Sunt chemările la altar biblice?

oameni care au răspuns chemării la altar de la o biserică - imagine preluată de pe site-ul stevedennie.com
Cu mulți ani în urmă am fost ”luat peste picior” (varianta mai diplomatică) pentru faptul că foloseam chemarea la altar după ce predicam un mesaj într-o biserică – fie că eram acolo întâmplător, fie că eram programat să predic acolo, sau pur și simplu am fost pus să aduc un mesaj sau un salut, ori ceva devoțional. Unii dintre cei care au făcut acest ”gest” considerau că ”… este un americanism” (probabil că este cea mai plauzibilă replică pe care am primit-o de la un pastor, la biserica căruia nu se întorcea nimeni la Dumnezeu, chiar și predicile sale erau un fel de ”almanah de plictiseală morbidă”).
Zilele acestea am dat de un articol-dezbatere a unor pastori din America (dacă tot mi s-a bătut cu pumnul că gestul este adaptat de la americani – deși o să vă convingeți mai jos că nu este așa) care au încercat să definească ce este chemarea la altar (sau chemarea în fața amvonului de la o biserică, să clarificăm puțin termenii, să nu înțeleagă altcineva altceva prin acești termeni) și dacă ea este biblică. Acești pastori continuă să dezbată acest fenomen modern și consideră că ar trebui să fie încurajat (chestia asta cred că se va lovi ca nuca în perete pentru pastorul ”diplomat” pe care l-am citat eu mai sus, fără să-i dau numele).

Screenshot din cadrul emisiunii de dezbatere Real Truth Real Quick - foto preluată de pe site-ul christianpost.com

Todd Wagner, pastor senior al bisericii Watermark Community Church din Dallas Texas, consideră că aceste chemări la altar nu sunt ”nebiblice” și că nu sunt ”un act biblic neapărat”. Prin urmare, el nu prea oferă chemări la altar prea des în cadrul mega-bisericii din care face parte el.

O problemă majoră cu chemările la altar, pe care mulți pastori și teologi au identificat-o, este că ele au condus la convertiri false. Cei care au răspuns în mod spontan prin a ieși în față și spun/rostesc o rugăciune să-l primească pe Isus Hristos poate că au făcut aceasta ca răspuns la o emoție mai degrabă decât dintr-o convingere.

Nu vreau să spun că o dați în bară atunci când faceți o chemare în față”, a spus Wagner într-un video recent. ”Spun că s-ar putea să nu fi mântuit dacă tu ai răspuns la o chemare la altar și ești greșit dacă tu, în calitate de lider pastoral, spui că ‘am avut convertiri’ doar pentru că niște oameni, la un moment dat, au ieșit în față.

Jonathan Leeman - foto preluat din site-ul thegospelcoalition.org

Jonathan Leeman (foto alăturat), directorul editorial al 9Marksnu crede că chemările la altar sunt în mod necesar greșite, doar că el nu le susține deoarece ”au produs mai mult rău decât bine pentru bisericile creștine din vest”.

Chemarea la altar se bazează pe puterile emoției, a înduplecării retorice și presiunea socială de a-i induce pe oameni să facă o decizie prematură și în grabă. Și a produce mărturisiri de credință nu este același lucru cu a face ucenici”, a argumentat el într-un articol din 16 noiembrie 2011 (link la articol în limba engleză pe ”chemarea la altar” de la acest paragraf).

Alții, inclusiv Wagner, argumentează faptul că aceste chemări la altar își au originea în cadrul trezirilor de acum circa un secol în urmă.

Evangheliști faimoși care au utilizat chemările la altar includ pe Dwight Moody, Billy Sunday și Billy Graham. În general, ei invitau pe oameni să vină în față după o predică pentru a face o declarație publică a credinței.

Charles Grandison Finney - foto preluat de pe britannica.com

Predicatorul trezirilor, Charles Finney (foto alăturat), care a contribuit la Cea de-a Doua Mare Trezire, era binecunoscut pentru folosirea a ceea ce Wagner a etichetat drept tactici ”în mare parte manipulative” pentru a evoca un răspuns din partea celor care ascultau mesajele predicate.

El avea o banchetă în față a celor îngrijorați. Dacă simțeai că ceva te agita în interior, puteai veni în față pe acea banchetă și cineva… avea să se roage pentru persoanele cu pricina… până ce au trecut de acest sentiment și au făcut o decizie”, a explicat Wagner.

Nu sunt sigur că prin aceasta ai putea spune că e un mod măreț de a măsura succesul predicării tale. Calea prin care ar trebui să măsori succesul predicării tale nu este felul în care se oferă răspunsul emoțional imediat al oamenilor.

Argumentând contra răspunsurilor emoționale, pastorul din Dallas a susținut faptul că dacă el ar putea convinge pe cineva de ceva, atunci altcineva ar putea convinge aceiași persoană într-un mod diferit. ”Nu vreau să faceți ceva deoarece eu am fost convingător în cadrul vorbirii, spunea Pavel în 1 Corinteni 2, sau că cuvintele meu au fost impresionante într-un anumit fel”, a declarat Wagner.

Vreau să vi pentru că Duhul lui Dumnezeu ți-a străpuns inima și eu am fost credincios. Predicarea bună este credincioșie față de textul Bibliei și le spune oamenilor adevărul cu privire la ceea ce sunt ei și ceea ce este Isus și necesitatea de a răspunde față de El. Lucrul acesta i-ar putea duce la a veni la altar. Dar dacă spui că promit că pot manipula emoțional pe oameni ca să ia o decizie, de fapt ai dreptate, poate că tu ai să faci o decizie, dar s-ar putea ca aceasta să nu fie decizia lui Dumnezeu.

David Guzik, foto preluat de pe site-ul calvarychapel.com

Pentru David Guzik (foto alăturat), pastor învățător din cadrul bisericii Calvary Chapel din Santa Barbara, chemările la altar (”o invitație deliberată spre a mărturisi credința în Isus Hristos ca Domn și Mântuitor”) sunt biblice și importante și că ar trebui să fie făcute fără a folosi tactici de manipulare.

În centrul ei, întrebarea cu privire la chemarea la altar se rezumă la aceasta: Este oare adecvat pentru predicator să cheme pe ascultătorii săi să decidă ceva cu privire la Isus Hristos? Dintr-o perspectivă a Noului Testament, răspunsul este un copleșitor da – este ceva adecvat să chemi la o decizie”, a spus Guzik, în timp ce susținea ideea că o chemare la altar nu necesită (neapărat) a chema pe oameni să vină în față.

Privind la exemplul slujirii lui Isus, Wagner a notat că deși Isus i-a chemat pe ucenicii Săi să-L urmeze, cuvântul ucenic înseamnă ”elev” și nu ”convertit”. Momentul convertirii lui Petru, după cum cred mulți, a avut loc atunci când el a mărturisit că Isus era Hristosul (Matei 16) ca opus față de momentul când el a început să-l urmeze pe Isus.

Nu e slujba ta să faci convertirea; e treaba Duhului”, a menținut Wagner. ”Atunci când vine el, Duhul Sfânt, el va convinge lumea de păcat și neprihănire și judecată. Ceea ce ești tu chemat – în calitate de slujitor al lui Dumnezeu – este să faci ucenici care se identifică prin botez și apoi să-i înveți tot ceea ce a poruncit El”.

Todd Wagner - pastor senior al bisericii Watermark din Dallas, Texas - imagine preluată de pe watermark.org

Privind la felul cum a predicat Petru (vezi Faptele Apostolilor 2), Todd Wagner (foto alăturat) a notat faptul că Petru a expus simplu mesajul Evangheliei și a învățat adevărul. Atunci când oamenii au întrebat ce trebuie să facă ei ca să fie mântuiți, el le-a spus să mărturisească cu gurile lor că Isus este Domnul și să creadă în inimile lor că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morți.

Noi nu suntem mântuiți pentru că venim în față la o chemare la altar. Noi suntem mântuiți datorită credinței profunde, din toată inima, în ceea ce este Isus și în ceea ce a făcut El pentru păcatul nostru”, a declarat Wagner.

Materialul de mai sus este o compilație dintr-un material scris de Sheryl Lynn pe 5 februarie 2019 în site-ul Christian Post (de unde au fost preluate o parte din fotografiile de mai sus). Dacă citați acest material în altă parte, vă rog să păstrați toate link-urile din el și această notă de la final și să oferiți sursa citării lui, adică acest blog. Mulțumesc.

SECŢIUNEA A DOUA: CANONUL SCRIPTURII Forma Canonului

download

SECŢIUNEA A DOUA: CANONUL SCRIPTURII

Forma Canonului

Introducere:

Când Dumnezeu vorbeşte, el vorbeşte auto-autentificat. Aceasta este auto-autentificarea Scripturilor care este baza şi sursa încrederii noastre că avem canonul autentic, biblic. În Partea a patra a studiilor noastre ajungem să punem diferite întrebări, Cum a vorbit Dumnezeu? În ce formă istorică a vorbit el? Încă este necesar să punem aceste întrebări. Deşi ele nu ne spun care este baza primară sau sursa încrederii noastre în Scripturi, în mai multe feluri ele tind să crească înţelegerea noastră despre ele, să confirme credinţa noastră în ele şi să apere punctul nostru de vedere despre canonul Scripturii. Lăsaţi-mă să arăt la început importanţa studierii formei canonului pentru ca astfel să apreciaţi valoarea şi necesitatea studiului extins pe care îl vom începe imediat.

Mai întâi, studierea formei canonului biblic ne va ajuta să înţelegem mai clar învăţătura Scripturii în sine. Darea unei revelaţii scrise a Cuvântului Său către poporul Său a fost o parte vitală a lucrării lui Dumnezeu în istoria răscumpărătoare. Înregistrarea acesteia este o trăsătură importantă a Bibliei în sine. Fără o cunoaştere clară a profeţilor din Vechiul Testament şi a apostolilor din Noul Testament, înţelegerea Scripturilor de către noi ca un întreg va fi slăbită serios. Astfel, prin înţelegerea formei profetice şi apostolice în care Dumnezeu a dat poporului Său revelaţia voii Sale, înţelegerea noastră a Scripturilor va fi adâncită.

În al doilea rând, uneori creştinii pun întrebarea importantă, Cum am primit Biblia? Alţii îi pot provoca pe creştini întrebându-i care este legătura între mesajul Bibliei şi forma ei prezentă. Ei ar putea sugera că Biblia este o colecţie de cărţi dezorganizată, aleatoare şi confuză. Ei ar putea spune că, canonul biblic în sine nu este biblic. Ei ar putea afirma că loialitatea noastră ar trebui să fie faţă de Dumnezeu şi Isus şi nu faţă de un set de cărţi. Ei ar putea numi creştinismul nostru „pedant, a literei şi legalist,” deoarece noi venerăm canonul biblic. Numai o înţelegere a formei canonului biblic îl va face pe creştin în stare să răspundă la aceste întrebări provocatoare arătând legătura care nu poate fi ruptă dintre mântuire şi Biblie, răscumpărare şi revelaţie.

În al treilea rând, o înţelegere a formei canonului biblic ne va ajuta să vedem de ce unele cărţi nu pot avea pretenţia că sunt o parte din canonul biblic. Înţelegerea formei canonului biblic nu ne va ajuta să dovedim că aceste cărţi sunt canonice. Totuşi ea ne va ajuta să arătăm că unele cărţi nu sunt canonice. Aceasta va şi un punct important de amintit în timp ce studiem pretenţia Apocrifelor de a fi o parte din Vechiul Testament. Ea ne va ajuta şi să vedem de ce unele cărţi nu pot avea nici o pretenţie de a fi o parte a Noului Testament.

Înainte de a începe studiul nostru despre formele canonului, trebuie să clarific ceea ce este afirmat doar indirect în paragrafele anterioare. Noi nu ajungem să studiem forma profetică şi apostolică a canonului biblic pentru a ne pune pe noi înşine într-o poziţie de a demonstra canonul biblic. Mulţi oameni buni au încercat să arate că Noul Testament este adevăratul şi autenticul Cuvântu al lui Dumnezeu dovedind autoritatea sa apostolică. (1) Forma apostolică a Noului Testament este importantă pentru înţelegerea şi apărarea canonului Noului Testament. Am afirmat pe scurt în paragrafele anterioare de ce este aşa. Totuşi forma apostolică a canonului Noului Testament şi forma profetică a canonului Vechiului Testament nu pot prin ele însele să răspundă niciodată la întrebările epistemologice de bază legate de autentificarea Scripturii. Dovada nu este suficient de completă pentru a face aceasta. Mai mult, aceasta nu este felul de dovadă de care este nevoie pentru a face aceasta. În final, învăţătura biblică cu privire la aceste chestiuni nu a fost niciodată intenţionată să răspundă la întrebări tratate în Partea a treia a acestor studii despre canon.

Cu aceste lucruri spuse ca şi introducere, ajungem acum la întrebările legate de forma canonul biblic. Le vom trata în trei secţiuni:

  1. Canonul, Legământul şi Comunitatea – Forma canonicităţii biblice
  2. Moise şi Profeţii – Forma canonului Vechiului Testament
  3. Isus şi apostolii – Forma canonului Noului Testament
  4. Canonul, Legământul şi Comunitatea – Forma canonicităţii biblice
  5. O idee ajutătoare

Numele lui Meredith Kline a devenit aproape sinonim cu ideea că legămintele biblice îşi găsesc originea lor formală, modelul lor secular, în tratatele de suzeranitate din orientul apropiat. (2) Un suzeran era un stăpânitor sau un rege care a cucerit şi a stăpânit asupra altor oameni. Kline descrie astfel de tratate după cum urmează: „În aceste tratate un stăpânitor se adresa vasalilor săi [slujitori ai unui mare împărat – SW], reglând suveran relaţiile lor cu el, cu alţi vasali ai săi şi cu alte naţiuni.” (3)

Kline a încercat să îşi întemeieze această teorie în întregime în cărţile sale, Tratatul marelui împărat şi Încredinţat prin jurământ. Nu l-am urmărit pe Kline în toate aplicaţiile pe care le face despre tezele sale. Totuşi nu văd nici un motiv pentru a nega această idee de bază. Mai degrabă, văd motive bune pentru a aproba teza de bază a lui Kline. Mai multe paralele uimitoare cu canonicitatea biblică arată corectitudinea tezei lui Kline şi arată semnificaţia ei pentru studiul canonic.

(1) Există un mare accent variat în aceste tratate asupra inscripturării sau a scrierii clauzelor lor şi a rolului central a acestei scrieri în administrarea tratatului. (4) Aceasta este o uluitoare paralelă faţă de accentul Pentateuhului asupra scrierii şi depozitării legământului într-un loc sacru. (5) Observaţi Exod 24:4-7, 12, 13; 25:16; 34:27, 28; 40:20; Deuteronom 31:24-26.

(2) Există prezenţa specifică a ceea ce Kline numeşte „blestemul inscripţiei.” (6) Aceasta este din nou o paralelă uimitoare faţă de blestemele biblice asupra celor care vor schimba Scripturile. (7) Observaţi Deuteronom 4:2; 12:32; 5:22; Apocalipsa 22:18, 19.

(3) De asemenea mai există şi o paralelă uimitoare dintre perioada în care au înflorit aceste tratate şi era de formare a canonului Vechiului Testament. Documentele la care se referă Kline că au înflorit între secolele 14 şi 7 î. Hr. Aceasta este desigur, exact perioada în care s-a format canonul Vechiului Testament. (8)

  1. Aplicaţiile sale importante
  2. Pentru originea Scripturilor canonice

Ideea lui Kline distruge punctul de vedere al criticii înalte asupra canonului Vechiului Testament. Kline rezumă punctele de vedere ale lui Fohrer. Punctele sale de vedere pot fi luate ca rezumând tradiţia criticii înalte. El afirmă că, canonul Vechiului Testament s-a format între anii 100 î. Hr. şi 100 d. Hr. (9) Prezenţa tratatelor suzerane în secolul 14 î. Hr. cu accentul lor esenţial pe scrierile care posedau autoritate ca şi standard al vieţii slăbeşte cu siguranţă atribuirea de către critica înaltă a începuturilor canonului Vechiului Testament spre secolul 7 î. Hr. şi chiar mai târziu. (10)

Pentru echivalenţa canonului şi a legământului

Nu numai că teza lui Kline stabileşte dovada istorică timpurie pentru ideea scrierilor canonice, ci aceasta învaţă că originea unui canon scris este găsită în ideea biblică sau conceptul unui legământ. Un canon scris este în mod esenţial legat de prezentarea biblică a Legământului Mozaic. Aceasta este legată în mod esenţial şi de fundalul istoric al Legământului Mozaic. De aceea, putem vorbi despre echivalenţa dintre Canon şi legământ. Legământul este standardul sau regula sau canonul vieţii poporului lui Dumnezeu. Ideea biblică a legământului (cât şi fundalul lui istoric în tratatele suzerane) conţine ideea unei relaţii formale, legale sau necesare. De aici scrierile din legământ au autoritate prin natură, formal şi legal. Cu alte cuvinte ele sunt Scriptura canonică.

Asocierea strânsă dintre canon şi legământ nu ar trebui să ne surprindă. Denumirile noastre tradiţionale ale Bibliei ca şi Vechiul şi Noul Testament (Legământ) indică spre această asociere. Probabil ele sunt mult mai potrivite decât am realizat vreodată. (11) Această limbă tradiţională reflectă limba bisericii primare. Aceasta folosea termenul legământ pentru a descrie ceea ce era canonic înainte ca termenul canonic să devină curent. Înainte de secolul 4 ideea unei liste autoritare de cărţi a fost exprimată de expresia, Vechiul şi Noul Legământ (testament). (12) Înainte de aceasta Pavel însuşi a vorbit despre citirea unui legământ divin (2 Corinteni 3:14, 15). În acest pasaj Vechiul Legământ egalează Scriptura Vechiului Testament ca un întreg.

Referinţa lui Pavel la cele de mai sus indică acurateţea ideii lui Kline că Scripturile Vechiului Testament ca un întreg sunt simplu expansiuni ale diferitelor aspecte ale legământului original cu Israel. Referinţele frecvente la întregul Vechi Testament simplu ca „legea” confirmă această idee. (13)

Pentru asocierea Canonului şi Comunităţii

Relaţia dintre canon şi legământ trebuie să fie completată observând asocierea canonului, legământului şi a comunităţii. Probabil cea mai bună cale de a introduce acest punct este de a întreba următoarea întrebare. De ce Scripturile canonice îşi au începutul lor în legământul Mozaic şi nu în legămintele mai timpurii menţionate în Cuvântul lui Dumnezeu? Adevărul este că în timp ce Biblia conţine înregistrări ale tratatelor prin legământ ale lui Dumnezeu mai timpurii, începuturile ei pot fi urmărite până la Moise şi la Vechiul Legământ. De ce?

Răspunsul la această întrebare este că Scripturile canonice au fost necesare deoarece a apărut comunitatea naţională a legământului. În timpul lui Avraam comunitatea legământului era o familie sub conducerea personală a lui Avraam. Un cod scris pentru conducerea comunităţii nu era necesar pentru ca aceasta să fie condusă. Totuşi, curând, poporul legământului a devenit prea mare pentru a fi guvernat prin comanda directă a unui om. Când poporul legământului a devenit o naţiune, nu mai exista un singur părinte care să guverneze întreaga naţiune. Atunci a fost nevoie de un cod scris sau de un canon. Doar printr-o regulă publică, scrisă putea fi guvernată eficient viaţa colectivă a comunităţii. Acesta a fost motivul pentru un canon scris. Aceasta are o serie de implicaţii importante.

(1) Canonul legământului este regula autoritară pentru comunitate impusă de domnul ei din legământ. Astfel, acesta în nici un sens nu îşi derivă autoritatea sa din comunitate. Aceasta contrazice ideea doctrinei Romano Catolice a bisericii care autentifică canonul.

(2) Canonul legământului îşi însuşeşte şi presupune că comunitatea se ordonează după el şi există sub autoritatea sa. „Autoritatea canonică nu este derivată din comunitate, şi canonul legământului implică [sugerează sau implică – SW] comunitatea legământului.” (14) Aceasta înseamnă că canonul legământului este întotdeauna dat comunităţii legământului şi este recunoscut de aceasta.

Unul dintre semnele condiţiile necesare ale canonicităţii trebuie să fie recunoaşterea unei scrieri de către comunitatea legământului căreia i-a fost dată original. Ideea scrierilor care câştigă doar gradat statutul canonic la câteva secole după ce au fost scrise este străină faţă de creştinismul. Dacă vre-o scriere a câştigat o astfel de autoritate la câteva secole după ce a fost scrisă, aceasta dovedeşte clar că ea nu era canonică.

Acesta este un element de adevăr în ideea Romano Catolică ce spune că biserica atestă canonul. Este adevărat că nici o carte nu ar putea fi considerată canonică dacă nu a fost recunoscută istoric de comunitatea legământului. Aceasta înseamnă că, cărţile Vechiului Testament trebuie să fi fost acceptate ca şi canonice de evrei şi cărţile Noului Testament trebuie să fi fost acceptate ca şi canonice de către biserică.

(3) Scopul distinctiv şi caracteristic al canonului este să ordoneze viaţa poporului lui Dumnezeu. Canonul a fost dat pentru a structura formal şi pentru a ordona oficial viaţa colectivă a poporului lui Dumnezeu. Acesta este întregul motiv pentru existenţa canonului. Aceasta îi mustră pe cei care doresc să privească doctrina bisericii ca fiind de o mică importanţă sau ca o chestiune indiferentă. Biblia a fost dată precis deoarece biserica trebuie să fie o comunitate ordonată formal şi legal. Biblia este constituţia bisericii vizibile. Sfidarea bisericii vizibile sau a ordinii şi conducerii ei este o sfidare pentru canonul în sine. Biblia este dată pentru a fi „principiul regulator” al bisericii.

(4) În curând vom discuta la însemnătatea istorică actuală sau forme în sau prin care Dumnezeu a vorbit poporului Său. Accentul anterior asupra caracterului auto-atestat al Cuvântului lui Dumnezeu ridică această întrebare, de ce s-a deranjat Dumnezeu să ridice instituţia profetică în perioada Vechiului Testament şi instituţia apostolică în perioada Noului Testament? Nu putea El să fi vorbit aleator oricui i-ar fi plăcut Lui în mod suveran? De vreme ce Cuvântul Lui este auto-atestat, de ce este necesară existenţa unor instituţii istorice clar definite prin care El să vorbească cu poporul său? Aici ne ajută caracterul de legământ al canonului. Deoarece scopul Său era să îşi guverneze poporul Său, El a confirmat şi a completat puterea auto-atestată a Cuvântului Său dându-l prin instituţii care erau cunoscute public. Aceste instituţii constituite anterior au confirmat autoritatea Cuvântului Său pentru poporul Său, au slăbit abilitatea oamenilor păcătoşi de a nega Cuvântul Său şi i-a lăsat pe oameni fără scuză.

Moise şi Profeţii – Forma canonului Vechiului Testament

Prefaţă:

Pentru volumul acestui material sunt dator cărţii lui R. Laird Harris, „Inspiration and Canonicity of the Bible” (Inspiraţia şi canonicitatea Bibliei), în special capitolul 7, „The Determining Principle of the O.T. Canon.” (Principiul determinant al canonului Vechiului Testament) Deşi domnul Harris nu vede clar importanţa mărturiei Duhului Sfânt în atestarea canonului, el dă o învăţătură clară şi corectă despre forma canonului Vechiului Testament.

Afirmaţia

Ce formă sau structură istorică a folosit Dumnezeu pentru a vorbi lui Israel? Ce instituţii publice, bine-cunoscute a folosit Dumnezeu pentru a comunica revelaţia legământului Său lui Israel? Prin ce standarde formale a recunoscut Israel acel cuvânt? Răspunsul la astfel de întrebări este că Dumnezeu i-a vorbit lui Israel prin Moise şi prin Profeţi. Israel a recunoscut acel cuvânt în Moise şi în Profeţi. Dumnezeu vorbea în Moise şi în Profeţi. Aceasta înseamnă că nu doar cuvintele lor, ci scrierile lor vor fi autoritare. (15) Mărturia Vechiului Testament este că şi Moise şi profeţii au scris. Punctul de vedere pe care îl voi apăra aici este că aceste scrieri au fost confirmate şi astfel recunoscute ca fiind canonice nu doar din cauza perfecţiunii lor divine ci şi pentru că ele l-au avut ca autor pe Moise şi Profeţi, purtători de cuvânt susţinuţi şi aprobaţi divin. Simplul fapt că o scriere l-a avut ca autor pe Moise sau pe profeţi în poziţia lor de purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu a confirmat faptul că, conţinutul ei este canonic. Acest punct de vedere este dovedit şi explicat în următoarele puncte.

  1. Explicaţia
  2. Moise

Punctul de start al canonicităţii Vechiului Testament este Moise. Moise era acreditat şi sprijinit de Israel în mod repetat prin manifestări miraculoase ale puterii răscumpărătoare. Observaţi de exemplu Exod 4:1-9, 27-31. Astfel Moise era recunoscut ca şi canonic de Israel. În mod natural, ca şi purtător de cuvânt al lui Dumnezeu scrierile oficiale ale lui Moise erau privite ca posedând autoritatea revelaţiei divine. Biblia mărturiseşte că Moise a scris cele cinci cărţi ale Vechiului Testament. Această mărturie constă din „pretenţiile cărţilor în sine, dovada scrierilor de mai târziu şi asigurările lui Hristos”. (16) Nu este necesară oferirea dovezii în detaliu aici. După ce am rezumat dovada Vechiului Testament că Moise a scris aceste cărţi şi că ele au fost primite ca şi autoritare, Harris concluzionează că principiul determinant sau faptul decisiv pentru canonicitatea Pentateuhului a fost faptul că Moise l-a scris. (17)

Moise este important nu numai ca cel prin care Dumnezeu şi-a început revelaţia sa faţă de Israel. Prin Moise mijlocul sau instrumentul lui Dumnezeu de a-şi continua revelaţia faţă de Israel a fost instituită şi regularizată. Acest mijloc a fost instituţia profetică (Deuteronom 18:9-22). Atât cât cunoaştem, singurele mijloace instituite divin şi regularizate pentru a continua revelaţia în Vechiul Legământ a fost instituţia profetică.

Profeţii

1) Instituţia lor

Deuteronom 18:9-22 este pasajul cheie cu privire la instituţia profeţilor în Israel. Totuşi, unii îi dau acestui pasaj un înţeles care se aplică numai persoanei care este marele nostru preot, Isus Hristos. E.J. Young argumentează împotriva acestui înţeles. El spune mai degrabă că Deuteronom 18:9-22 nu este exclusiv mesianic şi argumentează că aceasta formează baza instituţiei profetice în naţiunea lui Israel. (18) Young admite, desigur, că referinţa mesianică nu trebuie să fie îndoielnică, ci argumentează simplu că o referinţă la instituţia profetică în Israel este inclusă. Într-adevăr, Noul Testament este clar în acest punct. Următoarele argumente susţin o referinţă la instituţia profetică în Israel:

(1) Contextul imediat arată spre aceasta. Versetele 9-13 din Deuteronom 18 dau detalii despre sursele interzise ale informaţiei supranaturale sau revelaţia folosită de naţiunile din Canaan. Versetele 14 şi 15 se leagă de aceasta prin intermediul unei porunci duble „să nu asculţi (de vrăjitori, etc.)… să asculţi (de profetul lui Dumnezeu).” Legătura este probabil că Dumnezeu va oferi o sursă de revelaţie continuă către Israel astfel că sursele nelegale folosite de Canaaniţi să nu fie o ispită puternică. Această temă arată spre o referinţă către instituţia profetică.

(2) Contextul mai larg indică şi el spre o astfel de referinţă. Întregul context înconjurător tratează cu instituţii care vor fi o parte din ţara promisă în viitorul apropiat. Deuteronom 16:18 – 17:13 vorbeşte despre întâlnirea judecătorilor. Deuteronom 17:14-20 vorbeşte despre întâlnirea unui rege. Deuteronom 18:1-8 legiferează preoţia Levitică în ţara promisă. Deuteronom 18:9-22 vorbeşte despre creşterea profeţilor. Aceasta ar fi nenatural într-un astfel de context pentru a face ca acest pasaj să se refere numai la sosirea îndepărtată a lui Hristos.

(3) Referinţa la instituţia profetică este necesară pentru a explica existenţa instituţiei profetice. Această instituţie este atât de proeminentă în istoria târzie a lui Israel încât ne aşteptăm la o explicaţie a ei. Dacă Deuteronom 18:9 nu este această explicaţie, nu există nici una în Vechiul Testament. (19)

(4) Testul din versetele 20-22 arată în această direcţie. Oferirea unui test în aceste versete sugerează că israeliţii trebuiau adesea să evalueze pretenţiile unui om de a fi profet al adevăratului Dumnezeu. Pare nenatural în lumina acestui text să credem că va fi un singur profet adevărat, Mesia. O dificultate în această interpretare ar fi că mulţi dintre profeţii Vechiului Testament au trecut testul. Dacă acest pasaj vorbeşte despre un test pentru un singur profet adevărat, Mesia, atunci trecerea testului ar face din fiecare dintre ei acest profet – Mesia. Desigur, aceasta nu poate fi adevărat.

(5) Referinţa evidentă a lui Luca 11:50 la Deuteronom 18:19 indică spre această concluzie. Se pare că există o referinţă în cuvintele (în mod literal), „să se ceară (socoteală) de la acest neam,” la ameninţarea împotriva celor care resping un profet adevărat în Deuteronom 18:19, „Eu îi voi cere socoteală.” Dacă această referinţă este într-adevăr prezentă atunci Isus în Luca 11 interpretează Deuteronom 18 ca o referinţă la „toţi profeţii” (Luca 11:50).

(6) Cuvintele din 1 Petru 1:11 afirmă că Duhul lui Hristos era cel care vorbea în profeţi. Este posibil ca Petru să amestece împreună în mod conştient cele două interpretări ale lui Deuteronom 18 despre care discutăm noi. Dacă aceasta este adevărat, ea susţine poziţia. Atunci avem în 1 Petru 1:11 o armonie biblică a acestor două interpretări. Chiar dacă nu este aşa, aceasta ne ajută să armonizăm o referinţă dublă la Mesia şi la instituţia profetică teocratică. (20)

2) Regularizarea ei

În versetele 20-22 din Deuteronom 18 se vorbeşte despre regularizarea instituţiei profetice. Cuvintele profetului lui Dumnezeu trebuie să fie ascultate, altfel vine durerea judecăţii divine. Profetul fals trebuie să fie omorât. Acum în acest punct în pasaj se ridică o întrebare canonică importantă. „Cum vom şti cuvântul pe care Domnul l-a vorbit?” În acest pasaj este dat doar un singur răspuns, dar o comparaţie sau o paralelă clarifică faptul că există două răspunsuri la această întrebare importantă: (1) Primul semn al unui profet canonic este că prezicerile sale sunt întotdeauna corecte (Deuteronom 18:22). (2) Al doilea semn al unui profet canonic este că învăţătura sa este consecventă cu legământul Mozaic. Observaţi Deuteronom 13:1-6. Observaţi că acest pasaj clarifică faptul că amândouă semnele sunt esenţiale dacă cineva este considerat un profet canonic. Acest al doilea semn clarifică faptul că profeţii erau în mod distinctiv secundari lui Moise în rolul lor canonic şi în prestigiu. Observaţi Numeri 12:5-8 care confirmă aceasta. Totuşi, aceasta nu micşorează autoritatea absolută a mesajului lor. Deuteronom 18:15, 18, 19 clarifică aceasta.

Confirmarea

Mai multe lucruri confirmă tot ceea ce a fost spus despre Moise şi Profeţi ca fiind mijlocul prin care Dumnezeu a vorbit Cuvântul Său lui Israel.

  1. Dacă această instituţie profetică nu era singura sursă şi testul scrierilor canonice ale Vechiului Testament, simplul fapt este că nu ştim care ar fi sursa pentru o revelaţie ulterioară. (21) Nu există nici un alt mijloc al revelaţiei continue de la Dumnezeu în Vechiul Testament. Nu există un alt mecanism canonic care să îl sugereze.
  2. Faptul că formarea canonului Vechiului Testament s-a terminat cu încetarea profeţiei prin Hagai, Zaharia şi Maleahi arată spre această instituţie ca fiind cheia canonicităţii în Israel.
  3. Completarea canonului cu încetarea profeţiei a fost înţeleasă de evrei. În timpul perioadei dintre Vechiul şi Noul Testament s-a înţeles faptul că, canonul a fost complet când spiritul profeţiei s-a depărtat de la Israel. Harris citează patru martori:

Faptul că acesta era punctul de vedere al perioadei inter – Testamentale este mărturisit nu numai de 1 Macabei, în care se porunceşte ca pietrele murdărite ale Templului să fie puse de o parte „până când se ridică un profet” (1 Macabei 4:46; conform 9:27; 14:41), ci şi de manualul de Disciplină de la Marea Moartă, care priveşte înainte la timpul „venirii unui Profet şi a celor unşi din Aaron şi Israel.” Intre timp, Tora şi cuvintele menţionate mai înainte ale profeţilor şi domnia comunităţii vor fi obţinute. Aproape aceeaşi idee este exprimată mai târziu de Josephus care a declarat că „profeţii au scris din zilele lui Moise până la Artaxerxes foarte predominant dar scriitorii din urmă nu au fost stimaţi cu aceeaşi autoritate ca cei dintâi de către strămoşii noştri, deoarece nu a existat o succesiune exactă a profeţilor din acel timp.” Similar este şi referinţa Talmudică: „După profeţii din urmă Hagai, Zaharia şi Maleahi, Duhul Sfânt s-a depărtat de Israel.” (22)

Terminologia Noului Testament şi iudaismul care a existat în perioada dintre Vechiul şi Noul Testament arată spre instituţia profetică ca fiind singura sursă a Scripturii canonice a Vechiului Testament după Moise.

(1) Iudaismul inter – testamental a privit toate cărţile înafara legii şi a profeţilor. (23)

(2) Cel mai frecvent Noul Testament indică faptul că Vechiul Testament are două părţi legea (sau Moise) şi profeţii. (24) Observaţi Matei 5:17; 7:12; 11:13; Luca 16:16; Ioan 1:45; Fapte 13:15; 24:14; 28:23; Romani 3:21; Luca 16:29, 31; 24:27; Fapte 26:22.

(3) Noul Testament denumeşte simplu Vechiul Testament ca profeţii. Observaţi Matei 26:56; Luca 1:70f. (Observaţi citarea Psalmilor.); Luca 18:31; 24:25; Fapte 2:30; 3:21; 7:52 (Aici există o posibilă referinţă la Moise.) 2 Petru 1:20, 21 (Potrivit lui Warfield aceasta este o referinţă la întregul Vechi Testament).

  1. Mărturia explicită a Vechiului Testament este că majoritatea cărţilor sale au fost de fapt scrise de profeţi. Nu există nici o dovadă că vre-o carte înafara celor cinci cărţi scrise de Moise ar fi fost scrise de cineva care nu a fost un profet. (25) Psalmii şi Daniel sunt cel mai frecvent clasate printre scrieri mai degrabă decât printre profeţi. Totuşi există o mărturie biblică a faptul că Daniel (Matei 24:15), David (Fapte 2:30) şi Asaf (2 Cronici 29:30) au fost profeţi. Solomon, scriitorul a câtorva cărţi din cărţile Vechiului Testament a fost adesea clasat ca ne-profet, a fost şi el profet. Cel puţin există argumente bune pentru aceasta. (26)
  2. Clarificarea
  3. O obiecţie la acest punct de vedere al formei canonului Vechiului Testament este ridicată adesea pe baza împărţirii obişnuite în trei a canonului Vechiului Testament. (27) Evreii antici împărţeau adesea Vechiul Testament în Legea, Profeţii şi Scrierile. Putem întreba de ce erau obişnuite trei diviziuni între evrei dacă toţi erau profeţi? Putem da mai multe răspunsuri la această obiecţie.

(1) Cele trei diviziuni au la bază o deosebire dintre slujba de profet şi darul profeţiei. De exemplu, E. J. Young face această distincţie în apărarea celor trei diviziuni şi neagă faptul că David, Solomon şi Daniel au fost profeţi. (28) Totuşi David, Daniel, Asaf sunt numiţi profeţi în Biblie. Calificările pentru slujba profetică enumerate în Deuteronom 18 au fost posedate de fiecare dintre aceştia şi de Solomon. (29)

(2) Harris argumentează că această diviziune triplă a canonului nu este cea mai veche. (30) Mai mult, graniţele sale sunt fluide şi foarte vagi în dovezile cele mai timpurii. În timpuri felurite Daniel, Rut, Plângerile, 1 & 2 Cronici, Ezra şi Neemia au fost puse între profeţi mai degrabă decât între scrieri. Josephus pune doar patru cărţi printre scrieri. Probabil acestea erau Psalmii, Proverbe, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor.

(3) Singura mărturie biblică posibilă a acestei diviziuni este în Luca 24:44 unde se face referire la „legea lui Moise, şi … profeţi, şi … Psalmi.” Când această singură referinţă este pusă împotriva numeroaselor referinţe la o diviziune dublă făcută în Noul Testament şi statutul profetic recunoscut al mai multora dintre autorii Psalmilor din Biblie, nu este nici un motiv pentru a privi această singură referinţă ca o dovadă a unei diviziuni triple a Vechiului Testament. Psalmii pot fi arătaţi în acest pasaj pentru mai multe alte motive. Acest verset poate fi doar o recunoaştere a caracterului lor distinct ca imnuri sau psalmi. Probabil menţionarea specifică a Psalmilor este datorită faptului că ei sunt în mod specific profeţii despre Hristos şi lucrarea Sa. Această interpretare are sens în lumina temei pasajului.

(4) Diviziunea triplă se bazează pe presupunerea că, cărţile care cad în diviziunea cunoscută ca şi scrieri nu au fost scrise de profeţi. Nu există nici o dovadă pentru aceasta. De fapt, aşa cum am văzut, există multe dovezi împotriva acestui lucru.

O altă obiecţie împotriva acestui punct de vedere al structurii şi diviziunii Vechiului Testament este că aceasta implică faptul că anumiţi oameni au fost canonici şi infailibili. Aceasta este o obiecţie sau o problemă care ne confruntă în tratamentul Apostolatului. De aceea, este important să o discutăm.

În primul rând, trebuie să ne amintim că această obiecţie va distruge aproape tot ceea ce învaţă Biblia despre profeţi şi apostoli ca fiind purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu. Este clar că aceşti oameni au pretins pentru lucrările lor autoritatea lui Dumnezeu (Deuteronom 18:18-22; 1 Corinteni 14:37). Orice teorie care distruge această autoritate sau abilitatea noastră de a avea încredere sigură în oricare din afirmaţiile lor ca fiind cu siguranţă adevărate trebuie să fie greşită. Astfel, orice punct de vedere biblic trebuie să atribuie canonicitate şi infailibilitate într-un anumit sens acestor oameni.

Nu se susţine că oamenii canonici ai Vechiului Testament erau fără păcat sau infailibili în tot ce au făcut sau au spus. Unele din cuvintele şi acţiunile lor au fost private şi personale. Dacă Moise a scris o listă de cumpărături, aceasta nu este canonică. Unele din cuvintele şi acţiunile lor au fost în mod clar păcătoase. Moise a păcătuit chiar în slujirea sa publică. Solomon a urmat alţi zei. Auzim despre un profet care a minţit şi despre profeţi care nu au ascultat.

Aceste lucruri nu contrazic canonicitatea şi infailibilitatea acestor oameni în slujirea lor oficială şi în învăţarea Cuvântului lui Dumnezeu. (31) Această deosebire dintre aceşti oameni consideraţi în mod privat şi aceşti oameni consideraţi oficial este indicată în Deuteronom 18. Acolo infailibilitatea profetului este limitată la ceea ce el a spus în numele lui Iehova. Observaţi în special versetele 19, 20, 22. Această deosebire este implicată şi în Matei 16:18 şi în Efeseni 2:20 unde se spune că biserica este clădită pe Petru şi pe apostoli. Biserica nu este clădită pe apostoli într-un mod personal şi privat, ci doar în termenii slujirii lor publice şi a învăţăturii oficiale despre Hristos.

Mai mult, este adevărat că aceşti oameni puteau păcătui ocazional în slujirea lor publică. Moise a fost mustrat de Dumnezeu şi el a recunoscut aceasta. Petru a fost mustrat de Pavel şi a recunoscut aceasta. Dumnezeu îşi păzeşte cu grijă Cuvântul Său astfel că acesta nu este reprezentat greşit de păcatele slujitorilor Săi. Observaţi de asemenea că nici Moise şi nici Petru nu au pretins autoritate divină pentru păcatele lor. Ei nu au minţit verbal despre ceea ce Dumnezeu le-a descoperit. Ei pur şi simplu au acţionat într-un fel inconsecvent faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar atunci când s-a întâmplat aceasta, Dumnezeu i-a mustrat public. Atunci, putem presupune că dacă cuvintele şi acţiunile oficiale ale acestor oameni nu au fost contrazise de o autoritate suficientă, ele sunt canonice şi infailibile. Oamenii canonici sunt infailibili în misiunea lor oficială cu excepţia când ele sunt contrazise de o autoritate suficientă.

Isus şi apostolii – Forma canonului Noului Testament

Prefaţă:

Cartea lui Herman Ridderbos, Redemptive History and the New Testament Scriptures (Istoria răscumpărării şi Scripturile Noului Testament) mi-a fost de un mare ajutor. (32) Partea 1 este excelentă. Partea 2 este speriată de recunoaşterea sa că s-ar putea să fie erori în Scripturi. Această admitere a erorii în Scripturi mi se pare a fi inconsecventă cu multe lucruri pe care Ridderbos le învaţă în această carte şi altundeva. Îmi este dificil să înţeleg aceasta. De asemenea foarte ajutător este articolul său în Revelaţie şi Biblie intitulat „The Canon of the New Testament” (Canonul Noului Testament). (33)

Introducere:

Întrebarea: Ce are de a face Hristos cu canonul Noului Testament?

Hristos (sau evanghelia lui Isus Hristos) este calea prin care Dumnezeu ne-a vorbit pentru a ne da canonul Noului Testament. Marcu 1:1 vorbeşte despre „evanghelia lui Isus Hristos”. Evrei 1:1, 2a afirmă, „El ne-a vorbit în Fiul Său.” Dutoit spune, „Isus Hristos este canonul, ca cel care proclamă şi ca cel care este proclamat … Trebuie să afirmăm categoric că în cazul canonului Noului Testament suntem preocupaţi în primul rând şi cel mai mult nu cu o carte, ci cu o persoană – Isus Hristos.” (34) Nici o tablă de aur nu a căzut din cer pentru a fi autoritatea noastră. Canonul nostru este Dumnezeul-om, Isus Hristos.

Isus este canonul nostru. Totuşi El nu a scris nici o carte. Acest fapt explică afirmaţia lui Ridderbos că, „Orice interpretare care caută să lege istoria răscumpărării şi canonul Noului Testament poate părea la prima vedere forţată.” (35) Deci, cum vom intra în contact cu evanghelia lui Isus Hristos? Cum vom pune un pod de la Isus Hristos – naşterea sa, viaţa, misiunea, moartea, învierea şi turnarea Duhului – cu cartea pe care o numim Noul Testament?

Răspunsul: Răspunsul este apostolatul. (36)

Apostolatul a apărut cu şi prin Isus Hristos. Acesta a ocupat un loc important şi clar în istoria răscumpărării.

1) Apostolatul a apărut cu Isus Hristos. Matei, Marcu şi Luca oferă o povestire a originii sale cu o evidenţiere mare în evangheliile lor. Toate înregistrează alegerea celor 12 şi dau o listă a numelor lor exacte.

2) Apostolatul a ocupat un loc important în istoria răscumpărării. De exemplu, compară trimiterea lor cu cea a Lui (Ioan 20:21). Trimiterea lui Isus de către Tatăl este un eveniment istoric răscumpărător reflectat frecvent în evanghelia lui Ioan (Ioan 3:17, 34; 5:36; 5:38; 6:29; 6:57; 7:29; 8:42; 10:36; 11:42; 17:3, 8, 18, 21, 23, 25). Tot aşa cum trimiterea Fiului lui Dumnezeu a fost un eveniment unic, tot aşa a fost şi trimiterea Apostolilor! Astfel, „apostolii au fost luaţi în actul răscumpărător al lui Dumnezeu …” (37) Acest apostolat este un pod care acoperă groapa dintre Isus şi canonul Noului Testament.

ISUS–––––-{APOSTOLII}–––––CANONUL NOULUI TESTAMENT

  1. Dificultatea: Când este afirmată această soluţie, imediat ne confruntă o dificultate. Cine a făcut acest apostolat o istorie răscumpărătoare? Această întrebare trebuie pusă deoarece termenul de apostol este folosit în mai multe feluri în Noul Testament, uneori nu strict în modul pe care îl folosim noi. Atunci, este necesară examinarea identităţii apostolatului în primul rând, şi în al doilea rând, să luăm autoritatea apostolatului.
  2. Identitatea apostolatului
  3. Apostolatul original

Orice examinarea a apostolatului şi a identităţii sale trebuie să înceapă cu siguranţă cu cei doisprezece. Identitatea acestui apostolat este mai uşor de abordat punând această întrebare: Care erau calificările pentru a fi inclus în acest apostolat? Aceste calificări nu sunt văzute mai clar în nici un alt loc ca în Fapte 1 şi 2.

Studiind Fapte 1, este necesar să respingem interpretarea care îl vede pe Petru şi compania apostolică acţionând nepotrivit în numirea unui al doisprezecelea apostol. Această interpretare este adusă înainte de obicei în interesul apostolatului Pavelian. Unii spun că Pavel era cu adevărat al doisprezecelea apostol. Caracterul direcţionat greşit al acestei interpretări va ieşi la iveală tot mai mult în examinarea pasajului. Totuşi, pot fi ridicate două obiecţii la această interpretare aici. Prima, trebuie să notăm că poziţia apostolică a lui Petru şi a celorlalţi zece apostoli în sine validează acţiunea lor. Trebuie să notăm că Duhul deja le fusese dat (Ioan 20:21) şi că ei deja au fost numiţi la această poziţie responsabilă. A doua, autoritatea divină confirmă acţiunea lor din ziua Cincizecimii. Duhul a venit peste Matia, la fel ca şi peste cei 11 (Fapte 2:1-4, 14, 37; 6:2).

1) Prima calificare pentru Apostolatul Original este afirmată în versetele 21 şi 22. El trebuie să fi fost un ucenic al Domnului Isus de la începutul evangheliei, de la botezul lui Ioan inclusiv să fie un martor al învierii lui Hristos. Această calificare este menţionată des (Marcu 3:14; Ioan 15:27 (Pentru începutul termenului comparaţi Marcu 1:1, Luca 1:2.); Fapte 10:39; Matei 10:1; Luca 6:13; Fapte 13:31; 1 Ioan 1:1.) Acesta nu este specific lui Petru sau lui Fapte 1. El este în legătură intimă cu funcţia oficială a Apostolatului afirmată în Fapte 1:22 şi Fapte 10:39-41. Termenul martor, denotă întotdeauna în Noul Testament un martor ocular sau auditiv şi poartă implicaţii legale. Un apostol dintre cei Doisprezece trebuie să fi fost un martor în acest sens al lui Isus Hristos de la botezul lui Ioan până la Înviere.

De aceea, trebuie să afirmăm clar că Apostolul Pavel nu avea calificările necesare pentru a fi unul dintre cei Doisprezece. Fie că el l-a cunoscut pe Hristos în trup sau nu, cu siguranţă că el nu avea cunoştinţa intimă şi lungă cerută în versetele 21 şi 22. Limbajul implică ucenicia pe care Pavel nu o avea în acea perioadă.

2) A doua calificare este subliniată în versetele 23 la 26. Cineva devine Apostol numai prin numirea directă de către Isus Hristos. Această calificare este declarată emfatic în tot Noul Testament (Fapte 1:2; Marcu 3:14; Luca 6:13; Fapte 10:39-41). În Fapte 1 sunt puşi de o parte doi oameni egal calificaţi, dar numai unul este ales. Folosirea sorţului accentuează ideea numirii directe, divine. Observaţi Proverbe 16:33. Mişcarea de la Iehova din Proverbe la Domnul Hristos din Fapte 1:24 arată divinitatea lui Hristos. Folosirea sorţului este consecventă perfect cu interpretarea ei scripturală şi cu necesităţile situaţiei.

3) A treia calificare este tăinuită în Fapte 1:5 şi 8. O acordare supranaturală a Duhului era echipamentul standard pentru un Apostol. Aceasta însemna abilitatea de a confirma misiunea sa prin semne miraculoase. Observaţi 2 Corinteni 12:12; Matei 10:1; Ioan 14:12; Marcu 3:15. Totuşi, acest dar este legat în mod special cu mărturia lor oficială despre Hristos (Ioan 20:21 şi Ioan 14-16). Promisiunile Duhului din Ioan 14-16 sunt limitate la Apostolat. Ioan 14:26 este legat de afirmaţia din versetul 25 care are doar o semnificaţie Apostolică. Interpretarea lui Ioan 14:25, 26 controlează promisiunea din 14:16, 17. Legătura lui Ioan 15:26 cu versetul 27 limitează semnificaţia sa la Apostolat. Ioan 16:7-14 este limitat şi el la Apostolat. Indicaţiile interne cât şi contextul menţionat anterior arată aceasta. Observaţi menţionarea misiunii lor globale în v. 8, descrierea misiunii Duhului şi continuarea vorbirii lui Isus către ei în v. 12, promisiunea de a fi călăuziţi în tot adevărul în v. 13, şi promisiunea de a li se arăta lucrurile care se vor întâmpla, v. 13. Astfel, mărturia Apostolilor va fi nu numai o mărturie învăţată de la Duhul, ci chiar mărturia Duhului în sine către Hristos. Un martor al cuvintelor care sunt învăţate prin Duhul (1 Corinteni 2:13). Această înţelegere a lui Ioan 14-16 nu înseamnă că o aplicaţie secundară prin Apostoli către biserică este greşită.

4) Acest tratament al apostolatului original arată în mod clar caracterul istoric unic şi irepetabil al Apostolatului. Aceasta ne arată clar poziţia specială şi puterea celor 12 Apostoli. Noul Testament menţionează alte Apostolate. Aceste apostolate mai târzii adaugă complexitate la imagine. Acum trebuie să le discutăm.

Apostolatul Pavelian

1) Pretenţiile pe care le are el

Pavel pretinde insistent un apostolat care are cel mai înalt caracter pentru el. În opinia sa el este la egalitate sau mai mult decât cei mai remarcabili apostoli (2 Corinteni 11:5; 12:11, 12; 1 Corinteni 15:7-10; Galateni 2:6-10). Deopotrivă în Efeseni şi în 1 Corinteni el reflectă supremaţia slujbei Apostolice (Efeseni 4:11, 2:20, 1 Corinteni 12:28). Totuşi în aceleaşi scrisori el s-a clasificat pe sine ca un Apostol (1 Corinteni 1:1; Efeseni 1:1). Astfel, s-ar putea să fim surprinşi să aflăm că pretenţia sa exprimată în aceşti termeni a fost recunoscută de apostolatul original (Galateni 2:9, Fapte 15:25, 2 Petru 3:15).

2) Întrebarea pe care el o pune

a) Întrebarea despre relaţia sa cu apostolatul original

Pavel nu a fost unul dintre cei doisprezece. Nici nu a fost strict calificat pentru a fi unul dintre ei. El nici nu a pretins că este. Totuşi Petru pare că ataşează un fel de semnificaţie literală numărului 12 în Fapte 1. În aceste circumstanţe, cum poate Pavel să pretindă că este un apostol de talia celor 12? Sunt necesare mai multe răspunsuri la această întrebare.

(1) Trebuie să ne amintim că pretenţia lui Pavel a fost recunoscută de cei doisprezece (Galateni 2:9; Fapte 15:25; 2 Petru 3:15). Când ne amintim că termenii înalţi în care el a făcut această revendicare nu putea să fie ascunşi de cei 12 Apostoli originali, acceptarea lor a Apostolatului său este foarte semnificativă.

(2) Pavel poseda aproape toate calificările pentru apostolatul original. Desigur, prima era că el trebuia să fie un martor al cuvintelor şi al faptelor lui Isus Hristos de la botezul lui Ioan până în vremea învierii lui Hristos. Totuşi trebuie să notăm că chiar în Fapte 1:21, 22 accentul este pus pe a fi un martor ocular al învierii lui Hristos. Aceasta, desigur, Pavel o avea. Observaţi în special 1 Corinteni 9:1-5. A doua, punerea numirea pentru slujbă direct de către Hristos era necesară. Această calificare Paveliană este subliniată în povestirile convertirii sale în cartea Fapte şi în multe alte locuri (Fapte 22:15; 26:16; Galateni 1:1, 15, 16; 1 Timotei 1:1). A treia, o acordare supranaturală a Duhului era crucială pentru a fi un Apostol. Pavel a privit o astfel de acordare ca fiind vitală pentru apostolat şi el a pretins-o (2 Corinteni 12:12 cu 1 Corinteni 2:4, 10, 13; 7:40). Poruncile sale şi vorbirea sa au fost chiar cuvintele lui Hristos (1 Corinteni 14:37; 2 Corinteni 13:3-5). Astfel, lui Pavel îi lipsea doar un aspect secundar al uneia dintre calificările pentru apostolatul original.

(3) Pavel a revendicat un apostolat special pentru Neamuri. Observaţi Efeseni 3:1-6. În timp ce apostolatul celor doisprezece a avut cu siguranţă o misiune globală (Observaţi Fapte 1:8.), este clar că aceasta poseda şi o concentrare asupra evreilor (Fapte 13:31; Galateni 2:7-10). Probabil pentru acest motiv Petru a insistat pentru înlocuirea lui Iuda cu unul care a fost un ucenic din zilele lui Ioan Botezătorul. De asemenea, faptul că Pavel nu a fost un martor al lui Hristos de la începutul evangheliei, ci doar după învierea Sa putea avea legătură cu poziţia sa ca şi Apostol pentru Neamuri. Zilele dinaintea învierii lui Isus au avut o concentrare asupra evreilor (Observaţi Matei 15:24.), în timp ce învierea lui Isus a indicat începutul misiunii mondiale (Matei 28:18-20; Luca 24:44-49; Fapte 1:8). Faptul că Apostolul către Neamuri l-a văzut pe Domnul înviat şi a fost un martor al învierii pare caracteristic şi se potriveşte, dar el nu a fost un ucenic în timpul zilelor în care misiunea sa a fost limitată la naţiunea evreiască.

b) Întrebarea despre terminarea apostolatului

Unii ar putea crede că ei ar putea folosi apostolatul lui Pavel pentru a justifica ideea continuării – chiar până în secolul 20 al apostolatului. Unii ar putea chiar pretinde că sunt martori oculari ai lui Hristos cel înviat. Dacă Hristos poate să i se arate lui Pavel, după ridicarea Sa, nu ar putea el să se arate şi altcuiva în 1994? Trebuie să dăm câteva replici acestei întrebări:

(1) O apariţie în anul 34 d. Hr. pune mărturia oculară a lui Pavel în apropiere istorică faţă de timpul învierii lui Hristos. Aceasta este clar diferit faţă de pretenţia unei astfel de arătări în secolul 20.

(2) Mărturia oculară a lui Pavel a avut loc în timpul perioadei apostolice, adică, în timpul vieţii apostolilor originali şi a fost recunoscută de ei. Nu există nici o posibilitate pentru o astfel de recunoaştere a unui nou apostolat acum.

(3) Pavel priveşte apariţia lui Hristos către el ca fiind ultima sa apariţie şi una care este în mod clar neobişnuită. Ce ar fi crezut el despre o apariţie în secolul 20? Observaţi 1 Corinteni 15:8. Aceasta este o confirmare interesantă a acesteia că Pavel îi încurajează pe Corinteni să caute cele mai bune şi mai înalte daruri spirituale, dar nu se gândeşte niciodată la apostolat ca la o posibilitate sau la ceva la care ei ar trebui să aspire. Observaţi 1 Corinteni 12:31 şi 14:1. Semnificaţia este clară. Profeţia este cel mai mare dar disponibil. Apostolatul este încheiat.

(4) Apostolii sunt fundaţia bisericii (Matei 16:18; Efeseni 2:20). Analogia este cea a unei case cu fundaţiile pe care este clădită o clădire. În mod clar, aceasta limitează apostolatul la perioada întemeierii bisericii. Aceasta exclude existenţa lor după perioada de întemeiere istorică a bisericii. Apostolatul lui Pavel a avut loc în timpul acestei perioade de întemeiere. Pretenţiile de mai târziu nu se încadrează.

Celelalte apostolate

1) Cuvântul apostol era folosit pentru a se referi la unii care nu erau apostoli în acelaşi sens ca Pavel şi cei Doisprezece.

BAG, Lexiconul Grecesc, afirmă că apostolul se poate referi la un delegat, trimis, mesager, sau, probabil, un misionar. Potrivit cuvintelor sale rădăcină, cuvântul înseamnă simplu, „unul trimis.” Evident, un astfel de cuvânt poate avea o gamă largă de aplicaţii. Este foarte posibil ca aceasta să fi fost folosit despre cei care nu erau apostoli în sensul îngust, oficial, tehnic în care erau cei doisprezece şi Pavel. Ca şi ilustrare sensurile largi sau înguste, ar fi bătrân al bisericii, supraveghetor şi diacon. Toate au alte înţelesuri sau aplicaţii decât slujba pe care o desemnau specific în biserică. Folosirea biblică a apostolului arată că el nu era limitat la ceea ce noi putem numi „Marii Apostoli”.

  1. a) Uneori termenul este folosit pentru a desemna apostolii bisericilor. Adică, mesagerii oficiali, delegaţii, sau solii unor biserici locale (Filipeni 2:25; 2 Corinteni 8:23). Această folosire poate explica unele sau toate celelalte folosiri ale termenului când el nu se referă la „Marii Apostoli.” Am putea spune că aceşti apostoli erau apostoli ai bisericilor nu apostoli ai lui Hristos. Adică, ei au fost trimişi cu autoritatea bisericilor şi nu cu autoritatea lui Hristos Însuşi.
  2. b) Uneori termenul este folosit pentru misionari. Ca să spunem aşa, cei trimişi în afară din biserici pentru a fi pionieri ai evangheliei în alte locuri. Observaţi Fapte 13:3; 14:26; 15:40, deşi numai ideea şi nu şi termenul este prezent în aceste pasaje. Probabil în acest sens următorii oameni sunt numiţi apostoli. Barnaba este numit apostol (Fapte 14:4), dar el nu este un „Apostol Mare” (Fapte 4:36). Timotei este denumit apostol (1 Tesaloniceni 1:1; 2:6), dar el nu este un „Apostol Mare” (Fapte 16:1). Sila este numit şi el apostol (1 Tesaloniceni 1:1; 2:6), dar el nu este ca cel care a fost un „Apostol Mare” (Fapte 15:32). Apolo poate fi numit apostol (1 Corinteni 4:9; 3:22; 4:17), dar el nu este un apostol în sensul strict al cuvântului (Fapte 18:24). Dacă Andronic şi Iunia sunt denumiţi apostoli în Romani 16:7 (Aceasta este nesigur.), aceasta ar fi în sensul mai slab al cuvântului.

Este posibil ca astfel de oameni să fi fost numiţi apostoli datorită asocierii lor cu Pavel în apostolatul său către Neamuri. Această asociere le-a dat, ca să spun aşa, o parte din misiunea sa şi din autoritatea sa. Observaţi în special 1 Tesaloniceni 1:1; 2:6. Cu siguranţă, Timotei şi Tit au fost reprezentanţi apostolici. Astfel, ei erau în posesia unei autorităţi extraordinare (Tit 1:5, I Timotei 1:3; 5:17-20).

2) De asemenea este posibil ca acest termenul să fie folosit pentru a-i denumi pe alţii care au fost apostoli în sensul clor Doisprezece şi cel a lui Pavel „Mari Apostoli.”

Referinţele la Iacov, fratele Domnului, îi pot atribui un „Mare Apostolat” lui. Observaţi Galateni 1:19; 2:9; 1 Corinteni 9:5; Fapte 12:17; 15:6-13; 1 Corinteni 15:7. (Presupun că toate aceste referinţe sunt referitoare la fratele pe jumătate a Domnului nostru. Cred că aceasta este cea mai potrivită interpretare a acestor pasaje.) Cineva ar putea interpreta cu uşurinţă aceste versete ca atribuindu-i lui Iacov un apostolat paralel cu cel al lui Pavel. El l-a văzut pe Domnul înviat – probabil ca şi Pavel el a fost convertit prin privire. Probabil în acea vreme el a fost ales pentru un apostolat special către evrei ca şi cel al lui Pavel către Neamuri. Referinţa sin 1 Corinteni 9:5 la „fraţii Domnului” poate însemna că un apostolat similar i-a fost dat lui Iosif, Simon şi Iuda. Observaţi Matei 12:46; Ioan 7:5; Marcu 13:21; Matei 12:46; 13:55, şi Fapte 1:14.

Concluzii

1) Acest studiu al folosirii termenului ne ajută să facem o deosebire între o folosire strictă şi una mai largă a termenului în Noul Testament. Această deosebire este cerută clar de calificările necesare asupra cărora se insistă în cazurile lui Pavel şi a celor Doisprezece. Poate fi dificil să decidem întotdeauna în care sens un individ este denumit un apostol. Observaţi cazurile lui Apolo, Barnaba, Iacov, Iuda şi Sila. Totuşi această dificultate nu ar trebui să umbrească claritatea simplă a acestei deosebiri. Şi anume că există o linie între Apostoli şi apostoli este clar. Pur şi simplu nu avem suficientă informaţie pentru a decide de care parte a liniei unii „apostoli” cad.

2) Nu se poate nega faptul că există o anumită flexibilitate cu privire la Marii Apostoli. Apostolatul nu este limitat rigid numai la cei Doisprezece. (38) Exemplele lui Pavel şi Iacov întemeiază aceasta. De asemenea, este interesant în această privinţă posibilitatea ca asociaţii intimi ai lui Pavel să fi obţinut un fel de apostolat de la el.

3) Totuşi, trebuie să insistăm asupra limitelor stricte a Apostolatului strict. Calităţile de a fi martor ocular; numirea directă, divină; şi puterile supranaturale sunt necesităţi absolute pentru a pretinde un apostolat ca cel al celor Doisprezece şi cel al lui Pavel. Aceste calităţi unice ne indică identitatea unică, nerepetabilă, limitată istoric a Apostolatului. Referinţele idealizate sau simbolice ale Noului Testament asupra Apostolatului (Matei 16:17; 19:28; Efeseni 2:20; Apocalipsa 21:14) sugerează „caracterul închis” sau „identitatea limitată” a Apostolatului.

  1. Autoritatea Apostolatului
  2. Natura sa

Dovezile arată că Apostolii aveau autoritatea lui Hristos însuşi pentru cuvintele şi acţiunile lor.

1) Fundalul evreiesc

Fundalul evreiesc al cuvântului apostol este foarte important pentru a determina înţelesul său. Ridderbos notează: „Cercetarea recentă a arătat că structura formală a apostolatului este derivată din sistemul legal evreiesc în care unei persoane i se putea da puterea legală de a-l reprezenta pe altul. Cel care are avea o astfel de putere de împuternicit era numit un Sjaliach (apostol). Unicitatea acestei relaţii este exprimată pregnant [bogat – SW] prin noţiunea că Sjaliach (apostol) a unui om, este ca şi omul însuşi.” (39)

2) Prezentarea Noului Testament

Aceeaşi idee că apostolul unui om este ca şi omul însuşi este manifestată în mod repetat în Noul Testament în sine. Isus Hristos a fost Apostolul Tatălui. Astfel că ceea ce Isus a spus, Tatăl Său a spus (Ioan 14:6-10). Într-un mod asemănător, cei Doisprezece sunt Apostolii Săi. Observaţi Ioan 20:21. A-l primi pe apostolul lui Isus înseamnă să îl primeşti pe el. Observaţi Matei 10:40; Ioan 13:20. Pavel pretinde emfatic că poruncile sale sunt egale cu cele ale Domnului. Observaţi 1 Corinteni 14:37. Mai multe comentarii asupra acestui ultim pasaj sunt importante şi au legătură cu aceasta.

(1) Versetul 37 subliniază uimitor ideea că apostolul este ca şi omul însuşi, deoarece Pavel tocmai a completat o întreagă serie de porunci care nu au fost spune niciodată de Domnul. Observaţi contextul precedent, în special versetele 26-36.

(2) Versetul 38 accentuează puternic întinderea şi semnificaţia acestei pretenţii. Traducerea acestui verset de către NIV este slabă. Cea oferită de NASV şi RSV sunt mai bune. Ideea este clară că refuzul de a recunoaşte şi de a se supune autorităţii apostolice în persoana lui Pavel demască pretenţiile cuiva de a fi profet sau spiritual ca fiind false. Observaţi v. 37 „dacă cineva crede că el este profet sau spiritual …” Dar mai mult decât aceasta este implicat. Un astfel de profet nu poate fi un om mântuit. Grosheide comentează corect: „Dacă cineva nu observă aceste decrete atunci el nu va fi recunoscut, el aparţine celor care pier (1:18). A nu fi recunoscut este opusul lui „a fi cunoscut de El.”” (8:3, conform 13:12). Observaţi şi Matei 7:23.

Plin de înţeles al realităţii şi al întinderii autorităţii apostolice este şi pasajul 1 Ioan 1:1-3. Periodicul „noi” din aceste versete este în mod clar o referinţă a lui Ioan la apostolatul original. Observaţi referinţa la mărturia ochiului, urechii, mâinii a cuvântului „noi”. Această insistenţă asupra autenticităţii şi a originalităţii lui Ioan şi altor apostol asupra proclamării lui Hristos trebuie să fie înţeleasă în lumina creştinismului contrafăcut Gnostic cu care se luptă Ioan peste tot în această scrisoare. Împotriva acestei falsificări a evangheliei de către Gnostici, Ioan cere acceptarea evangheliei Apostolice ca şi test sau standard al creştinismului adevărat. Observaţi şi 1 Ioan 4:4-6.

Caracteristicile sale

Ca şi reprezentanţi personali ai lui Hristos însuşi şi sprijiniţi de acordarea supranaturală a Duhului pentru a călăuzi vorbirea lor (Observaţi Ioan 15:26, 27.), autoritatea apostolilor a avut mai multe caracteristici sau părţi.

1) Ei au dat revelaţia creştină.

Ei erau păzitorii depozitului. (41) Acest depozit era înregistrarea oficială şi demnă de încredere a persoanei, lucrării şi cuvintelor lui Isus Hristos. Observaţi 1 Timotei 6:20; 2 Timotei 1:13, 14. Iuda vorbeşte despre „credinţa dată o dată pentru totdeauna sfinţilor” (Iuda 4). Aceste cuvinte exprimă ideea importanţei unice şi a apariţiilor istorice terminate care posedă autoritate. Apostolii sunt echipaţi pentru a păzi puritatea şi acurateţea acestei comori datorită caracterului lor ca şi martori oculari ai acelor apariţii şi a acordării speciale a lor a Duhului. Cuvântul folosit de Iuda „dată,” implică ideea transmiterii mai departe a unei tradiţii. Este ideea de a fi comunicanţii unei tradiţii care rezumă acest aspect al autorităţii apostolice. Sunt necesare mai multe puncte pentru a explica această tradiţie creştină.

Tradiţia creştină este în mod formal paralelă cu concepţia evreilor despre tradiţia lor. Terminologia folosită este aceeaşi. Ea este folosită despre tradiţia evreiască în Marcu 7:13 şi despre tradiţia creştină în 2 Petru 2:21 şi Iuda 3. Ea este folosită despre tradiţiile evreieşti în Matei 15:2-6 şi în Marcu 7:3-13 şi despre tradiţia creştină în 1 Corinteni 11:2 şi 2 Tesaloniceni 2:15, 3:6. Ea este folosită despre tradiţia evreiască în Marcu 7:4 şi despre tradiţia creştină în 2 Tesaloniceni 3:6. Observaţi şi Galateni 1:14; Coloseni 2:8.

Apostolii sunt cei care dau această tradiţie. Observaţi Luca 1:2; Iuda 3 conform v. 17; 2 Petru 2:21 conform 3:2; 1 Corinteni 11:2, etc.

Tradiţia are un fel de autoritate. Autoritatea sa clară este auto-evidentă din natura Apostolatului. Cazurile istorice au fost mărturisite de oameni şi au fost mărturisite în cuvinte oral şi în scris. Aceste întâmplări, aceşti oameni şi aceste cuvinte sunt privite ca posedând o autoritate cu nimic mai prejos decât autoritatea divină în Noul Testament. Această autoritate obiectivă a Canonului Noului Testament respinge ideea canonului susţinută de Neo-Ortodoxie. Vorbind despre Neo-Ortodoxie, Ridderbos remarcă: „Un astfel de punct de vedere reduce simplu conţinutul canonului şi al evangheliei la ceea ce înţelege biserica şi credinciosul individual.” (42) Atunci acesta nu mai este un canon Apostolic. Trebuie să ne amintim că mărturia Duhului Sfânt există în primul rând în cuvintele obiective ale apostolilor (Ioan 15:26, 27) – nu în inimile credincioşilor.

Autoritatea obiectivă a canonului Noului Testament arată greşeala oricărui „criticism spiritual” al canonului. Erasmus, Zahn şi alţii apelează la Ioan 16:13; 1 Ioan 2:27; 1 Tesaloniceni 5:20, şi 1 Corinteni 14:29 pentru a susţine ideea că biserica ar trebui şi îi poate critica pe Apostoli prin Duhul. Totuşi, niciodată Noul Testament nu permite sau învaţă despre corectitudinea oricărui criticism al învăţăturii Apostolice. Există o deosebire enormă între Apostoli şi profeţi. (43)

Neclaritatea şi lipsa de precizie pe care noi o asociem cu ideea tradiţiei nu este prezentă cu privire la tradiţia creştină în Noul Testament. (44) Pentru a sprijini aceasta Ridderbos menţionează următoarele gânduri. Primul, ideea creştină de tradiţie „este determinată puternic de conceptul evreiesc corespondent al conceptului tradiţiei.” Potrivit (lor) autoritatea tradiţiei este derivată chiar din natura materialului transmis şi din slujba învăţătorilor legii. Conţinutul acestei tradiţii a fost înainte de toate constituit de sfânta Tora dată de Dumnezeu şi cei care cunoşteau legea s-au bucurat de autoritatea lor deoarece ei stau pe scaunul lui Moise (Matei 23:2). (45) Al doilea, transmiterea acestei tradiţii este o chestiune de autoritate apostolică şi astfel precizia ei este garantată. (46) Al treilea, tradiţia este un sinonim pentru doctrină, evanghelie şi Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, ea posedă autoritate. (47) În final, în spatele tradiţiei care garantează autenticitatea este Domnul înviat.

Acest rezumat al tradiţiei este important deoarece scrierile Noului Testament sunt „resturi şi fixări” ale acestei tradiţii. Caracterul tradiţiei şi în special tradiţia scrisă este caracterul Noului Testament.

2) Ei au fost completatori ai revelaţiei creştine

Autoritatea apostolilor nu trebuie să fie limitată rigid la o copiere exactă a cuvintelor şi a faptelor lui Dumnezeu în Hristos. Desigur, această tradiţie a guvernat autoritatea lor şi nu a putut fi contrazisă de ei, dar aceasta nu a istovit autoritatea lor. Prin extraordinara acordare a Duhului lor, ei au fost şi mijloacele noii revelaţii. Ei nu au fost doar martori oculari oficiali şi acreditaţi ai lui Hristos, ci şi instrumentele personale echipate de Duhul ale noii revelaţii de la Hristos. Observaţi 1 Corinteni 15:51; 1 Tesaloniceni 4:15; Apocalipsa 1:1.

3) Ei erau aplicatori ai revelaţiei creştine.

Ca fundaţie sau fondatori ai bisericii, ei erau responsabili de a o organiza – aplicând Cuvântul în multe feluri şi în multe circumstanţe care nu au fost spuse în mod direct de către Hristos. Observaţi 1 Corinteni 14:37; 7:10, 12, 25; 11:23, 33, 34; Filipeni 3:17; 4:9; 2 Tesaloniceni 3:14.

În timp ce aceste aspecte ale autorităţii apostolice sunt distincte, nu este uşor întotdeauna să le separi sau să fie în stare de a fi separate în scrierile apostolice. Ele se contopesc în autoritatea oficială a Apostolului în întreaga sa misiune.

Dutoit comentează că „Desigur, nici unul din acestea nu înseamnă că apostolul Noului Testament era infailibil.” (48) Cred că totuşi aceasta este exact ceea ce înseamnă. Dacă nu înseamnă aceasta, dintr-o dată suntem confruntaţi cu o problemă copleşitoare de a face deosebirea între care aspecte ale cuvintelor Apostolului şi care nu sunt un standard pentru noi. În misiunile lor oficiale Apostolii erau standardul nu numai în învăţătura lor, ci şi în practicile şi în exemplele lor. Aşa cum am văzut, unii ridică Galateni 2:11 ca o obiecţie la acest punct. Totuşi, s-ar putea pune întrebarea dacă acţiunile lui Petru erau oficiale în Galateni 2:11. În orice caz, ele au fost mustrate direct de Pavel însuşi şi renunţate public de către Petru.

Inscripturarea lor

Noul Testament însuşi mărturiseşte scrierea într-un mod permanent a tradiţiei Apostolice. Aceasta înseamnă că în această formă biserica va fi legată în viitor de cuvântul apostolilor. (49)

1) Raportul scris al acestei tradiţii este asociat cu ideea certitudinii crescânde în legătură cu conţinutul ei precis. Observaţi Luca 1:1-4 şi conform şi lui 1 Corinteni 15:1-3. Din cauza erorilor eretice a unora din Corint, Pavel repetă în cuvântul scris evanghelia pe care el o predica pentru a pune această chestiune dincolo de orice dubiu. El spune că în v. 2 că ei vor fi mântuiţi prin acea evanghelie dacă ei o ţin chiar după cuvintele în care el a proclamat-o. Această frază este dificilă, dar aproape sigur că subliniază îngrijorarea lui Pavel ca ei să ţină evanghelia sa cu cuvintele exacte cu care el a predicat-o. Aceasta se poate traduce prin „acel cuvânt pe care vi l-am predicat.”

2) Scrierea permanentă a mărturiei Apostolice este privită ca având autoritate de la începutul ei. Aceasta trebuie să fie citită public în biserică aşa cum era citit Vechiul Testament în Sinagogă. Observaţi Fapte 13:15; 15:21; Luca 4:16, I Tesaloniceni 5:27; Coloseni 4:16; Apocalipsa 1:3. Mărturia lui Ioan este una scrisă şi în acea formă este adevărată, Ioan 21:24, şi are intenţia de a fi temelia sau baza credinţei mântuitoare (Ioan 20:30, 31). Fraza, „aceste lucruri au fost scrise,” este o paralelă a terminologiei tehnice prin care Ioan citează în mod repetat Scripturile Vechiului Testament. Observaţi Ioan 2:17; 6:31, 45; 10:34; 12:14; 15:25. Tradiţia scrisă trebuie să fie păstrată (2 Tesaloniceni 2:15 cu 3:14).

3) Scrierile Apostolilor sunt făcute egale cu cele ale canonului Vechiului Testament. Date fiind lucrurile pe care le-am văzut despre autoritatea apostolilor, aceasta nu este surprinzător. Observaţi 2 Petru 3:2, 1 Petru 1:12. Mai multe pasaje fac scrierile lor egale cu cele ale canonului Vechiului Testament. În 2 Petru 3:15, 16 scrierile lui Pavel par a fi descrise ca şi Scriptură, şi în 1 Timotei 5:18 Luca 10:7 este citat ca şi Scriptură. Blestemul din Apocalipsa 22:18 este similar cu cele găsite în Vechiul Testament.

Implicaţiile lor

1) Ideea Canonului Noului Testament este consecventă cu istoria răscumpărătoare. În recunoaşterea canonului, biserica a acţionat în acord cu o trăsătură importantă a istoriei răscumpărătoare: însărcinarea şi oferirea autorităţii către Apostoli de către Hristos Însuşi. (50)

2) Natura închisă sau limitele terminate ale Canonului Noului Testament este învăţată de Noul Testament. Ridderbos spune: „Aceasta se poate deduce din natura unică şi exclusivă a autorităţii apostolilor derivată din Hristos.” (51)

3) Caracterul scris al Canonului Noului Testament este învăţată de Noul Testament. Ameninţarea eretică a Gnosticismului deja menţionată a făcut necesară păzirea depozitului împotriva pervertirii încă din timpurile Noului Testament (1 Timotei 6:20; 2 Timotei 1:14). Se poate vedea deja în Noul Testament întâlnirea acestei ameninţări prin scrierea tradiţiei autentice. Observaţi 1 Corinteni 15:1, 2; Luca 1:1-4; 2 Tesaloniceni 2:2 conform 3:17; Galateni 6:11. Toate acestea înseamnă că acceptarea finală a canonului scris era necesar datorită pericolului deformării tradiţiei creştine prin erezie. Aceasta învaţă despre caracterul general în care nu poţi avea încredere al tradiţiei orale deoarece răutatea şi slăbiciunea umană au deformat-o tot mai mult. (52) Susţinem că există o tradiţie orală canonică, ce are autoritate în biserică este inconsecventă cu motivul pentru un canon scris.

4) Autoritatea obiectivă a Canonului Noului Testament este clar învăţată de ceea ce am văzut. După cum am menţionat mai sus, autoritatea obiectivă a cuvintelor Apostolilor deopotrivă spuse şi scrise respinge ideea că, Canonul este doar un standard când îmi vorbeşte mie. Această idee sprijinită de Neo-ortodoxie este falsă şi contrazice cea mai clară învăţătură a Noului Testament despre sine.

5) Paternitatea apostolică a Canonului Noului Testament este învăţată de ceea ce am văzut. Canonul Noului Testament existent primit de Biserică este consecvent cu ceea ce Noul Testament învaţă cu privire la identitatea Apostolatului. Autoritatea Canonului Noului Testament este Apostolic în formă. El a fost scris de cei care, dacă nu au fost ei înşişi Apostoli, au provenit din cercul Apostolic. Oricine nu este apostol poate pretinde aprobarea Apostolilor pentru scrierile lor. Majoritatea cărţilor sale au fost scrise de Apostoli. Celelalte, Marcu, (1 Petru 5:13), Luca, Evrei (conform capitolului 13) au fost scrise de asociaţii lor intimi şi cu autoritatea lor implicată. Aşa cum am văzut, Noul Testament nu limitează rigid identitatea Apostolatului. Acesta vorbeşte despre profeţi în asociere cu Apostolii. Totuşi în toate acestea o autoritate clară şi definită este atribuită Apostolilor lui Hristos. Autoritatea lor primită de la Isus Hristos este cea care sprijină Noul Testament. Fie că, cărţile lui au fost scrise de Apostoli, sau de profeţi care lucrau sub autoritatea lor şi cu aprobarea lor, Noul Testament este apostolic în conţinutul său.

  1. R. Laird Harris este un exemplu în cartea sa Inspiration and Canonicity of the Bible (Inspiraţia şi Canonicitatea Bibliei), pag. 219 şi următoarele.
  2. Pentru volumul materialului din această secţiune îi sunt recunoscător cărţii lui Meredith O. Kline, The Structure of Biblical Authority (Structura autorităţii Biblice). Partea 1 a acestei cărţi este foarte sugestivă cu referire la subiectul canonului. Partea 2 nu poate fi recomandată din cauza teoriilor etice din capitolul 3 a Părţii 2 care sunt eronate.
  3. Kline, loc. cit., p.27.
  4. Kline, loc. cit., pp.27f.
  5. Kline, loc. cit., pp.35ff.
  6. Kline, loc. cit., pp.29f.
  7. Kline, loc. cit., pp.36ff.
  8. Kline, loc. cit., p.34.
  9. Kline, loc. cit., pp.21f. Conform lui E. J. Young în Revelation and the Bible, ed. de Carl F. H. Henry, pp.157f.
  10. Kline, loc. cit., pp. 43, 38.
  11. Kline, loc. cit., p.74f.
  12. Kline, loc. cit., p.75.
  13. Kline, loc. cit., p.45, 46.
  14. Kline, loc. cit., p.108.
  15. R. Laird Harris, The Inspiration and Canonicity of the Bible, (Zondervan, Grand Rapids, 1957), p.167.
  16. R. Laird Harris, Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, vol. 1, p.711.
  17. R. Laird Harris, Inspiration and …, p.159.
  18. E. J. Young, My Servants The Prophets, pp.29ff.
  19. CF. Young’s comments in My Servants …, p.30.
  20. Harris, Inspiration …, p.160.
  21. Este interesant să vedem că E.J. Young admite aceasta în articolul său din Revelation and the Bible (Revelaţia şi Biblia), p.168. Ceea ce face această admitere a sa atât de interesantă este faptul că Young diferă de R. Laird Harris în această problemă. El neagă faptul că mijloacele canonice prin care Dumnezeu îi vorbea lui Israel erau doar Moise şi Profeţii. Totuşi el este forţat să recunoască faptul că el nu ştie care era forma.
  22. R. Laird Harris, Inspiration …, p.169
  23. Harris, Inspiration …, pp.171,172.
  24. Harris, Inspiration and Canonicity, p.171.
  25. Harris, loc. cit., p.174.
  26. Harris, loc. cit., p.174.
  27. E. J. Young, Revelation and the Bible, pp.165, 166.
  28. Young, în Revelation and the Bible (Revelaţia şi Biblia), p.166, spune: „Ce se poate spune despre cărţile care aparţin celei de-a treia diviziuni? … Fără îndoială aceşti scriitori au fost recunoscuţi a fi oameni inspiraţi. Dar erau ei profeţi? Cu siguranţă ar fi dificil să arătăm că David şi Solomon ocupau statutul unui profet.”
  29. R.L. Harris, Inspiration …, p.170)
  30. Harris, loc. cit., p.170.
  31. Harris, Inspiration …, p.178.
  32. Herman Ridderbos, Redemptive History and the New Testament Scriptures, (Presbyterian and Reformed, 1988).
  33. Revelation and the Bible, ed. by Carl F. H. Henry, (Baker Book House, 1958), „The Canon of the New Testament” by Herman Ridderbos, pp. 189-201.
  34. Dutoit, A Guide to the New Testament, p. 92. Dutoit remarcă în acel loc, „El este normativ subiectiv şi obiectiv.”
  35. Ridderbos, Redemptive History …, p.13.
  36. Apostolatul este o referire la Apostolii lui Hristos în identitatea lor unită. Împreună Apostolii lui Hristos formează apostolatul.
  37. Acestea sunt cuvintele lui Don Garlington. Conform Ridderbos, Redemptive History … p.16f.
  38. „Fluiditatea sigură” pe care Ridderbos o menţionează cu privire la apostolatul îngust este un adevăr. Dutoit menţionează şi el o „anumită elasticitate” în această privinţă în cartea sa Guide to the New Testament (Ghid în Noul Testament), p.104.
  39. Ridderbos, Redemptive History …, p. 15.
  40. Grosheide, en. loc., pp.344ff.
  41. Fraza latină folosită adesea pentru aceasta era „custodi depositum”.
  42. Ridderbos, Redemptive History …, p.31f.
  43. Ridderbos, loc. cit., p. 29f.
  44. Ridderbos, loc. cit., p.18.
  45. Ridderbos, loc. cit., p.18f.
  46. Ridderbos, loc. cit., p.19f.
  47. Ridderbos, loc. cit., p.20.
  48. Dutoit, loc. cit., p.107.
  49. Ridderbos, loc. cit., pp.22f.
  50. Ridderbos, loc. cit., p.27.
  51. Ridderbos, loc. cit., p.27f.
  52. Ridderbos, loc. cit., p.28f.

http://www.voxdeibaptist.org/revelatie_Samuel_Waldron_part03_sect04.htm

SOLOMON

download

SOLOMON. Al treilea împărat al lui Israel (cca. 971-931 î.Cr.), fiu al lui David şi al Bat-Şebei (2 Samuel 12:24); numit şi Iedidia (Iubitul Domnului) de prorocul Natan (2 Samuel 12:25). Solomon (selomoh, probabil „paşnic”) nu apare în relatarea biblică decât în ultimele zile ale lui David (1 Împăraţi 1:10 ş.urm.), în ciuda faptului că s-a născut (în Ierusalim; 2 Samuel 5:14) la începutul domniei tatălui său.

I. Venirea la putere

Calea lui Solomon spre tron nu a fost deloc netedă. Împotrivirea lui Absalom a fost dusă mai departe de Adonia, cel mai în vârstă din fiii supravieţuitori ai lui David (2 Samuel 3:4), care a întreprins o tentativă puternică în vederea ocupării tronului în timpul ultimelor zile ale tatălui său (1 Împăraţi 1:5 ş.urm.). Sprijinit de Ioab, generalul concediat al lui David, care îl omorâse pe Absalom (2 Samuel 18:14-15), şi preotul influent Abiatar, Adonia a adunat ajutoare şi realmente a ţinut o festivitate de încoronare la En-Rogel. Însă Solomon nu a fost lipsit de aliaţi. Benaia, fiul lui Iehoiada, ţintea postul de general; Ţadoc râvnea funcţia preoţească proeminentă. Purtătorul lor de cuvânt era prorocul Natan, un confident al lui David şi al Bat-Şebei (1 Împăraţi 1:11 ş.urm.). După ce Natan şi Bat-Şeba i-au reamintit lui David promisiunea lui neîmplinită cu privire la Solomon, împăratul a dat instrucţiuni în vederea urcării pe tron a lui Solomon şi le-a pecetluit cu un jurământ (1 Împăraţi 1:28 ş.urm.).

Vestea despre încoronarea lui Solomon, pentru care legendara gardă a lui David, alcătuită din cheretiţi şi peletiţi, a oferit protecţie, a pus capăt festivităţilor lui Adonia (1 Împăraţi 1:41 ş.urm.), nu însă şi stratagemelor lui pentru a deţine comanda împărăţiei. El a implorat-o pe Bat-Şeba să îl influenţeze pe Solomon ca acesta să i-o dea pe Abişag, slujnica lui David (1 Împăraţi 3-4), de soţie (1 Împăraţi 2:13 ş.urm.). Solomon, după câte se pare temându-se că o asemenea căsătorie i-ar da lui Adonia „sistemul de pârghii” cu care să-l ridice pe el de pe tron, a refuzat. Adonia a plătit cu viaţa pentru această propunere nesăbuită (1 Împăraţi 2:25); preotul Abiatar a fost exilat din slujbă (1 Împăraţi 2:26-27), iar Ioab a fost omorât în spirit răzbunător înaintea altarului (1 Împăraţi 2:28 ş.urm.). Rolul proeminent pe care l-a jucat regina-mamă în această întreagă intrigă este remarcabil. Bat-Şeba se pare că a fost deschizătoare de drum pentru celelalte regine mame din Iuda, deoarece autorul cărţii împăraţi înregistrează fidel numele mamei fiecărui împărat (de ex. 1 Împăraţi 15:2,10 etc.). Modul arbitrar în care a fost ales Solomon a fost semn de rău augur pentru viitor. Bătrânii lui Iuda şi ai lui Israel, de ale căror bune intenţii depindea adevărata armonie naţională, au fost evitaţi în luarea deciziei.

II. Marele înţelept

Solomon a fost primul domnitor dinastic al lui Israel. Saul şi David, asemenea judecătorilor, au fost aleşi deoarece Dumnezeu le dăduse o putere deosebită: ei au fost domnitori carismatici. Cu toate că Solomon a venit la putere fără acel dar carismatic deosebit de la Dumnezeu, el l-a primit în timpul viziunii pe care a avut-o la Gabaon, când Domnul i-a oferit să aleagă dintre darurile Lui (1 Împăraţi 3:5 ş.urm.). Realizând imensitatea sarcinii ce îi revenea, Solomon a ales o „inimă pricepută” (v. 9). Istorisirea cu privire la disputa dintre cele două femei curve în legătură cu copilul (1 Împăraţi 3:16 ş.urm.) a ajuns să fie o prezentare clasică a înţelepciunii princiare a lui Solomon.

Întrecându-şi în înţelepciune contemporanii din Egipt, Arabia, Canaan şi Edom (1 Împăraţi 4:29 ş.urm.), Solomon a devenit marele patron al *Cărţilor didactice ale lui Israel. Nici o altă perioadă a monarhiei nu a asigurat acea combinaţie de contacte internaţionale, bunăstare şi scutire de război, necesară pentru creaţia literară. Solomon a luat conducerea în această mişcare, adunând şi compunând mii de proverbe şi cântări (1 Împăraţi 4:32). Afirmaţia conform căreia el a vorbit despre copaci, dobitoace etc. (1 Împăraţi 4:33) se referă probabil mai degrabă la faptul că el s-a folosit în proverbele lui de imaginea plantelor şi a animalelor, decât că ar fi avut realizări în domeniul botanicii şi al zoologiei, deşi înainte de a le putea folosi în proverbele lui, a fost necesară o observare îndeaproape a acestor creaturi (cf. cu Proverbe 30:24-31).

Două colecţii mari din Proverbe (10:1 – 22:16; 25:1 – 29:27) îi sunt atribuite, şi întreaga colecţie îi poartă numele în calitate de colaborator principal (1:1). Cântarea Cântărilor şi Eclesiastul i-au fost atribuite în mod tradiţional, cu toate că ultima nu-i mentioneză numele. Deşi alcătuirea finală a acestor cărţi pare să fi avut loc mult mai târziu de secolul al 10-lea î.Cr., este posibil ca amândouă se poate să conţină descrieri exacte ale gloriei şi înţelepciunii lui Solomon. Doi psalmi (72, un psalm regal; 127, un psalm de înţelepciune) completează lista scrierilor canonice atribuite lui. Legătura personalităţii colective (conceptul că membrii unui clan sunt atât de legaţi între ei, încât atunci când un membru face ceva ceilalţi membri pot fi consideraţi ca luând parte la acţiunea respectivă) cu problemele paternităţii literare nu este clară: este posibil ca unele scrieri ale lui Solomon să fie producţia unor înţelepţi care să fi considerat înrudirea cu părintele lor intelectual atât de strânsă, încât i-au atribuit lui lucrarea lor.

Nici un erou al antichităţii (cu excepţia eventual al lui Alexandru cel Mare) nu este atât de celebrat în literatura populară. Există o mulţime de povestiri iudaice, arabe şi etiopiene cu privire la dibăcia intelectuală şi puterile magice ale lui Solomon. (Pentru colecţii de povestiri post-biblice despre Solomon vezi G. Salzberger, Die Salomo-Sage, 1907, şi St. J. Seymour, Tales of King Solomon, 1924).

III. Domnitorul cu mână de fier

Sarcina lui Solomon era să menţină şi să domnească peste întinderea teritoriului lăsată lui prin testament de David. În plus, el trebuia să facă o tranziţie cât se poate de domoală de la confederaţia tribală, ce caracterizase viaţa politică pre-davidică, la o conducere foarte centralizată, singura prin care se putea menţine împărăţia lui Israel.

Graniţele tribale tradiţionale au fost înlocuite cu districte administrative: douăsprezece în Israel (1 Împăraţi 4:7 ş.urm.) şi probabil unul în Iuda; cf. cu problematicul 4:19 din VSR. (vezi J. Bright, A History of Israel, 1960, p. 200, pentru ideea conform căreia Iosua 15:20-62 cuprinde lista celor douăsprezece districte ale lui Iuda.) Fiecare dintre aceste districte tributare era obligat să asigure hrana pentru curte timp de o lună pe an (1 Împăraţi 4:7), ceea ce ar părea o sarcină împovărătoare conform listei din 1 Împăraţi 4:22-23. (*MÂNCARE, I. d. (iii).)

Pe lângă aceasta, Solomon a început să recruteze muncitori dintre israeliţi, o măsură insuportabilă pentru un popor care savurase libertatea. Există o contradicţie aparentă între 1 Împăraţi 5:13 ş.urm. şi 9:22, în primul caz afirmându-se că Solomon a folosit 30.000 de israeliţi la muncă forţată, iar în cel de-al doilea caz susţinându-se că israeliţii deţineau poziţii în armată, fără a fi însă sclavi. Când forţa de muncă canaanită s-a dovedit insuficientă pentru imensele planuri de construcţie ale lui Solomon, el a fost silit să recruteze muncitori din Israel. În plus, se poate să existe o diferenţă specifică între munca forţată („oameni de corvoadă” în vers. Cornilescu; n.tr.) (mas în 5:13) şi munca mai permanentă de sclav („robi de corvoadă” în vers. Cornilescu; n.tr.) (mas ’obed din 9:21). Nepopularitatea politicii lui Solomon este arătată prin asasinarea lui Adoniram, supraveghetorul maselor de muncitori (1 Împăraţi 4:6; 5:14; 12:18) şi prin cererea de reparare a nedreptăţilor, a cărui refuzare de către Roboam a dus la separarea formală a împărăţiei de nord (1 Împăraţi 12:4 ş.urm.).

Indignarea a fost de asemenea generată, după toate probabilităţile, de faptul că Solomon a dat drept garanţie lui Hiram 20 de cetăţi galileene în schimbul unui ajutor financiar (1 Împăraţi 9:10 ş.urm.). Faptul că Hiram le-ar fi returnat mai târziu (după cum pare să sugereze 2 Cronici 8:1-2) nu pare să fi potolit pe deplin resentimentul. Solomon a dus la bun sfârşit sarcini monumentale, inclusiv construirea *Templului, însă la un preţ exorbitant: cel al bunăvoinţei şi loialităţii poporului său.

IV. Comerciantul întreprinzător

Negoţul a fost partea tare a lui Solomon. Cunoscând prea bine importanţa controlului strategic al lui Israel asupra podului pe uscat dintre Egipt şi Asia, el a pornit să-şi exploateze poziţia controlând căile majore de caravane de la nord la sud. Legăturile lui cu Hiram din Tir i-au pus la dispoziţie flote care i-au dat posibilitatea să monopolizeze şi căile maritime.

Eţion-Gheber (*ELAT), centru de prelucrare şi port la mare în Golful Aqaba, era o bază principală pentru activităţile comerciale ale lui Solomon. De aici flota lui cu echipaj fenician la bord (după câte se pare israeliţii nici nu iubeau şi nici nu cunoşteau marea) naviga spre *Ofir, ducând cupru topit. Expresia „corăbii din Tars” trebuie probabil tradusă „corăbii de purificare”, adică, corăbii astfel echipate încât să poată transporta minereu topit. La înapoire aceste corăbii aduceau o încărcătură superbă: aur, argint, lemn de esenţă tare, pietre preţioase, fildeş şi diferite maimuţe (1 Împăraţi 9:26-28; 10:11-12, 22; „păuni” din versetul 22 ar trebui probabil tradus „babuini” ca în VSRmg.).

Se poate ca vizita împărătesei din *Şeba (1 Împăraţi 10:1-13) să fi avut un scop comercial. Controlul lui Solomon asupra căilor de negoţ şi afacerile lui maritime în S l-au făcut o ameninţare financiară serioasă pentru sabaeni, a căror poziţie strategică în SV Arabiei le-a dat posibilitatea să controleze comerţul cu tămâie şi mirodenii. Călătoria împărătesei a fost încununată de succes, însă ea a trebuit probabil să-şi împartă profitul cu Solomon, cum făceau şi alţi monarhi arabi (10:13-15).

Perspicacitatea în afaceri pe care o avea Solomon l-a făcut să se folosească de localizarea Israelului când a ajuns agentul exclusiv prin care hitiţii şi arameii trebuiau să negocieze ca să cumpere cai din Kue (Cilicia) sau care din Egipt (1 Împăraţi 10:28-29). Aceste iniţiative şi altele pe lângă ele au făcut ca argintul să devină la fel de obişnuit ca piatra, iar cedrul la fel de obişnuit ca sicomorul în Ierusalim, unde împăratul trăia într-o strălucire orientală, în contrast evident faţă de simplitatea rustică a lui Saul în Ghibea. Cu toate că, fără îndoială, standardul de trai al lui Israel crescuse, israeliţii nu au profitat în mod uniform de pe urma acestui fapt. Tendinţa de centralizare a bunăstării, ce a atras după sine dezaprobarea prorocilor din sec. al 8-lea, a început în timpul domniei de aur a lui Solomon.

V. Împăratul paşnic

Se pare că Solomon, care moştenise o împărăţie mare de la tatăl lui, nu a condus nici o campanie militară de importanţă majoră. Datoria lui a fost să menţină graniţele extinse ale Israelului şi să exploateze poziţia lui de rezistenţă în timpul vidului de putere creat de eclipsarea temporară a Egiptului şi a Asiriei. Principalii doi stâlpi de susţinere ai politicii externe a lui Solomon erau alianţele amicale, pecetluite uneori prin căsătorie, şi menţinerea unei armate formidabile. Solomon o avea printre soţiile lui pe fiica Faraonului, o realizare aproape fără precedent printre monarhii orientali antici. Datorită poziţiei ei sociale înalte, Solomon a construit pentru ea o aripă specială la palatul lui (1 Împăraţi 3:1; 7:8). Această alianţa a fost profitabilă pentru Solomon, deoarece Faraonul (probabil unul dintre ultimii membru ai neputincioasei dinastii 21) i-a dat drept zestre cetatea de frontieră Ghezer (1 Împăraţi 9:16; vezi J. Bright, op. cit., p. 191, n. 63, pentru ideea că interpretarea „Gherar” este de preferat lui „Ghezer”). Ţinând seama de numeroasele căsătorii ale lui Solomon cu femei străine (1 Împăraţi 11:1-3), nu este surprinzător faptul că tradiţiile arabe, iudaice şi mai ales etiopiene descriu legăturile lui amoroase cu împărăteasa din *Şeba, care potrivit etiopienilor i-a născut un fiu, pe Menelik I, întemeietorul tradiţional al casei lor regale.

Solomon a profitat la maximum de alianţa lui cu Hiram (cca. 969-936 î.Cr.) din Tir (1 Împăraţi 5:1-12). Fenicienii, care tocmai intraseră în perioada lor de prosperitate colonială, au asigurat măiestria arhitecturală şi multe din materialele necesare pentru Templul şi palatele lui Solomon, îndeosebi lemnul fin de Liban; ei i-au proiectat corăbiile, iar echipajul de pe ele era tot fenician; ei au asigurat o piaţă de desfacere pentru recolta de grâu şi uleiul de măsline din Palestina. Cel puţin o dată Hiram a venit în ajutorul lui Solomon cu un împrumut substanţial (1 Împăraţi 9:11).

Temelia apărării militare a lui Solomon era un cerc de cetăţi localizate strategic în apropierea graniţelor Israelului şi ocupate de companiile de călăreţi (1 Împăraţi 9:15-19). Armata lui în rezervă cuprindea 4.000 de grajduri pentru cai (40.000 în 1 Împăraţi 4:26 este după câte se pare o eroare de copiere; cf. 2 Cronici 9:25), 1.400 de care şi 12.000 de călăreţi (1 Împăraţi 10:26). În ultimii ani s-au scos la iveală din mai multe oraşe unele vestigii din timpul lui Solomon, de exemplu în *Haţor, *Ghezer şi mai ales în *Meghido, unde un palat ceremonial şi un zid de cazemată depun mărturie atât cu privire la dibăcia lui Solomon ca şi constructor, cât şi cu privire la influenţa arhitecturii feniciene asupra lucrării lui. Vezi Y. Yadin, „Megiddo” şi „Hazor” în IDBS, 1976.

Era de pace a lui Solomon a fost umbrită de două incidente înregistrate, amândouă fiind interpretate de autorul cărţii împăraţi prin prisma judecăţii divine (1 Împăraţi 11:14 ş.urm., 23 ş.urm.). Hadad, un prinţ edomit, care se refugiase la curtea Egiptului în timpul masacrului comis de Ioab, când a omorât toată partea bărbătească din Edom, s-a întors în patria lui şi, după câte se pare, a făcut incursiuni în flancul sudic al Israelului (1 Împăraţi 11:14-22, 25). Se pare că acţiunile lui Hadad s-au limitat la ambuscade izolate, deoarece nu există nici o indicaţie că ele ar fi prezentat o ameninţare majoră pentru Eţion-Gheber, portul sudic al lui Solomon. Interesul cu care faraonul a căutat să-şi atragă favoarea lui Hadad este un indiciu în plus al înclinaţiei egiptenilor spre formarea unor alianţe favorabile în timpul acelei perioade.

Cel de-al doilea adversar al lui Solomon a fost Rezon, care a smuls Damascul de la Israel şi a întemeiat o împărăţie independentă în cetatea care fusese sediul central din nord al lui David (2 Samuel 8:6). Pierderea de către Solomon a acestei cetăţi aramene, localizată strategic şi importantă din punct de vedere comercial, i-a slăbit mult acestuia controlul asupra Siriei de nord şi centrale. Împărăţia monolitică, ce se întindea la începutul domniei lui Solomon de la Golful Aqaba până la Oront şi Eufrat, şi de la coasta mediteraneană până în Transiordania (cf. cu 1 Împăraţi 4:24), era în pericol de a se fărâmiţa. (Vezi M. F. Unger,Israel and the Aramaens of Damascus, 1957, p. 47-57.)

VI, Greşeala fatală

Căsătoriile cu femei străine au fost avantajoase din punct de vedere politic, însă nu şi spiritual. Istoricul nu îl mustră pe Solomon pentru senzualitate, ci pentru nerespectarea idealului monoteist al lui Israel. Căsătoriile cu femei străine au adus religii străine, şi împăratul şi-a compromis convingerile pe care le exprimase în rugăciunea lui de dedicare a Templului (1 Împăraţi 23, 27), angajându-se la închinare sincretică pentru ca să-şi împace soţiile. Această ruptură violentă a legământului lui Israel nu putea să treacă nepedepsită. Deşi judecata a fost amânată în timpul vieţii lui Solomon de dragul lui David, seminţele nemulţumirii semănate în popor prin politica neîndurătoare a lui Solomon în legătură cu impozitul şi munca de corvoadă urmau să aducă roade amare în timpul domniei lui Roboam, fiul şi succesorul lui (1 Împăraţi 11:1-13).

BIBLIOGRAFIE

  1. H. Gordon,The World of the Old Testament, 1958, p. 180-189; A. Malamat, „The Kingdom of David and Solomon in its Contact with Egypt and Aram Naharaim”, BA 21, 1958, p. 96-102; J.A. Montgomery, ICC,Kings, 1951, p. 67-248; M. Noth, The History of Israel, 1958, p. 201-223; J. Gray, I and II Kings (2), 1970; J. M. Myers, „Solomon”, în IDB, 4, p. 399-408; D. F. Payne, „Solomon”, în NIDNTT 3, p. 605-607.

D.A.H.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/solomon.html

Legalismul :  Ce se adaugă Evangheliei? Michael Horton

download

Legalismul :  Ce se adaugă Evangheliei?

Michael Horton

Mulţi necredincioşi par să creadă că a fi creştin înseamnă să respecţi o mulţime de reguli şi restricţii. Ştiu. Şi eu am fost crescut în felul acesta. Nu fuma, nu bea, nu dansa, nu mesteca tutun şi nu te întâlni cu fete care fac astfel de lucruri. Interesant este însă faptul că Biblia nu consideră aceste lucruri ca fiind un fel de test cu turnesol pentru a determina cât de puternică este relaţia noastră cu Dumnezeu. Ele fac parte însă din religia americană.

Un lucru pe care îl observă oamenii atunci când intră în cercurile Reformate venind din afară este că în ele se găseşte mult umor. Dumnezeu e luat foarte în serios, dar noi nu suntem. Dacă într-adevăr crezi că eşti un păcătos îndreptăţit şi că sfinţenia pe care o dobândeşti în această viaţă este departe de a fi perfectă, şi mai crezi cu adevărat că Dumnezeu e în control, aproape că îţi vine să râzi de seriozitatea cu care unii tratează adesea politica şi moralitatea publică. Nu vreau să spun că râzi de oameni, ci de seriozitatea lor. Liberalii şi fundamentaliştii sunt atât de serioşi în aceste privinţe încât acest lucru ne face pe mulţi dintre noi să ne temem că doctrina harului nu este apreciată la adevărata ei valoare.

Vrem să privim la o caracteristică a religiei americane care continuă să fie într-o oarecare măsură controversată în cercurile creştine – motivaţia legalistă a religiei americane. Mai întâi să definim ce este legalismul. De obicei, acest cuvânt poate însemna unul din două lucruri. El poate însemna confundarea Evangheliei cu Legea, ca şi cum îndreptăţirea ar putea fi obţinută prin fapte. Dar mai există şi o altă formă de legalism. Ea apare atunci când îndreptăţirea este afirmată cu claritate în teorie dar este negată în practică. Atunci când tabuuri nebiblice sunt măsura credinţei autentice şi a evlaviei. Deşi acest tip de legalism nu este atât de grav ca cel dinainte, e totuşi destul de grav. Nu e suficient să crezi în îndreptăţire respingând în acelaşi timp libertatea creştină. Din acest motiv Calvin a numit libertatea creştinului în lucruri neînsemnate, neutre, „un apendice al îndreptăţirii”. Dumnezeu urăşte legalismul. În tot Vechiul Testament El condamnă adăugirile aduse Cuvântului Său. De fapt, primul act de neascultare din Eden nu a fost atunci când Eva a muşcat din fructul interzis, ci atunci când a adăugat la cuvintele lui Dumnezeu. Satan a vrut ca Eva să se simtă restricţionată de către Dumnezeu, astfel încât ea să tragă concluzia că Dumnezeu e un tiran aspru căruia trebuie să i te împotriveşti. De aceea legalismul şi fărădelegea merg mână în mână. Şi tot acesta e motivul pentru care zeci de studii psihologice au arătat că oamenii crescuţi în medii legaliste ajung să reprezinte cel mai mare procent de alcoolism, promiscuitate sexuală şi alte obsesii asemănătoare.

Şi Isus a fost un duşman al legalismului. „Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni?”, a întrebat Isus. „Căci”, spunea El, „a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi ei zic: ‘Are drac!’ A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: ‘Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!’” El a rostit un blestem şi împotriva fariseilor, care, spunea El, „leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat pe umerii oamenilor.” „Învăţăturile voastre nu sunt decât nişte porunci omeneşti”, i-a acuzat El.

De-a lungul Evului Mediu, Biserica a îmbunătăţit încontinuu Scriptura, adăugând pe listă noi interdicţii. Dacă voiai cu adevărat să fii un creştin pe deplin victorios, singura viaţă era cea a unui călugăr. Scăpând de lume, călugărul credea că a scăpat de păcat. Pentru că păcatul este acolo, în lume, nu aici în pieptul meu. Desigur, această înţelegere greşită are o logică atunci când interpretezi greşit doctrina păcatului. Dacă păcatul e în anturajul meu, nu în răul care stă lipit de mine, atunci există două alegeri – fie mă separ de lume şi construiesc o subcultură creştină, fie încerc să transform societatea seculară într-o mănăstire.

Atunci când reformatorii au venit cu adevărata lege a lui Dumnezeu, dintr-o dată a apărut un nou sentiment a ceea ce era păcatul cu adevărat, o stare în care toţi oamenii se nasc şi din care nu sunt niciodată eliberaţi cu adevărat în această viaţă. Dar aici a intervenit Evanghelia. Readucând harul gratuit al lui Dumnezeu la splendoarea sa apostolică, Reforma a revoluţionat felul în care credinciosul se vedea pe sine însuşi şi locul său în această lume. Creştinii erau de-acum din nou liberi să-şi urmărească vocaţia seculară şi să participe liberi la această lume. Aşa cum a spus J.I. Packer, „Reforma a îmbrăţişat lumea în loc să o dispreţuiască.” Poate că din acest motiv reformatorii, iar mai apoi puritanii, au luat atât de în serios libertatea creştină. Ei ştiau că pe Dumnezeu L-a costat viaţa Fiului Său, iar astfel de daruri nu trebuie desconsiderate cu atâta uşurinţă de oameni care se cred mai înţelepţi şi mai spirituali decât Însuşi Dumnezeu. Libertatea nu însemna doar că creştinii erau liberi să folosească darurile creaţiei lui Dumnezeu, ci şi că ei erau liberi să se abţină dacă alegeau să o facă.

Cu toate acestea, în religia americană libertatea creştină a fost dată din nou la o parte în favoarea tabuurilor omeneşti. Chiar şi între creştini sunt mulţi care spun că Biblia nu este foarte clară în anumite privinţe pe care se străduieşte să le explice şi pun un mare accent pe lucruri care nici măcar nu se găsesc în Scriptură. Ei spun: „Eu cred doar Biblia.” Dar se vor despărţi de fraţii lor sau îi vor dispreţui, ca pe nişte creştini inferiori, dacă îi văd participând în activităţi lumeşti pe care ei le consideră păcătoase, chiar în lipsa vreunui mandat biblic în acest sens. De fapt, îşi vor menţine cu insistenţă poziţia, în ciuda faptului că Dumnezeu recomandă aceste daruri poporului Său iar Domnul nostru Şi le-a permis în mod liber. Asemenea călugărilor medievali, aceşti fraţi şi surori fie se îngroapă într-o subcultură evanghelică, fie încearcă să transforme întreaga societate în ideea lor de naţiune creştină.

De fapt, acest lucru s-a întâmplat cu adevărat în secolul trecut, şi ştiu că ne-am concentrat destul de mult asupra secolului trecut, pentru că atunci au fost semănate seminţele distrugerii noastre în toate aceste domenii de care ne ocupăm. Din nou, povestirea noastră ne duce în trecut la faimosul evanghelist Charles Finney, care a spus că „obiectivul principal al convertirii era să creeze o nouă rasă de reformatori sociali.” Iar principala misiune a Bisericii era să fie sursa reformei morale din naţiune. Finney a fost părintele fondator al prohibiţionismului, mişcarea care urmărea să scoată alcoolul în afara legii. Secolul trecut a fost plin de reformatori sociali pragmatici ca Finney, care doreau să se asigure că americanii mâncau, beau şi făceau doar lucrurile corecte. Prezbiteriul Cumberland al Bisericii Prezbiteriane a fost excomunicat pentru că a îmbrăţişat mesajul lui Finney. Nu mult după aceea ei au adoptat sloganul „Salvaţi America pentru a salva lumea”. Împreună cu acest slogan, ei au venit cu o platformă împotriva folosirii lichiorului, tutunului, dansului, jocurilor de noroc şi jocului de cărţi. De fapt, chiar şi cafeaua şi ceaiul au fost adăugate pe lista multora din aceste grupuri. Iar multe din cultele care s-au rupt de creştinismul biblic cu această ocazie, cum ar fi adventiştii şi mormonii, au făcut din aceste liste regulamente oficiale.

Kellogg şi Graham, renumiţi pentru biscuiţii şi cerealele lor, au făcut parte din grupul de dieticieni morali ai lui Finney. Finney-istul filantrop Arthur Tappan a oferit aproape 1000 de dolari (ceea ce însemna destul de mult pe atunci) pentru adoptarea unei poziţii care să facă din sprijinirea prohibiţiei o condiţie pentru a lua parte la Masa Domnului, şi bani suplimentari bisericilor care promiteau să-i disciplineze pe membrii implicaţi în „folosirea, traficul sau producerea băuturilor spirtoase”. Bănuiesc că filozofia lui era „dacă nu-i poţi învinge, cumpără-i”.

Apoi, când ajungem la lupta dintre fundamentalişti şi modernişti din anii 1920, vedem mâna lui Finney în ambele grupuri. Moderniştii au fost cei dintâi care au sprijinit prohibiţia. Nu-i aşa că e interesant? În timp ce minimalizau importanţa doctrinei şi se uneau în formarea unei coaliţii creştine pentru a salva America, moderniştii L-au împins pe Hristos în spatele scenei. J. Gresham Machen, profesor la Princeton şi fondatorul Seminarului Westminster, a rămas aproape singur în apărarea adevărului creştin tradiţional împotriva legalismului fundamentaliştilor şi moderniştilor deopotrivă. Conform lui D.G. Hart, „Machen a reacţionat violent împotriva codului moral al protestantismului dominant, i-a respins evaluarea aprobativă a naturii umane în univers şi s-a opus încercării sale de a creştiniza societatea americană.”

Charles Erdman, care se opunea lui Machen, a fost un apărător înflăcărat al prohibiţiei pe baza principiilor biblice de igienă personală. Biblia, spunea el, „este de fapt prima mare carte de igienă şi ar trebui citită ţinând cont de această trăsătură a ei.” El a declarat: „Prohibiţia la nivel mondial ar însemna proclamarea Evangheliei lui Hristos la nivel mondial.” Atacând calviniştii tradiţionali, el a insinuat: „Obiectivul asociaţiei voastre este în el însuşi suficient de rău, dar să îl urmăriţi sub pretextul apărării libertăţii umane este ceva de nedescris. Ce înseamnă libertatea personală a spilcuiţilor, cinicilor şi a celor ce îşi pierd vremea prin cluburi de noapte, în comparaţie cu pacea şi fericirea celor mulţi?”

Machen a fost adânc îndurerat să vadă atât de mulţi din foştii săi prieteni din ce în ce mai lipsiţi de claritate în doctrine în timp ce deveneau din ce în ce mai zgomotoşi în ce priveşte moralitatea legalistă. Observaţi din nou la lucru cele două religii. Creştinismul biblic este îngrijorat din cauză că cel mai rău lucru ce se întâmplă acum este că Biserica nu predică crucea ca metoda lui Dumnezeu de salvare a păcătoşilor. Religia americană este îngrijorată din cauză că cel mai rău lucru ce se întâmplă acum este că Biserica nu predică moralitatea ca metoda lui Dumnezeu de creştinizare a naţiunii.

Vreau mai întâi să subliniez încă o dată că libertatea creştinului de a bea vin cu moderaţie nu este un permis pentru a se îmbăta, a conduce sub influenţa alcoolului sau a face din orice activitate un idol care să îl împiedice să-L cunoască pe Dumnezeu şi să petreacă timp împreună cu El. Lucrul cu care puteţi rămâne din acest comentariu este că mântuirea nu ţine de cumpătare sau abstinenţă, ci se bazează în totalitate pe lucrarea terminată a lui Hristos. E adevărat, există necredincioşi morali care respectă anumite reguli şi restricţii mai bine decât o fac mulţi dintre cei ce poartă numele lui Hristos. Dar, ca şi creştini, trebuie să ne amintim că ascultarea noastră izvorăşte din recunoştinţă şi nu din dorinţa de a ne dovedi neprihănirea înaintea lui Dumnezeu. Acest lucru, împreună cu siguranţa mântuirii şi dragostea pe care o avem unii pentru alţii, sunt lucrurile despre care Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că ne vor deosebi de cei pierduţi.

Tradus de Florin Vidu

http://www.rcrwebsite.com/legalism.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/legalismul-ce-se-adauga-evangheliei/

Bucuria mărturiei adusă de haine albe trăită din nou la Biserica „Harul“ din Lugoj

Botez, Interne

Rick Boxx: Un adevărat avantaj competitiv

Educatie, Important, Opinii

În lumea afacerilor și cea profesională, mereu căutăm să avem un avantaj competitiv: idei proaspete, angajați cu abilități excepționale, o nișă unică pentru produse, servicii și promovare bună. Mereu explorăm să căutăm ce active să folosim pentru a fi cu un pas înaintea competiției. Nu demult mi s-a amintit de un avantaj competitiv la care mulți nu s-ar fi gândit.

Tom, un prieten din domeniul construcțiilor, a transmis o ofertă către o clădire foarte mare pe care ar fi dorit să o câștige. S-a rugat și s-a rugat, cerându-i lui Dumnezeu ca proiectul acesta să ajungă la ei. El se gândea că Dumnezeu va înțelege cât de important este acest proiect pentru afacerea lui, așa că era încrezător că va lua acest contract. Dar, a fost foarte amărât când a văzut că unul dintre competitorii lui a fost selectat să primească contractul.

La început, Tom a fost dezamăgit, chiar furios pe Dumnezeu. De ce nu îi fuseseră ascultate rugăciunile lui? Fuseseră ignorate? Apoi, într-o zi, după câteva luni, a înțeles „de ce”. Tom a fost informat că acel proiect s-a dovedit a fi un dezastru financiar pentru competitorul său.

Ceea ce el a perceput ca fiind o rugăciune fără răspuns, a fost, de fapt, un răspuns foarte clar. Dumnezeu știa, dinainte, ce dezastru ar fi însemnat pentru compania lui Tom dacă ar fi câștigat contractul. Domnul L-a protejat de un proiect care ar fi adus falimentul afacerii sale. După cum spune un cântec mai vechi: câteodată darurile cele mai mari ale lui Dumnezeu sunt percepute de noi ca fiind „rugăciuni fără răspuns”.

Bănuiesc că și dumneavoastră ați fost convins că un anumite planuri sau decizii sunt bune, ca mai apoi să aflați că rezultatul este foarte diferit de ceea ce vă așteptați. Lucrul acesta s-a întâmplat în viața mea și în carieră de mai multe ori decât pot număra. De aceea, experiența m-a învățat să mă încred în Dumnezeu și nu în înțelegerea mea limitată asupra unei anumite situații.

Psalmul 24:1 spune: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!„. Pentru mine, cuvintele acestea înseamnă mai mult decât proprietate. Ne amintește de faptul că Dumnezeu este suveran și direcționează toate lucrurile, inclusiv interesele noastre profesionale, conform cu ceea ce știe El că este bine; câteodată, chiar contrar rugăciunilor noastre și cu ceea ce Îl rugăm noi să facă.

Trăind în niște vremuri nesigure, pare că este mai dificil ca niciodată  să ne dăm seama ce ar trebui să facem pentru a ne îndeplini scopurile și obiectivele. Dacă ne încredem în Dumnezeu care este atotcunoscător și în cele din urmă controlează toate circumstanțele, atunci putem avea pace indiferent ce apare în viața noastră – și la locul de muncă – zi de zi. Cred că unul dintre cele mai bune sfaturi pe care l-am primit pentru afacerea mea vine din Proverbe 3:5-6: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.

Câteodată, Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre așa după cum îi cerem. Alteori – cum a fost cazul prietenului meu Tom – răspunsurile Lui sunt foarte diferite de ceea ce speram. Însă, întotdeauna – după cum am învățat de-a lungul călătoriei mele spirituale – răspunsul Domnului este exact ceea ce avem nevoie. Chiar atunci când nu avem nici cea mai mică idee care ar fi răspunsul.

Trebuie să ținem minte, așa după cum scrie în alt verset din Proverbe că: „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii.” (Proverbe 16:9). Acesta este un avantaj competitiv incredibil.

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/09/rick-boxx-un-adevarat-avantaj-competitiv/