SECŢIUNEA A DOUA: CANONUL SCRIPTURII
- Abordarea Canonului
- Înţelesul termenului
- În general
Cuvântul grecesc, , este un cuvânt împrumutat din limbile semitice. O astfel de limbă semitică, ebraica, foloseşte cuvântul, , care înseamnă trestie. În ebraică şi în greacă acesta a început să însemne o nuia măsurătoare sau o riglă. Un cărturar urmăreşte dezvoltarea acestui înţeles mai departe. El spune, „De la sensul măsurii literale naturale a urmat folosirea metaforică sau în Morală … sau în Artă … sau în limbaj …” (1) Termenul canon a ajuns să însemne de-a lungul timpului standardul sau măsura prin care adevărul sau perfecţiunea sau frumuseţea unui lucru era judecată.
Este important să fixăm înţelesul termenului grecesc în minţile noastre. Următoarele ilustraţii pot servi acestui scop. Autorii clasici greci erau ca un întreg, , standardul absolut al limbajului pur, modelul perfect al compunerii. (2) Epicurienii îl foloseau cu un înţeles filozofic specific. Canonica a fost sarcina de a căuta să găsească o bază sau un standard prin care să cunoască ce este adevărat sau fals, ceea ce era demn de a fi căutat şi ceea ce trebuia evitat. Logica şi metoda, afirmă Epicur, au compus acest domeniu de studiu. Epictet, filozoful sclav, afirmă că ea folosea criteriile logice, regulile sau standardele prin care cineva putea judeca adevărul sau valoarea unui lucru. Descoperirea canonului a fost primul pas în filozofie şi a fost folosit şi în listele sau tabelele metematice sau astronomice deoarece era standardul potrivit căruia aceste ştiinţe funcţionau.
În Biserica timpurie
Ideea generală a ceva care este o normă sau un standard este născută în apariţiile biblice din (Galateni 6:16, Filipeni 3:16 TV, şi 2 Corinteni 10:13-16). Totuşi, Biblia nu o foloseşte în sensul în care îl vom folosi noi în acest studiu. Acest sens sau folosire specifică s-a dezvoltat mai târziu în istoria bisericii creştine. Foarte timpuriu el a fost folosit într-un mod autentic creştin. 1 Clement 7:2 vorbeşte despre „domnia glorioasă şi măreaţă a tradiţiei după care ar trebui să trăiască creştinii.” Crezurile timpurii erau „canonul adevărului” sau „canonul credinţei.” De vreme ce acest canon este cu adevărat divin în origine, a canoniza ceva era să îl recunoască ca o parte a acestui canon: divin, sacru, sfânt, vrednic de încredere necondiţionat şi autoritar.
Mai târziu cuvântul a fost folosit specific pentru colecţia de scrieri sacre sau lista unor astfel de scrieri sacre. Aici sunt câteva exemple ale acestei utilizări. Consiliul Laodicea din Phrygia din jurul anului 360 d.Hr. a declarat, „Psalmii individuali nu trebuie să fie spuşi în biserică, nici cărţile ne-canonice, ci doar cărţile canonice ale Noului şi Vechiului Legământ.” Athanasius în „Decretele Consiliului de la Nicea” a spus, „Păstorul din Hermas nu este înafara canonului (Cu alte cuvinte, originea sa nu este canonică. Nu are loc în canon).” Athanasius în anul 367 în a 13 epistolă festivă specifică cele 27 de cărţi din Noul Testament singure ca fiind canonul opus celorlalte scrieri pe care unii au vrut să le includă în Noul Testament.
Ideea unei liste autoritare sau o colecţie de cărţi sacre este mult mai veche, totuşi, decât aplicarea cuvântului canon la această idee. Înainte de secolul 4 ideea unei liste autoritare de cărţi a fost exprimată prin expresia, „Vechiul sau Noul Legământ.” Legământul lui Dumnezeu era autoritatea finală. Astfel, a spune că o carte era parte din Noul Legământ însemna să îi atribui o autoritate supremă. Mai târziu canonul a fost aplicat deciziilor Consiliilor care au format baza legii „canonice.”
Semnificaţia ideii
Rezumatul pe care tocmai l-am dat despre înţelesul termenului ridică întrebarea, Este ideea canonului, o listă de scrieri sacre care sunt privite ca având autoritate divină, biblică în sine? Cu alte cuvinte, Învaţă Biblia ideea canonului? Această întrebare este una care trebuie să capete urgent un răspuns în lumina faptului că termenul canon nu este niciodată folosit în Biblie ca o listă de scrieri care au autoritate finală.
În timp ce termenul canon nu este folosit niciodată ca o listă de scrieri sacre în paginile Sfintei Scripturi, ideea pe care o reprezintă este prezentă peste tot în Noul Testament. Acesta este un alt caz în care istoria bisericii ne-a oferit în mod corespunzător un cuvânt pentru a descrie o idee biblică. În mod asemănător, termenul Trinitate nu este în sine biblic, dar acesta arată clar şi rezumă o idee biblică. Ideea canonului, o colecţie oficială de scrieri sacre, este implicată logic în orice punct de vedere al Scripturii care consideră Scriptura ca posedând un fel unic de autoritate. Acest punct de vedere este sugerat în special de orice punct de vedere al Scripturii care consideră Sfânta Scriptură ca fiind divină, infailibilă şi fără greşeli.
Oricum, acest punct de vedere este punctul de vedere al Scripturii despre sine. Peste tot Noul Testament priveşte Vechiul Testament nu doar ca având o autoritate unică, ci divină, infailibilă şi fără greşeli. Această privire a Vechiului Testament cere prin necesitatea logică cea mai strictă ideea canonului. Motivul pentru aceasta este că această privire necesită o deosebire clară, o graniţă emfatică între ce este şi ce nu este Scriptură. O linie de graniţă a acestui caracter este trasă prin canon, lista acelor cărţi care sunt deosebite faţă de toate celelalte în faptul că ele sunt divine şi fără greşeală. O astfel de deosebire, o astfel de linie de graniţă poate fi oferită doar de ideea canonului.
Aceasta poate fi ilustrată de una din afirmaţiile clasice ale Noului Testament despre autoritatea Vechiul Testament, în Ioan 10:35. Aici se afirmă că „Scriptura nu poate fi desfiinţată.” Altă literatură poate fi desfiinţată, şi poate cu alte cuvinte să greşească. Pentru a însemna ceva, această afirmaţie trebuie să sugereze ideea unei linii de graniţă între ce este şi ce nu este Scriptură. Dacă nu ştim care cărţi nu pot fi desfiinţate, nu vom avea nici un folos practic să ştim că Scriptura nu poate fi desfiinţată. Această doctrină biblică a Scripturii nu ne ajută dacă nu înţelegem clar linia de graniţă dintre ceea ce este şi ce nu este Scriptură. Această linie de graniţă este trasă în Doctrina Canonului.
De aceea, doctrina Canonului Scripturii este o parte cheie a doctrinei ortodoxe a Scripturii. Aplicaţiile acesteia sunt multe. Lăsaţi-mă să menţionez câteva din ele aici. În primul rând, Doctrina Canonului este fundamentală pentru teologia ortodoxă. Nu există o doctrină mai fundamentală decât aceasta a Scripturilor. Canonul este un punct esenţial în Doctrina noastră a Scripturii. De aceea, nu ne putem gândi la studiul Canonului ca la un subiect favorit pentru cărturarii fără eficacitate şi oamenii bătrâni care nu au ceva mai bun de făcut. În al doilea rând, de la teologia ortodoxă se cere a oferi o apărare chibzuită a concluziilor sale cu privire la ceea ce constituie Canonul. Nouă ca şi studenţi, predicatori şi apărători ai unei astfel de teologii, ni se cere să ştim ce apărare este aceea. În al treilea rând, Scripturile sunt potrivite pentru a ne conduce spre o astfel de apărare. Ne putem apropia pe studiul Canonului cu o aşteptare sigură că indiferent de cât de spinoase ar fi problemele cu care ne confruntăm în aceasta, studiul harnic al Scripturii ne va oferi soluţii satisfăcătoare. Aceasta este deducţia necesară din doctrina suficienţei Scripturii (2 Timotei 3:16, 17). În al patrulea rând, cei care se apropie de studiul Canonului fără o doctrină ortodoxă a Scripturii vor perverti fără îndoială această doctrină. Studiul Canonului Scripturii este inseparabil de ideea autorităţii divine. Cei care au pervertit ideea creştină a autorităţii divine nu pot evita să nu facă greşeli în abordarea lor a Canonului. O modalitate în care ei greşesc adesea este că ei definesc greşit scopul studiului canonului. Ei iţi vor spune că scopul lor este să descopere cum a stabilit Biserica anumite cărţi ca autoritate a sa finală, sau canonul. O astfel de afirmaţie de scop începe prin negarea ideii de bază a Canonului creştin. Cineva poate recunoaşte autoritatea divină. Cineva poate accepta pretenţiile lui Dumnezeu din Scriptură. Dar cineva chiar prin natura cazului nu poate face ca acele pretenţii să aibă autoritate. Ridderbos spune bine:
În acelaşi timp, ar trebui specificat faptul că acest concept al Canonului nu poate fi armonizat cu ideea că Canonul Bisericii poate fi supus unui aşa-numit „criticism spiritual” al Bisericii. Trebuie subliniat faptul că Biserica nu controlează Canonul, ci Canonul controlează Biserica. Biserica nu poate „face” sau „întocmi” standardul ei propriu. Tot ceea ce poate întocmi Biserica este aceasta, că ea a primit Canonul ca un standard şi ca o regulă pentru credinţă şi viaţă, care i-a fost înmânat cu o autoritate absolută. (3)
Vom vedea că majoritatea problemelor cu care ne confruntăm în doctrina canonului sunt rezolvate dacă suntem consecvenţi cu ideea biblică a canonului. Aceasta este adevărat în special cu privire la cum ştim că, canonul Scripturii este canonul adevărat. Ideea biblică a canonului cere ideea ca, canonul Scripturii să fie analiza finală care se auto-certifică.
Paşii din studiu
Un rezumat al doctrinei Canonului ne cere să explorăm domenii largi de teologie creştină. Schiţa studiului nostru despre Canon clarifică aceasta. Am început dând …
- Abordarea Canonului
- Dezbaterea asupra Canonului
III. Atestarea Canonului
- Forma Canonului
- Acceptarea Canonului
Lăsaţi-mă să spun un cuvânt sau două despre aceasta înainte de a ajunge la numărul roman II.
(I.) Tratează câteva chestiuni de introducere. V-am introdus termenul şi ideea sugerată de el. (II.) Ne introduce în domeniul teologiei istorice. În (II.) intenţia mea este să arăt toate poziţiile diferite care s-au dezvoltat şi au fost afirmate în istoria bisericii. Aceasta doreşte să pună înaintea noastră felurite alegeri şi opţiuni care au fost explorate în istoria doctrinelor. Să sperăm că aceasta ne va ajuta să facem alegeri înţelepte şi bine documentate în timp ce tragem concluzii în următoarele părţi ale acestui studiu.
În (III.) din studiile noastre vom ajunge în domeniul Teologiei Sistematice. Aici vom trata direct cu subiectul cum ştim că Canonul este Canonul. Cu alte cuvinte, vom pune întrebarea fundamentală şi epistemologică, Cum ştim că punctul de vedere ortodox şi reformat despre limitele canonului este corect? De unde ştim că sacra Scriptură constă doar din 39 de cărţi în Vechiul Testament şi 27 de cărţi în Noul Testament recunoscute în comun de cei care cred în tradiţia Evanghelică şi Reformată? Aceste întrebări ridică problema „atestării” sau „autentificării” Scripturii. Atestarea se referă la ceva care este certificat sau dovedit a fi adevărat. Autentificarea se referă la cum putem şti că ceva este autentic sau dovedit că este ceea ce pretinde a fi. Aşa cum probabil presupuneţi, răspunsul la aceste întrebări este foarte apropiat de studiul Apologeticii.
În (IV.) din studiile noastre vom examina câteva probleme fundamentale în legătură cu istoria răscumpărătoare sau teologia exegetică. După ce am răspuns la întrebarea cum ştim că al nostru canon este canonul corect, ajungem în această parte a studiilor noastre să întrebăm în ce formă sau prin ce mijloace ne-a dat Dumnezeu canonul biblic în istorie. Întrebarea de aici este, Care este relaţia sau legătura dintre evenimentele istorice răscumpărătoare înregistrate în Biblie şi Biblia în sine? Cum legăm Scripturile Vechiului Testament cu tratamentul lui Dumnezeu Israel? Cum legăm persoana şi lucrarea lui Isus Hristos cu Noul Testament? Ca să fim specifici, vom răspunde la provocarea Bibliei care spune că nu există între mesajul ei şi forma în care acel mesaj a venit la noi în Scriptură. Este Scriptura în sine scripturală? Este Biblia biblică? Vechiul Testament vine la noi cu sigiliul autorităţii pus pe el? Noul Testament vine la noi cu acordul lui Isus Hristos? Caracterul actual al Noului şi Vechiului Testament este consecvent cu învăţătura Bibliei? Există consecvenţă internă între mesaj şi forma actuală a Bibliei?
(V.) din studiile noastre ne aduce în domeniul istoriei bisericii. Aici vom studia procesul prin care biserica a acceptat şi a primit mai mult şi mai mult oficial canonul Scripturii. Vom trata acceptarea canonului Vechiului Testament şi vom examina problema Apocrifei. Vom trata acceptarea canonului Noului Testament. Aşa cum am spus mai înainte, problema majoră de aici nu este să vedem cum oamenii lui Dumnezeu au făcut ca aceste scrieri să aibă autoritate. Ci mai degrabă să vedem cum poporul lui Dumnezeu mai mult sau mai puţin oficial şi formal a acceptat aceste scrieri pentru ceea ce erau, scrieri inspirate divin care deja aveau autoritate. Provocarea la care vom răspunde în această parte a studiilor noastre este să vedem dacă există o armonie externă între ceea ce învaţă Biblia despre canon şi acceptarea actuală a acelui canon de către biserică. Dacă acest canonul este ceea ce spune Biblia, atunci ar trebui să ne aşteptăm ca istoria bisericii să arate anumite caracteristici. Vom examina istoria bisericii pentru a vedea dacă există o armonie între aşteptările ridicate de Biblie şi evenimentele actuale ale istoriei bisericii.
Această trecere în revistă a ceea ce vom parcurge în acest studiu arată că în acest studiu sunt interesat în primul rând de o singură problemă. Această problemă este importanţa cunoaşterii creştine că acest Canon pe care el îl ţine şi îl crede este cu adevărat canonul corect. Intenţia mea este să arăt creştinilor baza solidă a acestei credinţe. În acest fel sper să fac sigură şi solidă încrederea sa în punctul de vedere ortodox, evanghelic, reformat şi biblic al canonului. Pentru a face aceasta, am introdus subiectul în (I.). Arăt opţiunile istorice în (II.). Clarific singura cale corectă şi solid intelectuală de a atesta canonul în (III.). În (IV.) arăt că punctul de vedere biblic despre canon îndeplineşte standardul consecvenţei interne. Ceea ce vreau să spun prin aceasta este că mesajul şi forma Bibliei sunt consecvente. În final arăt că punctul de vedere biblic al canonului îndeplineşte standardul armoniei externe în (V.). La ce ne-am aştepta să se întâmple în istoria bisericii, dacă punctul de vedere biblic despre canon este adevărat, de fapt s-a întâmplat. Învăţătura biblică este consecventă cu ceea ce aflăm în istoria bisericii.
- Westcott, A General Survey of the History of the Canon of the New Testament, p.504.
- Ibidem.
- Revelation and the Bible, ed. by Carl F. H. Henry, „The Canon of the New Testament”, Herman Ridderbos, (Baker, Grand Rapids, 1958) p.196.
Dezbaterea asupra Canonului
Punctele de vedere exprimate în timpul Reformei
Cu multe doctrine, poziţiile afirmate clar şi cu grijă în timpul perioadei Reformei au o mare importanţă. Aceasta este adevărat şi pentru doctrina Canonului Scripturii. De aceea, vom începe prin trecerea în revistă a poziţiilor de bază ale perioadei Reformei. Toate aceste poziţii au fost construite pe divinitatea unică a Bibliei. Apoi, vom examina dezvoltările în cadrul şcolii istorico-critice. Teoriile propuse de această şcoală îşi au punctul de pornire comun negarea infailibilităţii unice a Bibliei. Ele reprezintă deformări ale diferitelor poziţii din perioada Reformei.
Punctul de vedere umanist
Această şcoală este reprezentată de cărturari feluriţi ca Erasmus, Cardinalul Cajetan al Romei şi Grotius Arminianul. Legătura comună a ei era în dovada externă la care apela ea descoperită de critica istorică, ca şi principiul prin care adevăratul canon urma să fie autentificat. B.F. Westcott, deşi aparţine unei perioade mult mai târzie, favorizează acest punct de vedere şi îl întruchipează când spune, „dovada externă este proba potrivită a autenticităţii şi a autorităţii Noului Testament….” (1)
Aceşti cărturari umanişti, fiind atât de diferiţi, nu au ajuns la nici un consens sau punct de vedere uniform despre măsura adevăratului canon. Erasmus cu precauţia sa caracteristică şi cinismul său nu îndrăzneşte niciodată să nege canonicitatea vreunei cărţi din Noul Testament. Cu toate acestea, el plantează dovezi îmbelşugate cu referire la cea de-a şaptea carte aşa-numita „Antilegomena” a Noului Testament. (2) În particular, el pare să pună Apocalipsa lui Ioan în ordinea inferioară sau rangul unui „al doilea canon”. (3) Cardinalul Cajetan a purtat mai departe îndoielile lui Erasmus cu privire la Evrei, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi probabil Apocalipsa lui Ioan într-un aşa-numit al doilea canon. (4) Zwingli nu a fost neatins de Umanism şi a declarat Apocalipsa lui Ioan ne-canonică. Grotius, cărturarul Arminian, notează şi discută îndoielile vechi despre „Antilegomena” şi implică faptul că unele sunt mai puţin canonice. (5)
Punctul de vedere Catolic
Punctul de vedere al Bisericii Romano Catolice a fost afirmat formal şi proclamat oficial la Consiliul din Trent în 1546. În decretul său ea recunoştea 27 de cărţi ale Noului Testament, canonul evreiesc al Vechiului Testament (constând în mod variat din 39, 22 sau 24 cărţi), şi 6 din Apocrifele Vechiului Testament ca şi canonice. (6) În plus acesta a primit ca şi canonice „tradiţiile care se raportează la credinţă şi comportare … cu un simţământ egal de devoţiune şi veneraţie.” După cum se ştie bine, principiul după care Roma a autentificat adevăratul canon al Bibliei a fost autoritatea bisericii. Biserica Romană a făcut o deosebire între autoritatea canonului văzută în sine (7) şi autoritatea canonului în ce ne priveşte pe noi (8), ideea guvernantă a fost că recunoaşterea Canonului a stat pe autoritatea bisericii. (9)
Punctul de vedere Luteran
Un cărturar rezumă poziţia lui Luther după cum urmează: „Luther a făcut pasul radical de a înlocui autoritatea Bisericii cu o recunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu ca autoritate finală pentru doctrină şi viaţă – adică, ca şi canon în sensul deplin al termenului.” „De asemenea, el a redescoperit cheia spre înţelegerea corectă a Bibliei … justificarea prin credinţă.” (10) Acesta a devenit principiul prin care adevăratul canon a fost autentificat. Ceea ce proclamă Hristos şi concentrează asupra Sa este canonic. Efectul pe care acesta l-a avut pentru Luther faţă de măsura canonului este bine cunoscut. El a pus sub semnul întrebării canonicitatea lui Iacov, „epistola de paie,” cum a numit-o el. (11) În timp ce Luther şi-a slăbit mai târziu poziţia sa, este clar că cel puţin o dată el i-a atribuit cărţii a patra „Antilegomena” un statut îndoielnic. Acestea erau Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa. (12)
Mai târziu teologii luterani şi crezurile lor au abandonat îndoielile lui Luther cu privire la aceste patru cărţi. Totuşi „canonul în canon” al lui Luther a avut efecte care au mers departe.
Punctul de vedere Reformat
Calvin şi teologia Reformată de după el a primit canonul evreiesc al Vechiului Testament şi a respins toate Apocrifele Vechiului Testament. Ei au primit fără deosebire cele 27 de cărţi ale Noului Testament apărând canonicitatea „Antilegomenei.” (13)
Principiul după care a fost autentificat acest canon era dublu. El avea o parte obiectivă (raţională) şi una subiectivă (spirituală). Pentru autentificarea ei obiectivă sau raţională, Calvin a apelat la martorul auto-autentificator (14) al Scripturii în sine. Pentru autentificarea ei subiectivă sau spirituală, Calvin a apelat la mărturia Duhului Sfânt. (15) De fapt această mărturie ne deschide ochii şi supune voinţa noastră la autoritatea divină a Scripturii. În cea mai mare carte a lui Calvin, Institutele, aceste două principii pereche ale autentificării sunt văzute clar împotriva fundalului punctului de vedere Romano Catolic ce afirmă că Biserica autentifică Scripturile. (16)
Teoriile promovate de creşterea criticismului istoric
Criticismul istoric a înălţat raţiunea mai presus de Biblie şi a crezut că Biblia poate fi criticată şi corectată printr-un studiu atent, raţional al dovezii istorice. Acest fel de criticism biblic este fundat pe o negare a infailibilităţii unice a Bibliei. El este cunoscut ca şi Criticismul Înalt, Liberalism şi Modernism. De vreme ce punctul de vedere ortodox despre canon este logic închis faţă de rezultatul doctrinei infailibilităţii Bibliei, Doctrina Canonului este afectată profund de criticismul istoric de acest fel.
Distrugerea iniţială a canonului în criticismul istoric
În cercurile germane unde criticismul istoric şi-a avut originile sale, J.S. Semler era privit ca fondator al cercetării istorice a Bibliei. În cartea sa intitulată Tratat asupra liberei cercetări asupra Canonului, el pune în mare parte fundamentul criticismului istoric sau înalt al Bibliei. Aceasta este foarte interesant deoarece ea ilustrează cât de fundamental şi de important este subiectul canonului Scripturii. Cartea care a sunat trompeta pentru începerea atacului asupra Bibliei de către Modernism a fost un tratat despre canon. Aici este locul unde Liberalismul şi-a început atacul său asupra Bibliei. Aceasta confirmă cât de important este pentru noi să înţelegem clar această problemă ca şi apărători ai Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta arată cât de fundamentală este această doctrină. Aceasta arată că punctul de vedere al cuiva despre canonul Scripturii va fi direct şi imediat contorsionat de o negare a doctrinei inspiraţiei depline a Scripturii.
Care a fost metoda de investigaţie a canonului a lui Semler? Printr-un studiu istoric al Canonului care punea tot accentul pe „nesiguranţa, conflictul, strategia umană, politica clericilor şi tactici care au însoţit adunarea celor 27 de cărţi” (17), Semler a negat autoritatea canonului primit. El a învăţat că credinţa personală nu este supusă nici unei autorităţi externe. Aceasta nu datorează credinţei altceva în afară de ea însăşi, dar este bazată pe dovada originală a cunoaşterii adevărate religioase şi morale. Această cunoştinţă înnăscută este identificată cu mărturia Duhului. Aceasta îi ajută pe creştini să identifice Cuvântul lui Dumnezeu când este vorba de expresie în Scriptură. (18) Teoria lui Semler a avut ca rezultat real distrugerea Canonului. (19) Poziţia lui Semler este mai esenţială decât cea a Liberalismului de mai târziu.
Încercarea de a restaura Canonul în criticismul istoric
Distrugerea completă a canonului biblic a fost rezultatul logic al lucrării lui Semler. Aceasta i-a deranjat chiar şi pe unii teologi care au acceptat ideea că raţiunea ar putea critica şi corecta Biblia. Astfel, fără a renunţa sau a abandona la raţionalismul lui Semler şi la negarea sa a autorităţii biblice mulţi dintre cei care au favorizat criticismul istoric au încercat să refacă un fel de canon pentru biserica creştină.
Încercarea celor care au distorsionat „Canonul în Canon” al lui Luther
Un teolog luteran pe nume Zahn a reacţionat împotriva distrugerii Canonului pe care teoriile lui Semler au implicat-o. Deşi Zahn nu a abandonat calea în care criticismul istoric a pus raţiunea mai presus de Biblie, el au apelat la canonul din Canon a lui Luther. Motto-ul german pe care ei l-au împrumutat de la Luther era „was Christum treibet” ceea ce înseamnă „ce predică (sau promovează) Hristos”. Zahn a încercat să refacă un canon obiectiv (extern, raţional, scris) pentru Biserică împotriva individualismului şi subiectivismului din Liberalismul mai vechi.
Totuşi, apelul lui Zahn la acest principiu este mult mai radical decât cel al lui Luther. Cărturarii de mai târziu, cum ar fi Kummel, care a apelat şi el la Luther, a învăţat că, cărţile din Biblie sunt canonice numai până la gradul că ele ne aduc într-o relaţie cu revelaţia istorică a lui Isus Hristos. Aceasta există în proclamaţia centrală care trebuie să fie întemeiată de o comparaţie critică a feluritelor scrieri. Totuşi, găsirea acestui nucleu de adevăr în Noul Testament a fost sarcina raţiunii umane nesupusă la autoritatea Scripturilor. Este evident faptul că Zahn şi succesorii săi nu au evitat subiectivismul (a face adevărul o chestiune a simţurilor sau opiniilor personale ale cuiva) care i-a deranjat în lucrarea lui Semler.
Încercarea celor care au distorsionat mărturia lui Calvin despre Duhul
A mai existat un alt grup de critici înalţi care nu au fost de acord cu Zahn şi cu prietenii săi. Ei au respins complet orice încercare de a găsi un canon obiectiv, clar, raţional şi scris în canonul Scripturii. Aceşti teologi au accentuat experienţa. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu când ea ne vorbeşte. Ea este Cuvântul lui Dumnezeu când auzim sau experimentăm că Dumnezeu ne vorbeşte prin ea. (20) Acest punct de vedere este, desigur, cunoscut ca şi Neo-ortodoxie. Aceasta a apelat şi a distorsionat Doctrina Reformată a Mărturiei Duhului Sfânt. În acest punct de vedere Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu. Mai degrabă ea devine Cuvântul lui Dumnezeu doar atunci când îl auzim pe Dumnezeu vorbindu-ne prin ea „aici şi acum” „direct jos de sus”. (21) Evident, nici această poziţie nu evită nici individualismul (a face adevărul o chestiune a opiniei personale a cuiva) şi nici subiectivismul (a face adevărul o chestiune a experienţei şi a simţurilor cuiva).
- B. F. Westcott, A General Survey of the History of the Canon of the New Testament, p. 502.
- Cărţile Antilegomena erau literal „cele împotriva cărora s-a vorbit”. Cuvântul se referă la cele şapte cărţi ale Noului Testament asupra cărora s-au ridicat anumite dubii în perioada timpurie a bisericii. Ele erau Evrei, Apocalipsa, Iacov, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, şi Iuda.
- Westcott, loc. cit., p.473. Terminologia tehnică pentru această aşezare ilogică a unei cărţi într-un al doilea canon îi dă un statut deutero-canonic.
- Westcott, loc. cit., p.474.
- Westcott, loc. cit., p.496. Cărţile chestionate erau 2 şi 3 Ioan, Iuda, şi 2 Petru.
- Westcott, loc. cit., p.477.
- Latinul este quoad se.
- Latinul este quo ad nos.
- Ridderbos, loc. cit., p.190.
- Dutoit, A.B.; Roberts, J.H. Guide to the New Testament, (trans. by D.R. Briggs) (Pretoria, 1979), p.259.
- Westcott, loc. cit., p.482.
- Westcott, loc. cit., pp.481-483.
- Dutoit, loc. cit., p.263.
- Cuvântul tehnic pentru această auto-autentificare este autopistia. Aşa cum sugerează chiar şi cuvântul, el se referă la faptul că Biblia atestă sau se dovedeşte a fi adevărată fără o dovadă externă.
- Numele latin tehnic pentru aceasta este testimonium Spiritus Sanctus.
- Observaţi următoarele trimiteri în Institutele lui Calvin: 1:7:1, 1:7:2, 1:7:4, 1:7:5, 3:2:34.
- Herman Ridderbos, Redemptive History and the New Testament Scriptures, (Presbyterian and Reformed, 1988) p.1.
- Dutoit, p.266.
- Ridderbos, Redemptive History …, p.2.
- Herman Ridderbos rezumă acest punct de vedere când spune, „Un alt grup de cărturari, care în principiu susţin acelaşi punct de vedere cu privire la canon, nu vor auzi de un astfel de canon obiectiv în canon. În schimb, ei caută canonicitatea canonului în faptul că în mod repetat întâlnim Cuvântul lui Dumnezeu în el ca un eveniment actual.” Redemptive History … p. 6.
- În rezumatul său asupra poziţiei lui Kasemann, Ridderbos spune, „Aşa cum el stă înaintea noastră în obiectivitatea sa goală, canonul nu este Cuvântul lui Dumnezeu, nici nu este identic cu evanghelia. Mai degrabă el este Cuvântul lui Dumnezeu doar în atât cât este şi în mod repetat devine evanghelie. Întrebarea care evanghelie este nu poate fi răspunsă de istorici. Aceasta poate fi decis doar de credinciosul care a fost convins de Duhul şi care are urechi de auzit.” Redemptive History … p.8.
III. Atestarea Canonului
INTRODUCERE:
Deja am clarificat că ideea canonului este biblică. Ea este o concluzie necesară care trebuie să fie trasă din autoritatea unică şi absolută atribuită de Noul Testament Vechiului Testament. Dar mai există şi un sens mai larg în care ideea unui canon sau a unui standard absolut este creştin. În inima creştinismului sunt ideile autorităţii divine şi a revelaţiei divine. Dumnezeu este standardul absolut pentru poporul Său. Mai precis, vorbirea lui Dumnezeu este canonul adevărului. Astfel, ideea canonului corespunde şi creşte din autoritatea divină, revelaţia divină şi vorbirea divină. De aceea, autoritatea canonului este esenţială pentru autoritatea revelaţiei divine.
Totuşi, când tratăm această problemă a autorităţii revelaţiei divine punem şi răspundem două întrebări precise. Cele două întrebări sunt: De ce posedă Biblia o autoritate specială? şi De unde pot şti că ea posedă o astfel de autoritate? În general creştinii au ajuns de acord că Biblia posedă o autoritate intrinsecă deoarece ea este Cuvântul Dumnezeului cel viu. Dar se poate pune o întrebare puţin mai diferită, Cum pot ajunge să cunosc şi să recunosc acea autoritate? Cum se adevereşte acea autoritate faţă de mine? Când a fost pusă această întrebare, s-au oferit diverse răspunsuri de către cei care cred că Scripturile sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Întrebarea pe care o avem în vedere este: Cum este atestată ca adevărată Biblia pentru mine? Cu alte cuvinte, Cum putem şti că mesajul conţinut în Scripturi este divin? Atunci când am răspuns potrivit la această întrebare, vom fi în stare să oferim un răspuns de bază la întrebarea cum putem şti că al nostru canon este canonul ortodox.
Când chestiunea autorităţii canonice este definită în acest fel este evident că avem de a face cu subiectul epistemologiei creştine. Astfel studiul recunoaşterii autorităţii canonice implică în mod necesar aplicarea punctului de vedere a cuiva despre Apologetica creştină. Orice abordare a Canonului care eşuează să aprecieze mare importanţă şi caracterul fundamental al Apologeticii pentru studiul Canonului este privit pe drept ca fiind superficial. Când scriitorii presupun simplu fără a se gândi mai mult că studiul Canonului este doar o chestiune de investigaţii şi dovezi istorice, este arătată o mare ignoranţă teologică şi o superficialitate. Adevărul este că evaluarea cuiva a dovezii istorice va fi afectată profund de presupunerile pe care le aduce din Apologetica cuiva.
Întrebarea este, Cum putem şti că al nostru canon este canonul corect? Răspunsul vine când vorbim despre autentificarea Scripturilor. Autentificarea se referă la ceea ce dovedeşte Biblia că este Cuvântul lui Dumnezeu. Când le spunem oamenilor cum ştim că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, autentificăm Scriptura. Vom discuta această problemă sub trei secţiuni.
- Tentativele de răspuns greşite
- Soluţia biblică şi reformată
- Presupuneri necesare şi importante
- Tentativele de răspuns greşite
- Omul atestă Canonul.
Aceasta este poziţia lui Semler şi a Liberalismului. Printre aceşti cărturari s-au oferit multe variaţii faţă de această poziţie. Totuşi, întotdeauna instinctele religioase, emoţionale, morale sau intelectuale înnăscute ale omului au fost făcute regula care a fost considerată a fi canon.
Printre multele obiecţii care pot fi aduse împotriva acestei poziţii, una este cea mai punctată şi este primară. Ea ignoră căderea omului. Mai precis, ea ignoră sau neagă efectele intelectuale ale depravării umane. Adevărul este că abilităţile religioase, morale şi intelectuale la care apelează această poziţie nu sunt ele însele infailibile. Mai degrabă ele sunt căzute în păcat. Apelul la om pentru a autentifica un canon nu pot avea niciodată succes. Un canon este prin definiţie un standard infailibil. Un om supus greşelii nu poate oferi niciodată un standard infailibil. Mai rău, o minte decăzută nu va fi satisfăcută să accepte Cuvântul lui Dumnezeu. Impulsurile intelectuale ale unei astfel de minţi vor contorsiona întotdeauna standardul lui Dumnezeu dacă îi îngăduim să judece Canonul.
Istoria atestă Canonul.
Mai există cei care apelează la studiul istoriei pentru a arăta că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta a fost poziţia umaniştilor reformatori precum Erasmus. Mulţi i-au urmat în vremuri mult mai recente. Acest punct de vedere afirmă că dovada externă Bibliei oferită de investigaţiile istorice ne vor atesta autoritatea apostolică şi autenticitatea canonului biblic. (1) B. F. Westcott favorizează acest punct de vedere şi îl rezumă când afirmă, „dovada externă este proba potrivită pentru autenticitatea şi autoritatea Noului Testament …” (2)
Desigur, eu nu doresc să neg faptul că dovada oferită de investigaţiile istorice susţin ideea că Biblia este originală istoric cu privire la canonul biblic. Totuşi, câteva obiecţii pot fi ridicate împotriva acestei poziţii.
(1) Ea este contrară experienţei celor mai mulţi creştini. Foarte puţini, sau nici unul, au ajuns să creadă că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu printr-un studiu al dovezii istorice. Un astfel de studiu are puţin de a face cu credinţa majorităţii creştinilor. Înseamnă aceasta că credinţa majorităţii creştinilor este imperfectă sau nepotrivită? Sigur că nu!
(2) Aceasta este departe de a fi disponibilă majorităţii creştinilor. Mulţi creştini nu au capacitatea intelectuală de a evalua întrebările istorice spinoase cu privire la Scripturi. Majoritatea nu au timpul să citească, lăsaţi să înţeleagă singuri, de exemplu, greoaia Trecere în revistă generală a lui Westcott….
(3) Ea este insuficientă pentru orice creştin. Ce este credinţa Biblică? Este convingerea, siguranţa interioară, cunoştinţa încrezătoare că mesajul Bibliei este adevărat (Evrei 11:1). Adevărul este că dovada istorică (în timp ce este importantă, ajutătoare şi sprijinitoare) nu este nici clară, nici completă suficient pentru a motiva adevărata credinţă. (3) După aceste judecăţi trebuie să punctăm baza dovezii incomplete. Pentru a susţine această afirmaţie pot doar să îl provoc pe cel care se îndoieşte să citească el însuşi (chiar un astfel de tratament înduioşător şi îndemânatic ca dovada prezentată de) Westcott.
(4) Aceasta este contrară naturii adevăratei credinţe. Ridderbos afirmă, „O judecată istorică nu poate fi temelia singură şi finală pentru acceptarea Noului Testament … A face aceasta [a accepta Noul Testament pe astfel de baze] ar însemna ca biserica să îşi bazeze credinţa ei pe rezultatele investigaţiei istorice.” (4) Aceasta ar însemna ca credinţa majorităţii creştinilor să fie în realitate în expert, în investigatorul istoric în sine. Aceasta ar fi o contradicţie clară a pasajului din 1 Corinteni 2:4, 5.
Apelul clericilor
Mulţi apelează la mărturia bisericii pentru a arăta că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Catolicismul Roman este exemplul cheie al acestei poziţii. Aceasta afirmă că Biserica este în stare să dea creştinului o autentificare infailibilă a Canonului. Cu alte cuvinte, Catolicismul Roman pretinde că biserica este singura care ne poate spune cu siguranţă şi cu autoritate că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Desigur, orice punct de vedere care oferă Bisericii orice autoritate infailibilă nu trebuie să fie acceptată de Protestanţi. Mai mult, Roma contrazice învăţătura biblică a faptului că, „canonul nu este întemeiat de biserică, ci ultima este întemeiată de canon.” Astfel, poziţia Romei implică „o inversare a ordinii istorice răscumpărătoare.” (5) Comparaţi afirmaţia lui Pavel din Efeseni 2:20 că biserica este clădită pe temelia apostolilor şi a profeţilor.
Obiecţii generale
Cu excepţia răspunsului biblic şi reformat pe care îl vom studia mai târziu, toate poziţiile posibile cu privire la atestarea canonului sunt variaţii ale poziţiei pe care am analizat-o. De exemplu, apelul la un canon în cadrul canonului până la gradul că el diferă de poziţia Reformată este o combinaţie de om şi de istorie pentru a atesta canonul. Desigur, nu negăm că fiecare din încercările de mai sus de a răspunde menţionate mai sus conţine elemente de adevăr. Punctul meu este că nici una nu conţine adevărul complet. Fiecăreia îi lipseşte perspectiva necesară decisivă pentru a împlini o soluţie intelectuală satisfăcătoare pentru problemă. Două obiecţii convingătoare care se aplică apelului umanist (apelul la om), la apelul istoric (apelul la istorie), şi la apelul clerical (apelul la biserică) trebuie să ne uităm acum. Aceste obiecţii nu numai că resping căile insuficiente de a atesta canonul biblic menţionat mai sus, dar ele fac clară direcţia în care trebuie să mergem pentru a găsi o soluţie satisfăcătoare la problemă.
(1) O obiecţie care se aplică la ambele poziţii oferite mai sus este că lucrul la care noi apelăm pentru a atesta Biblia tinde să înlocuiască Biblia ca şi autoritate practică. Cu alte cuvinte, cea la care noi apelăm pentru a dovedi Biblia devine autoritatea reală a celor care apelează la ea. Aceasta micşorează sau slăbesc influenţa practică a Bibliei.
Această problemă este arătată a fi reală în Catolicismul Roman. Apelul Catolicismului Roman la autoritatea clerică pentru a dovedi Biblia este asociată cu o tendinţă de a distruge autoritatea practică a Bibliei pentru Romano Catolici. Aceasta este aşa din cauza faptului că în apelul ei la biserică de a dovedi Biblia, Biblia încetează să mai fie standardul absolut. Similar, apelul criticismului istoric la om şi istorie rezultă în a face din interpretarea omului a istoriei autoritatea finală. Atunci Biblia a fost supusă la această autoritate finală. Biblia a încetat să fie canon decât atât cât omul îi permitea să fie.
În fiecare din alegerile de mai sus Biblia trebuie atestată prin apelul la un standard mai înalt. Astfel fiecare din răspunsurile încercate este virtual o negare a autorităţii Bibliei. A apela la orice autoritate externă pentru a dovedi Biblia înseamnă să faci altceva să aibă mai multă autoritate decât Biblia. A face altceva să aibă o mai multă autoritate decât Biblia este o negare a autorităţii supreme a Bibliei. Deşi logic este folositor să faci o deosebire între autoritatea Scripturii pentru noi şi autoritatea sa în sine, (6) ar trebui să fie reamintit întotdeauna că autoritatea sa în sine şi cu noi este dintr-o singură cauză şi pentru un singur motiv. Ea e Cuvântul lui Dumnezeu.
(2) Este important să observăm în acest punct că întregul efort de a descoperi un anumit standard extern Bibliei pentru a dovedi Cuvântul lui Dumnezeu este o inducere în eroare. Aceasta este aşa pentru două motive. Primul, de vreme ce Dumnezeu a vorbit şi Biblia în sine este Cuvântul viu al lui Dumnezeu, cea mai înaltă autentificare posibilă este mărturia Bibliei despre sine. Al doilea, dacă credem că o revelaţie divină care urmează darea originală a Bibliei este necesară pentru a o confirma ca şi Cuvântul lui Dumnezeu, nu există nici un loc pentru a ne opri. Această a doua revelaţie ar cere o a treia revelaţie pentru a o confirma ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu şi tot aşa fără sfârşit. Dacă Biblia ca şi voce a lui Dumnezeu sau cuvânt din cer nu se certifică pe sine, nici o mulţime de voci sau cuvinte din cer nu vor fi suficiente pentru a o atesta. Stonehouse a spus foarte bine, „Singura formă concretă [tangibilă – SW] în care acea autentificare poate veni, dacă nu trebuie derivată dintr-o altă revelaţie obiectivă [tangibilă, scrisă – SW] de la Domnul din cer, nu trebuie să fie nimic altceva decât vocea Scripturii în sine.” (7)
Soluţia biblică şi reformată
Punctul de vedere Reformat al auto-autentificării Scripturilor trebuie afirmată sistematic şi apărată exegetic acum. Punctul de vedere Reformat a fost adesea înţeles greşit ca un apel subiectivist (legat de simţuri) la mărturia internă a Duhului. Această înţelegere greşită are loc când mărturia Duhului Sfânt (8) este divorţată de doctrina Reformată a auto-autentificării (9) revelaţiei divine. (10) Doctrina Mărturiei Duhului Sfânt poate fi înţeleasă corect ca o trilogie sau o serie de trei doctrine Reformate cu privire la autentificarea revelaţiei divine. Mai mult, o apreciere adâncă a caracterului convingător al dovezii biblice pentru soluţia Reformată la problema autentificării Scripturii este obţinută prin privirea acestei serii de trei doctrine împreună.
Caracterul auto-autentificator al revelaţiei generale
Nimeni nu a afirmat cu mai multă tărie semnificaţia caracterului auto-autentificator sau natural sau revelaţia creaţiei cum a făcut Cornelius Van Til când a spus:
Cel mai pervertit dintre oameni nu poate scăpa în întregime de vocea lui Dumnezeu. Cea mai mare răutate este fără sens decât asupra presupunerii că ei au păcătuit împotriva autorităţii lui Dumnezeu. Gândurile şi faptele de cea mai mare perversitate sunt ele însele revelatoare, adică, în anomalia lor. Omul natural acuză sau se scuză pe sine doar pentru că conştiinţa sa total depravată continuă să arate înapoi la starea de lucruri naturală originală. Fiul risipitor nu poate uita niciodată vocea tatălui. Ea este albatrosul [o pasăre mare de mare – SW] pentru totdeauna de jur împrejurul gâtului ei. (11)
Potrivit punctului de vedere biblic al revelaţiei creaţiei omul este întotdeauna confruntat imediat cu revelaţia divină. În revelaţia Sa, Dumnezeu s-a autentificat fără încetare pe sine faţă de om. Creatura nu poate fugi de Creator. Revelaţia generală sau naturală este auto-autentificată deoarece ea este revelaţia Creatorului faţă de creatura făcută după chipul Său. Dovada biblică pentru aceasta a fost deja prezentată. Aici va fi doar rezumată. Psalmul 19 afirmă că creaţia are o voce. Ea a fost creată de Cuvântul lui Dumnezeu. Acum ea îi vorbeşte un cuvânt oamenilor. Cu vocea ei ea declară tare, clar, abundent, fără încetare şi universal gloria Dumnezeului viu. Romani 1:18 reflectează asupra acestui Psalm. Acesta afirmă că o astfel de revelaţie îi lasă pe oameni fără scuză deoarece de fapt el le acordă o anumită cunoştinţă despre Dumnezeu. Prin ea ceea ce se cunoaşte despre Dumnezeu este făcut evident în ei şi faţă de ei. Puterea Sa veşnică şi natura Sa divină sunt văzute clar şi înţelese de oameni. Astfel, într-un anumit sens, Apostolul poate afirma că oamenii îl cunosc pe Dumnezeu, legea lui Dumnezeu, şi decretul lui Dumnezeu că cei care încalcă legile Sale trebuie să moară. Deşi ei înăbuşă adevărul, ei posedă adevărul. Acest punct de vedere al lucrurilor este confirmat clar de restul Scripturii care refuză ferm să utilizeze argumentaţia raţională pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu. Chiar în Fapte 17 unde Pavel înfruntă păgâni totali existenţa şi atributele sunt mai degrabă afirmate, presupuse şi declarate decât dovedite sau argumentate. Când Pavel citează poeţii păgâni pentru a-şi susţine mărturia sa, este clar că el presupune că chiar şi aceia goi de lumina revelaţiei răscumpărătoare posedă o anumită cunoştinţă reprimată despre Dumnezeu care vine în expresii deformate în gândul lor sistematic.
Să fie clar care este forţa mărturiei Scripturii. Ea nu este pentru ca oamenii să îl poată cunoaşte pe Dumnezeu; şi nici ca ei în mod potenţial să în cunoască pe Dumnezeu şi să vină la El dacă îşi vor folosi raţiunea corect. Aceasta nu înseamnă că oamenii prin revelaţie naturală au o anumită noţiune vagă despre o anume divinitate nedefinită. Ci mai degrabă oamenii sunt confruntaţi imediat cu o revelaţie clară şi care nu poate fi evitată a adevărului şi a lui Dumnezeu cel viu.
Acest punct de vedere precis asupra Scripturii a fost afirmat clar de marii învăţători ai credinţei Reformate. Calvin a afirmat frecvent aceasta în paginile de început ale Institutelor (1:3:1, 2, 3; 1:4:1,2; 1:5:1,2,4, 11,15; 1:6:1,2). Afirmaţia din 1:5:4 este tipică: „Ei disting cât de minunat lucrează Dumnezeu în ei şi experienţa îi învaţă ce diversitate de binecuvântări primesc ei din această imparţialitate. Ei sunt constrânşi să cunoască, cu sau fără voia lor, că acestea sunt dovezi ale divinităţii sale: totuşi ei reprimă această cunoştinţă în inimile lor.” Owen a făcut acest punct chiar mai clar prin limbajul tehnic. El spune după ce citează Romani 1:19 şi 2:14, 15: „Şi astfel mintea nu aprobă la principiile persoanei lui Dumnezeu şi la autoritatea sa, antecedent [anterior – SW] până la orice exerciţiu real al aptitudinii discursive [capacitatea oamenilor de a se angaja într-o linie de raţionamente – SW] sau raţionale, sau orice altă mărturie.” (12)
Caracterul auto-autentificator al Scripturii are ca şi poziţie a sa semnificativă caracterul auto-autentificator al revelaţiei generale. Dovada pentru auto-autentificarea Scripturii nu primeşte niciodată greutatea sa corectă când este divorţată de acest mediu. John Murray a văzut această relaţie. „Dacă cerurile declară slava lui Dumnezeu şi astfel poartă mărturie faţă de Creatorul lor divin, Scriptura ca şi lucru de mână al lui Dumnezeu trebuie să poarte şi ea această paternitate.” (13) Totuşi, acest argument poate fi pus şi mai emfatic. Se poate spune că dacă revelaţia generală este auto-autentificatoare, cu cât mai mult trebuie să fie şi revelaţia specială aşa cum este scrisă în Biblie. Adevărul este că cea mai mare diferenţă între revelaţia generală şi cea specială este că revelaţia specială are un caracter mult mai direct şi mai personal decât revelaţia generală. În revelaţia generală creaţia ne vorbeşte despre Dumnezeu. În revelaţia specială Dumnezeu însuşi se apropie de noi direct şi rosteşte personal cuvinte către noi. J. I. Packer învaţă că scopul pentru care Dumnezeu vorbeşte oamenilor este pentru a se împrieteni cu ei. Apoi el continuă să vorbească despre faptul că revelaţia generală este insuficientă pentru acest scop.
Trebuie să observăm că analiza lui Pavel arată insuficienţa revelaţiei generale, împotriva celor care susţin că revelaţia generală şi „religia naturală” bazată pe ea poate fi îndeajuns pentru omul fără Biblie. În primul rând, ea ne arată că revelaţia generală este necorespunzătoare ca o bază pentru religie, pentru că ea nu oferă nimic despre scopul de prietenie al lui Dumnezeu cu omul, şi nici nu dezvăluie pe deplin voia Sa pentru viaţa umană. Chiar şi Adam în Eden a avut nevoie de vorbirea divină directă, mai presus de revelaţia generală pentru a cunoaşte toată voia lui Dumnezeu. (14)
Dacă revelaţia generală se autentifică oamenilor indirect şi impersonal ca revelaţie divină, cu cât mai mult vorbirea directă şi personală a lui Dumnezeu către oameni în revelaţia specială va constrânge recunoaşterea prin auto-autentificarea ei. Owen subliniază aceasta:
Nu avem nevoie de alte argumente să dovedim că Dumnezeu a făcut lumea ci ea însăşi. Aceasta duce în ea şi asupra ei semnele infailibile ale originalului ei…. Dar, există impresii mai mari şi mai evidente despre lucrurile divine excelente lăsate în cuvântul scris din infinita înţelepciune a Autorului ei, decât oricare lucru comunicat de lucrările lui Dumnezeu, oricare ar fi felul lor. De aici, David când a comparat lucrările lui Dumnezeu pentru eficienţa lor instructivă de a-l declara pe Dumnezeu şi slava sa, deşi el atribuie mult lucrărilor creaţiei, totuşi el preferă incomparabil mai mult cuvântul înaintea lor, Psalmul 19:1-3, 7-9, 142:8, 9 etc., 19, 20. (15)
Relaţia auto-autentificării revelaţiei generale faţă de auto-autentificarea Scripturilor (revelaţia specială) poate fi prezentată prin următorii trei paşi de logică sau silogism.
Premiza principală: revelaţia divină este auto-certificată.
Premiza secundară: Scriptura este revelaţie divină.
Concluzia: Scriptura este auto-certificată.
Adevărul acestui silogism depinde de proprietatea premizei principale. Premiza principală este bazată pe aplicarea la revelaţie în general ceea ce este adevărat despre auto-autentificarea revelaţiei generale. Aceasta este justificată de faptul că revelaţia generală este auto-certificată datorită naturii relaţiei dintre Creator şi creatură. De vreme ce această relaţie susţine toată revelaţia, revelaţia divină în general trebuie să fie auto-certificată.
Lăsaţi-mă să ilustrez cum cunoaşterea noastră despre revelaţia generală formează contextul esenţial pentru aprecierea caracterului auto-autentificator al Scripturilor. Revelaţia este ca un mozaic. Revelaţia generală ca cea pe care am studiat-o în Romani 1:18-23 ne dă marginile acestui mozaic, dar piesele cruciale interioare necesare pentru a completa mozaicul lipsesc. Din piesele de pe margine putem spune ce culoare şi ce formă trebuie să aibă acele piese, dar nu putem vedea imaginea clar deoarece lipsesc piesele cruciale. Să presupunem că o mamă şi un copil puneau împreună piesele unui astfel de mozaic şi au realizat că atunci când aproape au terminat că lipsesc câteva piese cruciale. Ei se uită peste tot în casă pentru a găsi acele piese lipsă şi în cele din urmă ei găsesc sub o pernă de pe canapea câteva piese din mozaic. Când ei le pun în mozaic, ele se potrivesc perfect, ele au culoarea potrivită şi ele completează imaginea perfect. Acum să presupunem că atunci când tata vine acasă, el îi întreabă cum au ştiut cu siguranţă că au găsit piesele potrivite. Ar putea el să îi convingă că ei au piesele greşite? Nu! Ce ar putea face ei ca să îl convingă pe tata că ei au găsit piesele potrivite? Tot ce ar putea face ei este să îi arate mozaicul şi să spere că el nu a avut o zi atât de rea la lucru pentru ca să nu vadă potrivirea evidentă.
Precis la fel este şi cu revelaţia specială conţinută în Biblie. Ea se potriveşte cu revelaţia generală. În primul rând, ea îl dezvăluie pe acelaşi Dumnezeu pe care oamenii îl cunosc prin natură. În al doilea rând, ea dezvăluie aceeaşi situaţie rea pe care oamenii o cunosc prin natură. Ea învaţă că oamenii sunt păcătoşi răi condamnaţi la moarte de un Dumnezeu drept. Potrivit lui Romani 1:18-2:16 oamenii cunosc aceasta prin natură. În al treilea rând, ea explică de ce Dumnezeu continuă să arate harul obişnuit faţă de păcătoşi atât de răi. Potrivit Bibliei oamenii sunt conştienţi de faptul că Dumnezeu continuă să le arate bunătate în ciuda răutăţii lor şi în ciuda sfinţeniei Sale. Biblia explică acest mister descoperind scopul lui Dumnezeu de a mântui păcătoşii. În al patrulea rând, Biblia descoperă singura cale prin care păcătoşii răi care se află sub mânia lui Dumnezeu pot fi justificaţi de un Dumnezeu sfânt. Deşi doctrina ei a Fiului lui Dumnezeu care a venit să sufere pedeapsa pe care o merita poporul Său este prea minunată pentru a fi gândită de raţiunea naturală, totuşi când ea este considerată este evident că numai printr-o astfel de evanghelie păcătoşii pot fi mântuiţi. Vedeţi, aceste piese se potrivesc în mozaicul revelaţiei generale perfect. Acesta este motivul pentru care atunci când Duhul deschide ochii păcătoşilor, evanghelia este primită imediat. Adevărul ei divin este evident. El se potriveşte cu adevărul suprimat pe care păcătosul deja îl cunoaşte.
Caracterul auto-autentificator al Scripturilor
Am văzut într-o anumită măsură fondul de ce Scripturile se autentifică ele însele oamenilor. Acum trebuie să vedem că Scripturile învaţă cu adevărat auto-autentificarea Scripturii. Aici ajungem la inima adevărată a soluţiei Reformate la problema autentificării Scripturilor. Sfânta Scriptură nu poate fi certificată definitiv de om, istorie, sau de biserică, ea trebuie să fie auto-certificată. Scripturile sunt auto-certificate.
(1) Peste tot Biblia afirmă că Scripturile nu sunt văzute niciodată ca o literă moartă, ci ca viul Cuvânt al lui Dumnezeu (Ieremia 23:28, 29; Luca 16:27-31 (16); Ioan 6:63; Fapte 7:38, 1 Petru 1:23-25, şi Evrei 4:12, 13). (17) Ca şi Cuvânt viu al lui Dumnezeu, Biblia îi confruntă pe oameni cu vocea celui pe care ei îl cunosc a fi Creatorul lor. Astfel, Scripturile în ele însele cer să fie crezute şi îi obligă pe toţi care le ascultă să le creadă.
(2) Fără argumente îndeaproape chibzuite despre ele sau dovezi externe care li se adaugă, Scripturile sunt suficiente pentru a garanta încrederea infailibilă în veridicitatea lor cerută de credinţa mântuitoare (Deuteronom 31:11-13; Ioan 20:31; Galateni 1:8, 9; Marcu 16:15, 16).
(3) Dacă cineva nu atribuie Scripturilor capacitatea de a constrânge credinţa în ele, el ridică întrebări serioase despre doctrina suficienţei Scripturilor (2 Timotei 3:16, 17). Dacă Scripturile nu sunt suficiente pentru cea mai fundamentală dintre problemele spirituale, sunt ele suficiente pentru ceva? Dacă ele au nevoie să fie suplimentate de liste de dovezi, atunci de ce să negăm că ele au nevoie să fie suplimentate de lucrări de închinare şi psihologie, etc.
Afirmaţia importantă istoric a lui Calvin despre auto-autentificarea Scripturii este găsită în 1:7:2 şi 1:7:5 în Institutele. Părţi din ele merită să fie citate aici: „Dar cu privire la întrebarea, Cum vom fi convinşi de originalul ei divin, decât dacă am recurs la ordinul bisericii? Aceasta este la fel cu întrebarea, Cum vom învăţa să distingem lumina de întuneric, albul de negru, dulcele de amar? Căci Scriptura expune lucrurile ca dovezi clare ale adevărului ei, lucruri albe şi negre ca şi culoare, sau dulci şi amare ca gust al lor.” (18)
Atunci, Scriptura este auto-autentificată. Aceasta înseamnă că cea mai bună cale de a arăta că aceasta este adevărat este pur şi simplu să predicăm şi să învăţăm mesajul ei cu îndrăzneală. Spurgeon a spus undeva că era întrebat uneori cum apăra el Scripturile. El a răspuns că el nu crede că trebuie să apere Scriptura. Scriptura este ca un leu a spus Spurgeon. Dacă o vom lăsa în afara cuştii sale, ea se va apăra pe sine destul de bine. O altă mărturie interesantă despre puterea auto-autentificării Scripturii vine de la stiloul lui Archibald Alexander. Această mărturie este interesantă mai ales când se aminteşte că Alexander a fost tatăl unei şcoli de apologetică care nu a înţeles corect auto-autentificarea Scripturilor.
În timp ce petreceam vara în Germantown, aproape de Philadelphia, am fost trimis să vizitez un tânăr pe care l-am văzut adesea. El nu în grija mea, ci în grija a două doamne care erau prietenele lui şi au ieşit din oraş ca să fie infirmierele lui. El avea o hemoragie la plămâni ceea ce lăsa puţin loc speranţei de însănătoşire. Fiind blajin şi un om moral, nu ştiam că el ar putea fi un profesor de religie; dar atunci când i-am pus o întrebare cu privire la speranţa sa, el mi-a spus sincer că a fost sceptic mulţi ani şi nu credea că Evanghelia este divină. Niciodată nu am simţit mai încurcat. Omul era prea slăbit pentru a se concentra pentru a argumenta şi dacă prin raţiune l-aş fi convins de eroarea sa, aceasta nu ar fi fost o credinţă mântuitoare şi el trebuia să moară înainte ca acest proces să se fi realizat. Am descoperit că necredinţa sa nu îi permitea nici un confort în ora morţii şi că el şi-ar fi dorit să poată crede în Hristos. Mi-a venit în minte faptul că Cuvântul lui Dumnezeu conţine lumină şi energie în sine şi că dacă el nu putea urmări dovezile externe, razele adevărului ar putea străluci peste sufletul lui şi astfel să genereze o credinţă mântuitoare prin ajutorul eficient al Duhului. După ce am remarcat sursele probabile ale scepticismului său, le-am cerut doamnelor care îl frecventau să îi citească anumite porţiuni din Evanghelie, atât cât putea suporta – căci era foarte slăbit. Aceasta s-a realizat; şi a doua zi când am venit la el, el a declarat că toate îndoielile lui s-au risipit şi că avea speranţă în Hristos. După aceasta, el nu a mai putut niciodată să converseze; dar după câte ştiu el a murit având speranţă. (19)
Mărturia Duhului Sfânt faţă de Scripturi
Baza mărturiei Duhului Sfânt
Acum este posibil să înţelegem adevăratul sens al doctrinei Reformate numită mărturia Duhului Sfânt. Ea are o bază obiectivă, raţională în auto-autentificarea Scripturii. Calvin a văzut aceasta clar: „Atunci să se considere ca un adevăr care nu poate fi negat faptul că ei au fost învăţaţi lăuntric de Duhul, au simţit o întreagă cunoştinţă [supunere – SW] în Scriptură şi că ea este auto-autentificată, ducând cu ea dovada ei proprie, şi care nu trebuie să fie făcută subiectul demonstraţiei şi a argumentelor raţionale; ci ea obţine încrederea pe care o merită faţă de noi prin mărturia Duhului.” (20)
Se poate pune întrebarea, Dacă Scripturile sunt auto-autentificate de ce mai este nevoie de mărturii adiţionale? Mai mult, dacă ele sunt auto-autentificate, cum explicăm necredinţa şi respingerea cu care sunt ele întâmpinate de atât de multe persoane? Aceasta ne conduce să discutăm necesitatea mărturiei Duhului Sfânt.
Necesitatea mărturiei Duhului Sfânt
Cauza sau necesitatea mărturiei este într-un singur cuvânt, păcatul. Depravarea umană are efectele sale intelectuale. Aceasta perverteşte strădaniile intelectuale umane. Aceasta îi determină pe oameni să suprime adevărul şi astfel îi orbeşte spiritual faţă de lumina revelaţiei divine (Romani 1:21; Efeseni 4:17-21; 2 Corinteni 4:3, 4).
Trebuie să tragem o concluzie din ceea ce s-a spus deja despre ceea ce face necesară mărturia Duhului Sfânt. Nu este nimic greşit cu Scripturile auto-autentificate. Nu este nimic greşit cu capacitatea mentală a omului de a răspunde potrivit Scripturilor. Problema este cu inima omului. Inima lui determină intelectul său să suprime adevărul Scripturilor în nelegiuire. De aceea, mărturia Duhului Sfânt este pur şi simplu înlăturarea acelei inimi rele. El înlătură dispoziţia morală rea care îi face pe oameni să suprime adevărul şi astfel îl orbeşte pe om faţă de lumina revelaţiei divine. Mărturia are ca rezultat o transformare morală şi nu doar o operaţie intelectuală. Aceasta face ceva inimii oamenilor înainte de a face ceva minţii lor. Dar aceasta ne conduce spre …
Demonstrarea mărturiei Duhului Sfânt
Realitatea mărturiei Duhului Sfânt faţă de Scripturi poate fi demonstrată cu două argumente biblice.
1) Din punctul de plecare al întregii gândiri potrivite (inclusiv gândirea noastră despre Scriptură)
Biblia învaţă că dacă omul ar fi să gândească corect, el trebuie să fie corect din punct de vedere moral. Următoarele pasaje învaţă că abilitatea de a gândi corect şi prin aceasta să vadă lumina evidentă a revelaţiei speciale este dependentă de o dispoziţie etică potrivită: Psalmul 111:10; Proverbe 9:10, 1:7, 15:33; Ioan 3:19-21, 7:16, 17; 2 Timotei 2:25; 2 Timotei 3:7; Ioan 10:26, 27. Credinţa, frica, a face voia lui Dumnezeu, pocăinţa, toate acestea sunt calităţi spirituale şi morale fără de care nu putem gândi corect. Aceste calităţi sunt necesare pentru a-l face pe păcătos să se oprească din a suprima adevărul lui Dumnezeu şi să se oprească din a mai fi orb spiritual faţă de lumina revelaţiei divine. Biblia ne învaţă că ele sunt produse în păcătoşi prin lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt. De aceea, toate acele pasaje care susţin lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt demonstrează sau dovedesc indirect doctrina mărturiei. Pasajele care susţin lucrarea mântuitoare a Duhului sunt foarte bine cunoscute şi nu au nevoie pentru a fi citate aici.
2) Din afirmaţia directă a Scripturii
Aşa cum deja am specificat toate acele pasaje care învaţă că Duhul schimbă inima omului şi îi acordă acele calităţi necesare pentru a gândi corect susţin indirect doctrina mărturiei Duhului Sfânt. Totuşi, unele pasaje care tratează lucrarea Duhului menţionează simplu cum El prin mărturia Sa acordă oamenilor lumina adevărului. Următoarele pasaje clarifică faptul că Duhul este cel care creează credinţa în Scripturi prin lucrarea sa adeverită în sufletul omului prin Scripturi (Matei 16:17; 1 Corinteni 2:14; Ioan 3:3; 1 Corinteni 2:4, 5; 1 Tesaloniceni 1:5; 2:13, 1 Ioan 2:20, 21, 27). (21)
- Presupuneri necesare şi importante
- Explicarea neînţelegerilor obişnuite
- Neînţelegerea subiectivismului
Ce vreau să spun prin neînţelegerea subiectivismului? Cei care resping doctrina mărturiei Duhului Sfânt faţă de autenticitatea Scripturilor vor obiecta adesea împotriva ei spunând că ea este complet subiectivă. Ei cred că noi spunem că cunoaştem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu deoarece simţim aceasta în inimile noastre. Adesea ei întrebă, Ce fel de argument este acela care este bazat pe un sentiment sau pe o opinie personală care rezultă din ceva care îşi spune Duhul în inima ta? De asemenea ei îi întreabă pe Reformatori dacă nu este ceva arogant sau mândru să spună că Duhul Sfânt le-a spus lor adevărul, şi nu altor creştini. (22)
Două răspunsuri pot fi date la această obiecţie:
(1) Această obiecţie nu ia în considerare baza mărturiei Duhului Sfânt. Acesta este caracterul obiectiv, auto-autentificator al Scripturilor ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu. (23) Trebuie să fie reamintit faptul că auto-autentificarea Scripturilor nu trebuie să fie divorţată sau retrasă faţă de calitatea actuală a Scripturilor. Auto-autentificarea Scripturilor este înrădăcinată în perfecţiunea divină a Scripturilor, pretenţia, conţinutul şi atributele ei. C. W. Hodge rezumă caracterul ei obiectiv când spune:
„Atunci, mărturia Duhului Sfânt în Biblie nu este obiectivă în sensul unei comunicări mistice a unui adevăr sau propoziţie minţii, nici nu este o concluzie subiectivă din experienţa creştină. Ea este pur şi simplu lucrarea mântuitoare a Duhului Sfânt în inimi înlăturând orbia spirituală produsă de păcat, pentru ca urmele mâinii lui Dumnezeu în Biblie să fie văzute clar şi apreciate… Cei care sunt născuţi din Duhul au minţile iluminate astfel că ei sunt în stare şi sunt convinşi să accepte mărturia obiectivă pe care o dă Dumnezeu în Biblie şi să recunoască imediat sau să zărească intuitiv urmele mâinii lui Dumnezeu în Scriptură.” (24)
Mărturisirea noastră afirmă simplu faptul că auto-autentificarea Scripturii este strâns legată de calitatea actuală a Scripturii. Observaţi cum Mărturisirea de Credinţă Baptistă din 1689 tratează aceste calităţi în Capitolul 1, paragrafele 4 şi 5:
4 Autoritatea Sfintei Scripturi pentru care ea trebuie să fie crezută nu depinde de mărturia vreunui om sau a unei biserici, ci în întregime de Dumnezeu (care este adevărul în sine), autorul ei; de aceea el trebuie să fie primit deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu.
5 Noi putem fi mişcaţi şi provocaţi de mărturia bisericii lui Dumnezeu pentru a avea o stimă înaltă şi respectuoasă pentru sfintele Scripturi; şi pentru divinitatea chestiunii, eficienţa doctrinei, măreţia stilului, consimţământul tuturor părţilor, scopul întregului (care este să dea toată slava lui Dumnezeu), întreaga descoperire pe care o face asupra singurei căi de mântuire a omului, şi multe alte lucruri incomparabile excelente şi toate perfecţiunile din ea, sunt argumente prin care ea se dovedeşte din plin a fi Cuvântul lui Dumnezeu; cu toate că întreaga noastră convingere şi asigurare despre adevărul infailibil şi autoritatea divină din ea este din lucrarea interioară a Duhului Sfânt care aduce mărturie prin şi cu Cuvântul în inimile noastre.
În mod simplu, Mărturisirea vede lucrurile excelente ale Scripturii ca şi calea în care ea dovedeşte din plin că este Cuvântul lui Dumnezeu. Tot ceea ce face Duhul Sfânt este să ne facă în stare să acceptăm această dovadă. Observaţi cum se termină paragraful 5 spunând că această mărturie sau dovadă este purtată spre inimile noastre „prin şi cu Cuvânt”.
(2) Această obiecţie nu ia în considerare poziţia unica a lui Dumnezeu şi a cuvântului său. Nu putem şi nu avem voie să argumentăm autenticitatea Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu în acelaşi fel în care am face-o cu alte evenimente istorice. A presupune că ar trebui şi că putem face aceasta înseamnă a face o gafă religioasă gândind că Dumnezeu este în întregime ca şi noi. Cunoştinţa lui Dumnezeu pe care o oferă revelaţia generală are un caracter asemenea. El nu poate fi dovedit aşa cum dovedim alte lucruri. Cei care acuză doctrina mărturiei Duhului Sfânt de subiectivism sunt vinovaţi de raţionalism, ataşând prea multă importanţă raţiunii umane.
Neînţelegerea noii revelaţii
Prietenii şi duşmanii acestei doctrine vorbesc uneori ca şi când mărturia oferă oamenilor o nouă revelaţie în plus faţă de revelaţia dată în Scripturi. Dar mărturia Duhului Sfânt nu este o revelaţie nouă. Aceasta nu adaugă la cuvintele Scripturii. Nu trebuie să ne imaginăm această mărturie ca o nouă revelaţie care să afecteze că „Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu.” Kuyper comentează:
Totuşi, aceasta a fost adesea reprezentată greşit în sensul că această mărturie însemna într-un sens magic un anumit „extaz” sau „entuziasm,” [emoţie spirituală – SW] şi că ea consta dintr-o comunicare supranaturală din partea lui Dumnezeu, în care ni s-a spus, „Această Scriptură este Cuvântul meu.” Astfel ea a fost reprezentată de unii care au fost mai puţin informaţi, dar niciodată de teologii noştri. (25)
Acest punct de vedere nu a fost niciodată învăţătura Bibliei sau a teologiei Reformate. De exemplu, Mărturisirea de Credinţă Baptistă din 1689 vorbeşte în mod clar despre „lucrarea interioară a Duhului Sfânt care poartă mărturie prin şi cu cuvântul.” (1:5) Textele citate pentru a sprijini această doctrină disting clar între evanghelie şi puterea prin care oamenii sunt convinşi să accepte pretenţiile sale (1 Tesaloniceni 1:5, 2:13; 1 Ioan 2:20, 21, 27). Recunoaştem că se pare ciudat să vorbim despre o mărturie a Duhului faţă de Scripturi care nu adaugă nici un cuvânt la ele. Aceasta nu înseamnă că această mărturie este fără cuvinte, ci aşa cum a fost notat mai sus, ea vine chiar în cuvintele Scripturii.
Aici aceasta ne va ajuta să ne amintim că mărturia Duhului este în primul rând o schimbare morală pe care El o aduce în inimile noastre. Când ne amintim că mărturia este în primul rând o operaţie morală mai degrabă decât una intelectuală, atunci devine clar faptul că mărturia nu constă dintr-o revelaţie nouă. Aceasta este pur şi simplu înlăturarea atitudinii morale rele care ne împiedică să recepţionăm în mod potrivit revelaţia divină. Această mărturie nu acordă o nouă lumină păcătosului, ci ochi noi.
Neînţelegerea garanţiei credinţei
Mărturia Duhului Sfânt nu este baza credinţei. Ea nu este nici autoritatea noastră finală. Întotdeauna trebuie să facem o distincţie între baza credinţei şi sursa credinţei. Baza credinţei este Cuvântul lui Dumnezeu auto-autentificat. Sursa credinţei este mărturia Duhului Sfânt. Înainte ca teologii care au scris Mărturisirea de la Westminster să trateze mărturia Duhului ca cea prin care credinţa este produsă în inima păcătoşilor (1:5), ei au clarificat că motivul pentru care Biblia trebuie să fie crezută este „pentru că ea este Cuvântul lui Dumnezeu.” (1:4) Biblia distinge clar între baza şi sursa credinţei (1 Tesaloniceni 1:5; 2:13).
Este foarte important să înţelegem această distincţie bine deoarece inspiraţia Scripturilor prin care ele sunt numite Cuvântul lui Dumnezeu este de asemenea o lucrare a Duhului Sfânt. Totuşi, ea este o lucrare diferită faţă de mărturia Duhului Sfânt. Astfel, această deosebire între baza şi sursa credinţei este o deosebire între două faze ale lucrării Duhului. Inspiraţia este lucrarea Duhului (Efeseni 6:17; 2 Timotei 3:16; 2 Petru 1:21). La această fază a lucrării Duhului trebuie să ne gândim atunci când Mărturisirea vorbeşte despre „Duhul Sfânt vorbind în Scripturi.” (1:10)
Este crucial să păstrăm această distincţie clară în mintea noastră dintre două faze diferite ale lucrării Duhului în contextul teologiei moderne. (26) Pentru mulţi teologi moderni Biblia este doar mărturia greşită despre Cuvântul lui Dumnezeu. Ea devine Cuvântul lui Dumnezeu când Dumnezeu le vorbeşte prin el în modul unei experienţe. Problema acestor oameni este că în mod consecvent niciodată nu vor asculta de Cuvântul lui Dumnezeu până când nu îl simt. Autoritatea lor este propriile lor experienţe sau simţuri. Un astfel de răspuns la Cuvântul lui Dumnezeu nu este posesiunea caracteristică a celor infectaţi cu Neo-ortodoxie. Adesea Evanghelicii aşteaptă până când simt ceva înainte de a asculta de Cuvânt, mai degrabă de a-l asculta datorită autorităţii înnăscute al lui ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu.
Concluzii cruciale puse înainte
Întrebarea cu privire la testele de canonicitate
Perspectivele care sunt discutate ne oferă o abordare potrivită la întrebarea dacă există teste pentru canonicitate. (27) Cu alte cuvinte, doctrina biblică şi Reformată a auto-autentificării Scripturii ne arată cum ar trebui să gândim despre subiectul existenţei testelor prin care biserica timpurie cât şi cea de azi poate afla dacă o carte ar trebui să fie parte a canonului. Caracterul auto-certificat al Canonului înseamnă că nu sunt îngăduite teste sau dovezi externe. Pe de altă parte, dovezile sau testele interne sunt pur şi simplu părţi ale mărturiei sale auto-autentificatoare. Există dovezi că teste învăţate de Scriptură au fost folosite de biserică într-un anumit fel în recunoaşterea Canonului. (28) Unele din aceste teste interne şi dovezi vor ieşi la lumină în studiul nostru despre forma canonului în Partea a patra.
Standardele externe ale canonicităţii nu trebuie făcute fundaţia credinţei noastre în canonul biblic. Totuşi, cu siguranţă este de aşteptat ca şi vocea istoriei şi a bisericii să fie consecventă cu principiile autorităţii Canonului. Este adevărat, vocea istoriei şi a bisericii ar fi insuficiente pentru a aşeza o credinţă infailibilă în Canon. Totuşi când ele sunt abordate cu călăuzirea auto-autentificatorului Cuvânt al lui Dumnezeu, vocea istoriei şi a bisericii vor confirma credinţa întemeiată pe stânca Scripturii. Mai mult, ea va face aceasta tot mai mult cu cât mai aproape şi mai precis sunt înţelese aceste voci.
Corectitudinea presupunerii credinţei
Credinţa acordată de Duhul lui Dumnezeu şi întemeiată pe mărturia auto-autentificată a Scripturii ne dă dreptul de a presupune sau a accepta fără o altă dovadă adevărul mesajului Scripturii în toate lucrurile. Astfel, este corect să presupunem adevărul mesajului ei în abordarea noastră a subiectului canonului ei.
Un adevăr fundamental şi esenţial al creştinismului este găsit în Matei 16:18. Acest pasaj conţine promisiunea lui Hristos că El îşi va zidi biserica Sa pe stânca mărturiei Apostolice despre sine. O astfel de promisiune este cu siguranţă un aspect vital şi esenţial al credinţei celei mai de bază în mesajul Scripturii. Atunci, nu suntem dependenţi de canonicitatea lui Matei când presupunem adevărul ei. Orice credinţă în Hristos chiar şi cea mai generală atrage după sine credinţa că biserica Sa va fi zidită pe mărturia apostolică autentică despre sine. Fără această presupunere creştinismul de orice fel este imposibil. Concluzia necesară a unei astfel de promisiuni este că biserica lui Hristos nu va eşua să recunoască mărturia autentică despre El când ea a fost scrisă în cărţi şi în scrisori. Aceasta ne garantează că biserica va primi canonul autentic. Astfel, promisiunea lui Hristos creează presupunerea că, cărţile ortodocşilor şi canonul primit sunt autentice. În lumina acestei presupuneri de bază trebuie cântărită dovada istorică pentru canonicitatea fiecărei cărţi a Bibliei. Afirmat simplu, dovada istorică nu trebuie niciodată evaluată în afara acestei presupuneri. Când este evaluată în lumina ei, dovada istorică susţine, şi în nici un caz nu răstoarnă, fiecare dintre cărţile canonice.
Raţionamentul din spatele paragrafului de mai sus trebuie să fie înţeles clar. Caracterul auto-autentificator al Scripturii şi mărturia Duhului Sfânt nu stabilesc imediat sau prin ele însele problema canonului sau răspund la fiecare întrebare în legătură cu el. Acest lucru este recunoscut de mulţi teologi Reformatori, chiar de mulţi care susţin ferm şi clar importanţa acestor doctrine pentru subiectul canonului. De exemplu, Abraham Kuyper remarcă,
Din natura acestei mărturii a Duhului Sfânt, rezultă în acelaşi timp că ea începe cu legarea noastră simplă de Sfânta Scriptură în centrul ei [partea centrală a corpului în opoziţie cu mădularele – SW]. … Cât de departe se extinde autoritatea, care ne ţine din acest centru spiritual, spre acele lucruri din Scriptură care sunt la periferie [graniţă sau margini – SW], este o întrebare lipsită de orice semnificaţie spirituală. … Totuşi, gradat, o relaţie organică mai vitală începe să se dezvăluie pe sine între centrul Scripturii şi periferia ei, între gândurile ei fundamentale şi cele derivate [ceva derivat sau obţinut din altceva – SW], şi între declaraţiile ei şi faptele pe care le comunică. (29)
- J. Young admite şi el că doctrina mărturiei Duhului Sfânt despre Scriptură nu rezolvă imediat şi fără o gândire ulterioară fiecare problemă în legătură cu problema canonului.
Această doctrină este una de care s-a abuzat foarte mult şi este într-adevăr o doctrină foarte misterioasă. Aceasta nu înseamnă că această mărturie interioară poate fi folosită ca un criteriu [unitate de măsură sau standard – SW] pentru a determina canonicitatea unui anumit verset sau capitol sau chiar a unei cărţi. (30)
Totuşi nu poate fi negat faptul că auto-autentificarea Scripturii şi mărturia Duhului Sfânt sunt punctul de start pentru orice rezoluţie intelectuală satisfăcătoare a canonului. Şi Kuyper şi Young argumentează acest punct. Young afirmă, „Totuşi aceasta înseamnă că credinciosul posedă o convingere că Scripturile sunt Cuvântul lui Dumnezeu, şi că această convingere este o convingere care a fost implantată în mintea sa de a Treia Persoană a Trinităţii.” (31) Kuyper continuă să explice în detalii cum această încredere generală şi centrală în mesajul Scripturii oferită de Duhul Sfânt conduce cu putere în final la acceptarea întregului canon. (32) Astfel, sămânţa de credinţă în Hristos plantată de Duhul Sfânt creşte într-o credinţă adâncă în întregul canon primit al Scripturii. Există mai multe caracteristici ale acestei creşteri sau proces care ne vor ajuta să înţelegem de ce se întâmplă aceasta.
În primul rând, în timp ce creştinii cresc în harul şi în cunoaşterea Domnului Isus Hristos, ei văd mai mult şi mai mult unitatea Scripturilor. Mărturisirea numeşte aceasta „consimţământul tuturor părţilor” Scripturii. Kuyper spune:
Ne simţim captivaţi mai mult şi mai mult de o putere a cărui centru nu poate fi acceptat fără a cere şi apoi a constrânge neobservat un consimţământ mai general pentru întreaga sa înfăţişare şi pentru toate declaraţiile ei. Astfel ea sfârşeşte ca şi Scriptură impunând obligaţii sacre asupra noastră, ca şi Cartea Sfântă prin exercitarea asupra noastră o constrângere morală şi o putere spirituală. Şi în final legătura dintre forma şi conţinutul ei apare atât de inseparabilă, încât chiar şi părţile excepţionale ale formei sale apelează la noi, şi în formă şi în conţinut, Scriptura vine să stea înaintea noastră ca o autoritate de la Dumnezeu. (33)
Calea de la credinţa de bază în Hristos la credinţa întreagă în toate Scripturile poate fi ilustrată în mai multe feluri. Mărturia Duhului ne dă ochi ca să vedem lumina evangheliei a slavei lui Hristos. El ne dă ochi să vedem diferenţa între adevăr şi eroare. Gradat (dacă am avut vreodată vre-o îndoială) vom putea fi în stare să vedem acea lumină strălucind în toate paginile Scripturii. De asemenea, o necesitate intelectuală ne va constrânge în această călătorie de la credinţa în Hristos la credinţa totală în Scripturi. Chiar şi cea mai nedefinită credinţă de bază în Hristos presupune şi acceptă că în Scriptură avem o mărturie autentică şi adevărată despre El. Credinţa în Hristos cere fundamental ideea că Dumnezeu nu ar fi permis ca adevărul despre Hristos să se piardă sau să fie înnorat fără speranţă. Mai degrabă, orice credinţă în Hristos trebuie să creadă că Dumnezeu va conserva adevărul despre Hristos astfel ca oamenii să poată fi mântuiţi. Orice credinţă în Hristos duce în inima ei asigurarea că ceea ce este afirmat în Matei 16:18 că Hristos îşi va zidi biserica Sa pe adevărul despre El. Astfel, credinţa cea mai de bază în Hristos se va găsi ca fiind opusă scepticismului şi cinismului despre canon. Aceasta se va găsi înclinată să accepte canonul primit al Scripturii.
Dar în acest punct trebuie să venim la o a doua clasă de idei care lucrează pentru a confirma şi a grăbi acest proces. Venirea la credinţa în Hristos nu este un eveniment care se petrece în izolare la fiecare individual. Mai mult sau mai puţin conştient fiecare persoană mântuită înţelege crescând că el a fost separat de lume şi a fost unit cu trupul lui Hristos, biserica. De aceea, în timp ce creşte în har el va fi înclinat să accepte mărturia celor pe care el îi vede ca pe nişte creştini adevăraţi şi să respingă punctele de vedere ale lumii. Aceasta îl va face în special să accepte mărturia bisericii despre o problemă de bază cum este cea a conţinutului Scripturilor. Astfel, mărturia bisericii va confirma ceea ce inima sa înnoită şi mintea sa îi spun deja. (34) El va fi înclinat să accepte canonul primit al bisericii. Acesta este elementul adevărului în apelul multora la biserică pentru a dovedi canonul biblic.
Inima spirituală şi mintea reînnoită a creştinului este astfel confirmată de mărturia bisericii. Certitudinea interioară creată astfel în mintea creştinului creează în mintea sa o credinţă, sau o presupunere că Scripturile sunt Cuvântul lui Dumnezeu. El se apropie de studiul dovezii istorice cu această credinţă. El evaluează criticismul istoric al canonului primit al bisericii pe baza acestei convingeri. El găseşte dovada istorică accesibilă cu presupunerea că ea este consecventă credinţa sa în Scriptură. Nu există nimic în dovada istorică, ce contrazice în mod necesar credinţa sa. Există multe lucruri care o confirmă pozitiv. Atunci, dovada istorică nu este clară sau destul de suficientă pentru a fi baza credinţei sale. Totuşi ea este clară şi destul de suficientă pentru a o confirma şi a o întări. Acesta este elementul adevărului în apelul la dovada istorică pentru a dovedi canonul. Fără frica de contrazicere, se poate afirma că nici una din cărţile canonice a canonului primit de Protestanţi nu poate fi chestionată de vre-o dovadă istorică existentă. Această linie de argumente pentru canonul primit poate fi schematizată după cum urmează:
ARGUMENTUL PENTRU CANONUL PRIMIT DIN AUTO-AUTENTIFICARE ŞI MĂRTURIA DUHULUI SFÂNT FAŢĂ DE SCRIPTURI
\/
CREDINŢA ÎN HRISTOSUL SCRIPTURII
\/
OCHI PENTRU A VEDEA ADEVĂRUL LUI HRISTOS ÎN TOATE SCRIPTURILE
\/
O MINTE PENTRU A VEDEA CĂ BISERICA ESTE ZIDITĂ PE ADEVĂRUL LUI HRISTOS
\/
BISERICA CONFIRMĂ CREDINŢA CREŞTINĂ
\/
DOVADA ISTORICĂ CONFIRMĂ CREDINŢA SA
\/
CANONUL PRIMIT ESTE AUTENTIC ŞI ORIGINAL
Pentru a rezuma, dacă cea mai simplă şi mai de bază credinţă în Hristos poate fi întemeiată pe auto-autentificarea Scripturii, atunci avem dreptul la un punct de început, o presupunere care este de o mare importanţă în studiul canonului. Cu adevărat, chiar cea mai generală presupunere de credinţă în Hristos creează o presupunere în favoarea canonului primit ortodox.
Superioritatea cărţilor Scripturii
Caracterul auto-autentificator al Scripturii ne asigură că va exista o prăpastie care va separa scrierile canonice de toate celelalte. Acele scrieri marcate de perfecţiunile auto-autentificate divine ale Scripturii vor fi radical diferite faţă de alte scrieri, în special cele care pozează în mod fals ca şi Scriptură. Va fi o distincţie clară pentru oricine care are ochi să vadă între Scripturile cele mai puţin canonice şi cele mai bune scrieri care pretind că sunt scripturale. Totuşi Owen spune, „Cu aceste presupuneri [prezumţii sau premize – SW] mi-e frică să nu afirm că există în fiecare carte individuală a Scripturii … acele caractere şi criterii [dovezi – SW] care sunt suficiente pentru a le deosebi de toate celelalte scrieri şi să ateste autoritatea lor divină în minţile şi conştiinţele credincioşilor.” (35)
- R. Laird Harris, The Inspiration and Canonicity of the Bible, (Zondervan, Grand Rapids, 1957), p. 194.
- General Survey, p. 502.
- John Owen, The Works …, (Banner of Truth Trust), vol. 4, pp. 20f.
- Ridderbos, Authority of the New Testament, p. 36.
- H. Ridderbos, op. cit., p. 36. Cf. Calvin at 1:7:2 of the Institutes.
- Latinul este quoad nos and quoad se.
- Stonehouse in The Infallible Word, p. 105.
- Expresia folosită frecvent în latină este is testimonium Spiritus Sanctus.
- Expresia folosită frecvent în latină este autopistia.
- Ridderbos, ANT, pp. 9ff.
- Van Til in The Infallible Word, pp. 274, 275
- John Owen, pp. 84, 87, 88, of vol. 4 of his Works.
- Murray on p. 46 of The Infallible Word.
- J. I. Packer, God Has Spoken, pp. 54, 55)
- John Owen, op. cit., p. 91.
- Observaţi comentariul lui Owen asupra lui Luca 16:27-31 în vol. 4 al Lucrărilor sale, pag. 75, 76. Iată remarcile lui Owen: „Dar este aceasta despre autoritate şi eficienţă [putere – SW] în sine? Vezi Luca 16:27-31, „Bogatul a zis:” (din iad), „Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimeţi pe Lazăr” (care era mort) „în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.” ,Nu, părinte Avraame”, a zis el; „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” Întrebarea de aici dintre Avraam şi omul bogat din această pildă, – într-adevăr între înţelepciunea lui Dumnezeu şi născocirile [mecanismele – SW] superstiţioase ale oamenilor, – este calea şi mijlocul de a-i aduce pe cei care sunt necredincioşi şi nepocăiţi la credinţă şi pocăinţă. Cel care a fost în iad a priceput că nimic nu îi va face pe ei să creadă decât o minune, cineva care să învie din morţi şi să le vorbească, sau acţiunile miraculoase, pe care mulţi sin ziua de azi cred că au o putere măreaţă şi o influenţă asupra lor de a stabili minţile lor şi de a le schimba vieţile. Dacă ei er vedea pe cineva „înviat din morţi,” şi vor veni să vorbească cu ei, aceasta i-ar convinge de nemurirea sufletului, despre răsplătirile şi pedepsele viitoare, dându-le suficiente dovezi despre aceasta, astfel că ei cu siguranţă se vor pocăi şi îşi vor schimba vieţile lor; dar aşa cum sunt afirmate lucrurile, ei nu au dovezi suficiente despre aceste lucruri, astfel că ei se îndoiesc de ele astfel că ei nu sunt cu adevărat influenţaţi de ele. Dă-le doar o minune reală, şi îi vei avea pentru totdeauna. Aceasta, spun, că era opinia şi judecata celui care era reprezentat ca fiind în iad, aşa cum este şi a multora care se îndreaptă într-acolo în grabă [grăbindu-se acolo cu viteză – SW]. Cel care a fost în cer gândeşte altfel; aici avem judecata imediată a lui Isus Hristos asupra acestei chestiuni, determinând această controversă. Întrebarea este despre dovada suficientă şi eficienţa de a ne determina să credem lucrurile divine şi supranaturale; şi aceasta el determină că este în cuvântul scris, „Moise şi profeţii.” Cel care nu crede având dovada unică a cuvântului scris că [acesta] este de la Dumnezeu, sau o revelaţie divină a voii sale, nu va crede niciodată având dovada minunilor sau a oricăror alte motive, decât că cuvântul scris conţine în sine întreaga motivaţie formală a credinţei, sau toată acea dovadă a autorităţii şi a adevărului lui Dumnezeu în care stă credinţa divină şi supranaturală; adică, el trebuie să fie crezut de dragul lui. Dar Domnul Isus Hristos i-a spus el însuşi, „Dacă oameni nu ascultă,” adică, să creadă, „pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi,” şi vine şi le predică, – o minune mai mare decât ei ar fi dorit. Acum, aceasta nu se putea spune despre Scriptură dacă ea nu conţinea în sine întreaga motivaţie formală pentru a crede; căci dacă ea nu ar fi avut aceasta, ceva necesar pentru a crede ar fost ceva necesar, deşi ele ar fi fost savurate. Şi aceasta este afirmată indirect. –”
- Observaţi comentariul lui Owen la Luca 16:27-31 în vol. 4 al Works, pp. 75, 76.
- Edwards este ecoul gândurilor lui Calvin şi Owen, vol. 2, p. 16, a celor două volume din lucrările sale.
- A. Alexander, Thoughts on Religious Experience, p. 233.
- 1:7:5 of the Institutes
- Conform expunerii lui John Murray a acestor pasaje pp. 47-54 din Infallible Word.
- Ridderbos, Redemptive History … pp. 9, 10. Ridderbos rezumă competent obiecţiile lui Zahn care reprezintă acest punct de vedere: „Zahn îi acuză pe cei care sunt Reformaţi că pretind că au un criteriu infailibil al canonicităţii în inimile lor, în mărturia Duhului Sfânt, pe baza faptului că ei cred că pot declara în mărturisirile lor care cărţi aparţin şi care nu aparţin canonului. Zahn afirmă mai departe că un astfel de apel la mărturia Duhului Sfânt este o negare a incertitudinilor care s-au ivit în istoria canonului. Nu numai că se pare că ei fac din Duhul Sfânt posesia exclusivă a Reformaţilor, ci intră şi în conflict cu caracterul mărturiei Duhului Sfânt aşa cum este ea descrisă în Noul Testament.”
- Conform afirmaţiei lui Calvin citată mai sus din Institutele 17:5
- Infallible Word, p. 170.
- Kuyper, Principles of Sacred Theology, p. 557.
- John Frame, Hermeneutics, Authority, şi Canon, pag. 222 şi 223. Frame remarcă: „Totuşi, la teologii moderni ca Barth, această deosebire îşi pierde precizia sa. Pentru ei, în primul rând, nu există inspiraţia în sensul ortodox; Dumnezeu nu îşi pune cuvintele Sale pe hârtie … Astfel, în teologia modernă mărturia internă înlocuieşte conceptul tradiţional al inspiraţiei. Mărturia internă, nu inspiraţia, a fost cea care, în acest punct de vedere, a motivat scrierea originală a Scripturii, şi mărturia internă (care are loc în prezent, în timp ce citim şi auzim), nu inspiraţia, este cea care întemeiază credinţa noastră în Scriptură.”
- Ceea ce numesc testele canonicităţii se referă adesea în latină la criteria canonicitas, the notae canonicitatis, sau principia canonicitatis.
- Dutoit, loc. cit., pp.144ff.
- Abraham Kuyper, Principles of Sacred Theology, p. 560.
- E. J. Young, Introduction to the Old Testament, p. 32.
- ibid.
- Kuyper, loc. cit., pp. 560-563.
- Kuyper, loc. cit., p. 560, 561.
- Kuyper, loc. cit., pp. 561, 562. Iată cuvintele lui Kuyper cu privire la acest proces de acceptare a mărturiei bisericii faţă de canonul primit: „Cu această convingere, care acum este a lui pentru totdeauna, el care a fost eliberat de voalul întunecat atârnat între, nu stă singur, ci se simte el însuşi asimilat de cunoştinţa iluminată care în părtăşia sfinţilor este deosebită de cunoştinţa naturală a lumii. Această asimilare devine mai puternică, potrivit vitalităţii mai mari a copilului lui Dumnezeu în el, prin care el este mereu schimbat în chipul Fiului lui Dumnezeu. Astfel acolo îşi are originea o comuniune a cunoştinţei nu doar cu cei care sunt în jurul nostru, ci şi cu generaţiile de sfinţi din erele mai dinainte, o potrivire a vieţii cu sfinţii care au plecat înainte, o unitate de suflet-concepţii cu martirii, cu părinţii Bisericii, cu apostolii, şi chiar cu Hristos Însuşi şi cu cei credincioşi din Vechiul Legământ. În cunoştinţa vieţii acelui cerc sacru convingerea pozitivă predomină, astfel că avem o Scriptură inspirată grafic, pe care ne sprijinim şi după care trăim; şi aceasta nu este ceva accidental ci ceva necesar. Această credinţă în Scriptură este găsită ca fiind o parte componentă indispensabilă şi în întregime naturală în cunoştinţa vieţii a acestui cerc.”
- John Owen, Works …, vol. 4, p.107.
http://www.voxdeibaptist.org/revelatie_Samuel_Waldron_part03_sect02.htm
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Blog Creștin Ardelean Viorel 