UCRAINA: În „Republica Populară Lugansk”, bisericile baptiste sunt obligate să pună capăt slujbelor — Ciprian Barsan

Oficialitățile Republicii Populare Lugansk (RPL), republică nerecunoscută, au amenințat pastorii Uniunii Baptiste să nu se întâlnească la închinare, trimițându-le „mesajul clar că nu vor mai tolera asemenea servicii de închinare”. Oficialitățile consideră că toate bisericile protestante sunt „ilegale”. Pastorul unei biserici baptiste independente, Anatoly Tolstenko, în vârstă de 82 de ani, s-a înfățișat înaintea curții […] […]

Ai fost la Golgota să-L răstignești pe Domnul?

download

Ai fost la Golgota să-L răstignești pe Domnul?

Poate te simți intrigat de o asemenea întrebare și nu te condamn, într-adevăr este dură și naște ori agresivitate ori pocăință, nu este o cale de mijloc, de indiferență, privitoare la întrebarea aceasta.

O mare parte a populației lumii în momentul de față este antisemită și la fel ca și în decursul veacurilor, pentru răstignirea Domnului îi blamează pe evrei, națiunea Israel. E adevărat că au și ei vina lor, însă tu dragul meu, tu n-ai nici o vină?

Ba ai, reprezentanții Neamurilor erau acolo, biciul roman, ciocanul roman, sulița romană și tu erai acolo, erai acolo cu scuipatul și cu hula ta, cu batjocura ta, strigai și tu acolo împotriva Lui, i-ai îndesat și tu coroana de spini pe frunte, așa ca să știe că-i Împărat, ai lovit cu sete cu lancea, așa ca să-ți arați puterea!

De fapt până nu ajungi la concluzia că l-ai răstignit pe Domnul, până atunci condamnarea este asupra ta, de fapt până atunci scrâșnești din dinți, de fapt până atunci ești mare și tare, ești mândru, până atunci crezi că lumea este la degetul tău mic, până atunci crezi că ești știe tot, până atunci crezi că de la tine pleacă meridianele pe pământ și ești “buricul pământului”.

De fapt până nu ajungi la concluzia că tu L-ai răstignit pe Domnul, caracterul tău rămâne unul egoist, centrat în tine, cu setea de putere, cu setea de bani, cu setea de avere, cu setea de pofte de tot felul, cu setea de a domina, crezi că ții în căușul palmei pământul ăsta!

De aia mă urăști acuma, de aia ai gândurile care le ai față de mine, de aia ești intrigat, de aia zici că am înnebunit, pentru că nu ai cunoscut adevărul acesta personal: “Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” (Isaia 53:5)

Când ai realizat că păcatul tău L-a străpuns pe Hristos, când ai realizat că nemernicia și sălbăticia din sufletul tău L-a zdrobit pe Hristos, atunci de-abia începi viață de credință!

O începi căzând la picioarele Lui și spunându-i cine ești, spunându-i păcatul tău, văzând adevărat ca tu L-ai străpuns nu alții, trezindu-te că El e Hristos, nu-i “roata de rezervă”, nu-i sluga ta pe care s-o chemi să-ți servească, atunci vezi că de fapt dragostea Lui pentru tine a fost așa de mare, încât deși te-ai lepădat de El, deși acolo prin Petru erai și tu prezent și spuneai că nu-L cunoști, El a biruit!
În dragostea Lui a lucrat prin răutatea ta, prin păcatul tau, prin răstignirea care i-ai făcut-o, a lucrat la Mântuirea ta! Prin rănile și Sângele Lui este scris iertare și grațiere în dreptul tău! Dar numai atunci când recunoști că tu L-ai răstignit, numai atunci când vii la El și te lepezi de ciocan, te lepezi de bici, te lepezi de batjocură, te lepezi de păcat! NU ESTE ALTA CALE!

Calea este una singura, să vii la El, cu El ai avut de-a face la Golgota și nu-i oricine, ci Dumnezeu. Acolo ți-ai împlântat vorba și spinii în Trupul Său. NU este alta Cale să te împaci cu El! 

Te rog dragă suflete la acest Paște, du-te la El. Cu El trebuie să te împaci și ce poate să-ți dea El nimeni nu poate niciodată, niciun slujitor al Bisericii nu poate să-ți dea ce-ți dă Hristos pe care L-ai răstignit. Niciun cult oricum s-ar numi el nu poate să-ți dea ce-ți dă Hristos. Nici chefurile, bețiile, socializarea cu alții, mâncare bună, discoteca sau orice alt divertisment prin care vroiai să fii împlinit nu pot să te împlinească. Știi de ce? Fiindcă prin alea nu vrei decât să-ți acoperi vinovăția răstignirii, prin astea nu vrei decât să strigi după umplerea golului din inimă, vrei să astupi glasul nemuririi din tine, astea sunt doar niște surogate care nu fac nimic decât te amăgesc.

Singurul care poate să-ți umple golul din inimă, să-ți dea fericirea, este Cel pe care L-ai răstignit la Golgota! Du-te la El că a Înviat, du-te la El că a învins moartea, du-te la El că a învins păcatul, du-te la El că El l-a învins pe satana, du-te la El că-ți dă iertare și viață veșnică. Nimeni nu-ți poate da ce El iți poate oferi la acest Paște!
Înțelege că El este Paștele nostru! Nimic altceva!
Vino la El!

Măturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeala nouă, cum și sunteți, fără aluat; căci Hristos, Pastile nostru, a fost jertfit. (1Cor.5:7)

El S-a dat pe Sine însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl. (Gal.1:4)

El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați. (1Pet.2:24)

Simion Ioanăș

https://paginacrestina.wordpress.com/2019/03/24/ai-fost-la-golgota-sa-l-rastignesti-pe-domnul/

New post on Pagina creștină

Preşedintele Trump spune că S.U.A. sunt pregătite să recunoască suveranitatea Israelului asupra înălţimilor Golan

Israel, Istorie, Mass media, Personalităţi, Politic Poteraș Ionuț 23-03-2019 19:59:08

Preşedintele american a declarat într-o postare pe Twitter că Israelul are suveranitate asupra înălţimilor Golan. „După 52 de ani este timpul ca Statele Unite să recunoască suveranitatea deplină a Israelului asupra înălţimilor Golan, care reprezintă un punct critic de maximă importanţă strategică şi de securitate pentru statul Israel şi pentru stabilitatea în regiune.” Premierul israelian, Beniamin Netanyahu, a avut o reacţie rapidă la anunţul făcut de preşedintele Trump, declarând la rândul său, tot pe Twitter, că: „într-o vreme când Iranul caută să folosească Siria ca o platformă pentru a distruge Israelul, preşedintele Trump dă dovadă de curaj în afirmarea suveranităţii Israelului asupra înălţimilor Golan. Îţi mulţumim preşedinte Trump!”, a declarat Netanyahu. Anunţul făcut de Trump vine la scurt timp după ce secretarul de stat american Mike Pompeo a făcut o vizită în Israel, cu doar câteva săptămâni înaintea alegerilor din această țară, în care Netanyahu candidează pentru un nou mandat. În timpul vizitei sale, Pompeo şi Netanyahu au discutat despre atitudinea agresivă de care dă dovadă Iranul în regiune. „Ayatollahul a declarat că anihiliarea statului Israel este scopul său principal. Cu asemenea ameninţări la adresa integrităţii cetăţenilor israelieni, declarăm angajamentul nostru necondiţionat pentru securitatea Israelului şi susţinem dreptul statului evreu de a se apăra,” a spus Pompeo, într-o declaraţie făcută miercuri. Netanyahu a declarat la rândul său: „Secretarul de stat şi cu mine am avut o întâlnire în care am discutat chestiuni legate de apărare, şi cred că există modalități prin care presiunea se va intensifica,” spunând că discuţiile au inclus şi statutul înălţimilor Golan, pe care Israelul le-a capturat de la Siria în 1967.

„Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă Israelul nu ar fi prezent pe înălţimile Golan,” a spus Netanyahu. „Practic, am avea Iranul prezent la malul mării Galileei.” Pompeo nu a discutat chestiunea înălţimilor Golan în mod public, însă există speculaţii că un anunţ privind recunoaşterea de către Statele Unite a suveranităţii Israelului asupra platoului Golan ar putea fi făcut foarte curând, posibil chiar în timpul unei vizite pe care Netanyahu o are programată la Washington. Anunţul lui Trump de pe Twitter este o puternică indicaţie în acest sens. Secretarul de stat Pompeo a mai vizitat şi noua ambasadă americană de la Ierusalim. Preşedintele Trump a emis un decret prezidenţial la sfârşitul anului 2017 prin care s-a decis mutarea ambasadei, care se afla la acea vreme la Tel Aviv. Nouă ambasada s-a deschis în luna mai 2018, iar acest eveniment a coincis cu aniversarea a 70 de ani de la declararea independenţei statului Israel. Relocarea ambasadei se bucură de un sprijin larg în rândul cetăţenilor israelieni.

Sursa: ChristianHeadlines.com

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/23/presedintele-trump-spune-ca-s-u-a-sunt-pregatite-sa-recunoasca-suveranitatea-israelului-asupra-inaltimilor-golan/?

Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a IV-a

Maestrul și ucenicii au intrat profund în procesul de formare. Pe de o parte, lucrurile se desfășoară după tiparul epocii și tradiției iudaice. Isus este mereu însoțit de discipoli în activitatea sa și astfel le oferă posibilitatea transformării lor prin interacțiunea directă, observare, formularea de întrebări etc. Pe de altă parte, învățătorul îi implică pe ucenici în confruntările cu liderii religioși și politici din Israel, în problemele oamenilor care vin la Isus după soluții și în tensiunea ce se naște din împotrivirea lumii inteligibile a îngerilor căzuți. Această școală dură nu îi menajează pe cei ce îl urmează pe Cristos, ci le testează mereu credința, convingerile, caracterul. Curba de tensiune a uceniciei atinge niveluri tot mai ridicate. Ne așteptăm să vedem pasul următor și eventual ceea ce declanșează intrarea într-o nouă etapă. Capitolul al șaselea din Evanghelia după Marcu ne spune că Mântuitorul decide să se ducă în locurile natale (în ținutul Galileii, la Nazaret) pentru a realiza și acolo ceea ce făcea de obicei: predica evanghelia, învăța pe oameni, vindeca bolnavii și elibera îndrăciții. Textul biblic ne precizează că localnicii nu îl primesc bine și pun la îndoială misiunea lui. Principala obiecție este legată de identitatea lui Isus: cum poate un fiu de tâmplar (care probabil a învățat meseria tatălui său și a fost ucenic la tâmplărie) să își asume o asemenea poziție de învățător sau rabin?; cu ce putere face el minuni?; de unde are înțelepciunea care îi intrigă pe cei mai mulți?. Concluzia autorului biblic este aceea că Isus nu a putut să își împlinească misiunea acolo, că avea un public necredincios, chiar ostil și a decis să plece în alte locuri.

În acest cadru interesant, când Isus este respins de concetățenii săi, și probabil de familia sa, el decide să își trimită ucenicii să pună în practică lucrurile văzute și auzite de la el. Ne putem întreba de ce acum? Trece maestrul printr-o criză pentru că este respins la el acasă și vrea să vadă dacă este primit în altă parte? Sau este momentul propice pentru ucenici să intre în acțiune și să își evalueze consistența identității lor într-un moment ce pare complicat pentru misiune? Indiferent de răspuns, este clar că ne aflăm într-un punct important al școlii uceniciei. Acest lucru pare să fie trădat și de logica textului biblic. În acest context, Sf. Marcu, aproape ca niciodată până acum, devine meticulos și atent la detalii, prezintă cu atenție, chiar cu finețe, câteva aspecte legate de perioada de practică a discipolilor. Ne oprim și noi asupra unor elemente pentru a învăța despre importanța acestei etape din procesul uceniciei.

Un prim detaliu subliniat de Scriptură este cel al trimiterii. Ca trimiși ai învățătorului, ucenicii primesc responsabilitatea de a duce mai departe proiectul său. Isus i-a mandatat pe ucenici cu misiunea sa și definește calitatea de discipol prin această coordonată fundamentală a continuității operei la care el lucrează. Cu această ocazie se reia obiectivul principal al uceniciei: formarea de oameni care să fie în stare să ducă mai departe o muncă, o tradiție, un sistem de valori. Pentru a evalua capacitatea discipolilor de a da continuitate misiunii maestrului, ei sunt puși la probă, li se dă ocazia să pună în act ceea ce au văzut și auzit. Ucenicia este contextul în care atât ucenicii, cât și maestrul se supun unui test în raport cu ceea ce și-au propus. Dacă ucenicii nu sunt capabili să înfăptuiască ceea ce le cere învățătorul, înseamnă că ceva nu a funcționat până la capăt, că ceva s-a rupt pe drum. Însă, fiindcă procesul uceniciei nu s-a finalizat, etapa aceasta practică nu este doar un test, ci și ocazia de a aduce corective și a depăși anumite limite, de a asuma greșeli și a evidenția lipsuri etc.

Textul biblic ne mai spune că au fost trimiși doi câte doi. Probabil că o explicație a acestei abordări poate fi legată de cutuma iudaică potrivit căreia este nevoie de cel puțin doi martori care să susțină o depoziție. O altă interpretare ar ține cont de realismul acțiunii, pentru că ucenicii sunt trimiși într-o călătorie cu multe riscuri (deplasarea între satele și cetățile din regiunea Galileii nu era o plimbare prin parc). La fel de bine însă, putem considera că această trimitere în grupuri de câte doi reprezintă o altă lecție a uceniciei. Ucenicia nu vizează doar raportul discipol – maestru, ci și relațiile dintre discipoli. Isus a lucrat cu un grup și a construit o viziune comunitară diferită de cea tradițională. Comunitatea celor ce îl urmează pe Cristos are la bază un tip de fraternitate care nu se bazează pe unitatea de sânge, etnie, rasă sau religie, ci pe asumarea aceleiași identități de ucenici ai Domnului (cf. Mc. 3:35). Spiritul de echipă, capacitatea de a lucra împreună cu cineva (care este diferit în gândire și acțiune), disponibilitatea de a depinde de celălalt reprezintă calități importante care se dezvoltă în procesul uceniciei.

Un alt aspect important cu privire la trimiterea ucenicilor este surprins într-o formulă textuală deloc ușor de înțeles: ”dându-le putere peste duhurile necurate”. Fără a intra în detalii hermeneutice, textul pare să sugereze că avem de a face cu un transfer sau o delegare de autoritate de la maestru către ucenici. Prin natura ei, autoritatea presupune această logică a continuității, a primirii și a transmiterii ei mai departe. Învățătorul este o instanță care produce devenire în ucenic, adică duce la o transformare ce sporește ființa lui și îl face capabil să realizeze misiunea învățătorului. În ucenicie, maestrul însuși își dovedește că este o autoritate pentru că, la rândul său, este un trimis, este o investiție a altuia. Evanghelia repetă în numeroase rânduri faptul că Isus și-a asumat această calitate de trimis al Tatălui, care a lucrat mereu sub autoritatea lui și de aceea a avut mereu asistența și călăuzirea lui Dumnezeu în tot ce a făcut. Ideea investirii ucenicilor cu autoritate nu presupune o ceremonie și niște gesturi simbolice (deși se poate face și asta). Este vorba despre o investiție de încredere cu privire la ceea ce este deja clădit în ei prin relația cu maestrul; o confirmare pe care învățătorul o dă ucenicilor că sunt gata de acțiune; o prezență care îi asistă în călătoria lor și le dă girul aflării pe drumul cel bun. Mențiunea autorității asupra duhurilor necurate este în mod clar una ce trimite la miezul iconomiei restauratoare a lui Cristos care repune toate lucrurile în relația lor normală cu Dumnezeu și le scoate de sub robia celui rău. Prin calitatea lor de discipoli ai lui Isus, ucenicii devin exponenții operei mântuirii, coparticipanți la lucrarea lui Dumnezeu în lume.

Este deosebit de interesant faptul că ucenicilor li s-a cerut să se bazeze doar pe ceea ce au primit și nimic altceva, nici măcar pe lucrurile ce țin de subzistență. Textul biblic ne spune că Isus le-a poruncit ucenicilor să nu ia nimic cu ei pe drum: nici pâine, nici bani, nici traistă. Li s-a permis să ia doar un rând de haine, sandale (suport vital pentru a putea parcurge distanțe mari de drum, probabil pe jos, dar și un simbol al pregătirii) și un toiag (instrument ce ajută la mersul pe jos și la protecție, dar și un semn al trimiterii și autorității). Probabil că atât dimensiunea practică a trimiterii, cât și cea paradigmatică funcționează în interpretarea mesajului lui Isus. O călătorie cere pregătire și resurse, adică o logistică costisitoare ce poate împiedica sau chiar deturna scopul ei. Ucenicii trebuie să fie pregătiți pentru misiune, însă accentul cade pe o structură personală articulată și gata de acțiune, pe consistența caracterului și pe învățătura primită de la învățător. În același timp, maestrul le cere ucenicilor să își pună la lucru credința și să se concentreze exclusiv pe misiunea lor, asumând că Dumnezeu le poartă de grijă. Esențial este ca ucenicii să asculte, să se bazeze pe cuvântul învățătorului și să pună în practică ceea ce li s-a spus, în ciuda grijilor și preocupărilor (de la nevoile de bază până la posibilele riscuri și pericole).

Un element important al echipării ucenicilor pentru misiune îl reprezintă discernământul, capacitatea de a surprinde calitatea auditoriului, receptivitatea și deschiderea oamenilor la mesajul și acțiunea lor. Ca strategie, Isus le cere să identifice gazde bune, oameni de caracter și dispuși să susțină misiunea lor. De aceea le recomandă să intre în asemenea case și să se stabilească acolo cât timp vor fi în cetățile vizitate. Să nu uităm că acesta era tiparul misionar al lui Isus. El obișnuia să intre în casele oamenilor, să stea cu ei la masă, să le asculte nevoile, să le ofere un mesaj sau să îi vindece. Cu această strategie Isus și-a identificat și recrutat discipolii. Continuarea misiunii maestrului presupune și grija pentru a face alți ucenici. Ucenicul autentic tinde să fie ca maestrul său, adică să ajungă el însuși un făcător de ucenici. Împlinirea mandatului de trimis al învățătorului implică identificarea de potențiali ucenici, preocuparea de a pune în alții zestrea primită. Este vorba despre o investiție (fie ea cât de mică, în funcție de cât timp stau ucenicii într-o cetate) care cântărește foarte mult pentru ambele părți. Cel trimis are ocazia să fie acum în ipostaza celui care oferă, iar potențialul ucenic are șansa de a vedea la lucru rezultatele procesului de ucenicie.

Textul biblic mai subliniază că în cazul în care ucenicii lui Isus nu sunt bine primiți într-o localitate, este bine să nu intre în dispute sau conflicte, ci să plece de acolo. Acest mesaj este unul profetic și acționează și ca un avertisment. Pe de o parte, urmarea lui Isus presupune libertatea omului, convingerea că ceea ce i se oferă este valoros și determină un angajament. Nu există ucenicie dacă se eludează această bază fundamentală a deciziei libere a cuiva de a urma un învățător. Nu poate progresa procesul de ucenicie dacă discipolului i se reduce sau i se ia libertatea. Dimpotrivă, în acest proces, ucenicul este condus spre o mai mare libertate. Pe de altă parte, textul biblic ne invită la realism. Isus însuși a fost respins de cei din casa lui, de cei din cetatea lui și de oamenii de aceeași etnie și religie cu ale lui. Ucenicii autentici, cei care duc mai departe misiunea învățătorului lor, nu pot avea altă primire, ci vor avea aceeași condiție cu a maestrului.

Concluzia Sf. Marcu la această secțiune (Mc. 6:7-13) este una scurtă și punctează că ucenicii au plecat și au împlinit ce le-a cerut Isus: au predicat despre pocăință, au scos draci și au vindecat oamenii după ungerea cu untdelemn. Cu alte cuvinte, lucrurile au funcționat. Maestrul și-a făcut bine treaba, iar discipolii au ascultat de învățător și au împlinit cele cerute. Acest rezultat este o mărturie că viața ucenicilor s-a schimbat, că transformarea lor este reală și au avansat în procesul formării alături de învățător. Sf. Marcu nu prezintă nimic despre o evaluare a testului practic la întoarcerea discipolilor din acțiune. În pasajul din capitolul 6:30 apare doar o mențiune scurtă cu privire la revenirea celor doisprezece și la faptul că ei i-au spus lui Isus tot ce au făcut și ce i-au învățat pe oameni. Evaluarea este esențială și este parte a procesului. Ea trebuie făcută sistematic, la fiecare etapă și cu maximă seriozitate. Important este ce au pus în practică discipolii, dar mai importantă este devenirea lor. Însă ucenicia nu s-a terminat după primul test practic, indiferent dacă acesta este o mare victorie sau un eșec.

Dănuț Jemna

Sursa: Alteritas

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/24/ucenicia-in-evanghelia-dupa-marcu-partea-a-vi-a/?

Centre de consiliere în criză de sarcină

download

Să rămâi însărcinată într-un moment nepotrivit al vieții tale nu e deloc ușor. Probabil că te simți confuză, speriată, îngrijorată, supărată, furioasă sau dezamăgită.  Toate femeile care trec prin această situație simt la fel. E important să nu fii singură în aceste momente. Nu întotdeauna familia iți este un sprijin. Un ajutor specializat poate fi de mare folos.

O femeie însărcinată nu are nevoie de avort. O femeie însărcinată are nevoie de respect, dragoste, sprijin și protecție. În România sunt numeroase centre care se ocupă cu consilierea femeilor însărcinate. Nu ești singură!

ALBA IULIA

Centrul de informare şi consiliere pre- şi post- avort

Episcopia Ortodoxă
Str. Mihai Viteazu, nr. 16
Tel. 0748.498760, 0258.821.693
www.filantropiaortodoxa.ro
Bianca Elena Mărginean

Centrul Iochebed

Bd. Transilvaniei, bl. 54, ap. 24
Tel. 0358.401.487
centruliochebed@gmail.com
www.ccalba.ro

ARAD

Asociaţia M.A.M.A. Arad

Calea Românilor, nr. 4-8, bl. K2, sc. A, ap. 1
Tel. 0257.211.041, 0740.167.676
mama_arad@yahoo.com
www.mercysactionmission.com
Maria Magdalena Mureşan

Asociaţia Ieromonah Arsenie Boca

Tel. 0756.150.645
nuavortarad@yahoo.com
www.arsenieboca.org

Dr. Corina Guzgă

BAIA MARE

Asociația „Piciorușe – Little Feet”

Str. George Coșbuc bl. 34, ap. 20, Et. 3
Baia Mare, Jud. Maramureș
Tel. Fix: 004 0362 800 770
Mobil: 004 0737 177 277

picioruse.littlefeet@gmail.com

Facebook: https://www.facebook.com/Picioruselittlefeet-211195745958315/

http://picioruse-littlefeet.org/

BRAŞOV

Fundaţia Iochebed

B-dul Griviţei, nr. 61, Bl. 46, Sc. E, Apt. 1
Tel. 0368.449.283
iochebedbv@gmail.com
www.mercysactionmission.com
Daniela Fagadar

BUCUREŞTI

Clinica Pro-Vita Internaţional

Bd. Nicolae Titulescu nr. 93, sector 1
Tel. 021.223.5855, 0744.389.987
cpvint@gmail.com
www.clinica-provita.ro
Psih. Roxana Voicu

Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi, Filiala Bucureşti

Str. Brânduşelor, nr. 3, bl. V78, sc. 2, ap. 44
Tel. 0744.982.925
roxana@provitabucuresti.ro
www.provitabucuresti.ro
Psih. Roxana Puiu

CLUJ

Clinica Pro Vita

B-dul. 21 Decembrie, nr. 86
Tel. 0264.431.891, 0748.127.021
clinicaprovitacj@clicknet.ro
www.clinicaprovita.ro
Dr. David Ille

Asociaţia Filantropică Medical Creştină Christiana

Proiectul „Pentru Viaţă“
Policlinica Sf. Pantelimon
Str. Ion Meşter, nr. 10
Tel. 0747.033.563
christatodeagross@yahoo.ro
www.pentruviatacluj.ro
Dr. Christa Todea-Gross

Fundaţia Agape pentru Ocrotirea Vieţii

Calea Moţilor, nr. 16, ap. 4
Tel. 0749.067.877, 0743.142.168
agape@terapeuta.ro
www.terapeuta.ro

Cabinetul „Providence“

Str. 1 Decembrie 1918, nr. 130, ap. 36
Tel. 0740.353.469
augusta_calina@yahoo.com
Sr. Augusta Griguţa

CRAIOVA

Cabinet Individual de Psihologie „Silvia Georgeta Ionescu”

Str. Popa Şapcă, nr. 2, bl. B1, ap. 8
Tel. 0762.844.234
Psih. Silvia Georgeta Ionescu

CONSTANŢA

Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi, Filiala Constanţa

Tel. 0723.560.044, 0769.233.631
prflorincarabuz@provitaconstanta.ro
www.provitaconstanta.ro
Pr. Florin Carabuz

DEVA

Centrul Noua Speranţă

Str. M. Kogălniceanu, bl. F5, sc. 4, ap. 62
Tel. 0354.419.090, 0771.032.569, 0735.501.797
nouasperanta1@gmail.com
Lucica Mîrza

Asociaţia M.A.M.A. Deva

Str. Liliacului, Bl. 17, Sc. A, Apt. 2
Tel. 0354.803.686
mama.deva@yahoo.com
www.mercysactionmission.com
Nina Kovacs

Asociaţia „Misiunea Ajutor Pentru Femei”

Al. Jupiter, bl. 22, ap. 46
Tel. 0763.633.909
ajutorptfemei@yahoo.com
www.ajutorpentrufemei.cabanova.com
Rafila Crişan

GALAŢI

Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi

Filiala Galaţi
Tel. 0743 040 118
provitagalati@yahoo.com
Sabina Costache

HUNEDOARA

Asociaţia M.A.M.A. Hunedoara

Str. George Enescu, nr. 12, Bl. 108, Sc. A, Ap. 4
Tel: 0354.416.911
mama_miriam_hd@yahoo.com
Iulia Moldovan

IAŞI

Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“

Strada Tălpălari, nr. 12 Tel. 0232.215.157, 0751.214.017
sfarhangheli@gmail.com
www.sfintiiarhangheli.ro

Centrul de Consiliere Psihosocială şi Terapie „Primul Pas“

Bd. T. Vladimirescu, nr. 89, bl. 89, sc A, ap. 2
Tel. 0232.277.901
contact@primulpas.org
www.primulpas.org
Geanina Ungurianu

Biroul de Asistenţă Socială „Diaconia“ – Centrul Infoadolescent

Str. C. Negri, nr. 48
Tel. 0332.456.021, 0771.647.593
infoadolescent@yahoo.com
www.infoadolescent.ro

Pro Vita Iaşi – Mitropolia Moldovei şi Bucovinei

Centrul de Informare şi Prevenţie (CIP)
Tel. 0753.427.368
dragos.balinisteanu@gmail.com
www.provitaiasi.ro
Dragoş Bălinişteanu – Coordonator

Pro Vita Iaşi – Mitropolia Moldovei şi Bucovinei

Centrul de ajutoare a mamelor aflate în dificultate „Praesidio“
Tel. 0756.333.890
cosmin_brinza@yahoo.com
www.provitaiasi.ro
Cosmin Brînză – Coordonator

ORADEA

Centrul de Informare si Consiliere „Puls“

Str. Aurel Lazăr, nr. 4A, ap. 8
Tel. 0359.800.665, 0755.206.787
centrulpuls@yahoo.com
www.centrulpuls.ro
Cornelia Gherle

o-viata/resurse-pro-viata/8377-centre-de-consiliere-in-criza-de-sarcina#axzz5jCVqh6jz

Marturie post-avort – de Iulia Moldovan

Mă numesc Iulia Moldovan, și m-am născut în România în perioada în care majoritatea copiilor nu auzeau nimic despre existența lui Dumnezeu. Școala cu profesorii ei, în care aveam încredere absolută, ne-a învatat că lumea s-a născut din nimic, viața a evoluat dintr-o celulă și la un moment dat, extraordinar moment, a apărut homo-sapiens! Dumnezeu era complet scos din ecuație și nimeni nu pomenea de El! Cel puțin eu nu am auzit decât la plural, despre zeii din legende care erau o ficțiune și că religia este opiumul popoarelor.

iulia moldovan 250

Despre Isus știam că s-a născut de Crăciun și ce fain era că atunci venea Moșul; la Paști că a înviat pentru că ciocneam ouă și ziceam ,,Hristos a înviat”. Niciodată însă nu mi-am pus întrebări cu privire la El. L-am considerat un personaj legendar și aș fi vrut să fie doar atât. Interesant este că întotdeauna când auzeam Numele Lui aveam un respect amestecat cu o notă de teamă.

Adolescentă fiind, am început să tânjesc după dragoste. Nu aveam principii creștine (de unde aș fi putut avea?), dar mulțumesc Domnului că m-a păzit și m-am căsătorit cu băiatul pe care l-am iubit la 19 ani. Pe atunci trăiam într-un regim în care avorturile erau interzise și copiii (sau sarcinile), erau considerați ca fiind ceva ce erai obligat să accepți! Oricum nu aveai altă alternativă dacă rămâneai însărcinată și mijloace contraceptive nu existau!

Fiind în primul an de căsătorie și neștiind multe despre concepție sau graviditate, am aflat că sunt insărcinată. Planurile noastre și viitorul meu urma să fie ,,spulberat’’ de ceva ce mă împiedica de acum să merg înainte. Am hotărât că indiferent cât mă va costa, voi îndepărta acea piedică! Am plătit o sumă mare pe atunci și am rezolvat ,,problema’’. Nu am îngăduit niciunui proces de conștiință să mă afecteze în continuare. Când îmi veneau în minte cuvintele celei care mi-a făcut avortul ,,era băiețel!’’, le alungam rapid, neîngăduind o astfel de slăbiciune…

A trecut un an și ceva, am primit locuință, m-am angajat, și la un moment dat am înțeles, cu bucurie de data asta, că sunt iar insărcinată. Am născut foarte ușor și aceasta din cauză că înainte de momentul nașterii, în dureri fiind, am strigat ,,Doaaaamne Dumnezeule, ce bine ar fi dacă ai exista! Ajută-mă să nasc repede și am să cred ca exiști!’’ În clipa aceea am născut…………

 

Daca ai facut avort, viziteaza site-ul http://rupetacerea.ro pentru a descoperi cativa pasi ce te pot ajuta. Aici poti gasi o lista de centre de asistenta pentru sarcina nedorita.

https://alfaomega.tv/pro-viata/resurse-pro-viata/2913-marturie-post-avort-de-iulia-moldovan#axzz5jCVqh6jz

Botezul şi „Economia Sacramentală” o declaraţie agreată de Consultarea Teologică Ortodox-Catolică Nord Americană

download

Botezul şi „Economia Sacramentală” o declaraţie agreată de Consultarea Teologică Ortodox-Catolică Nord Americană
 

Seminarul Ortodox Sfântul Vladimir, Crestwood, New York  3 iunie, 1999

Introducere

Pentru ultimii trei ani Consultarea Teologică Ortodox-Catolică Nord Americană şi-a concentrat atenţia asupra secţiunii concluzive a Crezului Niceano-Constantinopolitan: în particular la confesiunea „unui singur botez”, şi la credinţa într-un singur Duh Sfânt şi în „una sfântă, catolică şi apostolică Biserică” faţă de care aceste singur botez este aşa de îndeaproape relatat, şi cu care constituie o unitate indivizibilă. Am ales să considerăm acest subiect, mai întâi de toate, ca parte a unei reflectări mai largi asupra rolului constitutiv al botezului în stabilirea şi revelarea caracterului fundamental al Bisericii ca o comuniune. În al doilea rând, dorim să răspundem criticilor făcute de diferite grupuri cu privire la declaraţia emisă de Comisia Internaţională Unită pentru Dialogul Teologic dintre Bisericile Catolice şi Ortodoxe de la Balamand, Liban, în 1993, „Uniatismul, Metoda de Uniune a Trecutului şi Cercetarea Prezentă pentru Comuniunea Deplină”, mai ales pentru a protesta împotriva chemării acelei declaraţii de a se încheia practica rebotezării convertiţilor (n. 13) şi referinţa sa la comuniunile Catolice şi Ortodoxe ca „biserici surori” (n. 14). În final, recunoaştem că consideraţia noastră a acestor proteste ne direcţionează înapoi spre declaraţiile anterioare pe care le-a emis Consultarea noastră: „Principiul Economiei” (1976); „Despre Agenda Marelui şi Sfântului Conciliu” (1977); „Despre Documentul Lima” (1984); „Apostolia ca Darul lui Dumnezeu pentru Biserică” (1986); „Răspunsul” nostru (1988) la „Documentul Bari” emis de Comisia Internaţională în 1987; şi în final „Răspunsul” nostru (1994) faţă de documentul din Balamand. În schiţarea acestei declaraţii prezente, am ales să luăm sfatul nostru şi să oferim „o profundă investigare istorică şi teologică” a ideii dacă „bisericile noastre se găsesc de fapt în acelaşi conţinut esenţial de credinţă prezent în fiecare în parte” („Răspunsul faţă de Declaraţia din Balamand”, n. 9).

În următoarele secţiuni ne vom strădui a) să rezumăm descoperirile noastre cu privire la înţelegerea noastră comună faţă de botez, precum şi unitatea sa cu viaţa Bisericii şi acţiunea Duhului Sfânt; b) de a elucida problemele care, în vremurile relativ recente, s-au ridicat cu privire la recunoaşterea reciprocă a botezului fiecăruia; şi c) de a prezenta concluziile noastre, împreună cu anumite recomandări care credem că sunt necesare, pentru ca la nivelele noastre variate de dialog să fie stabilită o temelie solidă şi fără echivoc. Doar dacă am ajuns la claritate cu privire la înţelegerea noastră comună despre botez, credem noi, bisericile noastre pot purcede să discute, în mod caritabil şi realist, acele chestiuni care în prezent apar să constituie impedimente autentice faţă de unitatea noastră în o singură Pâine şi Pahar al lui Hristos.

Despre Botez

O chestiune de credinţă: Botezul se bazează şi îşi derivă realitatea sa din credinţa lui Hristos Însuşi, credinţa Bisericii, şi credinţa credinciosului.

Credinţa lui Hristos: Cu această expresie Paulină ne referim la faptul că botezul, precum toate sacramentele, ne este dat mai întâi de toate ca rezultat al fidelităţii iubitoare a lui Hristos faţă de Tatăl Său, şi ca un semn al credincioşiei lui în Duhul Sfânt faţă de umanitatea căzută, „aşa că noi suntem justificaţi nu prin faptele legii ci prin credinţa lui Hristos Isus” (Galateni 2:16, cf. Romani 3:22, 26; Filipeni 3:9). Botezul nu este o lucrare umană, ci renaşterea de sus, efectuată prin „apă şi Duh”, care ne introduce în viaţa Bisericii. Acesta este acel dar prin care Dumnezeu fundamentează şi stabileşte Biserica ca fiind comunitatea Noului Legământ, „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6:16), prin a ne altoi în trupul crucificat şi înviat al lui Mesia (Romani 6:3-11; 11:17-24), într-un sacrament (mysterion) care este însăşi Hristos (Efeseni 1:3; 3:3; Coloseni 1:27 şi 2:2).

Credinţa Bisericii: În Biserica Apostolilor şi a Părinţilor, botezul nu a fost niciodată înţeles ca o ceremonie privată, ci ca un eveniment comun. Aceasta este indicată de dezvoltarea postului Mare în secolul 4, când catehumenii au luat parte la instrucţiunile lor finale dinaintea botezului la noapte de veghe pascală: botezul lor era ocazia pentru pocăinţa şi reînnoirea întregii comunităţi. În acelaşi fel, declaraţia definitivă a întregii credinţe a Bisericii, acel „Noi credem” al Crezului, a fost derivat din întrebările solemne adresate de lucrătorul sacramental către candidat în baptisteriu. Oricine este botezat, aşadar, este botezat în comunitatea unică a lui Mesia, şi este credinţa comună a acelei comunităţi în persoana şi promisiunile Salvatorului pe care candidatul este obligat să le facă ale lui sau ale ei. În calitate de Biserică, noi recunoaştem veridicitatea aceluia care a spus, „Oricine crede în mine, deşi ar muri, totuşi va trăii” (Ioan 11:25). Aceasta este credinţa Apostolilor şi Părinţilor, a martirilor şi asceţilor, şi a „tuturor sfinţilor care în fiecare generaţiei au fost pe placul lui Dumnezeu” (Liturghia Sf. John Chrysostom). În cuvintele reînnoirii a promisiunilor de botez din liturghia de Paşte a Ritului Roman, „Aceasta este credinţa noastră. Aceasta este credinţa Bisericii. Suntem mândrii să susţinem aceasta în Hristos Isus Domnul nostru

Credinţa creştinului: După cum am notat, fiecare creştin este obligat să îşi facă proprie credinţa Bisericii. Acel „Noi credem” al întregii Biserici trebuie să devină declaraţia individuală a creştinului „cred”, ori rostită de candidatul adult pentru botez în dreptul credinţei sale, sau în dreptul unui copil de sponsorul său şi de comunitatea adunată, în deplina aşteptare că, atunci când va fi crescut, copilul va face credinţa comună să fie şi a lui proprie. Prin boteze, fiecare creştin devine o „creaţie nouă” (2 Corinteni 5:17), şi este chemat să creadă şi să crească „în unitatea credinţei şi cunoştinţa Fiului lui Dumnezeu… la măsura staturii de plinătate a lui Hristos” (Efeseni 4:13). Botezul este începutul vieţii fiecărui credincios în Duhul, implantarea din cadrul fiecărei sămânţe a plinătăţii lui Hristos „care împlineşte toate în toţi” (Efeseni 1:23): o viaţă pe pământ care este deodată realitatea prezentă şi vocaţia continuă a fiecărui creştin, ca „templu a Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6:19) şi locuinţa slavei divine (Ioan 17:22-24). Iniţierea creştină este motivul transfigurării noastre „din slavă în slavă” (2 Corinteni 3:18). Aceasta ne cheamă pe fiecare la război sfânt în calitate de soldaţi ai lui Hristos (Efeseni 6:10-17), şi ne unge pe fiecare cu uleiul Duhului Sfânt ca preoţi care, în imitarea lui Hristos, trebuie să ne aducem pe noi înşine ca „jertfă vie plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1; cf. Filipeni 4:18), şi ca profeţi care suntem chemaţi să invocăm asupra noastră şi a lumii noastre focul din cer care transformă (cf. 1 Regi 18:36-39; Matei 3:11; Luca 12:49). Tot în botez, noi credem că recuperăm demnitatea lui Adam în Paradis şi că, „după ce am fost îmbrăcaţi cu Hristos” (Romani 13:14), suntem chemaţi să devenim noi înşine „hristoşii” – „cei unşi” – ai lui Dumnezeu.

Botezul în cadrul ritualurilor de iniţiere

Un Moment într-o Singură Acţiune: În vremurile antice, iniţierea în Biserică era înţeleasă ca o singură acţiune în diferite „momente”. Astfel că în Fapte 2:38-42, găsim botezul cu apă direct urmat direct de primirea Duhului Sfânt şi „frângerea pâinii” (Eucharistul) de către comunitate; alte texte din Fapte prezintă darul Duhului ca precedând botezul (Fapte 10:44-48; 11:15-17). Această continuitate dintre variate stagii de iniţiere este reprodusă în mod constant în cele mai vechi texte liturgice şi în mărturia patristică timpurie: botezul cu apă în numele Trinităţii, o post- (sau pre-) ungere de botez şi/sau punerea mâinilor prin invocarea Duhului şi participarea în Eucharist. Ordonarea din prezent a ritualurilor Creştin Răsăritene de iniţiere şi Ritul Iniţierii Creştine a Adulţilor în liturghia Romană păstrează unitatea aceasta. În cazul botezului pruncilor, practica latină medievală a separat această unitate de acţiune, cedând confirmarea de către episcop şi comuniunea Eucharistică la o dată mai târzie. Într-adevăr, distincţie care este făcută de obicei în ambele biserici dintre botez şi chrismation, sau confirmare, nu a fost niciodată intenţional să separe primirea Duhului din încadrarea în trupul lui Hristos, a cărui principiu de însufleţire este acelaşi Duh (vezi, de exemplu, Romani 8:9-11, precum şi partea III, B5 de mai jos).

Metoda Botezului: În vremurile antice, în Biserica Ortodoxă contemporană, botezul este administrat ca o imersiune întreită în apă sfinţită prin rugăciune şi ulei, în timp ce lucrătorul care botează invocă Sfânta Trinitate. În ritul roman al Bisericii Catolice încă din Evul Mediu, botezul era de obicei administrat prin vărsare sau turnarea de apă sfinţită prin rugăciune şi semnul Crucii, însoţit de invocarea Trinitariană. În secolele trecute şi chiar astăzi, unii ortodocşi au protestat contra turnării ca fiind o formă invalidă de botez, bazându-şi protestul lor pe mandatul imersiunii de botez implicată în pasaje biblice precum Romani 6:4 („Am fost îngropaţi cu [Hristos] prin botezul în moarte, pentru ca după cum Hristos a fost înviat din morţi, şi noi să umblăm în noutate de viaţă”). Acest criticism, totuşi, ar trebui să fie măsurat împotriva următoarelor considerente: a) „imersiunea” în biserica antică nu însemna întotdeauna cufundare totală – cercetările arheologice indică faptul că multe piscine antice de botez erau cu mult prea puţin adânci pentru cufundarea totală; b) Biserica Ortodoxă în sine poate şi recunoaşte botezul prin vărsare ca valid în caz de urgenţă; c) pentru majoritatea mileniului trecut, Biserica Ortodoxă a recunoscut de fapt botezul catolic ca valid (vezi discuţia noastră în Partea II de mai jos).

Simbolismul Botezului: Botezul este deodată o moartea şi o nouă naştere, o spălare de păcat şi darul apei vii promisă de Hristos, harul iertării şi regenerarea Duhului, o dezbrăcare de mortalitatea noastră şi o îmbrăcare cu roba neputrezirii. Baptisteriul este „mormântul” din care învie creştinul nou născut, şi, în calitate de loc al încadrării noastre în viaţa Bisericii, „pântecul” şi „mama” creştinului, piscina luminii divine a Duhului, izvorul nemuririi, poarta cerului, intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, curăţirea, sigiliul, baia de regenerare şi camera miresei. Toate acestea sunt înţelesuri pe care Părinţii le-au văzut în acest sacrament, şi noi continuăm să le afirmăm pe toate.

Ne-repetabilitaea Botezului: Este învăţătura noastră comună că botezul în apă în numele Sfintei Trinităţi, în calitatea de naştere nouă a creştinului, este dat odată numai odată. În limbajul Părinţilor din secolul patru din Răsărit şi Apus, aceasta conferă sigiliul de neşters (sphragis, caracter) al Regelui. În calitate de intrare definitivă al unui credincios individual în Biserică, aceasta nu poate fi repetată. Pentru a fi siguri, harul botezului poate fi trădat de păcatul serios, dar în astfel de cazuri modurile prescrise pentru recuperarea harului sunt pocăinţa, confesarea şi – în folosirea Ortodoxă pentru apostazie – ungerea cu mir sacru; reconcilierea cu Biserica nu este niciodată realizată de botez, a cărui repetare noi am recunoscut-o întotdeauna ca un sacrilegiu.

Rezultatele investigării noastre: „Noi mărturisim un singur botez”

Membrii Ortodocşi şi Catolici al Consultării noastre recunosc, în amândouă dintre tradiţiile noastre, o învăţătură şi o credinţă comună într-un singur botez, în ciuda anumitor variaţii în practică care, credem noi, nu afectează substanţa misterului. Suntem aşadar mişcaţi să declarăm că noi recunoaştem botezul fiecăruia ca fiind unul şi acelaşi. Această recunoaştere are consecinţe eclesiologice evidente. Biserica este atât mediul cât şi efectul botezului, şi nu este din facerea noastră. Această recunoaştere necesită ca ambele părţi ale dialogului nostru să recunoască o realitatea eclesială una în alta, oricât de mult am privi felul lor de trai în realitatea Biserica ca fiind deficitare sau incomplet. În realitatea noastră comună de botez, noi descoperim temelia dialogului nostru, precum şi forţa şi urgenţa rugăciunii Domnului Isus „ca toţi să fie una”. Aici, în final, este baza sigură pentru folosirea modernă a frazei, „biserici surori”. În acelaşi timp, din moment ce unii nu vor să accepte această recunoaştere mutuală a botezului cu toate consecinţele sale, următoarea investigare şi explicaţie pare necesară.

Probleme în Recunoaşterea Mutuală a Botezului

Inconsistenţe în primirea adulţilor în comuniunea eclesiastică

Administraţia centralizată a Bisericii Catolice moderne, şi absenţa oricărui oficiu care să asemene papalitatea în Biserica Ortodoxă modernă, ajută la explicarea contrastului dintre diversitatea în modurile de primire a catolicilor practicat de bisericile Ortodoxe locale şi (relativ) practica unitară a Bisericii Catolice în decursul celor 500 de ani trecuţi în primirea Ortodocşilor. Din scrierile secolului 5 al Sf. Augustin despre Schisma Donatistă, tradiţia latină a putut să traseze un raţionament clar articulat pentru recunoaşterea validităţii, deşi nu neapărat rodnicia, a botezului trinitarian din afara graniţelor bisericii vizibile. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că rebotezarea ortodoxului nu a avut loc niciodată în Biserica Catolică; se pare, de fapt, că a avut loc mai degrabă frecvent în Evul Mediu. Papa Alexander VI a afirmat validitatea botezului ortodox imediat după intrarea în secolul 16, şi Roma  periodic a confirmat această decizie de atunci. Cu toate acestea, rebotezarea a continuat să fie practicată la frontierele răsăritene de „botezul condiţional”, o opţiune pastorală intenţionată oficial pentru cazurile de îndoială autentică cu privire la validitatea botezului anterior al unei persoane, care în mare – şi în mod eronat – a fost folosit în primirea „disidenţilor” creştini răsăriteni până în era lui Vatican II, şi apoi a fost practicat ocazional în părţile Europei Răsăritene. Vatican II, totuşi, a fost explicit în recunoaşterea validităţii cât şi a eficacităţii sacramentelor ortodoxe(Unitatis Redintegratio 15; cf. Ecumenical Directory [1993] 99a).

În Biserica Ortodoxă, o poziţie consistentă asupra primirii celor botezaţi în alte comuniuni este mult mai dificilă, deşi nu imposibilă, pentru a se discerne. Pe de-o parte, încă de la Conciliul din Trullo (692), colecţiile canonice autoritare din Ortodoxie au inclus legiferările conciliilor nord americane din secolul 3 prezidate de Ciprian din Cartagina, precum şi de colecţia răsăriteană importantă din partea târzie a secolului 4, Canoanele Apostolice. Poziţia lui Ciprian, susţinută de episcopul său contemporan Firmilian de Cezarea în Capodocia, era că mântuirea şi harul nu sunt mediate de comunităţile schismatice, aşa încât botezul administrat în afara comuniunii apostolice universale este pur şi simplu invalid ca un act de iniţiere creştină, lipsit de Duhul dătător de viaţă (vezi Ciprian, Epp.69.7; 71.1; 73.2; 75.17, 22-25). Pe cât de influent avea să fie, Ciprian şi Firmilian au recunoscut că poziţia lor cu privire la botez este relativ una nouă, făurită probabil în anii 230 pentru a se confrunta cu provocările extraordinar de noi prezentate de sectarismul creştin într-o eră de persecuţie, dar urmat în mod logic dintr-un sens clar al graniţelor Bisericii. Canoanele Apostolice, incluse în Constituţiile Apostolice mai largi şi probabil, reprezentative pentru disciplina Bisericii în Siria din anii 380, identifică sacramentele celebrate de „eretici” ca fiind ilegitime (can. 45 [46]), deşi nu este clar în ce sens e folosit cuvântul „eretic”; următorul canon îl marchează ca fiind egal de profan pentru un episcop sau presbiter să reboteze pe cineva care este deja într-adevăr botezat, şi să recunoască botezul „cuiva care a fost poluat de cei profani”. Atât Ciprian cât şi Canoanele Apostolice, în orice caz, trag o linie ascuţită între Biserica autentică vizibilă şi fiecare alt grup care există în afara graniţelor ei, şi nu acordă nici o valoare ritualurilor acelora „din afară”. Pe de altă parte, continuarea practicii Răsăritene din el puţin secolul 4 a fost urmată de o poziţie mult mai nuanţată. Această poziţie este reflectată în Prima Epistolă Canonică a lui Basil de Cezarea (Episcop. 188, datat 374), adresat lui Amphiliochius de Iconium, care – pretinzând că urmează practica „anticilor” – face distincţie dintre cele trei tipuri de grupări „din afara” Bisericii: ereticii, „care deiferă cu privire la credinţa în Dumnezeu”; schismaticii, care sunt separai de trupul Bisericii „pentru anumite motive eclesiastice şi diferă de alţi [creştini] în chestiuni ce poţi fi rezolvate”; şi „parasynagogues”, sau disidenţii care au format comunităţi rivale simple în opoziţie faţă de autoritatea legitimă (Ep. 188.1). Doar în cazul ereticilor în sensul strict – cei cu o înţelegere diferită a lui Dumnezeu, între care Basil îi include pe Manicheeni, Gnosticii şi Marcioniţii – botezul este cerut pentru intrarea în comuniune cu Biserica. Referitor la grupurile al doilea şi al treilea, Basil declară că ei sunt „din Biserică”, şi prin urmare trebuiesc admişi în comuniunea deplină cu botezul. Această politică este reflectată în Canonul 95 al Conciliului din Trullo, care face distincţie dintre „Severieni” (adică ne-Calcedonieneii) şi Nestorienii, care trebuiesc primiţi prin mărturisirea de credinţă; schismaticii, care trebuiesc primiţi prin miruire; şi ereticii, care numai ei au nevoie de botez. Astfel, în ciuda solemnelor decizii ale Conciliilor Ecumenice Cinci şi Şase împotriva poziţiilor lor Hristologice, „Severienii” şi Nestorienii sunt în mod clar recunoscuţi ca încă „parte din Biserică”, şi par să fie înţeleşi în categoria lui Basil de „parasynagogues”: botezurile lor sunt astfel înţelese – ca să folosim limbajul scolastic – ca valide, dacă nu chiar ilicite.

Schisma dintre Catolici şi Ortodocşi, spre deosebire de schismele Ne-Calcedonienilor şi a Bisericilor Siriene din Răsărit, au venit în existenţă mai târziu, şi doar foarte încet. Relaţiile dintre Catolici şi Ortodocşi în decursul secolelor au fost, în consecinţă, foarte variate, clasându-se de la comuniunea deplină, în ocazie, în partea târzie din Evul Mediu (şi, în anumite zone, până încă mai târziu), la o respingere aşa de absolută încât părea să ceară rebotezarea noilor comunicanţi. Există, totuşi, în tradiţia Ortodoxă două decizi sinodice importante care reprezintă continuarea politicii articulate de Basil şi afirmate de Sinodul din Trullo şi mai târziu de canoniştii bizantini, decizii care credem că trebuiesc să li se acorde importanţa primară: cele de la Sinodul din Constantinopole din 1484, şi de la Moscova din 1667. Prima decizie, partea a documentului care formează repudierea formală a Patriarhatului Constantinopolitan despre Uniunea de la Ferrera-Florenţa (1439) cu Biserica Catolică, a prescris că Catolicii să fie primiţi în comuniunea Ortodoxă prin folosirea mirului. În serviciul de primire a convertiţilor catolici pe care l-a publicat Sinodul, această ungere nu este însoţită de rugăciuni care caracterizează ritualul iniţierii; găsim în schimb formulele unui caracter de penitenţă. Ritualul apare aşadar a fi fost înţeles ca parte a procesului de reconciliere, mai degrabă decât ca o reiterarea a chrismation de după botez. Decizia de la Constantinopole din 1484, împreună cu Canonul 95 de la Sinodul din Trullo, pe care îl invocă Conciliul din Moscova din 1667 în decretul său care interzice rebotezarea catolicilor, un decret care a rămas autoritar în bisericile ortodox slavice răsăritene până în prezent.

Constantinopole 1755, Pedalionul lui Nicodemus de la Muntele Sfânt şi „Economia Sacramentală”

Constantinopole 1755: Într-o atmosferă de tensiune sporită dintre Ortodoxie şi Catolicism urmat de Uniunea Melkită din 1724, şi a prozelitismului intensificat urmat de misionarii catolici în Orientul Apropiat şi în Transilvania condusă de Habsburgi, Patriarhul Ecumenic Cyril V a emis un decret în 1755 care cerea botezul Romano-Catolicilor, a Armenilor şi a altora care în prezent erau în afara graniţelor vizibile ale Bisericii Ortodoxe, atunci când ei căutau comuniunea cu aceasta. Decretul nu a fost niciodată anulat în mod formal, dar deciziile ulterioare ale Patriarhatului din Constantinopole (de ex, în 1875, 1880 şi 1888) au permis primirea noilor comunicanţi prin chrismation mai degrabă decât botez. Cu toate acestea, aceste decizii au lăsat rebotezarea ca o opţiune supusă „discreţiei pastorale”. În orice caz, în partea târzie a secolului al 19lea o teologie comprehensiv nou din punct de vedere sacramental a apărut în Ortodoxia vorbitoare de greacă care a oferit un raţionament precis pentru astfel de discreţie pastorală; pentru sursa acestui noi raţionament, trebuie să examinăm figura influentă a Sf. Nicodemus de la Muntele Sfânt (1748-1809).

Nicodemus şi Pedalionul: Lumea Ortodoxă datorează o imensă datorie acestui călugăr atonit, care a editat şi a publicat Philokalia (1783), precum şi numeroase alte lucrări de natură patristică, pastorală şi liturgică. În Pedalion (1800), ediţia sa enorm de influentă – şi comentariu – de texte canonice, Nicodemus a dat formă substanţei faţă de cererea de rebotezare decretată de Cyril V. Complet în simpatie cu decretul din 1755, şi mişcat de ataşamentul său faţă de o eră percepută de aur în trecutul patristic, el a subliniat antichitatea şi de aici prioritatea Conciliilor Africane şi a Canoanelor Apostolice, şi a argumentat în mod încordat, de fapt, pentru provenienţa din primul secol a ultimei. Nicodemus ţinea aceste documente, cu eclesiologia lor esenţial de exclusivistă, drept vocea universală a Bisericii antice. Făcând astfel, el a inversat în mod sistematic ceea ce a fost practica normativă a bisericii răsăritene încă din secolul al 4lea, în timp ce a recunoscut autoritatea atât a legislaţiei conciliare a lui Ciprian asupra botezului cât şi Canoanele Apostolice. Canoniştii bizantini timpurii au înţeles procedura lui Ciprian ca fiind înlocuită de practica de mai târziu, şi au interpretat Canoanele Apostolice în lumina deciziilor lui Basil cel Mare, a Sinodului din Trullo şi a altor texte antice autoritare.

„Economia Sacramentală” conform cu Nicodemus de la Muntele Sfânt: Nicodemus era obligat în mod clar, totuşi, să socotească cu abordarea lui Basil cel Mare şi cu Sinodul marcat ecumenic din Trullo să boteze „în afară” Biserica vizibilă, deşi era diferit de cea a lui Ciprian. Încercare lui de a reconcilia sursele sale cu altele au dus la un termen foarte antic, oikonomia, folosit în Noul Testament şi în literatura patristică pentru a denota atât planul de salvare a lui Dumnezeu cât şi „managementul” prudent al afacerilor Bisericii, şi l-a utilizat în literatura canonică de mai târziu ca fiind abia echivalent al „discreţiei pastorale” sau a administraţiei. În adoptarea acestui termen pentru a diferenţia între ceea ce a înţeles el ca politică „strictă” (akriveia) a Bisericii antice şi în mod aparent practica mai flexibilă (oikonomia) a erei bizantine, Nicodemus a acordat în mod neglijent un nou înţeles termenului oikonomia. Prin intermediul acestui nou înţeles, Nicodemus a putut să armonizeze pe practica mai strictă, timpurie a lui Ciprian cu cea a lui Basil şi alte surse canonice antice; aşa a putut el să-i citească pe părinţii din secolul 4 ca cei ce au exercitat „economia” cu privire la botez de către Ariani pentru a facilita re-intrarea lor în Biserică, aşa cum a făcut-o şi Sinodul din Trullo cu privire la „Severiani” şi Nestoriani, şi putea să interpreteze tratarea botezului latin de la Constantinopole la Sinodul din 1484 şi apoi deciziile ortodoxe ca acte de „economie” desemnate să apere pe ortodocşi de mânia unei Europe Catolice mult mai puternice. În zilele sale, argumenta el, ortodocşii erau protejaţi de puterea sultanului turc, şi astfel erau din nou liberi să urmeze „exactitatea” perenă a Bisericii. Latinii trebuiau aşadar să fie de acum rebotezaţi.

Înţelegeri variate despre fraza, „discreţie pastorală”: După publicarea Pedalionin-ului în 1800, susţinut de autoritatea personal de formidabilă a lui Nicodemus, principiile opuse de akriveia andoikonomia au ajuns să fie acceptat de mulţi din Ortodoxia vorbitoare de greacă ca fiind cele ce guvernează aplicarea legii canonice în aşa fel încât să permită ori rebotezarea creştinilor apuseni (kar’akriveian), sau primirea prin chrismation sau profesarea credinţei (kat’oikonomian), fără a se atribui botezului vreo realitatea în dreptul său. Aceasta este înţelegerea care subliniază „discreţia pastorală” poruncită de Sinodul de la Constantinopole din 1875, precum şi de numeroase directive şi declaraţii ale Patriarhatului Ecumenic de atunci. În lucrarea unor canonişti moderni, oikonomia este înţeleasă ca folosirea unei autorităţi de către ierarhia Bici, în cazuri de nevoie pastorală, pentru a se atribui un fel de realitate retroactivă asupra ritualurilor sacramentale exercitate „în afara” Bisericii Ortodoxe – ritualuri care în şi din sine rămân invalide şi lipsite de har. Ierarhia este înzestrată, în această interpretare, cu o putere infinită în fond, capabilă, aşa cum a şi fost, de crearea „validităţii” şi atribuirea harului acolo unde acestea erau absente anterior. Această nouă înţelegere a „economiei”, totuşi, nu se bucură de recunoaşterea universală în Biserica Ortodoxă. Am notat deja că bisericile ortodox slavice răsăritene rămân dedicate faţă de înţelegerea timpurie şi practica erei bizantine, ceea ce nu implică posibilitatea facerii valide a ceea ce este invalid, sau invalid a ceea ce este valid. Chiar şi în cadrul Ortodoxiei vorbitoare de greacă, „economia sacramentală” rămâne subiectul dezbaterii intense, dar interpretarea Nicodemeană este încă promovată în cercurile teologice şi monastice importante. Deşi aceste voci din lumea ortodoxă sunt unele semnificative, noi nu credem că ele reprezintă tradiţia şi învăţătura exactă a Bisericii Ortodoxe cu privire la botez.

III. Concluzii şi Recomandări

Concluzii

„Inconsistenţele” la care ne-am referit la începutul secţiunii a doua s-au dovedit, la inspecţia mai apropiată, a fi mai puţin semnificative decât ar părea a fi. În acest caz, o minoritate vocală din Biserica Ortodoxă refuză să acorde vreo validitate botezului catolic, şi astfel continuă să justifice în teorie (dacă nu mai puţin frecvent de fapt) (re)botezarea convertiţilor din Catolicism. Împotriva acestui singur fapt, totuşi, prezentăm următoarele consideraţii:

Bisericile Ortodoxă şi Catolică învaţă aceiaşi înţelegere despre botez. Această învăţătură identică îşi atrage aceleaşi surse din Scriptură şi Tradiţie, şi nu a variat în nici un fel semnificativ de însăşi mărturia cea mai timpurie faţă de credinţă de până în prezent.

Un element central în această singură învăţătură este convingerea că botezul vine la noi ca dar al lui Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt. Acesta nu este „de la noi”, ci de sus. Biserica nu cere pur şi simplu practica botezului; mai degrabă, botezul este temelia Bisericii. Acesta stabileşte Biserica, care nici ea nu este „de la noi”, ci, ca trup al lui Hristos însufleţit de Duhul, este prezenţa în această lume a lumii viitoare.

Faptul că bisericile noastre împărtăşesc şi practică aceiaşi credinţă şi învăţătură cere ca noi să recunoaştem pe fiecare în parte acelaşi botez şi astfel să recunoaştem în fiecare în parte, totuşi „în mod imperfect”, realitatea prezentă a aceleiaşi Biserici. Prin darul lui Dumnezeu fiecare suntem, în cuvintele Sf. Basil, „din Biserică”.

a Descoperim că această recunoaştere reciprocă a realităţii eclesiastice despre botez, în ciuda diviziunilor noastre, este pe deplin consistent cu învăţătura exactă a ambelor biserici. Această învăţătură a fost reafirmată în multe ocazii. Expresia formală a recunoaşterii botezului ortodox a fost constantă în învăţătura papilor încă de la începutul secolului al 16lea, şi a fost stabilit din nou la Al Doilea Conciliu de la Vatican. Sinoadele de la Constantinopole din 1484 şi Moscova din 1667 mărturisesc faţă de recunoaşterea implicită a botezului catolic de către bisericile ortodoxe, şi o fac într-un fel de acord deplin cu învăţătura timpurie şi practica antichităţii şi a erei bizantine.

Teoria influentă despre „economia sacramentală” propusă în comentariile Pedalionului nu reprezintă tradiţia şi învăţătura exactă a Bisericii Ortodoxe; aceasta este mai degrabă inovaţia motivată de circumstanţele operative istorice particulare din acele vremuri. Aceasta nu este învăţătura scripturii, a majorităţii Părinţilor, sa a canoniştilor bizantini de mai târziu, şi nici poziţia de majoritate a bisericilor ortodoxe de astăzi.

Catolicii în prezent care îi acuză pe ortodocşi cu semne împotriva carităţii, şi chiar cu profanare, datorită practicii de rebotezare ar trebui să ţină minte că, în timp ce rebotezarea creştinilor ortodocşi era repudiată în mod oficial de Roma acum 500 de ani, aceasta a continuat totuşi în anumite locuri în secolul ce a urmat şi s-a făcut în mod ocazional, sub masca „botezului condiţional”, până în vremurile noastre.

Recomandări

Pe baza acestor concluzii dorim să oferim bisericilor noastre următoarele sugestii:

Comisia Internaţională a început din nou acolo unde declaraţia Bari din 1987, „Credinţa, Sacramentele şi Unitatea Bisericii”, au ajuns la o concluzie abruptă, prin a recunoaşte simplu asemănările şi diferenţele din practica noastră a iniţierii creştine, şi că aceasta a continuat să reafirme explicit şi clar, cu deplina explicaţie, motivele teologice pentru recunoaşterea mutuală de către ambele biserici a botezului fiecăruia în parte;

Bisericile noastre adresează în mod deschis pericolul că anumite teorii moderne a atitudinii de „economie sacramentală”, atât pentru continuarea dialogului ecumenic cât şi pentru învăţătura exactă a Bisericii Ortodoxe;

Patriarhatul din Constantinopole a retras în mod formal decretul său cu privire la rebotezare în 1755;

Bisericile ortodoxe declară că primirea ortodoxă a catolicilor prin chrismation nu constituie o repetare a vreunei părţi din iniţierea lor sacramentală; şi

Bisericile noastre clarifică faptul că recunoaşterea mutuală a botezului nu rezolvă de la sine chestiunile care ne divizează, sau restabilesc comuniunea eclesiastică deplină dintre Bisericile Ortodoxă şi Catolică, ci că aceasta înlătură un obstacol fundamental din calea noastră spre comunicarea deplină.

http://www.voxdeibaptist.org/Botezul_si_Economia_Sacramentala.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) / Bătrânii bisericii

download

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Bătrânii bisericii

CUPRINS

Introducere

  1. Calificările lor
  2. Selectarea lor

III. Disciplinarea lor

  1. Durata serviciului lor
  2. Susţinerea lor
  3. Numărul lor

VII. Conducerea lor

VIII. Procesul lor de decizie

  1. Ce se datorează lor
  2. Alte puncte

Bibliografia selectată

Introducere

S-au scris câteva cărţi şi articole excelente recent care confirmă faptul că guvernarea bisericii Nou Testamentale trebuie să fie formată dintr-un bord de bătrâni. Aceasta este şi presupunerea acestui articol în ceea ce urmează. Cu toate acestea s-au observat şi probleme mari în aplicarea formei biblice de guvernare. Acest articol caută să expună acele probleme şi îşi propune să găsească şi soluţii.

Leith Anderson într-un articol de-al său intitulat Practica de slujire în cadrul bisericilor din secolul 21 (apărut în cartea lui Roy B. Zuck, editor, Vital Church Issues, Examining Principles and Practices in Church Leadership [Chestiuni vitale ale bisericii, Examinarea principiilor şi a practicilor din cadrul conducerii bisericii, n. tr.], page 40), crede că există patru caracteristici ale bisericilor care funcţionează în mod greşit:

„Aceste biserici cu funcţionare greşită are în mod tipic una sau mai multe din următoarele caracteristici. În primul rând, păcate specifice sun practicate în mod constant şi cunoscute a fi practicate de persoane din biserică, adesea în cooperarea unuia cu altul. Păcatele pot fi orice, însă de obicei ele includ imoralitatea sexuală, incorectitudinea financiară (în special în chestiunile de afaceri), discordanţa, vrajba, bârfa şi împotrivirea faţă de conducerea Duhului Sfânt. Ceea ce face biserica să funcţioneze greşit nu este practica păcatului ci inabilitatea trupului bisericii de a se ocupa cu acesta în mod biblic.

O a doua caracteristică este dominaţia liderilor carnali. În cadrul bisericilor care funcţionează greşit, liderii din cadrul ei nu au calificările din 1 Timotei 3, totuşi ei rămân în poziţie, controlând astfel direcţia şi slujirea bisericii.

Izolarea este o a treia caracteristică. Unele biserici s-au retras aşa de mult de la relaţiile exterioare încât au pierdut contactul cu realitatea, ele nu mai participă la trupul mai lărgit al lui Hristos şi le lipseşte slujirea faţă de lumea din afara bisericii. Din punct de vedere spiritual ele sunt independente şi izolate.

Erezia practică este o a patra caracteristică. Unele biserici sunt ortodoxe pe hârtie dar eterodoxe în practică. Cele mai comune practici ale unei astfel de biserici sunt în cadrul extremelor legalismului şi al licenţei. Aceste extreme sunt adesea explicate prin sectarism sau vreo doctrină dezechilibrată a harului. Dificultatea este că bisericile care funcţionează în mod greşit îşi perpetuează maladiile lor. Ele sunt sisteme închise în care greşitul pare corect şi sănătosul bare bolnav.”

(Un articol care tratează prima caracteristică se numeşte Disciplina bisericii locale [se poate citi în limba engleză de la Local Church Discipline]. Acest articol însă se adresează celei de-a doua caracteristici.)

I. Calificările lor

Una dintre contribuţiile aşa numiţilor Fraţi Creştini (sau Plymouth) este doctrina sa despre conducerea bisericii locale. Uneori fiind în forme modificate, cu toate acestea multe denominaţii conservative şi biserici independente le-au adoptat. Muller şi Craik au fost liderii implicat în formularea noii mişcări din cadrul primei jumătăţi a secolului al nouăsprezecelea.

• „. . . în 1838, şi aparent fiind distraşi de tendinţa de pretutindeni de a renunţa la toată guvernarea formală fin cadrul bisericii, Muller şi Craik s-au retras într-o tabără din Bristol pentru două săptămâni pentru a se dedica rugăciunii şi meditării asupra chestiunilor legate de structura bisericii. Ei s-au reîntors cu convingeri atent de maturizate în ceea ce priveşte bătrânii bisericii şi disciplina. Ei au considerat că a fost ideea lui Dumnezeu ca bătrânii să fie recunoscuţi în cadrul bisericii. Aceştia erau aleşii Duhului Sfânt, chemarea lor fiind una din partea Duhului, însă erau confirmaţi de posedarea calificărilor corespunzătoare şi de binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrarea lor. . .” (Roy Coad, A History of the Brethren Movement [O istorie a mişcării de frăţietate], p. 155-156).

Acolo unde două cuvinte englezeşti sau fraze sunt specificate în cadrul calificărilor, ele sunt de fapt similare în limba greacă. Anumite porţiuni au fost puse în aldine sau îngroşate pentru a accentua anumite porţiuni.

A. Ideal sau calificare?

1. Verbul

Scriptura spune, „Un privighetor trebuie să fie . . .” (1 Timotei 3:2, Tit 1:7). Acele lucruri menţionate sunt cu siguranţă calificări şi nu doar nişte idealuri pentru care să se lupte bătrânii bisericii însă pe care nu le pot niciodată atinge şi acestea nu sunt nici o listă cumulativă pe care o împlineşte în mod constituit cei supravegheaţi ci sunt lucruri pe care nu trebuie să le îndeplinească bătrânii individual.

• „Acestea nu sunt idealuri pe care ar trebui să le caute privighetorul, ci sunt standarde pe care el trebuie să le atingă. . .” (J. R. Littleproud, The Christian Assembly [Adunarea creştină], p. 64).

  • „Aceste pasaje trebuiesc studiate cu atenţie şi aplicate cu sârguinţă în cadrul vieţii de congregaţie, căci liderii nevrednici au făcut rele de nespus” (Gary Inrig, Life in His Body [Viaţa în Trupul Său], p. 105).
  • „Am observat în mod repetat că marea greşeală pe care o fac multe biserici atunci când caută să stabilească o conducere biblică de bătrâni şi diaconi este aceea de a numi în funcţie pe oamenii greşiţi pentru aceasta. În cele din urmă, biserica este încărcată cu liderii greşiţi şi probabil că suferă ani la rândul de probleme ca acelea experimentate de biserica din Efes. Insistă asupra ocupări acestor poziţii din biserică de oameni calificaţi din punct de vedere biblic, chiar dacă acestor oameni le va trebui ani în şir ca să se dezvolte. Ascultarea completă de Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna cea mai bună politică” (Alexander Strauch, Minister of Mercy, The New Testament Deacon [Lucrarea milei, Diaconul Noului Testament], p. 88).
  • „Cea mai comună greşeală făcută de bisericile care sunt gata să implementeze conducerea biblică a bătrânilor este aceea de a numi în funcţie oameni necalificaţi din punct de vedere biblic. Pentru că întotdeauna va fi nevoie de păstori mai mulţi, este ispititor să permiţi ca nişte oameni necalificaţi, nepregătiţi, să-şi asume conducerea în cadrul bisericii. Aceasta este, o formulă de pierdere de timp dovedit” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church [Conducerea biblică, Restaurarea calităţii de conducere la locul ei potrivit în biserică], p. 19).
  • „Poziţiile din cadrul bisericii lui Dumnezeu nu sunt în mod onorific acordate indivizilor care au frecventat în mod credincios biserica sau care sunt seniori în ani” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church [Conducerea biblică, Restaurarea calităţii de conducere la locul ei potrivit în biserică], p. 19)2. Stilul

    Calificările sunt găsite în cadrul literaturii care are un stil logic. Stilul este desemnat să fie preluat la valoarea sa. Acesta nu este un material poetic ca cel din Proverbe, care conţine concepte care sunt adevărate în mod general dar care pot fi diferit în instanţe separate. Materialul logic este pentru a fi ascultat şi nu pentru a fi alegorizat.

    B. Durata calificării

    1. Viaţa timpurie

    Calificările nu au rolul de a elimina pe cineva care a eşuat să împlinească un standard în cadrul vieţii sale timpurii deşi acesta le împlineşte la vremea când este un candidat pentru supraveghere. De exemplu, un potenţial bătrân al bisericii ar trebui să fie cunoscut după ospitalitatea sa la vremea când el este un candidat deşi mai devreme în cadrul vieţii sale poate că nu a fost cunoscut ca fiind ospitalier.

    2. Viaţa prezentă

    El ar trebui să fie de obicei ospitalier la timpul când este propus pentru poziţia de conducere. Însă el nu trebuie să fie descalificat doar pentru că de cinci ori din sute de oportunităţi din anul precedent al propunerii sale să fie un conducător el nu a fost primitor de oaspeţi.

    1 Timotei 3:2 şi Tit 1:6-7 sunt afirmaţii destul de puternice care cer ca un bătrân al bisericii să împlinească acele calificări care urmează. Totuşi, nu este nimeni perfect. Cu toate aceste trebuie ca în cadrul preponderenţei oportunităţilor candidatul să arate calităţi pozitive. Un candidat care împlineşte de obicei calificările poate fi făcut un bătrân al bisericii. Chiar şi dacă un candidat în rare ocazii nu arată o calitate pozitivă, acesta poate fi recunoscut ca bătrân al bisericii dacă el arată astfel de calificări de obicei.

    C. Fără prihană(1 Timotei 3:2; Tit 1:6-7)

    Aceasta este o calitatea a unei persoane pe care şi-o poate permite, „. . . nimic care vreun adversar să aibă ceva de zis contra, sau despre care să poată face o acuzare. . .” (Trench, Synonyms of the New Testament [Sinonime ale Noului Testament], p. 382).

    • „Atunci când un lider este fără cusur, criticii nu pot discredita profesarea credinţei sale de creştin să să-l dovedească că nu e potrivit pentru a-i conduce pe alţii” (Neemia 6:13) (Alexander Strauch, Biblical Eldership, an Urgent Call to Restore Biblical Church Leadership [Conducerea biblică, Apelul urgent spre restaurarea conducerii biblice bisericeşti], ediţia a 3 a, p. 189).

    Cu toate acestea, unii duşmani au minţi foarte creative şi pot face schimbări bizare. Doar acela care doreşte să fie un conducător nu ar trebui să fie descalificat doar pentru motivul că cineva aduce o acuzaţie care este credibilă doar pentru cel care o face. Doar acel candidat care este răspunzător de schimbările eventuale, având o boare de posibilitate în mintea celor care aleg (probabil datorită bine cunoscutelor defecte din vieţile candidatului), este descalificat. Această boare ar trebui să fie bazată pe defectele bine-cunoscute din viaţa candidatului.

    D. Soţul unei singure soţii (1 Timotei 3:2, Tit 1:6)

    Există patru interpretări:

    1. Biserica

    „O singură soţie” din această interpretare este biserica. Aceasta este o încercare stângace din partea teologilor Romano-catolici pentru a proteja doctrina nebiblică a celibatului preoţilor. Nu există nici cea mai neînsemnată iluzie în aceste contexte care să afirme faptul că soţia supraveghetorilor ar trebui să fie înţeleasă ca fiind biserica. Mai degrabă ar fi o referinţă frecventă la familia conducătorului. Astfel el trebuie să aibă o soţie literal vorbind (1 Timotei 3:4-5; Tit 1:6). În plus, figura de căsnicie este că Hristos este soţul iar biserica universală este soţia Sa (Efeseni 5:23; Apocalipsa 19:7b).

    2. Revendicare referitoare la căsnicie 

    Argumentul că un bătrân al bisericii ar trebui să fie căsătorit nu ar fi fără vreun merit, vezi paragraful „Y” de mai jos. Totuşi, accentul din această frază nu este pus pe lipsa unei soţii (dacă ar fi fost aşa, aceasta s-ar fi pus astfel „soţul unei soţii”) ci pe pluralitatea de soţii („soţul unei singure soţii”).

    3. Interzicerea recăsătoriri pentru cei văduvi

    În această interpretare, dacă un bătrân al bisericii îşi pierde soţia prin moarte, această calificare l-ar împiedica să se mai recăsătorească. Totuşi, există un pasaj paralel care se ocupă cu văduvele; acesta demonstrează insuficienţa acestei interpretări.

    O văduvă trebuie să fie „soţia unui singur bărbat” (1 Timotei 5:9). Tinerele văduve sunt încurajate să se recăsătorească (1 Timotei 5:14). Pavel nu ar fi sfătuit pe vreo văduvă să facă ceva care ar putea fi o ameninţare pentru traiul ei viitor dacă ar fi murit şi al doilea soţ al ei. Astfel „soţia unui singur bărbat” nu poate însemna că o văduvă trebuie să rămână necăsătorită.

    Din moment ce „soţul unei singure soţii” este aceeaşi cu „soţia unui singur soţ”, doar că genurile lor au fost inversate, atunci este rezonabil să concludem faptul că interzicerea recăsătoriri nu este interpretarea corectă din acest context referitor la conducătorii din cadrul bisericii.

    4. Adulterul

    Această calificare ar preveni ca cineva care a avut o mulţime de soţii să devină un conducător în biserică. În timpul Noului Testament, poligamia era practicată printre cei bogaţi şi rabinii au permis regelui să aibă 48 de neveste (Jeremias, Jerusalem at the Time of Jesus [Ierusalimul în vremea lui Isus], pag. 90, 93). Calificarea aceasta ar interzice ca un bărbat să fie un conducător în biserică, care este în prezent într-o stare de adulter (relaţii sexuale nepermise).

    • „Consensul general al scolasticilor evanghelici cu privire la fraza ‚soţul unei singure soţii’ atât din 1 Timotei 3 cât şi din Tit 1 este acela că înseamnă că el este soţul unei singure soţii care este în viaţă” (Ray Bohlin, Can Deacons be Divorced? [Pot diaconi să fie divorţaţi?], material preluat de la Probe Ministries la http://www.probe.org/docs/e-deacons2.html).

    E. Cumpătat (1 Timotei 3:2)

    Din punct de vedere literal acest termen este opusul intoxicării. Totuşi, această caracteristică este acoperită de fraza „să nu fie beţiv” [în versiunea în limba engleză este folosită expresia „să nu fie dependent de alcool”, n. tr.], în acelaşi catalog de calificări. Din moment ce aceeaşi listă nu ar copia calificările, termenul „cumpătat” probabil că este folosit în mod figurativ. Folosit în acest fel acesta indică claritatea completă a minţii şi a rezultatului unei bune judecăţi (Dictionary of New Testament Theology [Dicţionarul Teologiei Noului Testament], 1:514-515).

    F. Prudent (1 Timotei 3:2); sensibil (Tit 1:8)

    Acesta este descrierea unei persoane care are control asupra pasiunilor şi dorinţelor sale neevlvioase (Trench, pag. 71-72). Un candidat nu trebuie să fie impecabil. Totuşi, el trebuie să fie familiar cu păcatul pe care tinde să-l comită şi să-l aibă astfel sub control. Versiunea NIV din limba engleză traduce acest termen prin „auto-controlat”.

    G. Respectabil (1 Timotei 3:2)

    Deoarece candidatul şi-a ordonat în mod adecvat întreaga sa viaţă, relaţiile sale cu alţii sunt potrivite şi funcţionează în mod adecvat.

    • „Buna ordonare nu este referitoare doar la îmbrăcăminte şi la atitudine, ci la viaţa interioară, care se exprimă de fapt pe sine în conversaţiile exterioare” (Trench, pag. 346).

    H. Primitor de oaspeţi (1 Timotei 3:2; Tit 1:8)

    A fi primitor de oaspeţi în cadrul culturii din vremea lui Timotei însemna a primi şi a avea grijă de oaspeţi, în special pe cei străini, într-un fel prietenos şi generos (Dictionary of New Testament Theology, 1:59-60).

    I. Capabil să înveţe pe alţii (1 Timotei 3:2)

    Aceasta este o traducere discutabilă a limbii greceşti. Doar de două ori este folosit cuvântul didaktikos, într-un context care îi dezvăluie înţelesul. În acel context acesta înseamnă „a învăţat” sau „a fost învăţat” (Philo, On the Change of Names [Despre schimbarea numelor], paragraful 84, şi Rewards and Punishments [Răsplăţi şi pedepse], paragraful 27; Rengstorf în cadrul cărţii Theological Dictionary of the New Testament, 2:165 este de acord cu această înţelegere).

    Astfel această calificare nu înseamnă că cel care candidatul trebuie să fie un învăţător. Acesta înseamnă mai degrabă că el trebuie să fi fost un student de succes al Cuvântului. El nu are un dar de învăţare conform acestei calificări. El are o cunoaştere comprehensivă a Cuvântului lui Dumnezeu pentru a putea păstori, corecta sau mustra. Această calificare vorbeşte despre cunoaştere nu despre înţelepciune. Înţelepciunea este implicată în „cumpătare” de la paragraful „E” de mai sus.

    Tit 1:9 accentuează faptul că un candidat la poziţia de privighetor trebuie să aibă destulă cunoaştere a Cum pentru a sfătui şi a convinge pe aceia care susţin doctrina falsă. Ba mai mult, conducerea bisericii din Ierusalim a căutat să ajute pe diaconi în aşa fel încât conducerea să nu fie aşa de ocupată încât să neglijeze lucrarea Cuvântului (Faptele Apostolilor 6:4). Propovăduirea Cuvântului putea include consilierea, evanghelizarea, învăţarea, şi aşa mai departe. În mod aparent de la un candidat la poziţia de conducător în biserică se aştepta să fie capabil pentru un anumit tip de slujirea a Cuvântului deşi nu toţi ar avea nevoie să fie învăţători.

    Cel mai bună cale pentru ca un candidat să atingă această calificare este prin pregătirea formală. Poate că echivalentul unui titlu de Associate Degree în Biblie sau în teologie ar întâmpina această calificare. Acesta este de obicei un curs de studiu de doi ani pentru studenţii de la şcoli cum sunt Emmaus Bible College, Moody Bible Institute, şi Brooks Bible College. Totuşi, un candidat poate întâmpina această calificare printr-un studiu informal propriu. Dacă acest candidat nu studiază tot timpul, el nu poate dobândi un grad adecvat de cunoaştere pentru mulţi ani.

    J. Să nu fie dependent de vin (1 Timotei 3:3; Tit 1:7)

    Din punct de vedere literal acest cuvânt însemnă „zăbovitor la vin” (Vine, Expository Dictionary, 1:146 [Dicţionar Expozitiv]). CU siguranţă că un alcoolic activ ar fi exclus. Doar aceia care practică moderaţia sau nu beau alcool ar putea fi calificaţi.

    K. Blând (1 Timotei 3:3)

    Cel care împlineşte această calificare nu va fi considerat prin dările lui de socoteală drept general, rege, un stăpân, un domn, un şef, sau un ofiţer şef. Mai degrabă, acesta ar apărea pentru cei din jur ca un lider a cărui calitate de conducător nu este autoritară.

    * „Stăpânii care arată această calitate nu îşi impun în mod aspru poziţia lor superioară asupra acuzaţiilor lor ci mai degrabă sunt gânditori şi atenţi” (Dictionary of New Testament Theology, 2:256).

    L. Necertăreţ (1 Timotei 3:3); nu este bătăuş (Tit 1:7)

    Literal, aceste cuvinte înseamnă „care nu se bate” (Vine, 1:146). Unul care trebuie ţinut atunci când devine mânios sau unul care este certăreţ sau argumentator nu ar trebui să fie numit în calitatea de bătrân al bisericii. Candidaţii care în contextul argumentelor se tot învârt, îşi ridică vocea, lovesc cu pumnii pe masă şi îşi atacă oponenţii sau îşi interpretează greşit poziţiile lor, nu sunt calificaţi. Un conducător al bisericii ar trebui să fie capabil să se angajeze într-o controversă şi să-şi spună punctul fără a se opune crezând că îi atacă pe ceilalţi în mod figurativ sau literal şi fără o aprindere ulterioară a tensiunii.

    M. Liber de dragostea de bani (1 Timotei 3:3); nu este lacom de câştig mârşav (Tit 1:7)

    Lupta după posesiuni, bogăţie şi proprietăţi nu ar trebui să fi în atenţia vieţii unui conducător. Cu siguranţă că orice consideraţie financiară care vine odată cu poziţia de lider nu ar trebui să fie motivaţia pentru cel ce doreşte să fie un lider. Faptul că un candidat a fost plin de succes din punct de vedere financiar nu este o calificare.

    N. Să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. (Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?) (1 Timotei 3:4-5); având copii . . . care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare (Tit 1:6)

    Candidaţii care nu fac o slujbă bună în a-şi conduce familiile lor nu pot fi lideri. Dacă un tată nu poate să-şi disciplineze cu succes familia sa, el s-ar putea să folosească aceleaşi metode defectuoase în timp ce conduce biserica în disciplină, dacă acesta ar fi fost permis să devină un bătrân al bisericii. Inabilitatea candidatului poate fi propria sa greşeală dacă acesta are o soţie sau un copil încăpăţânată. Este greu pentru o adunare să-şi determine responsabilitatea, mai ales din moment ce conducerea este critică în a ajuta adunarea să atingă scopuri divine, de aceea este nevoie de o înregistrare dovedită despre familia unui candidat.

    Nici cel care poate disciplina doar prin ameninţare nu poate fi un lider. Mai degrabă el ar trebui să disciplineze cu har şi demnitate şi să-i inspire pe alţii în a-l respecta (Trench, pag. 346-347).

    În Tit 1:6, fraza „să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare”, se referă la copiii aceluia ce candidează să devină lider şi nu la candidat. Acest lucru este cunoscut deoarece cuvântul grecesc pentru „rebeliune” (plural, neutru), este în acord de număr şi gen cu „copii”. Acesta nu se acordă în număr sau gen cu „bărbat” (singular, bărbat sau femeie).

    Un om al cărui copii sunt implicaţi în cheltuieli extravagante pe propriile lor plăceri şi pofte sau care sunt gălăgioşi, nu s-ar califica pentru postul de supraveghetor (idem, pag. 55; Luca 15:12). Toţi copiii sunt păcătoşi – de aceea, nici un candidat nu se poate aştepta să nu aibă copii cu probleme de păcat. Totuşi, noi ar trebui să rezolvăm problemele lor. Dacă problemele lor ies din control încât aceştia să fie acuzaţi (de exemplu, biserica i-a disciplinat în mod public, un judecător i-a declarat delicvenţi, un alt părinte îi acuză într-adevăr de a fi tatăl copilului fiicei lor) atunci tatăl nu s-ar califica să fie un lider.

    Notaţi faptul că aceste calificări implică faptul ca copiii să fie parte a casei. De la candidat se aşteaptă să-şi disciplineze membrii casei sale. El ar putea avea un copil care este încăpăţânat şi care este greu de disciplinat însă acesta a avut bună grijă de el atunci cât a fost în casa lui. Copilul pleacă de acasă şi merge la colegiu, îşi găseşte o slujbă, sau se căsătoreşte. Acum să el este responsabil pentru sine el devine indisciplinat. Aceasta nu îl califică pe tatăl lui să fie un lider ci mai degrabă dezvăluie e degrabă dezvăluie expertiza tatălui în felul de tratare a persoanelor dificile. Un lider ar trebui să trateze pe credincioşii dificili din adunare şi tatăl din acest exemplu a arătat că este capabil.

    Alte calificări se adresează caracterului nesatisfăcător al unui tată care lasă o amprentă negativă asupra unui copil printr-o trăire de dominaţie şi mai ales de nepăsare.

    O. Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului (1 Timotei 3:6)

    Dumnezeu l-a pedepsit pe diavol datorită mândriei lui (Isaia 14:14-15). O problemă a credincioşilor imaturi care devin lideri în biserică este că ei o să domnească mai degrabă decât să fie exemple sau slujitori (Marcu 9:33-37; Luca 9:46-48; 22:24-30; Iacov 4:6; 1 Petru 5:3). Probabil că ei nu au înlocuit mândria omului vechi cu umilinţa omului nou.

    Pavel i-a spus lui Tit să rânduiască bătrâni (sau presbiteri, în versiunea romanească, Tit 1:5) în Creta (AD 66–House, Chronological and Background Charts of the New Testament [Hărţi cronologice şi de fundal ale Noului Testament], p. 132). Din moment ce existau iudei care erau prezenţi în Ziua Cinzecimii (Faptele Apostolilor 2:11; AD 32–House, p. 129) este posibil că unii dintre bătrânii rânduiţi de Tit să fie credincioşi de aproape 34 de ani.

    Pavel a pus bătrâni în Listra, Iconia şi Antiohia (Faptele Apostolilor 14:21-23; AD 49–House, p. 130). Dacă Nicolae ar fi fost parte a unei comunităţi creştine în Antiohia (Faptele Apostolilor 6:5, AD 34-35–House, p. 129), noii bătrâni puteau să fie credincioşi de 15 ani.

    Pavel a predicat în Iconia în anii 48-49 d. Hr. (Faptele Apostolilor 4:11; House, p. 129). Astfel bătrânii din Iconia puteau să fie creştini doar de câteva luni înainte de a fi numiţi în funcţia de priveghetori. Totuşi, exista o comunitate evreiască puternică acolo (Faptele Apostolilor 14:1); astfel acei oameni puteau să fie credincioşi ai Vechiului Testament de ceva vreme bună.

    Pavel a fost în Listra în anul 49 d. Hr. (Faptele Apostolilor 14:6, 8 şu; House, p. 130). Ceea ce era adevărat despre bătrânii din Listra nu putea să fie identic cu cei din Listra (Faptele Apostolilor 16:1, 3).

    Ed Glasscock argumentează pentru o vârstă minimă de 30 de ani pentru bătrâni. El indică faptul că comunitatea de la Qumran cerea această vârsta minimă pentru a putea sluji ca bătrân în cadrul comunităţii lor. Isus avea 30 de ani când şi-a început lucrarea Sa publică. Pavel probabil că avea 30 de ani atunci când aproba moartea creştinilor (The Biblical Concept of Elder [Conceptul biblic despre bătrânii bisericii], în chestiunile vitale slujirii, examinarea preocupărilor şi conflictelor din lucrare, p. 140-141). Totuşi, nici unul dintre aceste exemple nu sunt direct aplicabile bătrânilor din bisericile locale.

    Lungimea de timp în calitate de credincios nu indică întotdeauna faptul că un credincios este smerit; dar adesea aceasta este şi cazul precum şi maturitatea spirituală necesită timp. Totuşi, accentul din cadrul acestei calificări este pe smerenie şi nu pe durata de când este candidatul un credincios. În orice caz, un nou credincios nu trebuieşte pus imediat în poziţia de bătrân al bisericii. Mai degrabă acesta trebuie să fie observat destul de mult pentru a se asigura dacă el îşi are mândria sub control şi dacă şi-ar controla-o ca un bătrân. Însă şi un om îngâmfat care este credincios de mult timp trebuie să fie şi el respins.

    P. Să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, ca să nu ajungă de ocară, şi să cadă în cursa diavolului
     (1 Timotei 3:7)

    Această calificare este similară cu expresia „mai presus de reproş”. Totuşi, accentul aici este pus pe stilul lui de viaţă din afara bisericii. Stilul său de viaţă ireproşabil trebuie să se extindă şi în comunitate.

    Q. Să aibă copii credincioşi (Tit 1:6)

    Pavel era un bătrân conform textului din 1 Petru 5:1. Despre el se mai crede că nu ar fi fost căsătorit. Oare să însemne aceasta că Pavel a făcut o greşeală atunci când el a scris aceste cuvinte? Din moment ce ştim că toată Scriptura este inspirată, nu putem ajunge la această concluzie. Dacă Pavel vrea să spună că a fost un bătrân al bisericii locale, el a fost probabil un membru al celor care sunt supraveghetori datorită poziţiei sale ca apostol iar calificările nu i s-ar aplica acestuia. Acesta probabil că a fost şi cazul apostolilor din cadrul bisericii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15:6).

    Este soţul un lider spiritual în propria sa familie? Unii poate joacă această parte în public însă sunt deficitare în cadrul căminelor lor.

    Acest verset, asemenea celora din Faptele Apostolilor 16:31-33 şi 1 Corinteni 7:14, arată că o persoană poate avea o influenţă spre mântuirea rudelor sale. Un candidat nu poate crede în locul familiei sale, însă faptul că toţi membrii familiei lui sunt cu toţi mântuiţi arată ori că el a avut o influenţă spirituală pozitivă asupra lor, ori că el nu a avut o influenţă negativă care să îi reţină pe aceştia de la a fi mântuiţi. Datorită efectului pe care îl are un bătrân în viaţa spirituală a congregaţiei sale, un candidat are nevoie să aibă această indicare a abilităţii sale spirituale de a supraveghea. Fără aceasta nu există siguranţă a abilităţii sale.

    Dacă vreunul din copiii săi se află sub „vârsta responsabilităţii”, acesta nu ar trebui să fie numit lider. Doar prin acest fel se poate produce evidenţă credibilă că el este un lider spiritual în familia sa şi astfel se califică în acest sens să fie un bătrân al bisericii.

    R. Să nu fie încăpăţânat (Tit 1:7)

    El nu ar trebui să fie unul care să susţină cu încăpăţânare propria sa opinie, corectă sau greşită, cu o privire nepăsătoare a celora care au o părere diferită (Trench, p. 131).

    S. Să nu fie mânios (Tit 1:7)

    El nu ar trebui să fie repezit spre a deveni stabilit într-un tip de mânie care caută răzbunarea (Trench, p. 131).

    T. Iubitor de bine (Tit 1:8)

    Înainte ca cineva să devină un bătrân al bisericii, el trebuie să demonstreze că iubeşte lucrurile bune. Ai putea conta asupra faptului că-l găseşti apărându-i şi ajutându-i pe cei neajutoraţi, petrecând timp în rugăciune şi studiu al Bibliei, disciplinarea tinerilor credincioşi, închinându-se cu familia sa, şi aşa mai departe.

    U. Drept (Tit 1:8)

    O persoană este dreaptă atunci când trăieşte în conformitate cu standardele drepte al lui Dumnezeu.

    V. Devotat (Tit 1:8)

    El trăieşte o viaţă care este în conformitate cu standardele de moralitatea care sunt acceptate în mod universal în cadrul bisericii. El nu va spune glume proaste sau povestiri rasiste; el va lua parte doar la acele lucruri care sunt bune din punct de vedere moral; el nu va face ceva care ruşinează sau stânjeneşte spiritual pe credincioşii maturi.

    W. Înfrânat (Tit 1:8)

    El se controlează pe sine mai degrabă decât să fie controlat de lume, de fire sau de diavolul.

    X. Ţine cu credincioşie Cuvântul credinţei care este în acord cu învăţătura (Tit 1:9)

    Unul care are să devină un bătrân al bisericii ar trebui să aibă o perspectivă înaltă despre autoritatea şi infailibilitatea Bibliei.

    * „Supraveghetorul unei congregaţii trebuie să se ţină de Cuvântul care este caracterizat ca fiind credincios, vrednic de încredere, sau de bazare” (Homer Kent, The Pastoral Epistles [Epistolele pastorale], p. 222)

    Y. Este căsătorit şi are o familie (1 Timotei 3:2, 4-5; Tit 1:6)

    Limba greacă este destul de sofisticată ca să poată permite ca bărbaţii necăsătoriţi să fie bătrâni ai bisericii dacă aceasta a fost intenţia Duhului Sfânt. El ar fi putut spune, „Dacă el este căsătorit, el trebuie să fie unul care să-şi chivernisească bine casa, ţinându-şi copiii sub control . . .” Dar nu a fost aşa. Despre faptul că acest candidat trebuie să fie căsătorit şi să aibă o familie este învăţătura paragrafelor „D”, „N” şi „Q”.

    Condiţia familiei cuiva este un indicator unic şi posibil al abilităţii acestuia de a fi un lidere. Aparent nu există nici o altă instituţie ca şi căsătoria şi familia în viaţa unui bărbat necăsătorit care să mai dezvăluie abilitatea sa de a fi sau nu un bătrân al bisericii. Riscul este prea mare fără acest tip de test.

    Totuşi, persoana necăsătorită, având mai puţine responsabilităţi „seculare”, poate candida la diferite lucrări pe care o persoană căsătorită nu le-ar putea realiza fără să-şi neglijeze familia (1 Corinteni 7:32-35; de exemplu: misiunile, lucrarea de pionierat, evanghelismul). În cadrul acestei lucrări persoana necăsătorită nu s-ar putea stabili într-un singur domeniu, ceea ce este important pentru bătrânul bisericii pentru ca acesta să slujească în mod adecvat congregaţiei. Astfel de lucrători, deşi sunt diferiţi ca tip, sunt la fel de semnificativi ca şi bătrânii în cadrul planului lui Dumnezeu (1 Corinteni 12:12-27).

    Z. Vârsta

    Cuvântul „bătrân” poate indica faptul că cel ce este numit astfel este o persoană mai în vârstă sau se poate face referire la această poziţie fără a se lua în evidenţă vârsta (Bauer, Arndt, & Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament, 1952 [Lexicon grecesc al Noului Testament], p. 706-707). Ar trebui ca un bătrân al unei biserici locale să fie avansat în ani? Pot fi bărbaţii mai tineri bătrâni ai bisericii?

    Persoana care deţine poziţia de bătrân al bisericii ar fi familiarizat cu cititorii originali evrei ai Noului Testament deoarece existau astfel de poziţii ocupate de oameni din cadrul Sanhedrinului şi în sinagogi. Conform scriitorului Jeremias, copii mai tineri ai bătrânilor din Sanhedrin aveau dreptul de a cânta cu leviţii în timpul jertfelor zilnice din templu (p. 224-225). Prin urmare, evreii au înţeles că postura de bătrân nu era ocupată doar de cei avansaţi în vârstă, ci mai şi includea pe acei taţi care aveau copii tineri. Cu acest fundal, poziţia de supraveghetor al bisericii locale nu trebuia limitată doar la cei cu peri albi.

    Este cel mai bine ca această postură de supraveghetor să fie compusă din oameni de vârste diferite. Aceasta va ajuta la asigurarea că lucrarea adunări este relevantă pentru toate vârstele.

    • „Aceia care sunt lideri într-o adunare trebuie să realizeze faptul că ei trebuie să alimenteze în mod continuu conducerea din partea altor bărbaţi pe care îi va ridica Duhul Sfânt. Un model poate fi văzut în cadrul decesului câtorva din cadrul adunării care nu mai există. Conducerea iniţială dorită nu a stabilit din punct de vedere caracteristic nişte metode de transmitere a conducerii la următoarea generaţie. Unii oameni se pare că au fost foarte şovăitori în a renunţa la controlul lor pe măsură ce îmbătrâneau iar vigoarea lor se diminua. Se pare că aceştia nu au transmis nici parte a zelului lor evanghelistic următoarei generaţii – doar un set de reguli pe care să le urmeze. Viziunea s-a pierdut. A mai rămas doar un simţ al datoriei pentru următoarea generaţie şi aceasta nu este suficient pentru a susţine o lucrare a lui Dumnezeu” (Robert L. Peterson, Lessons from the History of the Colorado Brethren, Emmaus Journal [Lecţii din istoria fraţilor din Colorado], vara lui 1992, p. 176).

    AA. Genul

    Toate referinţele biblice despre bătrâni se fac la persoanele de gen masculin. Femeile nu trebuie să-i conducă pe bărbaţi (1 Timotei 2:12).

    BB. Încercat (1 Timotei 3:10)

    1 Timotei 3:10 indică faptul că cei care candidează ar trebui să fie testaţi înainte ca aceştia să devină diaconi / bătrâni ai bisericii. Despre bătrâni se discută în versetele anterioare acestei secţiuni despre diaconi.

    • „La fel cum şi doctorii sunt examinaţi oficial înainte ca aceştia să fie licenţiaţi, la fel este şi cu păstorii şi diaconii de perspectivă, ei trebuie să fie examinaţi în lumina cerinţelor lui Dumnezeu (1 Timotei 3:2-12) înainte de a prelua funcţia” (Alexander Strauch, Minister of Mercy, The New Testament Deacon [Slujitorul milei, Diaconul Noului Testament], p. 105).

    Unele calificări pot fi testate literal. În cazul celui „învăţat” (paragraful „I” de mai sus), unui candidat i se poate da o examinare în scris sau oral pentru a discerne gradul săi în cunoştinţă a Bibliei şi în teologie. Alte calificări ca cea de „respectabil” (paragraful „G” de mai sus) sunt mult mai subiective şi pot fi confirmate doar prin observaţiile din decursul unei perioade de timp semnificative.

    Nu se poate asuma existenţa calificărilor.

    II. Selectarea lor

    A. Prin apostoli sau desemnaţii acestora

    Exemplul Noului Testament este că apostolii sau desemnaţii lor rânduiau bătrâni în biserică (Faptele Apostolilor 14:23; Tit 1:5). Astfel de persoane înzestrate spiritual nu mai există în biserică. Duhul Sfânt i-a folosit pe aceştia pentru a stabili Biserica în vremurile Noului Testament (Efeseni 3:20; 1 Corinteni 3:9-17; Romani 15:20). Fără aceşti oameni înzestraţi spiritual, această metodă nu poate fi folosită şi astăzi.

    B. Prin congregaţie şi confirmaţi de bătrânii bisericii

    Cea mai mică poziţie din cadrul conducerii bisericii locale este aceea de diacon. Noi ne gândim adesea la diaconi ca fiind din punct de vedere considerabil mai puţin calificaţi decât bătrânii bisericii. Totuşi, calificările diaconilor (Faptele Apostolilor 6:3; 1 Timotei 3:8-13) sunt în unele cazuri aceleaşi ca ale bătrânilor (de exemplu, să fie fără scrupule, soţul unei singure soţii, temperat, să nu fie iubitor de bani) şi în unele cazuri în întrec pe acelea ale bătrânilor (de exemplu, 1 Timotei 3:11 în care sunt evaluate soţiile diaconilor). [Pentru o comparaţie a calificărilor diaconilor şi ale bătrânilor, puteţi citi un articol în engleză apăsând aici.]

    Filip a fost selectat ca diacon în Faptele Apostolilor 6 şi a condus o campanie evanghelistică foarte reuşită în Faptele Apostolilor 8. Ştefan a devenit diacon în Faptele Apostolilor 6 şi a predicat o predică în Faptele Apostolilor 7 care a fost aşa de puternică încât a fost martirizat. Diaconii nu sunt o normă secundară. Ei sunt mult mai imaturi spirituali decât bătrânii. Ei sunt la fel de calificaţi pentru lucrarea lor precum sunt bătrânii bisericii pentru slujba lor. Lucrările lor sunt diferite. Din punct de vedere funcţional ei sunt sub autoritatea bătrânilor bisericii ca o soţie faţă de soţul ei şi Domnul faţă de Tatăl.

    Bătrânilor bisericii li se încredinţează numeroase responsabilităţi. Una dintre cele mai importante este de a sluji prin Cuvântul lui Dumnezeu. Diaconii lucrează ceea ce este desemnat bătrânilor insă bătrânii nu pot îndeplini acest datorită presiunii de a sluji prin Cuvânt (Faptele Apostolilor 6:1-6). Deci, nu este o surpriză faptul că aceste calificări ale bătrânilor sunt aproximative cu ale diaconilor pentru că funcţia lor este aşa de similară. În mod similar se aşteaptă să se acorde multă grijă în selectarea unui diacon ca şi în cazul unui bătrân al bisericii.

    Exemplul biblic este ideea că congregaţia selectează diaconii; aceştia trebuie să îndeplinească calificările specificate. Apoi supraveghetorul adunării confirma selecţia (Faptele Apostolilor 6:1-6). Deoarece calificările şi lucrarea diaconilor şi a bătrânilor sunt aşa de apropiate, o metodă de selectare a diaconilor ar fi acceptabilă şi pentru selectarea bătrânilor.

    Deci, singurul exemplu biblic pe care îl avem de selectare a conducerii şi pe care îl putem aplica astăzi este selecţia făcută de congregaţie. Cu această călăuzire, suntem liber să căutăm un principiu bazat pe Biblie care poate fi aplicat în acest caz. Un principiu ar fi ca aceste calificări pentru bătrâni (sau diaconi) să fie predate congregaţiei, congregaţia şi-ar selecta candidaţii pentru bătrâni ai bisericii (sau diaconi) pe care ei cred că ar îndeplini calificările, iar o autoritate ar trebui să confirme selecţiile.

    În cazul în care într-o adunare există deja bătrâni ai bisericii, autoritatea ar trebui să fie aceştia care slujesc deja. În cazul unei adunări noi care nu are bătrâni, autoritatea ar putea fi a lucrătorului pionier (după exemplul lui Tit) sau a bătrânilor adunării „mamă”. Acolo unde nu este valabilă nici una dintre acestea pentru a fi autoritate, bătrânii unei adunări interesate ar putea fi autoritatea. În acest caz, autoritatea ar trebui să petreacă un timp semnificativ într-o părtăşie apropiată cu adunarea pentru a ştii cine îndeplineşte calificativele (1 Timotei 5:22, 24-25).

    Singurul exemplu pe care îl avem este despre autoritatea care confirmă selecţiile congregaţiei (Faptele Apostolilor 6:6). Scriitorii inspiraţi nu oferă vreo idee referitoare la posibilitatea că, cu aplicarea calificativelor, congregaţia să fie lipsită de succes în procesul de selectare al conducerii.

    Aparent se vede că procesul din Faptele Apostolilor 6, dacă urmează această conduită minimă, va fi supravegheat de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 20:28).

    • „Selectarea noilor bătrâni ai bisericii ar trebui să fie făcută în comun de către congregaţie şi de bătrânii care îi evaluează pe bărbaţi conform calificărilor din 1 Tim 3, şi în dependenţă de rolul Duhului Sfânt în a-i ridica. În timp ce congregaţia îi recunoaşte pe noii bărbaţi ridicaţi de Duhului Sfânt, se pot face sugestii bătrânilor prezenţi, a căror responsabilitate ar fi aceea a alegerii finale” (Kenneth Daughters, New Testament Church Government [Guvernarea bisericii Nou Testamentale], p. 49, citat în John H. Fish III, Brethren Tradition or New Testament Church Truth [Tradiţia fraţilor sau adevărul bisericii Nou Testamentale], în Emmaus Journal, iarna 1993, p. 137).

    Bătrânii trebuie să fie atenţi să obţină o participare puternică a congregaţiei în cadrul procesului de selectare aşa încât ispita exclusivităţii să fie minimalizată în aşa fel încât ei să demonstreze că sunt slujitori şi nu domnitori.

    C. Nu de către bătrânii bisericii în exclusivitate 

    Această metodă de numire în funcţie a bătrânilor este bazată pe teorii invalide şi este insuficientă în a-i dovedi pe bătrânii care sunt recunoscuţi de intraga congregaţie.

    1. Apostolii = teoria despre bătrânii bisericii este greşită 

    În timp ce selecţia făcută de apostoli ar putea părea o bază pentru această procedură, apostolii aveau autoritatea şi darurile care le întreceau pe acelea ale bătrânilor bisericii. Ei au acţionat cu deplina autoritate a lui Dumnezeu (Matei 10:20; 2 Corinteni 11:10; Galateni 1:11-12) şi au făcut miracole (2 Corinteni 12:12). Apostolii puteau rândui bătrâni fără să folosească o listă de calificative deoarece ei aveau o abilitate impecabilă de a discerne voia Domnului. Notaţi că Pavel a rânduiţi bătrâni în Faptele Apostolilor 14:23 cu ani înainte ca acele calificări din 1 Timotei şi Tit să fie revelate. La fel ca şi alţi credincioşi, bătrânii nu sunt infailibili în abilitatea lor de a simţi voia Domnului şi trebuie să se bazeze pe călăuzirea Scripturală oferită de Domnul nostru prin apostolii Săi (1 Corinteni 14:37).

    2. Desemnatul apostolului = teoria despre bătrânii bisericii este greşită

    Uneori se învaţă faptul că bătrânii ar trebui să-şi numească egalii lor deoarece Timotei şi Tit au rânduit bătrâni. Totuşi, nu există vreo evidenţă că ar fi fost oricare dintre aceştia bătrâni ai bisericilor în care slujeau ei. Ei au fost de fapt persoane pe care apostolul i-a selectat să lucreze cu bisericile desemnate. Dumnezeu l-a instruit pe Pavel să-l facă pe Timotei un desemnat (1 Timotei 1:18; 4:14). Pavel a oferit instrucţiuni personale desemnaţilor săi (exemplu, 1 şi 2 Timotei, Tit). Pentru că un apostol le-a spus lor ce să facă, ei au exercitat autoritatea apostolului. Prin rolul lor ei erau mai mult ca lucrătorii de astăzi cu normă întreagă care plantează biserici noi sau care întemeiază bisericile existente şi folosesc Cuvântul lui Dumnezeu drept călăuză. Funcţia celor desemnaţilor nu a fost ce aceea a bătrânilor bisericii de astăzi şi astfel nu putem spune, doar pentru că ei au rânduit bătrâni, că şi bătrânii bisericii de astăzi pot să numească noi bătrâni.

    3. Scrutarea insuficientă

    Acestei proceduri îi lipseşte scrutinul întregii congregaţii de care este nevoie pe a asigura faptul că acei candidaţi îndeplinesc calificările şi că ei au suportul întregii biserici.

    D. Nu sunt selectaţi de bătrânii bisericii influenţaţi de admiterile congregaţionale 

    Există câteva probleme referitoare la această procedură:

    1. Nu este bazat pe Biblia

    Nu există vreo învăţătură sau vreun exemplu în Scriptură care să sprijine o astfel de procedură.

    2. Introduce înclinaţia

    Pre-aprobarea autorităţii înaintea congregaţiei are alimentare, influenţează admiterile congregaţionale. În mod normal membrii congregaţiei nu se simt liberi în a rezista la conducerea supraveghetorului prin a face admiteri negative. Atunci când se întâmplă aşa ceva, biserica este adeseori aruncată într-o criză.

    3. Cauzează rupturi

    Această metodă de numire de bătrâni cauzează rupturi dacă cei din congregaţie sunt jenaţi cu alegerea bătrânilor. Tragedia urmează adeseori un meniu ca cel care urmează:

    a. Bătrânii bisericii selectează un candidat fără acordul congregaţiei.
    b. Bătrânii bisericii îl contactează pe om şi îi indică faptul că vor să-l facă un bătrân al bisericii.
    c. Bătrânii bisericii primesc permisiunea candidatului.
    d. Bătrânii bisericii anunţă selecţia către congregaţie şi vor afirma că respectivul va deveni un bătrân al bisericii dacă nu există vreo obiecţie semnificativă din partea congregaţiei.
    e. O preponderenţă a congregaţiei oferă obiecţii semnificative.
    f. Bătrânii bisericii îşi determină suportul lor pentru candidat.
    g. Candidatul de o singură dată este stânjenit şi părăseşte adunarea luând adeseori şi alte familii cu el. Apoi respectul congregaţiei pentru supravegherea existentă este erodat.

    Astfel, o biserică locală pierde persoane care au un mare potenţial de a fi bătrâni ai bisericii în viitor.

    III. Disciplinarea lor

    Bătrânii biserici care greşesc trebuiesc disciplinaţi. Deşi un astfel de bătrân poate cauza un mare dezastru datorită poziţiei sale critice, acestuia trebuie să i se acorde aceleaşi protecţii atunci când este disciplinat ca şi oricare alt credincios (1 Timotei 5:19-24). Versetul 24 învaţă faptul că păcatele unor bătrâni ai bisericii sunt dificil de descoperit înainte ca aceştia să fie numiţi ca supraveghetori. Însă odată ce acestea sunt descoperite, disciplinarea este obligatorie. Nevoia unor faze avansate de disciplinare indică faptul că o persoană nu mai este calificată pentru slujba de bătrân al bisericii. Urmăriţi următorul paragraf. (Un articol despre disciplină în limba engleză poate fi găsit aici.)

    IV. Durata serviciului lor

    Nu există nici o informaţie în Scriptură referitor la lungimea termenului de slujire al unui bătrân al bisericii decât ceea ce urmează:

    A. Voluntar

    Bărbaţii nu trebuie neapărat să fie bătrâni ai bisericii. Ei nu trebuie să se simtă constrânşi să supravegheze. Ei sunt voluntari (1 Petru 5:2). Implicaţia este că ei pot să-şi dea demisia.

    B. Menţinerea calificărilor

    Bătrânii bisericii trebuie să-şi menţină calificările dacă vor să continue în a se bucura de chemarea Duhului Sfânt de a fi bătrâni al bisericii.

    1. Cadrul istoric

    La vremea când Pavel a scris 1 Timotei (AD 62-3, John Stirling, An Atlas of the Acts [Un atlas al Faptelor Apostolilor], p. 25), erau deja bătrâni în biserica din Efes. Pavel s-a întâlnit cu ei în Milet în anul 57 d. Hr. (Stirling, p. 20). Notaţi de asemenea că în Tit 1 Pavel îl instruieşte pe Tit să rânduiască bătrâni folosind calificativele oferite drept ghid. În 1 Timotei 3 Pavel nu-l instruieşte pe Timotei să rânduiască bătrâni; mai degrabă Pavel îi spune lui Timotei că acesta sunt calităţi pe care bătrânii bisericii existenţi trebuie să le aibă.

    2. Verbul

    Verbul din 1 Timotei 3:2 şi Tit 1:7 este dei.

    a. Înţelesul 

    Înţelesul acestuia este „este necesar” sau „unul trebuie să”. Acesta denotă constrângerea de orice fel (William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature [Lexicon Grec-Englez al Noului Testament şi a literaturii creştine timpurii], p. 171).

    Însăşi constrângerea intenţionată în cadrul înţelesului acestui verb poate fi demonstrată prin citarea folosinţei cuvântului dei din LXX (Septuaginta, n. tr.), versiunea greacă a Vechiului Testament folosită în cadrul primului secol, şi din Noul Testament. Limba originală a Noul Testament este greaca. Traducere din engleză a cuvântului dei este subliniată în următoarele exemple sugerate de The New International Dictionary of New Testament Theology, 2:665-666 [Noul Dicţionar Internaţional al Teologiei Noului Testament]:

    i. Exemplele în care constrângerea este la fel de puternică precum profeţia.

    • „Dar este în ceruri un Dumnezeu, care descopere tainele, şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Daniel 2:28).
    • „Când veţi auzi despre războaie şi veşti de războaie, să nu vă înspăimântaţi, căci lucrurile acestea trebuie să se întâmple” (Marcu 13:7)
    • „Descoperirea lui Isus Hristos pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1)

    ii. Un exemplu în care constrângerea este la fel de puternică precum exclusivitatea metodei Domnului nostru de mântuire.

    • „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12)

    b. Timpul

    Timpul verbului dei este prezent. Aceasta înseamnă că acţiunea verbului are loc la vremea când scriitorul scrie scrisoarea. Aceasta întăreşte ceea ce este cunoscut din cadrul istoric. Calificativele din 1 Timotei 3 sunt calităţi care trebuiesc să fie observate în bărbaţii care slujesc în calitate de bătrâni ai bisericii. De sigur, ar fi de asemenea logic să folosim aceste calităţi drept calificări pentru candidaţii la poziţia de bătrâni ai bisericii.

    3. Concluzie

    Persoanele care deţin poziţia de bătrân al bisericii dar care nu îndeplinesc calificările nu sunt bătrâni ai bisericii.

    C. Aplicaţie

    1. Demisia

    Unii bătrâni ai bisericii vor face ceea ce este onorabil şi îşi vor da demisia atunci când îşi vor descoperi descalificările proprii prin introspecţie.

    Uneori o persoană care are în supravegherea sa doar doi membrii este şovăitor să demisioneze. Cunoscând faptul că trebuie să existe o pluralitate în supraveghere, el e preocupat ca demisionarea sa ar aducă un sfârşit al bisericii locale. O astfel de acţiune poate termina supravegherea. Totuşi, o biserică poate să continue fără să aibă un supraveghetor.

    Au existat biserici locale înainte ca Pavel şi Tit să le rânduiască bătrâni. Din moment ce femeile nu trebuie să conducă (1 Timotei 2:12), probabil că bărbaţii din aceste biserici au oferit o conducere temporară. Unele adunări au acum documente organizaţionale care fac apel la o formă mai primitivă de guvernare, bărbaţii adunării, dacă aceasta ar fi forma preferată de guvernare, o pluralitate de bătrâni, nu există.

    Poate fi un lucru dezastruos pentru o biserică să rânduiască bărbaţi necalificaţi în poziţia de bătrâni ai bisericii.

    2. Evaluările retenţiilor

    Scriptura nu spune nimic despre evaluările retenţiilor. Aceasta nu vorbeşte despre vreo congregaţie care să-şi fi înlăturat bătrânii folosind un proces asemănător cu disciplina formală a bisericii, vezi mai jos. Scopul evaluărilor este acela de a exercita autoritatea congregaţiei de a înlătura persoanele necalificate într-un fel manierat. În cazurile de încăpăţânare, congregaţia trebuie să fie mult mai viguroasă.

    a. Evaluările neobligatorii

    Unii bătrâni ai bisericii poate că nu-şi pot vedea descalificările lor. Poate ca un bătrân al bisericii ar întreprinde o acţiune de corectare proprie dacă i s-ar aduce atenţiei sale problema. Acţiunea de corectare poate fi destulă pentru menţinerea chemării lor.

    i. Evaluarea de către supraveghetor

    Pentru acest motiv unii supraveghetori programează în mod periodic evaluări neobligatorii ale bătrânilor bisericii de către egalii lor.

    ii. Evaluarea de către congregaţie 

    Alte adunări au în mod periodic evaluările lor congregaţionale ale bătrânilor bisericii. Poate că acestea pot fi programate ca o acţiune normală la fiecare an sau doi.

    • „. . . nu este o idee rea ca tuturor membrilor să li se ofere în mod regulat oportunitatea de a scrie numele acelora pe care ei înşişi îi recunosc ca bătrâni ai bisericii. Această informaţie poate fi luată în considerare în urma rugăciunii şi a confidenţialităţii bătrânilor şi poate da naştere la dezvăluirea inimii înaintea Domnului” (John Williams, Living Churches [Bisericile vii], p. 89).

    Dacă un bătrân nu-şi vede numele pe o astfel de listă, el ar putea face ceea ce este corect şi să întreprindă o acţiune de corectare sau să-şi dea demisia.
    Dacă

  1. Evaluarea obligatorieUnii bătrâni ai bisericii nici nu vor demisiona şi nici nu vor prelua vreo acţiune de corectare. Congregaţia trebuie să înlăture din poziţie pe astfel de bătrâni. Domnul nu vrea ca o congregaţie să fie în supunere faţă de un bărbat necalificat doar din cauza poziţie lor. Congregaţia nu trebuie nici ea să fie admirată pentru supunerea faţă de bătrâni ai bisericii necalificaţi. S-a observat că în cazurile în care o congregaţie încearcă să îl ţină pe un bătrân descalificat de la a fi stânjenit prin eliminare, că vieţile a mulţi alţii vor fi avariate pe măsură ce trec anii. Instrucţiunea apostolului Pavel este de a-i mustra (1 Timotei 5:20)! Mai există şi exemplul apostolului Ioan în 3 Ioan 9-11 care promite să-l mustre pe Diotref. Ar trebui să se folosească o astfel de procedură în cadrul disciplinării formale.

    Unii vor obiecta având în minţile lor textul din Faptele Apostolilor 23:3-5. Ei vor spună că însăşi Pavel a respectat poziţia liderilor descalificaţi. Aici trecătorii se plângeau de faptul că Pavel îl ocăra pe marele preot. Pavel s-a apărat pe sine prin a spune că nu a ştiut că respectivul era mare preot şi prin a indica faptul că a înţeles învăţătura din Exod 22:28 pe care a recitat-o ca o interzicere de a vorbi de rău pe vreun conducător al naţiunii Israelului. Exod 22:28 nu se aplică la persoanele necalificate care slujesc ca bătrâni ai bisericii locale deoarece (1) biserica nu este Israel, şi (2) eliminarea unei persoane care este descalificată din poziţia sa implică vorbirea adevărului şi nu vorbirea de rău.

    Congregaţia trebuie să acorde cu atât mai multă atenţie la destituirea unui bătrân aşa cum au avut şi când l-au selectat.

    • „Destituirea unui bătrân al bisericii ar trebui să fie o situaţie dificilă care face apel la cea mai înaltă grijă şi tact. După cum se pare un astfel de lucru s-ar întâmplă doar dacă un bărbat s-a dovedit pe sine însuşi a fi nevrednic de poziţia de bătrân al bisericii prin păcat, erezie sau încăpăţânare imposibilă. Există aşa cum s-a menţionat calificative spirituale pentru calitatea de bătrân al bisericii şi un om trebuie să fie cinstit înaintea lui Dumnezeu în lumina acestora” (John Williams, Living Churches, p. 89)
    • „Poziţia nu l-a făcut să fie un bătrân al bisericii; el a fost unul prin virtutea caracterului său spiritual care avea nevoie doar de recunoaştere. Atâta timp cât un om a continuat să fie puternic din punct de vedere spiritual el a rămas un bătrân. . .” (Donald L. Norbie, New Testament Church Organization [Organizarea Bisericii Nou Testamentale], p. 43-44).
    • „Un bărbat este un bătrân al biserici atâta timp cât acesta face lucrarea şi îndeplineşte calificările biblice, pentru un timp mai lung sau mai scurt” (Gary Inrig, Life in His Body, p. 108)

    Dacă nu sunt parcurşi aceşti paşi, rezultatul uzual este părăsirea părtăşiei de către credincioşi iar eficacitatea adunării va fi stingherită. În cele din urmă adunarea se găseşte pe sine într-o astfel de dărăpănare în cât aceasta încetează să mai existe.

    Nu este ceva obişnuit pentru o congregaţie care funcţionează greşit să-i ţină pe bărbaţii descalificaţi în calitatea de bătrâni ai bisericii temându-se de faptul că aplicarea principiilor călăuzitoare biblice ar diviza biserica. Totuşi, s-a observat că în decursul decadele care urmează vor fi cu toate aceste rupturi frecvente şi numere mari de credincioşi care vor ieşi din părtăşie. Este cel mai bine să fim supuşi Cuvântului şi să ne ocupăm de problemă pe cât de curând posibil.

    D. Restaurarea

    Odată ce un bătrân al bisericii a părăsit supravegherea datorită descalificări, mai poate fi acesta restaurat? Răspunsul este da, atâta timp cât alegătorii săi observă calificările ţinute de obicei. Aceasta bineînţeles că necesită observaţiile al unui fost bătrân al bisericii pentru o perioadă semnificativă de timp. Jay E. Smith a scris un articol ajutător despre restaurarea bătrânilor bisericii, de unde este preluat şi următorul citat:

    • „. . . păcatele din trecut care continuă să afecteze în mod negativ statului cuiva relativ cu calificările pentru conducere sunt descalificatoare. De aceea aceste ramificaţii negative sunt eliminate în timp, cel decăzut poate fi calificat din nou pentru conducerea bisericească. . . . bătrânului bisericii i se cere să aibă o bună reputaţie cu necreştinii. Restaurarea reputaţiei liderului decăzut cu lumea necreştină, totuşi, poate fi dificilă în particular, căci această restaurare, la un anumit grad, este dincolo de controlul său şi este supus discreţiei din partea societăţii, care uneori poate fi neiertătoare . . .

    Interzice atunci Dumnezeu restaurarea liderilor decăzuţi? Nu. Lasă El o posibilitate deschisă? Da. Pare a fi promiţătoare această posibilitate. Da şi nu. Dacă atât viaţa cât şi reputaţia bătrânului decăzut pot fi reabilitate, prospectele sale pentru restaurare sunt promiţătoare. Totuşi, reabilitarea reputaţiei sale, pentru a nu mai menţiona şi viaţa lui, vor fi în mod particular dificile, căci risipirea reputaţiei cuiva este ‚o cursă a diavolului’ (1 Timotei 3:7), şi el nu renunţă aşa de uşor la prada sa” (Can Fallen Leaders be Restored to Leadership? [Pot fi restauraţi la conducere liderii decăzuţi?] în cartea lui Roy B. Zuck, editor, Vital Church Issues, Examining Principles and Practices in Church Leadership [Chestiuni vitale ale bisericii, Examinarea principiilor şi a practicilor din cadrul conducerii bisericii], p. 118-119).

    V. Susţinerea lor

    Lucrarea unui bătrân al bisericii atunci când este exercitată pe deplin necesită o multă parte a timpului său încât întregul său suport nu poate fi obţinut printr-o vocaţie „seculară”. În astfel de cazuri este obligaţia bisericii să-l susţină (1 Timotei 5:17-18).

    VI. Numărul lor

    Cu excepţia când acesta este folosit în mod generic, Scriptura vorbeşte întotdeauna despre o pluralitate de bătrâni ai bisericii.

    • „Biserica timpurie a mărturisit calităţii de Cap al lui Hristos prin a nu recunoaşte un alt bărbat individual în calitatea de cap al bisericii. Conducerea a fost întotdeauna investită într-o pluralitate de lideri (mai întâi apostoli şi apoi bătrânii). Aceasta era adevărat în ceea ce priveşte biserica universală şi cea locală, care este o replică sau o miniatură a bisericii universale” (David J. MacLeod, The Primacy of Scripture And the Church [Întâietatea Scripturii şi a Bisericii], Emmaus Journal, vara 1997, p. 53).
    • „Înregistrarea este pretutindeni consecventă în a indica o pluralitate de conducere în fiecare biserică. Bătrânii bisericii sunt văzuţi în cadrul bisericilor evreieşti din Iudea în Faptele Apostolilor 11:30 precum şi în cadrul bisericii din Ierusalim în vremea conciliului de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15:2, 4, 6, 23; 16:4; cf. 21:18). Când Pavel şi Barnaba au revizitat bisericile nou formate din sudul Galatiei din timpul primei călătorii misionare, ei au rânduit bătrâni (plural) în fiecare biserică (Faptele Apostolilor 14:23). În Efes era o pluralitate de bătrâni (Faptele Apostolilor 20:17). În Filipi din Europa (Macedonia) era o biserică cu o pluralitate de supraveghetori (Filipeni 1:1). Lui Tit i s-a spus de către Pavel să rânduiască bătrâni în fiecare oraş din Creata (Tit 1:5). Iacov spune că cei care sunt bolnavi să cheme pe bătrânii (plural) bisericii (singular) (Iacov 5:14). Mai vedem scris despre aceşti lideri în cartea Evrei unde se face referinţă la ei la plural (Evrei 13:7, 17, 24)” (John H. Fish III, Brethren Tradition or New Testament Church Truth, in Emmaus Journal, Winter 1993, p. 133).

    VII. Conducerea lor

    A. Responsabilităţile bătrânilor bisericii

    1. Ei păstoresc biserica locală (Faptele Apostolilor 20:28)
    2. Ei au controlul şi oferă instrucţiuni (1 Tesaloniceni 5:12-13)
    3. Ei conduc (Evrei 13:7)
    4. Ei se îngrijesc (1 Timotei 3:5)
    5. Ei sunt administratorii lui Dumnezeu (Tit 1:7)
    6. Ei cârmuiesc (1 Tim 5:17, 19)
    7. Ei primesc bani pentru biserica locală (Faptele Apostolilor 11:30)
    8. Ei slujesc bolnavilor (Iacov 5:14)
    9. Ei apără biserica de învăţătorii falşi (Faptele Apostolilor 20:28; Tit 1:7)
    10. Ei îi ajută pe cei slabi (Faptele Apostolilor 20:28)
    11. Ei slujesc prin Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 6:2, 4; Tit 1:9; Evrei 13:7)
    12. Ei sunt un model pentru alţi credincioşi (Evrei 13:7)
    13. Ei veghează asupra vieţilor credincioşilor (Evrei 13:17)
    14. Ei recunosc darurile spirituale din credincioşi (1 Timotei 4:14)
    15. Ei dau socoteală de lucrarea lor în calitate de administratori (Evrei 13:17)
    16. Ei trimit comunicări din partea bisericii (Faptele Apostolilor 15:22-23)
    17. Ei se întâlnesc cu bărbaţi înzestraţi pentru scopul de încurajare şi povăţuire (Faptele Apostolilor 20: 17-38)
    18. Ei se roagă (Faptele Apostolilor 6:4)

    B. Cum este exercitată calitatea de conducere a bătrânilor bisericii 

    Uneori noi vedem un cuvânt cum ar fi „a conduce” şi îi desemnăm propriul nostru înţeles acestuia. Înţelesul provine din trecutul nostru. Poate că atunci când vedem cuvântul „a conduce”, ne gândim la vreun general din armată dacă am avut experienţă în armată. Ne-am putea gândi că stilul unui lider ar trebui să fie acela al unui ofiţer şef dacă acesta ar fi fost angajatul unei mari corporaţii. Unii au alt trecut care îi face să se gândească la acesta ca fiind un lanţ de comandă. Totuşi, ceea ce trebuie să facă un interpret al Bibliei este de a determina înţelesul Bibliei despre cuvânt în contextul corespunzător. pentru a face aceasta, el trebuie să studieze ceea ce Biblia are de spus despre cuvintele de conducere şi exemplele din contextele care au de a face cu supravegherea.

    1. În contextul supravegherii

    a. Hristos este Capul

    Henry Bavink a fost corectat atunci când a scris: „Toată puterea din cadrul bisericii este întotdeauna de un caracter de slujire. Aceasta pentru că doar Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 1:22). . .” (Eldership in the New Testament, BRR [Calitatea de bătrân al bisericii din Noul Testament], vara 1978, p. 24). Observaţi şi textul din Efeseni 5:24. probabil pentru acest motiv bătrânii biserici nu trebuie să domnească printr-un decret ci prin exemplu (1 Petru 5:3). De asemenea, ei trebuie să fie smeriţi (1 Petru 5:5a şi paragraful „O” de mai sus).

    b. Stăpânirea

    Cuvântul folosit în 1 Petru 5:3 pentru „stăpânire” este katakurieuw. Acesta este cuvântul pentru „domn” cu prefixul kata. „Prefixul kata- are o forţă negativă şi implică faptul că prinţii îşi exercită domnia lor spre propriul lor avantaj şi contrar intereselor şi bunăstării poporului (Matei 20:25; Marcu 10:42)” (H. Bietenhard, kurios*, The New International Dictionary of New Testament Theology, vol. 2, p. 519). Acest cuvânt este folosit de patru ori în cadrul Noului Testament. Este folosit odată în 1 Petru 5:3 şi în aceste pasaje:

    • Acesta este folosit referitor la stilul de conducere adoptat de conducătorii neamurilor care era la 180° în afara fazei faţă de felul în care apostolii trebuiau să se conducă pe ei înşişi (Matei 20:25; Marcu 10:42).
    • Acesta este folosit referitor la copleşitoarea dominaţie a omului posedat peste exorciştii evrei care foloseau impropriu autoritatea lui Isus )Faptele Apostolilor 19:16).

    Câteva din responsabilităţile bătrânilor (vezi paragraful „A” de mai sus) sunt la fel de serioase ca şi cerinţele de excludere a învăţătorilor falşi din adunare (Faptele Apostolilor 20:28; Tit 1:7). În aceasta şi în rolurile similare, liderii trebuie să se asigure de faptul că ei clădesc un stâlp al teologiei şi nu un băţ cu cap de cal privat. Ei trebuie să se îngrijească de congregaţie şi nu pentru propria lor avansare. În plus, bătrânii bisericii nu ar trebui să folosească forţa excesivă.

    c. Fiind exemple

    Cuvântul folosit pentru „exemplu” este topos*, dincolo de cuvânt în ideile unei ştampile şi a impresiei sale (H. Müller, tip, model, The New International Dictionary of New Testament Theology, vol. 3, p. 903-907). Bătrânii biserici nu ar trebui să dorească să se umple bisericile lor cu credincioşi care să se uite numai după ei în timp ce se distrug unul pe altul. Dacă bătrânii aspiră la buna părtăşie cu congregaţia lor, ei trebuie să conducă printr-un exemplu de nedominare.

    2. În contextul liderilor altor biserici

    a. Apostolii

    Apostolii erau adesea implicaţi în conducerea bisericilor locale din care făceau şi ei parte (de exemplu, Faptele Apostolilor 15:6).

    Ucenicii au fost instruiţi de Domnul să fie conducători slujitori (Marcu 9:33-37). Ei nu trebuiau să domine ca şi neamurile (Matei 20:25-28).

    Pavel, care a fost înzestrat de Duhul Sfânt ca apostol, a indicat faptul că el şi-a exercitat responsabilitatea sa cu „smerenie şi cu lacrimi” (Faptele Apostolilor 20:19). În alt loc el descrie relaţia sa faţă de alţii ca fiind un rob (2 Corinteni 4:5). El era robit faţă de cei pe care i-a condus.

    În timp ce Pavel era ocazional viguros în îndemnurile sale, vigurozitatea sa nu a fost exercitată pentru a spori sau a păstra poziţia sa (adică de a domni, de a fi mândru). Mai degrabă el a fost viguros pentru că aceasta era cel mai bun lucru pentru aceia faţă de care el era robit. Vezi de exemplu 2 Corinteni 6:11; 7:8-13a.

    b. Diaconii

    O altă slujbă din cadrul bisericii locale este aceea de diacon. Cuvântul grecesc pentru diacon, diakonos, are înţelesul de „servitor” şi „ajutător” (Arndt and Gingrich, A Greek-English Lexicon, p. 183).

    • „Un lider vrednic de recunoaştere are inima unui slujitor. Chiar şi slujitorii posedă autoritate autentică faţă de care alţii se pot supune. Însă slujitorii conduc prin a cere respect nu pentru poziţia lor ci prin caracterul lor. Astfel autoritatea izvorăşte din slujire, un adevăr întrupat în faptul că diaconii, liderii cheie din biserica timpurie, au primit titlul neîmpodobit de ‚slujitori’ (diakonoi, Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:8)” (J. Gary Inrig, Called to Serve: Toward a Philosophy of Ministry in Vital Ministry Issues [Chemat să slujească: O filozofie a slujirii în chestiunile vitale lucrării de slujire], p. 29).

    3. În contextul tuturor creştinilor

    a. Creştinii în general

    De la bătrânii bisericii se aşteaptă să se ia în observaţie îndemnurile făcute către creştini în general.

    „. . . îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători” (Coloseni 3:12-15).
    În timp ce citeşti marele capitol al lui Pavel despre dragoste, meditează la felul cum s-ar aplica acesta la o categorie specială de creştini, bătrânii bisericii.

    • „. . . folosind marele capitol al lui Pavel despre dragoste, putem spune că un lider slujitor este ‚ îndelung răbdător… plin de bunătate… care nu pizmuieşte; … [un lider slujitor] nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul [sãu], [un lider slujitor] nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, [un lider slujitor] acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul’ (1 Corinteni 13:4-7)” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church [Calitatea biblică de bătrân al bisericii, restaurarea ei la locul său potrivit în cadrul bisericii], p. 28).
    b. Persoanele înzestrate spiritual

    Toţi creştinii au daruri spirituale care, conform apostolului Pavel, trebuiesc exercitate în dragoste pentru a se putea zidi Trupul lui Hristos (Efeseni 4:7-16). Exercitarea tuturor darurilor, nu doar acelea date ţie în supraveghere, este necesară.

    c. Trupul lui Hristos

    Pavel învaţă faptul că Biserica este un organism şi nu o organizaţie (1 Corinteni 12:12-31). Fiecare partea a organismului, trupul este esenţială şi lucrează împreună. Organismul este incomplet fără vreo parte. A dezgoli congregaţia de asistenţa sa în cadrul conducerii adunării este ca şi cum am conserva creierul şi am tăia capul (1 Corinteni 12:21). Pavel spune, „… să nu fie dezbinare în trup, ci… mădularele să îngrijească unele de altele” (1 Corinteni 12:25).

    d. Preoţia credincioşilor 

    Toţi membrii congregaţiei, spre deosebire de conducerea sa, sunt preoţi (1 Petru 2:5; Apocalipsa 1:5-6). Congregaţia lucrează împreună ca o preoţie în aducerea închinării lui Dumnezeu.

    e. Concluzie

    Din consultarea evidenţei biblice, se poate conclude faptul că stilul de conducere pe care ar trebui să-l folosească un bătrân al bisericii este acela al modelului şi a fi un slujitor umil. Stilul său nu trebuie să fie acela al unui despot care enunţă porunci urmaşilor săi inferiori.

    • „El nu cârmuieşte prin a domni peste moştenirea lui Dumnezeu, ci mai degrabă el călăuzeşte prin exemplul său spiritual” (William MacDonald, Believer’s Bible Commentary [Comentariul Biblic al Credinciosului], p. 2085)
    • „Bătrânii Noului Testament, asemenea lui Hristos trebuie să fie lideri slujitori nu conducători sau dictatori. Dumnezeu nu vrea ca oamenii lui să fie folosiţi de tirani meschini care se auto-slujesc. Bătrânii trebuie să aleagă o viaţă de slujire în dreptul altora. Ca şi slujitorul Hristos, ei trebuie să-şi sacrifice timpul şi energia lor pentru binele altora. Doar acei bătrâni ai bisericii care sunt slujitori iubitori, smeriţi pot să manifeste în mod autentic viaţa incomparabilă a lui Isus Hristos faţă de congregaţia lor şi de o lume care o priveşte.

    Urmând modelul biblic, bătrânii bisericii nu trebuie să mânuiască autoritatea încredinţată lor într-un fel greoaie. Ei nu trebuie să folosească tactici de manipulare, să joace jocuri de putere săi să fie aroganţi şi distanţi. Ei nu trebuie să fie autoritari, care este incompatibil cu slujirea în smerenie. Când luam în considerare exemplul lui Pavel şi acela al Domnului, trebuie să fim de acord că liderii biblici nu dictează; ei direcţionează. Adevăraţii bătrâni ai bisericii nu comandă conştiinţele fraţilor lor şi fac apel la aceştia să urmeze cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu. Din dragoste, adevăraţii bătrâni suferă şi poartă atacul din partea oamenilor dificili cât şi problemele pentru ca să nu fie răniţi mieii. Bătrânii bisericii poartă neînţelegerile şi păcatele altor oameni ca biserica să poată trăi în pace. Ei îşi pierd somnul ca alţii să poată avea odihnă. Ei fac mari sacrificii personale de timp şi energie pentru bunăstarea altora. Ei se văd pe ei înşişi ca oameni sub autoritate. Ei depind de Dumnezeu pentru înţelepciune şi ajutor, nu pe propria lor putere şi isteţime. Ei confruntă în faţă atacurile aprinse ale învăţătorilor falşi. Ei protejează libertatea comunităţii şi libertatea în Hristos aşa încât sfinţii să fie încurajaţi să-şi dezvolte darurile lor, să se maturizeze şi să slujească altora” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church, p. 26-28).

    „. . .[Pavel] nu a cerut niciodată supunerea liderilor din biserică datorită poziţiei lor ca lideri. Supunerea venea în urma muncii din greu a liderului şi a caracterului său (1 Corinteni 16:15-17; 1 Tesaloniceni 5:12-13; 1 Timotei 5:17).

    Biblic vorbind, respectul, influenta şi puterea nu sunt bazate pe realizările educaţionale şi nici pe poziţia câştigată. Ele se bazează pe rămânerea în munca fără nici un privilegiu, fără trufie şi fără vreo faimă personală” (Bard M. Pillette, Paul and His Fellow Workers – Chapter 1 [Pavel şi tovarăşii săi de lucru – Capitolul 1], în Emmaus Journal, vara 1996, p. 52-53).

    C. Responsabilităţile congregaţiei

    Există câteva domenii în care responsabilităţile bătrânilor bisericii sunt limitate deoarece responsabilitatea aparţine întregii congregaţii. Supravegherea nu are putere nelimitată. Congregaţia acţionează ca o verificare şi o echilibrare.

    1. Disciplina

    a. Întreaga congregaţie ia decizia

    Bisericii i s-a dat responsabilitatea de a îndeplini faza finală de disciplină bisericească (Matei 18:17). Deşi bătrânii ar trebui să fie un corp de investigaţie ca în Faptele Apostolilor 15:6, congregaţia ca întreg ar trebui să fie prezentă în timpul cercetărilor lor şi să ia decizia finală ca şi în Faptele Apostolilor 15:22.

    Apostolul Pavel a instruit „biserica lui Dumnezeu care este în Corint” (1 Corinteni 1:2) să se implice în cadrul disciplinei bisericeşti locale (1 Corinteni 5:1-5).

    b. Biserica nu este doar bătrâni ai bisericii

    Unii cred că biserica este un cuvânt figurat pentru bătrânii bisericii, şi astfel congregaţia nu ar trebui să se mai implice în disciplina bisericească formală. Există o figură de stil care este numită sinecdocă în care întregul (biserica locală) este pusă pus pentru parte (supravegherea).

    Totuşi, înainte ca cineva să impună un înţeles cu privire la un cuvânt, acesta trebuie să dovedească că este unul din înţelesurile actuale valabile. Cel mai comun mod de a descoperi înţelesurile valabile este de a consulta un dicţionar. Dicţionarele listează atât înţelesurile literale cât şi cele figurative. Noul Testament a fost scris în greacă, aşa că se poate verifica un dicţionar grecesc.

    Următoarele dicţionare de limba greacă au fost consultate referitor la cuvântul ekklhsia, cuvântul grecesc pentru biserică:
    William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature, 16th impression, page 240
    L. Coenen, The New International Dictionary of New Testament Theology, 1:296-305
    Joseph Henry Thayer, Thayer’s Greek-English Lexicon of the New Testament, AP&A edition, pages 195-196
    W. E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words with their Precise Meanings for English Readers, 17th impression, 1:83-84 (see also „congregation,” 1:228)

    Nici una dintre aceste surse nu listează pe bătrânul bisericii ca un înţeles figurativ al cuvântului ekklhsia. Biserica din aceste pasaje cu siguranţă că nu înseamnă bătrâni.

    c. Bătrânii bisericii nu ar trebui să treacă pe lângă disciplină

    Bătrânii bisericii trebuie să fie sensibili la faptul că evaluarea cu uşile închise a unui persoane să nu contracareze adesea beneficiile şi verificările şi echilibrul disciplinei formale. Unii credincioşi au devenit conştienţi de faptul că ei ar fi priviţi de sus sau că au fost sancţionaţi de către bătrân dar nu i s-a acordat niciodată acces la beneficiile purificatoare ale unei confruntări faţă în faţă cu un acuzator cu o preocupare specifică. În schimb, fără confruntarea personală, bătrânii nu pot avea cunoştinţă a lucrurilor adevărate.

    Uneori un bătrân al bisericii, simţind nevoia de sfătuire în ceea ce priveşte consilierea uni membru din congregaţie, va aduce problema într-o întâlnire închisă a bătrânilor bisericii. Rezultatul nedorit este că bătrânul influenţează pe egalii săi împotriva aceluia ce trebuie să fie consiliat fără verificările şi echilibrul disciplinei formale. Când un bătrân are nevoie de un astfel de sfat, el ar trebui să-l ceară individual de la unul sau doi credincioşi calificaţi care să se asigure că detaliile nu vor fi împărtăşite cu alţii. Aceasta ar trebui să se facă în afara unei întâlniri închise a bătrânilor bisericii.

    Un bătrân al bisericii trebuie să fie conştient că în anumite state acuzaţiile civile sau criminale pot fi aduse împotriva unui „lucrător” (adică un bătrân al bisericii) care rupe confidenţialitatea cu cei cu care se sfătuieşte acesta. Conducerea trebuie să consulte un avocat referitor la legea din acel stat în particular.

    2. Doctrina

    Biserica din Perga era responsabilă de doctrina care era învăţată acolo (Apocalipsa 2:12-17).

    În timp ce în biserica din Ierusalim bătrânii au ajuns la dezvoltarea doctrinei (Faptele Apostolilor 15), congregaţia (apostolii plus bătrânii plus congregaţia) era prezentă în timpul dezbaterilor şi au luat decizia (Faptele Apostolilor 15:22-23). Luca a accentuat participarea întregii biserici în aprobarea scrisorii prin folosirea prepoziţiei cu. „. . .atunci apostolii şi bătrânii, cu întreaga adunare, . . . şi au trimis această scrisoare prin ei, . . .”

    3. Reprezentanţii 

    Congregaţia are autoritate asupra reprezentanţilor ei (Faptele Apostolilor 11:22; 13:1-3; 14:27). Printre aceştia se pot include persoanele cu normă întreagă (de exemplu, lucrătorii locali, misionarii) şi aceia care nu sunt (de exemplu, un reprezentant al unei organizaţii cu care biserica are vreo afiliere, un lucrător de pionierat cu jumătate de normă). În cazul acelor reprezentanţi care au o lucrare de învăţare, persoanele înzestrate spiritual ca învăţători au selectat reprezentantul.

    4. Comunicările

    Congregaţia, nu doar supraveghetorul, primeşte şi trimite comunicări (Faptele Apostolilor 11:22; 14:27; 15:3-4, 30.)

    5. Selectarea şi schimbarea conducerii

    Congregaţia selectează candidaţii pentru conducere. Bătrânii sau o altă autoritate confirmă selecţiile. Vezi paragraful II de mai sus. Congregaţia îi schimbă pe bărbaţi din funcţia lor folosind un proces asemenea unei discipline formale. Vezi paragraful IV-C-2-b de mai sus.

    D. Concluzii 

    Guvernarea biblică a bisericii locale este conducerea prin bătrânii asistaţi şi monitorizaţi de întreaga congregaţie. Se pot folosi şi diaconi în asistarea bătrânilor bisericii. [Aici puteţi găsi un articol în limba engleză despre diaconi.]

    Fără îndoială că, sub stilul Bibliei, majoritatea întâlnirilor bătrânilor ar fi deschise congregaţiei iar scopurile şi lucrarea bisericii locale ar fi integrate cu întreaga adunare. Bătrânii ar avea acordul din partea tuturor credincioşilor înzestraţi din cadrul bisericii locale şi nu doar a acelora ce sunt prezenţi la întâlnirile cu uşile închise. Bătrânii ar fi mai putini pasibili de a face greşeli şi a primi critică. Disciplina care este realizată de bătrânii bisericii înaintea congregaţiei este aptă de a fi corectă pentru victime şi pentru cel acuzat. Cercetarea unei congregaţii a înregistrărilor şi a procedurilor financiare ar elimina suspiciune şi ar stimula dărnicia. Supravegherea lucrătorilor cu normă întreagă înaintea întregii congregaţii ar evita o clică de conducere.

    Robert L Saucy a scris un articol care descrie un tip de guvernare bisericească care are o pluralitate de bătrâni însă autoritate se baza pe congregaţie. Astfel, stilul lui Saucy de guvernare bisericească ar putea fi categorisit ca un fel de congregaţionalism (Authority in the Church, in Walvoord: a Tribute [Autoritatea în cadrul bisericii, în Walvoord: un tribut], p. 219-238). Totuşi, stilul său nu explică destul de suficient termenii puternici ca „vă conduc” (1 Tesaloniceni 5:12), „conducători” (Evrei 13:7) şi „cârmuiesc” (1 Timotei 5:17) iar unele din interpretările sale nu sunt convingătoare.

    Această lucrarea învaţă ideea că autoritatea finală din biserica locală este supravegherea cu cinci excepţii care implică congregaţia: îndeplinirea disciplinei, formularea doctrinei, supravegherea lucrătorilor cu normă întreagă, primirea de comunicări de la alte biserici locale şi selectarea şi schimbarea liderilor. Chiar şi în cele cinci cazuri excepţionale, cel ce supraveghează este aşteptat să preia un rol puternic în călăuzirea congregaţiei spre deciziile ei. Diaconii pot asista bătrânii bisericii.

    VIII. Procesul lor de decizie

    A. Deciziile importante

    1. Unanimitatea

    „Deciziile adunării nu ar trebui să fie făcute pe baza simplului vot al majorităţii bătrânilor bisericii. O astfel de politică ar duce în mod inevitabil la sentimente dure şi tendinţe de divizare. În mod repetat în Cuvântul lui Dumnezeu suntem îndemnaţi să avem o singură minte, un singur acord şi un singur duh (1 Corinteni 1:10; 2 Corinteni 13:11; Filipeni 1:27; 2:2). Dacă o astfel de unanimitate nu este pe cale să se formeze referitor la o problemă, bătrânii bisericii trebuie să aştepte înaintea Domnului până ce Acesta le dă o unanimitate a minţii şi a Duhului” (Gary Inrig, Life in His Body, p. 111).

    Totuşi, sunt două excese care sunt permise printr-o nevoie percepută de unanimitate care trebuiesc evitate.

    a. Toţi bătrânii bisericii pot fi greşiţi

    A cere unanimitatea nu rezolvă problema faptului că toţi bătrânii pot să fie greşiţi. 

    Bătrânii nu pot revendica aprobarea Divină pentru decizia lor, chiar dacă ei sunt unanimi, dacă decizia merge împotriva învăţăturii clare a Scripturii. Doar Domnul şi apostolii Săi au autoritate absolută. Acolo unde aceştia au vorbit, bătrânii trebuie să se supună (Faptele Apostolilor 2:42; 1 Corinteni 14:37; Galateni 1:8-9; 2 Timotei 2:2). Specific vorbind, doar Matei 18:18-20 asigură faptul că ucenicii Domnului nostru (vezi Marie 18:1) au puterea de a lega şi de a dezlega, nu bătrânii şi nici biserica

    În istoria recentă a mişcării Creştinilor după Evanghelie, cei care erau în supravegherea adunărilor au votat unanim să-i dea în judecată pe alţi creştini în tribunalele guvernului. Aceasta a fost o încălcare a 1 Cor 6:1-8. Aceştia erau greşiţi în decizia lor unanimă.

    Probabil că din acest motiv întreaga congregaţie a fost implicată în cele cinci roluri importante de la paragraful VII-C de mai sus. Verificare şi echilibrul arată faptul că în cadrul întregii congregaţii vor fi din fericire uni credincioşi sensibili la călăuzirea Duhului Sfânt care să aducă adunarea înapoi la ascultare.

    b. Regula de supraveghere de către un bătrân(i) care domină

    Această problemă are loc acolo unde un supraveghetor practică luarea de decizii unanime pentru chestiunile importante şi în congregaţiile care nu au fost atente în cadrul calificării şi a retenţiei bătrânilor.

    Există un anumit tip de personalitate dominantă care îl descalifică pe cel care ar vrea să fie bătrân al bisericii. El nu ar întâmpina calificativele de mai sus de la F, H, K, L, O, P, R şi S. Totuşi, dominaţia sa se presupune în mod superficial să fie semnul unui lider. Atunci când acesta ajunge în bordul bătrânilor, el îl domină prin a cere unanimitatea. Conducerea spirituală a celorlalţi bătrâni este eclipsată de nevoia dominantului bătrân de a se auto-servi. Nimic nu se face dacă acest nu-i slujeşte intereselor liderului dominant.

    Dezordinile personalităţii compulsive au fost de asemenea observate în aceia care deţin funcţia de bătrân al bisericii. [Mai multe informaţii în limba engleză puteţi găsi aici.] O astfel de persoană va domina pe un supraveghetor cauzând biserica locală să-i reflecte neajunsurile acestuia.

    • „Scriptura nu spune nimic despre conducerea majorităţii absolute sau de unanimitatea totală. Scriptura insistă asupra unităţii şi a păcii din congregaţie, însă în cel mai bun termen, este neînţelept să permiţi unuia sau la doi oameni să interzică prin veto întreaga adunare în luarea unei decizii. O astfel de practică nu creează deloc pace sau unitate. În schimb, aceasta pune congregaţia şi bătrânii ei în mila celor mai incompetenţi din adunare, membrii tari la cerbice şi încăpăţânaţi. Aceasta va frustra în mod inevitabil restul congregaţiei, va crea sentimente rele, şi va zădărnici progresul bisericii” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, p. 120, citat de John H. Fish III, în Brethren Tradition or New Testament Church Truth, Emmaus Journal, iarna 1993, p. 140).

    2. Preponderenţa 

    Preponderenţa este o îmbunătăţire în cerinţa pentru unanimitate. Aceasta necesită existenţa unei singure minţi puternice dar oferă o verificare şi echilibru. Preponderenţa necesită o majoritate foarte largă. Dar, deoarece aceasta nu necesită un vot unanim, efectul unul bătrân al bisericii dominant este anulat. Evident preponderenţa nu este adecvată atunci când sunt doar doi sau trei bătrâni. Poate că nu ar trebui să avem supraveghetori mici pentru acest motiv. Însă cu patru bătrâni, se poate obţine o mare majoritate cu o preponderenţă a trei bătrâni (75%). Aceasta este de asemenea posibilă cu supraveghetori mai mulţi.

    B. Deciziile mai puţin important

    Deciziile cum ar fi culoarea vopselei pereţilor necesită o simplă majoritate.

    IX. Ce se datorează lor

    Vezi de asemenea şi paragraful V de mai sus, „Susţinerea lor”.

    A. Cinste

    Pavel sfătuieşte în 1 Timotei 5:17 ca acei lideri care excelează în sarcina lor sunt „vrednici de o dublă cinste”. Prin implicaţie el mai spune că chiar şi aceia care nu excelează dar fac o muncă tolerabilă trebuie să fie respectaţi pentru slujba şi lucrarea lor şi astfel sunt vrednici de o singură cinste.

    Cu siguranţă că aceia care sunt găsiţi a fi necalificaţi pentru această postură trebuie să fie scoşi de acolo. Vezi paragraful IV de mai sus, „Durata serviciului lor”.

    B. Imitare

    Credincioşii sunt încurajaţi să-i imite pe bătrâni datorită marelui standard pe care aceştia trebuie să-l menţină pentru a continua chemarea lor în calitatea de bătrâni ai bisericii (1 Timotei 3:1; Evrei 13:7).Ei ar trebui să devină intim de familiari cu felul de viaţă al bătrânilor bisericii (1 Tesaloniceni 5:12; în versiunea din limba română este folosit termenul „să priviţi bine”, iar în versiunea română revizuită apare termenul „să recunoaşteţi”, [n. tr.], în timp ce în versiunea NASV din engleză este folosit termenul „să apreciaţi”, iar versiunea KJV „să cunoaşteţi”, care este tradus mai bine)

    C. Supunere

    Ascultarea sugerată de Evrei 13:17 „. . . nu este prin supunerea faţă de autoritate, ci care rezultă în urma convingerii. Acesta este un tip de ascultare care este lucrarea de încredere într-o persoană” (W. E. Vine, Expository Dictionary, 3:124). Aceasta nu este tipul de supunere impus într-un lanţ de comandă, tipul de supunere pe care l-ar putea cere un bătrân datorită slujbei sale în biserică. Este mai degrabă supunerea ceea ce ar fi cineva mai degrabă să ofere datorită excelenţei spirituale a bătrânului bisericii.

    X. Alte puncte

    A. Mandatarii

    Pentru a întâmpina cerinţele guvernului, unele biserici se vor încorpora şi pentru acest scop vor crea un bord de mandatari care nu corespunde cu bordul de bătrâni ai bisericii. Acest lucru pur şi simplu caută necazul. Mandatarii s-ar putea să nu aibă calificările liderilor bisericii şi s-ar putea să aibă din şansă telurile bătrânilor bisericii. Bordul de bătrâni ai bisericii ar trebui să fie bordul care este responsabil în cadrul hârtiilor de încorporare.

    B. Documentele organizaţionale

    Întreaga congregaţie ar trebui să fie implicată în crearea documentelor organizaţionale. Dacă biserica este o corporaţie, ei pot include şi Articolele de Încorporare şi Statut. Prin oferirea fiecărui membru al congregaţiei oportunitatea de a oferi admiteri, întreaga congregaţie va avea proprietatea documentelor şi acestea se vor unifica cu conducerea spre realizarea scopurilor bisericii.

    1. Ar trebui să fie menţionată congregaţia în documente?

    În anii 1970 şi 1980 avocaţii sfătuiau adesea pe cei care plantau biserici să nu menţioneze congregaţia în documentele organizaţionale. În acel timp era o luptă de restaurare a denominaţiilor conservativ tradiţionale care erau infestate de teologii liberali. Se spunea despre congregaţii să sunt notoriu de slabe din punct de vedere teologic şi că ar putea cădea cu uşurinţă spre învăţăturile liberale. Astfel se credea că liderii trebuiau să aibă controlul ferm al bisericii. Avocaţii spuneau plantatorilor de biserici că nu exista o cale mai bună de menţinere a controlului decât a nu se menţiona pur şi simplu congregaţia în documente.

    Totuşi, au existat câteva probleme referitoare la această abordare. În primul rând, Scriptura specifică faptul că întreaga congregaţie trebuie să-i verifice pe bătrânii bisericii. În al doilea rând, congregaţiile au simţit că această congregaţie a dat naştere la un stil de conducere care era prea autoritar. Nu era ceva uzual să auzi un membru al congregaţiei rugându-se ca un bătrân al bisericii să fie luat de Domnul pentru a face loc conducerii calificate care ar rezolva problemele bisericilor tulburate. În al treilea rând, în general conducerea a fost aceea care a adus învăţăturile liberale în cadrul bisericilor. Congregaţiile erau adesea mult mai conservative decât conducerea. Documentele organizaţionale ar trebui să se adreseze întregii congregaţii, nu doar supraveghetorului.

    2. Ar trebui incluse în documente Declaraţia de Credinţă şi Statutele?

    a. Ar trebui să existe acestea?

    În zilele timpurii ale mişcării Fraţilor (Brethren movement din limba engleză îi reprezintă pe cei de la cultul Creştinilor după Evangheliei, n. tr.) (prima jumătatea a secolul al 19lea), se credea de drept că declaraţiile de credinţă au devenit prea importante în cadrul bisericii. Recitarea crezurilor a înlocuit studiul biblic personal. Astfel a existat o împotrivire faţă de autorizarea crezurilor sau a orice care arăta ca unul. Această tradiţie, acum fiind pusă într-un loc nepotrivit, continuă şi până în ziua de azi. Unele biserici sunt împotriva autorizării unei declaraţii de credinţă sau a declarării statutele care acoperă lucrările esenţiale ale bisericii locale. Atitudinea este că dacă cineva ar citi doar Scriptura, ei ar veni cu interpretări mutuale.

    Totuşi, studenţii nu ajung la aceleaşi concluzii în studiul lor al Scripturii. Aceasta se datorează anumitor motive: influenţele din trecutul lor, nivelele diferite de inteligenţă, abilităţi diferite în interpretare, conflicte de interes, păcatul şi aşa mai departe. Deci, în momentul crucial, atunci când se pune în discuţie o mare doctrină sau când este activat procesul de disciplină, nu există interpretări şi proceduri agreate în mod reciproc. Prin urmare este o controversă paralizată şi poate da naştere unei ruperi de biserică. O afirmaţie de credinţă şi statutele acceptate de întreaga congregaţie trebuiesc să fie create în avans aşa cum sunt ghidările în a afla cum să supravieţuieşti.

    În plus, fără documente organizaţionale care menţionează congregaţia şi care să nu aibă statutele, biserica şi conducerea ei se expune gravei obligaţii atunci când un membru aduce un proces juridic împotriva lor. Congregaţia trebuie să aibă şi ea acces la acestea (Jay A. Quine, Court Involvement in Church Discipline, Part 2 in Vital Ministry Issues, Examining Concerns & Conflicts in Ministry [Implicarea la curtea de judecată din cadrul disciplinei bisericeşti, partea 2 în Chestiuni vitale lucrării, Examinarea problemelor şi a conflictelor din cadrul slujirii], p. 238-239).

    Liderii dominanţi vor obiecta faţă de statute deoarece ele le vor restricţiona abilitatea lor de a manipula (vezi paragraful VIII-A-b).

    b. Ar trebui să existe acestea în cadrul documentelor organizaţionale?

    Din nou, în timpul perioadei dintre anii 1970 şi 1980, liderii au sfătuit pe plantatorii de biserici să îşi includă Declaraţia lor de Credinţă şi Articolele lor de Încorporare. Ideea lor era că aceste Articole sunt mai greu de schimbat deoarece acestea sunt în dosarele guvernului. Statutele nu sunt de obicei revizuite de guvern şi se pot schimba cu uşurinţă de către liderii bisericii. Sfatul a fost acordat cu ideea că s-ar reduce incursiunile teologiei liberale.

    Totuşi, teologia liberală foloseşte adesea aceeaşi declaraţie de credinţă încât multe congregaţii îi acceptă. . . însă schimbă definiţiile cuvintelor pentru a încorpora învăţătura anormală.

    Este probabil mai bine să se includă Declaraţia de Credinţă în Statute şi să se facă o actualizare la declaraţie pentru ca cititorii să înţeleagă clar doctrinele adevărate în faţa înţelesurilor schimbătoare.

    Bisericile îşi ţin de obicei separat statutele lor de documentele organizaţionale şi le actualizează când este necesar. Subiectele statutelor pot include finanţele, disciplina, conflictele de interes, lucrătorii cu normă întreagă, şi aşa mai departe.

    C. Arbitrajul

    Scriptura interzice darea în judecată a altor creştini în tribunalele „seculare” (1 Corinteni 6:1-8). Dacă o congregaţie nu este capabilă să rezolve controversele într-un mod biblic, ei ar trebui să caute arbitrajul obligatoriu mai degrabă decât tribunalele. Unele biserici şi organizaţii creştine au găsit folositor să folosească clauze care necesită arbitraj creştin în cadrul statutelor lor. [Pentru mai multe informaţii contactaţi Institute for Christian Conciliation, a division of Peacemaker® Ministries (Institutul pentru Concilierea Creştină, o divizie a Misiunii Făcătorilor de Pace, n. tr.)]

    D. Conflictele de interes 

    În biserici şi în organizaţiile para-bisericeşti, liderii ar trebui să evite conflictele de interes. O astfel de capcană este un bord de bătrâni care încearcă să disciplineze una din rudele vreunui bătrân al bisericii. Un alt conflict de interes ar fi acela de oferire a unui contract pentru a sigila un lot de parcare pentru unul dintre bătrânii bisericii. Astfel de conflicte rezultă adesea în dispute. O rezoluţie a conflictului de interes va ajuta la eliminarea a astfel de dispute.

    Un avocat creştin specializat în biserici şi organizaţii para-bisericeşti ar putea oferi asistenţă. O altă organizaţie folositoare în acest sens este The Christian Legal Society care se găseşte la adresa de internet http://www.christianlegalsociety.org.

Bibliografia selectată

Bohlin, Ray, Can Deacons be Divorced? Probe Ministries, http://www.probe.org/docs/e-deacons2.html.
Bramford, Alan, Ed. Where Do We Go from Here? West Sussex, England: H. E. Walter, 1979, pages 13-26, 103-118.
Fish, John H. III, Brethren Tradition or New Testament Church Truth, Emmaus Journal, Winter 1993, pages 112-154.
Inrig, Gary. Life in His Body. Wheaton, IL: Harold Shaw Publishers, 1975, pages 101-113.
The Journal of the Christian Brethren Research Fellowship, No. 30. This entire issue is entitled, „Leadership in the Churches.”
Littleproud, J. R. The Christian Assembly. Bible Class Notes. Grand Rapids: Gospel Folio Press, n.d., pages 63-75.
Smith, Jay E., Can Fallen Leaders be Restored to Leadership?, pages 103-119, in Roy B. Zuck, Vital Church Issues, Examining Principles and Practices in Church Leadership. Grand Rapids: Kregel Resources, 1998.
Strauch, Alexander. Biblical Eldership, An Urgent Call to Restore Biblical Church Leadership, 3rd ed. Littleton, CO: Lewis & Roth Publishers. There have been several editions of this book. Unfortunately, we are often unable to associate notes in the paper with the appropriate edition.
Strauch, Alexander. Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church. Littleton, CO: Lewis and Roth Publishers, 1997.
Strauch, Alexander. Minister of Mercy, The New Testament Deacon. Littleton, CO: Lewis and Roth Publishers, 1992.
Summerton, Neil. A Noble Task, Eldership and Ministry in the Local Church. Exter, UK: Paternoster Press, 1987.
Joseph M Vogl and John H. Fish III, editors, Understanding the Church, the Biblical Ideal for the 21th Century. Neptune, NJ: Loizeaux, 1999. This compellation has a couple of articles by John Fish and David MacLeod that address church government.
Williams, John. Living Churches. Paternoster Pocket Books, No. 14. Exeter, UK: Paternoster Press, 1972, pages 55-92.

http://www.voxdeibaptist.org/batrinii_bisericii.htm

ŞARPE.

download

ŞARPE.

I. În general.

Şerpii (*ANIMALE) sunt reptile care au cap, corp şi coadă, însă fără mădulare, şi se târăsc pe stomac, aşa încât, din cauza limbii lor mişcătoare se spune deseori că ling sau mănâncă praful (Geneza 3:14; cf. Isaia 65:25; Mica 7:17; şi implicit, Proverbe 30:19). Compară naţiunile care se târăsc ca şerpii, pentru a recunoaşte pe Dumnezeul lui Israel (Mica 7:17) şi Egiptul care a fugit din luptă ca şi un şarpe şuierând care se întoarce în văgăuna sa (Ieremia 46:22, în contrast cu conceptul egiptean al şarpelui-uraeus de pe coiful faraonului, care îl conduce la victorie). Însuşirea anumitor şerpi de a injecta otravă mortală în rană atunci când muşcă sau atacă (Geneza 49:17; Eclesiastul 10:8, 11; implicit, Matei 7:10; Luca 11:11) apare în multe comparaţii. Subiectele acestor comparaţii includ caracterul dăunător pe care îl prezintă cei păcătoşi (Deuteronom 32:33 (evreii rebeli); Psalmul 58:4; 140:3) sau consumul de vin (Proverbe 23:32), de asemenea caracterul surprinzător al zilei Domnului (Amos 5:19), şi apar şi în metafora cu asupritorii străini (Isaia 14:29). La fel cu războiul, foametea, etc., muşcătura de şarpe putea fi enumerată printre pedepsele mâniei şi ale judecăţii divine (Numeri 21:4-6; Ieremia 8:17; Amos 9:3), şi răscumpărarea de această pedeapsă putea fi acordată slujitorilor lui Dumnezeu (Marcu 16:18; Luca 10:19; vezi Faptele Apostolilor 18:3-6). Unii şerpi puteau fi fermecaţi (Eclesiastul 10:11), alţii erau consideraţi „surzi” faţă de puterile fermecătorului (Psalmul 58:4-5; Ieremia 8:17). Fermecătorii de şerpi erau reprezentaţi pe amulete egiptene cu figuri de scarabeu (P. Montet, L’Égypte et la Bible, 1959, p. 90-94, fig. 17). Despre fermecarea şerpilor în Egiptul, cel antic precum şi încel modern, vezi L. Keiraer, Histories de Serpents dans l’Égypte Ancienne et Moderne, 1947, şi despre Mesopotamia, vezi N.L. Corkill, „Snake Specialists in Iraq”, Iraq 6, 1939, p. 45-52.

Pe lângă denumirea generală nahas, „şarpe, balaur”, şi sarap, „a arde” (vezi II., mai jos), limba ebr. mai conţine şi alte cuvinte referitoare la şerpi. Cuvântul vechi peten(Deuteronom 32:33; Iov 20:14, 16; Psalmul 58:4; 91:13; Isaia 11:8; VA „aspidă, viperă”) apare ca şi btn în textele ugaritice din sec. al 14-lea î.Cr. Aceasta este deseori considerată cobra egipteană (arab. naja haje; şi înrudita naja nigricollis, M.A. Murray, JEA 34; 1948, p. 117-118), şi este „aspida” scriitorilor clasici. Cobra a dat naştere la două hieroglife egiptene. Acest animal veninos conferă sens unor pasaje ca şi Deuteronom 32:33 şi Iov 20:14,16. Cuvântul ‘epaeh (Iov 20:16; Isaia 30:6; 59:5; AV „viperă”) este identic cu termenul arab.afa’a, şi similar cu acesta apare un alt termen general referitor la balauri şi uneori mai specific referitor la vipere (vezi L. Keimer, Études d’Egyptologie, 7, 1945, p. 38-39, 48-49). Se consideră adesea în Geneza 49:17 (VA „viperă”), termenul ebr. se’pipon reprezintă viperelecerastes: ori una din cele două specii „vipera cu corn”, Cerastes cornutus, sau vipera fără corn Vipera cerastes, ori ambele. În Egipt şi Palestina acestea au fost familiare din vremurile antice, şi în Egipt au devenit hieroglifa pentru „f”, din cuvintele onomatopeice fy, fyt, „vipera-cerastes” (Keimer, Études d’Egyptologie 7, 1945; P. E. Newberry, JEA 34, 1948, p. 118). Identificarea lui ‘aksub în Psalmul 140:3 este neclară; în Romani 3:13 este folosit termenul grec aspis, „aspidă”. Cuvântul sip’oni este redat de VA cu „viperă” în Proverbe 23:32, şi, ca şi sepa’ în Isaia 14:29, ca şi „basilic” în Isaia 11:8; 59:5; Ieremia 8:17; aceste cuvinte denumesc în mod sigur diverse specii de şerpi. Animalul care s-a lipit de mâna lui Pavel în Faptele Apostolilor 28:3 este deseori considerat a fi o viperă cunoscută în regiunea mediteraneană; acelaşi cuvânt grec (echidna) este folosit în metaforele puternice din Matei 3:7; 12:34; 23:33; Luca 3:7.

II. În mod specific

  1. Primul şarpe în Scriptură este creatura subtilă din Geneza 3, folosită de Satana pentru a-l îndepărta pe om de Dumnezeu (Romani 16:20; 2 Corinteni 11:3), stăpânit de diavolul după cum demonii stăpâneau pe oameni şi pe porci în zilele NT. Şarpele a fost blestemat să nu se mai ridice niciodată rămânând să se târască toată viaţa sa (Geneza 3:14). Astfel şarpele a rămas un simbol biblic al înşelătoriei (Matei 23:33), şi chiar înşelătorul suprem este „acel şarpe bătrân” (Apocalipsa 12:9, 14-15; 20:2); creştinii ar trebui să se asemene cu şarpele în inteligenţa lui şireată, dacă nu în altceva (Matei 10:16).
  1. Un semn pe care Moise l-a înfăptuit înaintea lui Israel (Exod 4:2-5, 28-30) şi pe care Moise şi Aaron l-au înfăptuit înaintea faraonului (Exod 7:8-12) a fost aruncarea toiagului la pământ pentru a deveni şarpe şi apoi ridicarea lui pentru a-l readuce la forma iniţială de toiag, după ce, în al doilea caz i-a înghiţit pe şerpii vrăjitorilor egipteni (*MAGIE ŞI VRĂJITORIE,2. II. c.).
  1. În pustie Israelul rebel a fost din nou pedepsit prin trimiterea „şerpilor înfocaţi” (nahas sarap), al căror venin era fatal (Numeri 21:4-9; vezi Deuteronom 8:15). Când Israelul a cerut eliberarea, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă pe un stâlp, pentru ca aceia care au fost muşcaţi de şerpi să se uite la el, încredinţându-se în puterea vindecătoare a lui Dumnezeu, şi vor trăi (*ŞARPELE DE ARAMĂ). Termenulsarap, „înfocat”, se referă probabilla efectul veninului sau a otrăvii pe care îl aveau acei şerpi; apare din nou în Isaia 14:29 şi 30:6 (unde termenul „zburător” probabil că se referă la viteza cu care atacă aceste reptile, ca şi când ar fi „înaripate” – astfel este folosit termenul şi în araba modernă pentru această explicaţie şi pentru altele, vezi Keimer, Histories de Serpents, p. 10, n. 2; D J. Wiseman, TynB 23, 1972, p. 108-110).
  1. Unele referinţe ebraice la „balauri” se aplică mai curând la alte creaturi înfricoşătoare, sau sunt întrebuinţate în mod metaforic la mari puteri militare în lumea biblică. Astfel, „balaurul” din Amos 9:3 este probabil mai degrabă vreo creatură mare a adâncului decât un şarpe. În Isaia 27:1 sabia care urma să fie ridicată împotriva „Leviatanului, şarpelui fugar (sau iute),…a Leviatanului, şarpele inelat (sau răsucit) şi… balaurul care este în mare” (vezi VSR) exprimă cel mai probabil judecata care urma să vină asupra Asiriei (ţara apelor iuţi ale Tigrului), Babilonul (ţara întortochiatului Eufrat) şi Egiptul (tannin, „balaur, monstru”, conform în Ezechiel 29:3; 32:2). Isaia probabil că anunţă aici judecata lui Dumnezeu asupra acestor ţări păgâne prin termenii folosiţi în mitul antic canaanit a nimicirii lui Lotan sau Leviatan de către Baal, şi multele poveşti mesopotamiene despre omorârea balaurilor şi şerpilor (Labbu, Zu etc.), ca să nu menţionăm răsturnarea lui Apep de către egipteni, condamnându-i la imaginea lor comună. În Iov 26:13 identitatea „şarpelui fugar” asociată cu cerul este incertă. Deoarece şarpele se poate referi la Satana (cf.a., mai sus, şi Apocalipsa 12:7-10, 14-15; 20:2) se poate compara şi desemnarea lui alternativă(?) de Luceafăr al dimineţii căzut (VA „Lucifer”), cu care este asemănat regele Babilonului în Isaia 14:12, 15; cf. Iuda 6 şi 2 Petru 2:4.

În nici un caz nu se referă vreunul dintre aceste pasaje, fie biblic, fie nebiblic, la lupta în creaţie dintre divinitate şi monstru, deoarece omorârea tuturor balaurilor este efectuată într-o lume deja creată. În plus, Tiamarul babilonian, a cărui moarte cauzată de Marduk este asociată cu creaţia, nu a fost un şarpe sau balaur, şi de aceea nu sprijină argumentul în favoarea existenţei unei lupte dintre divinitate şi şarpe/balaur în cadrul creaţiei (cf. A. Heidel, The Babyionian Genesis. 1951, p. 83-88, 102-114). (*BALAUR; *LEVIATAN; *RAHAV.)

În mitologia şi cultele canaanite, mesopotemiene, anatoliene, şi cele egiptene, sunt cunoscute zeităţi în formă de şerpi, şi balauri în diverse contexte sunt simboluri ale protecţiei (egipteanul uraeus), sau ale răului (de.ex. zeii egipteni Apep sau Apopis), sau ale fertilităţii (zeiţele egipto-canaanite ale sexului; ANEP fig. 471-474), sau ale continuităţii vieţii (simbolizată prin schimbarea pielii, cf. Heidel, The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, 1949, p.92, n. 212). Pentru suporturi canaanite de altar, având pe ele modele de şerpi, vezi ANEP fig. 585, 590. În textele din Ugarit, notează sacrificiul prescris al „capului vitelor mici (pentru) „Anat-Lotan” (C.H. Gordon, Ugaritic Literature, 1949, p. 114, 107, n. 1) şi o incantaţie împotriva şerpilor (C. Virolleaud, în Ugaritica 5, 1968, p. 564 ş.urm., Nr. 7; M. Astour, JNES 27, 1968, p. 13-36; A. F. Rainey, JAOS 94, 1974, p. 189 ş.urm., 194; M. Dietrich ş. a., UF 7, 1975, p. 121-125).”

K.A.K.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/sarpe.html

Părinții Bisericii – Un ghid al Cronologiei Patristice

download

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

”Patrologia„ sau ”patristica„ este studiul aşa-numitor ”Părinți (patres) ai Bisericii.„ Durata de timp este luată în general a include ”în vest, toţi autorii creştini până la Grigore cel Mare (m. 604) sau Isidore din Sevilia (m. 636) şi, în est, aceasta se extinde de obicei până la Ioan Damaschinul (m. 729).„

Părinții Bisericii

Pentru a fi un Părinte al Bisericii, un autor creştin trebuie să arate:

  • Ortodoxia învățăturii. Pot fi greșeli în doctrină, din poziția dominantă ulterioară dar fără nici o opoziție fățișă față de o învățătură dogmatică clară la acea vreme.
  • Sfinţenia vieții. Nu toţi au ajuns la sfinţenie, dar păcătoșii neregenerați sunt descalificați.
  • Aprobarea Bisericii. Autorul fost recomandat sau citat în susținerea doctrinei va atesta aceasta.
  • Antichitatea. Se referă la datele date mai sus.

Doctori ai Bisericii

Un Doctor al Bisericii trebuie să arate proprietățile (a) – (c) într-un grad evident dar nu trebuie să împlinească (d). Astfel, Toma de Aquino (1225-74) se socotește ca Doctor al Bisericii dar nu ca Părinte. Există opt mari Doctori printre Părinți, 4 greci şi 4 latini:

Doctori greci:

Grigore Nazianzus, Vasile, Ioan Gură de Aur, și Atanasie (venerat dar nu recunoscut ca un Doctor în est).

Doctori latini:

Ambrozie, Ieronim, Augustin şi Grigore cel Mare.

Părinți Apostolici

Din secolele 1-2, aceştia erau prin supoziție ucenicii Apostolilor sau ai ucenicilor lor direcți. Ei erau grecii a căror scrieri au continuat predicarea Apostolilor cu puțină speculație filozofică. Cei remarcabili sunt: Papa Sf. Clement (m. 101); Sf. Ignație din Antioh (m. aprox. 115); şi Sf. Policarp din Smirna (m. 156).

Apologeți greci

1. Anti-Păgâni:

Aristide – A scris două ”apărări„ pentru creştinism. Prima, datată 117-8 şi s-a adresat împăratului Hadrian, argumentează pentru superioritatea creştinismului peste religia păgână în două lucruri: aceasta aduce oamenii spre o idee mai înaltă despre Dumnezeu, şi aduce oamenii spre reguli de comportament mai perfecte. Oferă un Argument rudimentar din Plan. Dumnezeu este ”de nepătruns, nemaipomenit„ (Un pic Neo-Platonic: Dumnezeu, ca Acesta, este mai presus inteligibilitate).

Quadratus – A scris o apologie, acum pierdută, către Hadrian pledând pentru îngăduință.

Iustin Martirul – Prima Apologie (152); Dialog cu Trypho (155); A Doua Apologie (aprox. 161). Filozofia ca pregătitoare pentru credinţă.

Tatian – (n. 120) Elev al lui Iustin, dar un polemic anti-grec. Creştinii ar trebui să evite filozofia Păgână. Afirmă crearea materiei, răul este rezultatul liberului arbitru, nu din soarta Stoică; ceea ce este adevărat în filozofia greacă a fost furat din Biblie (!?). Sufletul este material şi nu este nemuritor în mod natural. El moare cu trupul dacă nu cunoaşte Adevărul. El a murit eretic.

Atenagoras – A argumentat pentru Unitatea lui Dumnezeu pe temeiul faptului că nu este loc pentru mai mult decât unul; afirmă explicit învierea în trup; Două roluri pentru Rațiune în Credinţă: (1) pentru a dovedi că credinţa nu este nepotrivită; (2) pentru a dovedi că este adevărată (mai târziu o distincție importantă).

Teofil din Antioh – Afirmă Creația din nimic (spre deosebire de viziunea lui Platon în ”Timaeus„). La sfârşitul secolului

2. Anti-Eretici: (Păgânii sau necredincioșii nu sunt eretici. Cei dintâi nu au fost botezați; cei din urmă au fost, dar țin doctrină opusă):

Irineu – (m. aprox. 202) Opus Gnosticilor. Răul este rezultatul liberului arbitru. Sufletul este imaterial.

Ipolit din Roma – (m. 235) Creația din nimic. Liberul arbitru este sursa răului. Formele Platonice sunt identificate cu Idei în mintea lui Dumnezeu. N.B. Această voință va deveni doctrină standard. Era deja prezentă la Filon din Alexandria, un filozof evreu care a murit aprox. 40 d.Cr., şi Plotin (după o modă).

Alexandrinii (Greci din secolul 3)

Clement din Alexandria – (m. 211) Dumnezeu este mai presus de Unul. Doar cunoştinţa negativă despre Dumnezeu este posibilă (adică, cineva poate ști cu adevărat ce nu este Dumnezeu, un fel de Gnosticism inversat). Creația din nimic.

Origen – (m. aprox. 254) A studiat sub Clement din Alexandria şi sub misteriosul Ammonius Saccas, care de asemenea l-a învățat pe Plotin.

Apologeți Latini (secolele 3-4)

Tertulian – (m. aprox. 226) Excesiv anti-grec. Se presupune că a spus ”Eu cred aceasta pentru că este absurd.„ De asemenea, ”Cristos a înviat dintre morți; este adevărat pentru că este imposibil„ şi ”Ce are de a face Atena cu Ierusalimul?„ (adică, Ce are de a face rațiunea, filozofia, de a face cu credinţa?).

Minucius FelixArnobius, şi Lactantius de asemenea se potrivesc aici.

Capadocieni (din Cezarea, secolul 4, greci)

Grigore Nazianzus (scrierea variază) – (m. 390) Marele dușman al Arminianismului, care a fost declarat eretic la Primul Consiliu de la Niceea.

Vasile – A studiat în Atena cu Nzianzenus.

Grigore din Nisa – fratele lui Vasile. Ca Vasile, înțelegător față de pretențiile de rațiune şi filozofie în susținerea articolelor de credinţă.

Alte Figuri Importante din Era Patristică

În plus față de figurile Bisericii notate mai sus, ar trebui să fiți familiari cu următoarele nume din istoria filozofiei şi a gândirii religioase:

Filon din Alexandria – (aprox. 20 î.Cr. – 40 d.Cr.) ”Filon Iudeul„ (Filon evreul). Probabil prima cea mai mare încercare de a combina moştenirea filozofică greacă şi tradiția iudeo-creştină; Platon a fost crezut a fi cel mai compatibil cu scriptura evreiască.

Hermes Trismegistus – ”Hermes de trei ori mare.„ O figură mitică, posibil grec. Crezut a fi fost un preot Egiptean antic, care a transmis știința secretă, sacră (într-o linie prin Moise, Pitagora, Platon, Isus, etc.). Scrierile ermetice pot fi scrise de mai mulţi autoritatea. Ele tratează astrologia, alchimia, etc.

Ammonius Saccas – Se știu puține lucruri despre ele cu excepția faptului că, el gândea în mod evident, şi i-a influenţat profund, deopotrivă pe Origen şi pe Plotin.

Plotin – (205-270) Marele fondator al Neo-Platonismului; autorul lui Enneads.; a studiat sub Ammonius Saccas timp de 11 ani; Unul (Forma Binelui) este ridicat chiar ”dincolo de ființă.„ O legătură important în Tradiția Ermetică.

Porfir – Succesor al lui Plotin şi editor al lucrării sale; autor al lui Isagoge, un comentariu asupra logicii lui Aristotel, care a fost disponibil lui Boethius.

Eusebiu – (secolele 3-4) Un istoric al Bisericii, a cărui scrieri sunt o sursă neprețuită; în mare parte înțelegător față de filozofia greacă.

Macrobius – (Latin) Influenţat de Platon şi Plotin; evidentă identificare cu Forme Platonice şi Idei Divine.

Chalcidius – (sfârşitul secolului 3 – începutul secolului 4) A tradus şi a comentat prima parte din lucrarea lui Plato, Timaeus, influențând Platonismul din secolul 12.

Marius Victorinus – (secolul 4) Citat în Mărturisirile lui Augustin ca un model pentru Augustin; un faimos Platonist care s-a convertit.

*        *        *        *        *        *        *        *        *        *        *

Următoarele sunt două date importante în istoria politică şi ecleziastică a Erei Medievale timpurii:

313 – Edictul de la Milan, de Constantin. Edictul tolerării creştinismului. Acesta nu a făcut creştinismul religia de stat. Aceasta a avut loc mai târziu.

325 – Primul Consiliu de la Niceea. Primul dintre consiliile ecumenice. A condamnat Arianismul, erezia care învăța că Fiul lui Dumnezeu a fost o creatură a Tatălui. A formulat Crezul Niceean.

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2018/03/02/parintii-bisericii-un-ghid-al-cronologiei-patristice/