„Ni se cere întotdeauna să alegem viaţa“

Prin ce are valoare viaţa umană? Merită fiecare viaţă umană respectată şi protejată? Sunt întrebări fundamentale într-un secol şi într-o cultură definită de Ioan Paul al II-lea drept o „cultură a morţii“.

Arhiepiscopul de Paris, Michel Aupetit, este un fost medic practicant, care a practicat medicina între 1979 şi 1990. S-a specializat în etică medicală la Facultatea de Medicină din Créteil, după ce a obţinut o diplomă universitară în acest domeniu în 1994. Duminica trecută, Michel Aupetit a ţinut o predică în Catedrala Notre-Dame din Paris despre valoarea vieţii.

Viaţa umană e infinit mai mult decât expresia ei organică“, a arătat Aupetit.

„Prima ispită la care a fost supus Iisus Hristos este despre viaţă şi moarte. În fapt, diavolul vine să-l ispitească pe Hristos atunci când acesta se află la un pas de moarte. Teza unui medic, prieten de-al meu, m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă acest verset din Evanghelie: «După ce a postit 40 de zile, Hristos a flămânzit.» Când postim, bând doar apă, suferim timp de trei sau patru zile, timpul necesar ca zahărul din corp să se echilibreze. Apoi foamea dispare mulţumită echilibrului care apare atunci când corpul se susţine din propria rezervă de zahăr din muşchi şi din ficat. După 30 de zile, sau 40 pentru cei mai puternici, foamea reapare, ceea ce înseamnă că toate rezervele au fost epuizate şi că omul e la un pas de moarte. Este foamea morţii. Această ispitire a diavolului care spune că va schimba pietrele în pâine echivalează cu a-i cere lui Hristos să scape de moarte. Este aceeaşi ispită pe care a avut-o mai apoi în ziua patimilor Sale: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce!“

„A doua ispită este despre relaţia noastră cu Dumnezeu. Se bazează pe idolatrie, adică pe felul în care ne îndepărtăm de Dumnezeu ca să ne urmărim ambiţiile, setea noastră de glorie şi de recunoaştere. Hristos nu-şi bazează gloria pe vanităţile omeneşti. Coborârea până în cel mai de jos punct al umanităţii noastre arată unde ar trebui să căutăm gloria care vine de la Dumnezeu, slava care e valoroasă pentru eternitate. În Duminica Floriilor, mulţimile l-au aclamat. În alte momente, poporul vrea să-l facă rege, dar Iisus fuge şi se ascunde. Ştie unde se află adevărata slavă: «Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.» Cei înţelepţi şi pricepuţi sunt acei oameni aroganţi şi snobi care cred că pot trăi fără Dumnezeu. Iisus pe cruce este înveşmântat în slava lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă să iubeşti până la sfârşit.“

„A treia ispită este despre iubire. Avem nevoie, mereu, să ştim cât de departe sunt capabili să meargă cei care ne iubesc pe baza acelei iubiri. Să-l ispiteşti pe Dumnezeu înseamnă să nu ai încredere în el şi să-l pui la încercare. Iisus va refuza să-şi ispitească Tatăl, chiar şi în momentul culminant al suferinţei. În grădina Ghetsimani, în inima celui mai profund sentiment de părăsire, Iisus îi va cere Tatălui Său să-l scutească de teribila suferinţă de pe cruce. Cu toate acestea, îşi încheie rugăciunea abandonându-se, cu încredere, în voia Părintelui Său: «Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.»“

„La începutul Postului Paştelui, vedem lupta pe care o avem în faţa noastră. Ni se cere întotdeauna să alegem viaţa, dar viaţa umană este infinit mai mult decât expresia ei organică. De aceea orice viaţă omenească este ceva sfânt. Dacă Iisus a acceptat să treacă prin moarte, El care este Fiul lui Dumnezeu, este pentru a ne arăta că până şi în cea mai completă umilire şi în cea mai fragilă dintre vieţile omeneşti trebuie să recunoaştem prezenţa divină. (…)“

„Ispitele lui Hristos ne pun, din nou, faţă în faţă cu lucrurile esenţiale: viaţa, Dumnezeu şi iubirea. Sunt cele mai teribile ispite, care ne vor ieşi, întotdeauna, în cale.“

Arhiepiscopul Michel Aupetit este cunoscut pentru luările sale de poziţie în apărarea celor mai slabi şi mai tineri membri ai omenirii. Cartea sa, L’Embryon, Quells Enjeux?(Embrionul, care sunt mizele?, Paris: Éditions Salvator, 2008) este o apărare viguroasă a copilului nenăscut. Discutând experimentele pe embrionii umani, Arhiepiscopul Aupetit observă că păgânii din lumea antică îşi sacrificau, la propriu, copiii pe altarele diferitelor zeităţi, crezând că vor fi răsplătiţi cu recolte bogate şi alte beneficii; în timp ce în prezent „embrionii umani viabili şi în viaţă“ sunt sacrificaţi pe altarul fericirii personale, al banilor, al carierei, al statutului social. Antichitatea avea idoli precum Baal, dar în ziua de astăzi „idolii şi-au schimbat forma: mai puţin grosieri decât în trecut, se numesc «bani», «creştere economică», «vanitate», «celebritate» sau «renume public». Victimele? Au rămas exact aceleaşi.“

Predica Arhiepiscopului de Paris vine în contextul în care, la începutul anului acestuia, Statul New York a celebrat legalizarea avortului până la naştere prin aprinderea spiralei de pe World Trade Center. Noua lege elimină în întregime avortul din codul penal, permite avortul practic în aproape orice condiţie, dacă „sănătatea mamei, incluzând bunăstarea ei mentală, este pusă în pericol“, şi le oferă unor persoane care nu sunt medici dreptul de a realiza avorturi. O lege şi o cultură care, aşa cum arată editorialista Sarah Telle, celebrează iubirea de sine, nu iubirea altruistă; care nu rupe legăturile care restricţionează drepturile femeilor, ci chiar legăturile care ne apropie unii de alţii; care respinge valoarea intrinsecă a oricărei vieţi; care nu iubeşte, ci ucide; şi care nu este un motiv pentru a celebra, ci pentru a reexamina lucrurile pe care cultura noastră le preţuieşte, cu adevărat.

Magazin Editura Anacronic

Un exerciţiu la care ne invită şi asociaţia Studenţi pentru Viaţă sâmbăta aceasta. În România, din 2016, luna martie a fost declarata Luna pentru viaţă. Marşul pentru Viaţă de anul acesta se desfăşoară sâmbăta viitoare, pe 23 martie. Mai multe detalii despre marş la link-ul de aici. Eu voi participa – vă aştept şi pe dvs. a susţine valoarea intrinsecă a oricărei vieţi omeneşti. Pentru că viaţa nu este o temă secundară – este, aşa cum arată Michel Aupetit, una dintre temele fundamentale, esenţiale. Şi pentru că fiecare copil este unic din prima secundă.

http://www.culturavietii.ro/2019/03/23/ni-se-cere-intotdeauna-sa-alegem-viata/

Politizarea pediatriei (de Leonard Sax)

Leonard Sax este medic de familie american și autorul a patru cărți despre creșterea copiilor. Website-ul său poate fi accesat la adresa www.leonardsax.com.

Ce-ar trebui să faci dacă fiul tău de cinci ani îți spune că este fată?

Numărul copiilor și adulților tineri care se consideră „transgender” crește cu o viteză uluitoare, nu doar în Statele Unite ci și în alte țări. În 2009–2010, doar 40 de fete din Marea Britanie au cerut tranziționarea la genul masculin. În 2017–2018, acest număr a crescut la 1.806, adică o creștere de 4.000% în mai puțin de un deceniu. Biroul pentru Egalitate din Marea Britanie (da, există așa ceva!) a anunțat o investigație.

Ce se petrece?

Cea mai mare asociație de pediatri din țara noastră, Academia Americană de Pediatrie (AAP) a publicat recent un nou ghid pentru evaluarea și gestionarea copiilor și adolescenților care se identifică drept „transgender”. Ghidul anterior admitea că cele mai bune practici sunt dependente de vârsta copilului. Marea majoritate a băieților de 5 ani care se cred fete nu vor persista în convingeri; zece ani mai târziu, cei mai mulți dintre ei se vor considera băieți. Poate homosexuali, poate heterosexuali, dar cu siguranță vor ști că sunt băieți.

Un copil de 5 ani nu este un adult matur. Pe măsură ce crește, el se va schimba profund mai ales după instalarea pubertății.

Experții pediatri înțelegeau asta, odată. Acum se pare că nu – cel puțin nu cu privire la identificarea drept „transgender”. Noul ghid al AAP elimină în mod expres orice rol pe care vârsta l-ar juca în evaluarea copilului: orice copil care dorește să tranziționeze ar trebui încurajat [affirmed, în orig., n.tr.]. Indiferent de vârstă. Dacă un băiat de 5 ani spune că este fată, treaba ta este să îl îmbraci în fată și să-i spui Emilia. Orice alt răspuns este depășit și transfobic. Autorii resping în mod specific orice timp de așteptare pentru copiii prepuberi.

Unde sunt dovezile?

Aceste noi îndrumări nu sunt bazate pe dovezi; dimpotrivă, contrazic cercetările disponibile. De exemplu, un studiu urmărește 139 de băieți care afirmau în mod persistent că ar fi fete. Cercetătorii i-au urmărit pe un interval de mai mulți ani (în medie, 13) și au constatat că doar 17, adică 12%, mai afirmau încă o identitate feminină. Acest studiu și altele demonstrează că majoritatea băieților care spun că sunt fete nu-și vor menține convingerea după instalarea pubertății. Însă AAP pune acum mai presus opinia unui copil de 5 ani față de judecata părinților săi, sugerând chiar că pediatrul trebuie să ia măsuri (nu se spune care) dacă părintele ignorant refuză să asculte dorința copilului de a „tranziționa”.

Magazin Editura Anacronic

Să presupunem că un băiat de 5 ani spune părinților că e fată, că vrea să fie îmbrăcat în fată și să i se schimbe numele în Emilia. Părinții vor să mai aștepte, să vadă ce se întâmplă; copilul poate purta rochie pe post de costum de Halloween, dar nu la școală.  Asociația Americană a Pediatrilor denunță abordarea ca depășită – mai mult, părinții încearcă să împiedice copilul „să se identifice drept trans” și numesc această abordare „terapie reparatorie”. Terapie, spun ei, care s-a dovedit lipsită de succes. În sprijinul afirmației de mai sus, ei aduc un singur argument: un raport din 1994 cu privire la eșecul intervențiilor care să schimbe orientarea sexuală a homosexualilor în heterosexuali.

Depășit, cu adevărat! Raportul care documentează eșecul eforturilor de a schimba orientarea sexuală are o relevanță îndoielnică la problema dacă Iustin, care la 5 ani se crede Emilia, ar trebui încurajat sau nu să tranziționeze! Pardon – scuzați cuvântul „tranziție”; ghidul AAP sugerează că trebuie evitat de acum întrucât ar trebui să vedem procesul drept „afirmarea și acceptarea a ceea ce ei au fost dintotdeauna, mai degrabă decât ca pe o tranziție”.

Ghidul sprijină și schimbarea certificatului de naștere al copilului pentru a elimina urmele existenței lui Iustin: numele de pe certifica va fi de acum Emilia, iar genul va fi schimbat de la M la F. Iustin nu a existat niciodată.

Nici lui George Orwell nu i-ar fi reușit atât de bine.

Ce ce întâmplă când cresc

Ce se întâmplă cu băieții care afirmă că sunt fete? Unii ajung, la maturitate, bărbați homosexuali. Nu mai vor să fie femei; sunt destul de mulțumiți să fie bărbați, fie și homosexuali. Nu doresc să-și schimbe numele, să ia hormoni feminini, să fie castrați. Medicul care caută cu adevărat binele copilului trebuie, așadar, să se decidă: este acest băiat cu adevărat transgender, sau poate e homosexual și încă nu și-a dat seama? Sau poate e un băiat normal căruia îi plac baletul și sclipiciul?

Cum poți să faci o asemenea distincție atunci când ai doar cinci ani? Nu e ușor. Îmi amintesc cum o întrebam pe mama, pe când aveam 7 ani: „dacă mă căsătoresc cu o femeie, va trebui să-mi scot pijamaua când mă bag în pat cu ea?” Mama mi-a spus: „Da, doar că o să vrei să o faci”. Eu am răspuns: „Nu, nu o să vreau! Fetele au mâncărici!” [în orig. cooties, termen popular printre copiii americani desemnând o boală ficțională pe care o luau de la un copil de sex opus, n.tr.] S-a întâmplat că am ajuns un bărbat heterosexual (deși îmi plac și baletul, și sclipiciul).

Nu e deloc potrivit pentru dezvoltarea copilului să îi ceri unui puști de 5 ani să-ți spună ce orientare sexuală are. Prepuberii nu au o agendă sexuală – și nici nu trebuie să aibă. Sunt doar copii prepuberi. Și dacă nu există nicio cale de a determina ce orientare sexuală au copiii la 5 ani, atunci nu ai cum să spui dacă mâine băiatul va mai insista că este fată. Fundamentat pe științele medicale, cea mai rezonabilă abordare în acest caz ar fi să-i acorzi dragoste și sprijin, dar nu să-l ajuți să tranziționeze la celălalt gen. Vrea să studieze baletul? Grozav. Dar o să îl studieze ca băiat, nu ca fată.

Tranziția, la un băiat de 5 ani, este echivalentul unui pas important, major pe un drum care va duce la tratament cu hormoni feminini, castrare și infertilitate. Academia Americană de Pediatrie n-ar permite unui copil de 5 ani să se opună deciziei părinților când vine vorba de un vaccin contra difteriei. De ce i-ar da autoritate atunci când vine vorba despre o decizie cu mult mai profundă?

Subminarea încrederii publice în medici

Politizarea Academiei Americane de Pediatrie este, pentru mine cel puțin, dezorientantă. Mama mea, regretatul medic Janet Sax, a fost prima femeie președinte ale Societății Peidatrie din Ohoio de Nord, acum aproape 50 de ani. Cu mândrie se semna cu inițialele „FAAP”, pentru a arăta că este asociată (fellow) a Academiei Americane de Pediatrie. Când discuta cu mine diverse cazuri, pe vremea când eram încă adolescent, vorbea despre Ghidul AAP cu respect și reverență în glas. În cei peste 30 de ani de medicină ai mei, de asemenea, am avut obiceiul de a cita manualele și îndrumările Academiei ca pe un standard absolut.

Nu mai este cazul acum.

S-a scris mult despre politizarea culturii americane. Acum jumătate de secol, americanii erau mult mai dispuși să creadă organele de anchetă judiciară decât presa, de exemplu. Astăzi, credibilitatea instituțiilor în general s-a erodat. Avem motive întemeiate să credem că mulți judecători au o agendă partizană care le face comportamentul profesional unul părtinitor.

Medicii au fost, până recent, imuni la aceste tendințe. Mulți americani încă mai au încredere că pediatrul lor va face recomandări bazate pe medicină, nu pe ideologie sau politică. Academia Americană de Pediatrie, însă, a făcut un mare pas înapoi care, dacă nu va fi remediat, va submina această încredere.


Traducere și adaptare după The Public Discourse

http://www.culturavietii.ro/2019/03/22/politizarea-pediatriei-de-leonard-sax/

O tara musulmana a invitat un grup de lideri crestini si evrei

 21.03.2019  |    Mapamond Crestin  |

O tara musulmana primeste o delegatie de crestini evanghelici. Azerbaidjanul a invitat recent mai bine de 12 pastori evanghelici pentru o vizita oficiala. Fosta republica sovietica este o tara majoritar musulmana, insa tara are un trecut al tolerantei intre crestini, musulmani si evrei. Oficialitatile guvernamentale au gazduit 50 de lideri evanghelici si un rabin. Ei au vrut sa arate lumii musulmane ca pacea si toleranta este politica potrivita. Liderii evrei si crestini spera ca aceasta vizita va fi primul pas spre reconciliere.

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=9856

Marc Schneier: In lume sunt 57 de tari musulmane. Azerbaidjanul a depus eforturi privind adoptarea unui islam mai progresiv, mai centrat, mai primitor, care sustine Israelul.

Robert Stearns: Este un moment extraordinar in Imparatia lui Dumnezeu unde Dumnezeu lucreaza in culise intr-un mod care ne depaseste priceperea.

Grupul a vizitat tara impreuna si au adus omagiu civililor masacrati de comunisti in perioada erei sovietice.

Stire difuzata in emisiunea Mapamond Crestin 766 – 22 martie 2019. Ultimele stiri crestine: https://alfaomega.tv/stiri

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10328-o-tara-musulmana-a-invitat-un-grup-de-lideri-crestini-si-evrei#axzz5j0ZxmqkF

Alfa Omega News – 18 martie 2019

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=9846

1. Ciclonul tropical devastator din sudul Africii, cel mai violent din ultimul deceniu, a omorat cel puţin 64 de oameni

Un ciclon tropical puternic a devastat regiuni intinse din estul statului Zimbabwe, in urma intemperiilor decedand cel puţin 64 de persoane, iar numeroase locuinţe, poduri şi reţele de electricitate fiind distruse, informeaza postul CNBC.

Bilanţul deceselor a urcat de la 31 pana la peste 64. Unele trupuri neinsufleţite au fost gasite plutind in rauri, a declarat July Moyo, un oficial guvernamental, precizand ca un numar de persoane sunt date disparute.

2. Autorul masacrului din Noua Zeelanda, decizie radicala in instanţa

Autorul atacului armat de la doua moschei din Noua Zeelanda pare „lucid” şi intenţioneaza sa se reprezinte singur in instanţa, a declarat avocatul din oficiu desemnat sa-l reprezinte, informeaza cotidianul New Zealand Herald.

Brenton Harrison Tarrant, un adept al supremaţiei albe şi autoproclamat „etno-naţionalist”, a comis vineri un atac la doua moschei din oraşul Christchurch, impuşcand mortal 50 de persoane.

3. Al doilea referendum pentru Brexit: Seful Opozitiei laburiste anunta ”probabila” sustinere a initiativei

Jeremy Corbyn, presedintele Partidului Laburist, principalul partid de Opozitie din Parlamentul britanic, a anuntat duminica ”probabila” sustinere pentru un nou referendum legat de Brexit, scrie The Guardian.

Corbyn s-a referit la un amendament anuntat de doi parlamentari laburisti, care au propus o solutie pentru iesirea din blocajul politic intern privind Brexit: Parlamentul sa voteze propunerea de acord premierului May in schimbul organizarii unui nou referendum privind iesirea din UE. Discutiile au loc pe fondul apropierii rapide a termenului-limita de 29 martie pentru iesirea din UE.

4. #Fakenews. Cum abordeaza Rusia problema: cenzura si pedepse dure

Rusia urmeaza sa adopte o legislatie care permite autoritatilor sa blocheze site-uri si sa impuna pedepse pentru stirile false considerate ofensatoare fata de stat sau societate, scrie Sinopsis.info intr-o analiza dedicata Moscovei.

Consiliul Federatiei din Rusia a aprobat pe 13 martie doua proiecte de lege care prevad introducerea unor pedepse pentru raspindirea stirilor false. Proiectele respective, care mai au nevoie acum doar de semnatura preşedintelui Vladimir Putin pentru a deveni lege, au fost votate de o larga majoritate a parlamentarilor (cu 149 de voturi pentru si 3 impotriva).

5. A inceput Campania „40 de zile pentru viata”

Campania se desfasoara in perioada 6 martie – 14 aprilie 2019, in peste 500 de orase din 27 de tari.

In Romania, campania se desfasoara in orasele Timisoara, Cluj-Napoca, Bucuresti, Nasaud si Iasi. “40 DE ZILE PENTRU VIATA” este o manifestare publica care abordeaza practica avortului intr-un mod ferm, dar pasnic cu scopul de a constientiza comunitatea privind tragedia intreruperilor de sarcina la cerere/avortul, precum si valoarea si sacralitatea darului vietii!

Ultimele stiri crestine: https://alfaomega.tv/stiri

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10308-alfa-omega-news-18-martie-2019#axzz5j0ZxmqkF

Vigilant Citizen: ORDINUL ILLUMINATI – originile, metodele și influența lui asupra evenimentelor mondiale

Citiți vă rugăm și comentariul saccsiv despre câteva dintre cele nespuse în articolul de pe Vigilant Citizen.

Ordinul iluminaților: originile, metodele și influența lui asupra evenimentelor mondiale

 

Ordinul Illuminati este adesea în centrul dezbaterilor despre impactul societăților secrete asupra istoriei umane. Este Illuminati un mit sau chiar conduce in secret lumea? Pe măsură ce numărul de persoane care au pus această întrebare a crescut, caracteristicile Ordinului Illuminatii s-au diminuat cu concepții greșite și dezinformare, făcând dificilă cercetarea obiectivă pe această temă. Acest articol încearcă să scoată la lumina realitate asupra Ordinului Illuminati, examinând unele dintre cele mai importante documente pe această temă.

Cuvântul „Illuminati” este folosit destul de liber pentru a descrie grupul de elită care conduce în secret lumea. Cei mai mulți au o idee generală despre sensul termenului, dar sunt confuzi în privința conceptelor și a ideilor legate de acesta. Illuminati este același lucru cu Francmasoneria? Care sunt obiectivele lor? Care sunt credințele lor? De ce acționează în secret? Oare practică ocultismul? Încercarea de a cerceta în mod obiectiv subiectul poate deveni o sarcină dificilă, deoarece majoritatea surselor ajung să dezinformeze in final si chiar resping (și chiar ridiculizează) orice legătură cu Iluminații sau, la celălalt capăt al spectrului, innoculeaza o frica nefondata, bazată pe zvonuri și concepții greșite. În ambele cazuri, cercetătorul ajunge la același rezultat: o versiune distorsionată a adevărului.

Considerând că societățile secrete ar trebui să fie, prin definiție, secrete și că istoria este deseori rescrisă de cei aflați la putere, obținerea adevărului imparțial despre Iluminați este o provocare.

Acest articol nu pretinde că „dezvăluie” sau „expune” tot ce trebuie să fie cunoscut despre Iluminați; mai degrabă încearcă să deseneze o imagine mai precisă a Ordinului prin citarea unor autori care au studiat extensiv acest subiect. Indiferent dacă sunt, la sfârșitul zilei, critici sau sustinatori ai Illuminaților, acești autori își bazează gândurile pe fapte credibile. Unele dintre cele mai interesante documente despre Iluminați au fost scrise de inițiați ai societăților secrete, deoarece înțelegeau substratul filosofic și spiritual care conducea mișcarea înainte. Folosind aceste lucrări, vom analiza originile, metodele și impactul iluminaților asupra istoriei lumii.

Tipuri de societăți secrete

Deși mai multe grupuri s-au numit în trecut „Illuminati”, cele mai influente și memorabile dintre ele au fost Iluminații bavarezi.

Înființată la 1 mai 1776, organizația creată de Adam Weishaupt a estompat linia dintre societățile secrete „spirituale” și „politice”. Prin amestecarea științelor oculte ale francmasoneriei și rozicrucianismului, în timp ce conspiră pentru a atinge obiective politice precise, Illuminati a devenit un actor pe scena mondială. Chiar daca cele mai multe societăți secrete de-a lungul timpului au servit oamenilor bogați și fascinatiei lor pentru ocultism, Illuminații bavarezi căutau în mod activ să schimbe profund lumea.

Societățile secrete au existat pe tot parcursul istoriei, fiecare având scopuri diferite și roluri diferite în societate. În timp ce școlile de mister egiptene făceau parte din instituția egipteană, alte grupuri erau secrete datorită scopurilor lor subversive și conspirative. Urmatoarele două citate, scrise de două figuri politice celebre, descriu aceste opinii opuse asupra societăților secrete:

„O Fraternitate mistică, care, într-o epocă anterioară, s-a lăudat cu secrete precum Piatra Filosofală; care s-au considerat moștenitori ai tot ceea ce au învățat caldeenii, magii, gimnosofii și platonistii; și care se deosebeau de toți fiii întunecați ai Magiei în virtutea vieții lor, de puritatea doctrinelor lor și de insistența lor, ca temelie a întregii înțelepciuni, asupra subjugării sensului și a intensității credinței religioase?

– Sir Edward Bulwer Lytton, 1884 [1. Sir Edward Bulwer Lytton, Zanoni]

„Guvernele de astăzi trebuie să interactioneze nu doar cu alte guverne, cu împărați, cu regii și cu miniștrii, ci și cu societățile secrete care au peste tot agenții lor lipsiți de scrupule și care, în ultimul moment, pot supăra toate planurile guvernelor”.

– Premierul britanic Benjamin Disraeli, 1876

Aceste citate descriu diferite sfere de influență ale societăților secrete. Primul se referă la partea spirituală, în timp ce al doilea descrie partea politică. Nu toate societățile secrete au radacini spirituale și nu toate se implică în manevre politice. Insa Iluminații bavarezi funcționau in ambele domenii.

Frățiile spirituale sunt angajate în înțelepciune și îndrumă omenirea spre tărâmul Infinitului; Frățiile politice [sunt compuse] din căutători de putere care își invelesc agenda agresivă în întuneric. (…)

Toate societățile secrete împărtășesc anumite teme fundamentale. Calitatea de membru este limitată la cei care au un interes în domeniu. Astfel, un grup spiritual va atrage oameni care caută mai multă cunoaștere a unui anumit profesor sau tip de practică. Studentul cunoaște subiectul în avans și se va adresa grupului pentru instruire ulterioară. Mai rar, un individ poate fi „prins” de către grup din cauza unei afinități percepute pentru scopul său.

Într-o societate secretă politică, apartenența este limitată la cei care au o afinitate ideologică cu obiectivele pe care le reprezintă grupul. La cel mai îndepărtat punct al politicii, misiunea va fi revoluția. O astfel de societate se va strădui să se apere. (…)

Iluminații sunt percepuți de mulți ca fiind răspândiți de prăpastia dintre societatea secretă spirituală și cea politică. Adesea creditata (sau blamată) pentru influențarea Revoluției Franceze în 1787, Iluminații au învățat o doctrină a eliberării sociale și politice care se bazează pe egalitatea omului, pe îmbrățișarea raționalismului și pe negarea coroanei și a bisericii ca instituții legitime pentru reglementarea valorilor sociale și morale. (…) În timp ce părerile Illuminatilor ar putea părea destul de avansate pentru timpul lor, revoluțiile europene pe care se crede că le-au încurajat au degenerat în explozii de sânge brutale, a căror lipsă singulară de busolă morală era îngrozitoare „[2. James Wasserman, Tradițiile misterului]

În timp ce unii cred că Adam Weishaupt era singurul conducător al Illuminaților și că organizația lui s-a ridicat la slavă și a murit în mai puțin de 12 ani, majoritatea cercetătorilor inițiați în ocultism cred că Illuminati bavarezi a fost o parte distincta a unei frații vechi care isi are originile Cavalerilor Templieri din Evul Mediu.

Manly P. Hall, un franmason de gradul 33, și un autor prolific, a descris în pamfletul „Ordine Masonice ale Fraternității” un „Imperiu invizibil” ca a lucrat în tăcere de secole la schimbarea socială. Acesta a devenit periodic vizibil în întreaga istorie, prin diferite organizații care purtau nume diferite. Potrivit autorului, aceste grupuri au un impact foarte mare asupra societății, chiar transformând sistemul educațional în generații viitoare.

Coborârea directă a programului esențial al școlilor ezoterice a fost încredințată unor grupuri deja bine condiționate pentru muncă. Breslele, sindicatele și societățile similare de protecție și binevoitoare au fost întărite intern prin introducerea unei noi învățări. Progresul planului a impus lărgirea limitelor suprastatelor filosofice. A fost nevoie de o fraternitate mondială, susținută de un program profund și amplu de educație conform „metodei”. O astfel de Fraternitate nu putea să includă imediat pe toți oamenii, ci ar putea să unească activitățile anumitor tipuri de bărbați, indiferent de credințele lor rasiale sau religioase sau de națiunile în care locuiau. Aceștia erau bărbații de „îndrăzneală”, fiii de mâine, al căror simbol era un soare aprins care se ridica peste munții din est. (…)

Era inevitabil ca Ordinele Fraternității să sponsorizeze educația mondială. (…) Programul a inclus o extindere sistematică a instituțiilor existente și extinderea sferei lor de influență.

Încet, ordinele reformei universale au dispărut din atenția publică și în locurile lor au apărut Ordinile Frăției Mondiale. Tot ceea ce a fost posibil a fost făcut pentru a împiedica evidenta tranzițiilor. Chiar și istoria a fost falsificată pentru a face anumite secvențe de activitate nerecunoscute. Schimbarea accentului nu a dat niciodată impresia de bruște, iar mișcarea a apărut ca o apariție a conștiinței sociale. Cele mai evidente indicii ale activității secrete au fost tăcerea dominantă despre originea și imposibilitatea depunerii lacunelor în registrele frățești ale secolului al XVII-lea și ale XVIII-lea. (…)

Ordinele fraternității au fost atașate de subiecte subțiri și aproape invizibile proiectului părinte. La fel ca și școlile mai vechi ale misterelor, aceste fraternități nu au fost ele însele realizări concrete ale asociațiilor esoterice, ci mai degrabă instrumente de avansare a anumitor obiective ale planului divin. „[3. Manly P. Hall, Ordine Masonice ale Fraternității]

Aici, Hall menționează o „tăcere” și o lipsă de informații cu privire la funcționarea societăților secrete în secolele XVIII și XIX, epoca în timpul căreia Iluminații bavarezi erau activi. În această perioadă, societățile secrete au luat măsuri, au provocat revoluții, au răsturnat puterile monarhice și papale și au ținut sistemul bancar. Au fost Iluminati bavarezi parte a Imperiului invizibil descris de Hall? Este încă activ astăzi? Să ne uităm mai întâi la Adam Weishaupt și la Societate lui secretă lipsita de scrupule.

Adam Weishaupt, antrenat de iezuiți

Adam Weishaupt s-a născut la Ingolstadt, în Bavaria, pe 6 februarie 1748. Tatăl său a murit când avea șapte ani, iar nașul său, Baronul Ickstatt, i-a încredințat educația timpurie celui mai puternic grup al timpului: iezuiții. Cunoscut pentru metodele sale subversive și tendințele conspirative, Societatea lui Isus a avut o mare influenta în politica și sistemul educațional din Bavaria.

„Gradul de putere pe care reprezentanții Societății lui Isus l-au putut atinge în Bavaria nu a fost decât absolut. Membrii ordinului erau confesorii și preceptorii alegătorilor; de aceea au avut o influență directă asupra politicilor guvernamentale. Cenzura religiei a căzut în mâinile lor dornice, în măsura în care unele parohii erau chiar obligate să le recunoască autoritatea și puterea. Pentru a extermina toată influența protestantă și pentru a pune capăt unității catolice, ei au luat în posesie instrumentele educației publice. Iezuții au fondat majoritatea colegiilor bavareze, iar prin ele au detinut controlul.. De asemenea, au fost conduse școlile gimnaziale ale țării. „[4. Vernon L. Stauffer, The Illuminati European]

Lucrările interioare ale Societății lui Isus erau destul de asemănătoare cu Frățiile oculte dand impresia ca se lucreaza de fapt împotriva lor. A funcționat cu grade, rituri de inițiere, ritualuri elaborate și simboluri esoterice și a fost suprimată de nenumărate ori în mai multe țări datorită tendințelor sale subversive.

În 1773, nașul lui Weishaupt și-a folosit marea influență la Universitatea din Ingolstadt pentru a-l plasa pe fiul său ca președinte al legii canonice. În acel moment, instituția se afla sub dominația iezuită, această poziție specifică era în mod tradițional deținută de influenții iezuiți. Weishaupt care imbratisase în creștere filosofiile Age of Illumination a fost pus în contradicție cu iezuiții și tot felul de drame politice ce au urmat. În ciuda acestui fapt, Weishaupt a învățat multe de la organizația iezuiților și metodele lor necinstite de a obține putere. În această perioadă ideea unei societăți secrete a început să incolteasca in mintea lui Weishaupt.

„Deosebit de bine instruit în metodele conspirative de acces la putere, tânărul Weishaupt a decis să organizeze un grup de conspiratori, hotărâți să elibereze lumea de conducerea iezuită a Romei” [5. Peter Tomkins, Magia Obeliscurilor]

În timp ce unii autori consideră că iezuiții (care au fost suprimați de bula papala din 1773) l-au folosit pe Weishaupt pentru a-și perpetua conducerea, alții spun că încearcă să-l facă sa rastoarne conducerea bavareza. Pe o scară mai largă, el a fost convins că lumea va profita de răsturnarea tuturor instituțiilor guvernamentale și religioase din lume pentru a le înlocui printr-un comitet de „inițiați” la nivel mondial, dar secretos. Pentru a-și atinge obiectivele, el s-a folosit de metode iezuite împotriva iezuiților.

Așa cum Weishaupt și-a continuat studiile, a devenit și el cunoscutor al misterelor oculte și Hermetism. El a recunoscut puterea atrăgătoare a acestei cunoașteri misterioase și a înțeles că lojile masonice ar fi locul ideal de a-și propaga părerile. Prin urmare, a căutat să devină un francmason, dar a fost rapid dezamăgit de idee.

„Imaginația lui, luând căldură din reflecțiile sale asupra puterii atrăgătoare a misterelor eleuzinice și a influenței exercitate de cultul secret al Pitagoreicilor, a fost prima dată în gândul lui Weishaupt de a căuta în instituțiile masonice ale momentului ocazia pe care el a râvnit-o pentru propagarea opiniilor sale. Din această intenție inițială, totuși, el a fost curând deturnat, în parte datorită dificultății pe care a trăit-o în a dispune de fonduri suficiente pentru a obține admiterea într-o loja a masonilor, parțial pentru că dupa ce a studiat anumite cărți masonice care i-au picat în mâini, a ramas convins că „misterele” francmasoneriei erau prea puerile și prea ușor accesibile publicului larg pentru a le face valoroase „. [6. Stauffer, Op. Cit.]

Weishaupt a realizat curând că, pentru a-și atinge obiectivele, ar fi necesar ca el să-și creeze propriul grup secret, format din indivizi puternici care să-și îmbrățișeze părerile și să-l ajute să le propage.

„A considerat necesar, prin urmare, să se lanseze pe linii independente. El ar forma o organizație secretă a modelului, cuprinzând „școli de înțelepciune”, ascunse de privirea lumii în spatele zidurilor de izolare și mister, în care acele adevăruri ar putea fi invatate dincolo de nebunia și egotismul preoților de a le interzice in ivnățământul public, in deplina libertate de catre tinerii sensibili. „[7. Ibid.]

Scopul organizației lui Weishaupt a fost simplu, dar monumental: să răstoarne toate instituțiile politice și religioase pentru a le înlocui cu un grup de inițiați Illuminați. Potrivit lui, „fericirea universală completă și rapidă ar putea fi realizată prin eliminarea ierarhiei, a rangului și a bogățiilor. Prinții și națiunile vor dispărea fără violență de pe pământ; rasa umană va deveni o singură familie; lumea va fi locuința oamenilor rezonabili”. La 1 mai 1776 a fost înființat Ordinul Iluminaților.

Iluminații bavarezi

Iluminatul lui Weishaupt a început cu umilință doar cu cinci membri, dar după câțiva ani și cu conexiuni puternice, Ordinul a devenit o forță politică majoră în întreaga lume. Conducatori influenti cu putere decizionala, industriile bogate, nobilii puternici și ocultiștii misteriosi s-au alăturat Ordinului și au participat la obiectivele sale conspirative. Unii istorici susțin că ridicarea rapidă a succesului Ordinului s-a datorat unei întâlniri secrete între Weishaupt și o figură misterioasă numită Cagliostro, cel mai puternic ocultist al vremii.

În Ingolsstadt, se crede că Cagliostro s-a întâlnit cu Adam Weishaupt, profesor universitar de filosofie și drept, care în 1776 a întemeiat secta lui Illuminati. Proclamandu-se urmasii Cavalerilor Templieri, ei și-au declarat interesul de a folosi intervenția divina, așa cum a făcut-o Cagliostro pentru promovarea unui program de reformă religioasă la nivel mondial, dar unul mai radicala, „angajat să răzbune moartea Marelui Maestru al Templierilor prin reducerea la praf a coroanei triple a papilor și eliminarea ultimului rege din Dinastia Capet.”

Cagliotro a profețit în detaliu decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, un eveniment greu de prevăzut la acel moment ca fiind altceva decât improbabil „[8. Tompkins, op. cit.]

Iluminații bavarezi a fost inițial compusi din trei clase principale: Novice, Minerval și Illuminatii Minervali. Fiecare grad a fost conceput pentru a atinge obiectivele speciale, asigurând în același timp controlul complet și dominanța la vârfulul piramidei. Iată o scurtă privire la fiecare clasă:

Novice

Membrii la nivel de intrare ai Illuminatilor bavarezi au fost atrasi și introduși în Ordin prin folosirea unui vocabular atrăgător (căutarea înțelepciunii și a îmbunătățirii) și a cunoasterii oculte. Acestea însă au fost introduse într-o ierarhie foarte monitorizată și controlantă, care seamănă cu sistemul iezuiților. Nu au fost menționate obiectivele politice ale ordinului la acest nivel.

Odată înscris, instruirea fiecărui începător trebuia să fie în mâinile înscrisului său, care păstra bine ascuns de elevul său identitatea celorlalți superiori. Asemenea statut al ordinului, așa cum i se permitea să afle, a impresionat asupra minții membrilor Novice că scopurile specifice pe care le-a căutat în inocenta sa erau să-i amelioreze și să-și perfecționeze caracterul moral, să-și extindă principiile de umanitate și sociabilitate și să-și ceară interesul pentru obiecte laudabile de înlăturare a schemelor oamenilor răi, asistarea virtuții asuprite și ajutarea oamenilor de merit să găsească locuri potrivite în lume. După ce i-au impresionat necesitatea păstrării secretului inviolabil cu privire la afacerile ordinii, următorii trebuiau să li se impună îndatoririle ulterioare de subordonare a viziunilor și intereselor lui egoiste și de ascultare conformă și completă față de superiorii săi.

O parte importantă a responsabilității Novice a constat în întocmirea unui raport detaliat (pentru arhivele ordinului), conținând informații complete despre familia sa și cariera sa personală, acoperind astfel de articole îndepărtate precum titlurile cărților pe care le detine, numele dușmanilor săi și motivul dușmănirii lor, propriile sale puncte forte puternice și slabe, pasiunile dominante ale părinților săi, numele părinților lor și al intimilor etc. Au fost, de asemenea, necesare rapoarte lunare, care să acopere beneficiile pe care le-a primit recrutatul și serviciile pe care le-a oferit ordinului. Pentru construirea ordinului, fiecare Novice trebuie să își asume partea sa în munca de recrutare, avansarea personală a acestuia la gradele superioare fiind condiționată de succesul acestor eforturi. Pentru cei pe care i-a înscris el a devenit la rândul său superior; și astfel, după un noviciat probabil cu ondurata de doi ani, calea a fost deschisă pentru promovarea sa la următorul grad superior „[9. Stauffer, op. cit.]

Când un novice s-a dovedit a fi demn de superiorii săi, el a fost inițiat la gradul de Minerval.

Minerval

Sigiliile minerval ale Illuminatilor bavarezi. Aceste pandantive, purtate în jurul gâturilor inițiate de Minerval, au reprezentat bufnita Minerva. De asemenea, cunoscuta sub denumirea de Bufnita Intelepciunii, acest simbol este încă găsit si astăzi în locuri puternice: în jurul Casei Albe, ascunse pe bancnota de un dolar sau pe insigna Clubului Boemiei.

Termenul Minerval deriva de la Minerva care era zeița romană a poeziei, medicinii, înțelepciunii, comerțului, țesutului, meseriei, magiei și muzicii. Este adesea descrisă ca o creatura sacră, o bufniță, care simbolizează legăturile sale cu înțelepciunea. Un simbol antic al misterelor, Minerva este reprezentata în mod vizibil în locuri precum Biblioteca Congresului și Marele Sigiliu al Californiei.

Clasa a II-a a Iluminaților era una de îndoctrinare. Inițianților le-au fost divulgate principiile spirituale ale Ordinului, dar aveau puține informații cu privire la adevăratele obiective ale lui Weishaupt și la cercul apropiat de administratori.

Ceremonia de inițiere prin care un Novice trecea în gradul Minerval era de asa natura sa inlature din mintea candidatului orice suspiciune îndelungată că ordinul are ca obiect suprem subjugarea bogatului și puternicului sau răsturnarea civilă și episcopala. De asemenea, promitea candidatul ca va fi util umanității; să mențină o tăcere veșnică, o fidelitate inviolabilă și o supunere implicită față de toți superiorii și regulile ordinii; și să sacrifice toate interesele personale celor din societate. „[10. Ibid.]

Minervalii aveau permisiunea să se întâlnească cu unii dintre superiorii lor (Illuminatii Minerval) și să se angajeze în discuții cu ei. Numai acest privilegiu a fost o mare sursă de motivație pentru noii inițiați.

Iluminat Minerval

Selectati din Minerval, Iluminatii Minervali au primit sarcini specifice de realizat pentru a fi pregăti să ia măsuri în „lumea reală”. Cea mai mare parte a lucrării lor a constat în studierea omenirii și perfecționarea metodelor de îndrumare a acesteia. Fiecare minerval iluminat a fost încredințat unui mic grup de minervali care au fost examinați, analizați și îndrumați spre direcții specifice. Membrii inferiori ai Ordinului, prin urmare, au devenit subiecți de testare pentru tehnicile care ar putea fi aplicate masei în general.

„La treapta de Iluminatii Minervali au fost admiși acei minervali care, în opinia superiorilor lor, erau vrednici de avansare.

Elaborarea ceremoniilor inițiale fixau în mintea candidatului noțiunile că purificarea progresivă a vieții sale era de așteptat pe măsură ce el își făcea drumul în sus în ordine și că stăpânirea artei de a îndruma bărbații trebuia să fie telul sau atât timp cât el a rămas în clasa nouă. Pentru a realiza aceasta din urmă, adică a deveni psiholog expert și lider al conștiinței bărbaților, trebuia să observe și să studieze constant acțiunile, scopurile, dorințele, greșelile și virtuțile micului grup de minervali care au fost plasați sub îndrumarea și îngrijirea sa personală. Pentru îndrumarea sa în această sarcină dificilă, i-au fost furnizate o mulțime complicată de instrucțiuni.

În plus față de prezența lor continuă în adunările minervalilor, membrii acestui grad s-au întâlnit o dată pe lună singuri, au auzit rapoarte cu privire la discipolii lor, au discutat despre metode de a obține cele mai bune rezultate în activitatea lor de conducere și de a solicita fiecare consilierea celorlalti în cazuri dificile și jenante. În aceste ședințe au fost revizuite și rectificate înregistrările adunărilor minervaleior și apoi transmise ofițerilor superiori ai ordinului.” [11. Ibid.]

Din această structură de bază, Iluminații și-au început expansiunea. Totul era în vigoare pentru Weishaupt pentru a atinge un obiectiv important: infiltrarea Masoneriei.

Infiltrarea francmasoneriei

În anul 1777, anul care a urmat creării Illuminaților, Weishaupt s-a alăturat lojei Masonice a Consiliului Binelui apartinand lui Theodor din München. Nu numai că și-a propagat cu succes viziunile în lojă, dar a reușit, de asemenea, să obțină depunerea pentru a fi „absorbită practic în ordinea iluminismului aproape imediat”. [12. Sala, op. cit.]

O alianță clară între Illuminați și Francmasonerie a devenit posibilă în 1780 când o figura proeminentă, numita Baronul Adolf Franz Friederich Knigge, a fost inițiată în Ordinul lui Weishaupt. Legăturile masonice ale diplomatului german și abilitățile organizatorice au fost puse imediat în aplicare de către Ordin. Knigge va continua să îndeplinească două sarcini importante pentru Iluminați: El a revizuit ierarhia Ordinului, a creat noi grade superioare și a permis integrarea completă a lojilor masonice în sistem.

Două consecințe grele au urmat imediat, ca urmare a apariției lui Kinigge în ordin. Au fost elaborate clasele mai înalte, iar o alianță dintre Illuminați și Francmasonerie a fost efectuată. „[13. Ibid.]

Knigge, un diplomat nord-german influent, și ocultist a aderat la Illuminați în 1780. El este ilustrat prezentând semnul Mâinii ascunse (a se vedea articolul intitulat „Mâna ascunsă care a modelat lumea asupra cetățeanului vigilent”).

Influența lui Knigge asupra ordinului a fost profundă și imediată. Noul sistem a atras francmasoni și alte figuri puternice, care au dat mișcării un impuls deosebit. Iată sistemul creat de Knigge:

Knigge a păstrat intactitatea notei originale a Ordinului, dar a adăugat noi note peste ele. Cel de-al doilea nivel al Iluminaților a încorporat clasele de francmasonerie, făcând, prin urmare, Frăția doar o parte a suprastructurii iluministe mai largi.

Noțiunea Novice (o parte a sistemului doar într-un sens pregătitor) a fost lăsată neschimbată de Knigge, cu excepția adăugării unei comunicări tipărite care să fie pusă în mâna tuturor recrutilor noi, sfătuindu-i că Ordinul Illuminati este împotriva tuturor celorlalte forme ale francmasoneriei contemporane, ca un singur tip care nu a degenerat și, ca atare, singur în măsură să restaureze ambarcațiunile la vechea lor splendoare. (…)

Cele trei clase simbolice ale clasei a doua se pare că au fost concepute numai pentru a furniza o cale prin care membrii diferitelor ramuri ale marii familii masonice ar putea trece la gradele superioare ale noului ordin „[14. Ibid.]

Cele mai înalte grade ale Ordinului s-au limitat la câteva persoane selectate și au inclus indivizi puternici și figuri influente. Calitatea de prinț a ținut în rândurile sale inspectorii naționali, prefecți și decanii preoților. În partea de sus a piramidei era Magusul (cunoscut și ca Areopagiți), care cuprindea capii supremi ai Ordinului. Identitățile lor au fost păstrate în siguranță și sunt încă dificil de confirmat astăzi.

Strategia lui Knigge a dat rezultate impresionante și a permis iluminaților să devină o mișcare extrem de puternică.

Noua metodă de răspândire a Illuminismului prin afilierea sa la lojile masonice și-a demonstrat imediat valoarea. În mare măsură datorită strategiei fine de a-și căuta recruții printre ofițeri și alte personaje influente din lojile francmasoneriei, unul după altul al celor din urmă, în succesiune rapidă, a trecut la noul sistem. Au fost înființate prefecturi noi, au fost organizate noi provincii, iar Provincialii au început să raporteze un flux continuu și copios de recruți noi. (…) Elevii, comercianții, medicii, farmaciștii, avocații, judecătorii, profesorii din gimnazii și universități, preceptorii, ofițerii civili, pastorii, preoții – toate clasele au fost generos reprezentațe printre noii recruți. În curând au apărut nume deosebite pe rubricile lojilor noului sistem. Ducele Ferdinand de Brunswick, Ducele Ernst de Gotha, Ducele Karl August de Saxe-Weimar, Prințul August al Saxe-Gotha, Prințul Carl de Hesse, Baronul Dalberg, filosoful Herder, poetul Goethe, educatorul Pestalozzi. Pînă la sfîrșitul anului 1784 conducătorii s-au lăudat cu o înscriere totală între două și trei mii de membri. Astfel stabilirea ordinii pe o fundație solidă părea a fi pe deplin asigurată „[15. Ibid.]

Weishaupt, totuși, nu se bucura mult timp de succesul Ordinului său. Suspiciunile de conspirație împotriva guvernelor și a religiilor din Illuminați au apărut în întreaga Europă. Văzând o amenințare credibilă pentru puterea sa, guvernul bavarez a lansat un decret care a interzis toate comunitățile, societățile și frăția care existau fără autorizarea corespunzătoare a legii. În plus, dezacordurile interne dintre Weishaupt și superiorii ordinului său conduc la dispute și disensiuni. În mijlocul tuturor, unii membri au mers direct la autorități și au mărturisit împotriva Ordinului, o oportunitate care nu a fost ratată de guvernul bavarez.

Din gura prietenilor săi, acuzațiile pe care vrăjmașii săi le-au făcut împotriva ordinului urmau să fie fundamentate. Prin admiterea conducătorilor săi, sistemul iluminaților a avut apariția unei organizații dedicate răsturnării religiei și statului, o bandă de otrăvitori și falsificatori, o asociație de oameni cu morale dezgustătoare și gusturi depravate”. [16. Ibid.]

Până în 1788, prin folosirea legislației agresive și a acuzațiilor penale, Illuminații bavarezi au fost disipați și distruși de guvern. În timp ce unii văd aici concluzia istoriei Iluminaților, nu trebuie să uităm că tentaculele iluminismului au avut timp să se răspândească dincolo de granițele Bavareze pentru a ajunge la lojele masonice din Europa. Cu alte cuvinte, Iluminații nu au fost niciodată distruși, pur și simplu s-au dus în subteran. Un an mai târziu, un eveniment important ar demonstra că Illuminismul era mai puternic decât oricând: Revoluția franceză.

Revoluția Franceză

Răsturnarea violentă a monarhiei franceze din 1789 simbolizează multora victoria Jacobinismului și Illuminismului față de instituțiile tradiționale ale timpului. Adoptarea Declarației drepturilor omului a înregistrat oficial valorile masonice și iluminismului în centrul guvernului francez. Noul motto al țării, „Liberté, Égalité et Fraternité” (Libertate, Egalitate și Frăternitate), a fost declarat o poveste masonică faimoasă, care a fost folosită în lojile franceze timp de secole.

Documentul oficial al Declarației drepturilor omului conține câteva simboluri oculte referitoare la societățile secrete. În primul rând, simbolul ochiului „All-Seeing”- A tot-vazator- într-un triunghi, înconjurat de lumina stelei aprinse Sirius, se găsește mai presus de orice altceva (acest simbol se găsește de asemenea pe Marele Sigiliu al Statelor Unite). Sub titlul este descris un Ouroboros (un șarpe care își mănâncă propria coadă), un simbol esoteric asociat cu Alchimia, Gnosticismul și Hermetismul, învățăturile principale ale Masoneriei. Chiar sub Ouroboros este un capac roșu Frygian, un simbol reprezentând revoluțiile Illuministe din întreaga lume. Întreaga declarație este păzită de stâlpi masonici.

Contraatacul împotriva iluminismului

Desi se spune că bavarezii Illuminați sunt morți, ideile pe care le-au promovat încă se materializeaza. Francmasonii și Rosicrucienii erau in plin progres, iar Iluminații păreau să trăiască prin ei. Europa se afla într-o tulburare profundă, deoarece o nouă clasă de oameni preluasera conducerea puterii. Criticii au început să apară, dezvăluind maselor forțele secrete care actionau din spatele scenei.

Leopold Hoffman, un francmason care era convins că iluminații i-au corupt Frăția, a publicat o serie de articole în jurnalul său intitulat Wiener Zeitschrift. El a susținut că gradele inferioare ale Illuminaților fuseseră dizolvate, dar cele mai înalte grade erau încă active. El a adăugat, de asemenea, că Francmasoneria a fost „subjugată de Illuminism” și transformată pentru a-i servi scopurile. El a mai afirmat că Revoluția Franceză a fost rezultatul anilor propagandei Illuministe.

În 1797, John Robinson, un medic, matematician și inventator scoțian (a inventat sirena), a publicat o carte intitulată „Dovada unei conspirații împotriva tuturor religiilor și guvernelor Europei, desfășurată în întâlnirile secrete ale masonilor liberi, Illuminati, și societăților de lectură”. Acest francmason devine dezamăgit când și-a dat seama că fraternitatea lui a fost infiltrată de Iluminați. Iată un extras din cartea sa:

Am constatat că sub acoperirea unei loje masonice a fost angajat în fiecare țară un membru pentru a ventila și propaga sentimente în religie și politică, care nu ar fi putut circula în public fără a expune autorul la mare pericol. Am constatat că această impunitate a încurajat treptat pe oamenii cu principii licentioase să devină mai îndrăzneți și să învețe doctrine subversive față de toate noțiunile noastre de moralitate – de toată încrederea noastră în guvernul moral al universului – a tuturor speranțelor noastre de îmbunătățire într-o stare de existență viitoare- și de toată satisfacția și mulțumirea față de viața noastră prezentă, atât timp cât trăim într-o stare de subordonare civilă.

Am observat că aceste doctrine se difuză treptat și se amestecă cu toate sistemele diferite ale Masoneriei Libere; până la urmă, ASOCIAȚIA A FOST FORMATă în scopul expres de a REDUCE TOATE INSTITUTIILE RELIGIOASE ȘI DE VERIFICAREA TUTUROR GUVERNELOR EXISTENTE ALE EUROPEI. Am văzut această asociație exercitându-se zelos și sistematic, până când a devenit aproape irezistibilă: Și am văzut că cei mai activi lideri ai Revoluției Franceze au fost membri ai acestei asociații și au efectuat primele lor mișcări în conformitate cu principiile sale și prin mijloace din instrucțiunile și asistența pe care le-a cerut și obținut în mod formal: Și, în sfârșit, am văzut că această Asociație există în continuare, funcționează în secret și că nu doar câteva apariții între noi arată că emisarii ei se străduiesc să-și propage doctrinele detestabile. Asociația are Loje si în Marea Britanie care corespunde cu mama Lojă de la Munchen încă din 1784… Asociația despre care am vorbit este ordinul ILLUMINATI, fondat în 1775 de Dr. Adam Weishaupt, profesor de drept canonic la Universitatea din Ingolstadt și desființat în 1786 de către Electorul Bavariei, dar a revenit imediat după, sub alt nume și într-o altă formă, peste tot în Germania. A fost din nou detectată și aparent ruptă; dar deocamdată a avut o rădăcină atît de profundă încît ea încă mai există fără a fi detectată și s-a răspîndit în toate țările Europei” [17. John Robinson, Dovada conspirației]

Augustin Barrel, un preot iezuit francez, a publicat, de asemenea, în 1797 o carte care leagă Revoluția franceză de Illuminati bavarezi. În „Mémoires pour servir à l’histoire du Jacobisime-Amintiri ce vor servi listoriei iezuitilor” el a urmărit sloganul „Libertate și egalitate” înapoi la templierii timpurii și a susținut că, în gradele superioare ale ordinului, libertatea și egalitatea sunt explicate nu numai prin „război împotriva împăraților și a tronurilor”, ci prin „război împotriva lui Hristos și altarelor lui”. El a oferit, de asemenea, detalii referitoare la preluarea francmasoneriei de către Illuministi.

Barruel a acuzat că nu numai ordinea inferioară a Masoneriei a fost înșelată de Weishaupt, ci și cele ale propriilor Illuminați ai lui Weishaupt, pentru care el a oferit un alt nivel de top-secret cunoscut sub numele de Aeopagus, un cerc retras de directori ai întregii ordini , singurul grup care știa scopurile sale secrete. Pentru Barruel, astfel de lideri revoluționari, precum La Rochefoucauld, Lafayette și ducele d’Orléans, deveniseră agenți Illuminati și supuși unor radicali mai extremi cum ar fi Danton, provocatori care au declanșat răzvrătirea dirijată de Illuminați. Barruel a acuzat în continuare că întreaga unitate masonică franceză a fost transformată în ideile revoluționare ale lui Weishaupt, căsuțele sale s-au transformat în comisii secrete care plănuiau vărsări de sânge „[18. Tompkins, op. cit.]

Propagarea în America

Cei mai mulți dintre părinții fondatori ai Americii făceau parte din societățile secrete, indiferent dacă se numeau masoni, rosicrucieni sau altfel. Unii dintre ei au călătorit în Europa și s-au dovedit familiarizati doctrinele Illuminaților.

Din 1776 până în 1785 – când Iluminații bavarezi erau activi – Benjamin Franklin se afla la Paris în calitate de ambasador al Statelor Unite în Franța. În timpul șederii sale, a devenit Marele Maestru al lojei Les Neufs Soeurs -Cele noua surori- care a fost atașată Marelui Orient al Franței. Această organizație masonică s-a spus că a devenit sediul francez al Illuminatilor bavarezi. A avut o influență deosebită în organizarea sprijinului francez pentru Revoluția Americană și ulterior a fost parte a procesului de revoluție franceză.

În 1799, când ministrul german G.W. Snyder l-a avertizat pe George Washington despre planul Illuminati „de a răsturna toate guvernele și religia”, Washingtonul a răspuns că a auzit „o mare parte din planul și doctrinele iluminaților infracțional și periculos”. Cu toate acestea, el și-a încheiat scrisoarea, declarând: „Cred, totuși, că niciuna dintre lojile din această țară nu este contaminată de principiile atribuite societății Illuminati”.

Într-o altă scrisoare către Snyder, scrisă o lună mai târziu, Washington a continuat pe tema:

„Nu intenționam să mă îndoiesc că Doctrinele Illuminaților și principiile Jacobinismului nu s-au răspândit în Statele Unite. Dimpotrivă, nimeni nu este mai mulțumit de acest fapt decât mine.

Ideea pe care am vrut să o transmit era că nu credeam că Lojile masonilor liberi din această țară au încercat, ca și societăți, să propage principiile diabolice ale primelor sau principiilor pernicioase ale acestora din urmă (dacă sunt susceptibile de separare). Care aceia dintre ei ar fi putut să o facă sau că fondatorul sau instrumentul folosit pentru a găsi societățile democratice din Statele Unite ar fi putut avea aceste obiecte; și de fapt s-a dorit o separare a Poporului de Guvern, este prea evident pentru a mai fi pus in discutie.”

Segment din scrisoarea originală scrisă de George Washington cu privire la Iluminați

Judecând prin această scrisoare, George Washington era evident conștient de doctrinele iluminaților. Chiar dacă nu credea că instituțiile masonice din Statele Unite i-au propagat doctrinele, el recunoaște că indivizii ar fi putut să facă acest efort.

După Iluminații bavarezi

Astăzi, termenul Illuminati este folosit pentru a descrie în mod liber micul grup de indivizi puternici care lucrează pentru crearea unui guvern mondial, pentru inserarea monedei unice mondiale și a unei singure religii. Deși este dificil să se stabilească dacă acest grup coboară direct de la Iluminații bavarezi originali sau daca folosește chiar termenul Illuminati, principiile și metodele sale se află în perfectă continuitate. După cum s-a menționat mai sus, numele care este folosit pentru a descrie elita ocultă se poate schimba. Și, în cele din urmă, numele este irelevant; ceea ce trebuie recunoscut este curentul fundamental care a existat de secole.

Potrivit lui Manly. P Hall, Illuminati bavarezi făcea parte din ceea ce el numește „Frăția Universală”, un Ordin invizibill la “baza” majorității societăților secrete ermetice din trecut. Ea a lucrat de secole la transformarea omenirii, îndrumând-o printr-un proces alchimic mondial. În același mod în care marea lucrare alchimică încearcă să transforme metalele brute în aur, ea pretinde că lucrează spre o metamorfoză similară a lumii. Potrivit Hall, Frăția Universală se face uneori vizibilă, dar sub forma unor nume și simboluri diferite. Acest lucru ar însemna că Ordinul Cavalerilor Templieri, Francmasonii, Rosicrucianii și Illuminații sunt manifestări temporare vizibile ale unei forțe care este infinit mai profundă și mai puternică. Cu toate acestea, ființele umane fiind ceea ce sunt -aceste mișcări devin adesea corupte și sfârșesc să conspire împotriva maselor pentru mai multă putere și câștiguri materiale.

„Desigur, a existat un subteran de lucruri ezoterice, în sensul cel mai mistificat al cuvântului, sub suprafața iluminismului. În acest sens, Ordinul a mers exact pe urmele Cavalerilor Templieri. Templierii s-au întors în Europa după cruciade, aducând cu ei o serie de fragmente de selecție a lojelor oculte orientale, dintre care unele s-au adunat de la Drusii din Liban și alții de la discipolii lui Hasan Ibn-al-Sabbah, vechiul vrăjitor din Muntele Alamut.

Daca consideram ca la baza iluminismului există un curent mistic profund , este sigur că Weishaupt nu a fost Castanul Primaverii. Poate crini din Illuminați și trandafirii rosicrucienilor au fost, printr-un miracol al naturii, care curgeau din aceeași tulpină. Vechiul simbolism ar sugera acest lucru și nu este întotdeauna înțelept să ignorăm reperele vechi. Există o singură explicație care îndeplinește cerințele evidente și naturale ale faptelor cunoscute. Iluminații făceau parte dintr-o tradiție ezoterică care coborîse din vechea antichitate și se dezvăluia pentru o perioadă scurtă de timp printre umaniștii din Ingolstadt. Una dintre florile „plantei cerului” era acolo, dar rădăcinile erau departe de a fi mai bune „. [19. Sala, op. cit.]

Hall concluzionează că Illuminati au existat cu mult înainte de apariția ordinului lui Weishaupt și că există încă astăzi. Era sub masca înfrângerii și distrugerii pe care iluminații au realizat cele mai mari victorii.

Weishaupt a apărut ca un slujitor credincios al unei cauze mai înalte. În spatele lui, se mișcă mașinile complicate ale Școlii Secrete. Ca de obicei, ei nu aveau încredere în toată greutatea lor față de orice instituție perisabilă. Istoria fizică a Illuminatilor bavarezi s-a extins pe o perioadă de numai doisprezece ani. Este greu de înțeles, prin urmare, mișcarea profundă pe care această mișcare a provocat-o în viața politică a Europei. Suntem forțați să realizăm că acest grup bavarez a fost doar un fragment dintr-un design amplu și complex.

Toate eforturile de descoperire a membrilor claselor superioare ale Ordinului Illuminist au fost nereușite. Așadar, a fost normal să presupunem că aceste grade superioare nu existau decât în ​​mintea lui Weishaupt și von Knigge. Nu este la fel de posibil ca un grup puternic de oameni, hotărât să rămână în întregime necunoscut, să se miște în spatele lui Weishaupt și să-l împingă înainte ca ecran pentru propriile lor activități?

Idealurile iluminismului, așa cum se găsesc în tainele păgâne ale antichității, erau vechi când s-a născut Weishaupt și este puțin probabil ca aceste convingeri cu multă dragoste să piară cu experimentul bavarez. Lucrarea neterminată în 1785 rămâne neterminată si in 1950. Ordinele ezoterice nu vor dispărea până când nu se va implini scopul care trebuie dus la îndeplinire. Organizațiile pot pieri, dar Marea Școală este indestructibilă”. [20. Ibid.]

Marele Sigiliu al Statelor Unite prezintă Marea Piramidă neterminată din Giza, un simbol al lucrării neterminate a Ordinelor Ezoterice: o Nouă Ordine Mondială. Sigiliul a fost adoptat pe dolarul american de către Franklin Delano Roosevelt, unfrancmason de gradul 32 și un cavaler de Pythias.

Iluminații de azi

Dacă Agenda Illuminista exista încă, sub ce formă se prezinta in zilele noastre? Din punct de vedere esoteric și spiritual, unele societăți secrete moderne, cum ar fi O.T.O. (Ordo Templi Orientis) au pretins că sunt moștenitori ai Illuminismului. Alți cercetători au declarat că există ordine ascunse deasupra celor 33 de grade „vizibile” ale Masoneriei care formează Iluminații. Deoarece, prin definiție, sunt secrete, obținerea de detalii despre aceste ordine este destul de dificilă.

Partea politică a Illuminismului modern este mult mai vizibilă, iar planurile sale sunt evidente. Un grup din ce în ce mai restrictiv și concentrat este însărcinat cu crearea unor decizii și politici importante. Comisiile și organizațiile internaționale, care acționează în afară de aleșii oficiali, creează astăzi politici sociale și economice care sunt aplicate la nivel global. Acest fenomen este mai degrabă nou în istoria mondială, mai degrabă decât un regat sau un stat-națiune, un guvern din umbra neselectat, compus din elita mondială, ce devine treptat centrul puterii lumii.

„Pe un alt plan politic sunt grupuri ideologice precum Consiliul pentru Relații Externe sau participanții la Forumul Economic Mondial. Aici găsim lideri în politică, afaceri, finanțe, educație și mass-media, care împărtășesc credința în valoarea soluțiilor globale; sunt în poziția de mare autoritate și influență; și reprezintă niveluri diferite de implicare în cercul interior al grupului. Majoritatea membrilor salută pur și simplu ocazia de a se asocia cu alte corpuri de iluminati bine cunoscute și sunt onorate prin oferirea de privilegii de membru sau prezență. Cu toate acestea, ideologia de la cele mai înalte nivele ale unor astfel de grupuri susține un guvern mondial – administrat de o clasă de experți și planificatori, însărcinați cu funcționarea unor instituții sociale și politice organizate central. Cu toate că membrii pot fi convinși să își adauge vocile considerabile la anumite politici politice și economice transnaționale, ele pot fi susținute (sau chiar conștiente) de ambițiile pe termen lung ale cercului interior. În timp ce aceste grupuri țin de obicei întâlnirile în secret, listele lor de membri sunt o chestiune publică. Agenda centrală este deghizată. „[21. Wasserman, op. cit.]

Principalele grupuri și consilii de elită sunt Grupul Internațional de Criză, Consiliul pentru Relații Externe, Forumul Economic Mondial, Instituția Brookings, Chatham House, Comisia Trilaterală și Grupul Bilderberg. Clubul Bohemian este cunoscut pentru a organiza întruniri informale ale elitei mondiale punctate cu ceremonii și ritualuri ciudate. Insignele clubului sunt o bufniță similară celei găsite pe sigiliul Minerval al Illuminatilor bavarezi.

                                                     EmblemBohemian Club

Dacă cineva ar studia cu atenție membrii și participanții acestor cluburi exclusive, s-ar observa că ei combină cei mai puternici politicieni, directori generali și intelectuali ai timpului cu indivizi mai puțin cunoscuți cu nume celebre. Ei sunt descendenți ai unor puternice dinastii care s-au ridicat la putere prin preluarea aspectelor vitale ale economiilor moderne, cum ar fi sistemul bancar, industria petrolieră sau mass-media. Acestea au fost asociate cu evenimente de schimbare a jocului, cum ar fi crearea Federal Reserve în 1913. Acest act a modificat complet sistemul bancar din Statele Unite, plasându-l în mâinile unor corporații de elită. O dovadă a acestui fapt este decizia instanței din 1982, care prevede că „băncile de rezervă nu sunt instrumente federale în scopurile FTCA [federal Tort Claims Act], dar sunt companii independente, deținute în proprietate privată și controlate local”.

În cartea sa „Bloodlines of the Illuminati-Sangele Luminii”, autorul controversat Fritz Springmeier susține că Illuminati de astăzi este format din descendenții a treisprezece familii puternice ale căror strămoși aveau legături strânse sau îndepărtate cu originalul Illuminati bavarezi. Potrivit lui Springmeier, cele 13 linii genealogice sunt: ​​Astorii, Bundys, Collins, DuPont, Freemans, Kennedys, Li, Onassis, Reynolds, Rockefellers, Rothschilds, Russells și Van Duyns. [22. Fritz Springmeier, Sângele luminii]

Nu există nici o îndoială că, datorită resurselor materiale și politice pe care le dețin, unele dintre aceste familii au o mare putere în lumea de astăzi. Ele par să formeze nucleul a ceea ce noi numim astăzi Illuminati. Cu toate acestea, ei conspiră să creeze o nouă ordine mondială? Iată un citat din memoriile lui David Rockefeller, care ar putea răspunde la câteva întrebări:

Timp de mai bine de un secol, extremiștii ideologici din ambele părți ale spectrului politic s-au confruntat cu incidente bine publicate, cum ar fi întâlnirea mea cu Castro, pentru a ataca familia Rockefeller pentru influența excesivă pe care o susțin că ne ocupăm de instituțiile politice și economice americane. Unii chiar cred că facem parte dintr-o cabală secretă care acționează împotriva intereselor superioare ale Statelor Unite, caracterizând familia mea și pe mine ca „internaționaliști” și conspirând cu alții din întreaga lume pentru a construi o structură politică și economică globală mai integrată – , daca tu vrei. Dacă aceasta este sarcina, eu stau vinovat și sunt mândru de ea. „[23. David Rockefeller, Memorii]

In concluzie

Povestea Iluminaților a fost reprimată sau dezvăluită, demascata sau expusă, ridiculizată sau exagerată de nenumărate ori – toate depinzând de punctul autorilor și dacă sunt „apologeți” sau „critici”. A obține adevărul absolut despre un grup care a fost mereu menit să fie secret este o provocare și trebuie să folosiți o mare parte a judecății și discernământului pentru a diferenția faptele de fapte. Cum nu este posibil să răspundem la toate întrebările referitoare la Iluminați, acest articol a încercat doar să deseneze o imagine mai precisă a Ordinului și să prezinte fapte importante legate de acesta.

Atmosfera politică de astăzi este destul de diferită de cea a lui Weishaupt și a părinților fondatori americani, dar totuși există multe asemănări. În timp ce iluminiștii bavarezi au denunțat opresiunea politică și religioasă a Vaticanului, un nou fel de asuprire ia forma. În timp ce democrațiile se integrează într-un singur guvern mondial, în timp ce viața privată și libertățile se înlocuiesc cu „securitate” și supraveghere de înaltă tehnologie, deoarece școlile se răstoarnă în gândirea critică, mass-media diminuează și dezinformează masele omenirea și, pe măsură ce toate protestele majore sunt reprimate violent de către un stat polițienesc în creștere, este ușor să tragem concluzia că în prezent se instalează un sistem represiv. Iluminații au „eliberat” cu adevărat lumea occidentală de opresiunea Vaticanului sau au continuat pur și simplu pe urmele lui?

Minoritatea, clasa dominantă în prezent, are școlile și presa, de obicei și Biserica, la degetul mic. Acest lucru îi permite să organizeze și să influențeze emoțiile maselor și să le transforme in uneltele lor. „

– Albert Einstein

Comentariu saccsiv:

În rezumat:

Adam Weishaupt a creat Ordinul Illuminati. La vârf, locurile erau ocupate de niște unii necunoscuți. Mai spre baza, locurile erau oferite idioților utili dar influenti în societatea vremii, precum și lojelor masonice. După 12 ani partea vizibila a Ordinului este distrusa de către puternicii zilei. Treaba ce a reprezentat de fapt o victorie a stăpânilor Ordinului, caci de acea unealta vizibila oricum nu mai aveau nevoie. Scopul fusese deja atins: conduceau masoneria, precum și alte parghii necesare.

Nu după multă vreme, acei puternici ai zilei, ce se imbatasera cu o iluzorie victorie impotriva Ordinului, aveau sa sfârșească zdrobiti de sirul de revolutii care a urmat.

Așadar, illuminati nu au dispărut, eventual și-au schimbat denumirea. Pana la urma este chiar neinteresant cum ii numim, important este ceea ce fac.

Ce nu spune Vigilant Citizen:

Adam Weishaupt a fost evreu.

Încă de la început, nimic nu ar fi reușit acel Ordin fără ajutorul dracilor și fără foarte mulți bani.

Banii au venit de la evrei bogați, precum familia Rothschild (Scutul Roșu, în germana veche).

Referitor la draci, masonii se inchinau la ei încă din vechime. Mai jos puteți viziona o filmare relativ recenta:

Video: RITUAL MASONIC FILMAT IN TURCIA. Prima parte – INITIERE. A doua parte – INCHINARE LA LUCIFER

Dar același lucru îl făceau și inainte:

RUGACIUNEA MASONILOR adresata SATANEI / MARELE ARHITECT al Universului = LUCIFER. Demonstratia Mitropolitului Serafim de Pireu / Citate celebre ale unor masoni

Încă de pe vremea templierilor:

CAVALERII TEMPLIERI – in ritual lor secret se lepadau de Hristos, batjocoreau crucea, pupau in fund alti barbati. Dar cica ASTA NU E BLASFEMIE si NU E SODOMIE, deci actualul papa trebuie sa-si ceara scuze public

Tot la draci se inhinau și illuminati. Asta era un fundamental element comun, la vârful varfului ambelor organizații era același stăpân: lucifer. Astfel, oamenii ce conduceau vechea masonerie au fost sfatuiti de draci sa le permita illuminatilor sa preia conducerea, doctrina sa devină mai dura iar motoarele sa tureze la maxim. Pentru ca se apropria finalul…

La care final, masoneria va avea aceeași soarta cu a oricarei unelte ce devine nefolositoare:

Sacrificarea masoneriei

Pentru ca la final trebuie sa rămână stăpâni doar illuminati. Pe care-i putem numi și papusari. Sau în multe alte feluri.

Iar finalul este Guvernul Mondial al Noii Ordini Mondiale cu antihrist în frunte.

Dar marele final va fi însă Parusia, când se va alege praful și cu pulberea de întreaga construcție ce se edifica de zor de peste 200 de ani. Pana atunci însă, ne mai chinuim, așa ca sa revenim la illuminati.

O treaba spusa cam prea în treacat în articolul de pe Vigilant Citizen este doctrina illuminati de la 1776:

1) Abolirea monarhiei si a oricarei puteri ordonate;

2) Abolirea proprietatii private;

3) Abolirea mostenitorilor;

4) Abolirea patriotismului;

5) Abolirea familiei (a casniciei si instruirea in comun a copiilor);

6) Abolirea tuturor religiilor.

Esential de știut, caci este doctrina stangii, 1789 reprezentând preludiul comunismului si piatra de temelie a viitoarei Noi Ordini Mondiale:

ZIUA REVOLUȚIEI FRANCEZE – începutul unui lung șir de zile negre în istoria umanității

Absolut toate schimbarile petrecute începând cu sfârșitul secolului XVIII se incadreaza în doctrina de mai sus. Și înțelegem astfel de ce astfel de comentarii în rândul millennials:

Comentariul Oanei-Maria Bogdan (membra în conducerea centrala a partidului lui Dacia Ciolos) se incadreaza perfect în Doctrina Illuminati a Noii Ordini Mondiale

Referitor la cateva dintre organizatiile amintite de Vigilant Citizen, citiți vă rugăm detalii la articolele din hiperlinkurile de la:

Bilderberg

Bohemian Grove

Comisia Trilaterala

Council on Foreign Relations

Aceste organizatii sunt tot unelte.

https://saccsiv.wordpress.com/2019/03/23/vigilant-citizen-ordinul-illuminati-originile-metodele-si-influenta-lui-asupra-evenimentelor-mondiale/?

Decizia Sinodului din Constantinopole în 1755

download

Decizia Sinodului din Constantinopole în 1755

Decizia Sinodului din Constantinopol în 1755 Fr. George Dragas

Modalitatea de Primire a Convertiţilor Romano Catolici în Biserica Ortodoxă cu Referire Specială la Deciziile Sinoadelor din 1484 (Constantinopol), 1755 (Constantinopol) and 1667 (Moscova) *

Patriarhul Cyril V care s-a înălţat pe tronul din Constantinopol pentru prima dată în 1748, fiind anterior Metropolitan de Nikomedia a convocat acest Sinod.27 Circumstanţele care l-au dictat, au fost cel mai probabil încercările latinilor de a converti ortodocşii din Orientul Mijlociu şi în alte părţi declarând că nu există diferenţe esenţiale între greci şi latini. Această situaţie de prozelitism necinstit, în special în Orientul Mijlociu, este arătat cu claritate de istoricii Makraios and Hypsilantes.28 Ocazia a apărut în 1750 când Cyril a primit latini prin botezarea lor. Politicienii vestici care locuiau în Constantinopol erau profund nemulţumiţi şi au complotat împotriva lui Cyril reuşind în cele din urmă înlăturarea acestuia de la tronul din Constantinopol (1751). Paisios II, succesorul său, care s-a întors pentru a patra oară la Tronul Ecumenic, nu i-a re-botezat pe latini, dar aceasta i-a adus căderea, pentru că poporul i s-a opus ca fiind latin ca mentalitate.29Aceasta a venit printr-un anumit călugăr Auxentios30 care a pretins că ar fi primit o viziune cerească iar aceasta a confirmat opiniile sale despre re-botezarea latinilor şi l-a sprijinit pe Cyril V. Cyril V s-a întors pe tronul său după cincisprezece luni după prăbuşirea lui Paisios II, în 1752, prin consensul popular. Conflictul care s-a iscat între el şi latinii care au locuit în Oraş şi unii dintre Ierarhii „cu o mentalitate latină” care erau aliniaţi împreună cu ei l-a condus pe acesta să convoace un Sinod în 1775 care a decis re-botezarea convertiţilor latini care au dorit să se alăture Bisericii Ortodoxe. Acest Sinod a scos un Horos (o Declaraţie) care dezvăluie perspectiva Patriarhului Cyril şi a urmaşilor săi; adică, o perspectivă care deja a fost exprimată într-o carte de către Christophoros Aitolos, un suporter contemporan cu Cyril, intitulată „A denunciation of Sprinkling” (O denunţare a stropirii). Textul din cartea Horos este după cum urmează:31

NOTE

* This paper was prepared for and read at the Orthodox/Roman Catholic Dialogue (USA) in 1998.

  1. For the Minutes of this Synod see, Johannes Dominicus, „Synodi Constantinopolitanae de iterando baptismo a Latinis collato 1755 a mense ianuario ad iulium,” in his Sacroruιn Conciliorum Νονα et Amplissima Collectio, tom. xxxviii (1908) cls. 575-585.
  2. See Gedeon Πατριαρχικοί Πίνακες… 1888, and 2nd edition, bibliography above (1996). Cf. also the essays in the bibliography above of Savrames (1933) and Gritsopoulos (1959).
  3. See Bibliography above: Paranikas (1875), Sathas (1885), Hypsilantes (1872), Georgiades (1882) and Alexandros Lavriotes (1900).
  4. See the account of the historian Makraios in Sathas, bibliography (1885).
  5. On the monk Auxentios see especially Dapontes, bibliography for (1766), Georgiades (1882) and Germanos Ainou (1952); also the historians Makraios and Hypsilantes cited above. See also D.Μ.Paschali, „Auxentios the ascetic from the island of Andros…” Theologia ΙΙ (1933) 302-318. [in Greek]
  6. For the original text, see Eustratios Argenti, Ραντισμού Στηλίτευσις, 1756. Also Gedeon’s, Kavovικαί Διατάξεις, οp. cit. tom. i (1888) pp. 252-255. The translation provided here is based οn Fr. Metallinos’ book I Confess One Baptism… bibliography above (1984) with a few changes.

http://www.voxdeibaptist.org/Decizia_Sinodului_din_Constantinople_1755.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Cine ar trebui să un conducă Biserica? – O argumentaţie pentru pluralitatea bătrânilor bisericii de Daniel B. Wallace, Ph.D

download

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Cine ar trebui să un conducă Biserica? – O argumentaţie pentru pluralitatea bătrânilor bisericii de Daniel B. Wallace, Ph.D

Multe biserici din zilele noastre au un pastor şi mai mulţi diaconi. Aceasta se bazează pe un model al eclesiologiei în care se presupune că există un singur bătrân al bisericii în biserica primară. Dar chiar şi acele biserici care au mai mulţi bătrâni ai bisericii (pastorul fiind unul din ei) îl consideră de obicei pe pastor ca şi conducătorul de fapt al bisericii. Aceasta este aşa din cauza a două motive de bază: (1) el este cel care are o pregătire biblică, şi (2) el este cel care vorbeşte în fiecare duminică înaintea întregii adunări.

Mie mi se pare că acest model (modelul filozofic al unui singur bătrân al bisericii sau modelul pragmatic al unui singur conducător) pierde semnul învăţăturii din Noul Testament despre acest subiect. Eu cred că biserica primară a avut mai mulţi bătrân ai bisericii. Pastorul era numărat printre ei, dar nu era deasupra lor. Într-adevăr, toţi dintre ei dădeau învăţătură, nu doar unul. Dacă putem să ne întoarcem la acest model, cred că bisericile vor fi mai puternice în mai multe feluri. Vor exista mai puţine persoane hipersensibile, mai puţin dependente de o singură persoană,1 mai răspunzătoare.

Cazul pluralităţii bătrânilor bisericii poate fi argumentat de-a lungul a patru linii: biblic, istoric, teologic şi pragmatic. În partea de jos aş putea spune că motivul pentru care Scripturile ne învaţă multitudinea bătrânilor bisericii este cel puţin dublu: (1) responsabilitatea reciprocă este necesară dacă liderii vor să evite căderea în păcat; şi (2) o biserică reţine personalitatea liderului / liderilor săi: dacă este un singur lider, biserica va reţine inevitabil personalitatea acelui om, inclusiv subterfugiile şi greşelile lui. Dar dacă biserica este condusă de mai multe persoane, există o şansă mai mare ca biserica să devină echilibrată.2

Argumente biblice

Pentru mai mulţi bătrâni ai bisericii

Argumentul din Scriptură este de fapt atât de puternic încât majoritatea comentatorilor de azi şi l-au însuşit. Dar el este bine articulat în Commentary on the Pastoral Epistles (Comentariu asupra epistolelor pastorale) de G. W. Knight, (New International Greek New Testament Commentary; Grand Rapids: Eerdmans, 1992) 175-77 (secţiunea numită „Excursus: Bishops/Presbyters and Deacons: 3:1-13” (Digresiune: Episcopi / Prezbiteri şi Diaconi: 3:1-13)).

Următoarele puncte sunt relevante pentru discuţia noastră:

(1) Prezbiterii (traduşi şi prin „bătrânii bisericii”) şi episcopii (traduşi şi prin „supraveghetori”) erau aparent aceeaşi indivizi. Adică, cei doi termeni erau sinonime.

Observaţi de exemplu, Tit 1:5 („să aşezi prezbiteri”), urmat de v. 7 („căci episcopul trebuie să fie fără prihană”). Chiar faptul că propoziţia din v. 7 începe cu „căci” arată o legătură: episcopi şi bătrânii bisericii. Altfel, de ce menţionează Pavel calificările unui grup dacă nu pe ei trebuia Tit să îi numească în funcţie? În Fapte 20:17 Pavel îi cheamă pe „bătrânii bisericii” din Efes laolaltă pentru o întrunire finală. Apoi, în v. 28 el li se adresează lor ca şi „priveghetori” (sau episcopi). Astfel, orice pasaj care are de a face cu episcopul este aplicabil în egală măsură şi bătrânilor bisericii.

(2) Conducerea bisericii din cea mai timpurie perioadă a avut întotdeauna bătrâni ai bisericii, chiar dacă nu a avut diaconi. Bisericile tinere au avut doar bătrâni ai bisericii; bisericile mai mature au avut şi bătrânii bisericii şi diaconi.

Aceasta se poate vedea printr-o comparaţie dintre Tit 1:5-9 şi 1 Timotei 3:1-13: creştinii din Creta (unde slujea Tit) erau relativ noi. Competenţele pentru diaconi nu sunt menţionate deoarece în această situaţie trebuia numit în funcţie doar nivelul de sus al conducerii. Dar în Efes, biserica era bine întemeiată (acolo unde slujea Timotei). În consecvenţă, Pavel nu îi dă instrucţiuni lui Timotei numai despre bătrânii bisericii şi diaconi, ci spune şi că liderii nu ar trebui să fie convertiţi de recent (conform 1 Timotei 3:6 [pentru bătrânii bisericii] şi este probabil implicat în 3:10 pentru diaconi). Dar nu i se dau instrucţiuni lui Tit cu privire la noii convertiţi deoarece acesta era singurul fond comun din care el putea trage.3 Astfel, pentru bisericile tinere (şi probabil mici), liderii trebuiau să facă lucrarea de bătrâni ai bisericii şi de diaconi.4

Însumat, o biserică trebuie să aibă bătrânii bisericii, dar nu obligatoriu diaconi (cel puţin la început).

(3) Bătrânul bisericii şi pastorul nu sunt acelaşi lucru în Noul Testament. „Bătrânul bisericii” se referă la slujba pe care o are cineva în virtutea numirii sau a alegerii; „pastorul” este un dar spiritual care este dat de Duhul Sfânt (conform Efeseni 4:11; 1 Corinteni 12:7-11). Cineva poate avea darul de pastor fără să fie un bătrân al bisericii; şi cineva poate avea slujba de bătrân al bisericii fără să aibă darul de pastor.

(4) Pentru bătrânii bisericii, singura calificare ce este diferită de una morală este capacitatea de a preda. Observaţi 1 Timotei 3:2 („în stare să înveţe” [didavktiko, didaktikos]) Tit 1:9 dezvoltă aceasta: „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici.”

Există multă confuzie cu privire la ceea ce înseamnă aceasta.

Aceasta nu înseamnă că un bătrân al bisericii trebuie să aibă darul învăţăturii, pentru că Noul Testament este foarte clar că toţi credincioşii ar trebui să fie în stare să înveţe pe alţii. Conform Evrei 5:12 (definiţia unui om spiritual care mănâncă hrană tare este că el este în stare să înveţe pe alţii [5:11-14]; autorul acuză întreaga audienţă pentru că nu este în stare să facă aceasta); Coloseni 3:16; Tit 2:3. 5
„În stare să înveţe” nu înseamnă unul instruit la seminar sau unul priceput în limbi biblice. Acest lucru este evident din faptul că creştinii dintre neamuri au fost printre primii bătrâni ai bisericii (conform Tit 1:5-9). Aceşti oameni nu cunoşteau ebraica.
Se recunoaşte faptul că unii dintre bătrânii bisericii erau talentaţi ca şi învăţători şi puteau exersa acest dar în mod special (1 Timotei 5:17). Astfel, implicaţia nu este că toţi vor învăţa în mod egal. (Personal, eu văd în acest text o justificare pentru unii dintre bătrânii bisericii de a fi pastori-învăţători. Mai mult, cei care sunt talentaţi în special în acest domeniu vor dori să-şi amplifice acest dar învăţând Scripturile cât de riguros şi de atent pot ei. De aici, există o justificare pentru a avea învăţători instruiţi la seminar. Dar, în acelaşi timp, este evident că nu toţi bătrânii bisericii aveau acest dar.)
Încrederea de bază pentru această calificare este că bătrânii bisericii vor susţine doctrina pură în călăuzirea bisericii. Cu alte cuvinte, ei vor fi oameni maturi care vor înlătura erezia şi vor cârmui biserica în direcţia în care ea trebuie să meargă. Cu siguranţă, în anumite probleme delicate aceştia le vor încredinţa altora care au darul. Dar bătrânii bisericii trebuie să ia deciziile finale cu privire la direcţia bisericii.

Pragmatic, una din modalităţile prin care o astfel de învăţătură poate fi realizată ar fi pentru bătrânii bisericii să supravegheze diferite studii ale Bibliei în case. În prezent, „mini-bisericile” sunt foarte populare. Astfel de mini-biserici sunt de fapt foarte biblice. Biserica primară se întâlnea în case în timpul săptămânii. Se presupune că fiecare casă avea un bătrân al bisericii al ei. Astfel, cel puţin în contextul adunărilor mici, bătrânii bisericii ar trebui să fie pregătiţi să înveţe pe alţii.

De asemenea, învăţătura avea loc şi într-un alt context mai puţin vizibil. Când bătrânii bisericii şi pastorul se întâlnesc împreună, bătrânii bisericii ar trebui să aibă libertatea să îşi afirme opiniile lor în mod deschis. Pentru a fi sigur, pastorul este de obicei mai bine antrenat în Scripturi, dar aceasta nu îi dă în nici un caz dreptul să ceară supunere faţă de punctele sale de vedere. El trebuie să demonstreze că punctele sale de vedere sunt biblice şi să le supună conducerii. Uneori, cazul său nu va convinge. (Fiecare dintre noi este responsabil să cunoască Scripturile şi să examineze dovada pentru crezurile noastre.) Mai mult, multe dacă nu chiar majoritatea cazurilor care trebuie să fie hotărâte de un bord de bătrâni ai bisericii permit un grad mare de flexibilitate. Două poziţii pot fi în egală măsură în concordanţă cu Scriptura. În acel punct, înţelepciunea colectivă a conducerii trebuie să domnească în mod suprem.6

(5) Modelul consistent în Noul Testament este că fiecare biserică avea mai mulţi bătrâni ai bisericii.

Observaţi următoarele texte (unde se foloseşte termenul de bătrân al bisericii sau de episcop):

Fapte 11:30 – bătrânii bisericii la biserica din Antioh
Fapte 14:23 – Pavel şi Barnaba numesc în funcţie „bătrânii în fiecare biserică”
Fapte 15:2, 4, 6, 22, 23; 16:4 – bătrânii bisericii la biserica din Ierusalim
Fapte 20:17, 18 – bătrânii bisericii / episcopi la biserica din Efes (v. 17 – „bătrânii bisericii”)
Fapte 21:18 – bătrânii bisericii la biserica din Ierusalim
Filipeni 1:1 – biserica din Filipi are episcopi şi diaconi
1 Timotei 5:17 – bătrânii bisericii la biserica din Efes
Tit 1:5 – Tit trebuie să rânduiască bătrâni ai bisericii în fiecare oraş7
Iacov 5:14 – „bătrânii bisericii”
1 Petru 5:1-2 – „bătrânii bisericii dintre voi” 8

În fiecare dintre aceste texte implicaţia simplă este că fiecare biserică avea mai mulţi bătrâni ai bisericii.

Observaţi de asemenea că sunt folosiţi şi alţi termeni mai generici pentru liderii bisericii. Din nou, modelul este că există mai mulţi lideri pentru fiecare biserică:

1 Tesaloniceni 5:12, 13 – adunarea trebuie să îi respecte pe liderii ei9
Evrei 13:7, 17 – „Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre” (v.17)10

Dovada este copleşitoare. Ea este atât de tare încât Knight, după ce a evaluat cu grijă dovada, poate argumenta:

O analiză a datelor pare să indice existenţa unei supravegheri printr-o pluralitate de lideri ai bisericii în toată biserica Noului Testament, efectiv în fiecare dintre zonele cunoscute şi recunoscute sau lăudate virtual efectiv de fiecare scriitor al Noului Testament care scrie despre conducerea bisericii … [De exemplu,] Fiecare biserică în care se face referire la conducerea ei din Asia Mică fie sub Pavel şi asociaţii săi fie sub misiunea lui Petru are o pluralitate în conducere …11

Pentru un singur bătrân al bisericii

Dacă cazul este atât de puternic, atunci de ce unii argumentează pentru un singur bătrân al bisericii? Argumentul de bază pentru această poziţie este teologic şi istoric, mai degrabă decât biblic. Dar biblic, există cinci texte care par să sugereze un singur bătrân al bisericii. Ne vom uita la acestea nu într-o ordine canonică, ci de la cele mai slabe argumente la cel mai tare.

(1) Apocalipsa 2-3 – există un singur „înger” peste fiecare biserică. Cuvântul înger (anggelo, anggelos) este tradus uneori „mesager” în Scriptură. De aici, probabil că singurul „înger” asupra fiecărei biserici este un singur bătrân al bisericii (pastor), mai degrabă decât un înger.

Problema acestui punct de vedere este multiplă: (1) anggelo (anggelos) este folosit de 67 de ori în Apocalipsa. Dacă excludem referinţele din capitolele 2 şi 3 de dragul argumentului, vedem un lucru remarcabil: fiecare exemplu de anggelo [anggelos] se referă la un înger. (Desigur, numai dacă pastorii pot zbura! Conform Apocalipsa 14:6). (2) Chiar dacă Apocalipsa 2-3 ar fi o excepţie, „mesager” este cu greu un termen potrivit pentru un pastor. În vremurile Noului Testament pastorii erau limitaţi la o anumită zonă geografică. Dar un mesager este unul care se mişcă. (3) Genul literar din Apocalipsa se potriveşte cu ceea ce este numit limbaj „apocaliptic.” În literatura apocaliptică, se pune un accent puternic pe îngeri. Printre alte datorii, ei sunt responsabili înaintea cerului pentru grupuri de oameni evlavioşi. Astfel, când Domnul spune, „Îngerului Bisericii din ______, scrie-i” avem un simbolism apocaliptic şi apare o reprezentare. Evident, îngerii sunt în viziune, nu pastorii.

(2) 2 Ioan 1, 3 Ioan 1 – Prezbiterul (sau: „bătrânul”) către aleasa Doamnă şi către prea iubitul Gaiu. Unii argumentează că Ioan se descrie pe el însuşi în aceste două scrisori ca „bătrânul” deoarece el este singurul bătrân al bisericii. Totuşi, există câteva probleme cu acest punct de vedere.

În primul rând, autorul scrie la doi oameni diferiţi care sunt aparent din două biserici diferite. Ar fi el bătrânii bisericii al lor? Dacă este aşa, atunci avem o situaţie anormală fără precedent în restul Noului Testament: un singur bătrân al bisericii pentru cel puţin două biserici. Dacă nu, atunci el este probabil bătrânii bisericii din Efes care scrie la creştini din alte biserici? Acest lucru este îndoielnic, deoarece (a) de ce nu menţionează în care biserică era bătrân el? şi (b) dacă el era bătrânii bisericii din Efes, ce treabă are el să se amestece în treburile altor biserici?12

În al doilea rând, să presupunem că Ioan scrie aceleiaşi biserici în 2 Ioan şi în 3 Ioan. Dacă este aşa, nu ar putea fi el bătrânul bisericii lor? Nu doar că există o şansă slabă ca el să se adreseze unei singure biserici,13 dar o astfel de ipoteză produce o problemă foarte mare pentru sine: acest singur bătrân al bisericii este evident un bătrân al bisericii absent care nu oferă nici o dovadă sigură că va vizita vreodată biserica, lăsată singură să înveţe de acolo! (Deşi aceasta este clar dorinţa sa, el se reţine de la certitudinea absolută.) Observaţi 2 Ioan 1:12: „Aş vrea să vă spun multe lucruri; dar nu voiesc să vi le scriu pe hârtie şi cu cerneală; ci nădejduiesc să vin la voi, şi să vă vorbesc gură către gură, pentru ca bucuria noastră să fie deplină.” La fel, 3 Ioan 1:10 spune „dacă voi veni [la biserică]” şi v. 14 spune „nădăjduiesc să te văd.”

În al treilea rând, înţelesul evident al „bătrânului” din aceste două scrisori pare să fie echivalentul lui „omul bătrân.” De fapt, termenul folosit i se poate da doar o nuanţă tehnică în contextele care par să ceară aceasta. Presbuvtero (presbuteros) este un cuvânt care în mod frecvent însemna „bătrânul” (conform Fapte 2:17; 1 Timotei 5:1). Aceasta se potriveşte bine cu paternitatea probabilă a acestor scrisori (şi anume, Ioan apostolul). În vremea când el s-a stabilit în Asia Mică ca şi ultim apostol viu, ar fi destul de potrivit pentru el să ia termenul afectiv: „Această scrisoare este de la bătrânul.”

(3) 1 Timotei 3:2 (conform Tit 1:7) – „episcop” este la singular, în timp ce „diaconi” este la plural. Aceasta pare să argumenteze că era doar un episcop / bătrân al bisericii per biserică, în timp ce erau mai mulţi diaconi.

Din nou, un astfel de argument are o foarte mică substanţă. În primul rând, este puţin probabil ca un singur episcop să fie avut în vedere deoarece altfel ar fi dificil să explicăm 1 Timotei 5:17 („Prezbiterii (sau: bătrâni.) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste”) şi Tit 1:5 „să aşezi prezbiteri (Sau: bătrâni) în fiecare cetate”).14

În al doilea rând, probabil termenul „episcop” din 1 Timotei 3:2 este generic. Articolul este folosit în acest fel în greacă foarte frecvent. Adică, singularul este folosit pentru a specifica o clasăca fiind opusă unui individ. J. W. Roberts, un gramatician în greacă, a subliniat următoarele: „Un caz în care s-a folosit greşit articolul generic este cu referire la cuvântul „episcop” din 1 Timotei 3:2. Acesta a fost folosit adesea pentru a dovedi existenţa episcopului monarh în timpul scrierii Pastoralelor. Totuşi, majoritatea comentatorilor sunt de acord că folosirea sa este generică.” Conform şi lui Matei 12:35; 15:11; 18:17; Luca 10:7; Ioan 2:25. De fapt, articolul generic este folosit de mii de ori în Noul Testament.

În al treilea rând, o dovadă în plus că termenul „episcop” este generic în 1 Timotei 3:2 este găsită în contextul larg. (Ţineţi minte faptul că Noul Testament nu a avut nici capitole şi nici versete original. Acestea au fost invenţii din secolele de mai târziu.) Observaţi contextul în care acest comportament apare în biserică: 1 Timotei 2:8-3:13. În 2:8 Pavel se adresează „bărbaţilor.” În 2:9-10 el se adresează „femeilor.” Atunci, în 2:11-12 el spun că „Femeia să înveţe în tăcere … Femeii nu-i dau voie să înveţe pe … bărbat.” Pavel nu vorbeşte aici despre o anume femeie (altfel cu siguranţă el ar fi menţionat-o pe nume), ci femeia ca o clasă. În 2:15 el spune „dar ea va fi mântuită … dacă ei continuă.” Astfel, există un schimb liber dintre singular şi plural aici. Imediat după aceea, Pavel vorbeşte despre „episcop.” Apoi, în 3:8 el se adresează „diaconilor.” Contextul general tratează foarte clar cu clase de indivizi. Singurul caz în care nu este aşa, este de fapt atunci când Pavel vorbeşte despre Adam şi Eva (2:13-14), totuşi chiar şi aici el intră repede în potrivirea pentru cititorii săi în v. 15 („ea … ei”).

Rezumat

Dovada biblică este copleşitoare de partea mai multor bătrâni ai bisericii. Cele câteva pasaje care ar putea să fie interpretate altfel cu siguranţă nu trebuie să fie interpretate aşa şi de fapt, cel mai probabil nu ar trebui interpretate. Acest lucru ilustrează un principiu fundamental al interpretării biblice: nu urma o interpretare care este doar posibilă; mai degrabă, bazează-ţi convingerile pe ceea ce este probabil.

Restul argumentelor noastre sunt prezentate aici foarte pe scurt de vreme ce argumentul de bază, cel biblic, a avut o întindere destul de mare.

Argumente istorice

În scrierile lui Ignaţiu (unul dintre scriitorii creştini primari care a murit în c. 117 d. Hr.), la începutul secolului al doilea, deja exista un episcopat monarh. Este interesant că Romano Catolicii în special apelează la aceasta ca un model pentru practicile lor (de vreme ce ei se bazează mult mai mult pe tradiţia găsită în scriitorii patristici ca Ignaţiu decât pe revelaţia divină). Cei care neagă paternitatea Paveliană a epistolelor pastorale (adică 1-2 Timotei şi Tit) văd de asemenea pastoralele ca reflectând o situaţie cu un bătrân al bisericii (= episcopat monarh) deoarece ei privesc pastoralele ca fiind scrise în timpul lui Ignaţiu. Dar evanghelicii nu ar trebui să considere importante argumentele nici unei tabere. În particular, dacă egalăm ceea ce au practicat sau au crezut părinţii bisericii primare în totalitate în acord cu Noul Testament, atunci trebuie să reutilăm semnificativ bisericile noastre de azi. Câteva exemple:

Didache (c. 100-150 d. Hr.) – oferă mai multe regulamente despre botez şi post, multe fiind legalism pur. (De exemplu, într-un loc el spune, „Să nu postim ca evreii, care postesc lunea şi joia. În schimb, să postim miercurea şi vinerea.” În discuţiile sale despre botez, el argumentează că apa rece este mai bună decât cea caldă, etc. – toate argumentele care nu au nimic de a face cu revelaţia biblică).
Majoritatea părinţilor din biserica primară (secolele 2-3 d. Hr.) nu aveau nici un indiciu despre har, siguranţa veşnică, evanghelia. Biserica a degenerat foarte rapid în legalismul de bază. Nu înainte de Augustin biserica a recuperat unele dintre acestea. Dar apoi a căzut în erele întunecate, aşteptând un călugăr tânăr din Germania să îşi ţintuiască protestele sale pe uşa Bisericii din Wittenberg. Dr. Ted Deibler (un fost preşedinte al Istoriei Bisericii la Seminarul de la Dallas) obişnuia să zică: „singurul lucru de care putem fi siguri din învăţarea istoriei bisericii este că nu învăţăm nimic din istoria bisericii.” El a vrut să spună că suntem pe un teren periculos dacă presupunem teologia corect uniformă de la părinţii bisericii.
Interpretarea alegorică şi escatologică: Origen şi şcoala sa în particular a promovat un punct de vedere al Scripturii care era chiar fantezist.

Însumat, argumentul în favoarea unui singur lider al fiecărei biserici este convingător în special pentru Romano Catolici deoarece aceasta nu a avut loc în toată istoria bisericii. Totuşi, astfel de tradiţii nu pot înlocui niciodată Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, cu naşterea Reformei a venit o înţelegere reînnoită a preoţiei credinciosului care, în schimb, s-a îndepărtat de noţiunea unui singur lider în vârf.

III. Argumente teologice

Subterfugiile personalităţii: o biserică devine ca liderul ei (un student devine ca profesorul lui [conform Luca 6:40])
Accentul pus în Scriptură asupra efectuării lucrării de misiune în compania altor credincioşi: de exemplu, Pavel nu a mers singur într-o călătorie misionară (în special Barnaba, Silvan, Sosten, Timotei şi Luca au fost tovarăşii lui de călătorie). Pavel chiar a inclus numele tovarăşilor săi în saluturile către diferite biserici. De fapt, el i-a privit neoficial ca şi apostoli (nu având această slujbă, ci funcţionând cu siguranţă în capacitatea aceea). Isus şi-a trimis ucenicii doi câte doi. (Aceasta nu înseamnă că indivizii sunt paralizaţi şi nu pot face nimic – conform slujirii lui Filip faţă de famenul Etiopian, Pavel în închisoare slujind casei lui Cezar, etc. Dar idealul este misiunea prin comunitate.)
Acelaşi principiu este învăţat în Ioan 13:35. (Cunoştinţa lui Isus vine prin ucenicii săi într-un efort al comunităţii, adică, în dragostea lor unul pentru celălalt.)
Responsabilitatea şi natura noastră păcătoasă (vezi paragraful introductiv de la începutul acestei poziţii). Fiecare lider ştie că îi lipseşte echilibrul complet, că există lucruri cu care el continuă să se lupte. Mai mult, chiar dincolo de factorul naturii păcătoase este factorul personalităţii. Unii pastori sunt oameni detaliaţi; alţii sunt oameni cu o figură mare. Unii iubesc muzica, alţii au luat puţin din muzică (C. S. Lewis a fost un astfel de om). Fiecare dintre noi contribuie la felul în care funcţionează trupul lui Hristos. Dar o biserică, ce urmează pas cu pas personalitatea şi cusururile unui om va fi întotdeauna dezechilibrată.

Argumente pragmatice

Chiar dacă nu ar există argumente decisive pentru pluralitatea bătrânilor bisericii, preponderenţa dovezii este decisivă de partea acestui punct de vedere. Mai mult, în consultaţia cu alţii (în special istoricul bisericii, M. James Sawyer de la Western Conservative Baptist Seminary (Seminarul Baptist Conservator din Vest)), următorul principiu pare a fi adevărat: Bisericile care au un pastor care este o autoritate mai presus de alţii (astfel, în funcţie, un episcopat monarh) are un număr mare disproporţionat de eşecuri morale la nivelul de sus al conducerii. Cu alte cuvinte, este mai puţin probabil ca un pastor să cadă în păcat dacă el este primus inter parus („primul între egali” în sensul vizibilităţii şi pregătirii sale, nu spiritual) decât dacă el este ridicat mai presus de restul conducerii bisericii.

Astfel, cazul în care sunt mai mulţi bătrâni ai bisericii în biserica locală este bazat în mod solid pe motive biblice, istorice şi pragmatice. Având mai mulţi lideri, biserica este mai degrabă capabilă să se îmbrace cu personalitatea lui Hristos decât cu hipersensibilităţile oricărui om.

1 Una din măsurile care arată cât de matură este o biserică este ce se întâmplă când pleacă pastorul. Dacă ea continuă să crească, acolo există o reţea esenţială a conducerii mature. Dacă ea se zbârceşte, aceasta ar putea sugera că o mare parte din mărimea bisericii original era datorată magnetismului unei singure persoane.

2 Aceasta este de fapt foarte similar cu „verificările şi balanţele” din Constituţia Americii. Acest document a fost scris cu un consum greu din partea creştinilor care au înţeles depravarea. Eu cred că ei au recunoscut că cea mai bună formă de guvernare era o dictatură binevoitoare, şi cea mai rea era o dictatură răuvoitoare. Cu dictatorii nu este nici o garanţie. De aici, a douaformă bună de guvernare este una în care nici unei ramuri singure de guvernare şi nici unui individ nu îi este dată prea multă putere. Această Constituţie a fost scrisă după Articolele Confederaţiei (inspirate în special de Deişti care credeau în bunătatea inerentă a umanităţii) – care au fost verificări şi balanţe foarte slabe – a eşuat.

3 Faptul că aceste liste au fost puţin mai diferite în acest punct (şi în altele) indică un punct extrem de important: Multe din instrucţiunile date despre ordinea în biserică sunt mai degrabă ad hoc decât un principiu universal. Este de datoria noastră să distingem care sunt astfel. De exemplu, nu am o opinie puternică despre felul în care ar trebui să fie numiţi liderii bisericii, deoarece Noul Testament pare să fie flexibil în această privinţă (de exemplu, unele biserici o făceau prin votul adunării, alţii aveau numiri de la delegaţii apostolici). Noul Testament este flexibil în domenii care nu sunt consecvente.

4 Înţelegerea normală a diferenţei în funcţie a celor două grupuri este aceasta: bătrânii bisericii sunt în primul rând interesaţi de bunăstarea spirituală a adunării, în timp ce diaconii sunt în primul rând interesaţi de bunăstarea fizică a adunării. Astfel, bătrânii bisericii supraveghează direcţia bisericii, lucrează cu pastorul (sau pastorii) asupra nevoilor spirituale ale bisericii (cu ce ar trebui să fie ei hrăniţi, etc.).

5 Principiul fundamental al uceniciei este transmiterea mai departe a adevărului în contextul dragostei către indivizi credincioşi, care la rândul lor fac acelaşi lucru (2 Timotei 2:2). Idealul este ca fiecare membru al bisericii să îndeplinească această sarcină. Este evident (din 2 Timotei 2:2) că ucenicia şi misiunea de învăţătură nu erau limitate la pastori sau la cei care aveau darul învăţării.

6 Una din primele biserici în care am fost era condusă de o pluralitate de bătrâni ai bisericii şi avea un pastor mai degrabă matur. El era unul dintre cei mai inteligenţi şi mai evlavioşi oameni pe care i-am cunoscut vreodată, saturat în întregime cu Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, el nici măcar nu avea un vot în bordul bătrânilor bisericii. Bătrânii bisericii îi cereau părerea în mod frecvent. Dar şi el respecta conducerea lor. El mi-a zis odată că avându-i pe bătrânii bisericii care conduceau spectacolul îi dădeau lui o măsură mai mare de libertate, pentru că îi dădea mai mult timp pentru mesajele sale. El nu trebuia să poarte mai multe pălării şi de aceea nu s-a ars complet în misiune. Mai mult, el a observat că bătrânii bisericii aveau o maturitate de ani peste el şi înţelepciunea colectivă încât el a vrut să înveţe din aceasta. Omul avea o diplomă Th.M. şi una Th.D. de la un seminar de conducere, totuşi el s-a plecat de bunăvoie conducerii şi înţelepciunii bordului de bătrâni ai bisericii! Aceasta a fost umilinţă! De fapt, el se supunea unei evaluări personale riguroase a bordului de bătrâni ai bisericii. Ei l-au întrebat întrebări grele, cum ar fi credincioşia faţă de soţia lui, ce a citit, a văzut, a participat, ce a făcut cu banii săi şi cu timpul său liber. Aceasta nu a fost o linşare „fratele mare te urmăreşte”; este ceva la care acest pastor a fost voluntar. Biserica a crescut foarte repede şi profund datorită unei astfel de responsabilităţi la nivele înalte.

7 Biserica primară avea o singură biserică în fiecare oraş. De aici, instrucţiunea lui Pavel către Timotei este să numească mai mulţi bătrâni ai bisericii în fiecare biserică.

8 Faptul că fiecare biserică căreia îi scrie Petru avea mai mulţi bătrâni ai bisericii este evident din v. 2-3 – „Păstoriţi [poimavnete, poimanete – un verb la plural; astfel, „voi bătrâni ai bisericii”] turma [singular] a lui Dumnezeu care este sub paza voastră … făcându-vă pilde [plural] turmei.” Astfel, mai mulţi bătrâni ai bisericii sunt legaţi de o singură turmă de fiecare dată.

9 Este foarte probabil ca doar bătrânii bisericii să fie avuţi în vedere. Motivul pentru aceasta este că, aşa cum am argumentat mai sus, bisericile tinere nu aveau diaconi dar aveau bătrâni ai bisericii. Pavel a petrecut cu Tesalonicenii doar vre-o trei săptămâni. Dar el a numit în funcţie lideri înainte de plecarea sa. Astfel, probabil el a numit doar bătrâni ai bisericii. Cel puţin, nu există nici măcar un indiciu în acest text că doar un bătrân al bisericii şi mai mulţi diaconi au fost numiţi.

10 De vreme ce datoriile liderilor sunt descrise în această manieră, este evident că mai mulţi bătrâni ai bisericii sunt avuţi în vedere (de vreme ce diaconii nu erau în primul rând responsabili de a supraveghea asupra sufletelor).

11 Knight, Pastoral Epistles, (Epistolele pastorale) 177.

12 Unele confesiuni au un episcop peste mai multe biserici şi un bătrân al bisericii într-o biserică individuală. Dar Ioan este numit un bătrân, nu un episcop. Astfel, aceste confesiuni au un timp dificil de a-şi baza punctul lor de vedere pe Scriptură.

13 De fapt, mulţi văd azi trei biserici la care se adresează: 2 Ioan are una în vedere; 3 Ioan pare să aibă biserica lui Gaius şi biserica lui Diotref. În prezent sunt indecis asupra acestei probleme (adică, dacă sunt două sau trei biserici luate în vedere). Unul dintre argumentele fundamentale împotriva faptului că 2 Ioan şi 3 Ioan sunt adresate aceleiaşi biserici este că situaţiile sunt radical diferite: 2 Ioan se adresează problemei ereticilor din afara bisericii care încearcă să intre înăuntru; 3 Ioan de adresează păcatului mândriei care deja era în biserică printr-un lider ortodox. Astfel, 2 Ioan are de a face cu doctrina şi 3 Ioan este despre etică şi sfinţenie. De aici, cel puţin două biserici sunt în vizorul scrisorilor lui Ioan şi probabil trei. Este Ioan bătrânul bisericii în toate?

14 Amintiţi-vă că „bătrân al bisericii” = „episcop” şi că fiecare oraş avea o singură biserică.

http://www.voxdeibaptist.org/conducerea_bisericii_Wallace.htm

ŞAPTE CUVINTE, CELE

download

ŞAPTE CUVINTE, CELE. Cele „şapte cuvinte” sunt rostirile lui Isus Cristos, aflat în agonia suferinţelor pe cruce, înaintea de moartea Sa, care sunt relatate de cele patru evanghelii. „Strigătul” din Marcu 15:37 este identificat cu una din rostirile articulate citate de un alt evanghelist.

Primele cuvinte rostite de Domnul nostru pe cruce (Luca 23:34) dezvăluie o dragoste care este complet neaşteptată şi nemeritată. El S-a rugat pentru soldaţii romani şi chiar, după cum sugerează Petru (Faptele Apostolilor 3:17), pentru liderii religioşi ai naţiunii. (Această afirmaţie este omisă de unii dintre martorii antici ai textului, însă omisia este probabil cauzată de un editor care a considerat că evenimentele anului 70 d.Cr. au arătat că Dumnezeu nu a iertat autorităţile iudaice care L-au acuzat pe Isus înaintea lui Pilat, ca şi când rugăciunea îi avea în vedere pe aceia.)

A doua oară când a vorbit, Isus S-a adresat tâlharului de pe cruce (Luca 23:43), care, dincolo de cruce a văzut gloria care avea să vină, şi care a spus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!” (v. 42). La care Isus i-a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”

Al treilea cuvânt (Ioan 19:25-27), a fost cel adresat mamei Sale şi ucenicului Său iubit, care dovedeşte că avem în Isus exemplul suprem a unei „inimi căreia nu-i pasă de sine, ci încearcă numai să aline şi să-şi manifeste compasiunea faţă de alţii”. Cu toate că a suferit dureri fizice groaznice şi a îndurat mult mai mult în agonia sufletului, El S-a gândit la mama Sa şi S-a îngrijit de viitorul ei. Sabia îi tăia inima ei (Luca 2:35), însă cuvintele blânde ale Fiului ei trebuie să-i fi dat o mare alinare şi vindecare.

Primele trei cuvinte adresate, au fost în timpul dimineţii, înainte de prânz. A patra oară (Matei 27:46; Marcu 15:34) a vorbit probabil în timp ce se ridica acel întuneric misterios, şi supranatural care durase trei ore (*ELOI, ELOI, LAMA SABACHTHANI).

Al cincilea cuvânt adresat (Ioan 19:28) a urmat imediat după al patrulea. Este singura dată când vorbeşte despre suferinţă fizică. Isus a refuzat o băutură care conţintea medicamente (Marcu 15:23), însă a acceptat un alt fel de băutură, pentru a-şi umezi gâtul şi buzele uscate, aşa încât, cu o voce tare să poată face declaraţia cuprinsă în al şaselea cuvânt. Evanghelistul notează împlinirea Psalmului 69:21b.

Acel cuvânt (Ioan 19:30) conţine un verb grecesc comprehensiv, tetelestai, „S-a sfârşit”. Nu este strigătul unei victime înfrânte, ci a unui învingător, care şi-a sfârşit lucrarea pe care o avea de îndeplinit şi care a împlinit toate prorociile şi scrierile din VT oferind sacrificiul final pentru păcat odată pentru totdeauna (Evrei 10:12).

În cuvântul final (Luca 23:46) Isus a citat din Psalmul 31:5, rugăciunea de seară a fiecărui iudeu evlavios. Cei răscumpăraţi sunt, aşadar, fraţi ai Răscumpărătorului, într-atât încât pot să spună acelaşi lucru atunci când îşi încredinţează sufletul în mâna Tatălui – Tatălui Său, şi Tatălui lor în El.

BIBLIOGRAFIE

  1. Taylor,Jesus and His Sacrifice, 1937, p. 157 ş.urm., 197 ş.urm.; R.G. Turnbull,The Seven Words from the Cross, 1956.

A.R.  F.F.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/cele-sapte-cuvinte.html

Paştele în presa ultimului secol: De la fenomen astronomic la sărbătoare a nemuririi / Mădălina Cerban |

 12.04.2015 |

 

Minunile întâmplate la răstignirea lui Iisus Hristos au avut diverse semnificaţii în ultimul secol, fiind privite în presa din România atât ca fenomen astronomic (o eclipsă totală de Soare), dar mai ales ca „sărbătoare a nemuririi”. Treptat, s-a ajuns însă la „Paştele spectacol”, cel din prezent.

În general, Paştele a fost considerat de către presa vremii, de-a lungul ultimului veac, sărbătoarea cea mai mare a românilor. Motivul a fost unul destul de evident: „Dacă Hristos n-a înviat, credinţa noastră e zadarnică”.

Însă Paştele nu a scăpat nici de stereotipii, nici de perspectivele insolite, nici de ironii şi nici de influenţele socialiste. Astfel, în ultimii o sută de ani, toate semnificaţiile Paştelui şi-au găsit loc pe larg în presa românească, dovedind că nu s-au schimbat foarte multe lucruri în prezent, faţă de 1912, în privinţa modului în care este văzută această importantă sărbătoare a creştinătăţii.

– Răstignirea ca fenomen astronomic: în ziua când Iisus Hristos a fost crucificat, Soarele s-a întunecat, iar pământul s-a cutremurat

Cotidianul Universul a dedicat, duminică, 25 martie 1912, o ediţie sărbătorii de Paşte, pe prima pagină a acestui ziar fiind publicat un desen reprezentativ în care li se ura cititorilor „Sărbători Fericite!”.

Însă tot pe prima pagină a publicaţiei apărea materialul „Minunile întâmplate la răstignirea lui Isus Christos”, care încerca să prezinte dintr-o perspectivă ştiinţifică momentul crucificării Mântuitorului şi să explice acest moment printr-o eclipsă totală de Soare.

„Biblia ne spune că în ziua când a fost Isus Christos crucificat s’au întâmplat câteva minuni: soarele s’a întunecat, iar pământul s’a cutremurat. Se pare că cel puţin în ce priveşte întunecarea soarelui, acest lucru e adevărat. Cercetări, ce e drept, s’au făcut mai târziu. Astfel, Tertullian, la începutul veacului al treilea şi Lucian, martirul din Nicomidia, care a murit în anul 312, au făcut cercetări şi au găsit prin arhivele de pe atunci, că în adevăr a fost o mare întunecime când cu răstignirea Mântuitorului. La început se credea că e vorba de o eclipsă totală de soare. Făcându-se cercetări însă, s’a văzut că a fost o eclipsă de soare prin acele părţi, dar la 24 Noembrie după Christos (…) S’a renunţat deci la această explicare (…) S’a arătat apoi că ziua crucificărei, 3 Aprilie anul 33, coincidea cu luna plină. În acea seară a fost o eclipsă de lună dovedesc calculele; dar iarăşi se găseşte că pentru Ierusalim, eclipsa nu mai avea însemnătate, deoarece cu un sfert de oră înainte de a fi văzută din această localitate, luna eşise din umbra pământului. Afară de aceasta, e vorba de o întunecare în timpul zilei, iar nu în timpul nopţii. Astfel, fenomenul în chestiune nu poate fi explicat uşor (…) În ce priveşte cutremurul, e foarte probabil să se fi întâmplat. După cum se ştie, sunt anumite regiuni ale globului, care suferă de cutremure mai mult de cât altele (…) Astfel, nu e de mirare ca în ziua de 3 Aprilie, anul 33, să fi fost un cutremur de pământ la Ierusalim. Bine înţeles, sunt încă mulţi cari cred că semnele acelea au fost supranaturale, ceea ce ar desluşi chestiunea fără multă greutate pentru cei credincioşi”, mai explica ziarul Universul în ediţia dedicată Paştelui din 1912.

– Paştele – simbolul credinţei desăvârşite, al încrederii neprihănite, al înălţării omeneşti, al Învierii

Multe publicaţii au preferat să acorde în ediţiile lor dedicate sărbătorii de Paşte spaţii ample perspectivei creştine.

Reprezentativă în acest sens este poezia „Golgotha”, de Leontin Iliescu, publicată pe prima pagină a ziarului Universul în ediţia dedicată Paştelui din 1912: „Pe crucea morţii păcătoase/ L-au răstignit între tâlhari/ Şi crucea de atunci rămase/ Un far prin timpii seculari. (…) El blând stă pironit în cue/ Privirea-i doar se’nalţă trist/ Pe când la cer un suflet sue/ Ca o vedenie de-artist/ Iar vrajba râde’n hohotire/ Şi râde un Olimp în ea/ Nepăsător că azi în fire/ S’aprinde lumii-o nouă stea/ Şi râde ura’n ochii lumii/ E parcă râsul lui Satan/ Ce-ar vrea acum pieirea lumii/ În al păcatelor noian./ (…) O noapte neagră de păcate/ Se varsă’n miezul zilii-atunci/ Şi parcă ea din slăvi străbate/ Mânată de cereşti porunci./ (…) Iar soarele apune’n haos/ Şi viaţa’ntreagă-i un infern/ E-o sete adâncă de repaos/ Şi parcă nopţi de sus se cern./ (…) Golgotha arde’n feerie/ De limbi de foc ce cad de sus…/ O lume moare, alta’nvie/ Pe chipul blândului Iisus”.

În schimb, ziarul Acţiunea, în ediţia dedicată Paştelui din 22 martie 1915, publica pe prima pagină un desen cu Iisus Hristos înălţându-se la cer şi un articol intitulat „Învierea”.

„În toată lumea creştină, se sărbătoreşte astăzi Simbolul credinţii desăvârşite, al încrederii neprihănite, al înnălţării omeneşti, al Învierii. Blîndul şi nevinovatul Cristos s’a născut ca cel mai de pe urmă şi neînsemnat om. A propovăduit lumină adevărată din lumină adevărată: pacea între popoare, iubirea sinceră între oameni, dragostea nemărginită între fraţi, preţuirea adâncă a celor cereşti, dispreţul desăvârşit a celor lumeşti – trecătoare, ridicarea omului păcătos până la Dumnezeul adevărat (..) Înviază Cristos, ca să deschidă ochii minţii luminoase păcătoşilor, să îndrumeze gândul celor aleşi, să ridice înviorându-i pe cei căzuţi nunumăratelor ispite. Vai şi în ce stare de necredinţă creştinească, de decădere sufletească şi de inferioritate omenească ne găseşte Învierea blândului Isus!”.

– Paştele – sărbătoarea când „salutul popular se suspendă” şi îi ia locul „un salut extraordinar şi ca formă şi ca înţeles: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”

„În ciclul anului e un interval primăvăratic – între Paşti şi înălţarea Domnului, – când formula obişnuită a salutului popular se suspendă şi locul ei îl ia un salut extraordinar şi ca formă şi ca înţeles: – Hristos a înviat! – Adevărat a înviat! Dela leagănul lui până azi poporul românesc se salută astfel în intervalul acesta de patruzeci de zile. E un timp de intensă muncă agricolă şi totuşi peste tot şi peste toate pluteşte o atmosferă de amplă şi măreaţă sărbătoare cu răsfrângeri de imponderabil aur împărătesc în ochi şi pe obrazurile luminate. Extraordinară ca fenomen istoric, minunea Învierii impune anual un ritm nou vieţii zilnice şi sfarmă până şi formula mecanică a salutului. Cine a trăit rural înţelege mai lesne şi acel flux lăuntric al psihologiei populare care creşte fascinată de sfântul eveniment ca apele mării sub atracţia lunii. Învierea Domnului e sărbătoarea cea mai mare a poporului românesc. Întreaga lui viaţă religioasă e polarizată în jurul ei. Prin ea, însăşi existenţa lui pământească îşi găseşte cheea înţelesului. «Dacă Hristos n’a înviat, credinţa noastră e zadarnică». Şi zadarnică viaţa însăşi care ne-ar apărea atunci osândită iremediabil în cercul fatal al vremelniciei terestre. Învierea Domnului, ca fapt istoric, e puntea de aur aruncată peste haosul dintre ordinea naturală şi ordinea supranaturală. Haosul acesta e moartea biruită de Hristos”, le explica ziarul Curentul, în ediţia dedicată Paştelui din 15 aprilie 1928, cititorilor săi, alături de alte materiale dedicate „Sărbătorii nemuririi”, între care şi „Am ars un sfânt” şi „Reprezentarea Patimilor şi a învierii în vechia artă creştină”.

– Sărbătoarea Învierii, între „Christos va învia!” şi „La Paştele Calului!” şi perspectiva ateistă: „Crist nu va învia niciodată, fiindcă nu a existat!”.

Adevărul, în ediţia dedicată sărbătorii pascale din 10 aprilie 1916, le oferea, pe prima pagină, o perspectivă hilară cititorilor săi, la rubrica „La Paştele Calului!”: „Cristos va învia! a spus primul ministru, închizând sesiunea Corpurilor legiuitoare. Cristos va învia! Dar când? Anul acesta, la anul, peste doi, trei, zece ani? De aproape două mii de ani creştinătatea aşteaptă învierea lui Cristos. În fiecare an, îşi zice, că poate la anul! Şi aşa, din an în an, aşteptăm noi învierea lui Crist, pînă cînd ne-am plictisit, şi pînă cînd o nouă doctrină, acea ateistă, a ajuns să creadă că Crist nu va învia niciodată, fiindcă nu a existat!”.

Totuşi, Adevărul din 10 aprilie 1916 nu abandona întru totul perspectiva creştină, însă privită prin ochii ostaşilor neamului, şi publica pe prima pagină textul: „Atunci când clopotele bisericilor vor suna vesele vestind drept-credincioşilor, că Mîntuitorul a înviat din morţi, atunci când tot creştinul va spune după datină «Cristos a înviat», noi ostaşii neamului românesc, să plecăm capul şi să ridicăm o rugăciune către fiul omului”.

– Paştele „Ca altădată…” şi spovedania ca „un moment de completă sinceritate”

Ziarul Curentul scria în numărul dedicat sărbătorii pascale din 16 aprilie 1944 despre Paştele „Ca altădată…”, publicând pe prima pagină o imagine mare, color, cu Iisus Hristos pe cruce şi urarea „Christos a Înviat!”.”Sunt în viaţa unui om, clipe când acesta simte nevoia să se spovedească, să-şi împărtăşească durerile, bucuriile sau nedumeririle. Clipe fugare desigur, ce trebuiesc prinse’n zbor ca un fluture (…) Momentul de spovedanie este un moment de completă sinceritate: o lepădare de sine cu care muritorii nu sunt obişnuiţi, căci ei socotesc şi astăzi, mai ales astăzi, că o tăinuire înţeleaptă reprezintă o chezăşie de putere individuală, o garanţie de stabilitate a binelui”.

– Paştele – sărbătoare dedicată femeilor, care sunt îndemnate să „profite de zilele de repos”, să economisească, dar să nu îşi neglijeze îndatoririle gastronomice şi să facă un „Tort cu cremă”

„Vreţi să profitaţi cu adevărat de zilele vacanţei, atunci acordaţi puţină atenţie propriei dvs. persoane. Nu sunt suficiente cele câteva minute de gimnastică pe care le faceţi sau fardul care-l daţi pe faţă, pentru a vă menţine în formă. Încercaţi să aplicaţi tratamentul de mai jos, veţi fi uimite de rezultatul său: Epiderma: Amintiţi-vă că un ten nu e frumos, decât dacă are prospeţime, dacă respiră. Iar pentru ca pielea să poată respira, e mai întâi nevoie s’o curăţaţi, de celule moarte, care acoperă porii şi în plus, şi dau şi o culoare urâtă. Întrebuinţaţi în fiecare zi o cremă de demachiat. Curăţaţi pielea seara şi dimineaţa, cu o emulsie grasă, sau un corp gras, animal sau vegetal. Odată pe săptămână deprindeţi-vă să faceţi o baie de aburi feţei”, erau sfătuite doamnele, cu ocazia sărbătorii pascale din 16 aprilie 1944, în ziarul Curentul.

Însă, pentru că sărbătorile implică şi cheltuială, femeile erau învăţate şi să economisească banii: „Utilizaţi tot ceiace rămâne în tuburile cu roş de buze. Pentru a profita de resturile ascunse în baza tubului, folosiţi-vă de pensulă”.

Dar ce ar fi sărbătorile de Paşte dacă gospodinele nu ar face şi o prăjitură? Fapt pentru care Curentul din ediţia de Paşte din 1944 oferea şi o reţetă pentru realizarea unui delicios „Tort cu cremă”: „Puneţi pe planşetă 125 de gr. făină şi faceţi la mijloc un loc în care puneţi o linguriţă de zahară, un praf de sare, o lingură de apă rece, 60 gr. de unt (puţin muiat cu o lingură de lemn) şi un ou întreg. Frământaţi totul bine, întinzând cu mâna, odată, de două ori aluatul pe planşetă. Adunaţi tot într’o minge şi lăsaţi la rece două ore. Întindeţi o foaie groasă cam de jumătate cm. Tăiaţi-o rotund şi ceva mai mare decât forma în care o veţi coace. Ungeţi forma cu unt şi aşezaţi în ea foaia cu marginile în sus. Cu vârful unui cuţit faceţi în aluat 4-5 înţepături. Faceţi o cremă, frecând într’o strachină 125 gr. zahăr cu două ouă întregi şi două gălbenuşuri, până se albesc. Amestecaţi apoi cu două linguri de făină cernută (linguri nu prea pline) şi subţiaţi totul cu patru decilitri de lapte. Adăogaţi apoi o lingură de unt topit (fără să fie fierbinte), o lingură de apă de flori şi un praf de sare. Turnaţi crema în forma îmbrăcată în aluat, aşa pentru a mai rămâne loc până la marginea de sus a aluatului şi daţi la copt la un foc puternic. Cam după trei sferturi de oră prăjitura e gata. Nu scoateţi imediat din formă, ci lăsaţi-o să se răcească”.

– Paştele caritabil – tradiţionala „inimă bună” a românului se evidenţiază mai ales în preajma sărbătorilor

Paştele a reprezentat mereu un prilej pentru oameni de a-şi arăta generozitatea. Acum, dar şi în 1944, era valabil acest principiu, după cum ne relevă ediţia de Paşte a ziarului Curentul din 16 aprilie, în care cetăţenii erau îndemnaţi să fie buni cu prilejul acestei sărbători. În acest sens, era dat exemplul Societăţii „Avântul Ţării”, care a împărţit daruri săracilor.

„Tradiţionala ‘inimă bună’ a românului, mai ales, în preajma sărbătorilor se evidenţiază”, scria Curentul din 16 aprilie 1944, care preciza că peste încrâncenarea vremurilor „picătura aceasta de balsam alinător” poate aduce în inimile numeroşilor nevoiaşi „încrederea în dragoste şi grija frăţească a aproapelui”. „Darurile – făină, zahăr şi ouă – au mers în căminurile triste să îndulcească sărbătorile unor oameni necăjiţi, să aducă un licăr de lumină în ochii înlăcrămaţi ai unor copii fără bucurii”, potrivit aceleiaşi publicaţii.

– Paştele socialist, al „muncitorului redus la ultimul grad de sărăcie, istovit de puteri şi energie”.

Libertatea (ziar de informaţie şi luptă socialistă), în numărul de Paşti de duminică, 6 mai 1945, publica pe prima pagină câteva versuri şi o imagine cu Iisus Hristos. „Au pogorât de pe cruce, crucificatele mulţimi: Sclavii, şerbii, pălmaşii,/ Cei care au dezgropat diamantul şi au îmblânzit fierul (…) Drumul Golgotei: drumul celor mulţi (…) Învierea! Învierea celor mulţi şi trudiţi./ Învierea gloatelor flămânde de lumină şi pâine./ Învierea celor jertfiţi/ Pentru viaţa mai dreaptă, de mâine./ Porni-vor de-acuma noroadele, către însorite limanuri (…)”.

Totuşi, cititorul era informat că „muncitorul redus la ultimul grad de sărăcie, istovit de puteri şi energie, abrutizat de mizerie, e un foarte prost agent al transformării sociale”. „Prin ridicarea stării materiale şi morale a muncitorului i se ridică totodată puterea de împotrivire, de revoltă morală în contra nedreptei alcătuiri sociale, i se ridică conştiinţa de clasă”.

– Paştele, „îmvăţătura creştină” şi „poticnelile unora dintre slujitorii ei”

„Cred că este o greşeală – să judecăm îmvăţătura creştină, după poticnelile unora dintre slujitorii ei, căci nimeni nu poate judeca pe Iisus după trădătorul de Iuda sau după oricare altul. Din toate acestea rezultă că urgenta îndatorire a Bisericei creştine este de a se întoarce la făgaşul arătat de Iisus, debarasîndu-se de toate metehnele omeneşti şi să faciliteze prin desfiinţarea barierelor confesionale, federalizarea statelor naţionale, lăsând chestiunile doctrinare pe seama specialiştilor teologi, dând omenirei armonia bazată pe morala universală şi eternă a Mântuitorului (…) Creştinismul trebuie să meargă mână în mână cu socialismul pentru realizarea fericirii umane”, se spunea într-un material intitulat „Socialism şi creştinism”, din ziarul Libertatea (ziar de informaţie şi luptă socialistă), în numărul de Paşti din 1945.

– Paştele şi perspectiva istorică, în care oamenii au căpătat conştiinţa din ce în ce mai clară că sentimentul iubirii e iluzoriu, fără porunca muncii, a luptei neîntrerupte pentru învingerea durerilor şi suferinţelor

„Zilele acestea de primăvară readuc – prin răgazul lor şi printr’o veche tradiţie – în amintirea oamenilor un fenomen petrecut acum aproape două mii de ani. Ştiinţa, filosofia, ca şi istoria însăşi – cu multiplele ei necesităţi de cercetare – l-au examinat, l-au interpretat, prezentându-l sub diverse forme, dealungul vremii. Fără îndoială că astăzi ceeace numim «perspectiva istoriei» nu lipseşte şi cercetătorul poate desprinde sensul real pe care-l proectează imaginea lui Iisus”, scria Adevărul de sâmbătă, 8 aprilie 1950, pe prima pagină, într-un editorial dedicat sărbătorii de Paşti.

„Frământările sociale s’au rostogolit de atunci dealungul Istoriei, care au alăturat esenţei ideale a imaginii lui Isus, simbolului învierii, cursul unei lungi şi anevoioase experienţe. Oamenii au căpătat conştiinţa din ce în ce mai clară că sentimentul iubirii e iluzoriu în efectele lui, fără porunca muncii, a luptei neîntrerupte pentru învingerea durerilor şi suferinţelor. Această luptă e astăzi mai mult ca oricând legată de ideea păcii, de sforţarea continuă pentru pace, care a fost întotdeauna simbolul cel mai înalt şi cu cele mai întinse rezonanţe în sufletele popoarelor, – al acestei sărbători”, li se mai transmitea cititorilor.

– „Paştele de altădată”, reluat după perioada comunistă, în care „zeci de Învieri” au fost ucise „în silite reuniuni tovărăşeşti”, şi „Paştele spectacol”

„Am scris de milioane de ori Dumnezeu cu d mic, lui Moş Crăciun i-am zis Moş Gerilă, zeci de Învieri am ucis în silite reuniuni tovărăşeşti, am botezat copiii hoţeşte, ne-am cununat pe ascuns, i-am lăsat să ne dărîme bisericile şi să ne strice sufletul… dar, de-acum, gata! De-acum vom aşeza legea noastră creştinească în locul cuvenit, iar oamenii, nestingheriţi, îşi vor relua viaţa religioasă. Dar oare şi-o vor relua oare?… Prima capcană va miza pe setea noastră de confort. Ne chinuim de cinci decenii, sîntem dornici de relaxare (…) A doua capacană va miza pe snobism, pe fascinaţia pe care o exercită modelele străine. Vom fi invadaţi de iepuraşi şi puişori din alte zări, odată cu ciocolata va reveni oul festiv de ciocolată (…) O altă capcană, lansată chiar din anul acesta, este «Paştele spectacol». Adică, nu mai «ţinem Paştele», îl privim ca la cinematograf….”, se spunea într-un material publicat în România Liberă, în numărul de joi, 12 aprilie 1990.

– Soluţia pentru recuperarea Paştelui creştin: trecutul şi obiceiurile sale

„Pînă vom începe să căutăm soluţii, poate că nu este lipsit de interes să aruncăm o privire spre trecut, ca să ştim ce-am pierdut… Pentru toată lumea postul era post. Să mănînci de dulce însemna să te faci de rîs… Duminicile, la biserică, desigur: candela aprinsă în fiecare zi; purtări creştineşti, gesturi miloase, înaintea Paştelui tot omul se străduia să intre în voie lui Dumnezeu, Apoi venea Săptămâna Patimilor. Lunea era sărbătoare, deşi nu se făcea ceva anume. Marţi se lucra mai puţin. Miercurea deloc, căci se apropia momentul când Hristos urma să fie răstignit. În Săptămâna Mare credincioşii râdeau mai puţin (…) Ipocrizie? Nu, decenţă şi respect faţă de timpul sacru cînd moare Hristos. În Joia Mare se roşeau ouăle, se încondeiau. Doamnele române scriau ouăle cu flori de aur, notează del Chiaro. Se porneau cozonacii, se frămîntau pîini (…) Oamenii se spovedeau, se pregăteau pentru marea împărtăşanie (…) Vineri femeile mergeau la cimitir să aprindă candele pentru morţi. Pe urmă se duceau la biserică să ia aghiazmă (…) Apoi seara era slujba de prohod, ocolirea bisericii (…) Sîmbătă se coceau fripturile, stufatul, puiul umplut cu stafide, baclavalele… Văruită cu o săptămînă în urmă, casa mirosea a curat, miros de Paşti. Cu o lumînare în mînă, oamenii se duceau la biserică unde ascultau toată slujba şi, cînd ieşea preotul cu Lumina, izbucnea din pieptul tuturor: ‘Hristos a înviat din morţi, Cu moartea pre moarte călcînd…’”, se mai spunea în materialul ziarului România Liberă.

Sursă: Mediafax