediatrul lor va face recomandări bazate pe medicină, nu pe ideologie sau politică. Academia Americană de Pediatrie, însă, a făcut un mare pas înapoi care, dacă nu va fi remediat, va submina această încredere.


Traducere și adaptare după The Public Discourse

http://www.culturavietii.ro/2019/03/22/politizarea-pediatriei-de-leonard-sax/

O tara musulmana a invitat un grup de lideri crestini si evrei

 21.03.2019  |    Mapamond Crestin  |

O tara musulmana primeste o delegatie de crestini evanghelici. Azerbaidjanul a invitat recent mai bine de 12 pastori evanghelici pentru o vizita oficiala. Fosta republica sovietica este o tara majoritar musulmana, insa tara are un trecut al tolerantei intre crestini, musulmani si evrei. Oficialitatile guvernamentale au gazduit 50 de lideri evanghelici si un rabin. Ei au vrut sa arate lumii musulmane ca pacea si toleranta este politica potrivita. Liderii evrei si crestini spera ca aceasta vizita va fi primul pas spre reconciliere.

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=9856

Marc Schneier: In lume sunt 57 de tari musulmane. Azerbaidjanul a depus eforturi privind adoptarea unui islam mai progresiv, mai centrat, mai primitor, care sustine Israelul.

Robert Stearns: Este un moment extraordinar in Imparatia lui Dumnezeu unde Dumnezeu lucreaza in culise intr-un mod care ne depaseste priceperea.

Grupul a vizitat tara impreuna si au adus omagiu civililor masacrati de comunisti in perioada erei sovietice.

Stire difuzata in emisiunea Mapamond Crestin 766 – 22 martie 2019. Ultimele stiri crestine: https://alfaomega.tv/stiri

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10328-o-tara-musulmana-a-invitat-un-grup-de-lideri-crestini-si-evrei#axzz5j0ZxmqkF

Alfa Omega News – 18 martie 2019

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=9846

1. Ciclonul tropical devastator din sudul Africii, cel mai violent din ultimul deceniu, a omorat cel puţin 64 de oameni

Un ciclon tropical puternic a devastat regiuni intinse din estul statului Zimbabwe, in urma intemperiilor decedand cel puţin 64 de persoane, iar numeroase locuinţe, poduri şi reţele de electricitate fiind distruse, informeaza postul CNBC.

Bilanţul deceselor a urcat de la 31 pana la peste 64. Unele trupuri neinsufleţite au fost gasite plutind in rauri, a declarat July Moyo, un oficial guvernamental, precizand ca un numar de persoane sunt date disparute.

2. Autorul masacrului din Noua Zeelanda, decizie radicala in instanţa

Autorul atacului armat de la doua moschei din Noua Zeelanda pare „lucid” şi intenţioneaza sa se reprezinte singur in instanţa, a declarat avocatul din oficiu desemnat sa-l reprezinte, informeaza cotidianul New Zealand Herald.

Brenton Harrison Tarrant, un adept al supremaţiei albe şi autoproclamat „etno-naţionalist”, a comis vineri un atac la doua moschei din oraşul Christchurch, impuşcand mortal 50 de persoane.

3. Al doilea referendum pentru Brexit: Seful Opozitiei laburiste anunta ”probabila” sustinere a initiativei

Jeremy Corbyn, presedintele Partidului Laburist, principalul partid de Opozitie din Parlamentul britanic, a anuntat duminica ”probabila” sustinere pentru un nou referendum legat de Brexit, scrie The Guardian.

Corbyn s-a referit la un amendament anuntat de doi parlamentari laburisti, care au propus o solutie pentru iesirea din blocajul politic intern privind Brexit: Parlamentul sa voteze propunerea de acord premierului May in schimbul organizarii unui nou referendum privind iesirea din UE. Discutiile au loc pe fondul apropierii rapide a termenului-limita de 29 martie pentru iesirea din UE.

4. #Fakenews. Cum abordeaza Rusia problema: cenzura si pedepse dure

Rusia urmeaza sa adopte o legislatie care permite autoritatilor sa blocheze site-uri si sa impuna pedepse pentru stirile false considerate ofensatoare fata de stat sau societate, scrie Sinopsis.info intr-o analiza dedicata Moscovei.

Consiliul Federatiei din Rusia a aprobat pe 13 martie doua proiecte de lege care prevad introducerea unor pedepse pentru raspindirea stirilor false. Proiectele respective, care mai au nevoie acum doar de semnatura preşedintelui Vladimir Putin pentru a deveni lege, au fost votate de o larga majoritate a parlamentarilor (cu 149 de voturi pentru si 3 impotriva).

5. A inceput Campania „40 de zile pentru viata”

Campania se desfasoara in perioada 6 martie – 14 aprilie 2019, in peste 500 de orase din 27 de tari.

In Romania, campania se desfasoara in orasele Timisoara, Cluj-Napoca, Bucuresti, Nasaud si Iasi. “40 DE ZILE PENTRU VIATA” este o manifestare publica care abordeaza practica avortului intr-un mod ferm, dar pasnic cu scopul de a constientiza comunitatea privind tragedia intreruperilor de sarcina la cerere/avortul, precum si valoarea si sacralitatea darului vietii!

Ultimele stiri crestine: https://alfaomega.tv/stiri

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10308-alfa-omega-news-18-martie-2019#axzz5j0ZxmqkF

Vigilant Citizen: ORDINUL ILLUMINATI – originile, metodele și influența lui asupra evenimentelor mondiale

Citiți vă rugăm și comentariul saccsiv despre câteva dintre cele nespuse în articolul de pe Vigilant Citizen.

Ordinul iluminaților: originile, metodele și influența lui asupra evenimentelor mondiale

 

Ordinul Illuminati este adesea în centrul dezbaterilor despre impactul societăților secrete asupra istoriei umane. Este Illuminati un mit sau chiar conduce in secret lumea? Pe măsură ce numărul de persoane care au pus această întrebare a crescut, caracteristicile Ordinului Illuminatii s-au diminuat cu concepții greșite și dezinformare, făcând dificilă cercetarea obiectivă pe această temă. Acest articol încearcă să scoată la lumina realitate asupra Ordinului Illuminati, examinând unele dintre cele mai importante documente pe această temă.

Cuvântul „Illuminati” este folosit destul de liber pentru a descrie grupul de elită care conduce în secret lumea. Cei mai mulți au o idee generală despre sensul termenului, dar sunt confuzi în privința conceptelor și a ideilor legate de acesta. Illuminati este același lucru cu Francmasoneria? Care sunt obiectivele lor? Care sunt credințele lor? De ce acționează în secret? Oare practică ocultismul? Încercarea de a cerceta în mod obiectiv subiectul poate deveni o sarcină dificilă, deoarece majoritatea surselor ajung să dezinformeze in final si chiar resping (și chiar ridiculizează) orice legătură cu Iluminații sau, la celălalt capăt al spectrului, innoculeaza o frica nefondata, bazată pe zvonuri și concepții greșite. În ambele cazuri, cercetătorul ajunge la același rezultat: o versiune distorsionată a adevărului.

Considerând că societățile secrete ar trebui să fie, prin definiție, secrete și că istoria este deseori rescrisă de cei aflați la putere, obținerea adevărului imparțial despre Iluminați este o provocare.

Acest articol nu pretinde că „dezvăluie” sau „expune” tot ce trebuie să fie cunoscut despre Iluminați; mai degrabă încearcă să deseneze o imagine mai precisă a Ordinului prin citarea unor autori care au studiat extensiv acest subiect. Indiferent dacă sunt, la sfârșitul zilei, critici sau sustinatori ai Illuminaților, acești autori își bazează gândurile pe fapte credibile. Unele dintre cele mai interesante documente despre Iluminați au fost scrise de inițiați ai societăților secrete, deoarece înțelegeau substratul filosofic și spiritual care conducea mișcarea înainte. Folosind aceste lucrări, vom analiza originile, metodele și impactul iluminaților asupra istoriei lumii.

Tipuri de societăți secrete

Deși mai multe grupuri s-au numit în trecut „Illuminati”, cele mai influente și memorabile dintre ele au fost Iluminații bavarezi.

Înființată la 1 mai 1776, organizația creată de Adam Weishaupt a estompat linia dintre societățile secrete „spirituale” și „politice”. Prin amestecarea științelor oculte ale francmasoneriei și rozicrucianismului, în timp ce conspiră pentru a atinge obiective politice precise, Illuminati a devenit un actor pe scena mondială. Chiar daca cele mai multe societăți secrete de-a lungul timpului au servit oamenilor bogați și fascinatiei lor pentru ocultism, Illuminații bavarezi căutau în mod activ să schimbe profund lumea.

Societățile secrete au existat pe tot parcursul istoriei, fiecare având scopuri diferite și roluri diferite în societate. În timp ce școlile de mister egiptene făceau parte din instituția egipteană, alte grupuri erau secrete datorită scopurilor lor subversive și conspirative. Urmatoarele două citate, scrise de două figuri politice celebre, descriu aceste opinii opuse asupra societăților secrete:

„O Fraternitate mistică, care, într-o epocă anterioară, s-a lăudat cu secrete precum Piatra Filosofală; care s-au considerat moștenitori ai tot ceea ce au învățat caldeenii, magii, gimnosofii și platonistii; și care se deosebeau de toți fiii întunecați ai Magiei în virtutea vieții lor, de puritatea doctrinelor lor și de insistența lor, ca temelie a întregii înțelepciuni, asupra subjugării sensului și a intensității credinței religioase?

– Sir Edward Bulwer Lytton, 1884 [1. Sir Edward Bulwer Lytton, Zanoni]

„Guvernele de astăzi trebuie să interactioneze nu doar cu alte guverne, cu împărați, cu regii și cu miniștrii, ci și cu societățile secrete care au peste tot agenții lor lipsiți de scrupule și care, în ultimul moment, pot supăra toate planurile guvernelor”.

– Premierul britanic Benjamin Disraeli, 1876

Aceste citate descriu diferite sfere de influență ale societăților secrete. Primul se referă la partea spirituală, în timp ce al doilea descrie partea politică. Nu toate societățile secrete au radacini spirituale și nu toate se implică în manevre politice. Insa Iluminații bavarezi funcționau in ambele domenii.

Frățiile spirituale sunt angajate în înțelepciune și îndrumă omenirea spre tărâmul Infinitului; Frățiile politice [sunt compuse] din căutători de putere care își invelesc agenda agresivă în întuneric. (…)

Toate societățile secrete împărtășesc anumite teme fundamentale. Calitatea de membru este limitată la cei care au un interes în domeniu. Astfel, un grup spiritual va atrage oameni care caută mai multă cunoaștere a unui anumit profesor sau tip de practică. Studentul cunoaște subiectul în avans și se va adresa grupului pentru instruire ulterioară. Mai rar, un individ poate fi „prins” de către grup din cauza unei afinități percepute pentru scopul său.

Într-o societate secretă politică, apartenența este limitată la cei care au o afinitate ideologică cu obiectivele pe care le reprezintă grupul. La cel mai îndepărtat punct al politicii, misiunea va fi revoluția. O astfel de societate se va strădui să se apere. (…)

Iluminații sunt percepuți de mulți ca fiind răspândiți de prăpastia dintre societatea secretă spirituală și cea politică. Adesea creditata (sau blamată) pentru influențarea Revoluției Franceze în 1787, Iluminații au învățat o doctrină a eliberării sociale și politice care se bazează pe egalitatea omului, pe îmbrățișarea raționalismului și pe negarea coroanei și a bisericii ca instituții legitime pentru reglementarea valorilor sociale și morale. (…) În timp ce părerile Illuminatilor ar putea părea destul de avansate pentru timpul lor, revoluțiile europene pe care se crede că le-au încurajat au degenerat în explozii de sânge brutale, a căror lipsă singulară de busolă morală era îngrozitoare „[2. James Wasserman, Tradițiile misterului]

În timp ce unii cred că Adam Weishaupt era singurul conducător al Illuminaților și că organizația lui s-a ridicat la slavă și a murit în mai puțin de 12 ani, majoritatea cercetătorilor inițiați în ocultism cred că Illuminati bavarezi a fost o parte distincta a unei frații vechi care isi are originile Cavalerilor Templieri din Evul Mediu.

Manly P. Hall, un franmason de gradul 33, și un autor prolific, a descris în pamfletul „Ordine Masonice ale Fraternității” un „Imperiu invizibil” ca a lucrat în tăcere de secole la schimbarea socială. Acesta a devenit periodic vizibil în întreaga istorie, prin diferite organizații care purtau nume diferite. Potrivit autorului, aceste grupuri au un impact foarte mare asupra societății, chiar transformând sistemul educațional în generații viitoare.

Coborârea directă a programului esențial al școlilor ezoterice a fost încredințată unor grupuri deja bine condiționate pentru muncă. Breslele, sindicatele și societățile similare de protecție și binevoitoare au fost întărite intern prin introducerea unei noi învățări. Progresul planului a impus lărgirea limitelor suprastatelor filosofice. A fost nevoie de o fraternitate mondială, susținută de un program profund și amplu de educație conform „metodei”. O astfel de Fraternitate nu putea să includă imediat pe toți oamenii, ci ar putea să unească activitățile anumitor tipuri de bărbați, indiferent de credințele lor rasiale sau religioase sau de națiunile în care locuiau. Aceștia erau bărbații de „îndrăzneală”, fiii de mâine, al căror simbol era un soare aprins care se ridica peste munții din est. (…)

Era inevitabil ca Ordinele Fraternității să sponsorizeze educația mondială. (…) Programul a inclus o extindere sistematică a instituțiilor existente și extinderea sferei lor de influență.

Încet, ordinele reformei universale au dispărut din atenția publică și în locurile lor au apărut Ordinile Frăției Mondiale. Tot ceea ce a fost posibil a fost făcut pentru a împiedica evidenta tranzițiilor. Chiar și istoria a fost falsificată pentru a face anumite secvențe de activitate nerecunoscute. Schimbarea accentului nu a dat niciodată impresia de bruște, iar mișcarea a apărut ca o apariție a conștiinței sociale. Cele mai evidente indicii ale activității secrete au fost tăcerea dominantă despre originea și imposibilitatea depunerii lacunelor în registrele frățești ale secolului al XVII-lea și ale XVIII-lea. (…)

Ordinele fraternității au fost atașate de subiecte subțiri și aproape invizibile proiectului părinte. La fel ca și școlile mai vechi ale misterelor, aceste fraternități nu au fost ele însele realizări concrete ale asociațiilor esoterice, ci mai degrabă instrumente de avansare a anumitor obiective ale planului divin. „[3. Manly P. Hall, Ordine Masonice ale Fraternității]

Aici, Hall menționează o „tăcere” și o lipsă de informații cu privire la funcționarea societăților secrete în secolele XVIII și XIX, epoca în timpul căreia Iluminații bavarezi erau activi. În această perioadă, societățile secrete au luat măsuri, au provocat revoluții, au răsturnat puterile monarhice și papale și au ținut sistemul bancar. Au fost Iluminati bavarezi parte a Imperiului invizibil descris de Hall? Este încă activ astăzi? Să ne uităm mai întâi la Adam Weishaupt și la Societate lui secretă lipsita de scrupule.

Adam Weishaupt, antrenat de iezuiți

Adam Weishaupt s-a născut la Ingolstadt, în Bavaria, pe 6 februarie 1748. Tatăl său a murit când avea șapte ani, iar nașul său, Baronul Ickstatt, i-a încredințat educația timpurie celui mai puternic grup al timpului: iezuiții. Cunoscut pentru metodele sale subversive și tendințele conspirative, Societatea lui Isus a avut o mare influenta în politica și sistemul educațional din Bavaria.

„Gradul de putere pe care reprezentanții Societății lui Isus l-au putut atinge în Bavaria nu a fost decât absolut. Membrii ordinului erau confesorii și preceptorii alegătorilor; de aceea au avut o influență directă asupra politicilor guvernamentale. Cenzura religiei a căzut în mâinile lor dornice, în măsura în care unele parohii erau chiar obligate să le recunoască autoritatea și puterea. Pentru a extermina toată influența protestantă și pentru a pune capăt unității catolice, ei au luat în posesie instrumentele educației publice. Iezuții au fondat majoritatea colegiilor bavareze, iar prin ele au detinut controlul.. De asemenea, au fost conduse școlile gimnaziale ale țării. „[4. Vernon L. Stauffer, The Illuminati European]

Lucrările interioare ale Societății lui Isus erau destul de asemănătoare cu Frățiile oculte dand impresia ca se lucreaza de fapt împotriva lor. A funcționat cu grade, rituri de inițiere, ritualuri elaborate și simboluri esoterice și a fost suprimată de nenumărate ori în mai multe țări datorită tendințelor sale subversive.

În 1773, nașul lui Weishaupt și-a folosit marea influență la Universitatea din Ingolstadt pentru a-l plasa pe fiul său ca președinte al legii canonice. În acel moment, instituția se afla sub dominația iezuită, această poziție specifică era în mod tradițional deținută de influenții iezuiți. Weishaupt care imbratisase în creștere filosofiile Age of Illumination a fost pus în contradicție cu iezuiții și tot felul de drame politice ce au urmat. În ciuda acestui fapt, Weishaupt a învățat multe de la organizația iezuiților și metodele lor necinstite de a obține putere. În această perioadă ideea unei societăți secrete a început să incolteasca in mintea lui Weishaupt.

„Deosebit de bine instruit în metodele conspirative de acces la putere, tânărul Weishaupt a decis să organizeze un grup de conspiratori, hotărâți să elibereze lumea de conducerea iezuită a Romei” [5. Peter Tomkins, Magia Obeliscurilor]

În timp ce unii autori consideră că iezuiții (care au fost suprimați de bula papala din 1773) l-au folosit pe Weishaupt pentru a-și perpetua conducerea, alții spun că încearcă să-l facă sa rastoarne conducerea bavareza. Pe o scară mai largă, el a fost convins că lumea va profita de răsturnarea tuturor instituțiilor guvernamentale și religioase din lume pentru a le înlocui printr-un comitet de „inițiați” la nivel mondial, dar secretos. Pentru a-și atinge obiectivele, el s-a folosit de metode iezuite împotriva iezuiților.

Așa cum Weishaupt și-a continuat studiile, a devenit și el cunoscutor al misterelor oculte și Hermetism. El a recunoscut puterea atrăgătoare a acestei cunoașteri misterioase și a înțeles că lojile masonice ar fi locul ideal de a-și propaga părerile. Prin urmare, a căutat să devină un francmason, dar a fost rapid dezamăgit de idee.

„Imaginația lui, luând căldură din reflecțiile sale asupra puterii atrăgătoare a misterelor eleuzinice și a influenței exercitate de cultul secret al Pitagoreicilor, a fost prima dată în gândul lui Weishaupt de a căuta în instituțiile masonice ale momentului ocazia pe care el a râvnit-o pentru propagarea opiniilor sale. Din această intenție inițială, totuși, el a fost curând deturnat, în parte datorită dificultății pe care a trăit-o în a dispune de fonduri suficiente pentru a obține admiterea într-o loja a masonilor, parțial pentru că dupa ce a studiat anumite cărți masonice care i-au picat în mâini, a ramas convins că „misterele” francmasoneriei erau prea puerile și prea ușor accesibile publicului larg pentru a le face valoroase „. [6. Stauffer, Op. Cit.]

Weishaupt a realizat curând că, pentru a-și atinge obiectivele, ar fi necesar ca el să-și creeze propriul grup secret, format din indivizi puternici care să-și îmbrățișeze părerile și să-l ajute să le propage.

„A considerat necesar, prin urmare, să se lanseze pe linii independente. El ar forma o organizație secretă a modelului, cuprinzând „școli de înțelepciune”, ascunse de privirea lumii în spatele zidurilor de izolare și mister, în care acele adevăruri ar putea fi invatate dincolo de nebunia și egotismul preoților de a le interzice in ivnățământul public, in deplina libertate de catre tinerii sensibili. „[7. Ibid.]

Scopul organizației lui Weishaupt a fost simplu, dar monumental: să răstoarne toate instituțiile politice și religioase pentru a le înlocui cu un grup de inițiați Illuminați. Potrivit lui, „fericirea universală completă și rapidă ar putea fi realizată prin eliminarea ierarhiei, a rangului și a bogățiilor. Prinții și națiunile vor dispărea fără violență de pe pământ; rasa umană va deveni o singură familie; lumea va fi locuința oamenilor rezonabili”. La 1 mai 1776 a fost înființat Ordinul Iluminaților.

Iluminații bavarezi

Iluminatul lui Weishaupt a început cu umilință doar cu cinci membri, dar după câțiva ani și cu conexiuni puternice, Ordinul a devenit o forță politică majoră în întreaga lume. Conducatori influenti cu putere decizionala, industriile bogate, nobilii puternici și ocultiștii misteriosi s-au alăturat Ordinului și au participat la obiectivele sale conspirative. Unii istorici susțin că ridicarea rapidă a succesului Ordinului s-a datorat unei întâlniri secrete între Weishaupt și o figură misterioasă numită Cagliostro, cel mai puternic ocultist al vremii.

În Ingolsstadt, se crede că Cagliostro s-a întâlnit cu Adam Weishaupt, profesor universitar de filosofie și drept, care în 1776 a întemeiat secta lui Illuminati. Proclamandu-se urmasii Cavalerilor Templieri, ei și-au declarat interesul de a folosi intervenția divina, așa cum a făcut-o Cagliostro pentru promovarea unui program de reformă religioasă la nivel mondial, dar unul mai radicala, „angajat să răzbune moartea Marelui Maestru al Templierilor prin reducerea la praf a coroanei triple a papilor și eliminarea ultimului rege din Dinastia Capet.”

Cagliotro a profețit în detaliu decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, un eveniment greu de prevăzut la acel moment ca fiind altceva decât improbabil „[8. Tompkins, op. cit.]

Iluminații bavarezi a fost inițial compusi din trei clase principale: Novice, Minerval și Illuminatii Minervali. Fiecare grad a fost conceput pentru a atinge obiectivele speciale, asigurând în același timp controlul complet și dominanța la vârfulul piramidei. Iată o scurtă privire la fiecare clasă:

Novice

Membrii la nivel de intrare ai Illuminatilor bavarezi au fost atrasi și introduși în Ordin prin folosirea unui vocabular atrăgător (căutarea înțelepciunii și a îmbunătățirii) și a cunoasterii oculte. Acestea însă au fost introduse într-o ierarhie foarte monitorizată și controlantă, care seamănă cu sistemul iezuiților. Nu au fost menționate obiectivele politice ale ordinului la acest nivel.

Odată înscris, instruirea fiecărui începător trebuia să fie în mâinile înscrisului său, care păstra bine ascuns de elevul său identitatea celorlalți superiori. Asemenea statut al ordinului, așa cum i se permitea să afle, a impresionat asupra minții membrilor Novice că scopurile specifice pe care le-a căutat în inocenta sa erau să-i amelioreze și să-și perfecționeze caracterul moral, să-și extindă principiile de umanitate și sociabilitate și să-și ceară interesul pentru obiecte laudabile de înlăturare a schemelor oamenilor răi, asistarea virtuții asuprite și ajutarea oamenilor de merit să găsească locuri potrivite în lume. După ce i-au impresionat necesitatea păstrării secretului inviolabil cu privire la afacerile ordinii, următorii trebuiau să li se impună îndatoririle ulterioare de subordonare a viziunilor și intereselor lui egoiste și de ascultare conformă și completă față de superiorii săi.

O parte importantă a responsabilității Novice a constat în întocmirea unui raport detaliat (pentru arhivele ordinului), conținând informații complete despre familia sa și cariera sa personală, acoperind astfel de articole îndepărtate precum titlurile cărților pe care le detine, numele dușmanilor săi și motivul dușmănirii lor, propriile sale puncte forte puternice și slabe, pasiunile dominante ale părinților săi, numele părinților lor și al intimilor etc. Au fost, de asemenea, necesare rapoarte lunare, care să acopere beneficiile pe care le-a primit recrutatul și serviciile pe care le-a oferit ordinului. Pentru construirea ordinului, fiecare Novice trebuie să își asume partea sa în munca de recrutare, avansarea personală a acestuia la gradele superioare fiind condiționată de succesul acestor eforturi. Pentru cei pe care i-a înscris el a devenit la rândul său superior; și astfel, după un noviciat probabil cu ondurata de doi ani, calea a fost deschisă pentru promovarea sa la următorul grad superior „[9. Stauffer, op. cit.]

Când un novice s-a dovedit a fi demn de superiorii săi, el a fost inițiat la gradul de Minerval.

Minerval

Sigiliile minerval ale Illuminatilor bavarezi. Aceste pandantive, purtate în jurul gâturilor inițiate de Minerval, au reprezentat bufnita Minerva. De asemenea, cunoscuta sub denumirea de Bufnita Intelepciunii, acest simbol este încă găsit si astăzi în locuri puternice: în jurul Casei Albe, ascunse pe bancnota de un dolar sau pe insigna Clubului Boemiei.

Termenul Minerval deriva de la Minerva care era zeița romană a poeziei, medicinii, înțelepciunii, comerțului, țesutului, meseriei, magiei și muzicii. Este adesea descrisă ca o creatura sacră, o bufniță, care simbolizează legăturile sale cu înțelepciunea. Un simbol antic al misterelor, Minerva este reprezentata în mod vizibil în locuri precum Biblioteca Congresului și Marele Sigiliu al Californiei.

Clasa a II-a a Iluminaților era una de îndoctrinare. Inițianților le-au fost divulgate principiile spirituale ale Ordinului, dar aveau puține informații cu privire la adevăratele obiective ale lui Weishaupt și la cercul apropiat de administratori.

Ceremonia de inițiere prin care un Novice trecea în gradul Minerval era de asa natura sa inlature din mintea candidatului orice suspiciune îndelungată că ordinul are ca obiect suprem subjugarea bogatului și puternicului sau răsturnarea civilă și episcopala. De asemenea, promitea candidatul ca va fi util umanității; să mențină o tăcere veșnică, o fidelitate inviolabilă și o supunere implicită față de toți superiorii și regulile ordinii; și să sacrifice toate interesele personale celor din societate. „[10. Ibid.]

Minervalii aveau permisiunea să se întâlnească cu unii dintre superiorii lor (Illuminatii Minerval) și să se angajeze în discuții cu ei. Numai acest privilegiu a fost o mare sursă de motivație pentru noii inițiați.

Iluminat Minerval

Selectati din Minerval, Iluminatii Minervali au primit sarcini specifice de realizat pentru a fi pregăti să ia măsuri în „lumea reală”. Cea mai mare parte a lucrării lor a constat în studierea omenirii și perfecționarea metodelor de îndrumare a acesteia. Fiecare minerval iluminat a fost încredințat unui mic grup de minervali care au fost examinați, analizați și îndrumați spre direcții specifice. Membrii inferiori ai Ordinului, prin urmare, au devenit subiecți de testare pentru tehnicile care ar putea fi aplicate masei în general.

„La treapta de Iluminatii Minervali au fost admiși acei minervali care, în opinia superiorilor lor, erau vrednici de avansare.

Elaborarea ceremoniilor inițiale fixau în mintea candidatului noțiunile că purificarea progresivă a vieții sale era de așteptat pe măsură ce el își făcea drumul în sus în ordine și că stăpânirea artei de a îndruma bărbații trebuia să fie telul sau atât timp cât el a rămas în clasa nouă. Pentru a realiza aceasta din urmă, adică a deveni psiholog expert și lider al conștiinței bărbaților, trebuia să observe și să studieze constant acțiunile, scopurile, dorințele, greșelile și virtuțile micului grup de minervali care au fost plasați sub îndrumarea și îngrijirea sa personală. Pentru îndrumarea sa în această sarcină dificilă, i-au fost furnizate o mulțime complicată de instrucțiuni.

În plus față de prezența lor continuă în adunările minervalilor, membrii acestui grad s-au întâlnit o dată pe lună singuri, au auzit rapoarte cu privire la discipolii lor, au discutat despre metode de a obține cele mai bune rezultate în activitatea lor de conducere și de a solicita fiecare consilierea celorlalti în cazuri dificile și jenante. În aceste ședințe au fost revizuite și rectificate înregistrările adunărilor minervaleior și apoi transmise ofițerilor superiori ai ordinului.” [11. Ibid.]

Din această structură de bază, Iluminații și-au început expansiunea. Totul era în vigoare pentru Weishaupt pentru a atinge un obiectiv important: infiltrarea Masoneriei.

Infiltrarea francmasoneriei

În anul 1777, anul care a urmat creării Illuminaților, Weishaupt s-a alăturat lojei Masonice a Consiliului Binelui apartinand lui Theodor din München. Nu numai că și-a propagat cu succes viziunile în lojă, dar a reușit, de asemenea, să obțină depunerea pentru a fi „absorbită practic în ordinea iluminismului aproape imediat”. [12. Sala, op. cit.]

O alianță clară între Illuminați și Francmasonerie a devenit posibilă în 1780 când o figura proeminentă, numita Baronul Adolf Franz Friederich Knigge, a fost inițiată în Ordinul lui Weishaupt. Legăturile masonice ale diplomatului german și abilitățile organizatorice au fost puse imediat în aplicare de către Ordin. Knigge va continua să îndeplinească două sarcini importante pentru Iluminați: El a revizuit ierarhia Ordinului, a creat noi grade superioare și a permis integrarea completă a lojilor masonice în sistem.

Două consecințe grele au urmat imediat, ca urmare a apariției lui Kinigge în ordin. Au fost elaborate clasele mai înalte, iar o alianță dintre Illuminați și Francmasonerie a fost efectuată. „[13. Ibid.]

Knigge, un diplomat nord-german influent, și ocultist a aderat la Illuminați în 1780. El este ilustrat prezentând semnul Mâinii ascunse (a se vedea articolul intitulat „Mâna ascunsă care a modelat lumea asupra cetățeanului vigilent”).

Influența lui Knigge asupra ordinului a fost profundă și imediată. Noul sistem a atras francmasoni și alte figuri puternice, care au dat mișcării un impuls deosebit. Iată sistemul creat de Knigge:

Knigge a păstrat intactitatea notei originale a Ordinului, dar a adăugat noi note peste ele. Cel de-al doilea nivel al Iluminaților a încorporat clasele de francmasonerie, făcând, prin urmare, Frăția doar o parte a suprastructurii iluministe mai largi.

Noțiunea Novice (o parte a sistemului doar într-un sens pregătitor) a fost lăsată neschimbată de Knigge, cu excepția adăugării unei comunicări tipărite care să fie pusă în mâna tuturor recrutilor noi, sfătuindu-i că Ordinul Illuminati este împotriva tuturor celorlalte forme ale francmasoneriei contemporane, ca un singur tip care nu a degenerat și, ca atare, singur în măsură să restaureze ambarcațiunile la vechea lor splendoare. (…)

Cele trei clase simbolice ale clasei a doua se pare că au fost concepute numai pentru a furniza o cale prin care membrii diferitelor ramuri ale marii familii masonice ar putea trece la gradele superioare ale noului ordin „[14. Ibid.]

Cele mai înalte grade ale Ordinului s-au limitat la câteva persoane selectate și au inclus indivizi puternici și figuri influente. Calitatea de prinț a ținut în rândurile sale inspectorii naționali, prefecți și decanii preoților. În partea de sus a piramidei era Magusul (cunoscut și ca Areopagiți), care cuprindea capii supremi ai Ordinului. Identitățile lor au fost păstrate în siguranță și sunt încă dificil de confirmat astăzi.

Strategia lui Knigge a dat rezultate impresionante și a permis iluminaților să devină o mișcare extrem de puternică.

Noua metodă de răspândire a Illuminismului prin afilierea sa la lojile masonice și-a demonstrat imediat valoarea. În mare măsură datorită strategiei fine de a-și căuta recruții printre ofițeri și alte personaje influente din lojile francmasoneriei, unul după altul al celor din urmă, în succesiune rapidă, a trecut la noul sistem. Au fost înființate prefecturi noi, au fost organizate noi provincii, iar Provincialii au început să raporteze un flux continuu și copios de recruți noi. (…) Elevii, comercianții, medicii, farmaciștii, avocații, judecătorii, profesorii din gimnazii și universități, preceptorii, ofițerii civili, pastorii, preoții – toate clasele au fost generos reprezentațe printre noii recruți. În curând au apărut nume deosebite pe rubricile lojilor noului sistem. Ducele Ferdinand de Brunswick, Ducele Ernst de Gotha, Ducele Karl August de Saxe-Weimar, Prințul August al Saxe-Gotha, Prințul Carl de Hesse, Baronul Dalberg, filosoful Herder, poetul Goethe, educatorul Pestalozzi. Pînă la sfîrșitul anului 1784 conducătorii s-au lăudat cu o înscriere totală între două și trei mii de membri. Astfel stabilirea ordinii pe o fundație solidă părea a fi pe deplin asigurată „[15. Ibid.]

Weishaupt, totuși, nu se bucura mult timp de succesul Ordinului său. Suspiciunile de conspirație împotriva guvernelor și a religiilor din Illuminați au apărut în întreaga Europă. Văzând o amenințare credibilă pentru puterea sa, guvernul bavarez a lansat un decret care a interzis toate comunitățile, societățile și frăția care existau fără autorizarea corespunzătoare a legii. În plus, dezacordurile interne dintre Weishaupt și superiorii ordinului său conduc la dispute și disensiuni. În mijlocul tuturor, unii membri au mers direct la autorități și au mărturisit împotriva Ordinului, o oportunitate care nu a fost ratată de guvernul bavarez.

Din gura prietenilor săi, acuzațiile pe care vrăjmașii săi le-au făcut împotriva ordinului urmau să fie fundamentate. Prin admiterea conducătorilor săi, sistemul iluminaților a avut apariția unei organizații dedicate răsturnării religiei și statului, o bandă de otrăvitori și falsificatori, o asociație de oameni cu morale dezgustătoare și gusturi depravate”. [16. Ibid.]

Până în 1788, prin folosirea legislației agresive și a acuzațiilor penale, Illuminații bavarezi au fost disipați și distruși de guvern. În timp ce unii văd aici concluzia istoriei Iluminaților, nu trebuie să uităm că tentaculele iluminismului au avut timp să se răspândească dincolo de granițele Bavareze pentru a ajunge la lojele masonice din Europa. Cu alte cuvinte, Iluminații nu au fost niciodată distruși, pur și simplu s-au dus în subteran. Un an mai târziu, un eveniment important ar demonstra că Illuminismul era mai puternic decât oricând: Revoluția franceză.

Revoluția Franceză

Răsturnarea violentă a monarhiei franceze din 1789 simbolizează multora victoria Jacobinismului și Illuminismului față de instituțiile tradiționale ale timpului. Adoptarea Declarației drepturilor omului a înregistrat oficial valorile masonice și iluminismului în centrul guvernului francez. Noul motto al țării, „Liberté, Égalité et Fraternité” (Libertate, Egalitate și Frăternitate), a fost declarat o poveste masonică faimoasă, care a fost folosită în lojile franceze timp de secole.

Documentul oficial al Declarației drepturilor omului conține câteva simboluri oculte referitoare la societățile secrete. În primul rând, simbolul ochiului „All-Seeing”- A tot-vazator- într-un triunghi, înconjurat de lumina stelei aprinse Sirius, se găsește mai presus de orice altceva (acest simbol se găsește de asemenea pe Marele Sigiliu al Statelor Unite). Sub titlul este descris un Ouroboros (un șarpe care își mănâncă propria coadă), un simbol esoteric asociat cu Alchimia, Gnosticismul și Hermetismul, învățăturile principale ale Masoneriei. Chiar sub Ouroboros este un capac roșu Frygian, un simbol reprezentând revoluțiile Illuministe din întreaga lume. Întreaga declarație este păzită de stâlpi masonici.

Contraatacul împotriva iluminismului

Desi se spune că bavarezii Illuminați sunt morți, ideile pe care le-au promovat încă se materializeaza. Francmasonii și Rosicrucienii erau in plin progres, iar Iluminații păreau să trăiască prin ei. Europa se afla într-o tulburare profundă, deoarece o nouă clasă de oameni preluasera conducerea puterii. Criticii au început să apară, dezvăluind maselor forțele secrete care actionau din spatele scenei.

Leopold Hoffman, un francmason care era convins că iluminații i-au corupt Frăția, a publicat o serie de articole în jurnalul său intitulat Wiener Zeitschrift. El a susținut că gradele inferioare ale Illuminaților fuseseră dizolvate, dar cele mai înalte grade erau încă active. El a adăugat, de asemenea, că Francmasoneria a fost „subjugată de Illuminism” și transformată pentru a-i servi scopurile. El a mai afirmat că Revoluția Franceză a fost rezultatul anilor propagandei Illuministe.

În 1797, John Robinson, un medic, matematician și inventator scoțian (a inventat sirena), a publicat o carte intitulată „Dovada unei conspirații împotriva tuturor religiilor și guvernelor Europei, desfășurată în întâlnirile secrete ale masonilor liberi, Illuminati, și societăților de lectură”. Acest francmason devine dezamăgit când și-a dat seama că fraternitatea lui a fost infiltrată de Iluminați. Iată un extras din cartea sa:

Am constatat că sub acoperirea unei loje masonice a fost angajat în fiecare țară un membru pentru a ventila și propaga sentimente în religie și politică, care nu ar fi putut circula în public fără a expune autorul la mare pericol. Am constatat că această impunitate a încurajat treptat pe oamenii cu principii licentioase să devină mai îndrăzneți și să învețe doctrine subversive față de toate noțiunile noastre de moralitate – de toată încrederea noastră în guvernul moral al universului – a tuturor speranțelor noastre de îmbunătățire într-o stare de existență viitoare- și de toată satisfacția și mulțumirea față de viața noastră prezentă, atât timp cât trăim într-o stare de subordonare civilă.

Am observat că aceste doctrine se difuză treptat și se amestecă cu toate sistemele diferite ale Masoneriei Libere; până la urmă, ASOCIAȚIA A FOST FORMATă în scopul expres de a REDUCE TOATE INSTITUTIILE RELIGIOASE ȘI DE VERIFICAREA TUTUROR GUVERNELOR EXISTENTE ALE EUROPEI. Am văzut această asociație exercitându-se zelos și sistematic, până când a devenit aproape irezistibilă: Și am văzut că cei mai activi lideri ai Revoluției Franceze au fost membri ai acestei asociații și au efectuat primele lor mișcări în conformitate cu principiile sale și prin mijloace din instrucțiunile și asistența pe care le-a cerut și obținut în mod formal: Și, în sfârșit, am văzut că această Asociație există în continuare, funcționează în secret și că nu doar câteva apariții între noi arată că emisarii ei se străduiesc să-și propage doctrinele detestabile. Asociația are Loje si în Marea Britanie care corespunde cu mama Lojă de la Munchen încă din 1784… Asociația despre care am vorbit este ordinul ILLUMINATI, fondat în 1775 de Dr. Adam Weishaupt, profesor de drept canonic la Universitatea din Ingolstadt și desființat în 1786 de către Electorul Bavariei, dar a revenit imediat după, sub alt nume și într-o altă formă, peste tot în Germania. A fost din nou detectată și aparent ruptă; dar deocamdată a avut o rădăcină atît de profundă încît ea încă mai există fără a fi detectată și s-a răspîndit în toate țările Europei” [17. John Robinson, Dovada conspirației]

Augustin Barrel, un preot iezuit francez, a publicat, de asemenea, în 1797 o carte care leagă Revoluția franceză de Illuminati bavarezi. În „Mémoires pour servir à l’histoire du Jacobisime-Amintiri ce vor servi listoriei iezuitilor” el a urmărit sloganul „Libertate și egalitate” înapoi la templierii timpurii și a susținut că, în gradele superioare ale ordinului, libertatea și egalitatea sunt explicate nu numai prin „război împotriva împăraților și a tronurilor”, ci prin „război împotriva lui Hristos și altarelor lui”. El a oferit, de asemenea, detalii referitoare la preluarea francmasoneriei de către Illuministi.

Barruel a acuzat că nu numai ordinea inferioară a Masoneriei a fost înșelată de Weishaupt, ci și cele ale propriilor Illuminați ai lui Weishaupt, pentru care el a oferit un alt nivel de top-secret cunoscut sub numele de Aeopagus, un cerc retras de directori ai întregii ordini , singurul grup care știa scopurile sale secrete. Pentru Barruel, astfel de lideri revoluționari, precum La Rochefoucauld, Lafayette și ducele d’Orléans, deveniseră agenți Illuminati și supuși unor radicali mai extremi cum ar fi Danton, provocatori care au declanșat răzvrătirea dirijată de Illuminați. Barruel a acuzat în continuare că întreaga unitate masonică franceză a fost transformată în ideile revoluționare ale lui Weishaupt, căsuțele sale s-au transformat în comisii secrete care plănuiau vărsări de sânge „[18. Tompkins, op. cit.]

Propagarea în America

Cei mai mulți dintre părinții fondatori ai Americii făceau parte din societățile secrete, indiferent dacă se numeau masoni, rosicrucieni sau altfel. Unii dintre ei au călătorit în Europa și s-au dovedit familiarizati doctrinele Illuminaților.

Din 1776 până în 1785 – când Iluminații bavarezi erau activi – Benjamin Franklin se afla la Paris în calitate de ambasador al Statelor Unite în Franța. În timpul șederii sale, a devenit Marele Maestru al lojei Les Neufs Soeurs -Cele noua surori- care a fost atașată Marelui Orient al Franței. Această organizație masonică s-a spus că a devenit sediul francez al Illuminatilor bavarezi. A avut o influență deosebită în organizarea sprijinului francez pentru Revoluția Americană și ulterior a fost parte a procesului de revoluție franceză.

În 1799, când ministrul german G.W. Snyder l-a avertizat pe George Washington despre planul Illuminati „de a răsturna toate guvernele și religia”, Washingtonul a răspuns că a auzit „o mare parte din planul și doctrinele iluminaților infracțional și periculos”. Cu toate acestea, el și-a încheiat scrisoarea, declarând: „Cred, totuși, că niciuna dintre lojile din această țară nu este contaminată de principiile atribuite societății Illuminati”.

Într-o altă scrisoare către Snyder, scrisă o lună mai târziu, Washington a continuat pe tema:

„Nu intenționam să mă îndoiesc că Doctrinele Illuminaților și principiile Jacobinismului nu s-au răspândit în Statele Unite. Dimpotrivă, nimeni nu este mai mulțumit de acest fapt decât mine.

Ideea pe care am vrut să o transmit era că nu credeam că Lojile masonilor liberi din această țară au încercat, ca și societăți, să propage principiile diabolice ale primelor sau principiilor pernicioase ale acestora din urmă (dacă sunt susceptibile de separare). Care aceia dintre ei ar fi putut să o facă sau că fondatorul sau instrumentul folosit pentru a găsi societățile democratice din Statele Unite ar fi putut avea aceste obiecte; și de fapt s-a dorit o separare a Poporului de Guvern, este prea evident pentru a mai fi pus in discutie.”

Segment din scrisoarea originală scrisă de George Washington cu privire la Iluminați

Judecând prin această scrisoare, George Washington era evident conștient de doctrinele iluminaților. Chiar dacă nu credea că instituțiile masonice din Statele Unite i-au propagat doctrinele, el recunoaște că indivizii ar fi putut să facă acest efort.

După Iluminații bavarezi

Astăzi, termenul Illuminati este folosit pentru a descrie în mod liber micul grup de indivizi puternici care lucrează pentru crearea unui guvern mondial, pentru inserarea monedei unice mondiale și a unei singure religii. Deși este dificil să se stabilească dacă acest grup coboară direct de la Iluminații bavarezi originali sau daca folosește chiar termenul Illuminati, principiile și metodele sale se află în perfectă continuitate. După cum s-a menționat mai sus, numele care este folosit pentru a descrie elita ocultă se poate schimba. Și, în cele din urmă, numele este irelevant; ceea ce trebuie recunoscut este curentul fundamental care a existat de secole.

Potrivit lui Manly. P Hall, Illuminati bavarezi făcea parte din ceea ce el numește „Frăția Universală”, un Ordin invizibill la “baza” majorității societăților secrete ermetice din trecut. Ea a lucrat de secole la transformarea omenirii, îndrumând-o printr-un proces alchimic mondial. În același mod în care marea lucrare alchimică încearcă să transforme metalele brute în aur, ea pretinde că lucrează spre o metamorfoză similară a lumii. Potrivit Hall, Frăția Universală se face uneori vizibilă, dar sub forma unor nume și simboluri diferite. Acest lucru ar însemna că Ordinul Cavalerilor Templieri, Francmasonii, Rosicrucianii și Illuminații sunt manifestări temporare vizibile ale unei forțe care este infinit mai profundă și mai puternică. Cu toate acestea, ființele umane fiind ceea ce sunt -aceste mișcări devin adesea corupte și sfârșesc să conspire împotriva maselor pentru mai multă putere și câștiguri materiale.

„Desigur, a existat un subteran de lucruri ezoterice, în sensul cel mai mistificat al cuvântului, sub suprafața iluminismului. În acest sens, Ordinul a mers exact pe urmele Cavalerilor Templieri. Templierii s-au întors în Europa după cruciade, aducând cu ei o serie de fragmente de selecție a lojelor oculte orientale, dintre care unele s-au adunat de la Drusii din Liban și alții de la discipolii lui Hasan Ibn-al-Sabbah, vechiul vrăjitor din Muntele Alamut.

Daca consideram ca la baza iluminismului există un curent mistic profund , este sigur că Weishaupt nu a fost Castanul Primaverii. Poate crini din Illuminați și trandafirii rosicrucienilor au fost, printr-un miracol al naturii, care curgeau din aceeași tulpină. Vechiul simbolism ar sugera acest lucru și nu este întotdeauna înțelept să ignorăm reperele vechi. Există o singură explicație care îndeplinește cerințele evidente și naturale ale faptelor cunoscute. Iluminații făceau parte dintr-o tradiție ezoterică care coborîse din vechea antichitate și se dezvăluia pentru o perioadă scurtă de timp printre umaniștii din Ingolstadt. Una dintre florile „plantei cerului” era acolo, dar rădăcinile erau departe de a fi mai bune „. [19. Sala, op. cit.]

Hall concluzionează că Illuminati au existat cu mult înainte de apariția ordinului lui Weishaupt și că există încă astăzi. Era sub masca înfrângerii și distrugerii pe care iluminații au realizat cele mai mari victorii.

Weishaupt a apărut ca un slujitor credincios al unei cauze mai înalte. În spatele lui, se mișcă mașinile complicate ale Școlii Secrete. Ca de obicei, ei nu aveau încredere în toată greutatea lor față de orice instituție perisabilă. Istoria fizică a Illuminatilor bavarezi s-a extins pe o perioadă de numai doisprezece ani. Este greu de înțeles, prin urmare, mișcarea profundă pe care această mișcare a provocat-o în viața politică a Europei. Suntem forțați să realizăm că acest grup bavarez a fost doar un fragment dintr-un design amplu și complex.

Toate eforturile de descoperire a membrilor claselor superioare ale Ordinului Illuminist au fost nereușite. Așadar, a fost normal să presupunem că aceste grade superioare nu existau decât în ​​mintea lui Weishaupt și von Knigge. Nu este la fel de posibil ca un grup puternic de oameni, hotărât să rămână în întregime necunoscut, să se miște în spatele lui Weishaupt și să-l împingă înainte ca ecran pentru propriile lor activități?

Idealurile iluminismului, așa cum se găsesc în tainele păgâne ale antichității, erau vechi când s-a născut Weishaupt și este puțin probabil ca aceste convingeri cu multă dragoste să piară cu experimentul bavarez. Lucrarea neterminată în 1785 rămâne neterminată si in 1950. Ordinele ezoterice nu vor dispărea până când nu se va implini scopul care trebuie dus la îndeplinire. Organizațiile pot pieri, dar Marea Școală este indestructibilă”. [20. Ibid.]

Marele Sigiliu al Statelor Unite prezintă Marea Piramidă neterminată din Giza, un simbol al lucrării neterminate a Ordinelor Ezoterice: o Nouă Ordine Mondială. Sigiliul a fost adoptat pe dolarul american de către Franklin Delano Roosevelt, unfrancmason de gradul 32 și un cavaler de Pythias.

Iluminații de azi

Dacă Agenda Illuminista exista încă, sub ce formă se prezinta in zilele noastre? Din punct de vedere esoteric și spiritual, unele societăți secrete moderne, cum ar fi O.T.O. (Ordo Templi Orientis) au pretins că sunt moștenitori ai Illuminismului. Alți cercetători au declarat că există ordine ascunse deasupra celor 33 de grade „vizibile” ale Masoneriei care formează Iluminații. Deoarece, prin definiție, sunt secrete, obținerea de detalii despre aceste ordine este destul de dificilă.

Partea politică a Illuminismului modern este mult mai vizibilă, iar planurile sale sunt evidente. Un grup din ce în ce mai restrictiv și concentrat este însărcinat cu crearea unor decizii și politici importante. Comisiile și organizațiile internaționale, care acționează în afară de aleșii oficiali, creează astăzi politici sociale și economice care sunt aplicate la nivel global. Acest fenomen este mai degrabă nou în istoria mondială, mai degrabă decât un regat sau un stat-națiune, un guvern din umbra neselectat, compus din elita mondială, ce devine treptat centrul puterii lumii.

„Pe un alt plan politic sunt grupuri ideologice precum Consiliul pentru Relații Externe sau participanții la Forumul Economic Mondial. Aici găsim lideri în politică, afaceri, finanțe, educație și mass-media, care împărtășesc credința în valoarea soluțiilor globale; sunt în poziția de mare autoritate și influență; și reprezintă niveluri diferite de implicare în cercul interior al grupului. Majoritatea membrilor salută pur și simplu ocazia de a se asocia cu alte corpuri de iluminati bine cunoscute și sunt onorate prin oferirea de privilegii de membru sau prezență. Cu toate acestea, ideologia de la cele mai înalte nivele ale unor astfel de grupuri susține un guvern mondial – administrat de o clasă de experți și planificatori, însărcinați cu funcționarea unor instituții sociale și politice organizate central. Cu toate că membrii pot fi convinși să își adauge vocile considerabile la anumite politici politice și economice transnaționale, ele pot fi susținute (sau chiar conștiente) de ambițiile pe termen lung ale cercului interior. În timp ce aceste grupuri țin de obicei întâlnirile în secret, listele lor de membri sunt o chestiune publică. Agenda centrală este deghizată. „[21. Wasserman, op. cit.]

Principalele grupuri și consilii de elită sunt Grupul Internațional de Criză, Consiliul pentru Relații Externe, Forumul Economic Mondial, Instituția Brookings, Chatham House, Comisia Trilaterală și Grupul Bilderberg. Clubul Bohemian este cunoscut pentru a organiza întruniri informale ale elitei mondiale punctate cu ceremonii și ritualuri ciudate. Insignele clubului sunt o bufniță similară celei găsite pe sigiliul Minerval al Illuminatilor bavarezi.

                                                     EmblemBohemian Club

Dacă cineva ar studia cu atenție membrii și participanții acestor cluburi exclusive, s-ar observa că ei combină cei mai puternici politicieni, directori generali și intelectuali ai timpului cu indivizi mai puțin cunoscuți cu nume celebre. Ei sunt descendenți ai unor puternice dinastii care s-au ridicat la putere prin preluarea aspectelor vitale ale economiilor moderne, cum ar fi sistemul bancar, industria petrolieră sau mass-media. Acestea au fost asociate cu evenimente de schimbare a jocului, cum ar fi crearea Federal Reserve în 1913. Acest act a modificat complet sistemul bancar din Statele Unite, plasându-l în mâinile unor corporații de elită. O dovadă a acestui fapt este decizia instanței din 1982, care prevede că „băncile de rezervă nu sunt instrumente federale în scopurile FTCA [federal Tort Claims Act], dar sunt companii independente, deținute în proprietate privată și controlate local”.

În cartea sa „Bloodlines of the Illuminati-Sangele Luminii”, autorul controversat Fritz Springmeier susține că Illuminati de astăzi este format din descendenții a treisprezece familii puternice ale căror strămoși aveau legături strânse sau îndepărtate cu originalul Illuminati bavarezi. Potrivit lui Springmeier, cele 13 linii genealogice sunt: ​​Astorii, Bundys, Collins, DuPont, Freemans, Kennedys, Li, Onassis, Reynolds, Rockefellers, Rothschilds, Russells și Van Duyns. [22. Fritz Springmeier, Sângele luminii]

Nu există nici o îndoială că, datorită resurselor materiale și politice pe care le dețin, unele dintre aceste familii au o mare putere în lumea de astăzi. Ele par să formeze nucleul a ceea ce noi numim astăzi Illuminati. Cu toate acestea, ei conspiră să creeze o nouă ordine mondială? Iată un citat din memoriile lui David Rockefeller, care ar putea răspunde la câteva întrebări:

Timp de mai bine de un secol, extremiștii ideologici din ambele părți ale spectrului politic s-au confruntat cu incidente bine publicate, cum ar fi întâlnirea mea cu Castro, pentru a ataca familia Rockefeller pentru influența excesivă pe care o susțin că ne ocupăm de instituțiile politice și economice americane. Unii chiar cred că facem parte dintr-o cabală secretă care acționează împotriva intereselor superioare ale Statelor Unite, caracterizând familia mea și pe mine ca „internaționaliști” și conspirând cu alții din întreaga lume pentru a construi o structură politică și economică globală mai integrată – , daca tu vrei. Dacă aceasta este sarcina, eu stau vinovat și sunt mândru de ea. „[23. David Rockefeller, Memorii]

In concluzie

Povestea Iluminaților a fost reprimată sau dezvăluită, demascata sau expusă, ridiculizată sau exagerată de nenumărate ori – toate depinzând de punctul autorilor și dacă sunt „apologeți” sau „critici”. A obține adevărul absolut despre un grup care a fost mereu menit să fie secret este o provocare și trebuie să folosiți o mare parte a judecății și discernământului pentru a diferenția faptele de fapte. Cum nu este posibil să răspundem la toate întrebările referitoare la Iluminați, acest articol a încercat doar să deseneze o imagine mai precisă a Ordinului și să prezinte fapte importante legate de acesta.

Atmosfera politică de astăzi este destul de diferită de cea a lui Weishaupt și a părinților fondatori americani, dar totuși există multe asemănări. În timp ce iluminiștii bavarezi au denunțat opresiunea politică și religioasă a Vaticanului, un nou fel de asuprire ia forma. În timp ce democrațiile se integrează într-un singur guvern mondial, în timp ce viața privată și libertățile se înlocuiesc cu „securitate” și supraveghere de înaltă tehnologie, deoarece școlile se răstoarnă în gândirea critică, mass-media diminuează și dezinformează masele omenirea și, pe măsură ce toate protestele majore sunt reprimate violent de către un stat polițienesc în creștere, este ușor să tragem concluzia că în prezent se instalează un sistem represiv. Iluminații au „eliberat” cu adevărat lumea occidentală de opresiunea Vaticanului sau au continuat pur și simplu pe urmele lui?

Minoritatea, clasa dominantă în prezent, are școlile și presa, de obicei și Biserica, la degetul mic. Acest lucru îi permite să organizeze și să influențeze emoțiile maselor și să le transforme in uneltele lor. „

– Albert Einstein

Comentariu saccsiv:

În rezumat:

Adam Weishaupt a creat Ordinul Illuminati. La vârf, locurile erau ocupate de niște unii necunoscuți. Mai spre baza, locurile erau oferite idioților utili dar influenti în societatea vremii, precum și lojelor masonice. După 12 ani partea vizibila a Ordinului este distrusa de către puternicii zilei. Treaba ce a reprezentat de fapt o victorie a stăpânilor Ordinului, caci de acea unealta vizibila oricum nu mai aveau nevoie. Scopul fusese deja atins: conduceau masoneria, precum și alte parghii necesare.

Nu după multă vreme, acei puternici ai zilei, ce se imbatasera cu o iluzorie victorie impotriva Ordinului, aveau sa sfârșească zdrobiti de sirul de revolutii care a urmat.

Așadar, illuminati nu au dispărut, eventual și-au schimbat denumirea. Pana la urma este chiar neinteresant cum ii numim, important este ceea ce fac.

Ce nu spune Vigilant Citizen:

Adam Weishaupt a fost evreu.

Încă de la început, nimic nu ar fi reușit acel Ordin fără ajutorul dracilor și fără foarte mulți bani.

Banii au venit de la evrei bogați, precum familia Rothschild (Scutul Roșu, în germana veche).

Referitor la draci, masonii se inchinau la ei încă din vechime. Mai jos puteți viziona o filmare relativ recenta:

Video: RITUAL MASONIC FILMAT IN TURCIA. Prima parte – INITIERE. A doua parte – INCHINARE LA LUCIFER

Dar același lucru îl făceau și inainte:

RUGACIUNEA MASONILOR adresata SATANEI / MARELE ARHITECT al Universului = LUCIFER. Demonstratia Mitropolitului Serafim de Pireu / Citate celebre ale unor masoni

Încă de pe vremea templierilor:

CAVALERII TEMPLIERI – in ritual lor secret se lepadau de Hristos, batjocoreau crucea, pupau in fund alti barbati. Dar cica ASTA NU E BLASFEMIE si NU E SODOMIE, deci actualul papa trebuie sa-si ceara scuze public

Tot la draci se inhinau și illuminati. Asta era un fundamental element comun, la vârful varfului ambelor organizații era același stăpân: lucifer. Astfel, oamenii ce conduceau vechea masonerie au fost sfatuiti de draci sa le permita illuminatilor sa preia conducerea, doctrina sa devină mai dura iar motoarele sa tureze la maxim. Pentru ca se apropria finalul…

La care final, masoneria va avea aceeași soarta cu a oricarei unelte ce devine nefolositoare:

Sacrificarea masoneriei

Pentru ca la final trebuie sa rămână stăpâni doar illuminati. Pe care-i putem numi și papusari. Sau în multe alte feluri.

Iar finalul este Guvernul Mondial al Noii Ordini Mondiale cu antihrist în frunte.

Dar marele final va fi însă Parusia, când se va alege praful și cu pulberea de întreaga construcție ce se edifica de zor de peste 200 de ani. Pana atunci însă, ne mai chinuim, așa ca sa revenim la illuminati.

O treaba spusa cam prea în treacat în articolul de pe Vigilant Citizen este doctrina illuminati de la 1776:

1) Abolirea monarhiei si a oricarei puteri ordonate;

2) Abolirea proprietatii private;

3) Abolirea mostenitorilor;

4) Abolirea patriotismului;

5) Abolirea familiei (a casniciei si instruirea in comun a copiilor);

6) Abolirea tuturor religiilor.

Esential de știut, caci este doctrina stangii, 1789 reprezentând preludiul comunismului si piatra de temelie a viitoarei Noi Ordini Mondiale:

ZIUA REVOLUȚIEI FRANCEZE – începutul unui lung șir de zile negre în istoria umanității

Absolut toate schimbarile petrecute începând cu sfârșitul secolului XVIII se incadreaza în doctrina de mai sus. Și înțelegem astfel de ce astfel de comentarii în rândul millennials:

Comentariul Oanei-Maria Bogdan (membra în conducerea centrala a partidului lui Dacia Ciolos) se incadreaza perfect în Doctrina Illuminati a Noii Ordini Mondiale

Referitor la cateva dintre organizatiile amintite de Vigilant Citizen, citiți vă rugăm detalii la articolele din hiperlinkurile de la:

Bilderberg

Bohemian Grove

Comisia Trilaterala

Council on Foreign Relations

Aceste organizatii sunt tot unelte.

https://saccsiv.wordpress.com/2019/03/23/vigilant-citizen-ordinul-illuminati-originile-metodele-si-influenta-lui-asupra-evenimentelor-mondiale/?

Decizia Sinodului din Constantinopole în 1755

download

Decizia Sinodului din Constantinopole în 1755

Decizia Sinodului din Constantinopol în 1755 Fr. George Dragas

Modalitatea de Primire a Convertiţilor Romano Catolici în Biserica Ortodoxă cu Referire Specială la Deciziile Sinoadelor din 1484 (Constantinopol), 1755 (Constantinopol) and 1667 (Moscova) *

Patriarhul Cyril V care s-a înălţat pe tronul din Constantinopol pentru prima dată în 1748, fiind anterior Metropolitan de Nikomedia a convocat acest Sinod.27 Circumstanţele care l-au dictat, au fost cel mai probabil încercările latinilor de a converti ortodocşii din Orientul Mijlociu şi în alte părţi declarând că nu există diferenţe esenţiale între greci şi latini. Această situaţie de prozelitism necinstit, în special în Orientul Mijlociu, este arătat cu claritate de istoricii Makraios and Hypsilantes.28 Ocazia a apărut în 1750 când Cyril a primit latini prin botezarea lor. Politicienii vestici care locuiau în Constantinopol erau profund nemulţumiţi şi au complotat împotriva lui Cyril reuşind în cele din urmă înlăturarea acestuia de la tronul din Constantinopol (1751). Paisios II, succesorul său, care s-a întors pentru a patra oară la Tronul Ecumenic, nu i-a re-botezat pe latini, dar aceasta i-a adus căderea, pentru că poporul i s-a opus ca fiind latin ca mentalitate.29Aceasta a venit printr-un anumit călugăr Auxentios30 care a pretins că ar fi primit o viziune cerească iar aceasta a confirmat opiniile sale despre re-botezarea latinilor şi l-a sprijinit pe Cyril V. Cyril V s-a întors pe tronul său după cincisprezece luni după prăbuşirea lui Paisios II, în 1752, prin consensul popular. Conflictul care s-a iscat între el şi latinii care au locuit în Oraş şi unii dintre Ierarhii „cu o mentalitate latină” care erau aliniaţi împreună cu ei l-a condus pe acesta să convoace un Sinod în 1775 care a decis re-botezarea convertiţilor latini care au dorit să se alăture Bisericii Ortodoxe. Acest Sinod a scos un Horos (o Declaraţie) care dezvăluie perspectiva Patriarhului Cyril şi a urmaşilor săi; adică, o perspectivă care deja a fost exprimată într-o carte de către Christophoros Aitolos, un suporter contemporan cu Cyril, intitulată „A denunciation of Sprinkling” (O denunţare a stropirii). Textul din cartea Horos este după cum urmează:31

NOTE

* This paper was prepared for and read at the Orthodox/Roman Catholic Dialogue (USA) in 1998.

  1. For the Minutes of this Synod see, Johannes Dominicus, „Synodi Constantinopolitanae de iterando baptismo a Latinis collato 1755 a mense ianuario ad iulium,” in his Sacroruιn Conciliorum Νονα et Amplissima Collectio, tom. xxxviii (1908) cls. 575-585.
  2. See Gedeon Πατριαρχικοί Πίνακες… 1888, and 2nd edition, bibliography above (1996). Cf. also the essays in the bibliography above of Savrames (1933) and Gritsopoulos (1959).
  3. See Bibliography above: Paranikas (1875), Sathas (1885), Hypsilantes (1872), Georgiades (1882) and Alexandros Lavriotes (1900).
  4. See the account of the historian Makraios in Sathas, bibliography (1885).
  5. On the monk Auxentios see especially Dapontes, bibliography for (1766), Georgiades (1882) and Germanos Ainou (1952); also the historians Makraios and Hypsilantes cited above. See also D.Μ.Paschali, „Auxentios the ascetic from the island of Andros…” Theologia ΙΙ (1933) 302-318. [in Greek]
  6. For the original text, see Eustratios Argenti, Ραντισμού Στηλίτευσις, 1756. Also Gedeon’s, Kavovικαί Διατάξεις, οp. cit. tom. i (1888) pp. 252-255. The translation provided here is based οn Fr. Metallinos’ book I Confess One Baptism… bibliography above (1984) with a few changes.

http://www.voxdeibaptist.org/Decizia_Sinodului_din_Constantinople_1755.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Cine ar trebui să un conducă Biserica? – O argumentaţie pentru pluralitatea bătrânilor bisericii de Daniel B. Wallace, Ph.D

download

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Cine ar trebui să un conducă Biserica? – O argumentaţie pentru pluralitatea bătrânilor bisericii de Daniel B. Wallace, Ph.D

Multe biserici din zilele noastre au un pastor şi mai mulţi diaconi. Aceasta se bazează pe un model al eclesiologiei în care se presupune că există un singur bătrân al bisericii în biserica primară. Dar chiar şi acele biserici care au mai mulţi bătrâni ai bisericii (pastorul fiind unul din ei) îl consideră de obicei pe pastor ca şi conducătorul de fapt al bisericii. Aceasta este aşa din cauza a două motive de bază: (1) el este cel care are o pregătire biblică, şi (2) el este cel care vorbeşte în fiecare duminică înaintea întregii adunări.

Mie mi se pare că acest model (modelul filozofic al unui singur bătrân al bisericii sau modelul pragmatic al unui singur conducător) pierde semnul învăţăturii din Noul Testament despre acest subiect. Eu cred că biserica primară a avut mai mulţi bătrân ai bisericii. Pastorul era numărat printre ei, dar nu era deasupra lor. Într-adevăr, toţi dintre ei dădeau învăţătură, nu doar unul. Dacă putem să ne întoarcem la acest model, cred că bisericile vor fi mai puternice în mai multe feluri. Vor exista mai puţine persoane hipersensibile, mai puţin dependente de o singură persoană,1 mai răspunzătoare.

Cazul pluralităţii bătrânilor bisericii poate fi argumentat de-a lungul a patru linii: biblic, istoric, teologic şi pragmatic. În partea de jos aş putea spune că motivul pentru care Scripturile ne învaţă multitudinea bătrânilor bisericii este cel puţin dublu: (1) responsabilitatea reciprocă este necesară dacă liderii vor să evite căderea în păcat; şi (2) o biserică reţine personalitatea liderului / liderilor săi: dacă este un singur lider, biserica va reţine inevitabil personalitatea acelui om, inclusiv subterfugiile şi greşelile lui. Dar dacă biserica este condusă de mai multe persoane, există o şansă mai mare ca biserica să devină echilibrată.2

Argumente biblice

Pentru mai mulţi bătrâni ai bisericii

Argumentul din Scriptură este de fapt atât de puternic încât majoritatea comentatorilor de azi şi l-au însuşit. Dar el este bine articulat în Commentary on the Pastoral Epistles (Comentariu asupra epistolelor pastorale) de G. W. Knight, (New International Greek New Testament Commentary; Grand Rapids: Eerdmans, 1992) 175-77 (secţiunea numită „Excursus: Bishops/Presbyters and Deacons: 3:1-13” (Digresiune: Episcopi / Prezbiteri şi Diaconi: 3:1-13)).

Următoarele puncte sunt relevante pentru discuţia noastră:

(1) Prezbiterii (traduşi şi prin „bătrânii bisericii”) şi episcopii (traduşi şi prin „supraveghetori”) erau aparent aceeaşi indivizi. Adică, cei doi termeni erau sinonime.

Observaţi de exemplu, Tit 1:5 („să aşezi prezbiteri”), urmat de v. 7 („căci episcopul trebuie să fie fără prihană”). Chiar faptul că propoziţia din v. 7 începe cu „căci” arată o legătură: episcopi şi bătrânii bisericii. Altfel, de ce menţionează Pavel calificările unui grup dacă nu pe ei trebuia Tit să îi numească în funcţie? În Fapte 20:17 Pavel îi cheamă pe „bătrânii bisericii” din Efes laolaltă pentru o întrunire finală. Apoi, în v. 28 el li se adresează lor ca şi „priveghetori” (sau episcopi). Astfel, orice pasaj care are de a face cu episcopul este aplicabil în egală măsură şi bătrânilor bisericii.

(2) Conducerea bisericii din cea mai timpurie perioadă a avut întotdeauna bătrâni ai bisericii, chiar dacă nu a avut diaconi. Bisericile tinere au avut doar bătrâni ai bisericii; bisericile mai mature au avut şi bătrânii bisericii şi diaconi.

Aceasta se poate vedea printr-o comparaţie dintre Tit 1:5-9 şi 1 Timotei 3:1-13: creştinii din Creta (unde slujea Tit) erau relativ noi. Competenţele pentru diaconi nu sunt menţionate deoarece în această situaţie trebuia numit în funcţie doar nivelul de sus al conducerii. Dar în Efes, biserica era bine întemeiată (acolo unde slujea Timotei). În consecvenţă, Pavel nu îi dă instrucţiuni lui Timotei numai despre bătrânii bisericii şi diaconi, ci spune şi că liderii nu ar trebui să fie convertiţi de recent (conform 1 Timotei 3:6 [pentru bătrânii bisericii] şi este probabil implicat în 3:10 pentru diaconi). Dar nu i se dau instrucţiuni lui Tit cu privire la noii convertiţi deoarece acesta era singurul fond comun din care el putea trage.3 Astfel, pentru bisericile tinere (şi probabil mici), liderii trebuiau să facă lucrarea de bătrâni ai bisericii şi de diaconi.4

Însumat, o biserică trebuie să aibă bătrânii bisericii, dar nu obligatoriu diaconi (cel puţin la început).

(3) Bătrânul bisericii şi pastorul nu sunt acelaşi lucru în Noul Testament. „Bătrânul bisericii” se referă la slujba pe care o are cineva în virtutea numirii sau a alegerii; „pastorul” este un dar spiritual care este dat de Duhul Sfânt (conform Efeseni 4:11; 1 Corinteni 12:7-11). Cineva poate avea darul de pastor fără să fie un bătrân al bisericii; şi cineva poate avea slujba de bătrân al bisericii fără să aibă darul de pastor.

(4) Pentru bătrânii bisericii, singura calificare ce este diferită de una morală este capacitatea de a preda. Observaţi 1 Timotei 3:2 („în stare să înveţe” [didavktiko, didaktikos]) Tit 1:9 dezvoltă aceasta: „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici.”

Există multă confuzie cu privire la ceea ce înseamnă aceasta.

Aceasta nu înseamnă că un bătrân al bisericii trebuie să aibă darul învăţăturii, pentru că Noul Testament este foarte clar că toţi credincioşii ar trebui să fie în stare să înveţe pe alţii. Conform Evrei 5:12 (definiţia unui om spiritual care mănâncă hrană tare este că el este în stare să înveţe pe alţii [5:11-14]; autorul acuză întreaga audienţă pentru că nu este în stare să facă aceasta); Coloseni 3:16; Tit 2:3. 5
„În stare să înveţe” nu înseamnă unul instruit la seminar sau unul priceput în limbi biblice. Acest lucru este evident din faptul că creştinii dintre neamuri au fost printre primii bătrâni ai bisericii (conform Tit 1:5-9). Aceşti oameni nu cunoşteau ebraica.
Se recunoaşte faptul că unii dintre bătrânii bisericii erau talentaţi ca şi învăţători şi puteau exersa acest dar în mod special (1 Timotei 5:17). Astfel, implicaţia nu este că toţi vor învăţa în mod egal. (Personal, eu văd în acest text o justificare pentru unii dintre bătrânii bisericii de a fi pastori-învăţători. Mai mult, cei care sunt talentaţi în special în acest domeniu vor dori să-şi amplifice acest dar învăţând Scripturile cât de riguros şi de atent pot ei. De aici, există o justificare pentru a avea învăţători instruiţi la seminar. Dar, în acelaşi timp, este evident că nu toţi bătrânii bisericii aveau acest dar.)
Încrederea de bază pentru această calificare este că bătrânii bisericii vor susţine doctrina pură în călăuzirea bisericii. Cu alte cuvinte, ei vor fi oameni maturi care vor înlătura erezia şi vor cârmui biserica în direcţia în care ea trebuie să meargă. Cu siguranţă, în anumite probleme delicate aceştia le vor încredinţa altora care au darul. Dar bătrânii bisericii trebuie să ia deciziile finale cu privire la direcţia bisericii.

Pragmatic, una din modalităţile prin care o astfel de învăţătură poate fi realizată ar fi pentru bătrânii bisericii să supravegheze diferite studii ale Bibliei în case. În prezent, „mini-bisericile” sunt foarte populare. Astfel de mini-biserici sunt de fapt foarte biblice. Biserica primară se întâlnea în case în timpul săptămânii. Se presupune că fiecare casă avea un bătrân al bisericii al ei. Astfel, cel puţin în contextul adunărilor mici, bătrânii bisericii ar trebui să fie pregătiţi să înveţe pe alţii.

De asemenea, învăţătura avea loc şi într-un alt context mai puţin vizibil. Când bătrânii bisericii şi pastorul se întâlnesc împreună, bătrânii bisericii ar trebui să aibă libertatea să îşi afirme opiniile lor în mod deschis. Pentru a fi sigur, pastorul este de obicei mai bine antrenat în Scripturi, dar aceasta nu îi dă în nici un caz dreptul să ceară supunere faţă de punctele sale de vedere. El trebuie să demonstreze că punctele sale de vedere sunt biblice şi să le supună conducerii. Uneori, cazul său nu va convinge. (Fiecare dintre noi este responsabil să cunoască Scripturile şi să examineze dovada pentru crezurile noastre.) Mai mult, multe dacă nu chiar majoritatea cazurilor care trebuie să fie hotărâte de un bord de bătrâni ai bisericii permit un grad mare de flexibilitate. Două poziţii pot fi în egală măsură în concordanţă cu Scriptura. În acel punct, înţelepciunea colectivă a conducerii trebuie să domnească în mod suprem.6

(5) Modelul consistent în Noul Testament este că fiecare biserică avea mai mulţi bătrâni ai bisericii.

Observaţi următoarele texte (unde se foloseşte termenul de bătrân al bisericii sau de episcop):

Fapte 11:30 – bătrânii bisericii la biserica din Antioh
Fapte 14:23 – Pavel şi Barnaba numesc în funcţie „bătrânii în fiecare biserică”
Fapte 15:2, 4, 6, 22, 23; 16:4 – bătrânii bisericii la biserica din Ierusalim
Fapte 20:17, 18 – bătrânii bisericii / episcopi la biserica din Efes (v. 17 – „bătrânii bisericii”)
Fapte 21:18 – bătrânii bisericii la biserica din Ierusalim
Filipeni 1:1 – biserica din Filipi are episcopi şi diaconi
1 Timotei 5:17 – bătrânii bisericii la biserica din Efes
Tit 1:5 – Tit trebuie să rânduiască bătrâni ai bisericii în fiecare oraş7
Iacov 5:14 – „bătrânii bisericii”
1 Petru 5:1-2 – „bătrânii bisericii dintre voi” 8

În fiecare dintre aceste texte implicaţia simplă este că fiecare biserică avea mai mulţi bătrâni ai bisericii.

Observaţi de asemenea că sunt folosiţi şi alţi termeni mai generici pentru liderii bisericii. Din nou, modelul este că există mai mulţi lideri pentru fiecare biserică:

1 Tesaloniceni 5:12, 13 – adunarea trebuie să îi respecte pe liderii ei9
Evrei 13:7, 17 – „Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre” (v.17)10

Dovada este copleşitoare. Ea este atât de tare încât Knight, după ce a evaluat cu grijă dovada, poate argumenta:

O analiză a datelor pare să indice existenţa unei supravegheri printr-o pluralitate de lideri ai bisericii în toată biserica Noului Testament, efectiv în fiecare dintre zonele cunoscute şi recunoscute sau lăudate virtual efectiv de fiecare scriitor al Noului Testament care scrie despre conducerea bisericii … [De exemplu,] Fiecare biserică în care se face referire la conducerea ei din Asia Mică fie sub Pavel şi asociaţii săi fie sub misiunea lui Petru are o pluralitate în conducere …11

Pentru un singur bătrân al bisericii

Dacă cazul este atât de puternic, atunci de ce unii argumentează pentru un singur bătrân al bisericii? Argumentul de bază pentru această poziţie este teologic şi istoric, mai degrabă decât biblic. Dar biblic, există cinci texte care par să sugereze un singur bătrân al bisericii. Ne vom uita la acestea nu într-o ordine canonică, ci de la cele mai slabe argumente la cel mai tare.

(1) Apocalipsa 2-3 – există un singur „înger” peste fiecare biserică. Cuvântul înger (anggelo, anggelos) este tradus uneori „mesager” în Scriptură. De aici, probabil că singurul „înger” asupra fiecărei biserici este un singur bătrân al bisericii (pastor), mai degrabă decât un înger.

Problema acestui punct de vedere este multiplă: (1) anggelo (anggelos) este folosit de 67 de ori în Apocalipsa. Dacă excludem referinţele din capitolele 2 şi 3 de dragul argumentului, vedem un lucru remarcabil: fiecare exemplu de anggelo [anggelos] se referă la un înger. (Desigur, numai dacă pastorii pot zbura! Conform Apocalipsa 14:6). (2) Chiar dacă Apocalipsa 2-3 ar fi o excepţie, „mesager” este cu greu un termen potrivit pentru un pastor. În vremurile Noului Testament pastorii erau limitaţi la o anumită zonă geografică. Dar un mesager este unul care se mişcă. (3) Genul literar din Apocalipsa se potriveşte cu ceea ce este numit limbaj „apocaliptic.” În literatura apocaliptică, se pune un accent puternic pe îngeri. Printre alte datorii, ei sunt responsabili înaintea cerului pentru grupuri de oameni evlavioşi. Astfel, când Domnul spune, „Îngerului Bisericii din ______, scrie-i” avem un simbolism apocaliptic şi apare o reprezentare. Evident, îngerii sunt în viziune, nu pastorii.

(2) 2 Ioan 1, 3 Ioan 1 – Prezbiterul (sau: „bătrânul”) către aleasa Doamnă şi către prea iubitul Gaiu. Unii argumentează că Ioan se descrie pe el însuşi în aceste două scrisori ca „bătrânul” deoarece el este singurul bătrân al bisericii. Totuşi, există câteva probleme cu acest punct de vedere.

În primul rând, autorul scrie la doi oameni diferiţi care sunt aparent din două biserici diferite. Ar fi el bătrânii bisericii al lor? Dacă este aşa, atunci avem o situaţie anormală fără precedent în restul Noului Testament: un singur bătrân al bisericii pentru cel puţin două biserici. Dacă nu, atunci el este probabil bătrânii bisericii din Efes care scrie la creştini din alte biserici? Acest lucru este îndoielnic, deoarece (a) de ce nu menţionează în care biserică era bătrân el? şi (b) dacă el era bătrânii bisericii din Efes, ce treabă are el să se amestece în treburile altor biserici?12

În al doilea rând, să presupunem că Ioan scrie aceleiaşi biserici în 2 Ioan şi în 3 Ioan. Dacă este aşa, nu ar putea fi el bătrânul bisericii lor? Nu doar că există o şansă slabă ca el să se adreseze unei singure biserici,13 dar o astfel de ipoteză produce o problemă foarte mare pentru sine: acest singur bătrân al bisericii este evident un bătrân al bisericii absent care nu oferă nici o dovadă sigură că va vizita vreodată biserica, lăsată singură să înveţe de acolo! (Deşi aceasta este clar dorinţa sa, el se reţine de la certitudinea absolută.) Observaţi 2 Ioan 1:12: „Aş vrea să vă spun multe lucruri; dar nu voiesc să vi le scriu pe hârtie şi cu cerneală; ci nădejduiesc să vin la voi, şi să vă vorbesc gură către gură, pentru ca bucuria noastră să fie deplină.” La fel, 3 Ioan 1:10 spune „dacă voi veni [la biserică]” şi v. 14 spune „nădăjduiesc să te văd.”

În al treilea rând, înţelesul evident al „bătrânului” din aceste două scrisori pare să fie echivalentul lui „omul bătrân.” De fapt, termenul folosit i se poate da doar o nuanţă tehnică în contextele care par să ceară aceasta. Presbuvtero (presbuteros) este un cuvânt care în mod frecvent însemna „bătrânul” (conform Fapte 2:17; 1 Timotei 5:1). Aceasta se potriveşte bine cu paternitatea probabilă a acestor scrisori (şi anume, Ioan apostolul). În vremea când el s-a stabilit în Asia Mică ca şi ultim apostol viu, ar fi destul de potrivit pentru el să ia termenul afectiv: „Această scrisoare este de la bătrânul.”

(3) 1 Timotei 3:2 (conform Tit 1:7) – „episcop” este la singular, în timp ce „diaconi” este la plural. Aceasta pare să argumenteze că era doar un episcop / bătrân al bisericii per biserică, în timp ce erau mai mulţi diaconi.

Din nou, un astfel de argument are o foarte mică substanţă. În primul rând, este puţin probabil ca un singur episcop să fie avut în vedere deoarece altfel ar fi dificil să explicăm 1 Timotei 5:17 („Prezbiterii (sau: bătrâni.) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste”) şi Tit 1:5 „să aşezi prezbiteri (Sau: bătrâni) în fiecare cetate”).14

În al doilea rând, probabil termenul „episcop” din 1 Timotei 3:2 este generic. Articolul este folosit în acest fel în greacă foarte frecvent. Adică, singularul este folosit pentru a specifica o clasăca fiind opusă unui individ. J. W. Roberts, un gramatician în greacă, a subliniat următoarele: „Un caz în care s-a folosit greşit articolul generic este cu referire la cuvântul „episcop” din 1 Timotei 3:2. Acesta a fost folosit adesea pentru a dovedi existenţa episcopului monarh în timpul scrierii Pastoralelor. Totuşi, majoritatea comentatorilor sunt de acord că folosirea sa este generică.” Conform şi lui Matei 12:35; 15:11; 18:17; Luca 10:7; Ioan 2:25. De fapt, articolul generic este folosit de mii de ori în Noul Testament.

În al treilea rând, o dovadă în plus că termenul „episcop” este generic în 1 Timotei 3:2 este găsită în contextul larg. (Ţineţi minte faptul că Noul Testament nu a avut nici capitole şi nici versete original. Acestea au fost invenţii din secolele de mai târziu.) Observaţi contextul în care acest comportament apare în biserică: 1 Timotei 2:8-3:13. În 2:8 Pavel se adresează „bărbaţilor.” În 2:9-10 el se adresează „femeilor.” Atunci, în 2:11-12 el spun că „Femeia să înveţe în tăcere … Femeii nu-i dau voie să înveţe pe … bărbat.” Pavel nu vorbeşte aici despre o anume femeie (altfel cu siguranţă el ar fi menţionat-o pe nume), ci femeia ca o clasă. În 2:15 el spune „dar ea va fi mântuită … dacă ei continuă.” Astfel, există un schimb liber dintre singular şi plural aici. Imediat după aceea, Pavel vorbeşte despre „episcop.” Apoi, în 3:8 el se adresează „diaconilor.” Contextul general tratează foarte clar cu clase de indivizi. Singurul caz în care nu este aşa, este de fapt atunci când Pavel vorbeşte despre Adam şi Eva (2:13-14), totuşi chiar şi aici el intră repede în potrivirea pentru cititorii săi în v. 15 („ea … ei”).

Rezumat

Dovada biblică este copleşitoare de partea mai multor bătrâni ai bisericii. Cele câteva pasaje care ar putea să fie interpretate altfel cu siguranţă nu trebuie să fie interpretate aşa şi de fapt, cel mai probabil nu ar trebui interpretate. Acest lucru ilustrează un principiu fundamental al interpretării biblice: nu urma o interpretare care este doar posibilă; mai degrabă, bazează-ţi convingerile pe ceea ce este probabil.

Restul argumentelor noastre sunt prezentate aici foarte pe scurt de vreme ce argumentul de bază, cel biblic, a avut o întindere destul de mare.

Argumente istorice

În scrierile lui Ignaţiu (unul dintre scriitorii creştini primari care a murit în c. 117 d. Hr.), la începutul secolului al doilea, deja exista un episcopat monarh. Este interesant că Romano Catolicii în special apelează la aceasta ca un model pentru practicile lor (de vreme ce ei se bazează mult mai mult pe tradiţia găsită în scriitorii patristici ca Ignaţiu decât pe revelaţia divină). Cei care neagă paternitatea Paveliană a epistolelor pastorale (adică 1-2 Timotei şi Tit) văd de asemenea pastoralele ca reflectând o situaţie cu un bătrân al bisericii (= episcopat monarh) deoarece ei privesc pastoralele ca fiind scrise în timpul lui Ignaţiu. Dar evanghelicii nu ar trebui să considere importante argumentele nici unei tabere. În particular, dacă egalăm ceea ce au practicat sau au crezut părinţii bisericii primare în totalitate în acord cu Noul Testament, atunci trebuie să reutilăm semnificativ bisericile noastre de azi. Câteva exemple:

Didache (c. 100-150 d. Hr.) – oferă mai multe regulamente despre botez şi post, multe fiind legalism pur. (De exemplu, într-un loc el spune, „Să nu postim ca evreii, care postesc lunea şi joia. În schimb, să postim miercurea şi vinerea.” În discuţiile sale despre botez, el argumentează că apa rece este mai bună decât cea caldă, etc. – toate argumentele care nu au nimic de a face cu revelaţia biblică).
Majoritatea părinţilor din biserica primară (secolele 2-3 d. Hr.) nu aveau nici un indiciu despre har, siguranţa veşnică, evanghelia. Biserica a degenerat foarte rapid în legalismul de bază. Nu înainte de Augustin biserica a recuperat unele dintre acestea. Dar apoi a căzut în erele întunecate, aşteptând un călugăr tânăr din Germania să îşi ţintuiască protestele sale pe uşa Bisericii din Wittenberg. Dr. Ted Deibler (un fost preşedinte al Istoriei Bisericii la Seminarul de la Dallas) obişnuia să zică: „singurul lucru de care putem fi siguri din învăţarea istoriei bisericii este că nu învăţăm nimic din istoria bisericii.” El a vrut să spună că suntem pe un teren periculos dacă presupunem teologia corect uniformă de la părinţii bisericii.
Interpretarea alegorică şi escatologică: Origen şi şcoala sa în particular a promovat un punct de vedere al Scripturii care era chiar fantezist.

Însumat, argumentul în favoarea unui singur lider al fiecărei biserici este convingător în special pentru Romano Catolici deoarece aceasta nu a avut loc în toată istoria bisericii. Totuşi, astfel de tradiţii nu pot înlocui niciodată Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, cu naşterea Reformei a venit o înţelegere reînnoită a preoţiei credinciosului care, în schimb, s-a îndepărtat de noţiunea unui singur lider în vârf.

III. Argumente teologice

Subterfugiile personalităţii: o biserică devine ca liderul ei (un student devine ca profesorul lui [conform Luca 6:40])
Accentul pus în Scriptură asupra efectuării lucrării de misiune în compania altor credincioşi: de exemplu, Pavel nu a mers singur într-o călătorie misionară (în special Barnaba, Silvan, Sosten, Timotei şi Luca au fost tovarăşii lui de călătorie). Pavel chiar a inclus numele tovarăşilor săi în saluturile către diferite biserici. De fapt, el i-a privit neoficial ca şi apostoli (nu având această slujbă, ci funcţionând cu siguranţă în capacitatea aceea). Isus şi-a trimis ucenicii doi câte doi. (Aceasta nu înseamnă că indivizii sunt paralizaţi şi nu pot face nimic – conform slujirii lui Filip faţă de famenul Etiopian, Pavel în închisoare slujind casei lui Cezar, etc. Dar idealul este misiunea prin comunitate.)
Acelaşi principiu este învăţat în Ioan 13:35. (Cunoştinţa lui Isus vine prin ucenicii săi într-un efort al comunităţii, adică, în dragostea lor unul pentru celălalt.)
Responsabilitatea şi natura noastră păcătoasă (vezi paragraful introductiv de la începutul acestei poziţii). Fiecare lider ştie că îi lipseşte echilibrul complet, că există lucruri cu care el continuă să se lupte. Mai mult, chiar dincolo de factorul naturii păcătoase este factorul personalităţii. Unii pastori sunt oameni detaliaţi; alţii sunt oameni cu o figură mare. Unii iubesc muzica, alţii au luat puţin din muzică (C. S. Lewis a fost un astfel de om). Fiecare dintre noi contribuie la felul în care funcţionează trupul lui Hristos. Dar o biserică, ce urmează pas cu pas personalitatea şi cusururile unui om va fi întotdeauna dezechilibrată.

Argumente pragmatice

Chiar dacă nu ar există argumente decisive pentru pluralitatea bătrânilor bisericii, preponderenţa dovezii este decisivă de partea acestui punct de vedere. Mai mult, în consultaţia cu alţii (în special istoricul bisericii, M. James Sawyer de la Western Conservative Baptist Seminary (Seminarul Baptist Conservator din Vest)), următorul principiu pare a fi adevărat: Bisericile care au un pastor care este o autoritate mai presus de alţii (astfel, în funcţie, un episcopat monarh) are un număr mare disproporţionat de eşecuri morale la nivelul de sus al conducerii. Cu alte cuvinte, este mai puţin probabil ca un pastor să cadă în păcat dacă el este primus inter parus („primul între egali” în sensul vizibilităţii şi pregătirii sale, nu spiritual) decât dacă el este ridicat mai presus de restul conducerii bisericii.

Astfel, cazul în care sunt mai mulţi bătrâni ai bisericii în biserica locală este bazat în mod solid pe motive biblice, istorice şi pragmatice. Având mai mulţi lideri, biserica este mai degrabă capabilă să se îmbrace cu personalitatea lui Hristos decât cu hipersensibilităţile oricărui om.

1 Una din măsurile care arată cât de matură este o biserică este ce se întâmplă când pleacă pastorul. Dacă ea continuă să crească, acolo există o reţea esenţială a conducerii mature. Dacă ea se zbârceşte, aceasta ar putea sugera că o mare parte din mărimea bisericii original era datorată magnetismului unei singure persoane.

2 Aceasta este de fapt foarte similar cu „verificările şi balanţele” din Constituţia Americii. Acest document a fost scris cu un consum greu din partea creştinilor care au înţeles depravarea. Eu cred că ei au recunoscut că cea mai bună formă de guvernare era o dictatură binevoitoare, şi cea mai rea era o dictatură răuvoitoare. Cu dictatorii nu este nici o garanţie. De aici, a douaformă bună de guvernare este una în care nici unei ramuri singure de guvernare şi nici unui individ nu îi este dată prea multă putere. Această Constituţie a fost scrisă după Articolele Confederaţiei (inspirate în special de Deişti care credeau în bunătatea inerentă a umanităţii) – care au fost verificări şi balanţe foarte slabe – a eşuat.

3 Faptul că aceste liste au fost puţin mai diferite în acest punct (şi în altele) indică un punct extrem de important: Multe din instrucţiunile date despre ordinea în biserică sunt mai degrabă ad hoc decât un principiu universal. Este de datoria noastră să distingem care sunt astfel. De exemplu, nu am o opinie puternică despre felul în care ar trebui să fie numiţi liderii bisericii, deoarece Noul Testament pare să fie flexibil în această privinţă (de exemplu, unele biserici o făceau prin votul adunării, alţii aveau numiri de la delegaţii apostolici). Noul Testament este flexibil în domenii care nu sunt consecvente.

4 Înţelegerea normală a diferenţei în funcţie a celor două grupuri este aceasta: bătrânii bisericii sunt în primul rând interesaţi de bunăstarea spirituală a adunării, în timp ce diaconii sunt în primul rând interesaţi de bunăstarea fizică a adunării. Astfel, bătrânii bisericii supraveghează direcţia bisericii, lucrează cu pastorul (sau pastorii) asupra nevoilor spirituale ale bisericii (cu ce ar trebui să fie ei hrăniţi, etc.).

5 Principiul fundamental al uceniciei este transmiterea mai departe a adevărului în contextul dragostei către indivizi credincioşi, care la rândul lor fac acelaşi lucru (2 Timotei 2:2). Idealul este ca fiecare membru al bisericii să îndeplinească această sarcină. Este evident (din 2 Timotei 2:2) că ucenicia şi misiunea de învăţătură nu erau limitate la pastori sau la cei care aveau darul învăţării.

6 Una din primele biserici în care am fost era condusă de o pluralitate de bătrâni ai bisericii şi avea un pastor mai degrabă matur. El era unul dintre cei mai inteligenţi şi mai evlavioşi oameni pe care i-am cunoscut vreodată, saturat în întregime cu Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, el nici măcar nu avea un vot în bordul bătrânilor bisericii. Bătrânii bisericii îi cereau părerea în mod frecvent. Dar şi el respecta conducerea lor. El mi-a zis odată că avându-i pe bătrânii bisericii care conduceau spectacolul îi dădeau lui o măsură mai mare de libertate, pentru că îi dădea mai mult timp pentru mesajele sale. El nu trebuia să poarte mai multe pălării şi de aceea nu s-a ars complet în misiune. Mai mult, el a observat că bătrânii bisericii aveau o maturitate de ani peste el şi înţelepciunea colectivă încât el a vrut să înveţe din aceasta. Omul avea o diplomă Th.M. şi una Th.D. de la un seminar de conducere, totuşi el s-a plecat de bunăvoie conducerii şi înţelepciunii bordului de bătrâni ai bisericii! Aceasta a fost umilinţă! De fapt, el se supunea unei evaluări personale riguroase a bordului de bătrâni ai bisericii. Ei l-au întrebat întrebări grele, cum ar fi credincioşia faţă de soţia lui, ce a citit, a văzut, a participat, ce a făcut cu banii săi şi cu timpul său liber. Aceasta nu a fost o linşare „fratele mare te urmăreşte”; este ceva la care acest pastor a fost voluntar. Biserica a crescut foarte repede şi profund datorită unei astfel de responsabilităţi la nivele înalte.

7 Biserica primară avea o singură biserică în fiecare oraş. De aici, instrucţiunea lui Pavel către Timotei este să numească mai mulţi bătrâni ai bisericii în fiecare biserică.

8 Faptul că fiecare biserică căreia îi scrie Petru avea mai mulţi bătrâni ai bisericii este evident din v. 2-3 – „Păstoriţi [poimavnete, poimanete – un verb la plural; astfel, „voi bătrâni ai bisericii”] turma [singular] a lui Dumnezeu care este sub paza voastră … făcându-vă pilde [plural] turmei.” Astfel, mai mulţi bătrâni ai bisericii sunt legaţi de o singură turmă de fiecare dată.

9 Este foarte probabil ca doar bătrânii bisericii să fie avuţi în vedere. Motivul pentru aceasta este că, aşa cum am argumentat mai sus, bisericile tinere nu aveau diaconi dar aveau bătrâni ai bisericii. Pavel a petrecut cu Tesalonicenii doar vre-o trei săptămâni. Dar el a numit în funcţie lideri înainte de plecarea sa. Astfel, probabil el a numit doar bătrâni ai bisericii. Cel puţin, nu există nici măcar un indiciu în acest text că doar un bătrân al bisericii şi mai mulţi diaconi au fost numiţi.

10 De vreme ce datoriile liderilor sunt descrise în această manieră, este evident că mai mulţi bătrâni ai bisericii sunt avuţi în vedere (de vreme ce diaconii nu erau în primul rând responsabili de a supraveghea asupra sufletelor).

11 Knight, Pastoral Epistles, (Epistolele pastorale) 177.

12 Unele confesiuni au un episcop peste mai multe biserici şi un bătrân al bisericii într-o biserică individuală. Dar Ioan este numit un bătrân, nu un episcop. Astfel, aceste confesiuni au un timp dificil de a-şi baza punctul lor de vedere pe Scriptură.

13 De fapt, mulţi văd azi trei biserici la care se adresează: 2 Ioan are una în vedere; 3 Ioan pare să aibă biserica lui Gaius şi biserica lui Diotref. În prezent sunt indecis asupra acestei probleme (adică, dacă sunt două sau trei biserici luate în vedere). Unul dintre argumentele fundamentale împotriva faptului că 2 Ioan şi 3 Ioan sunt adresate aceleiaşi biserici este că situaţiile sunt radical diferite: 2 Ioan se adresează problemei ereticilor din afara bisericii care încearcă să intre înăuntru; 3 Ioan de adresează păcatului mândriei care deja era în biserică printr-un lider ortodox. Astfel, 2 Ioan are de a face cu doctrina şi 3 Ioan este despre etică şi sfinţenie. De aici, cel puţin două biserici sunt în vizorul scrisorilor lui Ioan şi probabil trei. Este Ioan bătrânul bisericii în toate?

14 Amintiţi-vă că „bătrân al bisericii” = „episcop” şi că fiecare oraş avea o singură biserică.

http://www.voxdeibaptist.org/conducerea_bisericii_Wallace.htm

ŞAPTE CUVINTE, CELE

download

ŞAPTE CUVINTE, CELE. Cele „şapte cuvinte” sunt rostirile lui Isus Cristos, aflat în agonia suferinţelor pe cruce, înaintea de moartea Sa, care sunt relatate de cele patru evanghelii. „Strigătul” din Marcu 15:37 este identificat cu una din rostirile articulate citate de un alt evanghelist.

Primele cuvinte rostite de Domnul nostru pe cruce (Luca 23:34) dezvăluie o dragoste care este complet neaşteptată şi nemeritată. El S-a rugat pentru soldaţii romani şi chiar, după cum sugerează Petru (Faptele Apostolilor 3:17), pentru liderii religioşi ai naţiunii. (Această afirmaţie este omisă de unii dintre martorii antici ai textului, însă omisia este probabil cauzată de un editor care a considerat că evenimentele anului 70 d.Cr. au arătat că Dumnezeu nu a iertat autorităţile iudaice care L-au acuzat pe Isus înaintea lui Pilat, ca şi când rugăciunea îi avea în vedere pe aceia.)

A doua oară când a vorbit, Isus S-a adresat tâlharului de pe cruce (Luca 23:43), care, dincolo de cruce a văzut gloria care avea să vină, şi care a spus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!” (v. 42). La care Isus i-a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”

Al treilea cuvânt (Ioan 19:25-27), a fost cel adresat mamei Sale şi ucenicului Său iubit, care dovedeşte că avem în Isus exemplul suprem a unei „inimi căreia nu-i pasă de sine, ci încearcă numai să aline şi să-şi manifeste compasiunea faţă de alţii”. Cu toate că a suferit dureri fizice groaznice şi a îndurat mult mai mult în agonia sufletului, El S-a gândit la mama Sa şi S-a îngrijit de viitorul ei. Sabia îi tăia inima ei (Luca 2:35), însă cuvintele blânde ale Fiului ei trebuie să-i fi dat o mare alinare şi vindecare.

Primele trei cuvinte adresate, au fost în timpul dimineţii, înainte de prânz. A patra oară (Matei 27:46; Marcu 15:34) a vorbit probabil în timp ce se ridica acel întuneric misterios, şi supranatural care durase trei ore (*ELOI, ELOI, LAMA SABACHTHANI).

Al cincilea cuvânt adresat (Ioan 19:28) a urmat imediat după al patrulea. Este singura dată când vorbeşte despre suferinţă fizică. Isus a refuzat o băutură care conţintea medicamente (Marcu 15:23), însă a acceptat un alt fel de băutură, pentru a-şi umezi gâtul şi buzele uscate, aşa încât, cu o voce tare să poată face declaraţia cuprinsă în al şaselea cuvânt. Evanghelistul notează împlinirea Psalmului 69:21b.

Acel cuvânt (Ioan 19:30) conţine un verb grecesc comprehensiv, tetelestai, „S-a sfârşit”. Nu este strigătul unei victime înfrânte, ci a unui învingător, care şi-a sfârşit lucrarea pe care o avea de îndeplinit şi care a împlinit toate prorociile şi scrierile din VT oferind sacrificiul final pentru păcat odată pentru totdeauna (Evrei 10:12).

În cuvântul final (Luca 23:46) Isus a citat din Psalmul 31:5, rugăciunea de seară a fiecărui iudeu evlavios. Cei răscumpăraţi sunt, aşadar, fraţi ai Răscumpărătorului, într-atât încât pot să spună acelaşi lucru atunci când îşi încredinţează sufletul în mâna Tatălui – Tatălui Său, şi Tatălui lor în El.

BIBLIOGRAFIE

  1. Taylor,Jesus and His Sacrifice, 1937, p. 157 ş.urm., 197 ş.urm.; R.G. Turnbull,The Seven Words from the Cross, 1956.

A.R.  F.F.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/cele-sapte-cuvinte.html

Paştele în presa ultimului secol: De la fenomen astronomic la sărbătoare a nemuririi / Mădălina Cerban |

 12.04.2015 |

 

Minunile întâmplate la răstignirea lui Iisus Hristos au avut diverse semnificaţii în ultimul secol, fiind privite în presa din România atât ca fenomen astronomic (o eclipsă totală de Soare), dar mai ales ca „sărbătoare a nemuririi”. Treptat, s-a ajuns însă la „Paştele spectacol”, cel din prezent.

În general, Paştele a fost considerat de către presa vremii, de-a lungul ultimului veac, sărbătoarea cea mai mare a românilor. Motivul a fost unul destul de evident: „Dacă Hristos n-a înviat, credinţa noastră e zadarnică”.

Însă Paştele nu a scăpat nici de stereotipii, nici de perspectivele insolite, nici de ironii şi nici de influenţele socialiste. Astfel, în ultimii o sută de ani, toate semnificaţiile Paştelui şi-au găsit loc pe larg în presa românească, dovedind că nu s-au schimbat foarte multe lucruri în prezent, faţă de 1912, în privinţa modului în care este văzută această importantă sărbătoare a creştinătăţii.

– Răstignirea ca fenomen astronomic: în ziua când Iisus Hristos a fost crucificat, Soarele s-a întunecat, iar pământul s-a cutremurat

Cotidianul Universul a dedicat, duminică, 25 martie 1912, o ediţie sărbătorii de Paşte, pe prima pagină a acestui ziar fiind publicat un desen reprezentativ în care li se ura cititorilor „Sărbători Fericite!”.

Însă tot pe prima pagină a publicaţiei apărea materialul „Minunile întâmplate la răstignirea lui Isus Christos”, care încerca să prezinte dintr-o perspectivă ştiinţifică momentul crucificării Mântuitorului şi să explice acest moment printr-o eclipsă totală de Soare.

„Biblia ne spune că în ziua când a fost Isus Christos crucificat s’au întâmplat câteva minuni: soarele s’a întunecat, iar pământul s’a cutremurat. Se pare că cel puţin în ce priveşte întunecarea soarelui, acest lucru e adevărat. Cercetări, ce e drept, s’au făcut mai târziu. Astfel, Tertullian, la începutul veacului al treilea şi Lucian, martirul din Nicomidia, care a murit în anul 312, au făcut cercetări şi au găsit prin arhivele de pe atunci, că în adevăr a fost o mare întunecime când cu răstignirea Mântuitorului. La început se credea că e vorba de o eclipsă totală de soare. Făcându-se cercetări însă, s’a văzut că a fost o eclipsă de soare prin acele părţi, dar la 24 Noembrie după Christos (…) S’a renunţat deci la această explicare (…) S’a arătat apoi că ziua crucificărei, 3 Aprilie anul 33, coincidea cu luna plină. În acea seară a fost o eclipsă de lună dovedesc calculele; dar iarăşi se găseşte că pentru Ierusalim, eclipsa nu mai avea însemnătate, deoarece cu un sfert de oră înainte de a fi văzută din această localitate, luna eşise din umbra pământului. Afară de aceasta, e vorba de o întunecare în timpul zilei, iar nu în timpul nopţii. Astfel, fenomenul în chestiune nu poate fi explicat uşor (…) În ce priveşte cutremurul, e foarte probabil să se fi întâmplat. După cum se ştie, sunt anumite regiuni ale globului, care suferă de cutremure mai mult de cât altele (…) Astfel, nu e de mirare ca în ziua de 3 Aprilie, anul 33, să fi fost un cutremur de pământ la Ierusalim. Bine înţeles, sunt încă mulţi cari cred că semnele acelea au fost supranaturale, ceea ce ar desluşi chestiunea fără multă greutate pentru cei credincioşi”, mai explica ziarul Universul în ediţia dedicată Paştelui din 1912.

– Paştele – simbolul credinţei desăvârşite, al încrederii neprihănite, al înălţării omeneşti, al Învierii

Multe publicaţii au preferat să acorde în ediţiile lor dedicate sărbătorii de Paşte spaţii ample perspectivei creştine.

Reprezentativă în acest sens este poezia „Golgotha”, de Leontin Iliescu, publicată pe prima pagină a ziarului Universul în ediţia dedicată Paştelui din 1912: „Pe crucea morţii păcătoase/ L-au răstignit între tâlhari/ Şi crucea de atunci rămase/ Un far prin timpii seculari. (…) El blând stă pironit în cue/ Privirea-i doar se’nalţă trist/ Pe când la cer un suflet sue/ Ca o vedenie de-artist/ Iar vrajba râde’n hohotire/ Şi râde un Olimp în ea/ Nepăsător că azi în fire/ S’aprinde lumii-o nouă stea/ Şi râde ura’n ochii lumii/ E parcă râsul lui Satan/ Ce-ar vrea acum pieirea lumii/ În al păcatelor noian./ (…) O noapte neagră de păcate/ Se varsă’n miezul zilii-atunci/ Şi parcă ea din slăvi străbate/ Mânată de cereşti porunci./ (…) Iar soarele apune’n haos/ Şi viaţa’ntreagă-i un infern/ E-o sete adâncă de repaos/ Şi parcă nopţi de sus se cern./ (…) Golgotha arde’n feerie/ De limbi de foc ce cad de sus…/ O lume moare, alta’nvie/ Pe chipul blândului Iisus”.

În schimb, ziarul Acţiunea, în ediţia dedicată Paştelui din 22 martie 1915, publica pe prima pagină un desen cu Iisus Hristos înălţându-se la cer şi un articol intitulat „Învierea”.

„În toată lumea creştină, se sărbătoreşte astăzi Simbolul credinţii desăvârşite, al încrederii neprihănite, al înnălţării omeneşti, al Învierii. Blîndul şi nevinovatul Cristos s’a născut ca cel mai de pe urmă şi neînsemnat om. A propovăduit lumină adevărată din lumină adevărată: pacea între popoare, iubirea sinceră între oameni, dragostea nemărginită între fraţi, preţuirea adâncă a celor cereşti, dispreţul desăvârşit a celor lumeşti – trecătoare, ridicarea omului păcătos până la Dumnezeul adevărat (..) Înviază Cristos, ca să deschidă ochii minţii luminoase păcătoşilor, să îndrumeze gândul celor aleşi, să ridice înviorându-i pe cei căzuţi nunumăratelor ispite. Vai şi în ce stare de necredinţă creştinească, de decădere sufletească şi de inferioritate omenească ne găseşte Învierea blândului Isus!”.

– Paştele – sărbătoarea când „salutul popular se suspendă” şi îi ia locul „un salut extraordinar şi ca formă şi ca înţeles: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”

„În ciclul anului e un interval primăvăratic – între Paşti şi înălţarea Domnului, – când formula obişnuită a salutului popular se suspendă şi locul ei îl ia un salut extraordinar şi ca formă şi ca înţeles: – Hristos a înviat! – Adevărat a înviat! Dela leagănul lui până azi poporul românesc se salută astfel în intervalul acesta de patruzeci de zile. E un timp de intensă muncă agricolă şi totuşi peste tot şi peste toate pluteşte o atmosferă de amplă şi măreaţă sărbătoare cu răsfrângeri de imponderabil aur împărătesc în ochi şi pe obrazurile luminate. Extraordinară ca fenomen istoric, minunea Învierii impune anual un ritm nou vieţii zilnice şi sfarmă până şi formula mecanică a salutului. Cine a trăit rural înţelege mai lesne şi acel flux lăuntric al psihologiei populare care creşte fascinată de sfântul eveniment ca apele mării sub atracţia lunii. Învierea Domnului e sărbătoarea cea mai mare a poporului românesc. Întreaga lui viaţă religioasă e polarizată în jurul ei. Prin ea, însăşi existenţa lui pământească îşi găseşte cheea înţelesului. «Dacă Hristos n’a înviat, credinţa noastră e zadarnică». Şi zadarnică viaţa însăşi care ne-ar apărea atunci osândită iremediabil în cercul fatal al vremelniciei terestre. Învierea Domnului, ca fapt istoric, e puntea de aur aruncată peste haosul dintre ordinea naturală şi ordinea supranaturală. Haosul acesta e moartea biruită de Hristos”, le explica ziarul Curentul, în ediţia dedicată Paştelui din 15 aprilie 1928, cititorilor săi, alături de alte materiale dedicate „Sărbătorii nemuririi”, între care şi „Am ars un sfânt” şi „Reprezentarea Patimilor şi a învierii în vechia artă creştină”.

– Sărbătoarea Învierii, între „Christos va învia!” şi „La Paştele Calului!” şi perspectiva ateistă: „Crist nu va învia niciodată, fiindcă nu a existat!”.

Adevărul, în ediţia dedicată sărbătorii pascale din 10 aprilie 1916, le oferea, pe prima pagină, o perspectivă hilară cititorilor săi, la rubrica „La Paştele Calului!”: „Cristos va învia! a spus primul ministru, închizând sesiunea Corpurilor legiuitoare. Cristos va învia! Dar când? Anul acesta, la anul, peste doi, trei, zece ani? De aproape două mii de ani creştinătatea aşteaptă învierea lui Cristos. În fiecare an, îşi zice, că poate la anul! Şi aşa, din an în an, aşteptăm noi învierea lui Crist, pînă cînd ne-am plictisit, şi pînă cînd o nouă doctrină, acea ateistă, a ajuns să creadă că Crist nu va învia niciodată, fiindcă nu a existat!”.

Totuşi, Adevărul din 10 aprilie 1916 nu abandona întru totul perspectiva creştină, însă privită prin ochii ostaşilor neamului, şi publica pe prima pagină textul: „Atunci când clopotele bisericilor vor suna vesele vestind drept-credincioşilor, că Mîntuitorul a înviat din morţi, atunci când tot creştinul va spune după datină «Cristos a înviat», noi ostaşii neamului românesc, să plecăm capul şi să ridicăm o rugăciune către fiul omului”.

– Paştele „Ca altădată…” şi spovedania ca „un moment de completă sinceritate”

Ziarul Curentul scria în numărul dedicat sărbătorii pascale din 16 aprilie 1944 despre Paştele „Ca altădată…”, publicând pe prima pagină o imagine mare, color, cu Iisus Hristos pe cruce şi urarea „Christos a Înviat!”.”Sunt în viaţa unui om, clipe când acesta simte nevoia să se spovedească, să-şi împărtăşească durerile, bucuriile sau nedumeririle. Clipe fugare desigur, ce trebuiesc prinse’n zbor ca un fluture (…) Momentul de spovedanie este un moment de completă sinceritate: o lepădare de sine cu care muritorii nu sunt obişnuiţi, căci ei socotesc şi astăzi, mai ales astăzi, că o tăinuire înţeleaptă reprezintă o chezăşie de putere individuală, o garanţie de stabilitate a binelui”.

– Paştele – sărbătoare dedicată femeilor, care sunt îndemnate să „profite de zilele de repos”, să economisească, dar să nu îşi neglijeze îndatoririle gastronomice şi să facă un „Tort cu cremă”

„Vreţi să profitaţi cu adevărat de zilele vacanţei, atunci acordaţi puţină atenţie propriei dvs. persoane. Nu sunt suficiente cele câteva minute de gimnastică pe care le faceţi sau fardul care-l daţi pe faţă, pentru a vă menţine în formă. Încercaţi să aplicaţi tratamentul de mai jos, veţi fi uimite de rezultatul său: Epiderma: Amintiţi-vă că un ten nu e frumos, decât dacă are prospeţime, dacă respiră. Iar pentru ca pielea să poată respira, e mai întâi nevoie s’o curăţaţi, de celule moarte, care acoperă porii şi în plus, şi dau şi o culoare urâtă. Întrebuinţaţi în fiecare zi o cremă de demachiat. Curăţaţi pielea seara şi dimineaţa, cu o emulsie grasă, sau un corp gras, animal sau vegetal. Odată pe săptămână deprindeţi-vă să faceţi o baie de aburi feţei”, erau sfătuite doamnele, cu ocazia sărbătorii pascale din 16 aprilie 1944, în ziarul Curentul.

Însă, pentru că sărbătorile implică şi cheltuială, femeile erau învăţate şi să economisească banii: „Utilizaţi tot ceiace rămâne în tuburile cu roş de buze. Pentru a profita de resturile ascunse în baza tubului, folosiţi-vă de pensulă”.

Dar ce ar fi sărbătorile de Paşte dacă gospodinele nu ar face şi o prăjitură? Fapt pentru care Curentul din ediţia de Paşte din 1944 oferea şi o reţetă pentru realizarea unui delicios „Tort cu cremă”: „Puneţi pe planşetă 125 de gr. făină şi faceţi la mijloc un loc în care puneţi o linguriţă de zahară, un praf de sare, o lingură de apă rece, 60 gr. de unt (puţin muiat cu o lingură de lemn) şi un ou întreg. Frământaţi totul bine, întinzând cu mâna, odată, de două ori aluatul pe planşetă. Adunaţi tot într’o minge şi lăsaţi la rece două ore. Întindeţi o foaie groasă cam de jumătate cm. Tăiaţi-o rotund şi ceva mai mare decât forma în care o veţi coace. Ungeţi forma cu unt şi aşezaţi în ea foaia cu marginile în sus. Cu vârful unui cuţit faceţi în aluat 4-5 înţepături. Faceţi o cremă, frecând într’o strachină 125 gr. zahăr cu două ouă întregi şi două gălbenuşuri, până se albesc. Amestecaţi apoi cu două linguri de făină cernută (linguri nu prea pline) şi subţiaţi totul cu patru decilitri de lapte. Adăogaţi apoi o lingură de unt topit (fără să fie fierbinte), o lingură de apă de flori şi un praf de sare. Turnaţi crema în forma îmbrăcată în aluat, aşa pentru a mai rămâne loc până la marginea de sus a aluatului şi daţi la copt la un foc puternic. Cam după trei sferturi de oră prăjitura e gata. Nu scoateţi imediat din formă, ci lăsaţi-o să se răcească”.

– Paştele caritabil – tradiţionala „inimă bună” a românului se evidenţiază mai ales în preajma sărbătorilor

Paştele a reprezentat mereu un prilej pentru oameni de a-şi arăta generozitatea. Acum, dar şi în 1944, era valabil acest principiu, după cum ne relevă ediţia de Paşte a ziarului Curentul din 16 aprilie, în care cetăţenii erau îndemnaţi să fie buni cu prilejul acestei sărbători. În acest sens, era dat exemplul Societăţii „Avântul Ţării”, care a împărţit daruri săracilor.

„Tradiţionala ‘inimă bună’ a românului, mai ales, în preajma sărbătorilor se evidenţiază”, scria Curentul din 16 aprilie 1944, care preciza că peste încrâncenarea vremurilor „picătura aceasta de balsam alinător” poate aduce în inimile numeroşilor nevoiaşi „încrederea în dragoste şi grija frăţească a aproapelui”. „Darurile – făină, zahăr şi ouă – au mers în căminurile triste să îndulcească sărbătorile unor oameni necăjiţi, să aducă un licăr de lumină în ochii înlăcrămaţi ai unor copii fără bucurii”, potrivit aceleiaşi publicaţii.

– Paştele socialist, al „muncitorului redus la ultimul grad de sărăcie, istovit de puteri şi energie”.

Libertatea (ziar de informaţie şi luptă socialistă), în numărul de Paşti de duminică, 6 mai 1945, publica pe prima pagină câteva versuri şi o imagine cu Iisus Hristos. „Au pogorât de pe cruce, crucificatele mulţimi: Sclavii, şerbii, pălmaşii,/ Cei care au dezgropat diamantul şi au îmblânzit fierul (…) Drumul Golgotei: drumul celor mulţi (…) Învierea! Învierea celor mulţi şi trudiţi./ Învierea gloatelor flămânde de lumină şi pâine./ Învierea celor jertfiţi/ Pentru viaţa mai dreaptă, de mâine./ Porni-vor de-acuma noroadele, către însorite limanuri (…)”.

Totuşi, cititorul era informat că „muncitorul redus la ultimul grad de sărăcie, istovit de puteri şi energie, abrutizat de mizerie, e un foarte prost agent al transformării sociale”. „Prin ridicarea stării materiale şi morale a muncitorului i se ridică totodată puterea de împotrivire, de revoltă morală în contra nedreptei alcătuiri sociale, i se ridică conştiinţa de clasă”.

– Paştele, „îmvăţătura creştină” şi „poticnelile unora dintre slujitorii ei”

„Cred că este o greşeală – să judecăm îmvăţătura creştină, după poticnelile unora dintre slujitorii ei, căci nimeni nu poate judeca pe Iisus după trădătorul de Iuda sau după oricare altul. Din toate acestea rezultă că urgenta îndatorire a Bisericei creştine este de a se întoarce la făgaşul arătat de Iisus, debarasîndu-se de toate metehnele omeneşti şi să faciliteze prin desfiinţarea barierelor confesionale, federalizarea statelor naţionale, lăsând chestiunile doctrinare pe seama specialiştilor teologi, dând omenirei armonia bazată pe morala universală şi eternă a Mântuitorului (…) Creştinismul trebuie să meargă mână în mână cu socialismul pentru realizarea fericirii umane”, se spunea într-un material intitulat „Socialism şi creştinism”, din ziarul Libertatea (ziar de informaţie şi luptă socialistă), în numărul de Paşti din 1945.

– Paştele şi perspectiva istorică, în care oamenii au căpătat conştiinţa din ce în ce mai clară că sentimentul iubirii e iluzoriu, fără porunca muncii, a luptei neîntrerupte pentru învingerea durerilor şi suferinţelor

„Zilele acestea de primăvară readuc – prin răgazul lor şi printr’o veche tradiţie – în amintirea oamenilor un fenomen petrecut acum aproape două mii de ani. Ştiinţa, filosofia, ca şi istoria însăşi – cu multiplele ei necesităţi de cercetare – l-au examinat, l-au interpretat, prezentându-l sub diverse forme, dealungul vremii. Fără îndoială că astăzi ceeace numim «perspectiva istoriei» nu lipseşte şi cercetătorul poate desprinde sensul real pe care-l proectează imaginea lui Iisus”, scria Adevărul de sâmbătă, 8 aprilie 1950, pe prima pagină, într-un editorial dedicat sărbătorii de Paşti.

„Frământările sociale s’au rostogolit de atunci dealungul Istoriei, care au alăturat esenţei ideale a imaginii lui Isus, simbolului învierii, cursul unei lungi şi anevoioase experienţe. Oamenii au căpătat conştiinţa din ce în ce mai clară că sentimentul iubirii e iluzoriu în efectele lui, fără porunca muncii, a luptei neîntrerupte pentru învingerea durerilor şi suferinţelor. Această luptă e astăzi mai mult ca oricând legată de ideea păcii, de sforţarea continuă pentru pace, care a fost întotdeauna simbolul cel mai înalt şi cu cele mai întinse rezonanţe în sufletele popoarelor, – al acestei sărbători”, li se mai transmitea cititorilor.

– „Paştele de altădată”, reluat după perioada comunistă, în care „zeci de Învieri” au fost ucise „în silite reuniuni tovărăşeşti”, şi „Paştele spectacol”

„Am scris de milioane de ori Dumnezeu cu d mic, lui Moş Crăciun i-am zis Moş Gerilă, zeci de Învieri am ucis în silite reuniuni tovărăşeşti, am botezat copiii hoţeşte, ne-am cununat pe ascuns, i-am lăsat să ne dărîme bisericile şi să ne strice sufletul… dar, de-acum, gata! De-acum vom aşeza legea noastră creştinească în locul cuvenit, iar oamenii, nestingheriţi, îşi vor relua viaţa religioasă. Dar oare şi-o vor relua oare?… Prima capcană va miza pe setea noastră de confort. Ne chinuim de cinci decenii, sîntem dornici de relaxare (…) A doua capacană va miza pe snobism, pe fascinaţia pe care o exercită modelele străine. Vom fi invadaţi de iepuraşi şi puişori din alte zări, odată cu ciocolata va reveni oul festiv de ciocolată (…) O altă capcană, lansată chiar din anul acesta, este «Paştele spectacol». Adică, nu mai «ţinem Paştele», îl privim ca la cinematograf….”, se spunea într-un material publicat în România Liberă, în numărul de joi, 12 aprilie 1990.

– Soluţia pentru recuperarea Paştelui creştin: trecutul şi obiceiurile sale

„Pînă vom începe să căutăm soluţii, poate că nu este lipsit de interes să aruncăm o privire spre trecut, ca să ştim ce-am pierdut… Pentru toată lumea postul era post. Să mănînci de dulce însemna să te faci de rîs… Duminicile, la biserică, desigur: candela aprinsă în fiecare zi; purtări creştineşti, gesturi miloase, înaintea Paştelui tot omul se străduia să intre în voie lui Dumnezeu, Apoi venea Săptămâna Patimilor. Lunea era sărbătoare, deşi nu se făcea ceva anume. Marţi se lucra mai puţin. Miercurea deloc, căci se apropia momentul când Hristos urma să fie răstignit. În Săptămâna Mare credincioşii râdeau mai puţin (…) Ipocrizie? Nu, decenţă şi respect faţă de timpul sacru cînd moare Hristos. În Joia Mare se roşeau ouăle, se încondeiau. Doamnele române scriau ouăle cu flori de aur, notează del Chiaro. Se porneau cozonacii, se frămîntau pîini (…) Oamenii se spovedeau, se pregăteau pentru marea împărtăşanie (…) Vineri femeile mergeau la cimitir să aprindă candele pentru morţi. Pe urmă se duceau la biserică să ia aghiazmă (…) Apoi seara era slujba de prohod, ocolirea bisericii (…) Sîmbătă se coceau fripturile, stufatul, puiul umplut cu stafide, baclavalele… Văruită cu o săptămînă în urmă, casa mirosea a curat, miros de Paşti. Cu o lumînare în mînă, oamenii se duceau la biserică unde ascultau toată slujba şi, cînd ieşea preotul cu Lumina, izbucnea din pieptul tuturor: ‘Hristos a înviat din morţi, Cu moartea pre moarte călcînd…’”, se mai spunea în materialul ziarului România Liberă.

Sursă: Mediafax

 

Este sau nu este şi treaba noastră?

După logica multor creştini, nu este treaba noastră ce se întâmplă în sfera publică. Ei sunt de părere că “Dumnezeu ridică pe unii, tot El coboară pe alții, iar noi trebuie doar să ne vedem de treabă şi să ne rugăm”…

Dacă e să ne conformăm acestei mentalități, atunci nu este treaba noastră nici să votăm, ca nu cumva să “încurcăm” planurile Domnului de a ridica pe unii sau coborî pe alții, nici să avem aleşi în funcțiile publice ca să ne reprezinte valorile şi principiile, nici să ne spunem părerea cu privire la derapajele din societate, nici să mărşăluim pentru apărarea valorilor (ex. “Marşul pentru viață”), nici să tragem autoritățile de mânecă atunci când asistă pasivi la nedreptate (ex. cazul Bodnariu), etc.

Ce ar fi însemnat dacă şi înaintaşii noştri ar fi interpretat supunerea față de autorități ca una orbească şi fatalistă? Petru, Ioan şi ceilalți au predicat public în ciuda amenințărilor; biserica primară s-a împotrivit sistemului roman idolatru argumentând autoritatea lui Hristos; apologeții i-au confruntat chiar şi  pe împărați cu derapajele lor; Luther, Calvin, Zwingli au susținut reforma în ciuda reacției autorităților; sute de mii de creştini români au acționat “ilegal” practicând sau răspândind Evanghelia sub regimul comunist…şi exemplele ar putea continua.

Nu întotdeauna ce este legal este şi moral, iar noi suntem chemați să facem diferența şi să acționăm în consecință.Chemarea noastră universală este să fim sare şi lumină: sarea nu e sare pentru ea însăşi, ci când e folosită, iar lumina nu ajută la nimic dacă e acoperită. Tocmai de aceea trebuie să ieşim dintre ziduri şi să spunem clar: modul în care se dă direcția societății în care trăim e şi treaba noastră – suntem cetățeni responsabili şi ne interesează moştenirea pe care o lăsăm generației care vine după noi!

Pe unii îi reduce la tăcere frica de represalii; pe alții îi frânează lehamitea că orice am face nu se schimbă nimic; pe cei care s-au compromis îi trage în jos mărturia stricată, sau, mai rău decât toți aceştia, sunt cei cărora nu le pasă decât de ei şi de interesele lor personale.

Nici una din aceste situații ne aduce perspectiva unei schimbări.Schimbarea începe odată cu rugăciunea, care este fundamentală, dar care fără acțiune este ca o pasăre ce vrea să zboare cu o singură aripă! Este treaba noastră să ne rugăm…dar să şi acționăm!

#rugăciune #acțiune.

Florin Iosub

Mircea Morar, Alternativa Dreaptă: „Open Society a sponsorizat campania anti-referendum”

de  Eduard Dumitrache

Mircea Morar este unul dintre redactorii „Voci Conservatoare”, o publicație social-media suspendată de Facebook în urmă cu câteva luni, fără explicații.

Cunoscut în Cluj pentru implicarea sa în zona civică creștin-ortodoxă și susținerea valorilor conservatoare, are o motivație profund legată de destinul familiei sale. Străbunicul său a fost primar liberal ce a murit în închisorile comuniste iar întreaga sa familie a avut de suferit de pe urma comuniștilor, primind acea etichetă greu de dus în acea vremuri, eticheta de „chiabur”. Casa familiei a fost naționalizată și în ea au ajuns să locuiască milițieni și minorități etnice. De aceea pentru Mircea studiul avatarurilor comuniste depășește aria unei preocupări intelectuale, este nervul ce îi conturează personalitatea. Cu o prezență faină, a avut bunăvoința să răspundă la întrebările pe care le-am adresat curios.

Ai scris la „Voci Conservatoare”, se formase în jurul acestei platforme de idei o comunitate frumoasă. Ce s-a întâmplat ?

Da, așa este am scris pe pagina „Voci Conservatoare”, pagina inițiată de un bun prieten de-al meu unde eram mai mulți editori. Aceasta a pornit de la idea unei pagini pe care promovăm o viziune conservatoare asupra problemelor esențiale ale societății, împărtășeam oamenilor principiile unor gânditori conservatori moderni cum ar fi Sir Roger Scruton, Jordan Peterson, Thomas Sowell dar și ale celor clasici precum G.K Chesterton, C.S Lewis, Joseph de Maistre sau Russell Kirk .

A fost o perioadă faină, prin intermediul paginii și cu ajutorul prietenilor noștri de la Prodocens Media și respectiv a domnului Cătălin Vasile ne-am implicat activ și în campania pro Referendum. Cei de la Prodocens ne-au ajutat cu clipuri foarte bine realizate prin care publicul era informat cu privire atât la rolul și scopul referendumului.  Campanie promovată cu bani din propriile buzunare.

Pagina mergea bine, ajunsese până pe la 15.700 de like-uri și tot atâția followers . Oamenii interacționau bine cu pagina, primeam foarte multe mesaje în privat, chiar am primit și documente scanate prin care unii cititori ne-au făcut dovada implicării fundațiilor Open Society în finanțarea campaniei anti-referendum. Odată cu promovarea paginii au început să apară și trolii progresului să ne atace. Cel mai agresiv s-au comportat față de publicarea unor articole despre Catedrala Națională, prin care dovedeam toata această avalanșă de minciuni și mistificarea răuvoitoare la adresa Bisericii Ortodoxe, celor care erau decenți și logici în exprimare le răspundeam, mulți însă violenți în exprimare, injurioși și grobieni și erau bannați. Îmi aduc aminte că era unul foarte bătăios dar coerent și decent, nu îi mai rețin numele, care tot băga bățul prin gard și la un moment dat îmi dă o replică care m-a lăsat mască: „degeaba vă tot dați voi aici decenți, toleranți și imparțiali că ieri ați blocat 4 persoane care au comentat pe pagina voastră”. Bănuiesc ca el era în spatele celor 4 persoane, recunosc că m-a uimit foarte tare și mă întrebam: oare câți din aceștia or mai fi?

Apoi paginii au început să îi fie șterse postările, noi să fim blocați. În mod hilar, ștergerea s-a produs în urma raportării imaginii de profil care era una cu urarea „La multi ani 2019!”. Inexplicabil. Am luat legătura pe mail cu Facebook, chiar am ajuns de am vorbit la telefon cu unii de la ei iar corespondența pe mail s-a derulat timp de 2 luni. Din păcate fără rezultat. De reținut este faptul că acea convorbire telefonică a fost cu un reprezentant al Facebook localizat în Germania și care se numea Ghadir. Ceilalți doi cu care am purtat dialog pe mail-uri erau iarași doi germani veritabili, Nazeer și Ahmad. Deci …

Practic ați fost victimele corectitudinii politice. Ce părere ai de scena politică din România unde se simt din ce în ce mai prezenți influențele acestei ideologii?

Sincer sunt uimit și întristat când văd ce se petrece. Avem o mare de partide de stânga mai vechi sau mai noi, deși mass-media ne cântă povestea ca cei care sunt de dreapta în virtutea faptului că se opun PSD-ului. Sincer, nu găsesc mai nimic de dreapta la cel mai virulent opozant al PSD-ului, respectiv  USR, un partid care din câte am observat este foarte atașat de reglementări și para-reglementări: ba a medicamentelor homeopate, ba a poluării fonice din apartamente, ba a parteneriatelor civile. Găsesc foarte multe principii de stânga chiar și la PNL, atunci când ne vorbește de egalitatea de gen și când parlamentarii lor semnează inițiative legislative ce erodează cultura familiei. De PLUS nu mai spun, noua apariție pe scena politică ce se definește de dreapta. Afirmațiile unor lideri PLUS aduc aminte de triștii ani de la începutul comunismului când avea loc naționalizarea proprietăților sau vin din registrul extremei stângi moderne eco-marxiste.  Mai este PMP care este oarecum firav de dreapta însă este compromis ca imagine publica și condus de un fost președinte care a avut mai multe derapaje.

Am mai cochetat cu ideea înscrierii într-un partid, mă gândeam la PNȚ și la PNL însă nu am simțit că este chiar „de dreapta” ce se întâmplă în aceste partide. M-am bucur să văd că apar noi partide „la firul ierbii” ce promovează politici conservatoare, suveraniste, eu personal m-am alăturat „Alternativei Drepte”, de altfel este și prima dată când sunt membru într-un partid. 

Continue reading  Activenews.ro

Mircea Morar, Alternativa Dreaptă: „Open Society a sponsorizat campania anti-referendum”

Ajutor pentru Mozambic

Publicat pe martie 22, 2019

Cu o săptămână în urmă, Mozambicul a fost lovit de un ciclon foarte puternic, ciclonul Idai, care a afectat în special centrul țării. Bilanțul victimelor provocate de furtuna puternică ar putea depăși 1.000 de morți, a anunțat președintele țării. Pagubele produse sunt uriașe și oamenii au nevoie disperată de ajutor.

Simona & Jeosafa, misionari în Mozambic, sunt în siguranță în regiunea de nord, de unde ne scriu:
„4 provincii au fost afectate – sunt mari pierderi de vieți omenești, casele sărăcăcioase de pământ au fost distruse, împreună cu tot ce au agonisit oamenii. Cel mai afectat este orașul Beira, distrus în proporție de 90%. Ciclonul a lovit joi noaptea, însă doar duminică și luni am început să primim vești din regiune. Salvarea oamenilor este foarte dificilă, din lipsă de infrastructură. Mulți dintre ei se află pe acoperișuri sau în copaci, așteptând de o săptămână ca cineva să îi salveze. Slăbiți și epuizați, nu se mai pot ține și cad în apă, unde mor înecați.

Cei care au supraviețuit nu au curent electric, apă potabilă sau hrană… Doar ape, distrugere și nenorocire pretutindeni în jur! Ploaia continuă să cadă, iar în următoarele 24 de ore este prevăzută deschiderea anumitor baraje, ca acestea să nu crape și dezastrul să fie și mai mare. Oamenii însă sunt disperați – dacă apele cresc, vor acoperi mare parte din sudul și centrul țării. Toți încearcă să scape, însă drumurile sunt distruse.

În primul rând avem nevoie de rugăciuni! Salvarea este dificilă, dar Dumnezeu poate interveni. Apoi, este nevoie de sprijin umanitar. Noi, de aici de la baza din nord, am început să strângem bani, haine, alimente, plase de țânțari etc. Urmează să trimitem constant transporturi de ajutoare spre zonele sinistrate.”

Agenția Penticostală de Misiune Externă face apel la credincioșii din România să se implice în ajutorarea mozambicanilor. Puținul nostru poate face diferența pentru acești oameni aflați într-o situație disperată. Dacă sunteți preocupați să-i ajutați pe cei care au avut de suferit, vă rugăm să trimiteți o donație în contul APME, cu mențiunea: Ajutor pentru Mozambic.

Puteți dona în conturile APME deschise la Banca Transilvania – SWIFT CODE: BTRLRO22:
RON: RO20 BTRL RONC RT00 G897 1802
EUR: RO32 BTRL EURC RT00 G897 1801
USD: RO45 BTRL USDC RT00 G897 1802
GBP: RO97 BTRL GBPC RT00 G897 1801

Sau online cu cardul: DONEAZĂ

Căci am fost flămând și Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-aţi dat de băut; am fost străin și M-aţi primit; am fost gol și M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav și aţi venit să Mă vedeţi; am fost întemniţă și aţi venit pe la Mine. … Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut. [Domnul Isus în Evanghelia după Matei 25:35, 40]

 

Sursa: https://apme.ro/2019/03/21/ajutor-pentru-mozambic/

Fondul IKEA pentru Egalitate de Gen, dezvoltat de IKEA România și Fundația Comunitară București, va finanța timp de trei ani, cu un buget de 630.450 de lei, două proiecte destinate femeilor „transgender”, respectiv femeilor victime ale violenței domestice, a anunțat Fundația Comunitară București.
Potrivit sursei citate, cele două proiecte au fost depuse  de Asociația MozaiQ, respectiv de Asociația pentru Libertate și Egalitate de Gen (A.L.E.G.) în parteneriat cu Asociația ANAIS. Ambele asociații promovează homosexualitatea.
Proiectul implementat de Asociația MozaiQ se numește TRANScendent și își propune să îmbunătățească calitatea vieții și independența financiară a femeilor transgender din București. Proiectul va fi susținut cu 70.000 lei pentru primul an de implementare.
Transgenderismul este teoria conform căreia o persoană poate avea alt gen decât cel dat de sexul biologic. Cu alte cuvinte, un bărbat biologic se poate „simți” femeie și poate cere ca genul său să fie feminin.
Al doilea proiect, numit numit #SiEuReusesc – comunitatea învingătoarelor din București –își propune să crească pe termen lung autonomia și relațiile bazate pe solidaritate, pentru femeile și copiii supraviețuitori ai violenței domestice. Proiectul va fi susținut cu 140.150 lei pentru primul an de implementare.
https://www.activenews.ro/stiri-social/Finantari-IKEA-pentru-femeile-%E2%80%9Etransgender-155103
https://noutaticrestine.ro/2019/03/22/finantari-ikea-pentru-femeile-transgender/?fbclid=IwAR0GvaZCYgzGFk3IxOXKKScs3itzGfp06gy0Wivzfy-U0heS6Hv_OWO2s34

Tehnologia nu ne este mereu prietenă… – de Nicolae.Geantă

Publicat pe 22 martie 2019 de ADMIN în Anunturi

Înregistrări ascunse. Camere ascunse. Microfoane ascunse. Convorbiri ascultate. Paparatzii. Urmăriri. Nu doar în filme. Aflarea locației. Fără să vrei. Și alte șmecherii făcute de telefoane. De smartfonuri. Împotriva ta! Împotriva mea! Făcute de alții. Rele plănuite. Dorite. La care nu te aștepți. Dar să îți faci singur rău cu propiul telefon? Cine se gândește?

Mi-am adus aminte o întâmplare de la o sărbătoare în familia mea. Am avut mai mulți invitați, printre care și o familie cu doi pici. Cel mai mic avea vreun an și opt luni. Și se tot fâțâia pe lângă laptop. Iar mama lui, ca o dronă veritabilă, îi urmărea orice mișcare și îl dojenea. „Fugi de acolo”, „nu pune mâna”, „stai cuminte” etc. „Să nu vă strice laptopul!”. „Nu reușește, i-am replicat. Lasă-l să se joace”. Copilul s-a urcat pe scaun. A pus mâna pe mouse, a dat pe google, a scris ceva și a dat enter. Șoc! Au sărit toți ca arși de la masă! Imaginea ce se afișase era una pornografică!!! Am fost foarte curioși ce scrisese piciul. Și era un „h” legat de vreo 7-8 de „m”. Probabilitate 1 la 1 milion ca un copil, care nu știe să scrie, să acceseze o imagine plină de sex explicit. Acum vă gândiți cât de lesne pot accesa pornografia cei ce știu să scrie? Și ne mai mirăm de ce consumatorii de sex virtual vizionează scene fierbinți din fragedă copilărie…Zilele trecute soția mea a găsit într-o pădure niște… urzici! Și, în discuție cu niște surori de la biserică le-a trimis o fotografie. Pe whatsapp. Într-un grup foarte restrâns. Fotografie cu… urzicile. Iar eu, într-o pauză de liceu, am vizualizat fotografia. Dar, în același timp m-a sunat cineva. După discuție am băgat telefonul în buzunar. Apoi după vreo două ore de predat (era 17,30 seara), am ieșit de la liceu să mă duc acasă. Și când am intrat pe whatsapp… uimire! Petra, toboșara noastră de la Biserica Punct, îmi retrimisese fotografia cu urzicile! „Urzici”. „De unde o fi având Petra fotografia mea, că nu e în acel mic grup de mai sus? Și când mă uit atent, bufnesc în râs. Fotografia cu pricina se postase singură la “stare” pe whatsapp! La avatar! Și asta din… buzunar! E probabilitate 1 la 1 miliard, dar uite că se întâmplă! Căci, după ce am închis convorbirea cu cineva, telefonul a revenit la fotografia ce o văzusem în timp ce sunase… Apoi, el știe ce „șmecherie” a făcut mai departe! Al doilea șoc a fost că în timp de 3 ore fotografia fusese viziualizată de zeci de persoane! Și mă gândeam: „cum ne pierdem timpul accesând tot felul de nimicuri!” „Te gândești dacă aveam vreo fotografie indecentă? Compromițătoare…”, i-am spus unui prieten care, ca și mine, nu mai putea de râs! „Erai mâncat…”.

Am povestit cu un tânăr pastor, chiar în acea seară, despre pâțănia cu urzicile. Iar el mi-a mărturisit ceva mai șocant. Într-o zi a venit o soră la el, distrusă psihic. „La mijlocul noapții trecute, am primit un telefon de la soțul meu. Pastore, era în plină curvie cu o femeie! Am auzit tot ce făceau, toate vorbele lor urâte! Sunt șocată! Dar, pastore el spune că halucinez, că am visat, că sunt nebună”. Bărbatul nu a recunoscut adulterul nici în fața pastorului. După ce omul lui Dumnezeu s-a rugat, Domnul i-a descoperit că e adevărat. „Dacă nu mărturisești, în trei zile, Dumnezeu se va atinge de trupul și de mintea ta”. Și, a treia zi, curvarul a mers la mărturisire! Telefonul îl dăduse de gol. Curvea de ani de zile. Dumnezeu nu îl mai suporta. A trimis un înger să apese o tastă. În timp ce el își făcea slujba de drac!

Astfel de întâmplări sunt nenumărate… Numai zilele trecute, o soră care nu prea le are cu tehnologia, a trimis un semn obscen în loc de hag. Sau de bravo. Nici prin cap nu i-a trecut ce era acel emoticon. Altul a trimis niște “bârfe” despre un individ, chiar aceluiași individ! Altul în timp ce făceau declarații unei femei i s-a activat tasta rapidă și a sunat-o pe nevastă-sa. Care i-a înmânat la ușă trolerul și un bilet pentru mama lui numai dus…

Cu smartfonul nu e de joacă. A pățiț-o chiar domnul ex-președinte Băsescu când i-a smuls telefonul din mână jurnalistei Andreea Pora, apoi a urcat în mașină și a făcut-o “țigancă împuțită”. Cu telefonul ziaristei deschis!

Trăim într-o goană nebunăl a informațiilor. Informații și goană fără Hristos. Aveți grijă ce postați, ce vizualizați, ce taste rapide la telefoane folosiți. Chiar dacă îl avem mai mereu la-ndemână, smartfonul, tehnologia nu ne sunt mereu prieteni!

Nu putem fugi de tehnologie! Dar nici de păcate! De aceea fiți cu ochii în patru. Și cu inima curată!

Nicolae.Geantă

https://nicolaegeanta.blogspot.com/2019/03/tehnologia-nu-ne-este-mereu-prietena-de_99.html

Tehnologia nu ne este mereu prietenă… – de Nicolae.Geantă

Un fost „Prinţ al ISIS” se converteşte la credinţa creştină după ce Hristos i-a vorbit într-un vis

Un „Prinţ al ISIS” a făcut ceea ce mulţi ar considera ceva inimaginabil: a decis să renunţe la trecutul lui îngrozitor şi să înceapă o viaţă nouă prin credinţa în Isus Hristos. „Prinț al ISIS” desemnează persoanele care erau considerați lideri in cadrul organizației teroriste și care aveau o mulțime de adepți, gata sa îndeplinească orbește poruncile liderului.

Circumstanţele în care fostul lider ISIS s-a convertit au fost povestite într-un program tv, produs de către Leading The Way, o organizaţie din Statele Unite care desfăşoară o activitate susţinută de misiune printre musulmanii din Africa şi Orientul Mijlociu prin intermediul Internetului şi a televiziunii prin satelit.

În programul tv s-a relatat despre cum Peter, un coordonator local al misiunii Leading the Way, care răspundea la telefonul la care sunau oamenii din zonă după ce vizualizau programele tv, pentru a cere mai multe informații, a primit un telefon de la un bărbat care l-a rugat insistent să se întâlnească cu el.

Omul de la celălalt capăt al firului, numit Mohammad,  s-a dovedit a fi un lider spiritual ce făcea parte din ISIS. Cu toate că Peter ştia că este posibil ca Mohammad să încerce să-l ucidă, el a avut credinţă că Dumnezeu îl călăuzea să accepte această întâlnire.

Într-o mărturie reconstituită, Mohammad povesteşte despre schimbarea dramatică de la Islam la Creştinism: „Într-o zi, cineva m-a întrebat de ce sunt un musulman,” a spus el. Mohammad a vrut să dea un răspuns bine argumentat, aşa că a început să caute în Coran, Hadith şi Sunnah.

„Voiam să găsesc dovezi că Allah există şi că Islamul are dreptate…însă nu am găsit nimic convingător,” spune Mohammad.

Însă acesta nu a fost motivul iniţial pentru care Mohammad a vrut să se întâlnească cu Peter. El spune că intenţia lui iniţială a fost să-l ucidă pe Peter chiar când s-au întâlnit, însă atunci când s-au întâlnit el a fost surprins de câte de mult curaj a arătat Peter când a început să-i vorbească despre Isus Hristos.

Întâlnirea dintre cei doi nu s-a sfârşit într-o notă pozitivă. Mohammad a devenit frustrat încercând să înţeleagă tot ce-i spune Peter despre cine este cu adevărat Dumnezeu.

Cei doi s-au mai întâlnit încă o dată.

La a doua întâlnire, Mohammad i-a spus lui Peter că a avut un vis şi că a văzut un plic din care picura un sânge înmiresmat. Peter i-a explicat că acela este sângele care s-a vărsat pentru iertarea păcatelor.

Peter i-a spus că „Isus îţi transmite un mesaj că trebuie să-ţi încredinţezi viaţa în mâinile Lui.” Mohammad s-a simţit condamnat de conştiinţă şi a decis să-și predea viaţa în mâinile lui Isus. El i-a spus lui Peter că prima dată când s-au întâlnit, avea un cuţit în buzunar şi voia să-l ucidă.

Acum Mohammad a primit o pace supranaturală şi viaţa lui s-a schimbat în mod dramatic.

 „Am văzut o pace care nu există în Islam,” a spus Mohammad.

În urma întâlnirilor regulate cu Peter, acest fost „Prinţ al ISIS” a început o viaţă nouă cu Isus Hristos.

„Adevărata carte, este după părerea mea, Biblia,” declară Mohammad. „Am găsit adevărul în Hristos. Şi pentru că mi-am închinat viaţa Domnului, sunt convins că El nu mă va părăsi.”

Sursa: CBN News

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/22/un-fost-print-al-isis-se-converteste-la-credinta-crestina-dupa-ce-hristos-i-a-vorbit-intr-un-vis/?

O organizatie umanitara crestina ajuta victimele unei tornade in Alabama

Cand o tornada de categoria a patra a facut ravagii in Lee County, Alabama la inceputul acestei luni, primul gand a lui Kathy Brown a fost acela de a ajuta veteranii cu dizabilitati de care se ingrijeste. 23 de oameni au fost ucisi de tornada. Kathy si veteranii au fost crutati. Ei nu au fost crutati in totalitate de acea tornada. Acum Operation Blessing de la CBN ii ajuta sa inlature daramaturile si sa reconstruiasca.

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=9849

Kathy Brown este proprietara si ingrijitoare la Loving Touch o casa pentru veterani in Lee County, Alabama. Ea ingrijeste 14 veterani si locuieste in apropiere. Si sotul ei este un veteran cu dizabilitati. El a fost decorat dupa ce a fost ranit de o mina in Vietnam.

Kathy Brown: Sunt o asistenta medicala, asta am vrut sa fac mereu. Sunt in pensie. Incerc mereu sa ii ajut pe altii ca sa se simta mai bine. Eu m-am preocupat mereu de altii si nu de mine.

In data de 3 martie, Kathy s-a uitat la stiri si a auzit avertizarea ca vremea va fi aspra in zona. Ea a fugit la veterani sa se asigure ca sunt in siguranta. Temerile ei s-au adeverit. Doua tornade au facut ravagii in apropiere. Una a lovit strada ei.

Kathy Brown: Ne-am adunat toti in acelasi loc si ne-am rugat sa nu patim nimic. Slava Domnului, nu am fost raniti. Caminul veteranilor nu a suferit daune.

In mod miraculos, tornada nu a distrus nici casa ei, insa zona de langa casa ei a fost distrusa. Tornada a smuls aproape cu totul acoperisul centrului de recreere al veteranilor si a aruncat moloz in curtea ei. A mai aruncat acoperis si pe terenul de joaca al nepotilor ei. Aici a intervenit Opration Blessing ca sa inlature molozul. Echipa s-a urcat pe acoperis si l-a acoperit cu o prelata albastra pentru ca ploaia sa nu patrunda in centrul de recreere.

Kathy Brown: Va multumesc.

Kathy spune ca Domnul a trimis echipa de la Operation Blessing pentru ca ea nici macar nu a fost nevoita sa dea un telefon. Prietena ei a contactat organizatia spunand: „Trebuie sa ajutati aceasta femeie. Este femeia cea mai scumpa pe care o cunosc in afara de mama mea.”

Kathy Brown: Este greu pentru mine. Eu vreau sa fiu cea care da. Apoi, a venit echipa de la Opration Blessing, desi eu nu am dat niciun telefon. Este ceva ce nu imi pot explica. Am fost asa de recunoscatoare Domnului ca a venit cineva fara sa cer. El i-a trimis. Nici nu am stiut ca vor veni pana cand nu m-a sunat cineva azi dimineata. Sunt asa de recunoscatoare ca ati venit. Este ceva greu de explicat.

Stire difuzata in emisiunea Mapamond Crestin 766 – 22 martie 2019. Ultimele stiri crestine: https://alfaomega.tv/stiri

 

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10320-o-organizatie-umanitara-crestina-ajuta-victimele-unei-tornade-in-alabama#axzz5j0ZxmqkF

Indemnul unui prezentator pasionat de masini si de Isus catre crestini

In aceasta luna se va lansa o noua emisiune care combina pasiunea pentru masini si dragostea pentru Hristos. Prezentatorul emisiunii are experienta in ambele domenii. John Jessup va spune din culise de ce merita sa urmariti aceasta emisiune.

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=9853

Barry Meguiar este cunoscut in lumea televiziunii. El prezinta emisiunea Car Crazy de ani de zile. Acum s-a intors cu Ignite Your Life Television. Si noua emisiune include masini, precum emisiunea „Carpool karakoe” dar accentul cade pe Hristos. Daca spunem numele Meguiar ne gandim la produse pentru lustruit caroseria automobilelor. Aceasta companie exista de aproape 120 de ani. Acum, presedintele companiei, Barry Meguiar, se foloseste de pasiunea sa pentru masini si lanseaza o noua emisiune de televiziune pentru a da drumul unei miscari de trezire.

Leslie Kennedy: Aceasta emisiune doreste sa entuziasmeze crestinii ca sa vada ca nu este asa de dificil sa isi impartaseasca credinta.

Poate va ganditi ca asta este prima iubire a lui Barry avand in vedere ca are o colectie de masini rare, afacerea familiei si pasiunea sa pentru industria auto. Insa este ceva ce el pretuieste mai mult.

Barry Meguiar: Nimic nu se compara cu privilegiul de a-L prezenta pe Isus Hristos unei persoane. Nimic nu se poate compara cu asta in viata unui om, in psihicul unui om si o putem face in fiecare zi.

El si sotia sa Karen isi impartasesc credinta oriunde merg.

Karen Meguiar: Am intalnit chelnerite si chelneri in restaurante pentru care ne-am rugat. Inainte de a ne ruga pentru mancare, ii intrebam daca doresc sa ne rugam pentru ceva in viata lor.

Barry Meguiar: Niciodata nu m-a refuzat nimeni pentru care am vrut sa ma rog. Nimeni nu m-a refuzat.

Barry Meguiar: Nimeni nu imi poate lua credinta, nimeni…

Cateodata, el pare mai degraba a fi un predicator si Barry ne-a spus ca asta se datoreaza faptului ca Dumnezeu foloseste afacerea sa drept amvon pentru lucrarea sa.

Barry Meguiar: Ma pasioneaza produsele pe care le vand. Imi place afacerea mea. Dar este ceva temporar. Am inteles cu mult timp in urma ca peste 100 de ani nu va conta cate produse am vandut, nu va conta daca sunt conservator sau liberal. Singurul lucru care va conta va fi daca L-am acceptat pe Isus Hristos ca Domn si Mantuitor. Iar pentru noi care am facut-o, iata care este urmatoarea intrebare: oare cati vor ajunge in ceruri datorita influentei noastre?

El a conceput propria versiune a Marii Trimiteri.

Barry Meguiar: Apropiati-i pe toti, in fiecare zi mai aproape de Isus. Este ceva ce toata lumea poate intelege. Marea Trimitere presupune a-i apropia pe toti, in fiecare zi de Isus.

Dupa ce a luat un virus care i-a fost aproape fatal in 2010, el a devenit un misionar si a fondat o lucrare care se numeste Revival Outside the Walls pentru a trimite crestinii sa isi impartaseasca credinta in afara bisericii.

Barry Meguiar: Cum iti folosesti ziua? Cum iti folosesti influenta la lucru sau oriunde mergi, indiferent daca este un loc public sau locul tau de munca, in familie sau la biserica?

Sau intr-o masina de fite?……………………………….

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10321-indemnul-unui-prezentator-pasionat-de-masini-si-de-isus-catre-crestini#axzz5j0ZxmqkF