Decizia Sinodului din Constantinopole în 1755

download

Decizia Sinodului din Constantinopole în 1755

Decizia Sinodului din Constantinopol în 1755 Fr. George Dragas

Modalitatea de Primire a Convertiţilor Romano Catolici în Biserica Ortodoxă cu Referire Specială la Deciziile Sinoadelor din 1484 (Constantinopol), 1755 (Constantinopol) and 1667 (Moscova) *

Patriarhul Cyril V care s-a înălţat pe tronul din Constantinopol pentru prima dată în 1748, fiind anterior Metropolitan de Nikomedia a convocat acest Sinod.27 Circumstanţele care l-au dictat, au fost cel mai probabil încercările latinilor de a converti ortodocşii din Orientul Mijlociu şi în alte părţi declarând că nu există diferenţe esenţiale între greci şi latini. Această situaţie de prozelitism necinstit, în special în Orientul Mijlociu, este arătat cu claritate de istoricii Makraios and Hypsilantes.28 Ocazia a apărut în 1750 când Cyril a primit latini prin botezarea lor. Politicienii vestici care locuiau în Constantinopol erau profund nemulţumiţi şi au complotat împotriva lui Cyril reuşind în cele din urmă înlăturarea acestuia de la tronul din Constantinopol (1751). Paisios II, succesorul său, care s-a întors pentru a patra oară la Tronul Ecumenic, nu i-a re-botezat pe latini, dar aceasta i-a adus căderea, pentru că poporul i s-a opus ca fiind latin ca mentalitate.29Aceasta a venit printr-un anumit călugăr Auxentios30 care a pretins că ar fi primit o viziune cerească iar aceasta a confirmat opiniile sale despre re-botezarea latinilor şi l-a sprijinit pe Cyril V. Cyril V s-a întors pe tronul său după cincisprezece luni după prăbuşirea lui Paisios II, în 1752, prin consensul popular. Conflictul care s-a iscat între el şi latinii care au locuit în Oraş şi unii dintre Ierarhii „cu o mentalitate latină” care erau aliniaţi împreună cu ei l-a condus pe acesta să convoace un Sinod în 1775 care a decis re-botezarea convertiţilor latini care au dorit să se alăture Bisericii Ortodoxe. Acest Sinod a scos un Horos (o Declaraţie) care dezvăluie perspectiva Patriarhului Cyril şi a urmaşilor săi; adică, o perspectivă care deja a fost exprimată într-o carte de către Christophoros Aitolos, un suporter contemporan cu Cyril, intitulată „A denunciation of Sprinkling” (O denunţare a stropirii). Textul din cartea Horos este după cum urmează:31

NOTE

* This paper was prepared for and read at the Orthodox/Roman Catholic Dialogue (USA) in 1998.

  1. For the Minutes of this Synod see, Johannes Dominicus, „Synodi Constantinopolitanae de iterando baptismo a Latinis collato 1755 a mense ianuario ad iulium,” in his Sacroruιn Conciliorum Νονα et Amplissima Collectio, tom. xxxviii (1908) cls. 575-585.
  2. See Gedeon Πατριαρχικοί Πίνακες… 1888, and 2nd edition, bibliography above (1996). Cf. also the essays in the bibliography above of Savrames (1933) and Gritsopoulos (1959).
  3. See Bibliography above: Paranikas (1875), Sathas (1885), Hypsilantes (1872), Georgiades (1882) and Alexandros Lavriotes (1900).
  4. See the account of the historian Makraios in Sathas, bibliography (1885).
  5. On the monk Auxentios see especially Dapontes, bibliography for (1766), Georgiades (1882) and Germanos Ainou (1952); also the historians Makraios and Hypsilantes cited above. See also D.Μ.Paschali, „Auxentios the ascetic from the island of Andros…” Theologia ΙΙ (1933) 302-318. [in Greek]
  6. For the original text, see Eustratios Argenti, Ραντισμού Στηλίτευσις, 1756. Also Gedeon’s, Kavovικαί Διατάξεις, οp. cit. tom. i (1888) pp. 252-255. The translation provided here is based οn Fr. Metallinos’ book I Confess One Baptism… bibliography above (1984) with a few changes.

http://www.voxdeibaptist.org/Decizia_Sinodului_din_Constantinople_1755.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Cine ar trebui să un conducă Biserica? – O argumentaţie pentru pluralitatea bătrânilor bisericii de Daniel B. Wallace, Ph.D

download

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Cine ar trebui să un conducă Biserica? – O argumentaţie pentru pluralitatea bătrânilor bisericii de Daniel B. Wallace, Ph.D

Multe biserici din zilele noastre au un pastor şi mai mulţi diaconi. Aceasta se bazează pe un model al eclesiologiei în care se presupune că există un singur bătrân al bisericii în biserica primară. Dar chiar şi acele biserici care au mai mulţi bătrâni ai bisericii (pastorul fiind unul din ei) îl consideră de obicei pe pastor ca şi conducătorul de fapt al bisericii. Aceasta este aşa din cauza a două motive de bază: (1) el este cel care are o pregătire biblică, şi (2) el este cel care vorbeşte în fiecare duminică înaintea întregii adunări.

Mie mi se pare că acest model (modelul filozofic al unui singur bătrân al bisericii sau modelul pragmatic al unui singur conducător) pierde semnul învăţăturii din Noul Testament despre acest subiect. Eu cred că biserica primară a avut mai mulţi bătrân ai bisericii. Pastorul era numărat printre ei, dar nu era deasupra lor. Într-adevăr, toţi dintre ei dădeau învăţătură, nu doar unul. Dacă putem să ne întoarcem la acest model, cred că bisericile vor fi mai puternice în mai multe feluri. Vor exista mai puţine persoane hipersensibile, mai puţin dependente de o singură persoană,1 mai răspunzătoare.

Cazul pluralităţii bătrânilor bisericii poate fi argumentat de-a lungul a patru linii: biblic, istoric, teologic şi pragmatic. În partea de jos aş putea spune că motivul pentru care Scripturile ne învaţă multitudinea bătrânilor bisericii este cel puţin dublu: (1) responsabilitatea reciprocă este necesară dacă liderii vor să evite căderea în păcat; şi (2) o biserică reţine personalitatea liderului / liderilor săi: dacă este un singur lider, biserica va reţine inevitabil personalitatea acelui om, inclusiv subterfugiile şi greşelile lui. Dar dacă biserica este condusă de mai multe persoane, există o şansă mai mare ca biserica să devină echilibrată.2

Argumente biblice

Pentru mai mulţi bătrâni ai bisericii

Argumentul din Scriptură este de fapt atât de puternic încât majoritatea comentatorilor de azi şi l-au însuşit. Dar el este bine articulat în Commentary on the Pastoral Epistles (Comentariu asupra epistolelor pastorale) de G. W. Knight, (New International Greek New Testament Commentary; Grand Rapids: Eerdmans, 1992) 175-77 (secţiunea numită „Excursus: Bishops/Presbyters and Deacons: 3:1-13” (Digresiune: Episcopi / Prezbiteri şi Diaconi: 3:1-13)).

Următoarele puncte sunt relevante pentru discuţia noastră:

(1) Prezbiterii (traduşi şi prin „bătrânii bisericii”) şi episcopii (traduşi şi prin „supraveghetori”) erau aparent aceeaşi indivizi. Adică, cei doi termeni erau sinonime.

Observaţi de exemplu, Tit 1:5 („să aşezi prezbiteri”), urmat de v. 7 („căci episcopul trebuie să fie fără prihană”). Chiar faptul că propoziţia din v. 7 începe cu „căci” arată o legătură: episcopi şi bătrânii bisericii. Altfel, de ce menţionează Pavel calificările unui grup dacă nu pe ei trebuia Tit să îi numească în funcţie? În Fapte 20:17 Pavel îi cheamă pe „bătrânii bisericii” din Efes laolaltă pentru o întrunire finală. Apoi, în v. 28 el li se adresează lor ca şi „priveghetori” (sau episcopi). Astfel, orice pasaj care are de a face cu episcopul este aplicabil în egală măsură şi bătrânilor bisericii.

(2) Conducerea bisericii din cea mai timpurie perioadă a avut întotdeauna bătrâni ai bisericii, chiar dacă nu a avut diaconi. Bisericile tinere au avut doar bătrâni ai bisericii; bisericile mai mature au avut şi bătrânii bisericii şi diaconi.

Aceasta se poate vedea printr-o comparaţie dintre Tit 1:5-9 şi 1 Timotei 3:1-13: creştinii din Creta (unde slujea Tit) erau relativ noi. Competenţele pentru diaconi nu sunt menţionate deoarece în această situaţie trebuia numit în funcţie doar nivelul de sus al conducerii. Dar în Efes, biserica era bine întemeiată (acolo unde slujea Timotei). În consecvenţă, Pavel nu îi dă instrucţiuni lui Timotei numai despre bătrânii bisericii şi diaconi, ci spune şi că liderii nu ar trebui să fie convertiţi de recent (conform 1 Timotei 3:6 [pentru bătrânii bisericii] şi este probabil implicat în 3:10 pentru diaconi). Dar nu i se dau instrucţiuni lui Tit cu privire la noii convertiţi deoarece acesta era singurul fond comun din care el putea trage.3 Astfel, pentru bisericile tinere (şi probabil mici), liderii trebuiau să facă lucrarea de bătrâni ai bisericii şi de diaconi.4

Însumat, o biserică trebuie să aibă bătrânii bisericii, dar nu obligatoriu diaconi (cel puţin la început).

(3) Bătrânul bisericii şi pastorul nu sunt acelaşi lucru în Noul Testament. „Bătrânul bisericii” se referă la slujba pe care o are cineva în virtutea numirii sau a alegerii; „pastorul” este un dar spiritual care este dat de Duhul Sfânt (conform Efeseni 4:11; 1 Corinteni 12:7-11). Cineva poate avea darul de pastor fără să fie un bătrân al bisericii; şi cineva poate avea slujba de bătrân al bisericii fără să aibă darul de pastor.

(4) Pentru bătrânii bisericii, singura calificare ce este diferită de una morală este capacitatea de a preda. Observaţi 1 Timotei 3:2 („în stare să înveţe” [didavktiko, didaktikos]) Tit 1:9 dezvoltă aceasta: „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici.”

Există multă confuzie cu privire la ceea ce înseamnă aceasta.

Aceasta nu înseamnă că un bătrân al bisericii trebuie să aibă darul învăţăturii, pentru că Noul Testament este foarte clar că toţi credincioşii ar trebui să fie în stare să înveţe pe alţii. Conform Evrei 5:12 (definiţia unui om spiritual care mănâncă hrană tare este că el este în stare să înveţe pe alţii [5:11-14]; autorul acuză întreaga audienţă pentru că nu este în stare să facă aceasta); Coloseni 3:16; Tit 2:3. 5
„În stare să înveţe” nu înseamnă unul instruit la seminar sau unul priceput în limbi biblice. Acest lucru este evident din faptul că creştinii dintre neamuri au fost printre primii bătrâni ai bisericii (conform Tit 1:5-9). Aceşti oameni nu cunoşteau ebraica.
Se recunoaşte faptul că unii dintre bătrânii bisericii erau talentaţi ca şi învăţători şi puteau exersa acest dar în mod special (1 Timotei 5:17). Astfel, implicaţia nu este că toţi vor învăţa în mod egal. (Personal, eu văd în acest text o justificare pentru unii dintre bătrânii bisericii de a fi pastori-învăţători. Mai mult, cei care sunt talentaţi în special în acest domeniu vor dori să-şi amplifice acest dar învăţând Scripturile cât de riguros şi de atent pot ei. De aici, există o justificare pentru a avea învăţători instruiţi la seminar. Dar, în acelaşi timp, este evident că nu toţi bătrânii bisericii aveau acest dar.)
Încrederea de bază pentru această calificare este că bătrânii bisericii vor susţine doctrina pură în călăuzirea bisericii. Cu alte cuvinte, ei vor fi oameni maturi care vor înlătura erezia şi vor cârmui biserica în direcţia în care ea trebuie să meargă. Cu siguranţă, în anumite probleme delicate aceştia le vor încredinţa altora care au darul. Dar bătrânii bisericii trebuie să ia deciziile finale cu privire la direcţia bisericii.

Pragmatic, una din modalităţile prin care o astfel de învăţătură poate fi realizată ar fi pentru bătrânii bisericii să supravegheze diferite studii ale Bibliei în case. În prezent, „mini-bisericile” sunt foarte populare. Astfel de mini-biserici sunt de fapt foarte biblice. Biserica primară se întâlnea în case în timpul săptămânii. Se presupune că fiecare casă avea un bătrân al bisericii al ei. Astfel, cel puţin în contextul adunărilor mici, bătrânii bisericii ar trebui să fie pregătiţi să înveţe pe alţii.

De asemenea, învăţătura avea loc şi într-un alt context mai puţin vizibil. Când bătrânii bisericii şi pastorul se întâlnesc împreună, bătrânii bisericii ar trebui să aibă libertatea să îşi afirme opiniile lor în mod deschis. Pentru a fi sigur, pastorul este de obicei mai bine antrenat în Scripturi, dar aceasta nu îi dă în nici un caz dreptul să ceară supunere faţă de punctele sale de vedere. El trebuie să demonstreze că punctele sale de vedere sunt biblice şi să le supună conducerii. Uneori, cazul său nu va convinge. (Fiecare dintre noi este responsabil să cunoască Scripturile şi să examineze dovada pentru crezurile noastre.) Mai mult, multe dacă nu chiar majoritatea cazurilor care trebuie să fie hotărâte de un bord de bătrâni ai bisericii permit un grad mare de flexibilitate. Două poziţii pot fi în egală măsură în concordanţă cu Scriptura. În acel punct, înţelepciunea colectivă a conducerii trebuie să domnească în mod suprem.6

(5) Modelul consistent în Noul Testament este că fiecare biserică avea mai mulţi bătrâni ai bisericii.

Observaţi următoarele texte (unde se foloseşte termenul de bătrân al bisericii sau de episcop):

Fapte 11:30 – bătrânii bisericii la biserica din Antioh
Fapte 14:23 – Pavel şi Barnaba numesc în funcţie „bătrânii în fiecare biserică”
Fapte 15:2, 4, 6, 22, 23; 16:4 – bătrânii bisericii la biserica din Ierusalim
Fapte 20:17, 18 – bătrânii bisericii / episcopi la biserica din Efes (v. 17 – „bătrânii bisericii”)
Fapte 21:18 – bătrânii bisericii la biserica din Ierusalim
Filipeni 1:1 – biserica din Filipi are episcopi şi diaconi
1 Timotei 5:17 – bătrânii bisericii la biserica din Efes
Tit 1:5 – Tit trebuie să rânduiască bătrâni ai bisericii în fiecare oraş7
Iacov 5:14 – „bătrânii bisericii”
1 Petru 5:1-2 – „bătrânii bisericii dintre voi” 8

În fiecare dintre aceste texte implicaţia simplă este că fiecare biserică avea mai mulţi bătrâni ai bisericii.

Observaţi de asemenea că sunt folosiţi şi alţi termeni mai generici pentru liderii bisericii. Din nou, modelul este că există mai mulţi lideri pentru fiecare biserică:

1 Tesaloniceni 5:12, 13 – adunarea trebuie să îi respecte pe liderii ei9
Evrei 13:7, 17 – „Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre” (v.17)10

Dovada este copleşitoare. Ea este atât de tare încât Knight, după ce a evaluat cu grijă dovada, poate argumenta:

O analiză a datelor pare să indice existenţa unei supravegheri printr-o pluralitate de lideri ai bisericii în toată biserica Noului Testament, efectiv în fiecare dintre zonele cunoscute şi recunoscute sau lăudate virtual efectiv de fiecare scriitor al Noului Testament care scrie despre conducerea bisericii … [De exemplu,] Fiecare biserică în care se face referire la conducerea ei din Asia Mică fie sub Pavel şi asociaţii săi fie sub misiunea lui Petru are o pluralitate în conducere …11

Pentru un singur bătrân al bisericii

Dacă cazul este atât de puternic, atunci de ce unii argumentează pentru un singur bătrân al bisericii? Argumentul de bază pentru această poziţie este teologic şi istoric, mai degrabă decât biblic. Dar biblic, există cinci texte care par să sugereze un singur bătrân al bisericii. Ne vom uita la acestea nu într-o ordine canonică, ci de la cele mai slabe argumente la cel mai tare.

(1) Apocalipsa 2-3 – există un singur „înger” peste fiecare biserică. Cuvântul înger (anggelo, anggelos) este tradus uneori „mesager” în Scriptură. De aici, probabil că singurul „înger” asupra fiecărei biserici este un singur bătrân al bisericii (pastor), mai degrabă decât un înger.

Problema acestui punct de vedere este multiplă: (1) anggelo (anggelos) este folosit de 67 de ori în Apocalipsa. Dacă excludem referinţele din capitolele 2 şi 3 de dragul argumentului, vedem un lucru remarcabil: fiecare exemplu de anggelo [anggelos] se referă la un înger. (Desigur, numai dacă pastorii pot zbura! Conform Apocalipsa 14:6). (2) Chiar dacă Apocalipsa 2-3 ar fi o excepţie, „mesager” este cu greu un termen potrivit pentru un pastor. În vremurile Noului Testament pastorii erau limitaţi la o anumită zonă geografică. Dar un mesager este unul care se mişcă. (3) Genul literar din Apocalipsa se potriveşte cu ceea ce este numit limbaj „apocaliptic.” În literatura apocaliptică, se pune un accent puternic pe îngeri. Printre alte datorii, ei sunt responsabili înaintea cerului pentru grupuri de oameni evlavioşi. Astfel, când Domnul spune, „Îngerului Bisericii din ______, scrie-i” avem un simbolism apocaliptic şi apare o reprezentare. Evident, îngerii sunt în viziune, nu pastorii.

(2) 2 Ioan 1, 3 Ioan 1 – Prezbiterul (sau: „bătrânul”) către aleasa Doamnă şi către prea iubitul Gaiu. Unii argumentează că Ioan se descrie pe el însuşi în aceste două scrisori ca „bătrânul” deoarece el este singurul bătrân al bisericii. Totuşi, există câteva probleme cu acest punct de vedere.

În primul rând, autorul scrie la doi oameni diferiţi care sunt aparent din două biserici diferite. Ar fi el bătrânii bisericii al lor? Dacă este aşa, atunci avem o situaţie anormală fără precedent în restul Noului Testament: un singur bătrân al bisericii pentru cel puţin două biserici. Dacă nu, atunci el este probabil bătrânii bisericii din Efes care scrie la creştini din alte biserici? Acest lucru este îndoielnic, deoarece (a) de ce nu menţionează în care biserică era bătrân el? şi (b) dacă el era bătrânii bisericii din Efes, ce treabă are el să se amestece în treburile altor biserici?12

În al doilea rând, să presupunem că Ioan scrie aceleiaşi biserici în 2 Ioan şi în 3 Ioan. Dacă este aşa, nu ar putea fi el bătrânul bisericii lor? Nu doar că există o şansă slabă ca el să se adreseze unei singure biserici,13 dar o astfel de ipoteză produce o problemă foarte mare pentru sine: acest singur bătrân al bisericii este evident un bătrân al bisericii absent care nu oferă nici o dovadă sigură că va vizita vreodată biserica, lăsată singură să înveţe de acolo! (Deşi aceasta este clar dorinţa sa, el se reţine de la certitudinea absolută.) Observaţi 2 Ioan 1:12: „Aş vrea să vă spun multe lucruri; dar nu voiesc să vi le scriu pe hârtie şi cu cerneală; ci nădejduiesc să vin la voi, şi să vă vorbesc gură către gură, pentru ca bucuria noastră să fie deplină.” La fel, 3 Ioan 1:10 spune „dacă voi veni [la biserică]” şi v. 14 spune „nădăjduiesc să te văd.”

În al treilea rând, înţelesul evident al „bătrânului” din aceste două scrisori pare să fie echivalentul lui „omul bătrân.” De fapt, termenul folosit i se poate da doar o nuanţă tehnică în contextele care par să ceară aceasta. Presbuvtero (presbuteros) este un cuvânt care în mod frecvent însemna „bătrânul” (conform Fapte 2:17; 1 Timotei 5:1). Aceasta se potriveşte bine cu paternitatea probabilă a acestor scrisori (şi anume, Ioan apostolul). În vremea când el s-a stabilit în Asia Mică ca şi ultim apostol viu, ar fi destul de potrivit pentru el să ia termenul afectiv: „Această scrisoare este de la bătrânul.”

(3) 1 Timotei 3:2 (conform Tit 1:7) – „episcop” este la singular, în timp ce „diaconi” este la plural. Aceasta pare să argumenteze că era doar un episcop / bătrân al bisericii per biserică, în timp ce erau mai mulţi diaconi.

Din nou, un astfel de argument are o foarte mică substanţă. În primul rând, este puţin probabil ca un singur episcop să fie avut în vedere deoarece altfel ar fi dificil să explicăm 1 Timotei 5:17 („Prezbiterii (sau: bătrâni.) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste”) şi Tit 1:5 „să aşezi prezbiteri (Sau: bătrâni) în fiecare cetate”).14

În al doilea rând, probabil termenul „episcop” din 1 Timotei 3:2 este generic. Articolul este folosit în acest fel în greacă foarte frecvent. Adică, singularul este folosit pentru a specifica o clasăca fiind opusă unui individ. J. W. Roberts, un gramatician în greacă, a subliniat următoarele: „Un caz în care s-a folosit greşit articolul generic este cu referire la cuvântul „episcop” din 1 Timotei 3:2. Acesta a fost folosit adesea pentru a dovedi existenţa episcopului monarh în timpul scrierii Pastoralelor. Totuşi, majoritatea comentatorilor sunt de acord că folosirea sa este generică.” Conform şi lui Matei 12:35; 15:11; 18:17; Luca 10:7; Ioan 2:25. De fapt, articolul generic este folosit de mii de ori în Noul Testament.

În al treilea rând, o dovadă în plus că termenul „episcop” este generic în 1 Timotei 3:2 este găsită în contextul larg. (Ţineţi minte faptul că Noul Testament nu a avut nici capitole şi nici versete original. Acestea au fost invenţii din secolele de mai târziu.) Observaţi contextul în care acest comportament apare în biserică: 1 Timotei 2:8-3:13. În 2:8 Pavel se adresează „bărbaţilor.” În 2:9-10 el se adresează „femeilor.” Atunci, în 2:11-12 el spun că „Femeia să înveţe în tăcere … Femeii nu-i dau voie să înveţe pe … bărbat.” Pavel nu vorbeşte aici despre o anume femeie (altfel cu siguranţă el ar fi menţionat-o pe nume), ci femeia ca o clasă. În 2:15 el spune „dar ea va fi mântuită … dacă ei continuă.” Astfel, există un schimb liber dintre singular şi plural aici. Imediat după aceea, Pavel vorbeşte despre „episcop.” Apoi, în 3:8 el se adresează „diaconilor.” Contextul general tratează foarte clar cu clase de indivizi. Singurul caz în care nu este aşa, este de fapt atunci când Pavel vorbeşte despre Adam şi Eva (2:13-14), totuşi chiar şi aici el intră repede în potrivirea pentru cititorii săi în v. 15 („ea … ei”).

Rezumat

Dovada biblică este copleşitoare de partea mai multor bătrâni ai bisericii. Cele câteva pasaje care ar putea să fie interpretate altfel cu siguranţă nu trebuie să fie interpretate aşa şi de fapt, cel mai probabil nu ar trebui interpretate. Acest lucru ilustrează un principiu fundamental al interpretării biblice: nu urma o interpretare care este doar posibilă; mai degrabă, bazează-ţi convingerile pe ceea ce este probabil.

Restul argumentelor noastre sunt prezentate aici foarte pe scurt de vreme ce argumentul de bază, cel biblic, a avut o întindere destul de mare.

Argumente istorice

În scrierile lui Ignaţiu (unul dintre scriitorii creştini primari care a murit în c. 117 d. Hr.), la începutul secolului al doilea, deja exista un episcopat monarh. Este interesant că Romano Catolicii în special apelează la aceasta ca un model pentru practicile lor (de vreme ce ei se bazează mult mai mult pe tradiţia găsită în scriitorii patristici ca Ignaţiu decât pe revelaţia divină). Cei care neagă paternitatea Paveliană a epistolelor pastorale (adică 1-2 Timotei şi Tit) văd de asemenea pastoralele ca reflectând o situaţie cu un bătrân al bisericii (= episcopat monarh) deoarece ei privesc pastoralele ca fiind scrise în timpul lui Ignaţiu. Dar evanghelicii nu ar trebui să considere importante argumentele nici unei tabere. În particular, dacă egalăm ceea ce au practicat sau au crezut părinţii bisericii primare în totalitate în acord cu Noul Testament, atunci trebuie să reutilăm semnificativ bisericile noastre de azi. Câteva exemple:

Didache (c. 100-150 d. Hr.) – oferă mai multe regulamente despre botez şi post, multe fiind legalism pur. (De exemplu, într-un loc el spune, „Să nu postim ca evreii, care postesc lunea şi joia. În schimb, să postim miercurea şi vinerea.” În discuţiile sale despre botez, el argumentează că apa rece este mai bună decât cea caldă, etc. – toate argumentele care nu au nimic de a face cu revelaţia biblică).
Majoritatea părinţilor din biserica primară (secolele 2-3 d. Hr.) nu aveau nici un indiciu despre har, siguranţa veşnică, evanghelia. Biserica a degenerat foarte rapid în legalismul de bază. Nu înainte de Augustin biserica a recuperat unele dintre acestea. Dar apoi a căzut în erele întunecate, aşteptând un călugăr tânăr din Germania să îşi ţintuiască protestele sale pe uşa Bisericii din Wittenberg. Dr. Ted Deibler (un fost preşedinte al Istoriei Bisericii la Seminarul de la Dallas) obişnuia să zică: „singurul lucru de care putem fi siguri din învăţarea istoriei bisericii este că nu învăţăm nimic din istoria bisericii.” El a vrut să spună că suntem pe un teren periculos dacă presupunem teologia corect uniformă de la părinţii bisericii.
Interpretarea alegorică şi escatologică: Origen şi şcoala sa în particular a promovat un punct de vedere al Scripturii care era chiar fantezist.

Însumat, argumentul în favoarea unui singur lider al fiecărei biserici este convingător în special pentru Romano Catolici deoarece aceasta nu a avut loc în toată istoria bisericii. Totuşi, astfel de tradiţii nu pot înlocui niciodată Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, cu naşterea Reformei a venit o înţelegere reînnoită a preoţiei credinciosului care, în schimb, s-a îndepărtat de noţiunea unui singur lider în vârf.

III. Argumente teologice

Subterfugiile personalităţii: o biserică devine ca liderul ei (un student devine ca profesorul lui [conform Luca 6:40])
Accentul pus în Scriptură asupra efectuării lucrării de misiune în compania altor credincioşi: de exemplu, Pavel nu a mers singur într-o călătorie misionară (în special Barnaba, Silvan, Sosten, Timotei şi Luca au fost tovarăşii lui de călătorie). Pavel chiar a inclus numele tovarăşilor săi în saluturile către diferite biserici. De fapt, el i-a privit neoficial ca şi apostoli (nu având această slujbă, ci funcţionând cu siguranţă în capacitatea aceea). Isus şi-a trimis ucenicii doi câte doi. (Aceasta nu înseamnă că indivizii sunt paralizaţi şi nu pot face nimic – conform slujirii lui Filip faţă de famenul Etiopian, Pavel în închisoare slujind casei lui Cezar, etc. Dar idealul este misiunea prin comunitate.)
Acelaşi principiu este învăţat în Ioan 13:35. (Cunoştinţa lui Isus vine prin ucenicii săi într-un efort al comunităţii, adică, în dragostea lor unul pentru celălalt.)
Responsabilitatea şi natura noastră păcătoasă (vezi paragraful introductiv de la începutul acestei poziţii). Fiecare lider ştie că îi lipseşte echilibrul complet, că există lucruri cu care el continuă să se lupte. Mai mult, chiar dincolo de factorul naturii păcătoase este factorul personalităţii. Unii pastori sunt oameni detaliaţi; alţii sunt oameni cu o figură mare. Unii iubesc muzica, alţii au luat puţin din muzică (C. S. Lewis a fost un astfel de om). Fiecare dintre noi contribuie la felul în care funcţionează trupul lui Hristos. Dar o biserică, ce urmează pas cu pas personalitatea şi cusururile unui om va fi întotdeauna dezechilibrată.

Argumente pragmatice

Chiar dacă nu ar există argumente decisive pentru pluralitatea bătrânilor bisericii, preponderenţa dovezii este decisivă de partea acestui punct de vedere. Mai mult, în consultaţia cu alţii (în special istoricul bisericii, M. James Sawyer de la Western Conservative Baptist Seminary (Seminarul Baptist Conservator din Vest)), următorul principiu pare a fi adevărat: Bisericile care au un pastor care este o autoritate mai presus de alţii (astfel, în funcţie, un episcopat monarh) are un număr mare disproporţionat de eşecuri morale la nivelul de sus al conducerii. Cu alte cuvinte, este mai puţin probabil ca un pastor să cadă în păcat dacă el este primus inter parus („primul între egali” în sensul vizibilităţii şi pregătirii sale, nu spiritual) decât dacă el este ridicat mai presus de restul conducerii bisericii.

Astfel, cazul în care sunt mai mulţi bătrâni ai bisericii în biserica locală este bazat în mod solid pe motive biblice, istorice şi pragmatice. Având mai mulţi lideri, biserica este mai degrabă capabilă să se îmbrace cu personalitatea lui Hristos decât cu hipersensibilităţile oricărui om.

1 Una din măsurile care arată cât de matură este o biserică este ce se întâmplă când pleacă pastorul. Dacă ea continuă să crească, acolo există o reţea esenţială a conducerii mature. Dacă ea se zbârceşte, aceasta ar putea sugera că o mare parte din mărimea bisericii original era datorată magnetismului unei singure persoane.

2 Aceasta este de fapt foarte similar cu „verificările şi balanţele” din Constituţia Americii. Acest document a fost scris cu un consum greu din partea creştinilor care au înţeles depravarea. Eu cred că ei au recunoscut că cea mai bună formă de guvernare era o dictatură binevoitoare, şi cea mai rea era o dictatură răuvoitoare. Cu dictatorii nu este nici o garanţie. De aici, a douaformă bună de guvernare este una în care nici unei ramuri singure de guvernare şi nici unui individ nu îi este dată prea multă putere. Această Constituţie a fost scrisă după Articolele Confederaţiei (inspirate în special de Deişti care credeau în bunătatea inerentă a umanităţii) – care au fost verificări şi balanţe foarte slabe – a eşuat.

3 Faptul că aceste liste au fost puţin mai diferite în acest punct (şi în altele) indică un punct extrem de important: Multe din instrucţiunile date despre ordinea în biserică sunt mai degrabă ad hoc decât un principiu universal. Este de datoria noastră să distingem care sunt astfel. De exemplu, nu am o opinie puternică despre felul în care ar trebui să fie numiţi liderii bisericii, deoarece Noul Testament pare să fie flexibil în această privinţă (de exemplu, unele biserici o făceau prin votul adunării, alţii aveau numiri de la delegaţii apostolici). Noul Testament este flexibil în domenii care nu sunt consecvente.

4 Înţelegerea normală a diferenţei în funcţie a celor două grupuri este aceasta: bătrânii bisericii sunt în primul rând interesaţi de bunăstarea spirituală a adunării, în timp ce diaconii sunt în primul rând interesaţi de bunăstarea fizică a adunării. Astfel, bătrânii bisericii supraveghează direcţia bisericii, lucrează cu pastorul (sau pastorii) asupra nevoilor spirituale ale bisericii (cu ce ar trebui să fie ei hrăniţi, etc.).

5 Principiul fundamental al uceniciei este transmiterea mai departe a adevărului în contextul dragostei către indivizi credincioşi, care la rândul lor fac acelaşi lucru (2 Timotei 2:2). Idealul este ca fiecare membru al bisericii să îndeplinească această sarcină. Este evident (din 2 Timotei 2:2) că ucenicia şi misiunea de învăţătură nu erau limitate la pastori sau la cei care aveau darul învăţării.

6 Una din primele biserici în care am fost era condusă de o pluralitate de bătrâni ai bisericii şi avea un pastor mai degrabă matur. El era unul dintre cei mai inteligenţi şi mai evlavioşi oameni pe care i-am cunoscut vreodată, saturat în întregime cu Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, el nici măcar nu avea un vot în bordul bătrânilor bisericii. Bătrânii bisericii îi cereau părerea în mod frecvent. Dar şi el respecta conducerea lor. El mi-a zis odată că avându-i pe bătrânii bisericii care conduceau spectacolul îi dădeau lui o măsură mai mare de libertate, pentru că îi dădea mai mult timp pentru mesajele sale. El nu trebuia să poarte mai multe pălării şi de aceea nu s-a ars complet în misiune. Mai mult, el a observat că bătrânii bisericii aveau o maturitate de ani peste el şi înţelepciunea colectivă încât el a vrut să înveţe din aceasta. Omul avea o diplomă Th.M. şi una Th.D. de la un seminar de conducere, totuşi el s-a plecat de bunăvoie conducerii şi înţelepciunii bordului de bătrâni ai bisericii! Aceasta a fost umilinţă! De fapt, el se supunea unei evaluări personale riguroase a bordului de bătrâni ai bisericii. Ei l-au întrebat întrebări grele, cum ar fi credincioşia faţă de soţia lui, ce a citit, a văzut, a participat, ce a făcut cu banii săi şi cu timpul său liber. Aceasta nu a fost o linşare „fratele mare te urmăreşte”; este ceva la care acest pastor a fost voluntar. Biserica a crescut foarte repede şi profund datorită unei astfel de responsabilităţi la nivele înalte.

7 Biserica primară avea o singură biserică în fiecare oraş. De aici, instrucţiunea lui Pavel către Timotei este să numească mai mulţi bătrâni ai bisericii în fiecare biserică.

8 Faptul că fiecare biserică căreia îi scrie Petru avea mai mulţi bătrâni ai bisericii este evident din v. 2-3 – „Păstoriţi [poimavnete, poimanete – un verb la plural; astfel, „voi bătrâni ai bisericii”] turma [singular] a lui Dumnezeu care este sub paza voastră … făcându-vă pilde [plural] turmei.” Astfel, mai mulţi bătrâni ai bisericii sunt legaţi de o singură turmă de fiecare dată.

9 Este foarte probabil ca doar bătrânii bisericii să fie avuţi în vedere. Motivul pentru aceasta este că, aşa cum am argumentat mai sus, bisericile tinere nu aveau diaconi dar aveau bătrâni ai bisericii. Pavel a petrecut cu Tesalonicenii doar vre-o trei săptămâni. Dar el a numit în funcţie lideri înainte de plecarea sa. Astfel, probabil el a numit doar bătrâni ai bisericii. Cel puţin, nu există nici măcar un indiciu în acest text că doar un bătrân al bisericii şi mai mulţi diaconi au fost numiţi.

10 De vreme ce datoriile liderilor sunt descrise în această manieră, este evident că mai mulţi bătrâni ai bisericii sunt avuţi în vedere (de vreme ce diaconii nu erau în primul rând responsabili de a supraveghea asupra sufletelor).

11 Knight, Pastoral Epistles, (Epistolele pastorale) 177.

12 Unele confesiuni au un episcop peste mai multe biserici şi un bătrân al bisericii într-o biserică individuală. Dar Ioan este numit un bătrân, nu un episcop. Astfel, aceste confesiuni au un timp dificil de a-şi baza punctul lor de vedere pe Scriptură.

13 De fapt, mulţi văd azi trei biserici la care se adresează: 2 Ioan are una în vedere; 3 Ioan pare să aibă biserica lui Gaius şi biserica lui Diotref. În prezent sunt indecis asupra acestei probleme (adică, dacă sunt două sau trei biserici luate în vedere). Unul dintre argumentele fundamentale împotriva faptului că 2 Ioan şi 3 Ioan sunt adresate aceleiaşi biserici este că situaţiile sunt radical diferite: 2 Ioan se adresează problemei ereticilor din afara bisericii care încearcă să intre înăuntru; 3 Ioan de adresează păcatului mândriei care deja era în biserică printr-un lider ortodox. Astfel, 2 Ioan are de a face cu doctrina şi 3 Ioan este despre etică şi sfinţenie. De aici, cel puţin două biserici sunt în vizorul scrisorilor lui Ioan şi probabil trei. Este Ioan bătrânul bisericii în toate?

14 Amintiţi-vă că „bătrân al bisericii” = „episcop” şi că fiecare oraş avea o singură biserică.

http://www.voxdeibaptist.org/conducerea_bisericii_Wallace.htm

ŞAPTE CUVINTE, CELE

download

ŞAPTE CUVINTE, CELE. Cele „şapte cuvinte” sunt rostirile lui Isus Cristos, aflat în agonia suferinţelor pe cruce, înaintea de moartea Sa, care sunt relatate de cele patru evanghelii. „Strigătul” din Marcu 15:37 este identificat cu una din rostirile articulate citate de un alt evanghelist.

Primele cuvinte rostite de Domnul nostru pe cruce (Luca 23:34) dezvăluie o dragoste care este complet neaşteptată şi nemeritată. El S-a rugat pentru soldaţii romani şi chiar, după cum sugerează Petru (Faptele Apostolilor 3:17), pentru liderii religioşi ai naţiunii. (Această afirmaţie este omisă de unii dintre martorii antici ai textului, însă omisia este probabil cauzată de un editor care a considerat că evenimentele anului 70 d.Cr. au arătat că Dumnezeu nu a iertat autorităţile iudaice care L-au acuzat pe Isus înaintea lui Pilat, ca şi când rugăciunea îi avea în vedere pe aceia.)

A doua oară când a vorbit, Isus S-a adresat tâlharului de pe cruce (Luca 23:43), care, dincolo de cruce a văzut gloria care avea să vină, şi care a spus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!” (v. 42). La care Isus i-a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”

Al treilea cuvânt (Ioan 19:25-27), a fost cel adresat mamei Sale şi ucenicului Său iubit, care dovedeşte că avem în Isus exemplul suprem a unei „inimi căreia nu-i pasă de sine, ci încearcă numai să aline şi să-şi manifeste compasiunea faţă de alţii”. Cu toate că a suferit dureri fizice groaznice şi a îndurat mult mai mult în agonia sufletului, El S-a gândit la mama Sa şi S-a îngrijit de viitorul ei. Sabia îi tăia inima ei (Luca 2:35), însă cuvintele blânde ale Fiului ei trebuie să-i fi dat o mare alinare şi vindecare.

Primele trei cuvinte adresate, au fost în timpul dimineţii, înainte de prânz. A patra oară (Matei 27:46; Marcu 15:34) a vorbit probabil în timp ce se ridica acel întuneric misterios, şi supranatural care durase trei ore (*ELOI, ELOI, LAMA SABACHTHANI).

Al cincilea cuvânt adresat (Ioan 19:28) a urmat imediat după al patrulea. Este singura dată când vorbeşte despre suferinţă fizică. Isus a refuzat o băutură care conţintea medicamente (Marcu 15:23), însă a acceptat un alt fel de băutură, pentru a-şi umezi gâtul şi buzele uscate, aşa încât, cu o voce tare să poată face declaraţia cuprinsă în al şaselea cuvânt. Evanghelistul notează împlinirea Psalmului 69:21b.

Acel cuvânt (Ioan 19:30) conţine un verb grecesc comprehensiv, tetelestai, „S-a sfârşit”. Nu este strigătul unei victime înfrânte, ci a unui învingător, care şi-a sfârşit lucrarea pe care o avea de îndeplinit şi care a împlinit toate prorociile şi scrierile din VT oferind sacrificiul final pentru păcat odată pentru totdeauna (Evrei 10:12).

În cuvântul final (Luca 23:46) Isus a citat din Psalmul 31:5, rugăciunea de seară a fiecărui iudeu evlavios. Cei răscumpăraţi sunt, aşadar, fraţi ai Răscumpărătorului, într-atât încât pot să spună acelaşi lucru atunci când îşi încredinţează sufletul în mâna Tatălui – Tatălui Său, şi Tatălui lor în El.

BIBLIOGRAFIE

  1. Taylor,Jesus and His Sacrifice, 1937, p. 157 ş.urm., 197 ş.urm.; R.G. Turnbull,The Seven Words from the Cross, 1956.

A.R.  F.F.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/cele-sapte-cuvinte.html

Paştele în presa ultimului secol: De la fenomen astronomic la sărbătoare a nemuririi / Mădălina Cerban |

 12.04.2015 |

 

Minunile întâmplate la răstignirea lui Iisus Hristos au avut diverse semnificaţii în ultimul secol, fiind privite în presa din România atât ca fenomen astronomic (o eclipsă totală de Soare), dar mai ales ca „sărbătoare a nemuririi”. Treptat, s-a ajuns însă la „Paştele spectacol”, cel din prezent.

În general, Paştele a fost considerat de către presa vremii, de-a lungul ultimului veac, sărbătoarea cea mai mare a românilor. Motivul a fost unul destul de evident: „Dacă Hristos n-a înviat, credinţa noastră e zadarnică”.

Însă Paştele nu a scăpat nici de stereotipii, nici de perspectivele insolite, nici de ironii şi nici de influenţele socialiste. Astfel, în ultimii o sută de ani, toate semnificaţiile Paştelui şi-au găsit loc pe larg în presa românească, dovedind că nu s-au schimbat foarte multe lucruri în prezent, faţă de 1912, în privinţa modului în care este văzută această importantă sărbătoare a creştinătăţii.

– Răstignirea ca fenomen astronomic: în ziua când Iisus Hristos a fost crucificat, Soarele s-a întunecat, iar pământul s-a cutremurat

Cotidianul Universul a dedicat, duminică, 25 martie 1912, o ediţie sărbătorii de Paşte, pe prima pagină a acestui ziar fiind publicat un desen reprezentativ în care li se ura cititorilor „Sărbători Fericite!”.

Însă tot pe prima pagină a publicaţiei apărea materialul „Minunile întâmplate la răstignirea lui Isus Christos”, care încerca să prezinte dintr-o perspectivă ştiinţifică momentul crucificării Mântuitorului şi să explice acest moment printr-o eclipsă totală de Soare.

„Biblia ne spune că în ziua când a fost Isus Christos crucificat s’au întâmplat câteva minuni: soarele s’a întunecat, iar pământul s’a cutremurat. Se pare că cel puţin în ce priveşte întunecarea soarelui, acest lucru e adevărat. Cercetări, ce e drept, s’au făcut mai târziu. Astfel, Tertullian, la începutul veacului al treilea şi Lucian, martirul din Nicomidia, care a murit în anul 312, au făcut cercetări şi au găsit prin arhivele de pe atunci, că în adevăr a fost o mare întunecime când cu răstignirea Mântuitorului. La început se credea că e vorba de o eclipsă totală de soare. Făcându-se cercetări însă, s’a văzut că a fost o eclipsă de soare prin acele părţi, dar la 24 Noembrie după Christos (…) S’a renunţat deci la această explicare (…) S’a arătat apoi că ziua crucificărei, 3 Aprilie anul 33, coincidea cu luna plină. În acea seară a fost o eclipsă de lună dovedesc calculele; dar iarăşi se găseşte că pentru Ierusalim, eclipsa nu mai avea însemnătate, deoarece cu un sfert de oră înainte de a fi văzută din această localitate, luna eşise din umbra pământului. Afară de aceasta, e vorba de o întunecare în timpul zilei, iar nu în timpul nopţii. Astfel, fenomenul în chestiune nu poate fi explicat uşor (…) În ce priveşte cutremurul, e foarte probabil să se fi întâmplat. După cum se ştie, sunt anumite regiuni ale globului, care suferă de cutremure mai mult de cât altele (…) Astfel, nu e de mirare ca în ziua de 3 Aprilie, anul 33, să fi fost un cutremur de pământ la Ierusalim. Bine înţeles, sunt încă mulţi cari cred că semnele acelea au fost supranaturale, ceea ce ar desluşi chestiunea fără multă greutate pentru cei credincioşi”, mai explica ziarul Universul în ediţia dedicată Paştelui din 1912.

– Paştele – simbolul credinţei desăvârşite, al încrederii neprihănite, al înălţării omeneşti, al Învierii

Multe publicaţii au preferat să acorde în ediţiile lor dedicate sărbătorii de Paşte spaţii ample perspectivei creştine.

Reprezentativă în acest sens este poezia „Golgotha”, de Leontin Iliescu, publicată pe prima pagină a ziarului Universul în ediţia dedicată Paştelui din 1912: „Pe crucea morţii păcătoase/ L-au răstignit între tâlhari/ Şi crucea de atunci rămase/ Un far prin timpii seculari. (…) El blând stă pironit în cue/ Privirea-i doar se’nalţă trist/ Pe când la cer un suflet sue/ Ca o vedenie de-artist/ Iar vrajba râde’n hohotire/ Şi râde un Olimp în ea/ Nepăsător că azi în fire/ S’aprinde lumii-o nouă stea/ Şi râde ura’n ochii lumii/ E parcă râsul lui Satan/ Ce-ar vrea acum pieirea lumii/ În al păcatelor noian./ (…) O noapte neagră de păcate/ Se varsă’n miezul zilii-atunci/ Şi parcă ea din slăvi străbate/ Mânată de cereşti porunci./ (…) Iar soarele apune’n haos/ Şi viaţa’ntreagă-i un infern/ E-o sete adâncă de repaos/ Şi parcă nopţi de sus se cern./ (…) Golgotha arde’n feerie/ De limbi de foc ce cad de sus…/ O lume moare, alta’nvie/ Pe chipul blândului Iisus”.

În schimb, ziarul Acţiunea, în ediţia dedicată Paştelui din 22 martie 1915, publica pe prima pagină un desen cu Iisus Hristos înălţându-se la cer şi un articol intitulat „Învierea”.

„În toată lumea creştină, se sărbătoreşte astăzi Simbolul credinţii desăvârşite, al încrederii neprihănite, al înnălţării omeneşti, al Învierii. Blîndul şi nevinovatul Cristos s’a născut ca cel mai de pe urmă şi neînsemnat om. A propovăduit lumină adevărată din lumină adevărată: pacea între popoare, iubirea sinceră între oameni, dragostea nemărginită între fraţi, preţuirea adâncă a celor cereşti, dispreţul desăvârşit a celor lumeşti – trecătoare, ridicarea omului păcătos până la Dumnezeul adevărat (..) Înviază Cristos, ca să deschidă ochii minţii luminoase păcătoşilor, să îndrumeze gândul celor aleşi, să ridice înviorându-i pe cei căzuţi nunumăratelor ispite. Vai şi în ce stare de necredinţă creştinească, de decădere sufletească şi de inferioritate omenească ne găseşte Învierea blândului Isus!”.

– Paştele – sărbătoarea când „salutul popular se suspendă” şi îi ia locul „un salut extraordinar şi ca formă şi ca înţeles: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”

„În ciclul anului e un interval primăvăratic – între Paşti şi înălţarea Domnului, – când formula obişnuită a salutului popular se suspendă şi locul ei îl ia un salut extraordinar şi ca formă şi ca înţeles: – Hristos a înviat! – Adevărat a înviat! Dela leagănul lui până azi poporul românesc se salută astfel în intervalul acesta de patruzeci de zile. E un timp de intensă muncă agricolă şi totuşi peste tot şi peste toate pluteşte o atmosferă de amplă şi măreaţă sărbătoare cu răsfrângeri de imponderabil aur împărătesc în ochi şi pe obrazurile luminate. Extraordinară ca fenomen istoric, minunea Învierii impune anual un ritm nou vieţii zilnice şi sfarmă până şi formula mecanică a salutului. Cine a trăit rural înţelege mai lesne şi acel flux lăuntric al psihologiei populare care creşte fascinată de sfântul eveniment ca apele mării sub atracţia lunii. Învierea Domnului e sărbătoarea cea mai mare a poporului românesc. Întreaga lui viaţă religioasă e polarizată în jurul ei. Prin ea, însăşi existenţa lui pământească îşi găseşte cheea înţelesului. «Dacă Hristos n’a înviat, credinţa noastră e zadarnică». Şi zadarnică viaţa însăşi care ne-ar apărea atunci osândită iremediabil în cercul fatal al vremelniciei terestre. Învierea Domnului, ca fapt istoric, e puntea de aur aruncată peste haosul dintre ordinea naturală şi ordinea supranaturală. Haosul acesta e moartea biruită de Hristos”, le explica ziarul Curentul, în ediţia dedicată Paştelui din 15 aprilie 1928, cititorilor săi, alături de alte materiale dedicate „Sărbătorii nemuririi”, între care şi „Am ars un sfânt” şi „Reprezentarea Patimilor şi a învierii în vechia artă creştină”.

– Sărbătoarea Învierii, între „Christos va învia!” şi „La Paştele Calului!” şi perspectiva ateistă: „Crist nu va învia niciodată, fiindcă nu a existat!”.

Adevărul, în ediţia dedicată sărbătorii pascale din 10 aprilie 1916, le oferea, pe prima pagină, o perspectivă hilară cititorilor săi, la rubrica „La Paştele Calului!”: „Cristos va învia! a spus primul ministru, închizând sesiunea Corpurilor legiuitoare. Cristos va învia! Dar când? Anul acesta, la anul, peste doi, trei, zece ani? De aproape două mii de ani creştinătatea aşteaptă învierea lui Cristos. În fiecare an, îşi zice, că poate la anul! Şi aşa, din an în an, aşteptăm noi învierea lui Crist, pînă cînd ne-am plictisit, şi pînă cînd o nouă doctrină, acea ateistă, a ajuns să creadă că Crist nu va învia niciodată, fiindcă nu a existat!”.

Totuşi, Adevărul din 10 aprilie 1916 nu abandona întru totul perspectiva creştină, însă privită prin ochii ostaşilor neamului, şi publica pe prima pagină textul: „Atunci când clopotele bisericilor vor suna vesele vestind drept-credincioşilor, că Mîntuitorul a înviat din morţi, atunci când tot creştinul va spune după datină «Cristos a înviat», noi ostaşii neamului românesc, să plecăm capul şi să ridicăm o rugăciune către fiul omului”.

– Paştele „Ca altădată…” şi spovedania ca „un moment de completă sinceritate”

Ziarul Curentul scria în numărul dedicat sărbătorii pascale din 16 aprilie 1944 despre Paştele „Ca altădată…”, publicând pe prima pagină o imagine mare, color, cu Iisus Hristos pe cruce şi urarea „Christos a Înviat!”.”Sunt în viaţa unui om, clipe când acesta simte nevoia să se spovedească, să-şi împărtăşească durerile, bucuriile sau nedumeririle. Clipe fugare desigur, ce trebuiesc prinse’n zbor ca un fluture (…) Momentul de spovedanie este un moment de completă sinceritate: o lepădare de sine cu care muritorii nu sunt obişnuiţi, căci ei socotesc şi astăzi, mai ales astăzi, că o tăinuire înţeleaptă reprezintă o chezăşie de putere individuală, o garanţie de stabilitate a binelui”.

– Paştele – sărbătoare dedicată femeilor, care sunt îndemnate să „profite de zilele de repos”, să economisească, dar să nu îşi neglijeze îndatoririle gastronomice şi să facă un „Tort cu cremă”

„Vreţi să profitaţi cu adevărat de zilele vacanţei, atunci acordaţi puţină atenţie propriei dvs. persoane. Nu sunt suficiente cele câteva minute de gimnastică pe care le faceţi sau fardul care-l daţi pe faţă, pentru a vă menţine în formă. Încercaţi să aplicaţi tratamentul de mai jos, veţi fi uimite de rezultatul său: Epiderma: Amintiţi-vă că un ten nu e frumos, decât dacă are prospeţime, dacă respiră. Iar pentru ca pielea să poată respira, e mai întâi nevoie s’o curăţaţi, de celule moarte, care acoperă porii şi în plus, şi dau şi o culoare urâtă. Întrebuinţaţi în fiecare zi o cremă de demachiat. Curăţaţi pielea seara şi dimineaţa, cu o emulsie grasă, sau un corp gras, animal sau vegetal. Odată pe săptămână deprindeţi-vă să faceţi o baie de aburi feţei”, erau sfătuite doamnele, cu ocazia sărbătorii pascale din 16 aprilie 1944, în ziarul Curentul.

Însă, pentru că sărbătorile implică şi cheltuială, femeile erau învăţate şi să economisească banii: „Utilizaţi tot ceiace rămâne în tuburile cu roş de buze. Pentru a profita de resturile ascunse în baza tubului, folosiţi-vă de pensulă”.

Dar ce ar fi sărbătorile de Paşte dacă gospodinele nu ar face şi o prăjitură? Fapt pentru care Curentul din ediţia de Paşte din 1944 oferea şi o reţetă pentru realizarea unui delicios „Tort cu cremă”: „Puneţi pe planşetă 125 de gr. făină şi faceţi la mijloc un loc în care puneţi o linguriţă de zahară, un praf de sare, o lingură de apă rece, 60 gr. de unt (puţin muiat cu o lingură de lemn) şi un ou întreg. Frământaţi totul bine, întinzând cu mâna, odată, de două ori aluatul pe planşetă. Adunaţi tot într’o minge şi lăsaţi la rece două ore. Întindeţi o foaie groasă cam de jumătate cm. Tăiaţi-o rotund şi ceva mai mare decât forma în care o veţi coace. Ungeţi forma cu unt şi aşezaţi în ea foaia cu marginile în sus. Cu vârful unui cuţit faceţi în aluat 4-5 înţepături. Faceţi o cremă, frecând într’o strachină 125 gr. zahăr cu două ouă întregi şi două gălbenuşuri, până se albesc. Amestecaţi apoi cu două linguri de făină cernută (linguri nu prea pline) şi subţiaţi totul cu patru decilitri de lapte. Adăogaţi apoi o lingură de unt topit (fără să fie fierbinte), o lingură de apă de flori şi un praf de sare. Turnaţi crema în forma îmbrăcată în aluat, aşa pentru a mai rămâne loc până la marginea de sus a aluatului şi daţi la copt la un foc puternic. Cam după trei sferturi de oră prăjitura e gata. Nu scoateţi imediat din formă, ci lăsaţi-o să se răcească”.

– Paştele caritabil – tradiţionala „inimă bună” a românului se evidenţiază mai ales în preajma sărbătorilor

Paştele a reprezentat mereu un prilej pentru oameni de a-şi arăta generozitatea. Acum, dar şi în 1944, era valabil acest principiu, după cum ne relevă ediţia de Paşte a ziarului Curentul din 16 aprilie, în care cetăţenii erau îndemnaţi să fie buni cu prilejul acestei sărbători. În acest sens, era dat exemplul Societăţii „Avântul Ţării”, care a împărţit daruri săracilor.

„Tradiţionala ‘inimă bună’ a românului, mai ales, în preajma sărbătorilor se evidenţiază”, scria Curentul din 16 aprilie 1944, care preciza că peste încrâncenarea vremurilor „picătura aceasta de balsam alinător” poate aduce în inimile numeroşilor nevoiaşi „încrederea în dragoste şi grija frăţească a aproapelui”. „Darurile – făină, zahăr şi ouă – au mers în căminurile triste să îndulcească sărbătorile unor oameni necăjiţi, să aducă un licăr de lumină în ochii înlăcrămaţi ai unor copii fără bucurii”, potrivit aceleiaşi publicaţii.

– Paştele socialist, al „muncitorului redus la ultimul grad de sărăcie, istovit de puteri şi energie”.

Libertatea (ziar de informaţie şi luptă socialistă), în numărul de Paşti de duminică, 6 mai 1945, publica pe prima pagină câteva versuri şi o imagine cu Iisus Hristos. „Au pogorât de pe cruce, crucificatele mulţimi: Sclavii, şerbii, pălmaşii,/ Cei care au dezgropat diamantul şi au îmblânzit fierul (…) Drumul Golgotei: drumul celor mulţi (…) Învierea! Învierea celor mulţi şi trudiţi./ Învierea gloatelor flămânde de lumină şi pâine./ Învierea celor jertfiţi/ Pentru viaţa mai dreaptă, de mâine./ Porni-vor de-acuma noroadele, către însorite limanuri (…)”.

Totuşi, cititorul era informat că „muncitorul redus la ultimul grad de sărăcie, istovit de puteri şi energie, abrutizat de mizerie, e un foarte prost agent al transformării sociale”. „Prin ridicarea stării materiale şi morale a muncitorului i se ridică totodată puterea de împotrivire, de revoltă morală în contra nedreptei alcătuiri sociale, i se ridică conştiinţa de clasă”.

– Paştele, „îmvăţătura creştină” şi „poticnelile unora dintre slujitorii ei”

„Cred că este o greşeală – să judecăm îmvăţătura creştină, după poticnelile unora dintre slujitorii ei, căci nimeni nu poate judeca pe Iisus după trădătorul de Iuda sau după oricare altul. Din toate acestea rezultă că urgenta îndatorire a Bisericei creştine este de a se întoarce la făgaşul arătat de Iisus, debarasîndu-se de toate metehnele omeneşti şi să faciliteze prin desfiinţarea barierelor confesionale, federalizarea statelor naţionale, lăsând chestiunile doctrinare pe seama specialiştilor teologi, dând omenirei armonia bazată pe morala universală şi eternă a Mântuitorului (…) Creştinismul trebuie să meargă mână în mână cu socialismul pentru realizarea fericirii umane”, se spunea într-un material intitulat „Socialism şi creştinism”, din ziarul Libertatea (ziar de informaţie şi luptă socialistă), în numărul de Paşti din 1945.

– Paştele şi perspectiva istorică, în care oamenii au căpătat conştiinţa din ce în ce mai clară că sentimentul iubirii e iluzoriu, fără porunca muncii, a luptei neîntrerupte pentru învingerea durerilor şi suferinţelor

„Zilele acestea de primăvară readuc – prin răgazul lor şi printr’o veche tradiţie – în amintirea oamenilor un fenomen petrecut acum aproape două mii de ani. Ştiinţa, filosofia, ca şi istoria însăşi – cu multiplele ei necesităţi de cercetare – l-au examinat, l-au interpretat, prezentându-l sub diverse forme, dealungul vremii. Fără îndoială că astăzi ceeace numim «perspectiva istoriei» nu lipseşte şi cercetătorul poate desprinde sensul real pe care-l proectează imaginea lui Iisus”, scria Adevărul de sâmbătă, 8 aprilie 1950, pe prima pagină, într-un editorial dedicat sărbătorii de Paşti.

„Frământările sociale s’au rostogolit de atunci dealungul Istoriei, care au alăturat esenţei ideale a imaginii lui Isus, simbolului învierii, cursul unei lungi şi anevoioase experienţe. Oamenii au căpătat conştiinţa din ce în ce mai clară că sentimentul iubirii e iluzoriu în efectele lui, fără porunca muncii, a luptei neîntrerupte pentru învingerea durerilor şi suferinţelor. Această luptă e astăzi mai mult ca oricând legată de ideea păcii, de sforţarea continuă pentru pace, care a fost întotdeauna simbolul cel mai înalt şi cu cele mai întinse rezonanţe în sufletele popoarelor, – al acestei sărbători”, li se mai transmitea cititorilor.

– „Paştele de altădată”, reluat după perioada comunistă, în care „zeci de Învieri” au fost ucise „în silite reuniuni tovărăşeşti”, şi „Paştele spectacol”

„Am scris de milioane de ori Dumnezeu cu d mic, lui Moş Crăciun i-am zis Moş Gerilă, zeci de Învieri am ucis în silite reuniuni tovărăşeşti, am botezat copiii hoţeşte, ne-am cununat pe ascuns, i-am lăsat să ne dărîme bisericile şi să ne strice sufletul… dar, de-acum, gata! De-acum vom aşeza legea noastră creştinească în locul cuvenit, iar oamenii, nestingheriţi, îşi vor relua viaţa religioasă. Dar oare şi-o vor relua oare?… Prima capcană va miza pe setea noastră de confort. Ne chinuim de cinci decenii, sîntem dornici de relaxare (…) A doua capacană va miza pe snobism, pe fascinaţia pe care o exercită modelele străine. Vom fi invadaţi de iepuraşi şi puişori din alte zări, odată cu ciocolata va reveni oul festiv de ciocolată (…) O altă capcană, lansată chiar din anul acesta, este «Paştele spectacol». Adică, nu mai «ţinem Paştele», îl privim ca la cinematograf….”, se spunea într-un material publicat în România Liberă, în numărul de joi, 12 aprilie 1990.

– Soluţia pentru recuperarea Paştelui creştin: trecutul şi obiceiurile sale

„Pînă vom începe să căutăm soluţii, poate că nu este lipsit de interes să aruncăm o privire spre trecut, ca să ştim ce-am pierdut… Pentru toată lumea postul era post. Să mănînci de dulce însemna să te faci de rîs… Duminicile, la biserică, desigur: candela aprinsă în fiecare zi; purtări creştineşti, gesturi miloase, înaintea Paştelui tot omul se străduia să intre în voie lui Dumnezeu, Apoi venea Săptămâna Patimilor. Lunea era sărbătoare, deşi nu se făcea ceva anume. Marţi se lucra mai puţin. Miercurea deloc, căci se apropia momentul când Hristos urma să fie răstignit. În Săptămâna Mare credincioşii râdeau mai puţin (…) Ipocrizie? Nu, decenţă şi respect faţă de timpul sacru cînd moare Hristos. În Joia Mare se roşeau ouăle, se încondeiau. Doamnele române scriau ouăle cu flori de aur, notează del Chiaro. Se porneau cozonacii, se frămîntau pîini (…) Oamenii se spovedeau, se pregăteau pentru marea împărtăşanie (…) Vineri femeile mergeau la cimitir să aprindă candele pentru morţi. Pe urmă se duceau la biserică să ia aghiazmă (…) Apoi seara era slujba de prohod, ocolirea bisericii (…) Sîmbătă se coceau fripturile, stufatul, puiul umplut cu stafide, baclavalele… Văruită cu o săptămînă în urmă, casa mirosea a curat, miros de Paşti. Cu o lumînare în mînă, oamenii se duceau la biserică unde ascultau toată slujba şi, cînd ieşea preotul cu Lumina, izbucnea din pieptul tuturor: ‘Hristos a înviat din morţi, Cu moartea pre moarte călcînd…’”, se mai spunea în materialul ziarului România Liberă.

Sursă: Mediafax