Platforma ÎMPREUNĂ: 300.000 de părinții români au notificat ministerul că refuză ideologia de gen în școli

 Știri pentru viață 27.03.2019

Platforma civică de drepturi și libertăți ÎMPREUNĂ a trimis o notificare, în numele a 300.000 de părinți din România, prin care a somat Ministerul Educației și Institutul de Științe ale Educației să țină cont că ei refuză în mod expres includerea ideologiei de gen în educație. Somația reprezintă o procedură administrativă prealabilă unui demers judiciar dacă autoritățile nu țin cont de notificare, a explicat Ana-Corina Săcrieru de la Platforma ÎMPREUNĂ.

Peste 300.000 de părinţi din România s-au sesizat cu privire la tendinţele din educaţia românească de a se pune un prea mare accent pe ideologia de gen şi pe demersurile unor organizaţii de a bulversa copiii cu privire la identitatea lor. În acest sens au sesizat Ministerul Educaţiei Naţionale şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei să ţină cont de părerea lor când sunt întocmite programele şcolare.

Liderii Platformei ÎMPREUNĂ, Mihai Gheorghiu și Ana-Corina Săcrieru, discutând cu pă­rinții și elevii din țară și urmărind evoluția actelor normative propuse în ultimii ani, au constatat recent tendințe și practici nocive în materie de educație, care prevăd ideologizarea acesteia prin predarea de noțiuni controversate ale ideologiei de gen, sau ideologiei gender. Aceasta prezintă identitatea sexuală ca fiind un simplu rol social, un așa-zis „stereotip de gen”. Manuale de clasa a III-a, a V-a, a VI-a, a VII-a includ deja câteva conținuturi în acest sens, iar pe piața editorială românească pentru tineri și copii apar tot mai multe traduceri care merg în aceeași direcție, inculcându-le copiilor ideea că pot fi ori fetițe, ori băieți, la alegere, nu după cum s-au născut, și că familiile pot fi formate doar din doi tați sau două mame.

La fel de alarmant, avertizează Mihai Gheorghiu, este un proiect de hotărâre de Guvern realizat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), care prevede că profesorii pot fi subiectul unor plângeri anonime dacă unui elev i se pare că este discriminat pe criterii de gen.

Toate acestea se întâmplă cu viteză după ce, în 2016, România a ratificat, fără dezbatere publică, un document controversat al Consiliului Europei cunoscut sub numele de Convenția de la Istanbul și care cere, printre altele, includerea în educație a acestei direcții, pe care o califică drept „combatere a stereotipurilor de gen și a violenței de gen”. Prin articolul 12 al convenției, România își asumă să ia măsuri de „combatere a rolurilor stereotipe de gen” în toate domeniile vieții sociale, culturale, inclusiv în sport. Aceasta ar însemna ca în competiții să concureze femei transgender (foști bărbați), cu o constituție fizică net superioară. S-a și întâmplat în 2014, la o competiție de arte marțiale mixte, când o „femeie” transgender a trimis-o la spital cu arcada spartă cea mai bună luptătoare feminină.

Ana-Corina Săcrieru spune însă despre Convenția de la Istanbul că a fost ratificată printr-o lege națională care nu este deasupra Constituției, care, prin art. 29, alin. 6 și art. 26, alin. 1, prevede dreptul părinților de a-și crește copiii potrivit propriilor convingeri și dreptul copilului de a avea o viață intimă și privată respectată. „Aceste drepturi au valoare juridică superioară. Când 300.000 de cetățeni au somat Ministerul Educației să respecte articolele din Consti­tuție, aceasta privește un nivel juridic superior obligativității introduse prin Convenția de la Istanbul”, a spus Ana-Corina Săcrieru.

Statele din Europa Centrală și de Est au simțit pericolul ideologic al Convenției de la Istanbul și au refuzat ratificarea ei sau au ratificat-o cu rezerve. În 2017, 50.000 de croați au ieșit în stradă pentru a se opune ratificării. Iar Bulgaria a refuzat ratificarea chiar în perioada în care deținea președinția Consiliului Europei, în temeiul faptului că, în Uniu­nea Europeană, domeniile de reglementare ce țin de familie și educație sunt supuse suverani­tă­ții dreptului național.

Platforma Civică ÎMPREUNĂ include 506 organizații neguvernamentale și 130.000 de susțină­tori din toată țara, care și-au propus să apere valorile naturale și morale și drepturile constituțio­nale ale părinților și copiilor din România.

Sursa: Ziarul Lumina

http://stiripentruviata.ro/platforma-impreuna-300-000-de-parintii-romani-au-notificat-ministerul-ca-refuza-ideologia-de-gen-in-scoli/

Valurile de crime împotriva creştinilor din Nigeria nu se mai opresc

Aproape de cei persecutați, Persecuții, Rugăciune, Una cu ei

Organizaţia Fondul Barnaba informează că peste 300 de creştini au fost ucişi în cel puţin 7 sate din statul Kaduna, Nigeria, în lunile februarie şi martie 2019; violuri brutale şi mutilări au fost de asemenea raportate.

Într-un atac desfăşurat la ivirea zorilor pe 14 februarie, 41 de persoane au fost ucise atunci când 300 de terorişti înarmaţi au înconjurat satul, scoţând strigăte de „Allahu Akbar”, deschizând focul împotriva tuturor locuitorilor care le ieşeau în cale şi răscolind casele. Aproape toţi cei ucişi au fost femei, copii și câţiva bătrâni şi orbi, care nu au putut fugi din calea atacatorilor.

71 de persoane au fost ucise şi 28 rănite într-un atac al păstorilor Fulani pe 11 martie în satul Dogon Noma, aflat tot în statul Kaduna. Conform unor mărturii de la faţa locului, atacatorii au „incendiat case, împuşcând şi hăcuind tot ce mişcă.” Aproximativ 100 de case au fost distruse în atac.

Alte 9 persoane au fost raportate ca fiind ucise în Nand0u Gbok, un alt sat din statul Kaduna pe 16 martie, iar 30 de case au fost distruse.

În distructul Kajuru în februarie şi martie, trupurile a 73 de femei, unele dintre ele gravide, şi 101 copii de toate vârstele, de la bebeluşi purtaţi în spatele mamei şi până la cei cu vârste de 10 ani, au fost înhumaţi în morminte comune.

Martorii spun că bărbaţii din sat au fugit când a început atacul dimineaţa devreme în satele Dogon Noma şi Karamai. Despre o parte dintre ei se credea că erau plecaţi în satele vecine să dea o mână de ajutor, după ce și acestea fuseseră atacate în zilele anterioare.

La ultimele alegeri din Nigeria, preşedintele Buhari a fost reales în urma unei campanii în care a promis să aducă „o soluţie pentru o pace permanentă” în nord-est şi în alte regiuni de „insurgență”, menţionând în mod specific statele Plateau, Benue şi Kaduna.

Liderii creştini din Nigeria au făcut apeluri repetate către preşedintele Nigeriei, care este el însuşi fiul unui şef musulman fulani, să adopte o atitudine fermă împotriva atacurilor repetate întreprinse de păstorii terorişti fulani asupra comunităţilor de fermieri creştini.

Nigeria este împărţită în două: partea de nord care este majoritar musulmană și partea de sud care este creştină şi mai este şi partea de mijloc care are o alcătuire etnică şi religioasă diversă.

Atacurile păstorilor terorişti fulani reprezintă o ameninţare permanentă pentru populaţia majoritar creştină din centura de mijloc a Nigeriei. În ultimii doi ani, militanţii fulani au ucis peste 6.000 de creştini, conform unor estimări ale bisericii creştine din Nigeria. Teroriştii distrug case, biserici şi orice alte proprietăţi care aparţin comunităţii creştine. Din 2001, peste 500 de clădiri de biserici au fost distruse, doar în statul Plateau.

Organizaţia Open Doors susţine faptul că această zona a Nigeriei este supusă unei „epurări religioase” într-o încercare repetată de a „eradica creştinismul” din această regiune.

Ceea ce se întâmplă în aceşti ultimi ani în centura de mijloc a Nigeriei este un adevărat genocid. Conform Convenţiei Internaţionale pentru Prevenirea şi Pedepsirea Genocidului, genocidul reprezintă un ansamblu de acţiuni menit să distrugă cu totul sau în parte un „grup naţional, etnic sau religios.” Acţiunile pot include „crime împotriva membrilor grupului”, „cauzarea unor suferinţe fizice sau mentale membrilor grupului,” sau „mutarea în mod forţat al copiilor grupului către alt grup.”  Toate aceste trei lucruri se întâmplă în Nigeria.

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/26/valurile-de-crime-impotriva-crestinilor-din-nigeria-nu-se-mai-opresc/?

Adonai! „Cine e șeful tău?”

Photo by Billy Huynh on Unsplash

Am auzit o poveste despre doi copii care se jucau un joc. Unul dintre ei, cel care era mai mare, a început să îi spună celui mai tânăr ce trebuia să facă. După ce a ascultat pentru un timp, copilul cel mic a ridicat ochii la cel mai în vârstă și i-a spus: „Tu nu ești șeful meu!”.

Odată am lucrat cu o femeie care accentua mereu faptul că ea nu avea un șef. „Am un angajator”, spunea ea, „dar nimeni nu este șeful meu.” Ea nu dorea să se afle în subordinea nimănui și atitudinea ei față de cuvântul „șef” a făcut acest lucru foarte evident.

Aș vrea ca astăzi să ne gândim la următoarea întrebare: „Cine e șeful tău?” Fiecare dintre noi avem pe cineva sau ceva – un conducător sau un lucru care pune stăpânire pe noi – căruia ne plecăm cu supunere. Dacă suntem înțelepți, cel care ne conduce este Dumnezeu. Pentru unii, ceea ce le conduce viața ar putea fi o altă persoană sau poate un obicei. Ani de zile, o tulburare alimentară mi-a condus viața. I-am permis să determine cursul vieții mele și să îmi dicteze practic fiecare decizie.

Numele lui Dumnezeu, la care vrem să ne uităm astăzi este Adonai, care înseamnă Domnul, Stăpânul. Dacă Dumnezeu este Adonai pentru tine, El este cel căruia te supui; El este conducătorul vieții tale. Adonai este persoana care deține autoritatea finală în viața ta și el este Cel căruia Îi datorezi supunerea totală.

Prima dată când găsim acest nume al lui Dumnezeu în Biblie este în Geneza 15:1-2 când Dumnezeu vorbește cu Avram:

După aceste întâmplări, Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie şi a zis: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare.” Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii, şi moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc.”

Avram I-a dat voie lui Dumnezeu să fie Adonai pentru el în atâtea circumstanțe. El Îl urmase pe Dumnezeu din patria lui, din Ur, într-o țară străină, nouă și ciudată. El și-a pus încrederea în Dumnezeu ca să aibe grijă de el și de familia lui. Totuși, în acest pasaj, Avram pare să dispere din cauza dorinței sale de a avea singurul lucru care să îi aducă satisfacție – un moștenitor. Se poate ca neliniștea Sarei pentru că nu putea avea copii să aibă legătură cu uitarea lui Avram despre autoritatea și puterea lui Dumnezeu? Dacă ești o femeie, care citește aceste cuvinte din devoționalul de astăzi, aș vrea să îți aduc aminte de influența pe care o ai asupra gândurilor soțului tău și ale familiei tale. Sarai nu I-a permis lui Dumnezeu să fie Adonai în legătură cu neputința ei de a avea copii și ea l-a influențat pe Avram într-un mod negativ, care i-a afectat pe urmașii lor pentru multe generații.

Avram a crezut că are nevoie de un fiu pentru a fi cu adevărat împlinit, în ciuda faptului că Domnul i-a spus lui Avram, că El, Dumnezeu, este răsplata lui cea foarte mare. Deși nu le-a rostit, următoarele cuvinte pot exprima ceea ce ar fi putut spune Avram: „Da, dar există și altceva ce vreau și am nevoie. Ceva ce este mai important pentru mine decât ești Tu.” Avram l-a numit pe Dumnezeu „Adonai” cu buzele, dar nu i-a permis Lui să fie cu adevărat Domnul și Stăpânul lui și în ce privește un moștenitor.

Cât de des spunem de pe buze că Dumnezeu este Adonai; Domnul, conducătorul, regele vieții noastre, dar cu acțiunile noastre arătăm altceva? Am făcut lucrul acesta în anii în care m-am luptat cu anorexia. Deși am decis să Îl urmez pe Hristos încă de la vârsta de 15 ani, nu I-am permis lui Isus să preia complet controlul în viața mea. Și eu, ca și Avram, am lăsat un alt dumnezeu să îmi conducă viața. Pentru unii oameni, acest conducător al vieții lor poate fi locul de muncă, banii, statutul, copiii, mâncarea, alcoolul, drogurile, prietenii sau o mulțime de alte lucruri. Chiar și lucruri bune, cum ar fi munca voluntară sau slujirea pentru Dumnezeu în biserică, pot lua locul lui Dumnezeu în viețile noastre. Când ne aplecăm genunchiul înaintea oricui sau oricărui lucru, și nu lui Dumnezeu, practicăm idolatria.

Deci, din nou, te întreb… cine sau ce îți conduce viața?

Sursa: CBN Devotions | Leah Adams

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/26/adonai-cine-e-seful-tau/?

Trebuie un pocăit să meargă la biserică? | Pastor Vasile Filat

Vasile Filat

Vasile Filat

Cunosc oameni care spun că sunt creștini, pocăiți, dar nu merg la biserică. Această tendință este tot mai populară atât în bisericile din Republica Moldova, cât și în alte țări. Să deschidem Scritura și să vedem ce area ea de spus la acest subiect.

BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU

Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova

Servicii Divine:

Duminică, 14:00 – 16:00

Joi, 18:30 – 19:30 – ceasul de rugăciune

tel. +373 (68) 060601

https://www.facebook.com/bunavestire….

PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA:

info@precept.md

+373(69)966779

Alte articole pe care nu le-ați citit

Să nu fii un obiect rămas în repaus | Editorial
Trebuie un pastor să fie prezent pe facebook? | Pastor Vasile Filat
Babel și Transumanismul | Metanoia
Trebuie să ne rugăm pentru cei morți? | Pastor Vasile Filat
Lecții de chitară Ep.5 | Ciupituri
Adam și Eva izgoniți din Eden | Creația uimitoare a lui Dumnezeu
Când este vremea dragostei? | Pastor Vasile Filat
Împlinirea evenimentelor din cartea Apocalipsa
Destoinicia care vine de la Dumnezeu | Studiu biblic
Părinții vor deveni creștini după căsătoria copiilor

#moldovacrestina #pastorvasilefilat #frecventabisericii

Cain și Abel copii lui Adam și Eva | Creația uimitoare a lui Dumnezeu

Moldova Creștină TV

Moldova Creștină TV

În episodul 4 copii descoperă cine au fost copii ai lui Adam și Eva. Deasemenia, împreună cu arheologii din emisiune vor modela harta pentru șantierul Genesa 4

https://moldovacrestina.md/cain-si-abel-copii-lui-adam-si-eva-creatia-uimitoare-a-lui-dumnezeu/?

“Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului!” Atac cu rachete în Israel, în apropiere de Tel-Aviv. — CrestinTotal.ro

  Sirenele au sunat în centrul Israelului după ce o casă a fost incendiată şi şase persoane au fost rănite luni dimineaţă într-un oraş de lângă Tel Aviv în urma unui presupus atac cu rachetă provenit din Fâşia Gaza, au anunţat medicii şi poliţia israeliană, relatează Reuters (Roitărs). „Având în vedere evenimentele de securitate, am […]

Cu privire la ordinea de primire a persoanelor în Biserica Ortodoxă, venind în ea din alte biserici creştine  de Arhimandritul Ambrosius (Pogodin)

download

Cu privire la ordinea de primire a persoanelor în Biserica Ortodoxă, venind în ea din alte biserici creştine  de Arhimandritul Ambrosius (Pogodin)

 Istorie Creştină:

Original publicată în rusă sub titlul Vestnik Russkogo Khristianskogo Dvizheniya (Mesagerul Mişcării Creştine Ruse)

Paris-New York-Moscow, Nos. 173 (I-1996) and 174 (II-1996/I-1997)

Tradus cu permisiunea autorului de Alvian N. Smiernsky

Translation Copyright © 2000 Alvian N. Smirensky. All Rights Reserved.

Publication Copyright © 2000. All Rights Reserved.

For information on re-publication write to webmaster@holy-trinity.org

– TREI –

Decizia Conciliului de la Constantinopole din 1756 care stabilea botezul (re-botezul) pentru Romano-Catolicii şi Protestanţii care se convertesc din credinţa lor către Credinţa Ortodoxă. Istoria acelei decizii şi opiniile cu privire la teologii creştini care nu aparţineau Bisericii Greceşti

Conciliul de la Constantinopole din 1756, la vremea Patriarhului Cyril, a luat decizia că este potrivit să se primească Romano-Catolicii şi Protestanţii care se convertesc la Biserica Ortodoxă exclusiv prin intermediul botezului. În adiţie faţă de Patriarhul Cyril de Constantinopole, Patriarhul de Alexandria Matthew şi Patriarhul de Ierusalim Parthenios au semnat această decizie. Decretul citează următoarele [82]:

„Printre mijloacele prin care ni se acordă mântuirea, botezul este în primul rând cel care a fost încredinţat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli. În măsura în care s-a ridicat întrebarea acum trei ani în urmă cu privire la dacă este potrivit să se recunoască botezul ereticilor care se întorc la noi (cu o dorinţă de a fi primiţi în credinţa noastră) atunci – în măsura în care acel botez este îndeplinit contrar tradiţiei Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi şi de asemenea contrar faţă de practica şi decretele Catolicei şi Apostolicei Biserici – noi, crescuţi de mila lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, ţinând Canoanele Sfinţilor Apostoli şi a Evlavioşilor Părinţi şi recunoscând pe Unica noastră, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică şi misterele ei, printre care este şi botezul divin, şi prin urmare, considerând tot ceea ce are loc printre eretici şi nu este îndeplinit aşa cum s-a poruncit de Duhul Sfânt şi de Apostoli şi cum este îndeplinit acum în Biserica lui Hristos, contrar fiind faţă de toată tradiţia apostolică şi ca o invenţie de popor corupt – noi, printr-o decizie comună, am înlăturat orice botez eretic şi astfel primim pe oricare eretici se întorc la noi, nu ca fiind sfinţiţi şi botezaţi şi noi, mai întâi de toate, urmăm în ascultare pe Domnul nostru Isus Hristos care a poruncit Apostolilor Săi să boteze în numele Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Mai departe urmăm pe Sfinţii şi Divinii Apostoli care au stabilit tripla imersiune prin pronunţarea la fiecare dintre ele, unul din numele Sfintei Trinităţi. Mai departe urmăm pe Sfântul şi Egalul cu Apostolii Dionysius [83], care spune că catehumenul, după ce şi scos toate hainele de pe el, trebuie botezaţi în baptisteriu, în apă sfinţită şi ulei, chemând asupra lor pe cele trei hypostases ale Atot-binecuvântatei Divinităţi, apoi ungerea lui în Mirul creat divin, apoi devine vrednic de Eucharistul salvator. În final noi urmăm al Conciliul Ecumenic al Doilea şi de la Quinisext care prescrie că cei care se întorc la Ortodoxie să fie consideraţi ca nebotezaţi cei care nu au fost botezaţi prin tripla imersiune, la fiecare dintre care numele unuia dintre Hypostases Divine este pronunţat, ci au fost botezaţi prin alte mijloace. Aderând la aceste Sfinte şi Divine decrete noi considerăm botezul eretic a fi vrednic de judecată şi repudiere în măsura în care acesta nu se conformează cu ci contrazice formarea Apostolică şi Divină şi nu este nimic mai mult decât o spălare inutilă, conform cuvintelor Sf. Ambrose şi Sf. Athanasius cel Mare, care nici nu sfinţeşte pe catehumen şi nici nu-l curăţeşte de păcat. Acesta este motivul pentru care noi îi primim pe toţi eretici care se întorc la Ortodoxie ca cei care nu au fost botezaţi corespunzător ca fiind botezaţi fără nici o ezitare a acestora conform canoanelor apostolice şi conciliare pe care Sfânta Catolică şi Apostolică Biserică a lui Hristos – mama comună a noastră a tuturora – se bazează ferm. Noi afirmăm aceasta, decizia noastră unanimă care este în conformitate cu canoanele apostolice şi conciliare, cu un testament scris subscris cu semnăturile noastre”.

După cum indică Episcopul Nikodim Milash: „… această decizie sinodală nu menţionează pe Romano-Catolici pe nume şi nu spune că botezul lor ar trebui să fie respins şi ca ei să fie botezaţi la convertirea în Biserica Ortodoxă; totuşi, este chiar evident din cum şi ceea ce se declară totul în decizie” [84].

„Pendalionul” (Kormchaya Kniga) declară deschis că această decizie se referă la Romano-Catolici. Într-o discuţie lungită despre primirea celor neortodocşi prin intermediul botezului citim următoarele:

„Botezul latin este pomenit în mod eronat prin acel nume: acesta nu este un botez pentru toţi ci o simplă spălare. De aceea noi nu spunem că noi ‚re-botezăm’ latinii, ci noi îi ‚botezăm’. Latinii nu sunt botezaţi din moment ce ei nu îndeplinesc tripla imersiune la botez, care a fost o tradiţie în Biserica Ortodoxă de la apostoli şi de la început” [85].

Nici o Biserica Ortodoxă, cu excepţia celei greceşti, nu a acceptat această decizie. Biserica Ortodoxă Rusă în primirea neortodocşilor care se convertesc la Ortodoxie, urmează acele canoane care au fost adoptate în 1667 şi 1718, care au recunoscut botezurile făcute în Bisericile Romano-Catolice şi Luterane drept valide şi nu le-a repetat.

Binecunoscutul canonist al Bisericii Ortodoxe Sârbe, Episcopul Nikodim Milash, explică: „Neortodocşii sunt primiţi în Biserică ori: a) prin botez, ori b) prin chrismation, ori c) prin pocăinţă şi mărturisirea Credinţei Ortodoxe. Aceasta a fost stabilită în secolul 5, faţă de care Presbiterul Timotheus din Biserica din Constantinopole mărturiseşte în epistola sa către con-preotului John. Kormachaya oferă această epistolă în care scrie:

„Există trei ritualuri pentru acceptarea acelora care vin în Sfânta Divină, Catolică şi Apostolică Biserică: primul rit cere sfântul botez, al doilea – noi nu botezăm, ci ungem cu Mir Sfânt, şi al treilea – noi nici nu botezăm şi nici nu ungem, ci cerem să se renunţe la erezia lor în mod total”.

Baza acestuia este Canonul 7 din Al Doilea Conciliu Ecumenic. Aceste trei rituri pentru primirea neortodocşilor în Biserică rămâne în vigoare astăzi în Biserica Ortodoxă. Prin primul rit Biserica primeşte pe acei eretici care învaţă în mod greşit despre Sfânta Trinitate, care nu recunosc botezul sau nu-l îndeplinesc conform poruncii Divine. Prin al doilea rid, adică prin chrismation (miruire, n. tr.), acei eretici care sunt botezaţi în numele Sfintei Trinităţi şi nu respins Sfânta Trinitate, ci sunt în eroare cu privire la anumite aspecte ale credinţei; precum şi cei care nu au o ierarhie sacră legitimă nici sacramentul de chrismation. Aceasta include dintre toate pe Protestanţii variaţi. Acest rit este folosit şi în primirea Romano-Catolicilor şi a Armenilor care n-au fost unşi cu Sfântul Mir de către episcopii sau preoţii lor. Dar dacă ei, adică, Romano-Catolicii şi Armenii, au fost unşi cu Mir în Bisericile lor, ei sunt primiţi în Biserica Ortodoxă prin intermediul celui de-al treilea rit în care cei ce sunt primiţi, după o perioadă de timp petrecută în studierea catehismului Ortodox, apoi în repudiere verbală sau scrisă a fostelor lor credinţe, ei confesează solemn Simbolul Credinţei Ortodoxe şi apoi, urmând rugăciunile prescrise din partea episcopului ortodox sau de preot, sunt împărtăşiţi cu Sfintele Daruri” [86].

Cu privire la deciziile din 1756 de la Conciliul de la Constantinopole citim următoarele păreri ale aceluiaşi Episcop Nikodim Milash: „Decizia ca fiecare Romano-Catolic precum şi fiecare Protestat care doreşte să se convertească la Biserica Ortodoxă este de a fi botezat din nou a fost prin Conciliul de la Constantinopole din 1756 în timpul Patriarhului Cyril V. Decizia conciliară a fost motivată de creştinii apuseni care erau botezaţi prin turnarea de apă şi nu prin trei imersiuni. Din moment ce singura formă proprie de botez este doar cea care este îndeplinită prin trei imersiuni, rezultă că creştinii apuseni trebuiesc să fie consideraţi a nu fi fost botezaţi din moment ce ei nu au fost botezaţi în acea manieră şi prin urmare ei trebuie să fie botezaţi când vor să se convertească la Biserica Ortodoxă. Această decizie a Conciliului enunţat mai sus a fost numită evocată prin circumstanţe extraordinare, care au apărut în secolul 18 în relaţiile dintre bisericile greceşti ci cele latine, şi a fost o reacţie din partea Bisericii Greceşti faţă de agresiunea împotriva acelei Bisericii din partea propagandei latine. Dintr-un punct de vedere formal motivarea pentru această decizie are o anumită bază din moment ce canoanele Bisericii Ortodoxe fac apel să se facă botezul prin tripla imersiune a celui botezat în apă şi termenul botez în sine, este derivat din actul de imersiune, şi aceleaşi canoane condamnă acel botez care a fost făcut printr-o singură imersiune ca cel făcut de diferiţi eretici din primele secole ale Bisericii creştine. Dar Biserica nu a condamnat niciodată acel botez care a fost făcut prin turnare. Nu numai atât, dar Biserica în sine a permis o astfel de formă de botez în evenimentul de nevoie şi a considerat botezul prin turnare ca nefiind contrar cu tradiţia apostolică. Prin urmare, decizia notată mai sus nu poate fi considerată ca obligatorie pentru întreaga Biserica Ortodoxă din moment ce aceasta este contrar practicii Bisericii Răsăritene din toate secolele şi în particular, pentru practica Bisericii Greceşti din vremea diviziunii Bisericilor până în vremea Conciliului de la Constantinopole” [87].

Ba mai mult: „Ca rezultat al condiţiilor excepţionale care au apărut în relaţiile dintre Bisericile greceşti şi cele latine, Conciliul de la Constantinopole din 1756 a promulgat o cerinţă de a reboteza pe fiecare Romano-Catolic care doreşte să se convertească la Biserica Ortodoxă. O cerinţă similară determinată de un set similar de circumstanţe a fost confruntată de Biserica Greacă care a fost decretat de unul din Conciliile din Moscova din 1620. Dar aceste cerinţe, deviind de la multe secole de practică de la Biserica Răsăriteană, au fost privite ca un exemplu extrem de stricteţe, reclamat drept inevitabil de circumstanţele nefavorabile ale vremurilor, şi nu au, nici nu pot avea, o semnificaţie universală” [88].

Aceasta este aşadar opinia a unuia dintre cei mai bine cunoscuţi canonişti ai Bisericii Ortodoxe. Vom repeta că nici o Biserica Ortodoxă, cu excepţia celei Greceşti, nu a adoptat deciziile cu privire la rebotezarea Romano-Catolicilor sau a Luteranilor în timpul conversiei lor la Ortodoxie.

Vom privi acum la circumstanţele care au făcut apel la decizia Conciliului de la Constantinopole din 1756, care a fost citat mai sus. Profesorul A. P. Lebedev n lucrarea sa „History of the Greco-Eastern Church under the Power of the Turks” (Istoria Bisericii Greco-Răsăritene sub puterea turcilor) scrie următoarele: „Conciliul sub patriarhatul lui Symeon (care a avut loc în Constantinopole în 1484) cerea din partea unui renegat latin (adică, o persoană care doreşte să se convertească de la credinţa Romano-Catolică la cea Ortodoxă) că el trebuie să renunţe doar la erorile lui Romano-Catolice. Actul primirii era faptul că renegatul era uns cu Mir Sfânt, aşa cum se face în timpul botezului pruncilor. Ritul a fost notabil pentru simplicitatea sa. În această privinţă Biserica Greacă din secolul 15 a stat mult mai sus decât Bisericile greceşti din secolele 18 şi 19. aşa cum se ştie, Biserica Greacă în secolul 18 a ridicat un argument gălăgios cu privire la mijloacele de primire a convertiţilor latini – precum şi a protestanţilor – în Ortodoxie, şi au început să se încline spre opinia că astfel de renegaţi trebuie să fie rebotezai ca eretici actuali care nu cred în dogma Trinitariană. Ca rezultat al acestor argumente, a apărut în Biserica Greacă o practică contrară canoanelor care puteau sluji la liniştirea dorinţei renegaţilor de a se converti la Ortodoxie, cu rezultatul că cei care căutau adevărul ortodox au început să fie rebotezaţi”.

Profesorul Lebedev scrie mai departe: „Unul dintre exemplele cele mai convingătoare, care slujesc ca evidenţă a marelui grad de instabilitate care exista în Biserica din Constantinopole, a fost istoria care însoţea argumentele despre botezul latinilor. În 1751, în timpul demisiei Patriarhului Cyril V, în regiunea Katrili din Nicomedea a apărut un anume călugăr, Auxentius, care era un diacon şi care a început să predice la oameni despre erorile latinilor. Cu o instanţă particulară el a început să predice contra validităţii botezului latin ajungând la concluzia că latinii (şi protestanţii împreună cu ei) trebuie să fie rebotezaţi la convertirea lor în Biserica Greacă Răsăriteană. Patriarhul Cyril, deşi pe deplin conştient despre predicarea acestuia, a dat aparenţa că nu ştia nimic de aceasta, acţionând din frică de a nu aduce o ură din partea papistă, deşi profund în sufletul său el era în acord deplin cu predicatorul. Numărul acelora în acord cu învăţătura lui Auxentius creştea de la zi la zi, dar Patriarhul din precauţie n-a exprimat nici simpatie şi nici lipsa acesteia cu profetul, aşa cum era privit Auxentius de către popor. Auxentius s-a insinuat pe sine ca un profet prin răutate şi viclenie. El a aranjat să înveţe de la confesorii lor despre păcatele unora dintre ai lui şi copii lor spirituali şi când avea să-i întâlnească i-ar fi acuzat de păcatele lor când aceştia au crezut că ele nu erau cunoscute de nimeni, şi a îndemnat în mod insistent atunci să se reţină în viitor de la păcate mai mari ameninţându-i cu pedeapsa veşnică. Cel care era astfel acuzat, credea în mod naiv că Auxentius era intim faţă de secrete. Datorită acestora el a fost perceput ca un profet. Auxentius a fost văzut ca un om sfânt, şi el atrăgea orice număr de bărbaţi şi femei care să se ţină de fiecare cuvânt al său, să se pocăiască de păcatele lor, implorând o impunere a mâinilor lui şi cereau rugăciunea şi binecuvântarea sa. Curând, în anul 1752, a fost o schimbare în patriarhat. În locul lui Cyril, Paisius II a devenit patriarh. El a poruncit imediat ca Auxentius să-şi oprească predicarea sa despre rebotezarea latinilor şi a armenilor. Da, armenii datorită profetului din Katirli au pronunţat că botezul armenian era invalid. Dar, ultimul nu vroia să asculte de vocea profetului din Constantinopole. Odată sau de două ori Auxentius a fost convocat la sinod unde a fost îndemnat în mod colectiv, dar el nu s-a gândit la părăsirea iluziei lui. Apoi, pentru a-l avertiza pe Auxentius din Kairli, un didaskolos [învăţător], un anume Kritios, a fost trimis, dar mulţimea, entuziasmată de predicatorul fanatic, putea cu greu să fie restrânsă din a rupe pe didaskolos în bucăţi. Încântarea publică creştea tot mai mult. Auxentius a fost ascultat nu numai de cei simpli dar şi de archoni şi archontes, o parte largă a ascultătorilor săi au venit de partea sa şi s-au alăturat lui în exprimarea evidentei lor nemulţumiri faţă de Patriarhul Paisius şi sinodul. Susţinut de gloată, Auxentius nu numai că nu vroia să asculte mustrările şi ordinele patriarhului şi ale sinodului, dar el a îndrăznit în mod public să-i facă eretici pe patriarh împreună cu sinodul, declarându-i a fi devotaţii papalităţii. În opoziţie faţă de Paisius, Auxentius l-a lăudat pe fostul patriarh, Cyril V, ca o persoană într-adevăr ortodoxă pentru că, pentru a fi sigur, Cyril era înclinat să împărtăşească părerile acelui extrem şi inexplicabil oponent al latinilor. Patriarhul şi episcopii, într-o încercare de a încheia controversa şi pentru a deprima discordul dintre greci şi armeni şi papişti, a interzis încă o dată lui Auxentius să continue predicarea sa ilegală. Dar aceste noi presiuni din partea autorităţilor Bisericii împotriva lui Auxentius au rezultat în exprimarea publică a urii lor faţă de patriarh şi episcopi. Opoziţia partizanilor lui Auxentius împotriva autorităţilor Bisericii a luat caracteristicile unei greve. Astfel guvernarea turcă a fost implicată în această chestiune, în toată probabilitatea la insistenţa patriarhului şi a sinodului. Guvernul i-a abordat pe cei responsabili pentru neliniştea socială în propria sa modalitate. Acesta a înţeles că o acţiune directă şi deschisă împotriva lui Auxentius nu ar fi fără pericol şi astfel a iniţiat un vicleşug. Odată, în timpul nopţii, un oficial turc foarte important a fost trimis la Auxentius în Katirli pentru a invita pe falsul profet la Constantinopole, prin supoziţie pentru o audienţă distinsă cu Marele Vizir. Planul a fost reuşit. Ambiţia a crescut în Auxentius. Admiratorii lui l-au îndemnat la rândul lor să accepte invitaţia Vizirului. Da de îndată ce Auxentius s-a urcat în barcă şi s-a îndepărtat de la ţărm, ca într-o replică aranjată anterior, tulburătorul a fost strangulat şi trupul lui a fost aruncat în mare (conform altei versiuni, Auxentius şi doi alţi admiratori principali ai lui au fost spânzuraţi). În ziua următoare urmaşii lui Auxentius au sosit în Constantinopole şi s-au dus direct la palatul Marelui Vizir; dar ei nu au primit nici o veste despre soarta liderului lor. După aceasta, ca o gloată, ei s-au îndreptat către Patriarhat, strigând şi ţipând abuzuri împotriva patriarhului. În filai ei l-au prins pe patriarh şi l-au supus la o bătaie. Poliţia Phanar abia a putut să-l scape pe patriarh viu din mâinile gloatei înfuriate. Apoi patriarhul s-a ascuns şi a plecat pe mare. Gloata nu putea fi calmată. Circa 5000 de oameni s-au dus spre Porte şi au început să urle într-o singură voce că ei nu-l vroiau pe Paisius ca patriarh şi au cerut restaurarea lui Cyril V la tron. Gloata striga cu furie: „Nu-l vrem pe Paisius! El e un armean! El e un latin! De aceea el refuză să-i boteze pe armeni sau pe latini! El vrea să distrugă pe Cel Venerabil (Auxentius)! Nu-l vrem!” Şi astfel Cyril a devenit patriarh. În ridicarea la tron el a făcut tot ce a putut pentru a beneficia de partida lui Auxentius. El a emis un document oficial prin care a decretat să se reboteze Romano-Catolicii şi Armenienii atunci când sunt convertiţi la Ortodoxie. Nu toţi au mers alături de determinarea Patriarhului – cei mai seniori dintre episcopi au fost împotriva acestuia, un protest destul de puternic în apărarea adevărului a venit din partea Metropolitanului Acacius de Cyzicus şi Samuel (patriarh mai târziu) de Derconium. A exista chiar şi un tratat care dovedea ilegitimitatea rebotezării. Există o puternică încercare în documentului patriarhului de a atenua efectul acelui tratat asupra minţii. Citim în documentul lui Cyril V: „… Noi condamnăm triplu compunerea fără de sens şi anti-canonică. Oricine va accepta acum sau în viitor această compunere, noi îi proclamăm a fi excomunicaţi, fie că sunt preoţi sau laici. Trupurile lor la moarte să nu se întoarcă în ţărână ci în tobe. Pietrele şi fierul se vor descompune, dar cadavrele lor, niciodată! Soarta lor ar trebui să le aducă un vărsat şi spânzurare ca şi Iuda! Pământul să-i înghită ca pe Datan şi Abiram! Fie ca îngerul Domnului să-i urmărească cu sabia sa până la finalul zilelor lor”. Un autor grec învăţat, Vendotis, plin de un sentiment de indignare faţă de determinarea lui Cyril cu privire la rebotezare, nu a putu găsi cuvinte suficiente pentru a-şi exprima sentimentele în mod adecvat. El a notat: nu vrea Cyril să-l proclame pe însăşi Dumnezeu ca protector al fiecărei profanităţi şi erezii? Nu vrea el să proclame că Sfânta Biserică Apostolică este capabilă de cădere în eroare? El scrie că Cyril putea să îşi susţină determinarea sa doar cu ajutorul autorităţilor turce. Conform acestuia, sultanul de mai sus, Osman, după ce a aflat de determinarea lui Cyril a spus că patriarhul a acţionat ca un muftiu islamic care avea dreptul de a defini învăţătura religioasă islamică şi că metropolitanii sunt obligaţi să cedeze faţă de patriarh în această decizie, şi oricine nu doreşte să facă astfel, să se întoarcă la dioceza sa pentru ca argumentele să se încheie în capitală.

Controversa, care a apărut cu privire la întrebarea despre rebotezare, a continuat în timpul vremii succesorului lui Cyril – Callinicus IV. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat cu acest patriarh. Când Callinicus a sărbătorit pentru prima dată în noul său oficiu, în timp ce stătea la solea ca să împartă binecuvântare poporului el a auzit un strigăt nebunesc din partea celor prezent: „Jos cu francii, fraţilor! Jos cu francii!” Apoi mulţimea s-a aruncat asupra patriarhului şi l-au scos afară din biserică ca să nu profaneze estrada bisericii cu sânge. Abia a fost posibil să se scape nefericitul patriarh din mâinile urmaşilor fanatici ai lui Auxentius. Patriarhul, pe jumătate mort şi dezbrăcat de haine, abia a supravieţuit datorită curajului clericilor săi. Mânia poporului a fost direcţionată către patriarh complet prin şansă. Se spunea că el gândea în mod presupus ca şi latini şi această părere a fost bazată pe faptul că anterior devenirii patriarh el a trăit în Galata multinaţională, şi aşa ei au gândit că el era o creatură a latinilor care se aflau acolo. Callinicus a rămas patriarh doar pentru câteva luni. Acestea au fost circumstanţele lamentabile care au produs abrogarea practicii antice a bisericii de primire a latinilor şi armenilor care se converteau la Biserica Ortodoxă – prin intermediul respingeri lor a fostelor lor erori şi urmat de chrismation” [89].

Se poate adăuga la cuvintele marelui nostru cercetător că această determinare despre rebotezarea latinilor care sunt convertiţi la Ortodoxie era rezultatul ignoranţei şi al credinţei rele în pregătirea determinării. Există o absenţă totală a oricărei referinţe faţă de deciziile Conciliilor anterioare, opinii ale Sfinţilor Părinţi precum Sf. Mark de Efes şi Sf. Gennadus II (Scolarius) Patriarh de Constantinopole. Aceasta a fost rezultatul demagogiei şi a şovinismului îngust. Astfel, această determinare nu poate fi numită deloc „Eclesială” ci ca ceva străin faţă de acele canoane mari ale Bisericii şi opiniile Sfinţilor Părinţi care erau cunoscute de Biserica Ortodoxă Universală. Astfel, este clar de ce alte Biserici Ortodoxe nu au accepta aceasta as de mult.

Deşi este un fapt necontroversat că aceasta era o expresie de ură faţă de latini, circumstanţele nu pot fi comparate deloc cu ceea ce s-a întâmplat în Rusia în vremea Patriarhului Philaret şi ceea ce a avut loc în Patriarhatul din Constantinopole în secolul 18. A exista un atac fără precedent şi crud faţă de latinii din Rusia. A exista martirajul Patriarhului Hermogenes şi o persecuţie a Bisericii Ortodoxe şi a episcopilor ei. Au existat planuri malefice din partea latinilor, care lucrau prin Falsul Dimitri, de a distruge pe toţi campionii Ortodoxiei în Rusia. În lumea greacă a existat prezenţa propagandei latine răspândită în principal de Iezuiţi (aşa cum au făcut-o şi în alte ţări). Acea propagandă avea un efect minim în ţările greceşti şi a fost limitată de puterile turce şi, se poate spune, a fost mai degrabă de o scală limitată [90].

Aşa cum am indicat, şovinismul grec care avea să crească în secolele 17-19 în progrese monstruoase, n-au jucat o parte mică în determinarea Patriarhului Cyril V. După ce Bizanţul a încetat să mai existe, mândria marii puteri din Imperiul Bizantin şi a Bisericii sale a fost înlocuită de un şovinism nesănătos printre greci şi mai ales în cadrul ierarhiei greceşti. Şovinismul acesta s-a proiectat într-o ură pasionată faţă de neortodocşi, o sfidare faţă de alte popoare ortodoxe şi chiar rea voinţă către Rusia, poporul şi Biserica ei, din care Biserica Răsăriteană a primit nenumărate beneficii şi daruri bogate, bucurându-se de protecţia monarhului rus şi a Bisericii Ruse. Ei au privit ca inferiori pe ruşi şi nu căutau nimic autoritar în legislaţia Bisericii Ruse, care putea să le fie de beneficiu.

În cartea sa „The Character of Russian Relations towards the Orthodox East in the 16th and 17th Centuries” (Caracterul relaţiilor ruse faţă de Ortodoxia Răsăriteană în secolele 16 şi 17), profesorul N. F. Kapterev scrie:

„Ajungând la Moscova ca să ceară milă, grecii şi-au văzut de drum pentru a lăuda şi slăvii pe ruşi. Ei erau atinşi dacă întâlneau pietatea lor adecvată şi fermă, totuşi, în acest caz ei au vorbit fără sinceritate, fără nici un respect faţă de pietatea rusă, ci cu o dorinţă de a fi pe placul ruşilor în orice fel, ca să fie plăcuţi de ei şi astfel să cultive favor cu ei în anticiparea pomenilor mult mai generoase. Ei au privit pe ruşi ca pe un popor, deşi puternic şi bogat, dar în acelaşi timp grosolan şi ignoranţi care încă mai aveau nevoie de grijă şi călăuzire din partea celor mai maturi şi educaţi dintre greci. Este de la sine evident că grecii nu şi-au exprimat opiniile lor deloc măgulitoare în timp ce erau în Moscova, unde ei erau priviţi cu stricteţe, dar atunci când au ieşit din Rusia ei nu au fost aşa de constrânşi” [91]. „În ochii grecilor, poporul rus era grosolani şi ignoranţi şi stăteau pe cea mai de jos treaptă în viaţa şi înţelegerea lor creştină” [92].

Mai departe profesorul Kapterev oferă câteva exemple de atitudini rele greceşti faţă de ruşi. El oferă câteva din plângerile ruse cu privire la atitudinea extremă şi dispreţuitoare a grecilor:

„În 1650 Pachomius, un cleric al mănăstirii Chudov, la întoarcerea din Moldova, a raportat Ţarului: „Acei greci din afară urăsc poporul rus din Moscova şi Kiev, şi cei care au trecut pe acolo sunt numiţi câini”. El scrie mai departe: „Şi icoanele pe care le-a dat Mila Regală a voastră ca daruri către bătrânii greci pentru diferite mănăstiri din Palestina, bătrânii greci le-au vândut şi le duc în pieţe de parcă ar fi simple table. Ei nu venerează aceste icoane şi nu le pun în bisericile lor”.

Grecii au ars cărţile de serviciu pe care Ţarul le-a trimis mănăstirilor greceşti din Athos, care a întristat extrem pe ruşi şi care a fost făcut pentru lipsa de respect faţă de ei. Cel ce a compilat Menologionul Rus a notat că „… grecii sunt mândrii şi dispreţuitori” faţă de ruşi, batjocorind pietatea lor. Unul dintre greci, într-o scrisoare către ruda sa din Constantinopole, scrie: „Dumnezeu vrea să mă scape de crudul şi barbarul popor al Moscovei … nu se pare că ar fi creştini ortodocşi” [93]. În special de caracteristică a fost informaţia – bazată pe sursele principale – dată de profesorul Lebedev:

„Este fără sens să ne gândim la faptul că ierarhia greacă priveşte amabil asupra ruşilor, care speră să se scape de triumful semilunii deasupra crucii în ţările antice ale Ortodoxiei. Ierarhii greci ştiu foarte bine că nu există o ameninţare mai mare pentru turcii otomani decât din partea Rusiei. Totuşi, orbiţi de Phylletismul lor, ei o privesc ca inferioară de sus, cu greu tăinuind dispreţul lor. Conform gândirii lor, a cădea sub dominaţia Rusiei ar însemna să fi îmbrăţişat de cruditate şi barbarism. Grecii cred: „Ce există în comun între biciul rus şi nobila naţiune elenică? Între despotism şi libertate? Între întunericul Scythian şi Grecia din Sud? Ce există în comun între acea radiantă şi nobilă Grecie şi Ahrimanul întunecos [spiritul răului în Zoroastrism – tr.] din Nord? Visele despre uniunea lor spirituală sunt doar roada ignoranţei gloatei pentru care zvonul de clopote este mult mai vrednici decât acele gânduri iluminate accesibile doar celor mai buni dintre greci”.

Grecii au privit ca inferiori pe ruşi cu un astfel de dispreţ nu numai de recent, nu doar în secolul 19. Ei au făcut aşa şi mai devreme. Deja în mijlocul secolului 17 unii ambulanţi greci, care aveau afaceri în mucegăita lor marfă în Moscova, au îndrăznit mai apoi să răspândească povesti ridicole despre Rusia în Constantinopole. De exemplu, ei au spus că nu existau învăţători în Rusia şi că Tsarevich era învăţat de ei, comercianţii, ca să „joace cu suliţele” şi că acelaşi călugăr „i-a implorat pe ruşi” să nu meargă niciodată la război contra tătarilor şi că ruşii au ascultat de călugăr. Ei l-au subapreciat Ţarul rus spunând că a fost aşa de implicat în facerea unui baptisteriu de argint pentru botezul fiului regelui (danez) încât acesta a neglijat toate chestiunile mult mai importante. Dar dispreţul faţă de ruşi, cât şi faţă de poporul mai puţin cult precum grecii, nu a fost singurul motiv. Aceasta era teama din cadrul clerului senior al unei cuceriri posibile a Constantinopolului de către ruşi. Ierarhia s-a temut că dacă ruşii îi alungau pe turci din Europa, episcopii aveau să fie forţaţi să plece şi să acţioneze conform canoanelor Bisericii, ceva cu care episcopii nu mai obişnuiţi să facă. Un episcop grec foarte învăţat, în anii 1860, a rezumat gândirea tuturor episcopilor timpurii atunci când a spus: „Voi slavii (adică ruşii), sunteţi duşmanii noştri naturali. Noi trebuie să-i susţinem de acum înainte pe turci. Atâta timp cât există Turcia, noi suntem îngrijiţi. Pan-Slavismul este periculos pentru noi”. Ca rezultat al tuturor acestor atitudini din partea grecilor şi mai ales a episcopilor, un călător rus în Răsăritul Mijlociu a notat că de la cel mai de jos călugăr şi până la reprezentanţii Bisericii precum este patriarhul, toţi clericii greci ne urăsc în mod instinctiv, dar şi din fundul inimii. Vom da câteva exemple ale acestei uri cu care sunt animaţi cei mai seniori dintre ierarhii Bisericii Greceşti. Aceste fapte produc o situaţie dificilă din punct de vedere moral, şi ne vom reţine să facem vreun comentariu. Fie ca faptele să vorbească de la sine.

Dreptul Reverend Porophyrius (Uspensky) într-una din lucrările sale dedicate studiului vieţii bisericii greceşti relatează un incident, o „minune a minunilor” aşa cum o descrie el. Patriarhul de Constantinopole, Meletius (în 1845), când a apărut înaintea sultanului Abdulla-Medjid, i-a sărutat piciorul şi a spus, „Domnule, lasă acum pe robul tău să plece în pace, după cuvântul tău, căci ochii mei au văzut mântuirea pe care ai pregătit-o” (Toate acestea au fost direcţionate către sultan). Naratorul adaugă: acel patriarh era un prieten al turcilor şi un duşman al ruşilor şi după cum se pretinde a spus: „Dă-mi voie să am o bucată mică din ceva carne rusă, şi eu o voi tăia în particulele cele mai mici”. Acelaşi Drept Reverend Porphyrius scrie într-un alt articol al său: „În 1854, când războiul urla în Sebastopolul nostru, patriarhul ecumenic (în mod natural, din Constantinopole, dar autorul nu oferă numele său; probabil Anthimos VI), ca răspuns la ordinele sultanului Abdula-Medjid, a publicat o rugăciune pentru creştinii ortodocşi, compusă de el într-un stil înflorit, în care Dumnezeu este implorat să dea victorie contra duşmanilor noştri şi pentru noi (adică, pentru armata noastră iubitoare de Hristos) – înfrângere. Rugăciunea spune:

„O Doamne Dumnezeul nostru, Dumnezeu lui Avraam, Isaac şi Iacov, care ai creat toate în înţelepciune… O Rege al slavei, primeşte acum rugăciunea umililor şi păcătoşilor Tăi servitori, pe care o oferim acum în dreptul celui mai suveran, blând şi cel mai milos rege şi autocrat, sultanul Abdulla-Medjid, stăpânul nostru. O Doamne Dumnezeul Milei, ascultă pe servitorii Tăi umili şi nevrednici în această oră şi prin puterea Ta invincibilă protejează-l, întăreşte armata lui, dă-i fiecare victorie şi pradă, distruge duşmanii lui, care se ridică împotriva puterii lui, şi fă toate în favoarea lui, ca noi să trăim o viaţă tăcută şi paşnică, lăudând numele Tău cel mai sfânt de Tată, şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin.”

Nu este nici o îndoială că patriarhul de Constantinopole şi episcopii greci s-au rugat nu numai cu o singură gură ci şi cu inimile lor. Această rugăciune, adaugă autorul Reverend, „a fost trimisă şi la Athos. Dar acolo aceasta nu a fost citită, nici în biserici şi nici în celule”. Şi în final, un episod din ultimul război rus-turc a fost în Bulgaria. Când ruşii au ocupat Bulgaria, comandantul şef al armatei, Count Totleben se întorcea din Livadia, adică de la Ţarul rus. În Adrianopole el a fost întâmpinat de clerul tuturor denominaţiilor – bulgarii, armenii, evreii şi chiar musulmanii. Ei au venit cu toţi ca să-şi demonstreze gratitudinea pentru protecţia oferită de autorităţile ruse. Aceştia au venit cu toţi – cu excepţia Metropolitanului grec Dionysius. Autorităţile militare ruse au dedus din această şi alte incidente că „atitudinea clerului grec faţă de ruşi nu a fost prietenoasă şi că ei încercau să exprime aceasta chiar şi în cele mai mici detalii”. Adrianopole a revenit din nou turcilor. Când noul general de guvern turc Reut Pasha a sosit acolo, grecii au aranjat o primire solemnă, şi sa spus în unul dintre discursuri: „… de prea mult timp am fost în captivitate, în final ne vedem eliberatorul nostru” [94].

În „Scrisorile de la Sfântul Munte” vedem că mănăstirile greceşti din Athos au refuzat cercetătorilor ruşi să folosească bibliotecile lor sub pretext că ruşii fură manuscrisele lor antice.

Ori ca rezultat al relaţiilor deteriorate dintre ruşi sau greci, sau independent de aceasta, Decizia Sacră a Sinodului din 1721, conform profesorului Kapterev, „… a abrogat înălţarea numelui patriarhului din Constantinopole în timpul serviciilor divine, care până în vremea de astăzi era făcut în Rusia – fără să vrea să vadă nici măcar vreo aluzie de umbră de preferinţă sau preeminenţă a patriarhului de Constantinopole în Biserica Rusă” [95].

Aceasta a fost discutată nu pentru a aduce un anumit fel de antagonism faţă de poporul grec şi Biserica lor. Toate acestea s-au schimbat şi s-au îmbunătăţit în decursul timpului şi au devenit istoria trecută. Relaţiile de azi dintre Bisericile Greceşti şi cele Slavice sunt frăţeşti şi colegiale. Chiar relaţiile cu neortodocşii, care au fost ostile uneori, acum reflectă respectul mutual şi cordialitatea.

Am discutat despre acestea pentru a arăta atmosfera care a existat în vremea erei atunci când Biserica din Constantinopole a promulgat decretele sale cu privire la rebotezarea Romano-Catolicilor şi a Luteranilor care doreau să se convertească Ortodoxiei, şi atunci când au existat dezbateri şi interpretări ale canoanelor în Pedalion (Kormachaya). Aceasta avea loc în vremea perioadei celei mai întunecate din istoria Patriarhatului Constantinopolitan, când decretele bisericii, deşi scrise în limbaj înflorit şi eclesiastic, au fost în substanţă motivate nu de adevăratele nevoi ale Bisericii, dar au apărut datorită ignoranţei, a demagogiei şi a şovinismului extrem, şi au fost regresive cu privire la Canoanele Bisericii Universale şi o repudiere a experienţei benefice a Bisericilor Ruse şi a altora Slavice. Marea Biserică Rusă, mergând pe calea mărinimiei, larga viziune şi bunătate precum şi principiile canonice ale Bisericii Universale şi propria ei experienţă, nu numai că a respins această decizie greacă cu privire la rebotezare a latinilor şi a luteranilor care se converteau la Biserica Ortodoxă, dar a făcut drumul spre Ortodoxie mai uşor pentru cei neortodocşi. Am introdus pe cititor către înţeleptele şi consideratele Canoane în capitolele anterioare ale eseului nostru.

Note de subsol

[82] Given in Nikodim Milash, Canons of the Orthodox Church with Commentary, 1911, vol. I, pp. 589-590.

[83] The reference is to the works of Pseudo-Dionysius, which are not of the apostolic times but of later centuries.

[84] Milash, supra, p. 590.

[85] Pedalion, 1800 edition. English translation, 1857 edition, pp. 68-76, p. 402, note 9. Citations also taken from Bishop Nikodim’ Orthodox Canon Law, p. 591.

[86] Bishop Nikodim Milash, Orthodox Canon Law, pp. 590-591.

[87] Ibid, pp. 591-592.

[88] Bishop Nikodim Milash, Canons of the Orthodox Church. . . , vol. I, pp. 119-120.

[89] A. P. Lebedev, History of the Greco-Eastern Church under the Turks, 1903, pp. 270, 323-328.

[90] See Pichler, Geschichte der kirchliche Trennung, 1865, v. II, S. 107.

[91] N. F. Kapterev, The Character of Russian Relations towards the Orthodox East in the 16th and 17th Centuries, 1914, p. 427.

[92] Ibid, p. 435.

[93] Ibid, pp. 428-429. He also says that the Russian monarchs, during a period of two centuries, spent massive sums for the benefit of the East (Ibid, p. 144).

[94] Lebedev, op cit., pp. 174-177.

[95] Kapterev, op cit., p. 473.

http://www.voxdeibaptist.org/Cu_privire_la_ordinea_de_primire.htm