Închide

Raluca, de la trupa „Angels”, a ales să pună pe primul plan FAMILIA: Acum este o mămică de 5 copii și s-a relansat cu o melodie pe versuri de Radu Gyr

Raluca, de la trupa „Angels”, a ales să pună pe primul plan FAMILIA: Acum este o mămică de 5 copii și s-a relansat cu o melodie pe versuri de Radu Gyr  FOTO: Click.ro

La începutul anilor 2000 făcea furori în peisajul muzical românesc împreună cu colega ei din trupa „Angels”, dar Raluca Blejușcă a ales să dea să se dedice în primul rând, familiei. Ea s-a căsătorit și a dat naștere la cinci copii, cu vârste cuprinse între un an și 10 ani.

Artista s-a retras din trupa Angels pe la sfârșitul anului 2002 fiindcă nu se mai regăsea în peisajul muzical de atunci. Voia să abordeze alt gen muzical și să renunțe la ținutele deocheate pentru a atrage fanii. Ca de-obicei în astfel de situații, „gura lumii” a suspectat-o pe Raluca de trecere în rândurile unui alt cult religios decât cel ortodox, dar artista spune că dimpotrivă, a regăsit Ortodoxia.

„Depinde ce înțelege fiecare prin pocăință. E o discuție mai amplă. Dar, probabil, atunci când lumea spune că m-am pocăit se gândește că am intrat într-o sectă au ceva. Nu, nu am intrat în nicio sectă. Sunt ortodoxă, pentru mine Ortodoxia este o valoare în sine, dar acum văzându-mă cu cinci copii, mi se pune aceeași întrebare. Nu știu, e o confuzie așa, ca și cum dacă ești ortodoxă nu ai voie să faci mai mult de un copil, doi”, a spus Raluca în cadrul unei emisiuni televizate.
Mai mult, melodia „Trepte” al cărei videoclip a fost lansat de curând de către Raluca, este inspirată din versurile poeziei „Metanie” a poetului Radu Gyr și spune că în carieră este influențată de Tudor Gheorghe. Melodia poate fi ascultată aici.

La finalul anului trecut, Raluca a lansat și o melodie pe versurile poeziei lui Corneliu Coposu, „Rugă”.

 

CELE MAI POPULARE

Educația sexuală și „tatăl” ei, Alfred Kinsey, psihopat, sado-masochist, bisexual, pedofil violator (Educația sexuală I)

Educația sexuală și „tatăl” ei, Alfred Kinsey, psihopat, sado-masochist, bisexual, pedofil violator (Educația sexuală I)
Am auzit cu toții despre educația sexuală. Am și trecut, nu toți poate, printr-o formă soft, în familie, la școală, sau în ambele: noțiuni de bază privind funcțiile și organele reproductive ale corpului omenesc, igiena, sarcina și pericolul îmbolnăvirilor. Este o formă a „Educației bazată pe abstinența până la căsătorie” („Abstinence sex education”), sau, măcar, până după depășirea perioadei tulburi a adolescenței, legată de permanente și decisive transformări nu numai ale trupului, ci și ale creierului și personalității, formulă introdusă în unele unități din sistemul școlar american.
Este și formula pe care au au în minte, probabil, mulți dintre cei care se declară astăzi de acord cu introducerea în sistemul de educație, de la nivelul preșcolar, a educației sexuale. Mai corect, a noii educații sexuale, cea a cărei introducere în educația publică, de la nivelul grădiniței, ne este cerută imperativ de către organisme internaționale (ONU, UE), ong-uri și militanți neo-marxiști. Adică, așa-zisa „Educație sexuală atotcuprinzătoare” („Comprehenssive sex education”).

Din păcate, cei mai mulți dintre cei care se declară de acord cu formula „atotcuprinzătoare” habar nu au ce conține și implică ea; nu îi cunosc scopul și fondatorul. Pentru că, dacă le-ar ști, ar avea, cu siguranță, cel puțin o parte dintre ei, o altă părere.
Tema nu e cunoscută și pentru că presa de la noi, ca mai peste tot, refuză să o prezinte, refuză să o pună într-o dezbatere publică, susținând deschis (după cum îi este afilierea ideologică neo-marxistă) teza necesității ei imperioase. A existat și o excepție recentă: Croația, unde, ca urmare a prezentării la televiziune a unor filme despre Alfred Kinsey și lucrările sale, a urmat o largă dezbatere publică și, în final, interzicerea introducerii în școală a educației sexuale de către Curtea Supremă. Voi reveni asupra acestei situații într-un alt episod.
Pentru a remedia această lacună extrem de importantă și periculoasă, voi încerca pe parcursul a mai multor episoade să vă prezint educația sexuală marxistă în toată „nuditatea” ei. Voi viza trei elemente: baza „științifică”, efectele și susținătorii.
Un zoolog sexual descins direct din iad
Alfred Kinsey (la linkul acesta găsiți în română multe materiale despre acest personaj, despre educația sexuală, pedofilie, transexualitate, transgenderism și  ofensiva din România)  – cunoscut ca Dr. Alfred Kinsey, cel care a pus bazele libertinajului ca normalitate, consfințit prin legislații și îmbrățișat de progresiștii din lumea întreagă, a fost un zoolog specializat în entomologie, mai precis în studiul viespilor.
Ca urmare a fondurilor primite de la Fundația Rockefeller (!), începând din 1941, a început studiul sexualității umane și a fondat la Indiana University, în 1947,  Institutul pentru cercetări sexuale, care a fost asociat cu educația sexuală progresistă, opusă moralității sexuale tradiționale, și eliberării din conceptele fixe ale „normalului” atunci când avem de-a face cu sexualitatea umană. Institutul Kinsey are ceea ce mulți consideră a fi cea mai mare colecție de pornografie, artă explicit sexuală și de diverse obiecte sexuale. Ceea ce institutul nu prezintă sunt linkurile către date adunate de la agresorii de copii și infractorii sexuali.(Albert Mohler – „Kinsey as He Really Was – What You Won’t See in the Movie”)
Fondurile au fost oferite cu generozitate de Fundația Rockefeller, cea care a susținut desfășurarea pe scară largă a sondajelor, precum și restul activității ”științifice” a lui Kinsey, inclusiv institutul de cercetare care îi poartă numele și care funcționează și azi. (Elena Dulgheru – „Alfred Kinsey, proxenet sau apostol?”)
Zoologul, care, până în 1938 , colectase și studiase viespi, publică în 1948 și în 1953 două rapoarte cu rezultatele așa-ziselor cercetări privind sexualitatea umană ale căror concluzii au șocat și apoi au schimbat America și întreaga lume: „Comportamentul sexual al bărbatului” și „Comportamentul sexual al femeii”.
Kinsey pretindea că „descoperise”, după cercetări asupra a peste 17.000 de subiecți, că:  95 % din populația SUA are relații sexuale premaritale, extramaritale homosexuale, pedofile și cu animale; 50 % dintre bărbații căsătoriți au relații în afara căsniciei; 70 % dintre bărbați se culcă cu prostituate;  10 % dintre bărbați sunt exclusiv homosexuali cel puțin 3 ani între 16 și 55 de ani, și 4 % sunt exclusiv homosexuali întreaga viață; 37 % au avut relații homosexuale până la orgasm cel puțin o dată; circa 10 % dintre bărbați (și 3,6 % dintre femei), iar în apropierea fermelor 40-50 %, practică zoofilia;  femeile sunt fie reprimate sexual (în căsătorie), sau depravate; între 2 – 6 % dintre femeile nemăritate sunt exclusiv lesbiene între 20 și 35 de ani. Și, cel mai important, că omul are comportament sexual de la naștere și că toate perversiunile sexuale sunt cuprinse în normalitatea biologică. Deci, nu trebuie să fie condamnate relațiile sexuale de niciun fel și actele de violență sexuală, nici chiar cele asupra copiilor.
Cum, materialul aflat la dispoziție este foarte bogat, voi reduce la minim comentariile personale în favoarea unor citate din lucrări, studii, articole care vorbesc despre AK și „opera sa științifică”. Un film cuprinzător despre acest personaj și activitățile sale este „Sindromul Kinsey” pe care îl găsiți aici. Un altul, „Pedofilii lui Kinsey”, (veți vedea în textul de față despre ce pedofili este vorba) îl găsiți aici. Un interviu cu dr. Judith Reisman, video și transcriere, aici.
Educatorii sexuali pornografi, experții legali, universitarii și, mai deranjant, grupurile pedofile cum este NAMBLA care avansează „intimitatea inter-generațională” folosesc lucrările lui Kinsey pentru a-și justifica agendele și a da cauzelor lor credibilitate științifică.
Cei mai mulți dintre oameni habar nu au cine a fost Alfred Kinsey și cum  fost realizată în realitate așa numita sa cercetare. Eu însumi am auzit de AK în primul an de studiu al istoriei la universitate, unde  profesorul meu a anunțat că „nu există niciun fel de revoluție sexuală” pentru că Rapoartele lui Kinsey au demonstrat că oamenii au fost angrenați tot timpul în tot felul de comportamente sexuale ciudate și infracționale. ( Jonathon van Maren – „Alfred Kinsey a fost un pervers și un criminal”)
Alfred Kinsey a avut probleme mintale în cel mai adevărat sens al cuvântului. […] a avut plăcere să-și insereze obiecte străine – paie, pompe de desfundat țevile, pixuri și periuțe de dinți – în penis. A intrat în cadă și și-a decupat pielea de pe prepuț cu un briceag. S-a suspendat în aer cu o frânghie în jurul scrotului.
„Masochist” este puțin spus. Patologia lui Kinsey a mers dincolo de urmărirea durerii și a umilinței – biografia sa descrie un bărbat consumat de o obsesie periculoasă, debilitantă și grotescă vizavi de sex. Omul era un sclav – al apetitului său nesățios și al nevoilor sale autodistructive, de care era dependent.Cu trecerea anilor, în ciuda succesului său profesional și al faimei internaționale, brutalitatea sa autoprovocată doar a crescut: aproape de sfârșitul vieții sale, Kinsey a ajuns în spital, după ce și-a traumatizat organele genitale, ceea ce i-a luat luni de zile de recuperare.
– El a înființat o sală-studio de înregistrare în mansarda sa pentru a filma relațiile sexuale dintre el și soția sa și dintre membrii „cercului său interior” – membri ai personalului, studenți în anii terminali și soțiile lor.
– Interesul său primordial era pentru comportamentul masculin sado-masochist, pentru care „străinii din afară” erau invitați să participe la filmările sale din mansardă.
– Era un exhibiționist sexual: „Adesea Kinsey nu pierdea ocazia de a-și arăta organele genitale și de a demonstra tehnicile sale variate de de masturbare membrilor personalului.
– Kinsey era total în favoarea contatului sexual dintre adulți și copii – ceea ce ne face să ne gândim la molestarea copiilor – și îi considera pe adulții care se angajau în astfel de acte „mult bârfiți”. (Miriam Grossman – „Ce anume îl învățați pe copilul meu?”)
Ceea ce a devenit clar în anii de după publicarea rapoartelor lui Kinsey este că acesta nu aduna informația numai din experiențele sexuale ale altor oameni, ci se angaja și el în practici sexuale variate cu diverși membri ai echipei de cercetare. În locul unei atmosfere serioase, pe care cei mai mulți oameni o asociază cu mediul universitar, Institutul pentru cercetări sexuale a devenit un soi de utopie sexuală pentru mulțumirea poftelor lui Kinsey și ale echipei sale. În conformitate cu unul dintre biografii săi, „Kinsey a stabilit că în cercul lor bărbații pot face sex unii cu alții; nevestele pot să fie schimbate după dorință, și, la fel, nevestele erau libere să se cupleze cu oricare partener sexual ar fi dorit.” Kinsey însuși se angaja în diverse forme de relații sexuale heterosexuale și homosexuale cu membrii echipei institutului, inclusiv filmând diversele acte sexuale în podul casei sale. (Alan Branch – „A Brief Summary and Critique”)
Nu este de mirare că în universitate, Kinsey avea faima unui pervers și era evitat de mulți din cauza hărțuielilor, cu tentă sexuală, pentru a participa la interviurile sale, sau, așa cum se întâmpla de multe ori, din ambele cauze, căci cei care acceptau să intre în cercetare erau presați să intre și în cercul experimentelor sexuale directe cu echipa.
James H. Jones, alt biograf al lui, ne spune că Kinsey era determinat să utilizeze știința pentru a elibera sexualitatea umană  de vină și de reprimare. Voia să submineze moralitatea tradițională, să relaxeze regulile de reținere, să ajute oamenii să dezvolte atitudini pozitive față de dorințele și necesitățile lor sexuale. Kinsey a fost un cripto-reformator care și-a cheltuit fiecare minut pentru a încerca să schimbe moravurile sexuale și legile SUA care pedepseau deviațiile și abuzurile sexuale.(„Alfred Kinsey: A Public / Private Life” (New York: W. W. Norton, 1997)
Acesta este, pe scurt, omul pe a cărui „operă științifică” este așezată astăzi educația sexuală pentru copiii de la vârsta de 4 ani. Cum și-a construit „opera” vom vedea în următorul episod.

Fugiți, vin „experții”! Și de ce am ales un anume candidat pentru Parlamentul European

Fugiți, vin „experții”! Și de ce am ales un anume candidat pentru Parlamentul European
FOTO: Sunt de la Guvern, am venit să te ajut
Părinte contra Stat – o confruntare surdă, dar continuă
Restrângerea autorității parentale este o temă recurentă pe agenda organizațiilor de stânga (așa-zisele, în mod eronat, „progresiste”). O arată simpla rememorare a câtorva din cele mai importante dispute de idei (și juridice) ale ultimelor 2 decenii. De la eliminarea simbolurilor religioase din școlile publice la promovarea avortului și a contracepției la adolescenți, de la scăderea vârstei minime de școlarizare obligatorie la înființarea „avocatului copilului”, de la cazul Bodnariu la recenta infamă „Strategie privind educația parentală”, de la vaccinarea cu forța la suprimarea informării publice pe această temă, numitorul comun a fost și rămâne slăbirea autorității părintelui.
Și nu pentru ca această autoritate să-i fie transferată, așa acum ni se spune, copilului. Copilul nu o poate nici exercita și nici gestiona: soarta lui, în care stă soarta societății de mâine, va fi decisă de tot de adulți. Doar că aceștia nu vor mai fi părinții, ci funcționarii statului și „experții” ONG-urilor de Stânga.
După cum am arătat prin zecile de luări de poziție din cei 15 ani de când conduc PRO VITA București, și mai nou de când reprezint și asociația „Darul Sunetului” din calitate de părinte al unui copil surd, sistemul politic pe care l-am îmbrățișat, de voie de nevoie, sub pretenția că ar fi cel mai bun, favorizează masiv pleiada de structuri asociative cu orientare ideologică și agendă foarte clar anti-conservatoare. Și e de înțeles de ce: departe de a fi cenzori ai autorității publice, acești „actori” (bună metaforă!) participă nemijlocit la prelungirea și extinderea ei și adesea sunt finanțați chiar de cei pe care ar trebui să-i cenzureze.
Doar un exemplu: ILGA, unul dintre cele mai radicale grupuri de lobby ce promovează „drepturile homosexualilor” pe lângă Uniunea Europeană și Organizația pentru securitate și cooperare din Europa, cu statut participativ în Consiliul Europei și în Consiliul economic și social al Națiunilor Unite, depinde financiar de banii Comisiei Europene . Curat O„N”G!
În România, „o autoritate independentă care să promoveze drepturile copilului, așa cum sunt definite prin lege, care să poată fi sesizată și cu încălcarea drepturilor copilului de către persoane private este imperios necesară”. Așa ni se motivează necesitatea înființării Avocatului Copilului de către inițiatorii proiectului legislativ. „Persoanele private” sunt, în mod evident, ONG-urile, în timp ce din text este cu desăvârșire absentă orice referire la o încălcare a drepturilor copilului de către Stat – fie prin incapacitatea de a acționa în puținele situații când are obligația clară de a o face, fie prin interferența sa, de cele mai multe ori inutilă sau dăunătoare, atunci când ea de fapt nu se impune.
Că proiectul a devenit din păcate lege, prin votul inconștient și aproape unanim al parlamentarilor, nu face decât să dovedească veridicitatea tezei de mai sus.
Pozițiile repetat și stăruitor afirmate ale unor reprezentanți ai „minorităților sexuale” în susținerea abominabilelor abuzuri ale Barnevernet-ului norvegian contra familiei Marius și Ruth Bodnariu sau a obligativității așa-zisei „educații sexuale” ideologizate în școlile publice dau nu doar contur ci și consistență celor de mai sus.
Și exemplele pot continua.
Ca unul care s-a străduit, cu limitele și neputințele sale, să fie fidel atitudinilor și valorilor Dreptei (autentic conservatoare, nu mascaradelor neoconservatoare și neoliberale care infectează societatea și politica) cred că principala cerință pe care politicienii conservatori și societatea civilă trebuie să insiste este aceea ca autoritatea de stat să fie prezentă cât mai limitat în viața familiei. Dacă ne dorim ca familia să redevină centrul vieții sociale, să fie redusă sărăcia, să fie îmbunătățită starea generală de sănătate ori să fie crescut nivelul de educație, trebuie stopat „ajutorul” dat cu forța de un Stat incapabil, în general, să gestioneze până și treburi publice esențiale. Doar în acest context ne putem exercita drepturile și libertățile cu adevărat.
Suntem din partea Administrației Prezidențiale. Am venit să vă ajutăm!
În mediile conservatoare americane circulă o caricatură în care un birocrat spune unei mulțimi „sunt de la Guvern. Am venit să vă ajut”. La auzul ofertei, beneficiarii… fug care încotro sau îi trântesc ușa casei în nas.
Mutatis mutandis, în România cea mai recentă „ofertă de ajutor” ne vine din partea Administrației Prezidențiale sub forma proiectului „România educată”. La fel de dezlânat, plicticos și pretențios ca orice strategie a unei autorități, RE alarmează prin partenerii chemați spre a-și oferi expertiza. Selectați atent! Ghiciți cine sunt și fără să mai fie nevoie să îi nominalizez, nu-i așa?
Spre meritul lor, colegii din Alianța Părinților, asociație cu ambiții de reprezentativitate la nivel național au adresat Președinției un memoriu care țintește cele mai problematice aspecte din „RE”. Împreună cu alte 60 de asociații și fundații co-semnatare, AP solicită revizuirea acelor aspecte în care ONG-urile anti-familie și-au lăsat amprenta vizibilă: reducerea vârstei minime pentru școlarizarea obligatorie, „educația parentală”, obligativitatea – fie ea și una doar sugerată – a vaccinării, folosirea excesivă a tehnologiei în procesul de învățământ și promovarea în școli a unei foarte tulburi „diversități”.
ActiveNews scrie pe larg și reproduce conținutul Memoriului deci nu mai insist aspra lui, dar subiectele și preocuparea nu sunt, după acum am arătat mai sus, deloc noi. Vă invit să re-citiți opinia publicată de subsemnatul în România Liberă cu privire la prelungirea duratei școlarizării obligatorii.
În 2013, la așa-zisele „consultări cu societatea civilă” organizate în preludiul revizuirii Constituției României – proiect eșuat, din fericire – Forumul Constituțional, controlat în totalitate de Asociația ProDemocrația, a eliminat din documentul final remis Parlamentului toate propunerile venite din partea grupului de organizații conservatoare, deși acestea au fost prezente la dezbateri. Curat… Pro-democrație!
De atunci, însă, ne-am învățat lecția. Sunt sigur că Alianța Părinților va stărui pe lângă Adminstrația Prezidențială pentru ca opiniile noastre comune să cântărească la decizia finală cu privire la strategie.
Un candidat dezirabil pentru Parlamentul European
În loc de încheiere: la alegerile pentru Parlamentul European din 2019 votul meu va merge către independentul Petre Costea, româno-american, avocat și președinte al Alianței Familiilor din România. Nu doar pentru că a reușit să performeze prin forțe proprii în cel mai concurențial mediu cu putință (barourile din Statele Unite ale Americii) ci și pentru că dl. Costea s-a dovedit omul care înțelege cel mai bine adevărurile simple dar esențiale cu privire la relația familie-stat. În „America profundă” acestea sunt stâlpii ordinii societale și totodată principala rezistență contra unei Stângi politice și sociale tot mai comunizată și mai radicalizată.
Am încrederea că, dacă va ajunge la Bruxelles, Petre va fi un avocat perfect al adevăratelor interese ale familiei și copilului și un adversar fără compromis al infamului aparat al „experților” născuți de binomul stat-o„n”g-uri. Să-i ajute Domnul!

SECŢIUNEA A DOUA: CANONUL SCRIPTURII Acceptarea Canonului.4

download

SECŢIUNEA A DOUA: CANONUL SCRIPTURII

Acceptarea Canonului.

Introducere: abordarea dovezii istorice.

Studiu nostru de până acum (şi concluziile la care am ajuns în el) este fundamental pentru abordarea noastră a examinării dovezii istorice cu privire la acceptarea Canonului de către poporul lui Dumnezeu. Este important la începutul acestui studiu al dovezilor istorice să ne amintim ce înseamnă aceste concluzii pentru presupunerea, scopul şi aşteptările acestui studiu al acceptării Canonului.

Presupunerea acestui studiu

Ca şi presupunere a acestor studii în istoria bisericii, voi presupune în aceste lecturi despre acceptarea canonului aceeaşi perspectivă care ar trebui să fie presupusă în tratarea oricărei alte dezvoltări din istoria bisericii. Ca şi punct de vedere al meu sau ca presupunere voi lua credinţa în Domnul Isus Hristos. Cu alte cuvinte, presupun că Dumnezeu a vorbit cuvântul Său final de revelaţie pentru rasa noastră în persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Teologic, aceasta înseamnă că voi aborda acest subiect dintr-un punct de vedere Reformat. Mai degrabă decât să încerc să ascund, să deghizez sau să minimizez efectul acestei presupuneri, îl admit deschis. Fac aceasta deoarece sunt convins că orice altă abordare este neînţeleaptă. Orice altă abordare va denatura datele istorice şi va sabota credinţa în Hristos. Astfel stau lucrurile, deoarece orice altă abordare trebuie şi se aborda subiectul cu o altă presupunere decât credinţa în Hristos. Astfel, singura alternativă spre o abordare a credinţei acestui subiect este o abordare fără credinţă. Astfel, singura alternativă spre o presupunere corectă este presupunerea greşită sau o încercare de a combina presupunerea corectă cu cea greşită.

Prea adesea tratările subiectului istoriei canonului au eşuat să aprecieze că acest studiu confruntă inevitabil studentul cu subiectul epistemologiei. În opinia mea astfel de tratări corecte şi rafinate ale acestui subiect ca cea a lui F. F. Bruce şi B. F. Westcott eşuează în acest punct. (1) Canonul este în primul rând, regula supremă sau standardul credinţei. Ideea unei reguli supreme sau a unui standard final ridică în mod necesar întrebări epistemologice. De aceea, studiul canonului nu poate fi doar istoric. El trebuie să fie şi epistemologic, apologetic şi teologic. Deoarece ei nu accentuează acest aspect al studiului, ci mai degrabă tratează subiectul în principal sau în final ca o chestiune de investigaţie istorică, tratamentul lui Bruce şi Westcott sunt în cele din urmă nesatisfăcătoare pentru inima credincioasă. O inimă credincioasă ştie că credinţa în Hristos este bine întemeiată şi doreşte să ştie cum este aceasta aşa.

Presupunerea credinţei în Hristos are mai multe idei cruciale legate logic de ea care sunt cruciale pentru studiul subiectului canonului. Aceasta implică ideea necesară că Dumnezeu a vorbit în Hristos care printr-o providenţă specială asigură păstrarea acelei revelaţii răscumpărătoare pentru ca aceasta să poată fi standardul suprem sau canonul bisericii. Aceasta este o implicaţie a lucrării lui Hristos afirmată de Hristos Însuşi când El a declarat ca răspuns la mărturisirea lui Petru despre adevărata identitate a lui Isus Hristos, „tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Matei 16:18)

Această presupunere implică şi ideea că revelaţia este autoritară şi suverană. Acesta este conceptul întemeietor care este pus în joc în doctrina Reformată a auto-autentificării Scripturii. Mărturisirea Baptistă din 1689 repetă Mărturisirea de credinţă de la Westminster afirmând această doctrină în paragrafele 4 şi 5 din primul ei capitol:

4 Autoritatea Sfintei Scripturi care trebuie să fie crezută, nu depinde de mărturia unui om sau a unei biserici, 1 ci în întregime pe Dumnezeu (care este adevărul însuşi), autorul ei; de aceea ea trebuie să fie primită deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu. 2

5 Putem fi mişcaţi şi provocaţi de mărturia bisericii lui Dumnezeu pentru a avea o stimă şi un respect mare faţă de Sfintele Scripturi; 1 şi asupra celor divine în chestiune, eficienţa doctrinei şi măreţia stilului, consimţământul tuturor părţilor, scopul întregului (care este să dea toată slava lui Dumnezeu), descoperirea totală pe care o face despre singura cale de mântuire a omului, şi multe alte lucruri excelente incomparabile, şi toate perfecţiunile din ea, sunt argumente prin care ea este din abundenţă o dovadă că este Cuvântul lui Dumnezeu; 2 cu toate că întreaga noastră convingere şi asigurare a adevărului infailibil, şi a autorităţii divine din ea, este din lucrarea interioară a Duhului Sfânt care poartă mărturia prin şi cu Cuvântul în inimile noastre. 3

Presupunând că Dumnezeu a vorbit în Isus Hristos, o astfel de revelaţie nu poate fi şi nu trebuie să fie făcută să fie dependentă de nimic altceva pentru atestarea ei finală. Aceasta trebuie să fie ca revelaţie auto-atestată. Mesajul divin, conţinutul real şi veridicitatea naturală a cărţilor canonului este motivul real şi final pentru acceptarea lor ca şi canonice de către biserică. Autenticitatea istorică, mărturia clericilor, apostolatul general şi ortodoxia recunoscută pot fi toate într-un anume sens semne sau teste ale canonicităţii, dar toate aceste semne sunt ele însele dependente de auto-atestarea Scripturii.

Scopul acestui studiu

Scopul acestui studiu al dovezii istorice poate fi afirmat în primul rând negativ şi apoi pozitiv. Negativ, se poate spune că scopul acestei examinări nu este pentru a demonstra infailibil prin dovada istorică autoritatea canonului primit. Dovada istorică externă pentru autenticitatea Canonului este insuficientă prin sine pentru a întemeia o credinţă infailibilă în Canon. Pozitiv, se poate spune că scopul acestei examinări este confirmarea credinţei noastre prin arătarea faptului că dovada istorică este consecventă cu credinţa noastră.

Aşteptările acestui studiu

Aşteptările cu care este abordată această examinare a dovezii istorice trebuie să fie afirmată. Studiul nostru anterior ne conduce să ne aşteptăm, în primul rând, la un acord general în poporul lui Dumnezeu asupra întinderii Canonului. Promisiunea lui Hristos menţionată mai sus sugerează această aşteptare. În al doilea rând, ar trebui să ne aşteptăm să descoperim că, cărţile canonice aveau autoritate originală în poporul lui Dumnezeu. Forma profetică-apostolică a Canonului înseamnă că, cărţile canonice au avut autoritate imediată în poporul lui Dumnezeu. Nu ne aşteptăm să găsim cărţi despre care se credea odată în mod universal ca fiind ne-canonice că încep să aibă o autoritate canonică trecând printr-un lung proces istoric. Nu ne aşteptăm să găsim biserica, canonizând cărţi în sensul că le face canonice prin propria ei autoritate. În al treilea rând, trebuie să ne aşteptăm să găsim câteva neînţelegeri minore cu privire la întinderea Canonului. Autoritatea auto-autentificatoare a Scripturii şi promisiune lui Hristos sigilată în inima credinciosului de mărturia Duhului Sfânt ne asigură că va fi un acord general asupra Canonului în adevăratul popor al lui Hristos. Cu toate acestea, trebuie să fie amintit că în această viaţă poporul lui Dumnezeu este încă imperfect deopotrivă individual cât şi colectiv. De aceea, credinţa lor va fi imperfectă. Păcatul lor care rămâne poate întuneca temporar şi parţial mărturia Duhului în ei. Într-o problemă atât de esenţială şi de centrală cum este cea a Canonului nu ne-am aştepta ca dezacordul rezultant să fie mare, totuşi ne putem aştepta la anumite diferenţe de opinie. Ne-am putea aştepta ca diferenţele majore asupra subiectului canonului să fie însoţite de alte devieri majore de la adevărul creştin. După ce am afirmat aceste aşteptări, putem anticipa următoarea examinare afirmând că dovezile confirmă din abundenţă doar aceste aşteptări precise.

Acceptarea Canonului Vechiului Testament

Construcţia critică

Harris ne ajută să rezumăm punctul de vedere istoric critic asupra canonului Vechiului Testament.

Timp de mulţi ani cărturarii critici au construit pe diviziunea triplă actuala Biblie evreiască şi au susţinut că ea reprezintă o dezvoltare în trei etape. … Pretenţia pe scurt este că au fost trei stadii ale canonizării Vechiului Testament. Mai întâi Pentateuhul a fost canonizat în anul 400 î. Hr. Această dată se bazează pe teoria criticii înalte tradiţionale … Totuşi, Profeţii nu au fost canonizaţi până în 200 î. Hr. Prin „Profeţi” toţi aceşti autori înţeleg cele opt cărţi numite „Profeţi” în actuala Biblie evreiască, Talmudul şi Jerome, adică, cărţile lui Iosua, Judecători, Samuel, Împăraţi, Isaia, Ieremia, Ezechiel şi cei doisprezece profeţi mici. Aparent, aceste cărţi nu au fost scrise în această formă finală la timp pentru a intra în canonul Pentateuhului … Faptul că „Profeţii” au fost canonizaţi în 200 î. Hr. este clar datorită celor două semne speciale. În Eclesiastul (scrisă cam în 190-180 î. Hr.), există o trimitere la cei doisprezece profeţi mici deja colectaţi ca un întreg. Dacă această colecţie ar fi completă, cu siguranţă că şi restul cărţilor au fost completate. În al doilea rând, acest canon al „Profeţilor” nu includea cartea Daniel. Desigur, un punct cardinal de criticism este faptul că, cartea Daniel a fost scrisă în jurul lui 168 î. Hr. ca un tractat pentru a susţine starea morală [să întărească sentimentul patriotic – SW] în luptele Macabeilor. Pretenţia este că dacă, cartea Daniel a fost scrisă înainte de anul 200 î. Hr. atunci ea ar fi fost cu siguranţă între profeţi. Dacă, canonul Profeţilor a fost completat după anul 168 î. Hr. cu siguranţă ar fi inclus şi cartea Daniel. Singura modalitate de a explica absenţa cărţii Daniel dintre Profeţi este să punem încheierea canonului profetic cam în anul 200 î. Hr. înainte de scrierea cărţii Daniel … A treia fază a canonizării potrivit gândirii critice este încheierea canonului Scrierilor la Sinodul de la Jamnia din anul 90 d. Hr. Eissfeldt se referă la „sinodul ţinut în jurul anului 100 d. Hr. în Jamnia (Jabne), cam la doisprezece mile sud de Jaffa … acum ceea ce a apărut ca un rezultat al creşterii gradate a fost declarat formal obligatoriu şi pentru acest scop a fost înconjurat cu o teorie dogmatică” … (2)

Dovada istorică

Scopul nostru actual nu este să ne angajăm într-un răspuns detaliat la construcţia critică. Scriitorii citaţi mai sus alături de E.J. Young (3) au îndeplinit această sarcină în mod eficient. Doar vom schiţa dovada pentru următoarea afirmaţie: Toate dovezile istorice din afara Vechiului Testament până la cea mai timpurie informaţie disponibilă indică un Canon al Vechiului Testament complet. De aceea, toate dovezile sunt consecvente cu aşteptarea că, Canonul Vechiului Testament a fost încheiat în momentul în care cele mai târzii cărţi ale sale au fost scrise. Potrivit mărturiei Scripturii, acest timp a fost în jurul anului 400 î. Hr. Dovada care susţine această afirmaţie va fi organizată sub următoarele cinci titluri:

Dovada dată de iudaismul inter-testamental

Divizarea Vechiului Testament în trei diviziuni poate conduce la ascunderea autorilor ei profetici şi a formei sale în unele minţi. Totuşi, este adevărat să spunem că tripla diviziune timpurie presupune un Canon al Vechiului Testament complet şi recunoscut. Potrivit lui Young, o astfel de diviziune triplă a Vechiului Testament cu implicaţia ei a unui Canon al Vechiului Testament complet este „atestată la fel de devreme ca şi Prologul [Introducerea – SW] Eclesiastului. De vreme ce scriitorul Prologului afirmă că bunicul său (autorul lui Eclesiastul, Jesus ben Sirach, în jurul anului 190 î. Hr.) s-a dăruit pe sine în mare citirii „legii şi a profeţilor şi a altor cărţi ale părinţilor,” putem presupune că această diviziune triplă a fost tot atât de veche ca şi începutul secolului al doilea î. Hr.” (4)

Sulurile de la Marea Moartă susţin dovada din Eclesiastul pentru un canon complet al Vechiului Testament în al doilea secol î. Hr. B.C. Harris spune:

Întreaga această structură impozantă [clădire impresionantă – SW] a dezvoltării canonului Vechiului Testament, sprijinită de cel mai stimat dintre cărturarii critici, trebuie văzută acum căzând sub greutatea dovezii, unele noi şi unele vechi. Cea mai impresionantă dovadă nouă vine din descoperirea de la Qumran. În al doilea secol î. Hr. nu exista nici o diferenţă în stima acordată cărţilor din diviziunile felurite ale canonului. Deuteronomul era iubit şi copiat şi era privit ca autoritar [având autoritate – SW], ca şi Isaia, Psalmii şi Proverbele. Potrivit teoriei, dacă Psalmii au fost foarte stimaţi în anul 200 î. Hr., ei trebuiau să fie găsiţi în canonul Profeţilor. Până acum, deşi copii ale Psalmilor nu sunt pretinse a fi din 200 î. Hr., totuşi o porţiune din Eclesiastul (una din cărţile mai mici în a treia diviziune a Scrierilor) este declarată a fi datată în 150 î. Hr. Într-adevăr, editorul ei concluzionează că descoperirea copiei argumentează faptul că această carte trebuie să fi avut originea mult mai devreme – probabil, spune el, la mijlocul celui de-al treilea secol, canonizarea Scrierilor trebuie să se fi încheiat foarte aproape de canonizarea Profeţilor. Într-adevăr, ele trebuie să fi fost aproape sincrone [în acelaşi timp – SW] dacă Profeţii nu au fost canonizaţi până în anul 200 î. Hr. (5)

Dovezi din iudaismul primului secol d. Hr.

Aici pot fi citaţi doi martori. Primul, Philo, evreul Alexandrian, a murit cam în anul 40 d. Hr. Al doilea, Josephus a murit cam în anul 100 d. Hr. Această dovadă vine cam din acelaşi timp ca şi Noul Testament.

Ca şi Philo, Harris spune:

Dovada din scrierile sale despre întinderea canonului vine din citările sale din Vechiul Testament şi comentariile sale asupra feluritor părţi din el. Green se referă la studii detaliate ale lui Eichorn care arată că Philo se referă la sau foloseşte ca şi autoritare toate cărţile canonului evreiesc, cu excepţia cărţilor Estera, Ezechiel, Daniel, Eclesiastul şi Cântarea cântărilor. Din nou, aceste câteva cărţi nu sunt negate ci simplu neglijate, datorită lipsei ocaziei de a le folosi. (6)

Această afirmaţie clarifică faptul că Philo a folosit fiecare dintre tipicele trei diviziuni ale Canonului Vechiului Testament destul de mult.

Dovada lui Josephus este chiar şi mai clară.

Catalohul lui Josephus enumeră cele cinci cărţi ale legii, apoi treisprezece cărţi ale Profeţilor, apoi patru cărţi conţinând imnuri către Dumnezeu şi sfaturi pentru oameni pentru comportamentul în viaţă. Aceasta dă un total de douăzeci şi două, care este atins asociind Rut cu Judecători şi Plângeri cu Ieremia. Cele patru cărţi din a treia clasificare includ fără îndoială Psalmii şi Proverbele; şi Eclesiastul şi Cântarea lui Solomon sunt luate în mod natural ca şi celelalte două. (7)

Totalul de 22 de cărţi ale Vechiului Testament este numărătoarea tipică evreiască şi este aceeaşi ca şi numărătoarea noastră engleză de 39. Astfel Josephus mărturiseşte despre un Canon al Vechiului Testament terminat în primul secol care era la fel ca şi cel al nostru.

Dovezi ulterioare

Harris ne oferă ultimele liste a celor care încă mai devreme au numărat cărţile Vechiului Testament ca fiind 22 sau 24. De vreme ce amândouă dintre aceste numere sunt simplu rezultatul diferitelor feluri de a număra cele 39 de cărţi care alcătuiesc cele 39 de cărţi care alcătuiesc Vechiul Testament Protestant, fiecare din cele enumerate susţin un Canon al Vechiului Testament complet şi la fel ca şi cel al nostru. „Eusebiu din anul 400 d. Hr. spune că sunt 22 de cărţi evreieşti. Jerome spune 24. Origen, din 250 d. Hr. spune 22. Tertulian din 220 d. Hr. spune 24. Melito din 170 d. Hr. enumeră 24. … Talmudul este format din 24.” (8)

Dovada Noului Testament

Cea mai evidentă trăsătură a dovezii Noului Testament este că există o absenţă completă a vre-unei discuţii canonice în Noul Testament. Deşi Noul Testament nu ezită să arate o condamnare tăioasă la multe părţi din iudaismul primului secol, nu există nici un indiciu al criticismului asupra canonului primit de el. Dimpotrivă, în multe locuri în care Vechiul Testament este citat ca autoritate absolută de Noul Testament, canonul evreiesc este presupus ca fiind autentic fără discuţie. Există toate motivele să concluzionăm că Isus şi apostolii Săi erau perfect de acord cu privire la iudaismul din primul secol cu privire la întinderea Canonului. Aceasta înseamnă că ei au recunoscut cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament pe care îl avem noi. Când Pavel a spus: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu,” el a vrut să spună fiecare Scriptură sau toată Scriptura conţinută în acele 39 de cărţi (Matei 4:1-11; 2 Timotei 3:16).

Toate acestea sunt confirmate de faptul că Noul Testament foloseşte majoritatea, dacă nu toate, dintre cărţile Vechiului Testament. Roger Nicole spune:

„Dacă ne limităm la citările specifice şi la aluziile directe care formează baza recunoaşterii noastre anterioare, vom observa că 278 de versete diferite din Vechiul Testament sunt citate în Noul Testament: 94 din Pentateuh, 99 din Profeţi şi 85 din Scrieri. Din cele 22 de cărţi din recunoaşterea evreiască a Canonului numai şase (Judecători – Rut, Cântarea cântărilor, Eclesiastul, Estera, Ezra – Neemia, Cronici) nu se face referire explicită [clară – SW] la ele. Cele mai extinse [largi – SW] liste ale lui Dittmar şi Huehn arată pasaje care ne amintesc de toate cărţile Vechiului Testament fără nici o excepţie.” (9)

Academia lui Jamnia

Cuvintele lui Eissfeldt citate mai sus ca reprezentative a construcţiei criticii înalte a Canonului dau impresia că s-a ţinut un sinod oficial la Jamnia care a canonizat formal cel puţin a treia diviziune a Canonului Vechiului Testament, Scrierile. O astfel de imagine a ceea ce s-a întâmplat la Jamnia este eronată, fără susţinere şi simplu falsă în punctele cruciale. Cuvintele lui Young ne ajută să clarificăm unele dintre ele din negura de la Jamnia.

S-a susţinut uneori că a fost ţinut un Sinod evreiesc la Jamnia în Palestina şi că acest sinod a făcut afirmaţii cu privire la întinderea canonului. După ce Titus şi armatele sale au distrus Ierusalimul în anul 70 d. Hr. Rabinul Johana be Zakkai s-a stabilit în Jamnia şi şi-a desfăşurat activitatea sa literară acolo. Jamnia a devenit un centru de studiu biblic şi acolo a fost discutată canonicitatea unor anumite cărţi …” (10)

A existat o academie la Jamnia, dar este un lucru foarte îndoielnic că acolo a avut loc un sinod sau un consiliu. Acolo au avut loc discuţii despre canonicitatea unor anumite cărţi. Totuşi, întrebarea nu a fost dacă ele ar trebui să fie incluse în Canon. Mai degrabă, problema era dacă, cărţile care erau deja în Canon aveau un drept să fie acolo. Young continuă,

… şi, în particular, s-ar părea, dacă aceste cărţi ar trebui să fie excluse din canon. Dar dacă acolo a fost un Sinod care a discutat dacă anumite cărţi ar trebui să fie incluse în Canon este foarte îndoielnic. Profesorul H.H. Rowley a scris foarte înţelept despre Jamnia: „Într-adevăr, este îndoielnic, cât de mult este corect să vorbim despre Consiliul de la Jamnia. Cunoaştem că au avut loc discuţii printre Rabini, dar nu cunoaştem nici o decizie formală sau obligatorie care ar fi fost luată şi este probabil ca discuţiile să fi fost neoficiale …” (11)

Faptele privitoare la Jamnia sunt o fundaţie nepotrivită pentru suprastructura puternică, teoretică sau construcţia ridicată pe ele de către cărturarii criticii înalte.

Adăugarea apocrifă

Sursa adăugării ei

În manuscrisele vechi din anul 70 (12) au fost incluse întâmplător încă 14 sau 15 cărţi în afară de cele din canonul evreiesc. Un cărturar spune, „Din 1546 Biserica Romano Catolică a considerat sigur că aceste cărţi sunt inspirate şi egale cu Vechiul Testament. Ele sunt: Tobit, Iudita, Înţelepciunea, Eclesiastul, Baruh, 1 şi 2 Macabei şi unele suplimente ale lui Estera şi Daniel.” (13) Desigur, anul 1546 este anul Consiliului de la Trent. Decretul de la Consiliul de la Trent dezvăluie prejudecăţile de doctrină ale Bisericii Romano Catolice şi de asemenea o creştere a tradiţiei din Evul Mijlociu înrădăcinată în anumite afirmaţii ale consiliilor bisericeşti dominate de Augustine din Hippo. Înaintea lui Augustine aceste scrieri au fost citate ocazional într-un fel similar Scripturii ce unii dintre părinţii bisericii. Aşa cum am menţionat anterior, ocazional ele erau asociate cu cărţile canonice evreieşti în traducerea grecească a Vechiului Testament.

Falsitatea adăugării ei

Recunoaşterea acestor cărţi ca şi canonice de Romano Catolicism a fost greşită.

Aceasta este arătată de următoarele argumente.

(1) În studiile anterioare s-a arătat că forma Canonului Vechiului Testament a fost dată prin Moise şi Profeţi. Este recunoscut universal faptul că Duhul profeţiei s-a depărtat de Israel după Maleahi. De asemenea, este recunoscut universal faptul că, cărţile Apocrife nu au fost scrise mai devreme decât al doilea secol î. Hr. De aceea, este clar că, cărţile Apocrife nu pot fi canonice. Într-adevăr, una din cele mai bune dintre aceste lucrări apocrife învaţă absenţa Duhului profeţiei în timpul în care ea a fost scrisă. Observaţi 1 Macabei 4:46; 9:27; 14:41.

(2) De asemenea am văzut anterior că, cărţile canonice trebuiau să fie primite ca şi canonice imediat. Un motiv pentru aceasta era autoritatea lor profetică sau apostolică. Un alt motiv pentru care aceasta este aşa este că Dumnezeu a dat cărţile pentru a servi ca şi cărţi conducătoare pentru poporul Său. Astfel, El garanta că ele vor fi acceptate de ei când el le-a dat. Nu există nici o dovadă că aceste cărţi au fost recunoscute ca şi canonice de către evreii din vremea aceea şi nici o dovadă că ele au fost recunoscute ca şi canonice de biserică până în vremea lui Augustin. Aceasta a fost după 500 de ani de la compunerea lor. Harris spune: „Vocea singură a antichităţii în favoarea Apocrifei este cea a lui Augustin şi a Consiliilor de la Hippo (393 d. Hr.) şi de l Carthage, pe care el le-a dominat.” (14) Nici fragmentele Zadokite, nici Philo, nici Josephus, nici Noul Testament nu citează niciodată Apocrifa ca şi Scriptură. (15) Dimpotrivă, aşa cum am văzut mai devreme, Apocrifele sunt excluse în fiecare dintre listele timpurii ale canonului Vechiului Testament până la Augustin. (16)

(3) Promisiunea lui Hristos că El îşi va clădi biserica Sa pe mărturia autentică, profetică şi apostolică despre sine ne asigură de ideea că acordul larg şi general ar trebui să fie tipic pentru recunoaşterea bisericii a cărţilor canonice. Un mare acord există între creştinii ortodocşi cu privire la Vechiul Testament evreiesc şi Noul Testament grecesc. Dar pur şi simplu nu există un acord general cu privire la Apocrife. Istoria Apocrifei este istoria îndoielilor, diviziunii şi respingerii. Nici evreii, nici biserica primară până la Augustin, nici biserica greacă, nici biserica Protestantă nu a primit Apocrifa ca fiind canonică. Chiar Augustin a avut dubii mai târziu. (17) Consiliul în care aceste cărţi au câştigat un statut canonic neîndoielnic de la Biserica Romano Catolică a fost Consiliul de la Trent. În acel consiliu dintr-un punct de vedere Protestant, Biserica Romano Catolică a devenit în mod oficial apostată. Astfel, devierea cu privire la subiectul canonului de către Romano Catolicism a fost însoţită de proclamarea oficială a erorii de doctrină serioasă.

(4) Mai devreme am arătat că auto-autentificarea Scripturii este înrădăcinată în perfecţiunile sale divine înnăscute, în pretenţiile sale, conţinutul ei, atributele sale. Apocrifa nu posedă astfel de perfecţiuni. Harris poate afirma: „Ele au fost scrise după ce profeţia s-a retras din Israel. Autorii lor sunt conştienţi de acest fapt şi vorbesc în concordanţă. Ei nu pretind divinitatea …” (18) Astfel, ele nu pretind a fi Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, ele nu îşi arată conţinutul ca şi perfecţiuni divine. O perfecţiune divină pe care ele nu o arată este veridicitatea. Harris remarcă:

Scenele lui Tobit şi Iudita sunt aşezate în zilele captivităţii asiriene şi babiloniene şi astfel se întind în timpul scrierii profeţilor. Dar aşa cum spune Green, „Cărţile lui Tobit şi Iudita abundă în greşeli geografice, cronologice şi istorice, astfel că ele nu numai că viciază adevărul povestirilor care le conţin, ci le fac îndoielnice dacă ele se bazează măcar pe un fapt.” Se spune, de exemplu, că în tinereţea lui Tobit cele zece seminţii s-au revoltat sub Ieroboam (1:4, 5), ceea ce a fost cam în anul 925 î. Hr., dar el trăia după captivitatea celor zece seminţii, ceea ce a avut loc în anul 725 î. Hr. Totuşi el a murit când avea 158 de ani (14:11). Cartea Iudita vorbeşte despre Nebucadneţar ca domnind peste Ninive în loc de Babilon (1:1) şi conţine multe alte probleme interne. Cărţile nu pretind că ar fi lucrarea profeţilor şi nici nu pot fi apărate astfel. Descrierea „profeţi falşi” îi caracterizează mai bine pe autorii lor. (19)

(5) Ar putea părea ceva subiectiv, dar încă este adevărat să spunem despre Apocrifa că îi lipseşte mărturia Duhului Sfânt. Oricine este înclinat să pună la îndoială valoarea acestei remarci, i se poate răspunde astfel: lasă-l pe credincios să citească Apocrifa şi să o compare cu Sfânta Scriptură. Ascultaţi mărturia personală şi experienţa unui astfel de credincios:

Autorul a fost odată întrebat de o femeie creştină sinceră de ce Protestanţii nu primesc Apocrifa. El i-a schiţat argumentele prezentate mai sus – că evreii nu au primit-o, că Hristos şi apostolii nu au primit-o, că Biserica Primară nu a primit-o, şi că Romano Catolicii au adoptat-o numai în timpurile Reformei ca o reacţie la Protestantism şi pentru a susţine poziţia zdruncinată cu privire la anumite dogme. Era evident că cea care a întrebat a apreciat argumentul, dar nu era într-o poziţie dornică pentru a primi sau pentru a judeca dovada. În final, el a sfătuit-o să meargă acasă şi să citească  Apocrifa pentru sine. El a prezis că ei îi vor plăcea unele porţiuni din ea, dar va fi uimită de inconsecvenţele ei când este comparată cu Scripturile canonice şi de materialul ei evident legendar şi nenatural. La câteva luni mai târziu ea s-a întors şi a declarat că a fost convinsă pe deplin – ea a citit-o! Mai mulţi creştini ar trebui să citească Apocrifa ca pe o istorie veche interesantă. Dacă s-ar face aceasta multe întrebări cu privire la canonicitate ar fi lămurite. (20)

Acceptarea Canonului Noului Testament

Introducere:

Acest studiu al acceptării canonului Noului Testament ne forţează să ne luptăm cu probleme importante şi practice de la fundamentul credinţei noastre creştine.

Întrebările serioase ridicate

Faptele de bază cu privire la recunoaşterea canonului sunt de o aşa natură încât ridică întrebări care ne pun pe gânduri şi chiar îndoieli neplăcute în mintea creştinului serios. Cea mai uşoară cale de a judeca problema cu care sunt confruntaţi creştinii aici este să cităm faptul istoric bine-cunoscut că prima persoană care a enumerat toate cele 27 de cărţi ale Noului Testament ca fiind singurele cărţi canonice ale Noului Testament a fost Atanasie în anul 367. F. F. Bruce spune: „Atanasie este primul scriitor cunoscut nouă care a enumerat exact cele douăzeci şi şapte de cărţi care în mod tradiţional alcătuiesc Noul Testament în creştinismul catolic şi cel ortodox, fără a face vre-o deosebire în statutul lor printre ele.” (21) Creştinul serios dacă nu este zguduit de o astfel de afirmaţie, cel puţin este umplut de întrebări. El este obişnuit să privească Noul Testament ca şi o fundaţie neîndoielnică a credinţei sale. Totuşi acum el aude că asupra conţinutului său a avut loc o dispută de aproape 300 de ani după ce cărţile sale au fost scrise în totalitate. Probabil el se întreabă cum se justifică acest fapt surprinzător.

Răspunsurile preliminare prezentate

Există cinci adevăruri importante care îl pot ajuta pe creştinul serios să abordeze acest subiect. Aceste adevăruri îl vor ajuta pe el să răspundă la orice îndoieli cu care este ispitit. Faptul surprinzător tocmai menţionat poate fi mai puţin şocant dacă el îşi aminteşte următoarele lucruri.

Primul, trebuie să fie înţeleasă deosebirea dintre homologoumena şi antilegomena. În Noul Testament doar şapte cărţi (numite antilegomena) care alcătuiesc mai puţin de 20% din conţinutul său au fost puse la îndoială uneori. Cele patru evanghelii, Fapte, cele 13 scrisori ale lui Pavel, 1 Petru şi 1 Ioan nu au puse niciodată la îndoială în biserica primară. Aceste cărţi sunt cunoscute ca şi homologoumena. Cât de curând biserica post-apostolică devine vizibilă la începutul secolului al doilea, ea apare tratând aceste cărţi ca posedând autoritate.

Al doilea, creştinul trebuie să considere dificultăţile de comunicare din biserica primară. Nu este surprinzător faptul că unor cărţi le-a luat o perioadă de timp pentru a câştiga acceptare în secţiuni ale bisericii primare care au fost la o distanţă mare de cei care le-au scris prima oară. Westcott argumentează acest punct convingător:

Punctul de întâlnire al creştinilor a fost distrus de căderea Ierusalimului şi din acel timp bisericile naţionale au crescut în jurul centrelor lor separate, bucurându-se într-o mare măsură de libertatea de dezvoltare individuală şi de a expune, adesea în forme exagerate tendinţe ciudate de doctrină sau de ritual. Ca o consecinţă [rezultat – SW] naturală, circulaţia unor cărţi ale Noului Testament care au depins pentru o perioadă mai mult sau mai puţin de legătura lor presupusă cu formele specifice de creştinism; şi răspândirea altor cărţi a fost limitată sau de destinaţia lor originală [locul unde ele au fost scrise pentru prima dată – SW] sau prin natura conţinutului lor. (22)

Al treilea, trebuie amintit faptul că acceptarea universală a Noului Testament este ceea ce este acum în discuţie. Există dovezi că toate cărţile din Noul Testament au pentru privite ca posedând o autoritate în anumite secţiuni ale bisericii aproape de la început.

Al patrulea, trebuie amintit faptul că creştinii timpurii înconjuraţi de o tradiţie orală vie creată de predicatorii apostolici ai evangheliei nu au simţit necesitatea unui canon scris pe care o simţim noi acum. Nevoia de un canon scris poate părea evidentă pentru noi, dar ea nu li s-a părut evidentă lor la început. Trebuie să ne amintim de asemenea că mulţi creştini primari au trăit cu speranţa revenirii iminente a lui Hristos. Astfel, ei nu au văzut sensul sau necesitatea unui canon al Noului Testament imediat. Westcott scrie bine:

Totuşi nu se poate nega ideea Inspiraţiei Noului Testament, în sensul în care ea este susţinută acum, a apărut cu trecerea timpului. Când Sf. Pavel a vorbit despre Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament ca fiind în stare să dea înţelepciunea spre mântuire prin credinţa care este în Hristos Isus, el a exprimat ceea ce era credinţa practică a Bisericii creştine din primul secol. Vechiul Testament a fost pentru două sau trei generaţii o Biblie completă din punct de vedere doctrinar şi istoric când este interpretat în lumina Evangheliei. Putem crede că majoritatea învăţătorilor prezbiteri au pregătit calea pentru formarea unei colecţii de Scrieri Apostolice sincronizate cu scrierile Profeţilor, dar rezultatul pe care l-au anticipat a fost atins gradat, aşa cum Vechiul Testament în sine a fost format prin trepte încete. Distanţa este o condiţie necesară dacă vrem să estimăm corect orice obiect de dimensiuni mari. Istoria oricărei perioade ne va furniza ilustraţii ale adevărului; şi învăţătura lui Dumnezeu prin om pare să fie întotdeauna supusă legilor comune ale vieţii umane şi ale gândului. Dacă este adevărat că un profet nu este primit în ţara sa, la fel de adevărat este că el nu este primit în generaţia sa. Sensul puterii sale este vag chiar şi atunci când ea este cea mai adâncă. Trebuie să treacă ani înainte de a putea simţi că cuvintele unuia care a vorbit cu oamenii erau într-adevăr cuvintele lui Dumnezeu. (23)

Studiul recunoaşterii canonului este în multe privinţe un studiu clasic în dezvoltarea doctrinei în biserică. Vom observa în primul rând ideile originale, esenţiale, ne-probate şi ne-rafinate ale bisericii din perioada Părinţilor Apostolici. Apoi vom observa cum mişcările eretice şi încurcate au clarificat aceste convingeri ne-procesate. De asemenea vom observa faptul că răspunsul ortodox la aceste erezii a oferit un impuls oportun şi într-adevăr providenţial pentru definirea şi explicarea cu grijă a subiectului canonului. În final, vom observa cum s-a ajuns la o armonie solidă, publică şi universală de către biserica ortodoxă în al patrulea secol. Astfel, vom tratat acest subiect în trei puncte:

  1. PĂRINŢII APOSTOLICI
  2. EREZIILE TIMPURII
  3. ACORDUL DE MAI TÂRZIU
  4. PĂRINŢII APOSTOLICI
  5. Părinţii apostolici şi structura Canonului Vechiului Testament

Părinţii Apostolici au fost scriitori creştini care au trăit şi au scris chiar după Apostoli. Ei nu au avut în mod conştient intenţia de a merge nici măcar un pas dincolo de punctele de vedere ale lui Hristos şi ale Apostolilor Săi. De aceea, nu putem considera punctele lor de vedere fără să ne amintim de ideile canonice care erau deja clare în Noul Testament în sine.

În Noul Testament canonul Vechiului Testament stă ca un întreg desăvârşit care posedă autoritate. Autoritatea completă şi detaliată a Vechiului Testament pătrunde în mărturia Noului Testament ca un întreg. Aceasta este presupusă în principalele pasaje care mărturisesc punctul de vedere despre Vechiul Testament însuşit de Hristos şi Apostolii Săi (Matei 4:1-11; 5:17, 18; Ioan 10:34-36; 2 Timotei 3:15-17; 2 Petru 1:19-21).

De aceea, ne este nici o surpriză faptul că Părinţii Apostolici şi-au însuşit în scrierile timpurii post-apostolice acelaşi punct de vedere despre Vechiul Testament. Ei privesc Vechiul Testament ca un întreg desăvârşit. Ei presupun că graniţele sale sunt bine-cunoscute. Mai mult, ei îi atribuie aceeaşi inspiraţie amănunţită care îi este atribuită în scrierile Noului Testament. Kelly (deşi probabil nu este prietenul ideii că Biblia este desăvârşită şi inspirată în detaliu) este forţat să recunoască:

Din iudaism creştinismul a moştenit concepţia [ideea – SW] inspiraţiei divine a Sfintei Scripturi. Oricând Domnul nostru şi Apostolii Săi au citat din Vechiul Testament, este clar că ei l-au considerat ca şi cuvânt al lui Dumnezeu. Aceasta apare în mod repetat în lumina înregistrărilor Noului Testament. … Este de la sine înţeles că părinţii au considerat întreaga Biblie ca şi inspirată. Aceasta nu era doar o colecţie de segmente fără legătură [diferite – SW], unele de origine divină şi altele doar întocmiri umane. (24)

Nu numai că Vechiul Testament este o carte care posedă autoritate divină pentru Părinţii Apostolici, ea este în întregime o carte creştină. Ei o privesc ca şi o carte creştină care priveşte în mari detalii persoana, viaţa şi lucrarea lui Hristos. Kelly remarcă:

Importanţa Vechiului Testament ca şi o normă doctrinară în Biserica primară nu poate fi exagerată … autoritatea doctrinară care i se atribuie era bazată pe presupunerea aparentă neîndoielnică a faptului că, interpretată corect, ea este o carte creştină, şi că în particular profeţii au mărturisit într-adevăr despre Hristos şi slava Sa. (25)

Importanţa autorităţii recunoscute a Vechiului Testament ca şi întreg, cu alte cuvinte ca şi canon, pentru biserică nu poate fi apreciată îndeajuns. Influenţa sa asupra acceptării canonului Noului Testament a fost foarte mare. În Noul Testament şi la Părinţii Apostolici ideea unui canon al Vechiului Testament într-un cadru creştin natural şi sigur a sugerat că, canonul Noului Testament atunci trebui să fie pus alături de el. Singurul lucru care era necesar pentru dezvoltarea unui astfel de canon era o perioadă suficientă de timp care să treacă pentru ca apostolii să moară şi ca tradiţia orală vie pe care ei au lăsat-o să fie umbrită. Atunci biserica s-a găsit pe sine responsabilă pentru a fi credincioasă faţă de Domnul într-o perioadă marcată de absenţa apostolilor şi de întârzierea în întoarcere a Domnului. Astfel, ei i s-a părut necesar şi natural să îşi păzească puritatea sa urmând precedentul Vechi Testament al Israelului şi acceptând „memoriile [scrierile rămase – SW] Apostolilor” (cum le-a numit Iustin Martirul) ca un fel de canon al Noului Testament. Doar un pericol, dar unul important şi real, s-a ridicat împotriva bisericii. Acesta a fost că biserica ar putea să fie mulţumită de strălucirea ofilită a tradiţiei apostolice orale încât să fie inconştientă de devierea crescândă de la puritatea ei iniţială ceea ce s-a şi întâmplat să conţină. În final biserica s-ar fi putut trezi din cauza acestui pericol. Întrebarea era, Se va trezi la timp din punct de vedere istoric pentru a stabili acele documente care au avut originea autentică păstrată cu evlavie de predicarea apostolică a lui Hristos? Acest pericol a împiedicat în mod providenţial pătrunderea rapidă în biserică în primul şi al doilea secol a unor forme de profesare a creştinismului pervertite şi eretice, care curând au trezit-o şi au provocat-o asupra necesităţii clarificării înţelegerii ei a canonului Noului Testament.

Felul în care ideea canonului Vechiului Testament din cadrul creştin natural şi sigur a dat naştere ideii unui canon al Noului Testament poate fi ilustrat în primul rând din Noul Testament. 2 Corinteni 3:14 vorbeşte despre „citirea vechiului legământ” într-un context în care Legământul cel Vechi şi cel Nou sunt în mod repetat contrastate. Observaţi menţionarea explicită a Noului Legământ în versetul 6 şi în contrast cu versetele 6-11. „Citirea vechiului legământ” este, desigur, o trimitere la citirea scrierilor întregului Vechi Testament aşa cum se făcea în fiecare sabat în sinagogă (Fapte 13:15; 15:21). Când obiceiul răspândit al Noului Testament de a-l pune pe Hristos şi pe apostolii Săi pe un plan al autorităţii egal sau chiar superior celui a lui Moise şi al profeţilor este cântărit aşa cum se cuvine, devine clar faptul că scrierile lor vor fi considerate un nou canon. Următoarele pasaje arată acest obicei (Romani 16:25; Evrei 1:1, 2a; 2 Petru 1:16-21, 1 Corinteni 15:3-11, 2 Petru 3:1, 2; Ioan 2:22).

Desigur, Părinţii Apostolici dovedesc aceeaşi tendinţă de a-i face pe apostolii Noului Testament egali sau chiar superiori faţă de profeţii Vechiului Testament. Kelly ilustrează această tendinţă în Părinţii Apostolici pentru noi:

Generaţiile din timpul erei apostolice până la jumătatea secolului al doilea au un interes special pentru studiul nostru. Aceasta izvorăşte din faptul că, deşi cărţile Noului Testament existau, încă nu exista un canon oficial aprobat al Noului Testament. De unde şi-a extras Biserica învăţătura sa şi cum a evaluat sănătatea acesteia? Pentru un răspuns ne vom uita, fireşte, la scrierile celor aşa-numiţi Părinţii Apostolici … Pentru toţi aceştia creştinismul se pare că implica un complex de crezuri şi de practici … care în ultimă instanţă mergeau înapoi până la Hristos Însuşi. Dar dacă El era învăţătorul suprem, autorităţile accesibile [disponibile – SW] deopotrivă pentru adevărurile despre Persoana Sa şi despre mesajul Său au fost (a) profeţii, care au prevestit fiecare detaliu din slujirea Sa, şi (b) apostolii, care au lucrat cu El şi pe care El i-a însărcinat. Acest apel dublu la mărturia unită a Vechiului Testament şi a apostolilor era caracteristica erei; aceasta este ilustrată în mod competent [potrivit – SW] de citarea lui Policarp către filipeni să accepte ca standard al lor pe Hristos Însuşi alături de „apostolii care ne-au predicat evanghelia şi profeţii care au anunţat mai dinainte venirea Domnului nostru.” (26)

Cât de natural sugerează aceasta venirea unui canon al Noului Testament al scrierilor apostolice pentru a se potrivi cu canonul Vechiului Testament al scrierilor profetice este evident şi poate fi schematizat astfel:

[CANONUL VECHIULUI TESTAMENT=] PROFEŢIàHRISTOSßAPOSTOLI [?? CANON ??]

Un singur lucru mai trebuie adăugat pentru a desăvârşi înţelegerea noastră a puterii de sugerare a exemplului canonului Vechiului Testament asupra adăugării canonului Noului Testament. În cel puţin două pasaje din scrierile apostolice ale Noului Testament reiese clar că ele pot fi descrise ca fiind Scriptură. În 1 Timotei 5:18 Pavel citează exact cuvintele din Luca 10:7 care nu este găsit în Vechiul Testament. El îl leagă de o rostire derivată din Deuteronom 25:4 sub titlul „Căci Scriptura spune.” În 2 Petru 3:16 Petru îl menţionează pe preaiubitul său frate Pavel şi se referă nu numai la scrisoarea pe care Pavel a dat-o specific cititorilor ei, ci la „toate scrisorile lui”. Apoi el comentează astfel: „În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” Referinţa la restul Scripturilor clasează scrisorile lui Pavel – prezentate aici ca un grup de scrisori bine-cunoscute bisericii – ca şi Scriptură. Astfel, el nu numai o autoritate egală cu cea a Scripturii, ci chiar numele Scripturii este atribuit scrisorilor Apostolului Pavel şi evangheliei lui Luca din cadrul paginilor Noului Testament. Cu acest gând sugestiv în minţile noastre, putem considera acum anticiparea canonului Noului Testament în Părinţii Apostolici.

Părinţii Apostolici şi anticiparea Canonului Noului Testament

1) Imaturitatea clară a mărturiei lor faţă de Canonul Noului Testament

Clara imaturitate a mărturiei lor faţă de Părinţii Apostolici faţă de Canonul Noului Testament poate fi rezumată simplu. Părinţii Apostolici nu ştiau nimic de un canon al Noului Testament în sensul unei liste de cărţi care sunt acceptate oficial ca şi canonice. Mai mult, nu a fost trasată nici o graniţă clară între acele cărţi ale Noului Testament considerate canonice şi cele care nu erau considerate canonice. Mărturia ei despre canonul Noului Testament nu este tehnică sau oficială; nici nu este minuţioasă sau detaliată.

a) Mărturia Părinţilor Apostolici faţă de Noul Testament nu este tehnică sau oficială.

Vreau să spun aici că ei nu citează scrierile Noului Testament printr-o formulă care să le identifice ca fiind scripturale sau că posedă autoritate divină. Se pare că nu există nici o trimitere clară în Părinţii Apostolici asupra scrierilor Noului Testament ca şi „Scriptură”. (27) Scriptura este peste tot mai degrabă decât Vechiul Testament. Mai mult, în timp ce lucruri spuse din fiecare dintre cele patru evanghelii sunt citate clar, nu este niciodată vre-o trimitere clară la evangheliile scrise aşa cum le cunoaştem noi. Faptul că Pavel a scris un număr de scrisori este menţionat specific şi frecvent, (28) dar nu există o menţionare clară a unei evanghelii scrise sau despre o colecţie de patru evanghelii. (29)

Această stare de lucruri creează o dificultate specială în Părinţii Apostolici. Scrierile Noului Testament nu sunt citate cu vre-o formulă introductivă sugerând că ele au o autoritate specială. Astfel, când ei folosesc alte scrieri, nu există nici o modalitate de a face o deosebire între folosirea scrierilor ne-canonice şi scrierile canonice ale Noului Testament. Ocazional, Părinţii Apostolici folosesc cărţi din Apocrifă. Clement foloseşte limbajul din Înţelepciunea lui Solomon şi chiar o menţionează pe Iudita ca un exemplu sfânt. (30) Cu o relevanţă mai mare pentru tema noastră este referirea frecventă a lui Policarp la 1 Clement. Richardson este bine întemeiat când afirmă: „El foloseşte mult 1 Clement.” (31) Problema noastră este că referinţele la Clement adesea nu sunt distincte de trimiterile sale la scrierile Noului Testament. Astfel, deşi este imposibil să spunem cu certitudine într-un fel sau altul, unii au impresia că Policarp considera 1 Clement ca fiind o carte inspirată sau canonică. Desigur, sunt multe lucruri care pot fi susţinute împotriva acestui lucru. De exemplu, Policarp se referă la scrisorile lui Ignaţiu. Ar fi ceva exagerat să luăm aceasta ca o dovadă că el a considerat că aceste scrisori au o autoritate specială. De asemenea trebuie să notăm că în comparaţie cu referinţele lor la Scriptura canonică, Părinţii Apostolici au folosit puţin din scrierile apocrife sau ne-canonice.

Westcott notează mărturia Părinţii Apostolici faţă de veridicitatea scrierilor Apostolice. Totuşi în acelaşi timp el vede această caracteristică la Părinţii Apostolici. El speculează motivul său astfel:

Mărturia pentru Părinţii Apostolici nu este limitată de recunoaşterea mai multor feluri de creştinism care sunt păstrate în Scripturile Canonice: ele confirmă veridicitatea şi autoritatea cărţilor în sine. Faptul că ei nu apelează la scrierile Apostolice mai frecvent şi mai distinct izvorăşte chiar din natura poziţiei lor. Cei care au auzit vocea vie a Apostolilor este puţin probabil că au apelat la cuvintele lor scrise. Noi avem un instinct care ne face să preferăm orice legătură personală în locul relaţiei mai îndepărtate a cărţilor. Astfel, Papias ne spune că el a căutat să înveţe din fiecare sursă tradiţiile celor care au conversat cu bătrânii bisericii, gândindu-se că nu va avea beneficii atât de mari prin citirea naraţiunilor din cărţi cât ar avea din vocea vie care rămâne a ucenicilor Domnului. Şi încă Papias a afirmat precizia exactă a Evangheliei Sf. Marcu, şi a citat mărturiile () din Epistolele Catolice ale lui Sf. Petru şi Sf. Ioan. (32)

Westcott gândeşte corect că există motive bune pentru care mărturia Părinţilor Apostolici faţă de scrierile Noului Testament nu este nici tehnică, nici oficială. Alte consideraţii care explică acest caracter potenţial confuz al mărturiei lor poate fi adăugat. Totuşi, trebuie să observăm un al doilea lucru care manifestă imaturitatea clară a mărturiei lor faţă de canonul Noului Testament.

2) Mărturia lor nu a fost nici întreagă şi nici detaliată.

Vrem să spunem aici că nu există niciodată o trimitere la Noul Testament ca un întreg desăvârşit. Dar mai vrem să spunem că în Părinţii Apostolici există trimiteri clare şi sigure doar către 23 din cele 27 de cărţi ale Noului Testament. (33) Un lucru important în acest calcul este faptul că se foloseşte în mod clar Epistola către Evrei, Apocalipsa lui Ioan şi de o întindere mai mică a lui Iacov în aceste scrieri. (34) Acesta este un fapt important pentru istoria acceptării canonului Noului Testament deoarece aceste trei cărţi sunt cele trei cele mai mari şi cele mai importante dintre cele şapte cărţi cunoscute ca şi Antilegomena.

Aceste lucruri trebuie să fie spuse cu privire la competenţa şi precauţia cu privire la mărturia Părinţilor Apostolici. Totuşi există adevăruri cheie care trebuie aduse înainte pentru a indica valoarea pozitivă a mărturiei lor. În timp ce mărturia lor faţă de canonul Noului Testament nu este tehnică sau oficială, nici cuprinzătoare sau detaliată, ea este masivă şi răspândită. Aceasta ne conduce la …

Conţinutul propriu al mărturiei lor faţă de Canonul Noului Testament

Mărturia lor proprie şi pozitivă vine din folosirea întinsă a scrierilor din Noul Testament. Vorbind despre aceasta Westcott remarcă:

Este adevărat că aceste trimiteri ocazionale sunt cu o excepţie anonime. Cuvintele Scripturii sunt împletite în textura [materialul – SW] cărţilor şi nu sunt grupate în citate formale. Ele nu sunt aranjate cu efect argumentator, ci sunt folosite ca şi expresii naturale ale adevărurilor creştine. Această folosire a Sfintelor Scripturi arată că ele erau bine cunoscute atunci şi din acest motiv erau păzite de o ceată de martori; că limbajul lor era transferat în dialectul [vorbirea – SW] comună; că ele erau atât de familiare acelor primi creştini aşa cum este pentru noi care le folosim inconştient aşa cum ei o făceau în scris sau în conversaţie. (35)

Epistola lui Clement către Corinteni, cele şapte Epistole ale lui Ignaţiu, Didache, Epistola lui Barnaba erau toate marcate de folosirea întinsă a scrierilor Noului Testament. Totuşi, cea mai impresionantă dintre toate este Epistola lui Policarp către Filipeni. Richardson remarcă această trăsătură a scrisorii sale: „El nu este versat în Scripturi, după cum a şi recunoscut, adică în Vechiul Testament. Dar el a meditat mult asupra scrierilor creştine; scrierile lor sunt un veritabil mozaic [o colecţie de piese formând împreună o capodoperă – SW] de citate şi aluzii [trimiteri – SW] la ele. Criticilor moderni le place să îl numească „ne-original.” (36) Richardson elaborează mozaicul scrierilor Noului Testament îndesat în Epistola lui Policarp:

Policarp cunoştea Evangheliile Sinoptice şi Faptele. Dar citatele sale despre ceea ce a zis Isus sunt adesea făcute într-un stil liber. Punerea laolaltă a citatelor sale poate fi datorată citării lor din memorie. El este versat [foarte familiar – SW] în Epistolele Paveliene şi trimiterile lui includ Evrei şi Pastoralele. Totuşi cartea sa favorită este 1 Petru; şi din celelalte epistole catolice el cunoaşte Iacov şi 1 şi 2 Ioan. (37)

Nu trebuie să trecem de la această consideraţie a folosirii întinse a scrierilor Noului Testament în Părinţii Apostolici fără să acordăm consideraţie semnificaţiei şi implicaţiilor lor. Trebuie să recunoaştem că nu este nici o mărturie clară în ele că scrierile Noului Testament erau privite deschis ca şi Scriptură canonică. De asemenea trebuie să recunoaştem că nu există nici o mărturie clară pentru o colecţie de scrieri ale Noului Testament. Cu toate acestea există o mărturie clară pentru felul de tratament şi de respect dat pe care cineva s-ar aştepta să i se dea Scripturii canonice. Scrierile apostolilor şi cele ale asociaţilor lor imediaţi au fost preţuite şi respectate. Lor li s-a acordat o atenţie profundă. Terminologia lor a fost ţesută atât de adânc în minţile acestor oameni încât ea curgea din stilourile şi din gurile lor în mod natural şi fără citare în cele mai multe cazuri. Fără îndoială aceasta este o mărturie importantă şi semnificativă asupra stăpânirii pe care aceste scrieri o dobândeau încet în cele mai timpurii biserici post-apostolice.

Tot ceea ce am spus nu privire la mărturia solidă şi răspândită a canonului în Părinţii Apostolici este întărit de faptul că în scrierile lor înţelegerea de bază şi principiul formal aflat în joc în canonul Noului Testament este îmbrăţişat în mod clar.

Înţelegerea fundamentală a mărturiei lor faţă de Canonul Noului Testament

Această înţelegere fundamentală este slăvirea lor constantă faţă de apostoli şi autoritatea lor în comparaţie cu ei înşişi. Cu alte cuvinte, există o cunoştinţă a insignifianţei lor enorme în comparaţie cu Apostolii. Această cunoştinţă pătrunde în scrierile lor. (38) Mărturii exemplu în acest sens al autorităţii mai mari a Apostolilor în comparaţie cu Părinţii Apostolici pot fi extrase din scrierile majore. De exemplu Clement spune aceasta:

Apostolii au primit evanghelia pentru noi de la Domnul Isus Hristos; Isus, Hristosul, a fost trimis de la Dumnezeu şi apostolii de la Isus. Astfel Hristos este de la Dumnezeu şi apostolii sunt de la Hristos. … Ei au predicat în sat şi în oraş, şi i-au numit pe primii lor convertiţi, după ce i-au testat prin Duhul, ca să fie episcopi şi diaconi pentru viitorii credincioşi. … Acum, apostolii noştri, mulţumită Domnului nostru Isus, au ştiut că va fi o competiţie pentru titlul de episcop. Din acest motiv şi pentru că lor li s-a dat o cunoaştere exactă despre viitor, ei i-au numit pe funcţionarii pe care i-am menţionat. … Luaţi scrisoarea binecuvântatului apostol Pavel. … Pentru a fi siguri, sub călăuzirea Duhului, el v-a scris despre sine şi Chifa şi Apolo, pentru că chiar atunci voi aţi format partide. (39)

Din aceste afirmaţii este clar că apostolii posedau o demnitate pe care Clement nu o pretinde. De asemenea este clar că Clement a atribuit daruri supranaturale apostolilor pentru care nu a avut nici o pretenţie. Ei cunoşteau viitorul. Ei au scris sub călăuzirea Duhului. El nu a fost aceasta.

Şi Ignaţiu atestă clar simţul său de inferioritate faţă de Apostoli:

Vreau să împărtăşesc acestea, pentru ca să fiu numărat împreună cu creştinii Efeseni care, prin puterea lui Isus Hristos, au avut o singură minte cu cea a apostolilor. … Atunci faceţi un efort real pentru a sta ferm prin poruncile Domnului şi ale apostolilor … În mod similar, toţi trebuie să arate respect diaconilor. Ei îl reprezintă pe Isus Hristos, aşa cum episcopul are rolul Tatălui, şi prezbiterii sunt ca şi consiliul lui Dumnezeu şi o legătură apostolică. … De vreme ce şi eu sunt un condamnat, nu am crezut că este sarcina meu să vă dau porunci ca un apostol. … Eu nu vă dau porunci ca Petru şi Pavel. Ei erau apostoli: eu sunt un condamnat. … Totuşi rugăciunile voastre către Dumnezeu mă vor face perfect astfel ca să pot câştiga acea soartă care mi-a fost atribuită prin îndurare, adăpostindu-mă în „Evanghelie,” ca şi în trupul lui Isus, şi în „Apostoli,” ca şi în prezbiterii Bisericii. Şi „Profeţii,” haideţi să-i iubim şi pe ei. … Fugiţi de schismă ca de sursa greşelii. Toţi ar trebui să îl urmaţi pe episcop aşa cum a urmat Isus Hristos pe Tatăl. Urmaţi şi pe prezbiteri aşa cum i-aţi urma pe apostoli. (40)

Există lucruri confuze în anumite afirmaţii ale lui Ignaţiu. Totuşi, este clar faptul că apostolii ocupă un loc de autoritate şi demnitate în biserică chiar lângă Domnul Isus Hristos. Mai mult, în ciuda tendinţei lui Ignaţiu de a înălţa slujba de episcop, este clar că apostolii sunt mai presus chiar decât singurul episcop aşa cum era el prezentat în scrierile lui Ignaţiu.

Policarp face şi el clară o distincţie calitativ superioară a Apostolilor:

Cu siguranţă, nici eu şi nici altcineva ca mine nu poate urma înţelepciunea binecuvântatului şi gloriosului Pavel care, când era prezent printre voi faţă în faţă cu generaţia din timpul său, v-a învăţat corect şi ferm „cuvântul adevărului.” De asemenea când era absent v-a scris scrisori ca voi să puteţi să le studiaţi cu grijă, ca să creşteţi în credinţă … (41)

Didache poartă chiar pe faţa sa veneraţia înaltă cu care era privit apostolatul. Prima sa linie zice: „Învăţătura Domnului către păgâni de către cei Doisprezece Apostoli.”

Mărturia lui Clement, Ignaţiu, Policarp şi Didache arată foarte clar faptul că principiul şi puterea care a dus la acceptarea canonului Noului Testament a fost înţeles de Părinţii Apostolici. Întregul punct şi scop al canonului Noului Testament era să întărească biserica făcând-o de neschimbat faţă de predicarea apostolică, autentică a evangheliei. Caracterul canonic al Apostolilor a fost înţeles clar şi recunoscut în cele mai timpurii scrieri care au urmat după Noul Testament. Westcott mărturiseşte această realitate:

Recunoaştem că succesorii apostolilor nu au recunoscut [înţeles – SW] faptul că istoriile scrise ale Domnului şi risipitele epistole [scrisori – SW] ale primilor Săi ucenici vor forma o sursă suficientă şi sigură şi un test de doctrină când tradiţia curentă a devenit confuză sau coruptă. Conştienţi de viaţa din trupul creştin şi realizând puterea Capului său, într-un fel imposibil acum, ei nu au simţit faptul că Apostolii au fost însărcinaţi providenţial să exprime odată pentru toţi în scrierile lor forma esenţială a creştinismului, chiar dacă Profeţii i-au umbrit mai dinainte. Poziţia pe care ei au păstrat-o nu a poruncit acel punct de vedere cuprinzător al naturii şi a bogăţiilor bisericii creştine prin care ideea este sugerată şi confirmată. Dar în mod sigur ei au avut o percepţie [cunoştinţă – SW] vagă a faptului că munca lor era esenţial diferită de cea a predecesorilor lor [a celor care s-au dus înaintea lor – SW]. Ei au eşuat să perpetueze [continue – SW] titlul lor, deşi ei şi-au păstrat slujba. Ei le-au atribuit lor putere şi înţelepciune faţă de care ei nu au avut nici o pretenţie. Fără a avea vre-un sens exact al întregirii Scripturilor creştine, totuşi ei au tras o linie între ei şi propriile lor scrieri. Ca printr-un instinct providenţial, fiecare dintre acei învăţători care au stat cel mai aproape de scriitorii Noului Testament au contrastat scrierile lui cu cele ale lor, şi în mod categoric s-a situat la un nivel mai jos. Acest lucru este foarte semnificativ; pentru că el arată în ce fel formarea [punerea laolaltă – SW] a canonului a fost un act al intuiţiei [instinctului – SW] Bisericii, derivat [obţinut – SW] din nici un raţionament, ci realizat în cursul creşterii sale naturale ca unul dintre primele rezultate ale cunoştinţei de sine. (42)

  1. F. F. Bruce, The Canon of Scripture, (Inter-Varsity Press, Downers Grove, 1988); B. F. Westcott, A General Survey of the History of the Canon of the New Testament, sixth edition, (Baker Book House, Grand Rapids, 1889) reprinted 1980.
  2. R. Laird Harris, Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, pp.723ff. Cf. also Harris, Inspiration and Canonicity, pp.138ff. and John W. Wenham, Christ and the Bible, p. 134 pentru descrieri şi examinări ale construcţiei critice a recunoaşterii canonului Vechiului Testament.
  3. Revelation and the Bible, pp. 157ff; Infallible Word, pp.73ff.
  4. Young, Revelation and the Bible, pp.164ff.; Harris, Inspiration …, p.145.
  5. Harris, Inspiration and Canonicity, pp.139, 140.
  6. ibid.
  7. ibid.
  8. Harris, Inspiration …, pp.142, 143.
  9. Revelation and the Bible, p.138.
  10. The Infallible Word, p.73.
  11. ibid. Cf. also Harris, Inspiration, p.155, Wenham, Christ and the Bible, p.138f.
  12. LXX este o abreviere pentru Septuaginta. Aceasta a fost traducerea grecească a Vechiului Testament folosită des în timpul scrierii Noului Testament.
  13. G. D. Young in Revelation and the Bible, p.171.
  14. Harris, Inspiration …, p.190.
  15. Harris, loc. cit., pp.182-185.
  16. (Harris, loc. cit., pp.142, 143.
  17. Harris, loc. cit., p.190f; Charles, in Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, vol. 1, p.205.
  18. Harris, loc. cit., p.194f.
  19. Harris, loc. cit., p.181f.
  20. R. Laird Harris, Inspiration and Canonicity, p.193f.
  21. F. F. Bruce, The Canon of Scripture, (Inter-Varsity Press, Downers Grove, 1988), p. 209.
  22. Westcott, A General Survey of the History of the Canon of the New Testament, (Baker Book House, Grand Rapids, 1980), pp. 4 and 5.
  23. Westcott, A General Survey of the History of the Canon of the New Testament, (Baker Book House, Grand Rapids, 1980), pp. 55, 56.
  24. Kelly, Early Christian Doctrines, pp. 60 and 61.
  25. Kelly, loc. cit., p. 32.
  26. Kelly, loc. cit., p. 31.
  27. Această afirmaţie cere calificarea că Epistola lui Barnaba poate cita Matei 22:14 cu formula introductivă, „aşa cum este scris”. Westcott în cartea sa General Survey (Studiu general) consideră această posibilitate (p. 51) şi remarcă, „această citare din Sf. Matei, dacă într-adevăr este o citare, este cal mai timpuriu exemplu direct de folosire a unei cărţi a Noului Testament ca şi Sfânta Scriptură.”
  28. Clement’s Epistle to the Corinthians, 47:1; Ignatius’ Epistle to the Ephesians 12:2; Polycarp’s Epistle to the Philippians 3:2.
  29. Această afirmaţie trebuie să fie calificată în două feluri. Primul, Didache citează Evanghelia după Matei atât de frecvent şi de convingător încât este dificil că credem că autorul ei nu a avut Evanghelia după Matei într-o formă scrisă înaintea lui. Al doilea, în Epistola lui Ignaţiu către Filadelfieni (5:1) următoarea afirmaţie ar putea implica foarte uşor existenţa unei evanghelii scrise sau a evangheliilor cunoscute de Ignaţiu: Totuşi rugăciunile voastre către Dumnezeu mă vor face perfect astfel ca să pot câştiga acea soartă care mi-a fost atribuită prin îndurare, adăpostindu-mă în „Evanghelie,” ca şi în trupul lui Isus, şi în „Apostoli,” ca şi în prezbiterii Bisericii. Şi „Profeţii,” haideţi să-i iubim şi pe ei.” (Tradus de Cyril C. Richardson în Early Christian Fathers).
  30. Observaţi Clement 3:4; 7:5; şi 55:4.
  31. Conform exemplului din Epistola lui Policarp către Filipeni 7:2.
  32. Westcott, General Survey …, p. 47.
  33. Cărţile la care nu se face trimitere sau spre care este doar o trimitere nesigură sunt 2 Petru, Iuda, 2 şi 3 Ioan. Observaţi comentariile lui Westcott, General Survey …, p. 48. Westcott observă că nu există trimiteri clare la Epistolele către Tesaloniceni, Coloseni, Filimon şi Tit. Nu sunt de acord cu el cu privire la Tit pe baza aluziei făcute la Tit 3:1 de Clement în 2:7 din epistola sa către Corinteni. În plus, folosirea lui 1 şi 2 Timotei este neîndoielnică. Aceasta pune dincolo de îndoială faptul că Epistolele Pastorale erau cunoscute şi atribuite lui Pavel şi coroborează ideea că Părinţii Apostolici au cunoscut Epistola lui Pavel către Tit. Mai mult, nu există îndoieli serioase cu privire la autenticitatea Epistolelor către Tesaloniceni, Coloseni, şi Filimon în special când sunt folosite toate scrisorile lui Pavel.
  34. Clement foloseşte penetrant cartea Evrei (17:1; 27:2; 36:1-6), în timp ce Papias şi autorul lui the Shepherd of Hermas (Păstorul din Hermas) cunoştea clar Apocalipsa lui Ioan (Cf. Westcott, General Survey …, pp. 77 and 201).
  35. Westcott, loc. cit., p. 49.
  36. C. C. Richardson, Early Christian Fathers, (Philadelphia, Westminster Press), p. 123.
  37. Richardson, loc. cit., p. 125.
  38. Conform trimiterilor Epistolei lui Clement către Corinteni 42:1; 44:1; 47:1; Ignatius’ Seven Epistles: Ephesians 11:2; 12:2; Magnesians 13:1; Trallians 3:2: 4:3; 7:1; Romans 4:3; Philadelphians 5:1; 9:1; Smyrnaeans 8:1; Polycarp’s Epistle to the Philippians 3:2; 9:1; Didache Introduction.
  39. Clement’s Letter to the Corinthians 42:1; 44:1; 47:1.
  40. Ignatius Letters to the Ephesians 11:2; Magnesians 13:1; Trallians 3:2, 3; Romans 4:3; Philadelphians 5:1; Smyrnaeans 8:1.
  41. Polycarp’s Letter to the Philippians 3:2.
  42. Westcott, loc. cit., pp. 56, 57.

http://www.voxdeibaptist.org/revelatie_Samuel_Waldron_part03_sect05.htm

SOMN

download

SOMN. VT foloseşte mai multe cuvinte pentru „somn”, NT are mai puţine; însă de ele nu se leagă nici o semnificaţie particulară. Ele semnifică somn în sensul odihnei şi refacerii fizice.

După cum ne-am putea aştepta, termenul „somn” este folosit într-un sens figurativ în ambele Testamente. În Proverbe 19:15 etc., el descrie apatie mintală, iar în Proverbe 24:33 se referă la încetineală fizică şi lene, trândăvie. Pavel foloseşte termenul pentru a descrie starea de apatie spirituală a necreştinilor (Efeseni 5:14), care îi lipseşte de vlagă şi îi face să fie nepregătiţi pentru cea de-a doua venire a lui Cristos (Matei 25:22). Dimpotrivă, creştinul s-a trezit din această apatie spirituală, el este însă provocat să rămână treaz (1 Tesaloniceni 5:4-8; Romani 13:11 ş.urm.; Matei 25:13; 26:41).

Somnul este de asemenea un sinonim pentru moartea fizică (Iov 14:12; Ioan 11:11-14; 1 Corinteni 15:18). Aceasta semnifică faptul că moartea, asemenea somnului, nu este o stare permanentă, şi nici nu „distruge identitatea celui care doarme” (Luca 24:39 ş.urm.), în ciuda transformării ce urmează să aibă loc la înviere (1 Corinteni 15:13 ş.urm.).

„Somnul adânc”, tardemi, era indus în mod supranatural (Geneza 2:21; 1 Samuel 26:12), şi era aproape echivalent unei *„transe” (Geneza 15:12), în care erau date viziuni (Iov 4:13; Daniel 8:18). Echivalentul lui din NT este hypnos (Faptele Apostolilor 20:9). Viziunile aveau însă loc şi în cursul somnului „obişnuit” (Geneza 28:10 ş.urm.; 1 Samuel 3:2 ş.urm.). Vezi şi *VIS; L. Coenen, NIDNTT 1, p. 441-443.

J.G.S.S.T.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/somn.html

Mari amăgiri în vremurile din urmă de Petru Popovici

download

Mari amăgiri în vremurile din urmă
de Petru Popovici

 Cuprins:
– Cuvânt înainte –

1. Amăgirea cu ateism
2. Amăgirea cu evoluţie
3. Amăgirea cu formalism
4. Amăgirea cu plăceri spre înmulţirea fărădelegii
5. Amăgirea cu ocultism
6. Amăgirea cu necredinţă
7. Amăgirea cu liberalism
8. Amăgirea cu învăţături rătăcitoare
9. Amăgirea cu Anticrist
Încheiere

Cuvânt înainte

Semnele vremurilor striga tuturor celor credincioşi că trăim în zilele din urmă. E necesar ca fiecare să-şi dea seama de aceasta.

Biblia ne înştiinţează că în zilele din urmă, Satan, care ştie că mai are puţină vreme, prin uneltirile lui, va încerca să-i înşele chiar şi pe cei aleşi. El îi supune la fel de fel de teste subtile, aşa cum nu se aşteaptă mulţi din copiii Domnului. Pentru Iosif încercarea a fost prin femeia lui Potifar, pentru Iov prin pierderi şi boală, pentru cei trei tineri din Babilon să se închine chipului de aur, pentru Daniel să nu se roage o lună, pentru Iuda să-L vândă pe Fiul lui Dumnezeu, pentru Petru să se lepede de Domnul, pentru Dima să iubească lumea de acum.

Fiindcă îmi dau bine seama de această luptă ce se dă ca să ne doboare, am căutat în aceste pagini să demasc planurile vrăjmaşului şi să strig să ne alipim în totul de Domnul. E necesar să fim foarte atenţi la toate amăgirile lui. Indiferent pe ce cale vin, trebuie să ştim că Satan vrea doborârea noastră, vrea să ne despartă de Domnul, de Cuvântul Său sfânt. El caută să ne determine să ascultăm de minciunile lui. Mulţi sunt deja amăgiţi fără să ştie. O, de ar da voie Duhului Sfânt să-i trezească!! Iar cei ce încă nu s-au lăsat amăgiţi, e bine să folosească genunchii, să se roage şi să vegheze, ca să poată înfrunta pe vrăjmaşul. Lupta copiilor Domnului din vremurile din urmă va fi grea, foarte grea, ca a creştinilor din primele veacuri. Fiecare însă trebuie să lupte vitejeşte prin puterea Duhului Sfânt, ascultând în totul de ordinele Celui ce a biruit lumea şi este Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Fie prin viaţa noastră, fie prin moartea noastră, a Lui şi numai a Lui să fie toată gloria şi închinăciunea!

În clişeul de pe copertă, Luther a căutat să redea că fiara roşie poartă biserica apostată, desfrânata cea mare, având fiara cu trei trepte, iar în faţă, mulţimea cu regi şi domnitori li se închină. Puţin mai în spate îngerul îi explică lui Ioan. E bine să nu fim amăgiţi la o aşa închinare

Petru Popovici – 6 August 1993

1. Amăgirea cu ateism

„Ei tăgăduiesc pe Domnul şi zic: „Nu este El” Ieremia 5:12  „…şi veţi şti că Eu sunt Domnul” Ezechiel 6:7

Hristos Domnul a spus că în vremurile din urmă vor fi mari amăgiri din partea Satanei, care înşeală lumea şi caută „să înşele, dacă e cu putinţă şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Amăgirile, care se petrec sub ochii noştri, ne spun că trăim vremurile din urmă şi ne strigă să veghem, ca să nu fim înşelaţi. Amăgirile Satanei sunt de mai multe feluri.

Una din amăgirile subtile a vremurilor din urmă e ateismul, tăgăduirea lui Dumnezeu. Biblia spune clar că înainte de venirea Domnului Isus Hristos va fi lepădarea de credinţă, apostazia (2 Tesaloniceni 2:3). Iar lui Timotei, apostolul Pavel i-a scris: „Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1).

De fapt, atei au fost întotdeauna. Pe vremea proorocului Ieremia chiar şi în poporul Israel existau atei. În Ieremia 5:12 este scris: „Ei tăgăduiesc pe Domnul şi zic: „Nu este El! Şi nu va veni nenorocirea peste noi; nu vom vedea nici sabia, nici foametea”. Dar în vremea noastră ateismul s-a răspândit mult. Nicuşor Ghiţescu în cartea sa „Izvorul puterii”, vol. I, Chicago 1986, la pag 13 spune: „În anul 1900, 34 procente din populaţia globului era creştină şi mai puţin de 1 procent era atee. Astăzi 32,8 procente din populaţia globului este creştină şi mai mult de 20 procente este atee”. Progresul acesta mare al ateismului se datorează în mare parte dominaţiei comuniste, care s-a extins mult după cel de-al doilea război mondial, când cei mai mulţi fripturişti, dornici după poziţii, după slujbe mai bune, s-au declarat atei. În cartea proorocului Ezechiel, se spune de peste 50 de ori: „Şi vor şti ca Eu sunt Domnul”. Toţi ateii vor învăţa într-o zi că există Dumnezeu şi că El e Domnul.

1. Ateismul nu are nici o bază, nici o dovadă că nu există Dumnezeu, ci e amăgire satanică

Crezul lor nu e bazat pe studii serioase, pe cercetări, pe convingeri, ci doar pe înşelăciunea satanică. Oamenii s-au vândut pe un blid de linte. La Bruyere în cartea sa „Caracterele”, apărută şi în limba română în Editura pentru Literatură, Buc. 1966, vol. II, pag. 298, serie: „Ateismul nu există. Cei mari, cel mai mult bănuiţi de ateism, sunt prea leneşi ca să conchidă în mintea lor că nu există Dumnezeu”.

E curios şi totodată foarte important de notat că în ţările subjugate de comunism, Satana a amăgit lumea cultă, pe savanţi şi profesori. Aceasta fiindcă de ei s-a putut sluji mai bine spre îndoctrinarea tineretului în ateism. Toţi aceştia au fost trimişi prin sate ca misionari ai ateismului, ca lectori, şi ei n-au avut curajul să zică: „Nu”. Cunosc un profesor din Timişoara, care în câteva rânduri a fost trimis la sate să spună că nu există Dumnezeu, dar el s-a făcut bolnav şi n-a mers, căci el nu era ateu. Toţi lectorii aceştia trebuiau să spună ţăranilor, muncitorilor adunaţi la Casa de Cultură că majoritatea savanţilor din lume sunt atei. Dar aceasta era o minciună, ca atâtea altele. O revistă din Statele Unite a făcut o anchetă trimiţând chestionare cu privire la credinţa în Dumnezeu. Din 1500 oameni de ştiinţă de la Universităţile americane chestionaţi, numai 35 au declarat că sunt atei. Toţi ceilalţi au declarat că ei cred în Dumnezeu.

Ai tu dovezi că nu există Dumnezeu? Ştii precis că nu există? Ai reuşit tu să cercetezi tot universul acesta mare, ca să poţi face o aşa afirmaţie? Nici dacă ai trăi trei miliarde de ani şi ai avea o rachetă să zbori cu viteza luminii, nu ai putea spune că nu există Dumnezeu. Numai în galaxia noastră există peste o sută de miliarde de corpuri cereşti, unele cu mult mai uriaşe decât globul pământesc. Apoi, în afară de galaxia noastră numită Calea Lactee, nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ştiu precis câte alte galaxii mai există. Unii spun că mai sunt o sută de miliarde de alte galaxii. Astronomul Huble, care e o autoritate în astronomie, e de părere că mai sunt vreo cinci sute de miliarde până la un trilion de alte galaxii. Ca să poţi afirma că nu este Dumnezeu, întâi trebuie să le fii cercetat pe toate şi atunci să te pronunţi. Omul care nu a cercetat nici cea mai apropiată stea, cu viaţa lui efemeră de vierme, cum ar putea să cerceteze toate galaxiile, ca în cunoştinţă de cauză să spună că nu există Dumnezeu?

Ateii sunt nişte amăgiţi la rebeliune faţă de Dumnezeu spre a face lucrarea diavolului. Nici un demnitar nu ar fi dat dispoziţii draconice şi nici un securist nu şi-ar fi torturat fratele cu cele mai oribile mijloace, dacă ar fi crezut în Dumnezeu. Şi milioane de credincioşi în Dumnezeu au fost chinuiţi şi mulţi chiar martirizaţi. Iată cum oameni cu multă pregătire au ajuns scule în mâna diavolului. Vremea era critică. Ei trebuiau să aleagă: să fie prigoniţi sau să prigonească. Şi au ales să prigonească, să se ridice împotriva lui Dumnezeu, căci n-au avut curajul să se ridice împotriva şefilor lor. Nu e izbitoare această amăgire? Dacă ar fi fost la cei de jos, la măturătorii de stradă, ei nu ar fi putut aduce aşa servicii Satanei, cum au adus cei cu multă pregătire. O, cât de mare ar trebui să fie pocăinţa tuturor acestor amăgiţi!

2. Se vede că e amăgire şi din faptul că ei judecă iraţional

Amăgirea a prins şi le-a întunecat mintea. Biblia spune: „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit” (Romani1:22). Iar în Psalmul 14:1 şi Psalmul 53:1 este scris: „Nebunul zice în inima sa: „Nu este Dumnezeu”.

Biblia e Cuvântul lui Dumnezeu. De ce oare Dumnezeu îi numeşte nebuni pe atei? Se pare că e un cuvânt prea tare, şi totuşi aşa este scris. El nu e pus ca să ofenseze, ci să arate realitatea cum o vede Dumnezeu.

Există o nebunie mentală şi există o nebunie spirituală. La nebunia mentală omul nu mai poate judeca bine, vorbeşte prostii şi unii devin periculoşi, violenţi. Aceştia sunt internaţi în ospicii de nebuni. Nebunii spirituali sunt sănătoşi mental, dar nu pot face deosebire între lucrurile vremelnice şi cele veşnice, vorbesc în mod nechibzuit de lucrurile spirituale, tăgăduiesc ce nu ştiu, tăgăduiesc pe Dumnezeu, tăgăduiesc că au suflet, tăgăduiesc că va fi o zi a judecăţii, tăgăduiesc că există viaţă veşnică.

În 2 Samuel 24:10 citim despre împăratul David că a zis: „Am săvârşit un mare păcat… am lucrat în totul ca un nebun!” De fapt, orice păcat e un act de nebunie spirituală. Desfrâul oare nu e un act de nebunie? Omul pentru o plăcere de o clipă îşi dărâmă căminul, îşi nenoroceşte trupul în cele mai multe cazuri şi îşi pierde sufletul, îşi zice că se fericeşte prin desfrâu şi în realitate ei se nefericeşte. Nu e nebunie în gândirea aceasta? Nu e nebunie furtul, crima, beţia? Nu arată nebunie înjurăturile la adresa lui Dumnezeu? Îi faci Lui vreun rău prin înjurături sau ţie? E om sănătos la minte cei ce îşi face rău lui însuşi? Cum numeşti tu pe un aşa om? Şi tot aşa e cu cel ce tăgăduieşte pe Dumnezeu.

Poate te revoltă această spusă a Bibliei, dar stai şi judecă la rece. Nu e nebunie să te laşi amăgit de diavolul şi să zici că nu există Dumnezeu când Ei există? Cartea „Principiile matematice ale filozofiei naturale”, apărută în traducere la Bucureşti în Editura Academiei 1956, în Prefaţa Editorului la ediţia II-a, semnată de Roger Cotes, pag.23, spune: „Trebuie să fie orb acela care din structurile cele mai bune şi mai înţelepte ale lucrurilor, nu vede imediat înţelepciunea şi bunătatea infinită a Atotputernicului Creator; nebun acela care nu vrea să o recunoască”.

Dacă ar judeca raţional, logica i-ar constrânge să mărturisească existenţa lui Dumnezeu. Dr. Russel Lowell Mixter este profesor de zoologie şi şeful Diviziei Ştiinţifice la Colegiul Wheaton, Illinois. El mărturiseşte că e constrâns de logică să creadă în Dumnezeu. Iată cuvintele lui: „Logica ne constrânge să spunem că o Minte Divină a conceput, a plănuit şi executat varietăţile şi similarităţile din viaţa animală, mai degrabă decât să zicem că acest material viu a venit în existenţă prin combinaţii accidentale de elemente sau o coeziune a elementelor canalizate mai mult sau mai puţin de împrejurări. Aceeaşi logică ce notează că o minte umană face lucruri complicate, îţi spune că fiinţele vii au fost făcute de o Minte superioară. Nu are importanţă cât de mult se deosebesc între ele vieţuitoarele din cadrul unei specii şi nu are importanţă ce schimbări par să fi fost într-o specie, care e trasată la străbunii ei vii şi la fosile, nu se poate să nu se observe că ea a început ca o creatură foarte bine adaptată. Şi o creatură este opera unui Creator”.

Renumitul om de ştiinţă Isaac Newton în cartea sa „Principiile matematice ale filozofiei naturale” I, Ed.1964, pag.444, spune: „Cel mai frumos sistem ai soarelui, al planetelor şi al cometelor a putut să apară doar din sfatul şi stăpânirea unei Fiinţe inteligente şi puternice”.

De altfel, Creatorul nu trebuie căutat în creaţiune. Nici cel mai nepriceput elev de clasa I-a nu îl caută în Abecedar pe autorul Abecedarului. Şi dacă l-ar căuta fără să-l găsească, oare nu ar fi o nebunie să spună că Abecedarul lui nu are autor. Sau poţi tu să te gândeşti că îl poţi găsi pe ceasornicar printre rotiţele ceasului tău? Nu ar fi nebunie să te gândeşti la aşa ceva? Pe de altă parte, trebuie să ştii că Dumnezeu e Spirit” (Ioan 4:24), şi ochiul material nu-L poate vedea, nu-L poate găsi. Deci, afirmarea ateului că nu există Dumnezeu e o nebunie, e iraţională. El nu a cercetat, ci a acceptat amăgirea Satanei.

3. Ateismul e amăgire căci ei văd plan, scop, ordine, simetrie, dar lor nu le spune nimic

Ca ateu, îmi spui că tu nu poţi crede în Dumnezeu fiindcă nu-L vezi. Biblia spune despre unii că diavolul a orbit ochii minţii lor ca să nu vadă (2 Corinteni 4:4). Azi sunt mulţi din aceştia. Oamenii cred multe lucruri pe care nu le-au văzut niciodată. Există unde, raze, radiaţii, ultrasunete, atomi, iar în atomi se spune că sunt vreo 150 de particule diferite. Oare tu nu ai considera nebunie dacă eu aş tăgădui existenţa acestora pe motiv că nu le văd? Noi credem în gânduri, în sentimente: dragoste, repulsie, frică, preţuire, deşi acestea sunt nevăzute, sunt lăuntrice. Credem, căci am fost înzestraţi cu raţiune, care trage concluzii. Despre Robinson Crusoe se spune că într-o dimineaţă a văzut urme de paşi pe nisip şi astfel el a ştiut că mai sunt oameni pe acea insulă. El nu a văzut oamenii, ci a văzut urmele lor.

Urmele lui Dumnezeu se pot vedea pretutindeni în Univers. Apostolul Pavel a scris: „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi Dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1:19,20). Deci, în tot ce e în jurul tău, poţi vedea urmele lui Dumnezeu.

Universul mare cu miliardele de galaxii poţi tu să crezi că s-a făcut singur? Dacă mergi pe drum şi în bătaia soarelui jos sclipeşte ceva, te apleci şi îl iei şi vezi că e un ac. Nimic complicat, dar te poţi tu gândi că acul acela mic s-a făcut singur? Dacă cineva ţi-ar spune aşa ceva, oare nu ai considera nebunie o aşa afirmare? Chiar dacă ai fi din junglă şi n-ai fi văzut niciodată un ac, n-ai putea crede că s-a făcut singur. Privind la urechea acului, raţiunea ţi-ar spune că acea ureche are un scop precis. Astronomul Flamarion arătând spre un instrument, a zis: „Cine e omul de bun simţ care să admită că acest instrument s-a construit singur şi la întâmplare, sub imboldul nu ştiu cărei puteri neroade şi fără nici un scop hotărât pentru construirea sa? Planul şi scopul întotdeauna vorbesc raţiunii noastre de o inteligenţă. Orice floare, prin simetria ei, îţi strigă că ea are un Creator minunat, orice fir de iarbă îţi mărturiseşte aceasta.

Chiar Voltaire, necredincios cum era, n-a putut tăcea când alţii au tăgăduit cauzalitatea, în „Dicţionarul de Filozofie”, el zice: „În filozofie, Lucreţiu îmi pare mai prost decât un portar de la Colegiu şi decât un paracliser de la o biserică. A afirma că nici ochiul nu e făcut spre a vedea, nici urechea spre a auzi, nici stomacul spre a digera, nu este oare cea mai mare dintre absurdităţi şi cea mai revoltătoare nebunie în care a căzut vreodată spiritul omenesc? … Această prostie îmi pare evidentă şi trebuie să o mărturisesc”. A tăgădui pe Dumnezeu, care a conceput plan şi scop la toate nu vezi şi tu că e nebunie? Dacă nu vezi, înseamnă că Satana a orbit ochii minţii tale, te-a amăgit.

Mergând pe stradă, vezi jos o foaie de caiet scrisă. Te apleci, o iei, şi după felul scrisului, îţi dai seama că cel ce a scris-o e un elev de clasa întâia, căci are o seamă de litere A. Nicidecum nu poţi să te gândeşti că s-a scris singură. În librărie vezi o Enciclopedie nouă. În timp ce te uiţi la ea, sunt vreo 30 de volume, vine un vânzător şi îţi spune că seara trecută el a închis uşa, iar acum dimineaţa a găsit aşezată aici toată Enciclopedia, că ea s-a făcut singură în atâtea volume peste noapte. Poţi tu să crezi o aşa aberaţie? Raţiunea ta nu te lasă să crezi că s-au făcut singure. Acolo sunt atâtea date care au trebuit adunate, sortate, date la tipografie, tipărite, apoi legate. Chiar un nebun mental nu ar putea crede aşa ceva, căci e o nebunie prea mare în acea afirmare. Totuşi orice ateu crede şi susţine aşa ceva. De aceea nu trebuie să te mire cuvintele din Psalmul 14:1: „Nebunul zice în inima sa: ‚Nu este Dumnezeu’”.

Prof. Dr.J. P. Moreland în cartea „Does God Exist?” Nashville, 1990 la pag.35 a spus: „Argumentul pentru Dumnezeu văzut din plan în Univers… a primit un puternic suport în anii recenţi din astronomie, fizică şi biologie”. Iar la pag.37 spune: „Dumnezeu a creat Universul din nimic într-un timp finit în trecut. Această credinţă este raţională în lumina suportului filozofic şi ştiinţific pentru ea”.

Dr. F.H. Crich, laureat al Premiului Nobel, spune că în celula umană de reproducere se află peste 100.000 gene. Celula e atât de mică încât în punctul ce îl pun la sfârşitul acestei fraze ar încape 250.000 celule. Genele poartă înscris în ele toate informaţiile genetice. Şi acum fii atent: dacă toate informaţiile ce sunt înscrise în gene ar fi decodificate şi scrise pe hârtie, ele ar umple 1000 de volume cu 500 pagini fiecare. Ele poartă toate informaţiile ereditare de la părinţi, moşi şi strămoşi. Ele au planul sau tiparul cum să fie clădit corpul omenesc spre a avea 198 oase, 639 muşchi, 4.000.000 celule senzorii în piele, 16.000.000.000 neuroni, dimensiuni, format, culoare, etc. În celula aceea mititică se află înscrise toate. Nu e uimitor numai faptul că o aşa mare enciclopedie de 1000 volume e înscrisă pe ceva mult mai mic decât un punct, şi enciclopedia aceasta intră în acţiune şi pregăteşte diferite tipuri de celule: de muşchi diferiţi, de oase, de nervi, de glande, de cartilaje, de smalţ şi multe altele. Toate laboratoarele din organismul omenesc cu proiectul lor sunt înscrise acolo şi pe toate le aşează la locul lor şi le umple cu viaţă. Foaia de caiet, cu scrisul stâlcit, te-a convins că un elev de clasa I-a a scris-o. Enciclopedia din librărie nu poţi să crezi că s-a făcut singură, ci ştii precis că are un autor, aşa îţi spune raţiunea, dar aceasta care e cu mult, cu mult mai uimitoare, înscrisă pe un spaţiu infinit de mic, ateu fiind spui că nu are Autor? Nu-ţi dai seama că aceasta e o nebunie mult mai mare? Înscrisul din gene îţi strigă că există Unul care a conceput tot planul, a dat mădularelor scop, a înscris totul şi a predeterminat în gene realizarea.

Dacă ajungi în California şi vizitezi Castelul Hearst, îţi dai seama că e o artă în arhitectură. Stilul, aşezarea, ornamentele, toate dovedesc că a fost construit de un arhitect foarte iscusit. Tu nu vezi arhitectul, dar îl vezi lucrarea şi ea spune raţiunii tale aceasta. Tot aşa creaţia ar trebui să-ţi vorbească despre Creatorul, Marele Arhitect al Universului. Prof. dr. doc. Petru Raicu în cartea sa „Ingineria genetică”, apărută la Bucureşti 1983, la pag.22, scrie; „Diferitele tipuri de molecule chimice, care intră în alcătuirea cromozomilor eucariotici, nu sunt dispuse la întâmplare, ci într-o ordine spaţială. Ca urmare, în prezent se consideră că este vorba de o adevărată arhitectură moleculară a cromozomilor eucariotici”. Tu ştii că în nici o ţară nu a apărut arhitectură fără arhitect. Cine e Arhitectul care în microscopica celulă a putut să facă o „adevărată arhitectură moleculară”? În arhitectură trebuie plan şi realizare. Dacă eu ţi-aş spune că acel castel al lui Hearst s-a făcut singur, m-ai considera că nu sunt întreg la minte. Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor afirmaţii ale raţiunii, ateul tăgăduieşte pe Dumnezeu. Nu dovedeşte aceasta că el e un amăgit al Satanei?

4. Amăgirea se vede şi în faptul că ateii recunosc legile din Univers, dar tăgăduiesc pe Legiuitor

Oricine vede un cod de legi, nici pentru o clipă măcar nu se poate gândi că s-a făcut singur. În Universul mare, în cosmos, şi în universul mic al atomilor există legi precise după care se mişcă giganticele galaxii şi la fel minusculele particule atomice. Cine a întocmit aceste legi? Unde au fost afişate ca să fie cunoscute? Şi cine a avut forţa necesară să le impună materiei din Marele Univers? Ca legea circulaţiei să fie impusă e necesară o armată de poliţişti, care sancţionează pe oricine o calcă, trecând pe roşu la stop sau având exces de viteză.

Un copil de şcoală a ajuns cu lecţiile la legea gravitaţiei lui Newton şi el nu putea pricepe legea aceasta. Sir Isaac Newton a descoperit legea atracţiei universale în anul 1637. Copilul a cerut tatălui său să-i explice legea aceasta. Tatăl a căutat să-i spună că datorită acestei legi toate lucrurile se ţin împreună. Copilul a stat a cugetat puţin, apoi a întrebat iarăşi: „Dar înainte de a fi fost votată legea aceasta, cum s-au ţinut toate împreună?” Era doar copil, dar ştia că legile se votează, şi raţiunea lui nu putea pricepe cum înainte de 1637, înainte de legea lui Newton lucrurile s-au ţinut totuşi împreună. Toate legile nu pot fi înţelese fără un legiuitor. În cazul acesta, tatăl a trebuit să explice copilului că nu Newton a făcut legea, că ea a fost de la început dată de Creatorul, iar Newton datorită mărului căzut a ajuns să o recunoască.

În lume există legi ale naturii, legi civile şi legi morale sau spirituale. Dacă sari de la etajul patru, legea gravitaţiei nu te iartă, ci te izbeşte de pământ de te alegi cu picioarele rupte sau cu capul spart, încât nu mai zici nici „au”. Calci o lege penală, eşti dus la tribunal, condamnat şi aruncat în închisoare. Iar ateul crede că nu există nici un Legiuitor şi că încălcarea legilor spirituale sau morale nu au consecinţe, fiindcă nu există Dumnezeu. Acum cugetă, dacă un hoţ în timp ce fură îşi spune că nu există judecători, oare spusa lui anulează realitate? Nu, ci se înşeală pe sine însuşi. Cum numeşti tu pe cel ce se înşeală pe sine?

Încălcarea oricărei legi atrage după sine pedeapsa. Biblia spune: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Gândeşte-te, ce a fost potopul? Nu o sancţiune pentru păcătoşenia lor? Ce a fost nimicirea Sodomei şi Gomorei prin foc? Ce a fost dărâmarea Ierusalimului şi ducerea poporului evreu în robia Babilonului pe timp de 70 de ani? Nu li s-a spus oare mai dinainte lucrul acesta? (Ieremia 25:8-18). Ce a fost dărâmarea Ierusalimului, incendierea templului de către romani în anul 70 d.Cr. şi împrăştierea poporului Israel printre neamuri timp de aproape 2000 de ani? Nu o pedeapsă anunţată de Domnul Isus? (vezi Luca 19:43,44). În Romani 2:3 este scris: „Şi crezi tu omule… că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” Decât să-L tăgăduieşti pe Dumnezeu, e mult mai bine să te întrebi ce vei face când vei vedea că totuşi El există? Căci ţine minte: tăgăduirea ta nu anulează realitatea. El există fie că vrei sau nu vrei să crezi. Şi „grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evrei 10:31). E necesar să-ţi recunoşti vina ta, să dai la o parte amăgirea ce ţi-a pus-o diavolul pe ochi şi să te pocăieşti. Cere iertare Dumnezeului pe care L-ai tăgăduit. El nu vrea condamnarea şi trimiterea ta în iad, în ospiciul de nebuni al veşniciei. Eu am scris aceste rânduri cu dorinţa ca cei amăgiţi cu ateismul să se trezească şi să scape de această amăgire până nu e prea târziu.

5. Amăgirea ateilor se vede şi din faptul că împotriva ştiinţei de care fac caz, ei susţin că viaţa a provenit din neviaţă

Biblia afirmă că Dumnezeu a creat viaţa, El e Izvorul vieţii. Ştiinţa a demonstrat în mod clar că viaţa nu poate veni din neviaţă. Experienţele lui Pasteur au rămas epocale. De atunci, ştiinţa, legea biogenezei, afirmă că viaţa provine numai din viaţă anterioară. Dar ateii fiindcă îl tăgăduiesc pe Dumnezeu, ei susţin că toată viaţa a apărut la întâmplare. S-au cheltuit sume mari, s-au străduit capete luminate, s-au folosit laboratoare ultramoderne în care s-au creat fel de fel de condiţii, ca doar, doar, va ţâşni viaţă, chiar un virus sau microb, dar rezultatul a fost zero. Acum gândeşte-te, dacă ar fi apărut viaţa, ar fi fost ea la întâmplare? Nu ar fi fost ea rezultatul unor inteligenţe ce s-au străduit timp de aproape 150 de ani? Dar ei n-au ajuns la cheia vieţii. Şi în ciuda tuturor eşecurilor lor, ei încă afirmă că viaţa nu e de la Dumnezeu.

Prof. Chandra Wickramasinghe, un astronom din Anglia ce nu e credincios, împreună cu alt savant, Dr. Hoyle, au făcut cercetări amănunţite cu privire la apariţia vieţii pe pământ. În revista „New Scientist”, vol. 93,21 Ian. 1982, pag. 140, a scris: „Şansele ca viaţa să fi apărut pe pământ la întâmplare sunt tot aşa ca şi când un uragan suflând peste un cimitir de maşini ar construi un avion Boeing 747″. Calculele lor pentru posibilitatea apariţiei la întâmplare a unei singure celule vii cu cele 2000 de enzime ale ei, sunt de 1 din 10 urmat de 40.000 de zerouri. Deci, ceva cu totul absurd.

Prin analize amănunţite noi am ajuns să cunoaştem precis din ce e compus bobul de grâu. Deci îl putem face întocmai din aceeaşi compoziţie şi cu aceeaşi formă, încât să nu poţi deosebi care e bobul real şi care e cel realizat de om. Ştiţi care e deosebirea? Când îl pui în pământ, bobul real încolţeşte, cei imitat putrezeşte, nu are puterea de viaţă, de germinare. În acest caz, nu e vorba de a plănui bobul, de a stabili compoziţia iui, căci totul e stabilit, ci e vorba doar de a-l duplica, dar şi acest lucru e imposibil. Principiul de viaţă şi apoi întreg sistemul de duplicare nu pot fi imprimate în bobul de grâu imitat. Ateii ştiu aceasta şi totuşi îl tăgăduiesc pe Dumnezeu. Fiindcă sunt amăgiţi, intră în conflict chiar cu ştiinţa de care ei fac atâta caz. Au ochi, dar nu vreau să vadă.

6. Ateii sunt oameni amăgiţi de Satana, de aceea nu văd consecinţele nefaste ale ateismului

Prietenul meu ateu, te rog uită-te doar puţin la roadele ateismului în viaţa oamenilor. Ia o carte de istorie a revoluţiei franceze. În 1793, Dumnezeu a fost scos din Franţa, religia creştină a fost desfiinţată şi orice închinăciune lui Dumnezeu a fost strict interzisă. Mademoiselle Miliard, o actriţă destrăbălată, a fost declarată „zeiţa raţiunii”, şi în alai triumfal a fost dusă şi aşezată pe altar în catedrala Notre Dame din Paris, iar oamenii în frunte cu episcopul catolic şi cu un sobor de preoţi, i-au adus închinare. Dar ce a urmat? Ceea ce istoria numeşte „Domnia Terorii”. Istoricul Lacratelle în cartea sa „Istoria”, vol .II, dă groaznice amănunte. Toţi se spionau unul pe altul, se acuzau şi ghilotina intra în funcţie. Toate atrocităţile din acea vreme sunt prea înfricoşătoare, ca să mai fie redate.

Tot aşa de bine îţi poţi da seama de urmările nefaste ale necredinţei nu în Franţa, ci în România. Oare nu am gustat noi amărăciunea lor? Nu au suferit mii de persoane torturile securităţii? Minciuna domnea peste tot, chiar şi în unele biserici. S-a proclamat că nu există Dumnezeu şi oamenii s-au dedat la minciună, care era pe toate drumurile şi în toate statisticile, la desfrâu nepotolit, apoi boli venerice, SIDA, avorturi, divorţuri, homosexualitate, lesbianism, violuri, înşelăciuni, hoţii, crime, sinucideri. Ateismul a ridicat zăgazul tuturor relelor, care său revărsat în omenire. Nu e acesta un lucru evident? Nu l-am observat cu ochii noştri?

Grigore Alexandrescu, marele fabulist român,1810-1885, prevedea aceste urmări nefaste ale ateismului. În poezia sa intitulată „Scrisoare lui Voltaire”, îndurerat de valul năpraznic de păcătoşenie ce-l aducea ateismul asupra generaţiei tinere, spune într-o strofă:

Toate acestea le ştii, dar furia te-a orbit,
Tu, ca odată Satana, pe om din rai l-ai izgonit;
Nădejdea, rodul ceresc în inimi o ai călcat
Şi care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?
Ucideri şi desfrânări, iată ce-ţi suntem datori!
Viaţa ai făcut-o grea, sărmanilor muritori…

7. Ateismul e amăgire care face pe oameni să nu ţină seama nici chiar de sfârşitul altor atei

Atâţia atei la sfârşitul vieţii au mărturisit deschis că au fost înşelaţi de ateism. Căutaţi şi citiţi sfârşitul grozav al lui Voltaire şi al altora. Sir Thomas Scott a fost sfetnicul privat al regelui Iacob al V-lea al Scoţiei, mare ateu şi prigonitor al puritanilor. Când a fost pe patul de moarte, câţiva preoţi anglicani au venit să-l încurajeze şi să-i dea împărtăşania, dar el furios, le-a zis: „Plecaţi de aici cu toate ale voastre. Până acum am crezut că nu există nici Dumnezeu, nici iad. Acum ştiu şi simt că există şi Dumnezeu şi iad, iar eu sunt condamnat la pierzare de dreapta judecată”.

Căutaţi şi citiţi mărturia Svetlanei, fiica lui Stalin, ca să vedeţi cum a murit Stalin. Învăţaţi de la alţi atei că nici unul nu a fost fericit, nici în viaţă, nici în moarte. În clipa morţii şi-au dat seama de marea lor amăgire, dar a fost prea târziu. Curând vine moartea, care intră cu coasa ei şi în bordei şi în palat şi îţi seceră firul vieţii. Atunci vei vedea ce nebun ai fost că te-ai lăsat amăgit.

O, atei treziţi-vă din înşelăciunea diavolească. Altfel, urmează cea mai groaznică consecinţă: iadul, ospiciul de nebuni spirituali. Şi nu uitaţi că iadul nu are uşă de ieşire. Condamnarea e pentru veci de veci.

De aceea, prietenul meu, e bine să-ţi cauţi mântuirea sufletului prin Hristos Domnul înainte de a ajunge acolo. Dă-ţi seama de vina ta. Tu ai trăit respirând aerul lui Dumnezeu, ai băut apa şi ai mâncat pâinea crescută de Dumnezeu, te-ai bucurat de lumina şi căldura lui Dumnezeu, te-ai reconfortat prin somnul dat de Dumnezeu, te-ai plimbat pe pământul creat de Dumnezeu şi totuşi ca un nemernic, fără pic de recunoştinţă, te-ai răsculat împotriva Lui, ai luptat împotriva Lui, l-ai tăgăduit existenţa. Nu eşti tu vinovat? Ce adâncă ar trebui să fie acum pocăinţa ta! Dacă nu vrei acum, să ştii că te vei pocăi o veşnicie întreagă în iad, căci „acolo e plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, dar fără posibilitate de scăpare. Ca să scapi de mânia lui Dumnezeu, fugi acum în braţele Dumnezeului pe care L-ai tăgăduit şi n-ai vrut să existe.

Iar voi, fraţii mei de credinţă, vegheaţi şi vă rugaţi ca să nu fim înşelaţi. Trăim vremuri de mare înşelăciune. Şi e bine să ştiţi că suntem ţinta atacurilor diavolului. Frate, nu te socoti prea înţelept, căci diavolul e foarte viclean, şi a înşelat chiar pe unii din marii înţelepţi ai veacului. Se cere o intensificare a vieţii de rugăciune ca să rămânem în picioare (Luca 21:34-36).

O, Doamne, deschide-ne ochii să vedem că trăim în zilele din urmă, să nu ne lăsăm amăgiţi de vrăjmaşul sufletelor noastre, ci credincioşi şi pregătiţi să aşteptăm venirea Ta în glorie!

2. Amăgirea cu evoluţie

 „Pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi, din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2:10b,11)

Astăzi o mare parte a lumii crede în evoluţie. Evoluţionismul învaţă că nu Dumnezeu a creat lumea, ci toate plantele, vieţuitoarele şi omul provin dintr-o celulă vie, care a apărut la întâmplare pe pământ. Nu se ştie când, nu se ştie unde, nu se ştie datorită cărei cauze, dar se afirmă că a apărut. Natural, nici un evoluţionist n-a fost acolo să fie naş, dar ei ştiu precis că din acea celulă vie au crescut plante, apoi plantele au căpătat picioare, o fi fost o amibă la început, apoi poate râme, şi având condiţii prielnice s-au dezvoltat în peşti, târâtoare, păsări, animale, iar o maimuţă mai deşteaptă a născut un puişor, ba trebuie să fi fost doi, care au devenit oameni. Deci, pe cale de evoluţie s-a ajuns de la amibă la om. Nimeni n-a văzut trecerile acestea, căci ei spun că s-au petrecut cu milioane, ba miliarde de ani în urmă, dar le presupun.

Evoluţionismul este contra lui Dumnezeu, contra Bibliei şi contra ştiinţei. Gânduri despre evoluţie a avut Hipocrat (460-380 î.Cr.), Teofrast (370-283), Aristotel (384-322), Lucreţiu (99-55 î.Cr.), Lamark (1744-1829 d.Cr.) şi alţii. Dar cel ce a lansat evoluţia ca teorie cu care a amăgit lumea a fost Charles Darwin (1809-1882 d.Cr.).

I. Amăgirea cu evoluţia e văzuta din înştiinţările Bibliei. Apostolul Pavel a scris fraţilor din Colose: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos” (Coloseni 2:8). El îi înştiinţa să fie cu grijă să nu fie înşelaţi. În 2 Tesaloniceni 2:11,11 este scris despre vremurile în prag de venirea Anticristului. „Fiindcă oamenii n-au primit dragostea adevărului să fie mântuiţi, din pricina aceasta, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi”. Evoluţia e o abatere de la adevăr, o lucrare de rătăcire să creadă o minciună. E o lucrare de amăgire satanică pentru toţi cei cărora le-a plăcut păcatul. Prin Evanghelie le-a fost oferit adevărul despre ei că sunt păcătoşi şi despre Dumnezeu că vrea să-i mântuiască, prin credinţa în Hristos Domnul. Ca Anticristul însă să-şi poată ocupa tronul spre a guverna lumea, e nevoie ca oamenii să devină atei, să nu mai creadă în Dumnezeu. Chiar şi cei mai înapoiaţi păgâni credeau că Dumnezeu a creat lumea. Deci, trebuia să vină cineva cu o altă explicaţie privitoare la începuturile lumii şi a vieţii pe pământ. Prin Darwin a venit o aşa explicaţie, care părea ştiinţifică, şi a amăgit lumea.

Dumnezeu nu forţează pe nimeni să creadă adevărul spus de El, dar sancţionează pe cei ce cred minciuna spusă de Satan, marele înşelător. Mama Eva n-a ascultat de adevărul spus de Dumnezeu, ci a crezut minciuna diavolului şi au urmat consecinţele nefaste ale păcatului pentru ei şi urmaşii lor. Ahab a fost un împărat care a dus pe Israel în rătăcire. În 1 Împăraţi 22:9-23, ni se spune că i-a încolţit gândul să meargă să cucerească Ramotul din Galaad, iar cei aproape 400 de prooroci mincinoşi îl îndemnau să meargă că îl va cuceri. Dar când a venit Mica, proorocul Domnului, el a dat în vileag faptul că un duh de minciună a fost pus în gura acelor prooroci, ca să-l amăgească pe Ahab să meargă la luptă spre a fi răpus. Ahab a iubit nelegiuirea şi Dumnezeu a trimis duhul de înşelăciune spre a-l pedepsi. Şi oamenii vremii noastre iubesc păcătoşenia, care a ajuns la culme, iar Dumnezeu a lăsat lucrarea aceasta de rătăcire cu mai mult de 400 de prooroci mincinoşi ai evoluţionismului, spre a înşela pe cei ce nu primesc adevărul spre a fi mântuiţi, ci preferă minciuna.

Amăgirea cu ateismul nu prinde la cei cu adevărat credincioşi, ci doar la cei ce au o religie formală, care se numesc creştini, dar trăiesc în toate păcatele; se numesc creştini, dar îl blestemă şi pe Dumnezeu şi pe Hristos. Dar amăgirea cu evoluţia e mult mai subtilă şi prinde chiar şi pe unii credincioşi, dacă nu bagă de seamă. E un ateism deghizat ce intră pe uşa din dos. Căci nu e mare deosebire între a spune că nu există Dumnezeu şi a afirma că nu Dumnezeu a creat lumea. Chiar Darwin nu a tăgăduit direct pe Dumnezeu, ci în „Originea speciilor”, apărută la Bucureşti în Editura Academiei RPR, în 1957, la pp.385,386, a spus că Dumnezeu a pus viaţă în celula primară, apoi ea a făcut totul. Divinizând celula, oamenii au ajuns să-L scoată pe Dumnezeu din lumea lui Dumnezeu. Sir Julian Huxley se bucura de valul de ateism ridicat de teoria evoluţiei predicată de Darwin şi spunea că Supranaturalul a fost măturat din Univers şi Dumnezeu a fost forţat să abdice de a mai fi Conducător al Universului. Nu se poate să fii credincios în Dumnezeu şi credincios în evoluţie. Sunt lucruri ce se exclud. De aceea, caut să sesizez această amăgire. Ea e a vremurilor din urmă şi pregăteşte calea pentru Anticrist, care va face semne şi minuni şi se va da drept Dumnezeu, căutând să primească închinăciunea tuturor locuitorilor pământului. Cei ce nu i se vor închina, vor completa numărul martirilor. Apostolul Pavel spunea că noi „nu suntem în neştiinţă despre planurile lui Satan” (2 Corinteni 2:11). El dă atacuri vehemente, căci mai are puţină vreme şi „caută să înşele, dacă este cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Un duşman nu poate înşela când îi sunt demascate planurile. Cei din Troia n-ar fi deschis porţile, dacă ar fi ştiut că e amăgire calul acela de lemn, mai degrabă i-ar fi dat foc. Dar n-au ştiut şi au fost înşelaţi.  Mă rog ca demascarea acestor amăgiri diavoleşti din vremea din urmă să-i facă pe toţi cei credincioşi să fie mai veghetori, mai vigilenţi, ca să nu fie amăgiţi.

II. Evoluţia e amăgire căci e fundamentată doar pe dovezi aparente. Între anii 1831-36, când Darwin a vizitat insulele Galapagos, a văzut acolo vreo 14 varietăţi de broaşte ţestoase, precum şi alte animale puţin diferite de cele ce le ştia el. Acestea i-au dat ideea că toate vieţuitoarele au un strămoş comun şi au evoluat în diferite forme. Similarităţile, faptul că toate au ochi, urechi, nas, gură, picioare, toate au sistem digestiv, de respiraţie, de circulaţie a sângelui, de reproducere, sistem nervos, anatomia comparată l-au făcut pe el şi pe mulţi alţii să creadă în evoluţie. Au întocmit şi arborele genealogic, arbore fără rădăcini, iar despre om au spus că se trage din maimuţă. Apoi au pornit în căutarea de dovezi. Unii au colindat peşterile, alţii au răscolit pământul să găsească verigile de trecere dintr-un soi în altul. Alţii, mai ales după cel de-al doilea război mondial, s-au apucat de educaţia maimuţelor, a gorilelor, să le facă să devină oameni. O seamă de bărbaţi de ştiinţă la Moscova s-au dedicat acestei munci de emancipare a primatelor. S-au străduit să le înveţe să vorbească, să deosebească culorile, să socotească, să deseneze, dar toată munca a fost un ruşinos faliment.

Azi maimuţele savante ce au studiat în şcoli speciale şi au fost învăţate să vorbească, vorbesc fără grai împotriva evoluţiei. Căci gândeşte-te cum în perioada preistorică, la voia întâmplării, o maimuţă, ba două, nesilite de nimeni, au sărit pragul şi au devenit oameni, iar acum s-au încăpăţânat, şi-au opus prostia lor împotriva ştiinţei savanţilor şi n-au vrut să devină oameni. Acele maimuţe, care şi după terminarea şcolii speciale urlă ca cele din junglă, prin urletele lor strigă savanţilor şi lumii că nu este evoluţie. Astfel, ei, evoluţioniştii, ne-au furnizat dovada ce nu se poate tăgădui. Cea mai mare dovadă că nu ne tragem din maimuţă e însăşi maimuţa. Dacă ar exista evoluţie, ea nu ar mai fi maimuţă.

În Decembrie 1954, revista „În apărarea păcii”, nr. 43, ce apărea şi în România, avea un documentar semnat de M. Rouze intitulat „Strămoşii noştri n-au fost maimuţe”. El spunea că azi savanţii dispun de procedee avansate pentru a cerceta gradul de înrudire între două specii. Rezultatul cercetărilor lor arăta că omul nu a descins din nici una din actualele specii de maimuţe superioare. Deci, pe cale ştiinţifică, s-a dovedit aceasta, totuşi evoluţia omului din maimuţă se trâmbiţa mereu în toate şcolile. Şi vai, să nu fii îndrăznit un elev, un student sau profesor să zică altfel că avea ce ispăşi!

Da, similarităţile există, dar ele nu sunt o dovadă în favoarea evoluţiei, ci a creaţiei. Carul cu boi al lui Grigorescu avea patru roţi; şi mă uit la o maşină Dacia, are tot patru roţi. Această similaritate însă nu spune că Dacia s-a născut din carul cu boi, ci că o minte înţeleaptă a luat ca prototip cele patru roţi pentru a ne da un mijloc de transport mai rapid şi mai comod. Ceasul mic şi ceasul mare au asemănări, dar nici pentru o clipă nu-ţi trece prin cap gândul că cel mic a ieşit din cel mare. Ar fi absurd un aşa gând. Raţiunea îţi spune că ceasornicarul îl poate face şi pe cel mare, şi pe cel mic. Aşa Dumnezeu a folosit .aceleaşi principii în crearea vieţii, principii ce sunt asemănătoare, dar în acelaşi timp a stabilit şi deosebiri prin pecetluirea celulelor fiecărui soi cu un număr specific de cromozomi. Chiar încrucişarea între soiuri apropiate dă urmaşi sterili, deci nu se poate merge mai departe. Încrucişarea între cal şi măgar dă catârul, iar acesta e steril. S-au făcut nenumărate încercări de încrucişare forţată în eprubetă, dar fără rezultat. În vremea din urmă s-a constatat că compoziţia chimică a protoplasmei, a membranei ovulului nu permite penetrarea unui spermatozoid de la altă specie. E un fel de barieră împotriva încrucişărilor între specii. Această incompatibilitate chimică între celulele seminale cauzează falimentul în fertilizarea ovulului de către o altă specie şi îngăduie fertilizarea numai între membrii aceleiaşi specii. Conştienţi de această piedică, care de altfel e o dovadă împotriva teoriei lor, evoluţioniştii au făcut nenumărate încercări să rupă acea membrană, ca spermatozoidul altei specii să facă fertilizarea, dar şi acestea au fost zadarnice, căci prima celulă se multiplica, dar la a doua sau a treia multiplicare murea, nu putea să meargă mai departe. Th. Dobzansky, mare evoluţionist, la 31 Mai 1945, pe atunci genetician la Universitatea Columbia USA, într-o scrisoare personală adresată lui Frank L. Marsh, profesor de biologie la Universitatea Andrews din Michigan, recunoştea că biologii sovietici au încercat să facă în eprubetă încrucişarea între om şi maimuţă, dar toate încercările au falimentat. Asemănări de suprafaţă sunt. Ele au servit ca dovezi aparente, dar ele au înşelat ochiul, căci deosebirile, multe nevăzute, sunt bariere de netrecut. Ele dovedesc că evoluţia e doar o amăgire.

Varietăţile, rasele la fel sunt dovezi aparente. În faţa casei noastre, au răsărit nişte trandafiri sălbatici cu floarea mică, dar avem şi o seamă de trandafiri cu floare mare, în mai multe culori şi foarte parfumaţi. Cineva ar putea obiecta: Cum nu se vede aici evoluţie? În grădină avem roşii mărunte ca cireşele şi mie îmi plac, dar avem şi roşii mari. La fel: Nu e aici evoluţie? La Firiteaz aveam o seamă de porumbei obişnuiţi, aveam porumbei mari şi porumbei păun. Nu arată ei evoluţie? Viţa de vie de la cea sălbatică până la cea tămâioasă are atâtea varietăţi, nu e evoluţie? La fel câinii au vreo 300 de rase, nu e evoluţie? Toate acestea sunt dovezi aparente. Şi Darwin a fost amăgit de cele 14 varietăţi de broască ţestoasă din Galapagos. Varietăţile nu dovedesc evoluţia, ele nu sunt treceri dintr-un soi în altul, ci îmbunătăţiri în cadrul soiului. Evoluţie înseamnă trecere dintr-un soi în altul, de la amibă la om. Evoluţie ar fi ca ţânţarul să devină armăsar, dar asta nu se întâmplă decât în mintea celor amăgiţi.

Biologul german Richard Goldschmidt, fost director a! faimosului Institut Kaiser Wilhelm din Berlin, mai târziu şeful Departamentului de Zoologie la Universitatea Californiei, a făcut cercetări serioase în laborator pentru trecerea dintr-un soi în altul, spre a dovedi evoluţia, dar fără rezultat. În cartea sa: „The Material Basis of Evolution” (Yale University Press) la pag. 29 el mărturiseşte: „…noi nu avem nici o cunoaştere că specii noi au fost formate în acest fel”. Hugh Ross în cartea sa „The Fingerprint of God” (Amprenta degetului lui Dumnezeu) Orange, Ca.1991, ia pag.78 arată că Sir Fred Hoyle, mare savant evoluţionist, după ce a făcut calcule minuţioase în ce priveşte durata de timp necesară pentru apariţia vieţii la întâmplare pe pământ, conform legii probabilităţii, spune că vârsta de zece sau douăzeci miliarde de ani a pământului şi a universului e mult prea mică pentru dezvoltarea la întâmplare a aminoacizilor spre a forma enzime şi apoi viaţă. Deci, evoluţia nu stă în picioare.

Dovadă că nu e evoluţie arată chiar varietăţile, rasele, prin reversibilitate. Reversibilitatea e revenirea de la treapta superioară a soiului la care s-a ajuns prin cultivare, la treapta de jos prin lăsare în voia sorţii, prin neîngrijire. Porumbei de toate rasele duşi şi lăsaţi pe o insulă să trăiască de a valma, devin sălbatici, după două, trei generaţii, cu penajul cenuşiu şi înfăţişarea porumbelului sălbatic. Dacă ar exista evoluţie, nu ar trebui să se oprească la limita de jos a soiului, ci porumbeii să devină vrăbii sau piţigoi. Dar aceasta nu se întâmplă niciodată.

III. Evoluţia e amăgire căci se întemeiază doar pe presupuneri, nu pe dovezi. În cartea „Originea speciilor”, (în original) de vreo 800 ori Darwin foloseşte expresia „să asumăm”, „să presupunem”. El nu a fost prezent când a luat fiinţă prima celulă. Unii presupun că a luat fiinţă în mâl, alţii în apă, alţii în spuma mării sau în craterul unui vulcan. E curată bâjbâire. Şi toate presupunerile au avut ca scop să-L scoată pe Dumnezeu din creaţie. Din ură faţă de Dumnezeu, au preferat să spună că maimuţoiul e strămoşul lor, au fost gata să creadă absurdul, să se ridice chiar împotriva ştiinţei. Dacă ar fi fost nişte analfabeţi, am spune că n-au ştiut mai mult, dar ei au fost oameni de ştiinţă, şi totuşi ei au susţinut împotriva ştiinţei generarea spontană, adică pe neaşteptate materia moartă a dat viaţă.

Ştiinţa, prin bărbaţi de seamă ca Francesco Redi, Lazaro Spallanzani, Liebig, Louis Pasteur, şi experienţe bine verificate ale altor cercetători, a demonstrat că viaţa provine numai din viaţă anterioară de acelaşi soi şi că niciodată materia moartă, neviaţă, nu poate da viaţă. Dar ei presupuneau că ştiinţa nu ştie. De aceea, Oparin, Urey, Fox, Olga Borisovna Lepişinskaia şi alte multe batalioane de savanţi din multe ţări s-au apucat de lucru. Au luat eprubete, au pus materie moartă, le-au învârtit, le-au scuturat, au pregătit retorte, le-au încălzit, le-au bombardat cu diferite raze, au creat condiţii, unii au făcut şi ore suplimentare, ca doar, doar va apare o celulă vie. Voiau să silească natura să nască viaţa, ca să dovedească lumii că viaţa a apărut la întâmplare, ca generare spontană. Acum, gândiţi-vă, dacă ar fi apărut, ar fi fost ea la întâmplare? Nu au fost oare la lucru sute, mii de inteligenţe? Vai, cum vreau oamenii să se amăgească pe ei şi să amăgească şi pe alţii, exact cum scria apostolul Pavel despre vremurile din urmă (2 Tesaloniceni 2:11,12). Dar toată munca lor a fost un mare faliment, căci viaţa n-a apărut. Savanţii n-au vrut să creadă nici Biblia, nici legea biogenezei. Astronomul francez Flamarion a scris: „Viaţa nu stă în mâna noastră… Nicăieri planta, chiar cea mai simplă, animalul cel mai jos aşezat pe scara zoologică, nu se nasc din conlucrarea afinităţilor chimice… Nu, domnilor, cu toată poziţia dvs. afirmativă şi îndrăzneaţă, nu puteţi crea viaţa. Nu puteţi nici măcar să ştiţi ce este viaţa şi sunteţi siliţi să mărturisiţi neştiinţa voastră… Nu se întâlnesc fiinţe care să nu se fi născut dintr-un tată şi o mamă sau a căror naştere să nu se fi făcut după legile stabilite”.

Toate strădaniile evoluţioniştilor au dovedit nu evoluţia, ci Biblia. Ei nu ar fi vrut aceasta, dar Dumnezeu prinde pe cei răi în viclenia lor. Încercările lor au eşuat, arătând prin aceasta că ei sunt nişte amăgiţi, iar adevărul afirmat în Biblie că Dumnezeu a creat viaţa a rămas în picioare.

Lord Kelvin, un mare savant, a afirmat: „Nici un proces artificial, oricare ar fi el, nu ar putea produce materie vie din cea moartă”. Dr. David Star Jordan, Preşedintele Universităţii Stanford, California, institut de învăţământ cu o vechime de peste o sută de ani, a zis: „Nici o protoplasmă n-a putut fi văzută sau probată că a venit în existenţă altfel decât prin intermediul existenţii vieţii anterioare”. Profesorul Trass, renumit paleontolog, tratând despre evoluţie, a scris: „Ea este, cu siguranţă, cea mai nebunatică idee născută vreodată de om”. Iar Arthur N. Field în broşura sa: ”Karl Marx ca evoluţionist” a scris că evoluţia „este bazată pe credinţa în realitatea nevăzută, pe credinţa în fosile ce nu pot fi produse, pe credinţa în evidenţa embriologică ce nu există, pe credinţa în experienţa încrucişărilor ce refuza să se realizeze”. Cuvântul „credinţă” din această frază dă în vileag cum diavolul a înşelat pe atâţia să creadă o minciună, şi nu pe oamenii de jos, ci tocmai pe cei de sus, ca prin ei să înşele pe cei de jos şi tineretul. Ce mare amăgire! Ea arată că trăim vremurile din urmă.

IV. Evoluţia e amăgire diavolească, lucru ce se poate constata din falsificările şi minciunile la care au recurs evoluţioniştii. În general, oamenii de caracter nu mint, chiar dacă nu sunt credincioşi. Rămâi însă stupefiat cum Satan, care e tatăl minciunii, a determinat pe oameni intelectuali să falsifice dovezi şi să mintă cu bună ştiinţă, spre a face pe alţii să creadă evoluţia.

1. Unul din ei a fost E. Haeckel, 1834-1919El a studiat medicina şi ştiinţele naturale la Universitatea din Berlin, Würzburg şi Viena. El a fost evoluţionist înfocat şi a căutat să arate că ontogeneza recapitulează filogeneza.

În anul 1868, el a publicat prima ediţie a lucrării sale: „Naturalische Schöpfungsgeschichte”. Ca să arate că embrionii diferitelor mamifere şi ai omului nu prezintă nici cea mai mică deosebire, el a recurs la fals. La pag. 242 a pus clişeu cu embrioni de om, de maimuţă şi câine, spunea el; iar la pag 248, figuri a embrionilor de câine, găină şi broască ţestoasă, care erau întocmai. Un alt profesor de zoologie şi anatomie din Basel, Elveţia, Rutimeyer, în „Archiv für Anthropologie”, vol.8, pag.300, a dovedit că Haeckel a inventat figurile şi că altele au fost modelate şi generalizate în mod arbitrar. O cercetare amănunţită a celor două rânduri de figuri a dovedit că toate cele trei figuri au fost tipărite pe rând cu acelaşi clişeu. V. His, un alt profesor de anatomie din Leipzig, a reluat chestiunea şi a dovedit alte falsificări ale lui Haeckel. Constrâns de adversari cu probe zdrobitoare, Haeckel a răspuns: „Recunosc bucuros că în utilizarea figurilor schematice am mers uneori prea departe şi regret că multe din ele (parte din cauza propriei mele greşeli, parte din greşelile lucrătorului de planşe), au ieşit foarte greşite. Iar în altă lucrare „Apologetisches Schlusswort der Antropogenie”, Haeckel mărturiseşte: „Specialiştii experţi ştiu că e vorba de o prostie foarte nesocotită, pe care am comis-o bona fide, la restaurarea pripită a celor câteva ilustraţiuni pentru prima ediţie…”. Falsitatea a fost dată pe faţă şi recunoscută. Omul de ştiinţă se pusese în slujba diavolului să falsifice şi să mintă pentru a amăgi şi pe alţii. Se pare că mai târziu, după peste 50 ani de evoluţionism, el a regretat mult aceasta, căci înainte de moarte, în „Christlicher Hausfreund” nr.45, anul 1919, la pag. 362, Haeckel a mărturisit că „cei mai mulţi cercetători din timpul din urmă au ajuns la rezultatul că teoria evoluţiei, şi mai ales darwinismul sunt o eroare care nu mai poate fi ţinută în picioare”.

Dar proorocii mincinoşi ai evoluţiei nu au învăţat minte, nu s-au oprit cu falsificările, ci au continuat cu unele mai grosolane, căci dictatorul ce urmează să pună mâna pe puterea lumii, Anticristul, se poate arăta numai într-o lume de minciuni, el, „Fiara”, să apară ca salvator.

Marii doctrinari ai evoluţionismul aveau nevoie de câteva fosile, ca să arate trecerea de la maimuţă la om. Aceasta considerau ei că va da lovitura de moarte afirmaţiei biblice că „Dumnezeu a făcut pe om”. Şi s-au pus pe lucru. Unii au cercetat peşteri, alţii au răscolit pământul. Era o adevărată goană nebună în privinţa găsirii strămoşului lor: maimuţoi-om.

2. Homo Neanderthalensis sau Omul de Neanderthal a fost găsit în Germania la Neanderthal, în anul 1856. Vârsta lui a fost stabilită la 100.000 de ani. El a fost considerat veriga lipsă a trecerii de la maimuţă la om şi l-au aşezat pe piedestal în muzeu. Dar încă în 1939, Prof. Sergio Sergi într-un studiu amănunţit publicat în revista „Science”, 1939, supliment, pag. 13, a dovedit că Omul de Neanderthal a fost om deplin dezvoltat, nu jumătate maimuţă, jumătate om, cum l-au falsificat evoluţioniştii. În 1957, Dr. W.Straus de la Universitatea John Hopkins şi Dr.A.J. Cave de la Colegiul Medical al Spitalului St. Bartholomew, ambii anatomişti, au reexaminat fosilele Omului de Neanderthal şi au scris: „Dacă ar putea fi reînsufleţit şi aşezat în metroul din New York, îmbăiat, bărbierit şi îmbrăcat în haine moderne, e îndoielnic că ar atrage mai multă atenţie decât alţii”. Evoluţioniştii au fost gata să-l degradeze, din om deplin, să-l facă maimuţă-om, ca să corespundă scopurilor lor.

3. Pitecanthropus erectus sau Omul de Java a fost găsit în anul 1891, de Dr. Eugene Dubois, medic în armata olandeză, deplasat în Indonezia. În albia râului Solo, el a găsit partea de sus a unui craniu. După un an, la o distanţă de vreo 16-18 metri de primul loc a găsit un femur, după câtva timp a găsit două măsele, iar în 1898 a mai găsit o măsea. El a susţinut că toate aceste fosile au aparţinut aceluiaşi individ şi l-a numit Pitecanthropus erectus (om drept). Vârsta acestor fosile a fost socotită la 750.000 de ani. Dubois a expus fosilele lui Pitecanthropus erectus la Congresul Zoologilor ţinut la Leyden în 1895. Autorităţile evoluţioniştilor l-au felicitat pentru contribuţia sa la dovedirea evoluţiei. Imediat i-au ticluit înfăţişarea şi l-au aşezat în muzeu ca fiind veriga de trecere a maimuţei de la umblarea în patru labe, la umblarea pe două picioare Alţi evoluţionişti i-au redus vârsta la 500.000 de ani. Nimeni nu a întrebat cum de n-au putrezit oasele în albia râului timp de 750.000 de ani. În 1906, o expediţie s-a dus şi a făcut săpături la faţa locului, dar n-au găsit nici urmă de fosile. Înainte de moarte, Dubois a recunoscut că fosilele găsite erau ale unui gibon.

4. Ramapithecus sau Omul de Heidelberg a fost fabricat de către Pilbeam, Simons şi alţii din nişte dinţi şi patru frânturi de falcă. Aceste fosile au fost găsite în anul 1907 într-o groapă de nisip din albia râului Mauer din Germania. Dinţii erau mărunţi, iar frânturile de falcă le-au cârpit şi le-au dat forma parabolică, cum e la om, nu în formă de U cum e la maimuţe. I-au făcut o frunte mică, cu toate că nu aveau nici un indiciu. Dr. Osborn a reconstituit de la această falcă un strămoş primitiv ce poartă pe umeri un mistreţ. Vârsta lui au stabilit-o la 700.000 de ani. Mai târziu l-au întinerit spunând că are 375.000 de ani. Falca a produs discuţii aprinse. Evoluţioniştii susţineau că e tocmai veriga lipsă. Recent, Dr. Robert Eckhard, renumit paleoantropolog a făcut cercetări minuţioase, 24 feluri de măsurători a acelor dinţi şi a constatat că acele fosile erau ale unui soi de cimpazeu ce trăieşte sălbatic şi azi în Liberia, Africa. Deci, nici el nu a consimţit să fie strămoşul evoluţioniştilor.

5. Eanthropos sau Omul de Piltdown a fost găsit sâmbătă 2 Iunie 1912, de Charles Dawson, un medic şi paleontolog amator, într-o carieră de pietriş de lângă Piltdown, Anglia. De fapt, tot ce a găsit a fost o mandibulă cu două măsele şi o parte de craniu. Falca părea de maimuţă, iar măselele şi partea de craniu păreau a fi de om. Ele au fost declarate că aparţin unui maimuţoi-om. Antropologii i-au şi stabilit vechimea că ar fi de 500.000 de ani. Deci, unul din cei mai vechi strămoşi ai evoluţioniştilor. Imediat i-au fabricat înfăţişarea feţei şi l-au aşezat în muzeu. În 1953, vârsta lui a fost coborâtă la 50.000 ani, iar în 1959 a fost coborâtă la 50 de ani. În 1950 s-a descoperit o nouă metodă de testare a fosilelor după cantitatea de fluor absorbită de oase din pământ. O grupă de savanţi britanici compusă din Ken P.Oakiey, J.S. Weiner şi J.E.Le Gros Clark au testat fosilele Omului de Piltdown şi ele nu aveau pic de fluor. Privite îndeaproape s-a constatat că dinţii au fost umpluţi jos, pentru a se deghiza forma lor originală, iar pentru a avea culoarea închisă au fost tratate cu bicromat de potasiu, dar acesta nu a reuşit să dea culoarea brună şi atunci au folosit compuşi de fier. Revista „Reader’s Digest” în Octombrie 1956, purta pe paginile ei un articol intitulat: „Marea mistificare de la Piltdown”, în care demasca toată falsificarea care a amăgit tineretul timp de 40 de ani să creadă că Eanthropus e maimuţa-om de 500.000 de ani, care a dovedit evoluţia.

6. Sinanthropus sau Omul de Peking a fost găsit de Dr. Davidson Black, profesor de anatomie la Paking, China. De fapt, nu au fost găsite fosilele unui om-maimuţă, ci doar un dinte. Pe baza lui a fost fabricat Omul de Peking. I s-a dat înfăţişarea feţei, poziţia frunţii, forma nasului, a gurii, etc. Totul era doar imaginaţie. Dr. Black a făcut acelui dinte o casetă de aur pe care a atârnat-o la ceas, căci considera că e descoperire epocală. Marcellin Boule şi H.M. Vallois în cartea lor: „Les Hommes Fossiles”, la pag 141, îl critică pe Black şi îl suspectează de fraudă în fabricarea Sinantropului. Ei consideră că a fost cu idei preconcepute, lipsit de obiectivitate. Mai târziu, în 1928-29 s-au făcut excavaţii şi s-au mai găsit fosile, dar azi sunt dispărute, nu pot fi verificate. M. Bowden în cartea sa: „Ape-Man Pact or Fallacy”, 1981, la pag 16, spune că acel dinte considerat de maimuţă-om era un dinte de rinocer.

7. Hesperopithecus sau Omul de Nebrasca a fost fabricat tot pe baza unui dinte. În anul 1922, un geolog a găsit în partea de vest a statului Nebrasca un dinte. Atât. Ca să ştie cărei specii îl aparţine, el l-a învelit şi l-a dus la dr. Henry Fairfield Osborn, unul din cei mai mari paleontologi ai lumii. Fac precizarea aceasta ca să nu credeţi că a fost un analfabet, ci unul din cei mai de seamă oameni de ştiinţă, dar fără Dumnezeu. Cum a privit dintele a spus că e veriga de tranziţie de la maimuţă la om. L-a şi văzut în imaginaţia sa cum arăta. I-a tăcut o faţă frumoasă şi a publicat marea descoperire în „Illustrated London News”. L-au popularizat şi spuneau că Hesperopithecus a populat America cu un milion de ani în urmă. Profesorul Wilder a publicat o carte despre Omul de Nebrasca. Cu faţa fabricată a fost aşezat pe piedestal în muzeu şi trecut în manualele de şcoală. Sir Smith a scris despre domnul şi doamna Hesperopithecus cum arătau, cum lucrau, le-a făcut şi două clişee, cu toate că nu i-a văzut niciodată. Totul de la un dinte. Ce imaginaţie înfierbântată de evoluţionism! La 27 Aprilie 1927, dr. Osborn în senzaţionala sa cuvântare ţinut în faţa Societăţii Filozofilor Americani, l-a aşezat pe Hesperopithecus la baza arborelui genealogic al strămoşilor omului. Dar culmea ironiei, tot în 1927, puţin mai târziu, o expediţie a mers în Nebrasca să caute şi alte fosile în acel loc. Săpând cu hârleţul au găsit scheletul întreg căruia îl aparţinea dintele. Scheletul, fără grai, a spus că nu a existat omul de Nebrasca, omul maimuţă, şi fără să dea măcar din picior, a prăbuşit de pe piedestal pe mult lăudatul Om de Nebrasca. Scheletul era al unui pecariu, un fel de porc mistreţ. Nici aceasta nu vă spune cât de puternică e amăgirea evoluţiei? Să fii unul din cei mai mari savanţi şi totuşi să nu fii cinstit, ci să induci pe alţii în eroare e ceva prea grav. Unde e onestitatea ştiinţifică? Dr. Duane T. Gish, în cartea sa: „Evoluţie? Fosilele zic ‚Nu’”, scrie: „Eu cred că acesta e un caz în care un porc a făcut dintr-un evoluţionist o maimuţă”. Mă opresc aici cu falsificările săvârşite de oamenii de ştiinţă cu scopul de a dovedi evoluţia, trecerea de la maimuţă la om. Milioane de copii şi tineri au fost îndoctrinaţi în mod fraudulos că ne tragem din animale. Şi care sunt roadele acestei învăţături? Trăirea ca animalele doar pentru satisfacerea poftelor, sexualismul, lesbianismul, homosexualitatea, incestul, violurile, crimele, avorturile, divorţurile, pornografia, asasinări, terorism, pogromuri, anarhia. Hristos Domnul spunea: „După roadele lor îl veţi cunoaşte”. Nu arată clar aceste demascări că toate falsificările sunt amăgire satanică menită să înşele lumea? Trăim vremuri de mare înşelăciune.

V. Evoluţia e amăgire diavolească, lucru ce se constată din recunoaşterea falimentelor în experienţele de a o dovedi, dar cu toate acestea o cred. S-au făcut zeci de mii de experienţe cu scopul de a da lumii dovezi pentru susţinerea evoluţiei, dar rezultatele au fost zero; ba nu, ci au confirmat creaţionismul. Dr. Francisc J. Ryan a făcut culturi şi a supravegheat 7000 generaţii de bacterie. A ales bacteria căci ea se înmulţeşte extrem de rapid. Omului îi trebuiesc 20 de ani ca să ajungă la maturitate, bacteria e matură în 20 de minute. Astfel în doi ani, bacteria trece prin mai multe generaţii decât trece omul într-un milion de ani. În fine, el a scris: „Aproape nicăieri evoluţia nu poate fi văzută în acţiune”.

Revista franceză „Figaro Literaire” nr.574, avea un articol de jelanie cu privire la evoluţie sub semnătura lui Jean Rostand, mare evoluţionist francez. El a scris: „Teoria evoluţiei nu dă nici un răspuns la importanta problemă a originii vieţii şi prezintă numai soluţii false la transformările evolutive… Noi suntem condamnaţi să credem în evoluţie, dar totdeauna aşteptăm sugestii cu privire la motivele transformărilor… Poate că noi acum suntem într-o poziţie mai proastă decât în 1859, fiindcă am făcut cercetări timp de un veac… Nu am găsit nici un mijloc prin care mamiferele au provenit din şopârle, iar şopârlele din peşti”. El recunoaşte că e condamnat să creadă în evoluţie, aceasta împotriva raţiunii sale care vede clar falimentul tuturor experienţelor cu maimuţe, cu drosofila, cu încrucişări, cu iradieri, cu ingineria genelor, cu mutaţii, cu combinaţii chimice în formarea de proteine, în producerea unei celule vii. Pentru a face o celulă vie s-a încercat sinteza de aminoacizi cu raze ultraviolete, cu fotosinteza, cu climat special, cu descărcări electrice de felul trăsnetului, dar totul a fost zadarnic.

Legea biogenezei afirmă categoric că viaţa vine numai dintr-o viaţă anterioară de acelaşi fel. Ceea ce ei susţin că viaţa s-a produs la simpla întâmplare, iată că zeci de mii de inteligenţe, cu laboratoare uriaşe şi cu aparatură ultramodernă, în timp de peste 130 de ani, nu au putut produce nici măcar o singură celulă vie şi nu au putut forţa pe nici o vieţuitoare să treacă în alt soi.

Dr. Arlton C. Murray este supranumit „Domnul Fosilă”. Aceasta din pricină că toată viaţa lui, mai bine de 45 ani, a fost un studiu asupra fosilelor. Timp de 27 ani a lucrat pentru Institutul Smithsonian din Washington, apoi pentru muzeul William Penn din Harrisburg, Pa., iar acum de câţiva ani lucrează pentru Muzeul Universităţii Liberty din Virginia. El a fost ateu şi mare evoluţionist. Doctrina evoluţiei îi era până în măduva oaselor, deşi îl vedea falsitatea. Totul a fost însă până într-o zi, când Evanghelia i-a luminat mintea. De atunci, viaţa lui a fost schimbată şi el a devenit un mare creaţionist. El a scris: „Nu s-a găsit nici o singură fosilă intermediară. Toate fosilele găsite arată clar că fiecare s-a dezvoltat ‚după soiul ei’, cum spune Biblia”.

Dr. Kuzenţov a fost ani de zile amăgit de evoluţie. El a lucrat ca cercetător ştiinţific în biologia moleculară şi în biochimie la Moscova. Cu vreo 10 ani în urmă, i-a ajuns în mână o carte a lui dr. Henry Morris despre creaţionism. Până atunci, nici nu s-a gândit că ar mai putea să fie şi o altă explicare a originii vieţii pe pământ decât cea a evoluţiei. De atunci, a început să cugete asupra problemei. A scris scrisori atât evoluţioniştilor, cât şi creaţioniştilor, iar în cercetările sale a căutat să vadă care din cele două modele face sens din punct de vedere ştiinţific. După multe cercetări stăruitoare şi verificări, s-a convins că explicaţia creaţionistă este cea mai ştiinţifică. Căci ştiinţa adevărată arată clar că viaţa provine numai din viaţă, nu din neviaţă. Creaţionismul arată că viaţă a dat-o Dumnezeu, care e Izvorul vieţii. Abia după doi ani de la această convingere, el a devenit credincios. El a înfiinţat la Moscova „Părtăşia Ştiinţifico-Creştină” cu 12 oameni de ştiinţă, iar la sfârşitul lui August 1991, număra peste 120 membri. El a zis: „Evoluţioniştii cred că imaginarul lor străbunic unicelular s-a transformat în peşte şi palmier, în broaşte, care apoi s-au transformat în prinţi… Dar desigur noi nu vedem aceasta”.

VI. Evoluţia este amăgire cu perioade extrem de lungi, ca să nu le poţi verifica. Spre a se auto-mulţumi pe ei înşişi cu evoluţia şi spre a amăgi pe alţii, evoluţioniştii pretind mereu că evoluţia s-a petrecut în perioade foarte lungi de milioane şi sute de milioane de ani. Fiindcă eu nu am trăit atunci, mi se cere să-i cred pe cuvânt. Eu stau şi cuget. Dacă ei vorbesc de perioade aşa de lungi, raţiunea mea îmi spune că nici ei nu au trăit pe acea vreme când a apărut viaţa pe pământ şi când vieţuitoarele au început să evolueze unele din altele. Pot să-i cred? Mai ales când ştiu ce minciuni au tras unii savanţi şi la ce falsificări grosolane s-au dedat numai ca să înşele pe alţii, cum pot să-i cred?

Eu nu vreau să fiu amăgit, ci doresc să ştiu dacă Dumnezeu a creat lumea şi toate sunt „după. soiul lor”, cum spune Biblia, sau că toate au apărut la întâmplare şi au evoluat din râme în şopârle, în crocodili, în maimuţe şi apoi în om? Ce pot să fac? Stau şi mă gândesc. Deodată îmi vine în minte îndemnul lui Iov să întreb dobitoacele, nu pe învăţaţii lumii. Iată ce este scris în cartea lui Iov cap.12:7,8: „Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului şi te va învăţa şi peştii mării îţi vor povesti”. Dar eu nu pricep graiul dobitoacelor, cum aş putea să ştiu ceva în privinţa aceasta? Da, pământul e un mare ţarc de dobitoace şi în sânul lui are atâtea mii, ba milioane de fosile, dar cum să-l fac să-mi vorbească?

După mai multă cugetare iată ce am făcut: am căutat cărţi de botanică şi de zoologie care arată vârsta anumitor plante şi vieţuitoare din cele ce există astăzi pe pământ, că poate, poate să o împlini vremea la unele să evolueze, ca să văd şi să mă conving şi eu că există evoluţia. Apoi am vizitat muzee de ştiinţe naturale din Statele Unite, din Australia, cu scopul să văd şi să verific ce schimbări au survenit la vieţuitoarele de altădată, care sunt expuse ca fosile, şi la forma lor actuală. Am făcut notări mai ales cu privire la vremea când spun savanţii că au apărut pe pământ. Unele sunt de sute de mii de ani, altele de zeci sau sute de milioane de ani. Nu aş vrea să credeţi că eu le-am dat vârsta aceasta, căci nu sunt expert în aşa evaluări. Alţii, care sunt savanţi evoluţionişti, le-au pus eticheta cu vârsta. De fapt, pentru unele vieţuitoare am găsit la diferiţi autori, două, trei diferite vârste. Cifrele nu se prea potrivesc, dar pe atunci desigur nu a fost calendar, iar pe un savant nu i-a costat nimic să dea unei specii un milion sau cincizeci de milioane în plus faţă de evaluarea altui savant. Deci, eu nu am umflat cifrele, ci le-am luat de bune în cercetarea mea, căci cu cât vârsta stabilită de ei e mai mare, cu atât adevărul ajunge să strălucească mai puternic. Este scris în Biblie că Dumnezeu „prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor şi planurile oamenilor înşelători sunt răsturnate” (Iov 5:13). Iată acum câteva din rezultatele investigaţiilor mele:

1. GRÂUL este una din plantele cele mai cultivate pe faţa pământului. Nu am găsit eticheta când a apărut, dar când am studiat arheologia mi-aduc aminte că în mormintele faraonilor şi în piramide au fost găsite boabe de grâu, care erau de vreo cinci mii de ani. Boabele erau întocmai ca cele de azi. Puse în pământ, au germinat şi au dat grâu. Singura deosebire ştiţi care a fost? Paiul era ceva mai înalt decât a grâului de azi, dar boabele erau întocmai. Deci grâul nu a evoluat, şi e bine, slavă Domnului, că aşa avem pâine.

2. ALUNUL e un arbust ce produce ca roadă alunele. În locuinţele palustre, care sunt datate cu o vechime mai mare ca a piramidelor, s-au găsit alune întocmai ca alunele noastre. În toată perioada aceasta de 5-6000 de ani alunul nu a evoluat.

3. FERIGA se găseşte aici în păduri şi la fel în ghiveci în casele oamenilor, ca plantă ornamentală. În straturile de cărbuni s-au găsit ferigi. Perioada carboniferă se susţine că a început acum 340 milioane de ani. Deci, nici feriga nu a evoluat, ba din contră a devoluat, a descrescut, căci pe acea vreme creştea ca copacii, iar azi e pitică. Când o să evolueze feriga? Tot în straturi de cărbuni s-au găsit frunze de stejar, de ulm, de tei, care sunt exact ca cele de astăzi. Deci nici aceşti copaci n-au evoluat.

4. RACUL este un animal marin care merge de-a-ndărătelea. Când o fi evoluat animalul acesta pe dos? Will Burnett, profesor la Universitatea Illinois şi Harvey Fisher, şeful Departamentului de Zoologie la Southern Illinois University, în cartea lor „Zoology”, apărută în 1958, arată că vârsta racului şi a crustaceelor este de 25.000 de ani. Dar când am vizitat Muzeul de Ştiinţe Naturale din Chicago, pe un panou mare era expus un rac fosilă din Perioada Jurasică ce se susţine că a avut loc cu 100 milioane de ani în urmă. El e expus alături de un rac din vremea noastră şi erau exact la fel. Deci, acum 100.000.000 de ani racii populau mările şi mergeau tot de-a-ndărătelea, ca cei de astăzi. Aceasta îmi spune că nu au evoluat, ci au rămas tot raci. De ce? Probabil fiindcă merg de-a-ndărătelea, racii n-au putut să evolueze. Şi nu prea sunt speranţe să evolueze în viitor, căci nu merg înainte, ci tot înapoi ca racul.

5. Iau BROASCA ŢESTOASĂ. Oare când o fi apărut ea pe pământ? Cercetez şi găsesc în cartea „The Book of Popular Science”, la pagina 2075 că broasca ţestoasă a ajuns la noi aproape neschimbată în formă şi obiceiuri din marea epocă a reptilelor, care a fost cu vreo 160 milioane de ani în urmă. Auzi, în o sută şaizeci milioane de ani ea nu a evoluat nici în formă, nici în obiceiuri! Curios!

6. Mă opresc la GÂNDAC, căci îi găsim peste tot. După ce am cercetat enciclopedii şi cărţi de zoologie, am găsit că gândacul a existat cu 200.000.000 ani în urmă. Au fost identificaţi vreo 12.000 feluri de gândaci şi sunt ca cei de azi. Deci nici gândacul nu a evoluat. Oare câte milioane de ani îi mai trebuie gândacului până evoluează, căci i-ar fi vremea să devină bondar.

7. Ia să văd ce se spune despre RECHINI. În apele oceanului Pacific sunt mulţi rechini şi uneori vin până aproape de plajă şi înhaţă piciorul câte unui înotător de rămâne schilod pe toată viaţă. T.H. Eaton Jr. spune că rechinii au apărut cu vreo 300-350 milioane de ani în urmă. Nici ei nu au evoluat şi sunt cam demult.

8. Dar ce zic despre SCORPION? Trebuie să fie de demult, căci şi Biblia vorbeşte despre ei. Îmi răspunde savantul în evaluări de vârste W.J. Gertsch spunând că scorpionii se pot lăuda că au cea mai veche familie dintre toate animalele de pe pământ. În decursul unei perioade de 400.000.000 de ani scorpionul nu s-a schimbat. E tare de cerbice, n-a vrut să evolueze!

9. Caut să vad ce se spune despre GASTEROPOZI. Îi găsesc în cartea „The living sea”. La pag. 202 autorul îmi spune că gastropozii sunt locuitorii foarte vechi ai mărilor şi au trăit acolo fără să se schimbe mai mult de 300-400 milioane de ani.

10. Mă uit să văd ce se spune despre MOLUŞTE. (Şi unii oameni sunt fără şira spinării, ca moluştele). Găsesc că ele bat recordul, sunt dintre cele mai vechi grupe de vieţuitoare: au peste jumătate miliard de ani. Oricine a ajuns la putere, ele s-u mlădiat şi au rămas tot moluşte. Acum, staţi şi judecaţi voi, dacă n-au evoluat în jumătate miliard de ani, când vreţi să evolueze???

După falimentul evoluţioniştilor de a găsi o probă validă pentru susţinerea teoriei lor, ascultaţi-l pe dr. George Wald cum îşi duce cu zăhărelul cititorii: „Timpul cu care avem de a face e de ordinul a două miliarde de ani. Dând atât timp, „imposibilul” devine posibil, posibilul probabil şi probabilul virtual sigur. Unul are doar să aştepte; timpul va săvârşi „minunea”. Citat dat în revista „Scientific American”, August 1954, în articolul „Originea vieţii”.

Aceste date oferite de ştiinţă mie îmi spun că nu există evoluţie şi că nu am ce aştepta să o văd, căci ea e numai în capul unora, nu în realitate. Marea vechime a acestora dovedeşte că nici una n-a putut sări pârleazul ca să treacă în altă specie, ci că aşa cum spune Biblia toate sunt create de Dumnezeu şi sunt „după soiul lor”.

Realitatea vieţii nu poate fi tăgăduită, ea are un grai mai puternic decât toate lăudăroşiile evoluţioniştilor. Botanica şi Zoologia îmi demonstrează prin exemplare de milioane şi de sute de milioane de ani, după socotelile lor, care desigur sunt false, că toate au rămas aceleaşi. Atunci unde e evoluţia? Faceţi şi voi cercetarea aceasta, e simplă, nu vă costă prea mult, spre a vă convinge.

E de ales între spusele evoluţioniştilor şi afirmaţiile Bibliei, să crezi că întâmplarea oarbă le-a făcut să apară toate sau că Dumnezeul cel Atotputernic şi Atotînţelept le-a creat pe toate. Eu am ales să cred în Dumnezeu, căci cealaltă credinţă e amăgire satanică, e evanghelia dracului şi eu nu vreau să o cred. Până şi dobitoacele, în graiul lor, îmi spun să cred în Dumnezeu.

În ce priveşte vechimea mare a pământului şi a sistemului nostru solar, Biblia nu stabileşte anul creaţiei, ci spune: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Când a fost acest început nu ştiu. Între versetul întâi şi doi din capitolul întâi din Geneza pot fi milioane sau miliarde de ani. De la versetul 2 e redată pregătirea globului pământesc pentru viaţă. Totuşi vârsta reală a pământului poate fi mult diferită. Noi nu avem încă aparatură precisă în privinţa aceasta. De exemplu: multe stabiliri de vârstă se fac cu metoda radioactivităţii pe baza carbonului 14. Mostre de roci aduse de pe lună la unii au dat 4,3 miliarde de ani, la alţii au dat 8,2 miliarde de ani. Care e vârsta reală? S-a constatat că metoda e greşită. Dintr-o stâncă din Rusia, despre care se ştie precis că s-a format în ultimii 200 de ani, s-au adus mostre şi au fost supuse examinării cu carbonul 14. Rezultatul dat a fost că s-a format cu milioane de ani în urmă. Aceeaşi eroare s-a constatat la bucăţi de stâncă care s-a format acum 185 de ani în Insulele Haway, iar aparatul îi dădea milioane de ani.

Savanţii evoluţionişti susţineau că luna trebuie să aibă o vechime de patru miliarde şi jumătate de ani. Dovezi ale vechimii e răcirea şi solidificarea ei din starea de materie topită, lipsa de un câmp magnetic şi o mare cantitate de praf cosmic colectată în decursul celor patru miliarde de ani. Geofizicienii presupuneau că luna s-a răcit chiar înaintea pământului. Dar testul făcut de astronauţi arată că luna e încă în stadiul de răcire, cu o radiaţie de temperatură la suprafaţă. De asemenea, spre surpriza neplăcută a evoluţioniştilor, s-a constatat un câmp magnetic, ceea ce indică un interior fluid, nu solid. Starea fluidă dovedeşte că luna e tânără, nu are vechimea presupusă de evoluţionişti. Dar cea mai zdrobitoare dovadă pentru aceştia este lipsa stratului de praf cosmic pe lună. S-a calculat că pe pământ cad anual vreo 14 milioane tone de particule, micro-meteoriţi sau praf cosmic. Dacă pământul şi luna sunt de patru miliarde şi jumătate de ani vechime, asta ar fi însemnat ca primii astronauţi coborâţi pe lună, să se înfunde într-un strat de 17 metri de praf cosmic, să se scufunde în el.

NASA a dat mare importanţă acestei teorii. A cheltuit sume de miliarde dolari, spune William Hartman în cartea sa „Lune şi Planete”, spre a stabili grosimea stratului de praf cosmic, ca să nu pericliteze viaţa primilor astronauţi, care aveau să umble pe lună. Dar Neil Armstrong, primul care a pus piciorul pe lună, a constatat că a pus piciorul pe stâncă. Doar în locurile joase era o acumulare de praf, dar nicăieri n-a găsit un strat mai gros de 3 metri. Astronauţii au lăsat pe lună aparatură seismografică, care să detecteze cutremurele de pe lună şi ele transmit că pe lună se petrec cutremure. Acestea de asemeni indică o vârstă tânără.

La fel, creşterea populaţiei pe pământ arată un pământ tânăr. În Biblie avem cifra precisă că după potop au rămas în viaţă doar opt persoane. În anul întâi după Hristos toţi statisticienii consideră că populaţia pământului a fost 200 milioane. În anul 1650, populaţia a fost estimată la 600 milioane. În anul 1800 d.Cr. a ajuns la un miliard. Deci în 150 de ani a crescut cu 400 milioane. Media de creştere a populaţiei a fost de 1k3 procente. Socotind această rată de creştere pentru a ajunge la populaţia de astăzi, calculul dă 6100 ani de vechime a omului pe pământ. Această cifră e mult prea mică faţă de cifrele evoluţioniştilor cu miliardele lor de ani. Dar în stabilirea vechimii trebuie luaţi în considerare toţi factorii. Dacă omul ar fi de un milion de ani pe pământ, populaţia ar trebui să fie densă, ce sardelele în cutia de conservă. Populaţia de azi dovedeşte că viaţa omului pe pământ e de dată recentă, nicidecum de miliarde sau milioane de ani. Dar evoluţia are nevoie de perioade lungi, foarte lungi, ca să amăgească pe mulţi.

VII. Că evoluţia e amăgire diavolească se poate vedea din mărturisirea deschisă a unor lideri de seama ai evoluţionismul a aversiunii, a duşmăniei lor faţă de Dumnezeu. Faptul că însuşi Darwin a recunoscut că evoluţia e „evanghelia dracului” ar fi dovadă suficientă. Totuşi redau citate ale altor vârfuri, ca să vă daţi bine seama că e amăgire.

Revista „Nature”, vol. 124, pag 231, spune că Dr.D.M.S. Watson, biolog britanic şi persoană marcantă între evoluţionişti, a arătat că evoluţia este o teorie universal acceptată nu pentru că ea poate fi probată prin dovezi logice, coerente, ci fiindcă singura alternativă, creaţia specială, este de neconceput pentru ei. Fiindcă Dr. Watson nu crede în Dumnezeu, de aceea creaţia este de necrezut pentru el.

Acelaşi lucru l-a mărturisit şi Sir Arthur Keith, mare evoluţionist. Iată cuvintele lui: „Evoluţia nu este dovedită şi nu poate fi dovedită. Noi o credem fiindcă singura alternativă este creaţia specială şi aceea e de neconceput”. Deci, se poate constata din aceste mărturisiri că doar aversiunea, duşmănia satanică faţă de Dumnezeu, îl face să creadă minciuna evoluţiei.

George Salet, distins bărbat de ştiinţă, în cartea sa „Hazard şi certitudine”, analizează problema transformismului şi dovedeşte că formarea de noi organe sau noi funcţii la fiinţele vii, prin simplul joc al întâmplării, este cu totul imposibilă. Din punct de vedere ştiinţific, afirmă el, teoria evoluţiei nu poate fi susţinută. Ea e bazată doar pe prejudecata ateistă.

Scott M. Huse în cartea sa „The Collapse of Evolution”, Grand Rapids 1989, la pag.3, dă mărturisirea despre evoluţie a lui Dr. George Wald, câştigător al Premiului Nobel în 1967, din care se constată în mod clar că ateismul, amăgirea e la bază. EI scrie: „Când se vine la originea vieţii pe acest pământ, sunt numai două posibilităţi: creaţia sau generaţia spontană (evoluţia). Nu există o a treia cale. Generaţia spontană s-a dovedit acum 100 de ani că e falsă, dar aceasta ne duce la cealaltă singură concluzie a creaţiei supranaturale. Pe aceasta nu o putem accepta pe baze filozofice (motive personale); deci noi alegem şi credem imposibilul: că viaţa a apărut la întâmplare”. Aceasta înseamnă că se mint pe ei înşişi, căci împotriva tuturor dovezilor ştiinţifice, fiindcă nu vreau să creadă în Dumnezeu, preferă să creadă o minciună. Nu e aceasta amăgire satanică?

Biblia spune clar că în vremea din urmă vor fi mari amăgiri şi că unii se vor lepăda de credinţă şi se vor alipi de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor (Matei 24:24; 1 Timotei 4:1). Noi trăim vremurile acestea. Aş vrea ca unii care au fost amăgiţi, să se trezească înainte de a fi prea târziu. Căci cine alege să-l creadă pe Satan, va avea parte cu Satan şi cu toţi demoni în iad pentru veci de veci. Tineri studenţi, profesori şi toţi ceilalţi, nu vă lăsaţi amăgiţi, ci rămâneţi lângă adevăr, chiar dacă trebuie să plătiţi un preţ. Satan prin evoluţie pregăteşte lumea să creadă că provine din animale, ca apoi să poată instala Fiara ca dictator al lumii (Apocalipsa 13). Vremea e aproape. Stările de criză în toate domeniile duc la starea de haos, moment prielnic de ridicare a lui Anticrist, care promite să salveze el lumea şi va cere închinarea tuturor. Urmează ca mulţi să fie martirizaţi pentru credinţa lor în Dumnezeu. Dar e mai bine să mori ca erou al lui Dumnezeu, decât să trăieşti ca apostat, ca lepădat de credinţa în Dumnezeu. Biruitorii fiarei vor fi în glorie eternă, apostaţii vor fi în chin veşnic.  O, Doamne, luminează prin Duhul Sfânt pe mulţi în privinţa aceasta!

3. Amăgirea cu formalism

„…având doar o formă de evlavie…” 2 Timotei 3:5

Biblia îl prezintă pe Hristos Isus, Fiul lui Dumnezeu că e Mântuitorul lumii. Apostolul Ioan a scris: „Noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:14). El a venit în lumea noastră, a luat asupra Sa păcatele noastre a tuturor şi prin moartea Sa a săvârşit mântuirea noastră şi ne-a deschis o intrare liberă în cer, în locul preasfânt. El e Mântuitorul, dar nu toţi oamenii sunt mântuiţi. Există o cale îngustă care duce la viaţă, la fericire veşnică. Cum se face că deşi există Mântuitor, o mare parte nu sunt mântuiţi? Deşi există cale spre fericire, mulţi ajung în iad, în chinul veşnic? Care e cauza? Biblia ne dă explicaţia în Apocalipsa 12:9: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ, şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”. Acelaşi lucru este scris şi în Apocalipsa 13:14; 19:20; 20:8,10. Textele acestea arată că omenirea e amăgită, e înşelată. Conform Bibliei, toţi oamenii se împart în două: în mântuiţi şi amăgiţi. Gândeşte-te tu din care faci parte? Eşti tu mântuit sau eşti amăgit?

E curios că cei amăgiţi nici nu îşi dau seama că sunt amăgiţi. Sunt ca peştele prins în mreje, dar încă nu e scos afară din apă. Când e tras afară, îşi dă seama, dar atunci e prea târziu. Apostolului Pavel Domnul i-a spus: „Te trimit ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 26:18). Aceasta e slujba tuturor vestitorilor Evangheliei: să deschidă ochii oamenilor, ca ei să vadă amăgirea în care se află, să se trezească şi să se întoarcă la Dumnezeu, înainte de a fi prea târziu. Eu vreau să fiu sincer în vestirea adevărului; oare vei fi şi tu sincer în primirea lui? Hristos Domnul a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32). Eu mă rog ca Domnul să-ţi dea lumină de sus.

Amăgirea cu ateismul nu prinde la toţi, şi nici cea cu evoluţia. Oamenii îşi dau seama că există Dumnezeu şi că e imposibil ca lumea să fii apărut la întâmplare. Tot ce vedem şi ce nu vedem e mărturie monumentală că există Dumnezeu, mărturie mult mai puternică decât mărturia marii piramide din Egipt că a existat Keops. Dar vrăjmaşul nu se dă bătut, ci îşi face lucrarea de înşelare. O plasă mare şi foarte periculoasă de a prinde suflete e formalismul religios, care de fapt e apostazie, lepădare de credinţă, de care oamenii nu îşi dau seama.

Ce mari ravagii a făcut amăgirea cu formalismul în biserica creştină! Cu durere trebuie să exclamăm şi noi ca David: „S-au stricat oamenii, au săvârşit fărădelegi urâte… toţi s-au rătăcit, s-au stricat; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalmul 53:1,3).

Israel era poporul lui Dumnezeu, care a fost izbăvit din sclavia Egiptului cu braţ tare, au văzut semne mari şi minuni, au avut prooroci, mesageri ai lui Dumnezeu. Israel era un popor în care trebuia să predomine sfinţenia, dar prin vieţuirea lor, s-au depărtat de Dumnezeu. Preoţii au rămas în slujbă, la Templu a continuat închinăciunea şi jertfele, numele le-a rămas de „popor al lui Dumnezeu”, dar în realitate, ei nu mai erau ai lui Dumnezeu. Prin proorocul Isaia, Dumnezeu a zis: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29:13). Infecţia a început dinăuntru, de sus în jos. Preoţii, care aveau menirea să apropie poporul de Dumnezeu, să fie pildă poporului, tocmai ei nu-L mai cunoşteau pe Dumnezeu, nu-L slujeau, ci se slujeau pe ei înşişi. Prin proorocul Mica, Dumnezeu spunea: „Preoţii lui învaţă pe popor pentru plată” (Mica 3:11). Orice slujbă sau rugăciune trebuia plătită preotului. Aveau prooroci mincinoşi, iar preoţii stăpâneau poporul cu ajutorul lor (Ieremia 5:3l). Toţi erau interesaţi numai în câştig. „Toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la prooroc până la preot, toţi înşeală” (Ieremia 6:13). Poporul lui Dumnezeu a ajuns fără Dumnezeu. „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său; dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine” – spunea Dumnezeu (Isaia 1:3). Formalismul lui Israel devenise o scârbă lui Dumnezeu. El a zis: „Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea… Când vă întindeţi mâinile spre Mine, îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge” (Isaia 1:13,15). Israel căzuse în apostazie. Atunci Domnul i-a lăsat în mâinile împăratului Babilonului, care a asediat Ierusalimul, i-a înfometat, apoi a pătruns în cetate, a dărâmat-o şi poporul l-a dus în robie. Proorocul Ieremia umbla plângând printre dărâmături şi zicea: „Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătorile şi Sabatul, şi în mânia Lui năpraznică a lepădat pe împărat şi pe preot. Domnul Şi-a dispreţuit altarul, Şi-a lepădat locaşul Său cel sfânt… Mi s-au stors ochii de lacrimi, îmi fierb măruntaiele, mi se varsă ficatul pe pământ din pricina prăpădului fiicei poporului Meu… Iată roada păcatelor proorocilor şi a nelegiuirii preoţilor săi” (Plângerile lui Ieremia 2:6,7,11; 4:13). Poporul Israel a păstrat forma religiei, dar a pierdut fondul: ascultarea de Dumnezeu.

Am dat această apostazie a lui Israel, ca să recunoaştem apostazia zilelor din urmă, proorocită de apostolul Pavel şi a cărei împlinire o vedem sub ochii noştri. Domnul Isus a spus că pomul se cunoaşte după roadă, nu după nume. Mulţi din creştinii de azi au rămas doar cu numele, cu firma că sunt creştini. Mi-aduc aminte că imediat după al doilea război mondial eram la Arad şi pe bulevardul din centru, la o prăvălie era o firmă mare pe care scria „Delicatese”, la alta „Mezeluri”, dar când te-ai apropiat de uşă, era închisă şi rafturile erau goale. A rămas doar firma, şi ea înşela şi decepţiona pe mulţi. Aşa e cu creştinismul multora., a rămas doar firma, căci înăuntru e doar moloz, dărâmături, murdărie. E un creştinism ce nu se deosebeşte de lumea păgână. Ba da, în unele privinţe necreştinii întrec pe creştinii de nume. S-au găsit triburi în pădurile virgine ale Amazonului, care deşi umblă goi, nu trăiesc în desfrâu şi nu divorţează de soţiile lor; alţii nu folosesc deloc băuturi îmbătătoare; dacă mor părinţii, copiii sunt crescuţi de rude sau vecini, bătrânii sunt respectaţi de cei tineri. Luaţi după aspectul moral, mulţi sunt mai creştini decât creştinii de nume.

Cum aş vrea ca slujitorii altarelor şi ai amvoanelor, preoţii şi pastorii, să-şi dea seama bine de starea reală a membrilor bisericii lor! Şi aceasta până nu e prea târziu. O salcie, copac gros pe marginea unui râu, avea o înfăţişare frumoasă, dar a venit o furtună şi a doborât-o la pământ. Ea avea o coroană frumoasă, dar s-a ţinut numai în scoarţă, căci în interior a fost mâncată de putregai. Ce multe biserici frumoase ca aspect, sunt doar un fel de morgă spirituală. Nu vreau să insult pe nimeni, căci n-am nici un câştig, dar trebuie să privim lucrurile aşa cum sunt. Falsitatea creştinismului mă doare. Oamenii sunt amăgiţi cu formalismul şi ajung în pierzare. De aceea caut să strig, să demasc aceasta amăgire. Oare care vor fi preoţii şi păstorii aceia gata să facă ce a zis proorocul Ioel? „Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi cu bocet. Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru… Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare. Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă… Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar şi să zică: „Doamne, îndură-te de poporul Tău!” (Ioel 2:12,13,15-17).

I. Amăgirea cu formalismul îl face pe oameni să se creadă creştini, când în realitate nu sunt. Aici e şiretenia ascunsă a diavolului. Preoţi şi popor se cred bine, în timp ce sunt pe marginea prăpăstiei iadului. Mă rog Domnului ca prin aceste rânduri, Duhul Sfânt să deschidă ochii multora să vadă starea gravă în care se află, cum sub numele de creştin este ascuns cel mai decăzut trai păgân. Până ce nu îşi dau seama de aceasta, nu poate fi nici o îndreptare. O scurtă paralelă între creştinismul biblic primar şi între creştinismul de azi poate convinge pe oricine de amăgirea formalismului religios.

PARALELĂ

1. Creştinii au fost oamenii ce şi-au recunoscut păcatele lor faţă de Dumnezeu, s-au cutremurat de vina lor, s-au pocăit şi s-au despărţit de traiul păcătos (Faptele Apostolilor 2:37-38). 1. Creştinii formali de azi nici nu se consideră păcătoşi, nu se pocăiesc de păcatele lor şi nu se despart de ele.
2. Creştini au fost cei ce au primit mântuirea prin credinţă în jertfa Domnului Isus Hristos (Efeseni 2:8-9; 1 Corinteni 6:11; Coloseni1:13,14; 1 Ioan 2:12). 2. Creştini amăgiţi de formalism nu au mântuirea, sunt indiferenţi de sufletul lor şi nu caută mântuirea.
3. Creştinii au avut experienţa naşterii din nou, adică schimbarea vieţii prin Duhul Sfânt. Aceasta i-a făcut creştini, i-a făcut copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12,13; 3:3-7; 1 Petru1:23; 1 Ioan 2:29; 3:1,2,9; 4:7; 5:1,4). În viaţa lor se văd roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galateni5:22-23). 3. Creştinii amăgiţi de formalism nu ştiu nimic despre naşterea din nou, iar în viaţa lor se văd doar faptele firii pământeşti: „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea… cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5:19-21).
4. Creştinii îndată după pocăinţă, după ce credeau în Domnul Isus, cereau să fie botezaţi oameni mari, nu copii mici (Faptele Apostolilor 2:41; 8:12,36; 10:47; 16:33). 4. Creştinii formali au fost botezaţi ca şi copii mici, care nu s-au pocăit, nu au cerut să fie botezaţi, ci li s-a impus în mod forţat creştinismul. Ei n-au îndeplinit condiţiile pentru botez: pocăinţa şi credinţa.
5. Creştinii iubeau pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus şi dovedeau aceasta prin trăirea lor (Ioan 14:15,21; 1 Petru 1:8,14,15). 5. Cei de azi nu-L cunosc pe Dumnezeu, nu-L iubesc pe Hristos Domnul, nu-l împlinesc voia, ci Îl înjură cum ştiu mai spurcat.
6. Cei de atunci, după botez, trăiau viaţa de rugăciune şi caldă părtăşie frăţească (Faptele Apostolilor 2:42; 4:23,24; 12:5,12). 6. Cei de azi sunt străini de viaţa de rugăciune, unii nu ştiu nici rugăciunea „Tatăl nostru”, iar părtăşia o ştiu doar la paharul de băutură, unde ajung la ceartă şi chiar la bătaie cu sticlele sau cu scaunele. Sunt aceştia creştini?
7. Creştinii stăruiau în învăţătura apostolilor pe care o aplicau în viaţă şi erau sfinţi în trăirea lor (Faptele Apostolilor 2:42; 1 Petru 1:15-17; Filipeni 1:1; Coloseni 1:2; Evrei 3:1). 7. Creştinii de azi nu cunosc învăţătura apostolilor, unii nu au avut niciodată în mână Noul Testament, de aceea nu au un trai sfânt, ci păgân (Efeseni 4:17-19).
8. Creştinii de la început aveau disciplina în biserică, când cineva a păcătuit, a fost dat afară (Faptele Apostolilor 5:1-12; 1 Corinteni 5:4-5; Apocalipsa 2:2). 8. Azi bisericile aşa numite creştine au ca membrii şi pe atei, şi pe curvari, şi pe criminali, şi pe toţi mincinoşii. Dacă ar fi să aplice disciplina, preotul ar trebui să-i dea pe toţi afară, probabil şi pe sine însuşi.
9. Cei de atunci toţi erau martori ai Domnului, toţi spuneau altora despre mântuirea prin Hristos Domnul, spre a smulge şi pe alţii din împărăţia Satanei şi a-i strămuta în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 24:47,48; Faptele Apostolilor 1:8; 4:20; 5:32; 8:1-5;1 1:19-21; 20:19-21). 9. Creştinii de azi nu vestesc nimănui mântuirea, căci nici ei înşişi nu o au, sunt sub stăpânirea Satanei şi ar vrea ca şi cei ce-L urmează pe Hristos Domnul să fie târâţi din nou în păcat.
10. Creştinii credeau în a doua venire a Domnului Isus Hristos, se pregăteau şi o aşteptau (Filipeni 3:20-21; 1 Tesaloniceni 4:15-17; 2 Petru 3:10). 10. Creştinii amăgiţi cu formalismul nu se pregătesc pentru venirea Domnului Isus Hristos şi nu-L aşteaptă (Filipeni 3:19).

Deosebirea între creştinii de azi şi cei de la început este enormă. E deosebire în fire, în gândire, în crez, în vorbire, în comportare, în vieţuire, iar deosebirea cea mai mare va fi în ziua judecăţii şi în viaţa după moarte, care e pentru veci de veci. Proorocul Maleahi a scris: „Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-l slujeşte” (Maleahi 3:18).

Apostazia îl face pe oameni să nu aibă nici o teamă de Dumnezeu, nu cred ce a spus Dumnezeu despre păcat, despre pedeapsa păcatului, nu cred ce a spus despre mântuire, nu cred ce a spus Dumnezeu despre trăirea vieţii sfinte, nu cred Evanghelia, nu cred în iad şi nu cred în fericirea din rai, dar se numesc creştini. De aceea sunt nepăsători de Dumnezeu, nepăsători de jertfa Domnului Isus, nepăsători de sufletul lor, nepăsători de clipa morţii, nepăsători de ziua judecăţii şi nepăsători de soarta lor veşnică. Nu arată tocmai această nepăsare că sunt amăgiţi cu creştinismul formal?

Probabil că unii citind aceste rânduri se înfurie foc împotriva mea. Ei sunt ca unii negrii din Africa, care atunci când europenii le-au dus oglinda şi său văzut cum arată, au dat cu ea de pământ şi au spart-o, dar aceasta n-a schimbat realitatea. Pe mine mă doare că trebuie să scriu lucrurile acestea! Le scriu din dragoste şi aş vrea să vă ajut să scăpaţi din cursa diavolului, de care aţi fost prinşi să-i faceţi voia (2 Timotei 2:20). Prietenul meu, nu ai avea nici un câştig să-ţi spun că eşti bun creştin în timp ce tu nu ai şi nici nu-ţi cauţi mântuirea sufletului tău. Oare nu aş fi vinovat în faţa lui Dumnezeu, ştiind că eşti în cel mai mare pericol, poate mâine ajungi în groaznicele chinuri ale iadului şi eu să tac? Te rog nu te înfuria pe mine, căci îţi vreau binele tău etern. Stai însă şi cugetă la creştinismul tău, la starea sufletului tău. Fii sincer cu tine însuţi. Timpul zboară şi te poartă spre punctul final, unde vei ajunge?

Pe apele ce formează cascada Niagara, există un punct unde se află înştiinţarea: „Dincolo nu-i scăpare”. Toţi barcagii ştiu să nu depăşească acel punct, căci apele îşi iau viteză încât nu mai există posibilitate de scăpare. Odată un barcagiu, în timp ce îşi aştepta clienţi pe care să-i treacă de partea cealaltă a fluviului, avea barca legată de un ţăruş la mal, iar valurile legănându-l l-au adormit în barcă. Legănarea bărcii a făcut ca legătura la ţăruş să se desfacă şi barca a pornit în jos. Luată de curenţi, barca a fost dusă spre firul apei. Unii ce erau pe mal, au văzut pericolul şi au început să strige, dar barcagiul dormea dus, n-a auzit strigătele lor. Barca a depăşit punctul cu înştiinţarea şi curând barcagiul şi-a găsit sfârşitul în furtunoasa prăbuşire a apelor în abis. Cauza? El s-a crezut în siguranţă în barca lui, s-a lăsat pradă somnului, dar l-a costat viaţa. Aceasta încerc să fac şi eu să-ţi strig să te trezeşti înainte de a fi prea târziu. Martor îmi este Dumnezeu că îţi vreau binele. Samson a adormit cu capul în poala Dalilei şi a plătit scump aceasta prin pierderea ochilor, prin viaţa de sclavie şi la urmă cu moartea. Vai, pe câţi i-a adormit diavolul în barca bisericii şi duşi de val, curând se vor trezi în pierzarea veşnică. Tuturor celor ce sunt amăgiţi de formalism, indiferent de ce religie aparţin, le strig să se trezească, căci dincolo nu mai e scăpare. Şi din nou te întreb, prietenul meu, nu cumva în timp ce te crezi bine, eşti purtat spre abis?……………………..

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/mari-amagiri-in-vremurile-din-urma/

Ce să fac să pot să tac?

Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele şi păzește ușa buzelor mele!


(Psalmul 141:3)

Se spune că cele mai grele cuvinte de pronunțat în limbă română sunt:

  • OTORINOLARINGOLOGIE
  • DEZOXIRIBONUCLEIC
  • PARALELIPIPED

IARTĂ-MĂ – cuvânt pe care de cele mai multe ori trebuie să-l spunem pentru că nu ne-am ținut gura închisă când trebuia. Se spune că medicul se uită la limbă și vede cât de sănătoși suntem în trup. Dumnezeu se uită la ce ne iese de pe limbă și vede dacă suntem sănătoși în suflet.

Când mi se cere să dau sfaturi tinerilor care se căsătoresc, îi întreb pe băieți: „Tu chiar vrei să fii fericit în căsnicie?” Ei, de obicei, răspund „DA”. Sfatul meu atunci este „Nu întrerupe niciodată soția când tace.” Fetei îi spun. Nu-l lasă prea mult pe soț să nu vorbească. Dacă îl lași pe un bărbat prea mult să tacă, foarte curând trebuie să-i ceri să-ți mărturisească tot ce i-a trecut prin cap. Bărbații, când nu vorbesc, gândesc la numai te miri ce! Îl întrebi pe soț la ce se gândește? El îți spune: „La nimic!!!” Cum poți să te gândești la nimic? Poate la nimicuri…

Subiectul meu nu se referă strict la bărbați sau femei. Subiectul se referă la noi în calitate de creștini. Una din cea mai mare nevoie a omului este să știe să-și cârmuiască limba cum se cuvine și s-o înfrâneze pentru că adeseori, multă vorbire vine din mândrie. Vrem să dăm impresia că știm multe și de aceea vorbim mult. Prin aceasta vrem să arătăm câtă deșteptăciune avem în noi. Ne silim prin cuvinte meșteșugite să impunem opinia noastră celorlalți, că să le apărem că suntem învățători. Vrem să le arătăm că ei ar avea nevoie să învețe de la noi. Acest orgoliu apare mai ales când îi învățăm fără că ei să fi cerut acest lucru.

Este imposibil să spunem în cuvinte câte alte păcate se nasc din multă vorbărie. Vorba multă e mama certurilor, a divorțurilor, baza ignoranței și a nebuniei, ușa clevetirii etc. De aceea, Apostolul Iacov încearcă să arate cât de greu este unui om să nu greșească în cuvintele rostite. El spune că acest lucru e posibil numai pentru cei desăvârșiți: „Dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este desăvârșit, în stare a-și înfrâna tot trupul” (Iacov 3:2). Limba, îndată ce începe a vorbi, aleargă ca un cal fără frâu și nu vorbește numai. Cele bune și cuviincioase, ci și cele rele. De aceea, Iacov o numește: „Rău fără astâmpăr, plină de venin aducător de moarte” (Iacov 3:1-10) Iacov încheie spunând: „Cu limbă binecuvântăm pe Dumnezeu sau blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu.” NU TREBUIE SĂ FIE ASA.

Vorbind în termeni băbești ar sună cam așa: „Nu-ți lasă gura să meargă mai departe decât gândirea și nu uită: gura este megafonul inimii și nimic nu este deschis de mai multe ori din greșeală ca ea (gura).

Un biet pastor s-a întors acasă pe la miezul nopții de la ședința de comitet. Acasă îl aștepta soția să-l întrebe: „Cum a fost dragule? Soțul, o întreabă foarte drăguț: „Draga mea, dar știi să taci?” „Desigur că da”, răspunse soția. Soțul îi răspunde: „ȘI EU”.

Mama mereu îmi spunea: „Mai bine să-ți pară rău că ai tăcut decât că ai zis.” De câte ori nu am respectat această regulă am avut de suferit. Am învățat că: „Vorba atâta timp cât este în gură este a mea; când a ieșit din gură, nu mai este a mea.”

„Pune Doamne strajă gurii noastre…” Aici avem și noi partea noastră. Trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu dacă dorim că ostenelile noastre să fie încununate de succes. Rațiunea noastră să fie cheia, nu care să țină tot timpul gură încuiată, ci pentru a o deschide numai când este necesar. Uneori tăcerea este mai de folos decât cuvintele, dar uneori vorbitul e de preferat tăcerii. De aceea Solomon scrie ceva pentru oamenii din toate generațiile: „Tăcerea își are vremea ei, și vorbirea își are vremea ei…”

Nu uita că „Apa, vântul și gura lumii nu le poți opri.” Rugăciunea psalmistului însă poate să-ți fie de ajutor: „Pune, Doamne, strajă gurii mele.”

avatar

REV. ILIE U. TOMUȚA

DIRECTOR GENESIS MISSION

Uțu Tomuța este căsătorit cu Mariana și au doi copii. Coordonează Misiunea Genesis și Revista Genesis. Scrie jurnalul online „Din viața de zi cu zi” în care publică săptămânal texte scurte pentru suflet și minte.

Înapoi sus
B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Viorel - Logos

Har şi Pace

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian Barsan

...din inima pentru tine

onisimbotezatu

onisimbotezatu.wordpress.com

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Curajul credinței

„Sinceritatea este fundamentul vieții spirituale” (Albert Schweitzer)

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Revista Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din Romania

inSYNC

Sincronizați cu dragostea lui Dumnezeu

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Pagina creștină

Simion Ioanăș

The good fight

Lupta pentru libertate

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat asta: