Doctrina Cuvântului – de Samuel Waldron PARTEA 3: REVELAŢIA RĂSCUMPĂRĂTOARE INSCRIPTURATĂ

Doctrina Cuvântului Scris

Doctrina Cuvântului – de Samuel Waldron

 PARTEA 3: REVELAŢIA RĂSCUMPĂRĂTOARE INSCRIPTURATĂ

Introducere generală:

Mişcarea ei

În păstrarea metodologiei mele generale în cursul mişcării de la general la mai specific, am ajuns la concluzia că revelaţia răscumpărătoare inscripturată este a treia diviziune principală în tratarea Revelaţiei.

În mişcarea de la preocupări mai largi spre altele mai specifice cineva se mişcă şi de la probleme periferice la cele centrale, practice. În apropierea de subiectul Revelaţiei Răscumpărătoare Inscripturată, ne apropiem de inima Doctrinei despre Cuvânt.

Materia ei

Când cineva ia subiectul Scripturilor, el intră pe un câmp larg de investigaţie. Cineva ar putea trata cu „Identificarea” lor (sau Canonul), „Interpretarea” lor (sau Hermeneutica), „traducerea” lor, „autentificarea” lor (sau cum putem şti cu siguranţă că ele sunt Scripturile?), şi „atributele” lor.

Fiecare dintre aceste domenii merită să fie tratate. Multe dintre ele sunt tratate în alte locuri potrivite într-o programă şcolară teologică. De exemplu, Interpretarea Scripturilor este tratată în Hermeneutică. Traducerea Scripturilor merită să fie tratată undeva. Autentificarea Scripturilor este tratată de Apologetică.

Subiectul materie potrivit pentru acest curs şi această parte a cursului despre doctrina revelaţiei este în primul rând atributele Scripturii şi în al doilea rând canonul Scripturii.

SECŢIUNEA 1: ATRIBUTELE SCRIPTURII

 SECŢIUNEA 1: CANONUL SCRIPTURII

  SECŢIUNEA 1: ATRIBUTELE SCRIPTURII

Necesitatea ei

Introducere:

Prima întrebare care ne înfruntă când vorbim despre revelaţia răscumpărătoare inscripturată are legătură cu necesitatea ei. De ce revelaţia răscumpărătoare inscripturată este necesară? De ce a fost necesar ca revelaţia răscumpărătoare să fie scrisă? Mărturisirea de credinţă de la Westminster în primele sale cuvinte din primul capitol se adresează acestei probleme. (1) Putem cristaliza gândirea noastră în jurul afirmaţiilor ei.

Deşi lumina naturii, lucrările creaţiei şi ale providenţei divine, manifestă bunătatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, încât îi lasă fără scuze pe oameni; totuşi ele nu sunt suficiente pentru a da acea cunoştinţă a lui Dumnezeu, şi a voii sale, care este necesară pentru mântuire: de aceea Domnului i-a plăcut, în felurite timpuri, şi în maniere diferite, să se descopere pe sine, şi să declare voia sa Bisericii sale; şi după aceea, pentru o mai bună păstrare şi propagare a adevărului, şi pentru o mai sigură întemeiere şi mângâiere a Bisericii împotriva corupţiei trupului, şi a răutăţii Satanei şi a lumii, pentru a încredinţa în întregime aceeaşi pentru a fi scrisă; ceea ce face ca sfânta Scriptură să fie cea mai necesară; acele forme anterioare ale lui Dumnezeu de a-şi descoperi voia sa poporului său au încetat acum.

Această afirmaţie poate fi analizată după cum urmează. În primul rând, afirmaţia tratează necesitatea revelaţiei răscumpărătoare în general. În al doilea rând, afirmaţia tratează necesitatea revelaţiei răscumpărătoare inscripturată în particular. Conţinutul acestei afirmaţii va fi tratat în patru puncte pentru scopurile noastre:

Temelia necesităţii ei

Presupunerea necesităţii ei

Motivele pentru necesitatea ei

Implicaţiile necesităţii ei

Temelia necesităţii ei

Mărturisirea ne aduce aminte că necesitatea Scripturilor este înrădăcinată în necesitatea revelaţiei răscumpărătoare în sine. „Lumina naturii” (etc.) „nu este suficientă pentru a da acea cunoştinţă” … „care este necesară pentru mântuire.” De aici, revelaţia răscumpărătoare este necesară pentru mântuire. Şi în Apologetică şi în secţiunile care tratează cu categoriile revelaţiei este tratată dovada biblică clară pentru această afirmaţie importantă (Romani 2:12a; Psalmul 19; Romani 1:18-3:20).

Necesitatea absolută a revelaţiei răscumpărătoare pentru mântuire califică şi cere necesitatea Scripturilor. Oamenii pot fi, oamenii au fost mântuiţi fără Scripturile adecvate, dar ei nu au fost niciodată mântuiţi fără revelaţia răscumpărătoare conţinută în Scripturi. (2) Aceasta înseamnă că cineva nu poate vorbi incompetent despre necesitatea Scripturilor. Ele nu sunt absolut necesare ca revelaţia răscumpărătoare. Desigur, Reformatorii au recunoscut aceasta. Ea este implicită în Mărturisirea de credinţă de la Westminster. Limbajul este comparativ: „mai bine” „mai sigur”. Turretin spune că Scripturile nu sunt absolute, dar ipotetic necesare. (3) Berkhof remarcă:

Când Reformatorii au apărat necesitatea Scripturii împotriva Romei şi a Anabaptiştilor, ei nu au negat că Biserica a existat înainte de zilele lui Moise, nici că Biserica Nou Testamentală a existat cu mult înainte de a fi un canon în Noul Testament. Ei nici nu au apărat poziţia că Scriptura era absolut necesară, în sensul că Dumnezeu nu l-ar fi putut informa pe om cu privire la calea mântuirii în alt fel. Ei au considerat Scriptura ca fiind necesară în virtutea plăcerii bune a lui Dumnezeu de a face Cuvântul sămânţa Bisericii. Chiar înainte de timpul lui Moise cuvântul nescris a slujit acestui scop. Şi Noul Testament nu a venit în existenţă deoparte de cuvântul vorbit al lui Isus şi al apostolilor. Câtă vreme aceşti martori ai faptelor răscumpărării au trăit, a fost puţină nevoie de cuvântul scris, dar când ei au murit, aceasta s-a schimbat dintr-odată. Caracterul istoric al revelaţiei lui Dumnezeu, istoria răscumpărării, şi faptele răscumpărătoare care nu admit repetarea lor, şi totuşi au avut cea mai mare importanţă pentru toate generaţiile care au urmat, au făcut necesară încredinţarea revelaţiei speciale a lui Dumnezeu pentru a fi scrisă. Din acest punct de vedere Scriptura rămâne necesară până la sfârşitul timpului. (4)

În acelaşi timp, necesitatea absolută a revelaţiei răscumpărătoare cere necesitatea (calificată şi derivată) a Scripturilor. Mărturisirea ne aminteşte că revelaţia răscumpărătoare este făcută pentru un scop răscumpărător. Observaţi lecturile despre relaţia revelaţiei răscumpărătoare cu scopul răscumpărării. Revelaţia răscumpărătoare este mijlocul răscumpărării şi oamenii trebuie să vină în contact cu ea pentru ca ea să îşi împlinească scopul ei. Tot aşa şi mijloacele necesare sunt faţă de finalul necesar, Scripturile sunt ele însele necesare. Amintiţi-vă referinţa lui 2 Timotei 3:15 la „înţelepciunea care duce la mântuire”. Această înţelepciune potrivit acestui pasaj este dată prin scrierile Sfinte.

Presupunerea necesităţii ei

Afirmaţia că inscripturarea este mijlocul necesar pentru a-i aduce pe oameni în contact cu revelaţia răscumpărătoare presupune ceva ce Mărturisirea o face explicit. Aceasta presupune că „acele căi dintâi ale lui Dumnezeu de a-şi descoperi voia Sa au încetat.” Dacă Hristos ar fi încă printre noi sau dacă apostolii săi încă ar umbla pe pământ atunci Scripturile nu ar mai fi atât de necesare. Aceasta este de fapt negarea faptului că modalităţile iniţiale ale lui Dumnezeu de a descoperi pe sine au încetat ceea ce a scos insistenţa Reformei cu privire la necesitatea Scripturii. Şi Catolicii cu al lor Papă şi Biserică infailibili şi unii dintre Reformatori Radicali cu pretenţia lor de a prezenta revelaţii de la Duhul au negat sau cel puţin au coborât gradul necesităţii Scripturilor.

Cu privire la încetarea revelaţiei materialul de lectură a felului cum răscumpărarea controlează revelaţia şi în particular comentariile asupra textului din Evrei 1:1-2a sunt importante pentru a fi amintite aici. Amintiţi-vă că în Evrei 1:1-2a există multe contraste între cele două feluri de a vorbi ale lui Dumnezeu, dar cel puţin există un punct al continuităţii. Amândouă sunt terminate. De asemenea materialul care încă trebuie acoperit în secţiunea Canonului cu privire la încetarea slujbei profetice din Vechiul Testament şi încetarea apostolatului din Noul Testament este şi ea crucială dacă vrem să înţelegem suportul biblic al afirmaţiei din Mărturisire.

Motivele pentru necesitatea ei

În ultimul rând chiar existenţa Bibliei este cea care vorbeşte cel mai forţat despre încetarea căilor dintâi ale lui Dumnezeu de a vorbi poporului Său. În cele din urmă Dumnezeu este cel care ne-a dat Scripturile. Ele sunt o lucrare divină. Dumnezeu nu se angajează într-o muncă divină care îl ţine ocupat. Dacă organele inspirate ale Duhului încă ar exista pentru a ne da revelaţie continuă şi pentru a menţine acurateţea tradiţiei orale, ce scop mai serveşte Biblia? Ce necesitate reală posedă ea? Aşa cum subliniază Ridderbos, existenţa în sine a canonului mărturiseşte împotriva viabilităţii tradiţiei orale şi a continuării autorităţii inspirate şi / sau apostolice în biserică. Aceasta marchează graniţa sau linia de demarcare dintre istoria răscumpărătoare şi istoria bisericii, între ceea ce este normativ pentru biserică şi ceea ce nu este.

Primul dintre scopurile sau motivele necesităţii Scripturii care va fi enunţat acum este cel mai crucial.

Conservarea

Conservarea revelaţiei răscumpărătoare ne aduce înapoi la scopul răscumpărător din revelaţia răscumpărătoare şi este pentru acest scop. Mântuirea oamenilor depinde de ei dacă sunt în posesia unei înregistrări demne de încredere a revelaţiei răscumpărătoare. Mărturisirea în afirmaţia care a fost deja citată spune că „adevărul” „care este necesar pentru mântuire” „a fost încredinţat pentru a fi scris” „pentru o mai bună păstrare a adevărului” cu următorul final de a fi „pentru o mai sigură întemeiere şi mângâiere a Bisericii împotriva corupţiei trupului, şi a răutăţii Satanei şi a lumii.”

Astfel, ea a fost pentru conservarea adevărului de corupţia trupului – slăbiciunile umane – şi de răutatea lui Satan şi a lumii – răutatea umană – de aceea Dumnezeu a fost autorul Scripturilor. Avem indicii ale acestui scop în Scripturile în sine. Siguranţa cu privire la conţinutul revelaţiei divine a fost scopul scrierii Scripturilor. Scrierea a fost necesară pentru certitudine datorită slăbiciunii şi a răutăţii unei lumi căzute.

Pasajul cheie ar putea fi aici Luca 1:1-4. (Aici în v. 4 Luca spune că a scris pentru ca Teofil să poată cunoaşte [adevărul exact (traducerea NASV), certitudinea (traducerea NIV), siguranţa adevărului (traducerea BAG)]) a ceea ce el a fost învăţat. Cuvântul de aici denotă puternic securitatea. Observaţi utilizarea acestui termen şi a rudelor sale în Noul Testament (Fapte 5:23; 1 Tesaloniceni 5:3; Filipeni 3:1; Evrei 6:19; Matei 27:64, 65, 66; Fapte 16:24; Marcu 14:44; Fapte 2:36; 16:23, în special Fapte 21:34; 22:30; 25:26 [Aceasta este o listă completă.])

Alte pasaje vorbesc şi despre nevoia de inscripturare cu scopul conservării revelaţiei răscumpărătoare. Observaţi 2 Petru 1:12-15, 3:1 în Noul Testament şi în Vechiul Testament Deuteronom 17:18, 19; 31:9, 10, 19, 20.

În referinţele de mai sus nu există nici o indicare a răutăţii. Conservarea este mai degrabă faţă de efectele corupătoare ale slăbiciunii umane. În următoarele referinţe, obligaţia de scriere este o măsură preventivă impusă de răutatea umană şi Satanică. În 1 Corinteni 15:1 Pavel face de cunoscut doctrina învierii despre care deja a predicat-o corintenilor în formă scrisă datorită răutăţii unor anumiţi eretici. El subliniază în fraza, , necesitatea de a rămâne credincioşi cuvintelor, adică, aceluiaşi conţinut cu care el a predicat aceasta. (5) O astfel de apărare faţă de răutatea în coruperea revelaţiei răscumpărătoare este şi în 2 Tesaloniceni 2:1, 2, 5; 3:17. Din nou mijloacele luate sunt inscripturarea mesajului.

Publicarea

Mărturisirea mai menţionează „o mai bună … propagare a adevărului.” Chiar şi atunci când erau în viaţă apostolii inspiraţi nu puteau să fie prezenţi peste tot. De aici, ei au scris cu scopul publicării mai bune a adevărului pe care ei l-au învăţat. Observaţi 1 Timotei 3:14. Înflăcărarea Epistolei către Galateni indică garantat că Pavel ar fi dorit să îi viziteze personal. Observaţi Galateni 4:20. Aceasta era aparent imposibil şi de aceea, Pavel le-a scris gravând scrisoarea sa cu semnele scrisului său caracteristic (6:11). Observaţi şi în această privinţă Epistolele din închisoare care în mod sigur au fost scrise deoarece Pavel era limitat în închisoare. Epistola către Romani poartă şi ea mărturia acestui scop (Romani 1:8-15). În final, observaţi inscripturarea Revelaţiei lui Isus Hristos lui Ioan 1:3, 9, 19, 2:1, etc.

Probabil majoritatea literaturii Noului Testament a fost scrisă pentru publicarea (mai bună?) a adevărului de apostolii limitaţi geografic. „De vreme ce biserica este acum instrumentul lui Dumnezeu în răspândirea mondială a evangheliei (Matei 28:19) ei i-a fost încredinţat Cuvântul scris.” (6)

Selecţia

Este bine să confruntăm aici un al treilea scop al inscripturării care nu este menţionat în Mărturisire. Klooster notează: „Cineva observă că inscripturarea a servit scopului Duhului Sfânt în selectarea din abundenta revelaţie originală specială a doar ceea ce a servit scopului lui Dumnezeu în inscripturare. Inscripturarea oferă o selecţie inspirată …” (7) Observaţie următoarele referinţe: Ioan 20:30, 31; 21:25; Coloseni 4:16; 1 Corinteni 5:9.

Cineva ar putea privi Mărturisirea contrazicând aceasta atunci când ea spune că Dumnezeu a fost mulţumit „să încredinţeze pentru scriere” revelaţia răscumpărătoare divină. Erudiţia preoţească de la Westminster a fost una care a făcut aceasta şi claritatea dovezii biblice este astfel că ei cu siguranţă nu au intenţionat să înveţe că toată revelaţia răscumpărătoare a fost încredinţată pentru scriere. Fără îndoială ei au vrut să spună că selecţia de revelaţie răscumpărătoare conţinută în Biblie este un rezumat suficient şi concis, şi o reprezentare a revelaţiei răscumpărătoare originale.

Implicaţiile necesităţii ei

Necesitatea Scripturilor are încă o implicaţie. Adică, necesitatea inscripturării revelaţiei răscumpărătoare dacă acea revelaţia răscumpărătoare trebuie să fie conservată într-o lume căzută, când este privită în legătură cu scopul revelaţiei răscumpărătoare, implică încă un act special al lui Dumnezeu în relaţie cu Scripturile. Dacă scopul suveran al lui Dumnezeu este să salveze oameni prin revelaţia răscumpărătoare pe care El a dat-o şi dacă această revelaţia răscumpărătoare trebuie să fie inscripturată pentru a fi conservată într-o lume căzută, atunci se mai poate presupune că acest scop răscumpărător suveran va garanta că aceste Scripturi (cum afirmă şi Capitolul întâi, paragraful opt din Mărturisire) „fiind inspirate imediat de Dumnezeu” vor fi „păstrate curate în toate erele, prin grija şi Providenţa sa neobişnuită.” Prin cea mai strictă necesitate a scopului divin, odată inscripturată, revelaţia răscumpărătoare va fi păzită de corupţie prin providenţa specială a lui Dumnezeu.

Pentru cei care înţeleg şi îmbrăţişează această perspectivă, nu este nici o surpriză faptul că o examinare reală a istoriei textului din Biblie şi studiul criticii textuale descoperă că textul Bibliei este fără îndoială cel mai bine păstrat dintre lucrările clasice. Nici nu este surprinzător că nici măcar un singur adevăr al Scripturii nu se balansează în studiile textuale critice. Nici măcar nu este surprinzător descoperim că folosind corect şi cu credinţă ştiinţa criticii textuale putem rezolva marea majoritate (şi probabil în final chiar toate?) a dificultăţilor textuale cu un grad mare de certitudine.

După toate cele spuse, desigur mai rămâne problema că o anume ambiguitate (mică şi periferică) trebuie să fie admisă în legătură cu identitatea exactă a textului Scripturii în anumite puncte. Minţile necredincioase vor privi aceasta ca o obiecţie faţă de conservarea Scripturii. Oricum, chiar şi o minte credincioasă poate găsi cu greu explicaţia cu precizie şi completitudine cum Cuvântul lui Dumnezeu infailibil a fost conservat până la noi prin copii marginal imperfecte. Studentul este supus tratamentelor teologilor ortodocşi. (8) Mai multe afirmaţii pot fi date în acest punct care, sper, că vor uşura dificultatea pe care o are realitatea considerată. Mai întâi, trebuie să fie amintit că păstrarea Scripturilor a fost motivată prin necesităţi în întregime practice. Scopul ei a fost eminent practic de a păstra revelaţia răscumpărătoare ca instrument al scopului de răscumpărare suveran. Acum aceasta este dincolo de orice întrebare că indiferent de ce ambiguităţi textuale există în Scripturi ele nu neagă sau diluează abilitatea acelor Scripturi de a-şi îndeplini scopul lor răscumpărător. Nici autoritatea nici identitatea revelaţiei răscumpărătoare nu este uşurată de astfel de ambiguităţi textuale. Desigur, în multe privinţe Septuaginta este o traducere inferioară a Vechiul Testament. Totuşi, în mod frecvent Noul Testament îl foloseşte ca exprimând suficient Cuvântul lui Dumnezeu infailibil. Dacă LXX este atât de tratat de Noul Testament, nu ar trebui să fim îngrijoraţi de micile ambiguităţi ale tradiţiei noastre textuale moderne şi ale traducerilor engleze. În al doilea rând, conservarea iotă cu iotă a textului nu a fost numai necesară în termenii scopului ei, aceasta nu ar fi fost în întregime ceva caracteristic felului lui Dumnezeu de a trata cu o rasă căzută. O astfel de conservare ar fi cerut o minune continuă de proporţii enorme de mărimea erelor încât trebuie să fi negat marea realitate că acum umblăm prin credinţă şi nu prin vedere. Cu siguranţă Biblia afirmă clar că scopul prezent al lui Dumnezeu nu este de a face minuni continuu pentru o lume necredincioasă. A treia afirmaţie este înrudită cu această idee. Adevărul este că Dumnezeu poate îngădui astfel de ambiguităţi textuale pentru scopul precis de a acoperi cu un voal gloria adevărului faţă de cei „înţelepţi şi prevăzători.” Astfel de ambiguităţi pot fi destinate pentru a servi scopului dezaprobării.

După tot ce s-a zis, studentul încă se poate întreba, Care este necesitatea autografelor infailibile? Dacă Scopul lui Dumnezeu de răscumpărare nu a cerut traduceri infailibile şi tradiţii textuale, de ce aceasta necesită autografe infailibile? Cred că considerarea crucială de aici este din nou scopul pentru care Dumnezeu a dat revelaţia răscumpărătoare. Scopul practic al revelaţiei răscumpărătoare era să aducă oamenii într-o relaţie mântuitoare. Faptul că există o mică ambiguitate în tradiţia textuală a Bibliei nu creează nici o incertitudine cu privire la oricare adevăr din acea revelaţie. Totuşi, ipoteza unor autografe ne inspirate şi greşite, injectează un element de incertitudine în revelaţia răscumpărătoare incompatibil cu nevoia noastră de certitudine cu privire la evanghelie. Cu tradiţia textuală disponibilă nouă, putem ajunge la certitudine cu privire la revelaţia evangheliei. Dar pe baza ipotezei unor autografe ne inspirate posibilitatea este ridicată din puncte de vedere conflictuale radicale ale evangheliei în tradiţia textuală. Ideea unor astfel de puncte de vedere conflictuale în Biblie are unul din două rezultate. Există doar două posibilităţi. Prima posibilitate este aceasta. Dacă Biblia rămâne autoritatea finală, nu este posibilă nici o soluţie. Rezultatul trebuie să fie o confuzie ne-rezolvabilă şi imposibilitatea credinţei mântuitoare care implică convingerea adevărului evangheliei. A doua posibilitate este că Biblia încetează să mai fie cea mai mare autoritate a noastră. Atunci trebuie să facem apel la o autoritate mai înaltă pentru a rezolva conflictul intern al Bibliei. Dacă luăm această cale pentru a rezolva conflictul inerent din Biblie, am renunţat simplu la dreptul de a fi credincioşi ai Bibliei şi chiar la dreptul de a fi numiţi creştini. Pastorul Mark Chanski a ilustrat odată o ambiguitate neînsemnată în tradiţia textuală a Bibliei ca un strat subţire de apă pe un pod. Strict vorbind, un strat subţire de apă pe Podul Mackinac ar putea împiedica cauciucurile maşinii tale să atingă trotuarul. Poţi traversa podul cu siguranţă datorită integrităţii structurale a podului. Dacă integritatea podului lipseşte, rezultatul poate fi catastrofal. Stratul subţire de apă pe autografe infailibile creează nevoia criticii textuale sau a criticii inferioare. Dar critica textuală nu creează nici un hazard pentru sufletul creştinului. Chestionarea sau negarea infailibilităţii autografelor, este echivalentă cu chestionarea integrităţii structurale a podului în sine. Aceasta pune în pericol sufletele oamenilor.

Autoritatea ei

Definiţia autorităţii ei

Când se vorbeşte despre revelaţia răscumpărătoare inscripturată, mă gândesc la autoritatea divină şi absolută a scrierilor numite Biblie. Adesea aceasta a fost numită inspiraţia verbală, absolută a Bibliei. Inspiraţia verbală, absolută este învăţătura că cuvintele din Biblie, toate cuvintele din Biblie, sunt produse ale influenţei directe, supranaturale a Duhului asupra oamenilor care au fost organele sau instrumentele sale. Astfel, Biblia este în detaliu divină şi categoric autoritară. Aceasta este ceea ce vreau să spun despre autoritatea Scripturii. Încă nu am ales să utilizez categoria inspiraţiei pentru a trata acest subiect. Mulţi teologi Reformaţi fac aşa. (9) Totuşi, alţi teologi respectabili critică termenul. (10) Termenul inspiraţie indică un caracter divino-uman al Bibliei. Făcând aşa ea sugerează calea organică prin care Duhul divina folosit instrumentele umane pentru a-şi comunica al Său Cuvânt. Oricum, mai multe lucruri indică un caracter problematic al termenului inspiraţie când sunt folosite ca o categorie pentru a trata acest subiect.

(1) Inspiraţia îşi concentrează atenţia asupra procesului prin care Biblia a fost dată. Focarul interesului nostru nu este procesul, ci produsul. Întrebări ca, Cum a inspirat Dumnezeu Biblia? Care era starea sau procesul inspiraţiei? sunt secundare şi inutile în anumite privinţe importante. Inspiraţia îndrumă greşit focarul atenţiei de la autoritatea produsului la natura procesului.

(2) Inspiraţia se împrumută pe sine unei păreri greşite asupra doctrinei. Cu toate că, istoric, această părere greşită nu a fost rezultatul teologilor creştini, inspiraţia semnifică literal o „insuflare” a Scripturilor. Totuşi, aceasta nu este noţiunea biblică a operaţiei divine care a produs Scripturile. Descrierea cheie a inspiraţiei este găsită în 2 Timotei 3:16, 17 care spune (în traducerea NASV) „Toată Scriptura este dată prin inspiraţia lui Dumnezeu.” Cuvântul folosit aici nu indică insuflarea de către Duhul divin a unei cărţi deja existente. Aceasta nu indică ridicarea din calitatea umană la cea divină a unei piese de literatură deja existentă. Aceasta ne conduce la o a treia obiecţie.

(3) Inspiraţia este o traducere greşită a celui mai apropiat cuvânt biblic pentru inspiraţie. În 2 Timotei 3:16 ceea ce este exprimat prin folosirea lui nu este că Dumnezeu a suflat într-o carte deja existentă calităţi divine. Şi nici că anumiţi oameni au fost inspiraţi în sensul popular al termenului. Ci o anumită carte a fost insuflată de Dumnezeu. Cartea este produsul activităţii creatoare divine a Duhului lui Dumnezeu. Warfield declară:

Rezultatul investigaţiei noastre discreditează cu siguranţă noua interpretare oferită de Ewald şi Cremer. Din toate punctele de abordare se pare că suntem conduşi spre concluzia că aceasta exprimă în primul rând conceperea Scripturii, şi nu natura sa şi cu mult mai puţin efectele sale. Ceea ce este „insuflat de Dumnezeu,” produs de suflarea creativă a celui Atotputernic. Scriptura este numită pentru a fi desemnată ca „insuflată de Dumnezeu,” produsul suflării divine, creaţia acelui Duh care este în toate sferele activităţii Divine partea executivă a Dumnezeirii. Fără îndoială, traducerea tradiţională a cuvântului prin latinul inspiratus a Deo, dacă o considerăm la sfârşitul paginii. Aceasta nu exprimă o insuflare a Scripturilor de către Dumnezeu. Dar concepţia obişnuită ataşată lui de către Părinţi sau de Dogmatici, este în general justificată. Ceea ce acesta afirmă este că Scripturile îşi datorează originea lor unei activităţi a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, şi în cel mai înalt şi mai adevărat sens ele sunt creaţia Sa. Pe această fundaţie a originii Divine sunt construite toate atributele înalte ale Scripturii. (11)

Dovada pentru autoritatea ei

Observaţii generale asupra dovezii

Nu există o dovadă negativă

Biblia nu se critică pe sine negativ. (12) Ceea ce vrem să spunem este că avem în obiectiv afirmaţiile Scripturilor, nu fenomenele sale. Cu alte cuvinte, nicăieri Biblia nu afirmă că o altă afirmaţie a Bibliei este greşită. Această afirmaţie este atât de evidentă încât nu are nevoie de o apărare reală sau o confirmare pentru cineva care este familiarizat cu Scripturile. Fenomenele Scripturii cu care se contrazic unii sau din care rezultă contradicţii nu sunt relevante aici. Astfel de fenomene nu sunt afirmaţii biblice care să fie efectul că o parte a Bibliei este falsă. Murray tratează cu argumente subţiri împotriva acesteia. (13)

Fenomenele găsite în Biblie din care par să rezulte contradicţii vor fi tratate sub titlul „Obiecţii specifice” faţă de autoritatea Scripturilor.

Dovada cea mai directă este pentru Vechiul Testament.

În natura cazului cea mai clară dovadă este pentru autoritatea divină, absolută a Vechiului Testament. Putem enumera trei clase de dovezi pentru autoritatea Bibliei: (1) Dovada Vechiului Testament faţă de Vechiul Testament. (2) Dovada Noului Testament faţă de Vechiul Testament. (3) Dovada Noului Testament faţă de Noul Testament. Clasele (1) şi (3) prin ele însele sunt amândouă parţiale sau incomplete. Nici una nu poate aduce mărturie pentru inspiraţia şi autoritatea Vechiului Testament şi a Noului Testament ca un întreg organic. Aceasta este aşa deoarece nici unul nu era un întreg organic complet la timpul când a fost dată acea mărturie. Aceasta nu este pentru a minimiza fie mărturia Vechiului Testament faţă de Vechiul Testament sau cea a Noului Testament faţă de Noul Testament. Amândouă mărturisesc autoritatea mesajului lor de sute şi chiar de mii de ori. Această mărturie este într-adevăr esenţială pentru argumentul biblic al autorităţii biblice. Totuşi, mărturia Noului Testament faţă de Vechiul Testament face autoritatea ei verbală absolută ca o culegere completă explicit. Această mărturie oferă modelul pentru autoritatea Noului Testament ca un canon complet. Argumentul pentru autoritatea Bibliei începe cu doctrina sa despre autoritatea Vechiului Testament găsită în Noul Testament. Apoi, această doctrină este aplicată pe baza altor consideraţii ale Noului Testament prin prelungire la canonul Noului Testament. (14)

Dovada este decisivă şi penetrantă.

Kuyper şi Warfield consideră că dovada biblică pentru autoritatea absolută şi divină a Scripturilor este decisivă şi penetrantă. (15) În timpul lor a fost stabilită o temă universală, a opiniei ştiinţifice. Este important să înţelegem că chiar a cita dovada pentru doctrina noastră este într-un sens inutilă şi ne-necesară. Articolul lui Warfield are multe pagini care din pricina legăturii lor în acest punct sunt însumate aici. (16)

Punctul lui Warfield este că nu este necesar să ne angajăm într-o dovadă detaliată a doctrinei bisericii a inspiraţiei. Aceasta din pricina a trei motive: (1) Nu este necesar să ne dovedim nouă înşine (pag. 60, 61). (2) Nu este necesar să o dovedim cărturarilor biblici moderni (pag. 61, 62). (3) Nu este necesar să o dovedim celor care o neagă căci prin implicare ei o admit (pag. 62-64). Warfield concluzionează această parte a articolului său comentând inutilitatea încercării de a explica dovada biblică. Aici trebuie să fie citate cuvintele grafice ale lui Warfield (pag. 65, 66).

Efortul de a explica mărturia Bibliei până la inspiraţia sa absolută aminteşte de un om care stătea în siguranţă în laboratorul său şi explica detaliat – posibil cu ajutorul diagramelor şi a formulelor matematice – cum fiecare piatră dintr-o avalanşă are o traiectorie definită şi ar putea să fie uşor evitată de cineva. Am putea să ne imaginăm triumful unui astfel de moft elaborat aşa cum el a analizat avalanşa prin pietrele sale care o alcătuiesc, şi să demonstrăm piatră după piatră că are o traiectorie definit, limitată, şi că poate fi uşor evitată. Dar din nefericire, avalanşele nu vin peste noi, piatră cu piatră, câte una pe rând, dându-ne curtenitor şansa de a ne retrage din traiectoria fiecăreia pe rând: ci ele vin toate odată, într-o masă urlătoare de distrugere. Tot aşa noi am putea explica un text care învaţă inspiraţia absolută, spre satisfacţia noastră, tratând fiecare din ele fără referire la relaţia sa cu celelalte: dar aceste texte ale noastre, din nou, din nefericire ele nu vin peste noi în această izolare artificială; şi nici nu sunt puţine la număr. Ele sunt zeci şi sute: şi ele vin izbucnind asupra noastră într-o masă solidă. Să le explicăm? Ar trebui să explicăm întregul Nou Testament. Ce păcat este că nu putem vedea şi simţi avalanşa de texte sub care noi putem să stăm întinşi îngropaţi fără speranţă, aşa de clar cum putem vedea şi simţi o avalanşă de pietre! (17)

Consideraţii specifice ale dovezii

Pentru Vechiul Testament

Introducere

Dovada autorităţii Vechiului Testament în Noul Testament este atât de mare şi de penetrantă încât orice încercare de a o prezenta este aproape sigur sortită de a nu fi îndeajuns de suficientă indicând decisiv. Aşa cum a fost indicat mai sus, suntem interesaţi în dovada autorităţii Vechiului Testament ca un întreg organic sau ca o unitate. Folosirea singularului este adesea colectivă şi se referă la întregul Vechi Testament (Ioan 10:35; Fapte 8:32; Romani 11:2; I Petru 2:6). (18) Folosirea pluralului desemnează adesea nu mai multe pasaje din Scriptură, ci Vechiul Testament ca un întreg (Matei 21:42; 22:29; 26:54). Observaţi de asemenea folosirea legii ca o referinţă la autoritatea legală unitară a Vechiului Testament ca un întreg (Ioan 10:34; 15:25). Interesul nostru în Scripturi ca un întreg organic restricţionează perspectiva noastră asupra dovezii eliminând şirul întins de locuri unde datele din Vechiul Testament sunt presupuse sau citate ca autoritare pentru istorie, doctrină şi etică. (19) Următoarea prezentare a dovezii nu este exhaustivă. Ca şi dovedirea că Scripturile sunt un întreg organic, textele citate arată că acest întreg organic este privit ca fiind complet şi în detaliu autoritar divine.

1) Vechiul Testament este sfinţit () (2 Timotei 3:15) şi sfânt () (Romani 1:2). Ca şi templul (Observaţi relaţia celor două cuvinte faţă de templu.) Vechiul Testament este distinctiv şi specific asociat cu referire la Dumnezeu. Scrierile Vechiului Testament sunt scrierile lui Dumnezeu. Desigur, aceasta este implicaţia sa.

2) Scrierile Vechiului Testament sunt oracolele lui Dumnezeu (Romani 3:2). Aşa cum Warfield a arătat în detaliu, el desemnează o declaraţie divină. (20) Aceasta este precisă şi are un înţeles universal. Referirea la Romani 3:2 este pentru întruchiparea scrisă a acestor oracole aşa cum indică „încredinţarea” ei lui Israel. Observaţi şi Fapte 7:38 şi Evrei 5:12 pentru a sprijini acest înţeles.

3) Dumnezeu este vorbitorul şi autorul ultim, hotărâtor al Vechiului Testament (Fapte 2:16; 4:25; Matei 13:35).

4) Din acest motiv expresiile: „Dumnezeu spune” şi „Scriptura spune” sunt echivalente. Observaţi Romani 9:17 şi Galateni 3:8 unde ceea ce Dumnezeu a spus în Vechiul Testament este atribuit Scripturii. Observaţi şi Matei 19:4, 5 unde ceea ce Scriptura a spus în Vechiul Testament este atribuit lui Dumnezeu. Această „sfântă confuzie” poate fi explicată bazându-ne pe presupunerea că Scriptura este privită ca Dumnezeu vorbind. Warfield remarcă:

Ar fi dificil să inventăm metode de a arăta veneraţie profundă pentru textul Scripturii ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, care nu este găsit a fi caracteristic pentru scriitorii Noului Testament în tratarea Vechiului. Prin bogata varietate de indicaţii a evaluării lor a cuvintelor scrise ale Vechiului Testament ca rostiri directe ale lui Iehova, există în special două clase de pasaje, fiecare dacă este luat separat, aruncă cea mai clară lumină solicitarea lor obişnuită a textului Vechiului Testament ca vorbind lui Însuşi Dumnezeu, în timp ce împreună, ele fac o impresie irezistibilă asupra identificării absolute de către scriitorii Scripturilor în mâinile lor cu vocea vie a lui Dumnezeu. În una din aceste clase de pasaje Scripturile sunt vorbite ca şi când ele ar fi Dumnezeu; în cealaltă, Dumnezeu este vorbit ca şi când El ar fi Scripturile: în amândouă, Dumnezeu şi Scripturile sunt aduse într-o legătură atât de mare încât arată că din punct de vedere al sincerităţii autorităţii nu s-a făcut nici o deosebire între ele. (21)

5) De vreme ce Dumnezeu este adevăratul scriitor al Scripturilor acestea sunt scrise având în minte viitorul îndepărtat (Romani 15:4; 1 Corinteni 10:11). Observaţi implicarea inspiraţiei absolute a Vechiului Testament în Romani 15:4.

6) Nu numai că Scriptura avându-l pe Dumnezeu ca scriitor este investită cu o autoritate absolută, ea este autoritară şi în detalii. Argumentele sunt construite pe cuvinte unice. Observaţi Matei 22:32 unde timpul verbului este crucial; Luca 16:17 unde o mică trăsătură de condei care diferenţia două litere asemănătoare este divină; în Matei 22:41 este subliniat un singur cuvânt; Ioan 10:35 unde din nou un singur cuvânt este crucial; şi Galateni 3:16 unde singularul ca opus pluralului este punctul cheie.

7) De vreme ce Scriptura este divină, ea este, ca să spun aşa, transcrierea decretului divin al lui Dumnezeu. O necesitate divină cere împlinirea ei (Fapte 1:16; 2:24f.; 13:34, 35; Ioan 19:34-36, 24; Luca 22:37; Matei 26:54; Ioan 13:18).

Următoarele cinci puncte de final sunt expuneri a ceea ce poate fi numit cele cinci pasaje clasice care enunţă autoritatea divină a Vechiului Testament.

8) 2 Timotei 3:16

a) Contextul precedent

În versetele 1-9 din capitolul 3, Pavel a pus înaintea ochilor săi timpurile înspăimântătoare care vor copleşi biserica în timpul ultimelor zile. Păgânismul şi apostazia de la adevăr vor fi marca lor. În versetele 10-17 el se întoarce spre Timotei şi se străduieşte să îl întărească mai ferm în certitudinea sa şi în credinţa adevărului pentru ca el să poată să stea împotriva valului de eroare. Aceste versete sunt împărţite în două secţiuni. Amândouă acestea încep cu „totuşi, tu.” În versetele 10-13 Pavel apelează la valoarea apologetică a vieţii şi misiunii sale pentru a-l reasigura pe Timotei de adevărul evangheliei sale. În versetele 14-17 Pavel apelează la valoarea apologetică a vieţii lui Lois şi Eunice. Aceasta este la plural şi se referă cu siguranţă la aceste două femei (2 Timotei 1:5; 3:15). Vieţile lor şi misiunea lui Pavel au demonstrat irezistibil validitatea învăţăturii lor. Timotei cunoştea intim aceste „dovezi” vii ale evangheliei. În v. 15 Pavel se mişcă rapid de la femeile care l-au învăţat pe Timotei la Scripturile care l-au învăţat. Autoritatea lor este motivul pentru care el poate şi trebuie să continue în aceste lucruri.

Versetele 16 şi 17 sunt o expansiune şi o confirmare a versetului 15. (22) Aceasta se întâmplă în mai multe feluri. Menţionarea generală a „scrierilor sfinte” este extinsă şi confirmată în afirmaţia mai explicită că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu.” Capacitatea generală a Scripturilor „de a da înţelepciunea care duce la mântuire” este extinsă şi confirmată în afirmaţia mai explicită că toată Scriptura este „de folos pentru” (versetele 16, 17). Scopul mai restrâns al acestei capacităţi în v. 15, Timotei văzut ca un copil, este extins în v. 17 şi confirmat în denumirea mai generală „omul lui Dumnezeu.”

b) Problemele urgente

Există câteva probleme minore de traducere în v. 16. Este fiecare sau toată Scriptura? Unde trebuie inserat cuvântul „este” înainte sau după insuflată de Dumnezeu? Aceste două întrebări sunt ne-importante cu excepţia măsurii în care ele au legătură cu două probleme mai urgente.

(1) Relaţia este atributivă sau predicativă? Oare Pavel afirmă că Scriptura insuflată de Dumnezeu este de folos (poziţia atributivă)? Sau Pavel afirmă că toată Scriptura fiind insuflată de Dumnezeu este şi de folos (sau că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi este de folos). Gramatical, amândouă sunt posibile. (23) Totuşi, următoarele consideraţii constrâng interpretarea predicativă. În primul rând, aceasta este înţelegerea cea mai naturală a propoziţiei. Aceasta pare să se lege. A traduce una atributiv iar cealaltă predicativ este ceva forţat. În al doilea rând, Hendriksen spune: „Mai mult, dacă insuflată de Dumnezeu este atributivă, sensul ar fi inutil: „Toată Scriptura insuflată de Dumnezeu este folositoare,” etc. ajunge.” (24) În al treilea rând, contextul cu chemarea sa de a continua în lucrurile pe care el le-a învăţat cere o afirmaţie clară că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, nu doar o simplă presupunere că ea este aşa. În al patrulea rând, pare răsuflat şi inutil să afirmi că Scriptura insuflată de Dumnezeu este folositoare. Cine ar crede că ea nu este folositoare? În al cincilea rând, aici ca în fiecare din cele 50 de utilizări ale sale în Noul Testament înseamnă că Scriptura nu este doar o scriere. Astfel, Pavel nu face o deosebire între scrierile insuflate de Dumnezeu şi scrierile umane. În al şaselea rând, dacă aceasta înseamnă Scriptura, atunci Pavel nu poate să deosebească între Scriptura insuflată de Dumnezeu şi alte părţi din Scriptura Vechiului Testament care nu sunt insuflate. Această idee este absolut absentă la Pavel şi în Noul Testament. Nu există nici o analiză în Vechiul Testament a porţiunilor inspirate şi a celor ne-inspirate. Toată Scriptura este echivalentă cu scrierile sacre din v. 15. Oare ar putea Pavel să vrea să deosebească între scrierile sacre (adică divine) şi scrierile insuflate de Dumnezeu? Gândul este ridicol.

(2) Ce înseamnă insuflată de Dumnezeu? Unii comentatori optează pentru „suflarea lui Dumnezeu”, cu alte cuvinte, „umplut cu Duhul lui Dumnezeu.” (25) Aici cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să vedeţi articolul lui Warfield de 51 de pagini care este exhaustiv şi explică înţelesul acestei expresii. Rezultatul tratamentului lui Warfield este să confirme înţelesul universal istoric atribuit termenului şi să răstoarne încercările liberale recente de a-i da alt înţeles. Warfield începe articolul său afirmând:

Forma sa, utilizarea sa ulterioară, implicaţiile termenilor săi paraleli şi analogia credinţei s-au combinat cu sugestiile contextului pentru a-i atribui un înţeles care i-a fost atribuit constant lui de la primele înregistrări de interpretări creştine până ieri. (26)

El concluzionează: „Ce afirmă „insuflat de Dumnezeu …” este că Scripturile îşi datorează originea unei activităţi a lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt şi sunt în cel mai înalt şi mai adevărat sens creaţia sa.” (27) Remarcile lui Young cu privire la înţelesul acestuia sunt şi ele folositoare.

Totuşi, ce poate însemna o astfel de denumire ciudată? De ce a vorbit Pavel astfel despre Scripturi? Noi credem că el a vorbit astfel deoarece el a dorit să clarifice cât mai mult posibil faptul că Scripturile nu-şi au originea în om ci în Dumnezeu. Dumnezeu Duhul Sfânt a fost cel care le-a insuflat; ele îşi datorează originea Lui; ele au fost produsul suflării creative a lui Dumnezeu Însuşi. Această expresie „respirate de Dumnezeu” este o figură puternică. Oricum este nevoie de o figură puternică pentru ca Timotei să realizeze că lui i se cere să îşi pună încrederea nu în scrieri care de-abia exprimă speranţele şi aspiraţiile cele mai bune ale oamenilor, ci mai degrabă în scrieri care sunt de fapt respirate de Dumnezeu, şi consecvent de o autoritate absolută.

Aceasta este într-adevăr o expresie ciudată, dar ideea expusă de ea nu este fără un precedent Biblic. În Vechiul Testament „gura” lui Dumnezeu era privită ca sursa din care venea mesajul Divin. „Cuvântul a ieşit din gura mea,” a spus Domnul, când a afirmat statornicia promisiunilor Lui de mântuire. De asemenea, când ispititorul a venit la El, Domnul nostru l-a mustrat cu cuvinte din Scriptură: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Aceasta nu este o idee nouă pe care Pavel o explică aici, cu toate că acel cuvânt particular grecesc pe care el îl foloseşte nu a fost încă atestat mai devreme de timpul său. Pavel urmează ceea ce Vechiul Testament şi Domnul nostru a spus, şi anume ceea ce Dumnezeu a spus, şi acele cuvinte au ieşit din gura Sa. A se nota că Pavel merge un pas mai departe, şi nu spune doar că un cuvânt sau mai multe cuvinte au ieşit din gura lui Dumnezeu, dar într-adevăr că Scripturile – toate, de fapt, care pot fi denumite ca Scriptură – au ieşit din gura lui Dumnezeu, au fost insuflate de Dumnezeu.

De aceea Scripturile sunt scrieri care şi-au găsit originea în Dumnezeu; ele sunt produsul suflării Sale creative. Aceasta este ceea ce vrem să spunem când vorbim despre inspiraţia Bibliei. (28)

c) Concluziile potrivite

(1) Apostolul Pavel învaţă aici originea divină a Scripturilor. În mod specific, el învaţă inspiraţia verbală absolută a Scripturilor. Inspiraţia verbală este învăţată deoarece scrierile () sunt insuflate de Dumnezeu. Inspiraţia absolută este învăţată deoarece toate din fiecare () Scripturi sunt insuflate de Dumnezeu.

(2) Apostolul Pavel învaţă aici autoritatea divină a Scripturilor. Deoarece ele sunt insuflate de Dumnezeu, ele sunt folositoare pentru toate acele lucruri menţionate şi Timotei le datorează continuarea în ceea ce ele l-au învăţat.

9) 2 Petru 1:19-21

a) Decorul pasajului

Contextul mai larg al acestor versete sunt versetele 16-21. Ele amintesc cititorilor lui Petru de certitudinea sau veridicitatea evangheliei pe care ei au crezut-o (1:1, 5, 12-15). Pentru a întemeia această certitudine Petru apelează la: (1) Mărturii oculari apostolici şi la (2) Cuvântul Profetic. Observaţi din nou poziţia apologetică sau epistemologică a pasajului care are legătură cu inspiraţia.

b) Sensul pasajului

(1) Versetul 19

Mai întâi trebuie să fie examinată legătura cu contextul anterior. Cel mai simplu este să fie tradus „şi” (traducerea NIV) sau „şi astfel” (traducerea NASV)? Oricare este posibilă. Probabil „şi astfel” este înţelesul potrivit datorită accentului pe faptul că cuvântul profetic a fost făcut „mai sigur.” Aceasta ne conduce la un al doilea comentariu.

Aceasta este poziţia predicativă. Petru afirmă că cuvântul profetic a fost făcut mai sigur. Observaţi comparativul. Comentatorii se contrazic întrebându-se cum Scripturile inspirate pot fi făcute mai sigure. Lenski afirmă soluţia simplă: „Prin împlinirea ei, profeţia împlinită este făcută în mod natural mai sigură decât era în timp ce încă aştepta împlinirea.” (29) John Brown adaugă „prin împlinirea lor, mai atestată – ele au fost făcute să apară sau sigure şi mai constante decât puteau fi înainte de împlinirea lor.” (30)

Aceasta este o referinţă clară la întregul Vechi Testament ca arătând înainte spre Hristos. Paralel cu aceasta este Luca 24:25, 27, 44 cu v. 32 şi v. 45 şi următoarea menţionare a „fiecărei profeţii a Scripturii.” Acest cuvânt profetic care a devenit mai sigur prin împlinirea sa în evenimentele la care au fost martori apostolii este pentru cititorii lui Petru o sursă de lumină şi siguranţă într-o lume întunecată şi nesigură.

(2) Versetul 20

Versetele 20 şi 21 confirmă certitudinea şi stabilitatea Scripturilor afirmând originea şi determinarea lor divină. Observaţi primele trei cuvinte pe care Brown le comentează: „Cunoscându-l pe primul este echivalent cu a căuta să fii conştient de faptul că ceea ce voi declara cu privire la profeţie este un prim principiu, un adevăr primar şi important.” (31)

Versetul 20 afirmă că „nici o profeţie a Scripturii nu este materia interpretării cuiva” (). Această propoziţie este de o dificultate reală şi verbul are ca înţeles normal al său interpretarea şi interpretul. Contextul cere, totuşi, o subliniere mai degrabă a întemeierii decât a interpretării profeţiei. Observaţi confirmarea că această clauză are de a face cu originea din care ea înseamnă „a avea loc din” sau „a deveni.” Brown, adept al lui Calvin şi alţii îi atribuie înţelesul „dezvăluire” sau „declaraţie.” Clauza înseamnă atunci „Fiecare profeţie a Scripturii nu a venit niciodată din dezvăluirea proprie a profetului.” Lenski cu sprijinul celor mai mulţi interpreţi păstrează înţelesul „interpretare.” (32) Traducerea NIV spune: „nici o profeţie a Scripturii nu a venit niciodată din interpretarea proprie a profetului.” Cred că aceasta este cea mai bună interpretare.

Aceasta este considerată de unii ca o referinţă la Scriptură în întregime. În acest caz Petru afirmă explicit că Scriptura nu a fost creată de oameni şi de aceea este ea atât de demnă de încredere. Alţii privesc referinţa ca fiind mai mult sau mai puţin restrânsă la profeţii specifice conţinute în Vechiul Testament. Chiar şi aşa, există o implicaţie a autorităţii Scripturilor. Aceasta este aşa din două motive. Primul, afirmaţia lui Petru a originii divine a profeţiei este calificată cu grijă ca adevărată numai cu privire la profeţia scripturală. Inspiraţia Scripturii este prin implicaţie baza pentru certitudinea lui Petru pentru inspirarea acelor profeţii conţinute în Scriptură. Scripturile împrumută calitatea lor de a fi demne de încredere divină profeţiilor lor. Al doilea, în acest pasaj (v. 19) şi în restul Noului Testament (Luca 24:25) elementul profetic este văzut ca o caracteristică a Vechiului Testament ca un întreg. Ar fi greşit în mod clar în astfel de context să limităm originea divină şi determinarea afirmată de profeţie doar acelor părţi specific profetice din Vechiul Testament.

(3) Versetul 21

Profeţia a avut o determinare divină. Aici este fraza de interes. Comentariul lui Warfield de aici este foarte precis.

Termenul folosit aici este unul foarte specific. Aceasta nu trebuie să fie confundat cu a călăuzi, a direcţiona, sau a controla, sau chiar a conduce în sensul deplin al acestui cuvânt. Acesta merge dincolo de toţi termenii asemenea lui, în atribuirea efectului produs specific agentului activ. Ceea ce este „născut” este îmbunătăţit de „purtător”, şi transmis prin puterea „purtătorului”, nu al său, spre scopul „purtătorului”, nu cel al său. Oamenii care au vorbit de la Dumnezeu sunt declaraţi că au fost luaţi de Duhul Sfânt şi aduşi de puterea Sa la ţinta aleasă de El. Lucrul despre care ei au vorbit sub acţiunea Duhului Sfânt au fost lucrurile Sale, nu ale lor. (33)

Profeţia a avut nu numai o origine divină, ci şi o destinaţie divină. Scopul divin a fost realizat fără diluare sau deviere deoarece oamenii au fost născuţi pentru acel scop de Duhul Sfânt.

Profeţia a avut un mediu uman. Deşi oamenii nu au diluat mesajul divin sau nu au deviat Duhul inspirator de la scopul Său, ei au vorbit. Astfel, într-un anumit sens ei au fost activi, deşi într-un sens foarte important ei au fost pasivi.

Apostolul Petru deşi nu ne-a oferit o definiţie totală a modului de inspiraţie, el merge mai departe decât o face Pavel în 2 Timotei 3:16 în afirmarea relaţiei care s-a obţinut între Duhul Sfânt şi martorii umani inspiraţi. „Nici o proorocie din Scriptură,” scrie el „nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” (2 Petru 1:20, 21) Faptul că afirmaţia lui Petru se bazează aici pe agentul Duhului Sfânt în darea Scripturii este evident din expresia „profeţie a scripturii.”

Învăţătura lui Petru în acest pasaj este deopotrivă negativă şi pozitivă. Negativ, el neagă faptul că profeţia din Scriptură îşi datorează originea ei iniţiativei, voinţei sau determinării umane. Aceasta nu este produsul reflectării sau imaginării individuale. Pozitiv, este afirmat intermediul uman. „Oamenii au vorbit de la Dumnezeu.” Concluziile false care pot fi trase din termenii absoluţi ai negaţiilor anterioare sunt înlăturate de recunoaşterea agentului uman. Dar în timp ce oamenii au vorbit, ei au vorbit de la Dumnezeu, şi aceste date armonizează faptul agentului uman cu negările interpretărilor particulare şi a voii omului. Ei au vorbit de la Dumnezeu deoarece ei au fost născuţi de Duhul Sfânt. (34)

Aici avem în mod simplu unirea dintre agentul uman şi cel divin. Dar caracterul divin al profeţiei este asigurat de caracterul specific al influenţei Duhului. El a luat agenţii umani astfel încât ei au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu, nu cuvântul lor. (35)

Acest pasaj este relevant în discuţia despre natura organică a inspiraţiei.

10) Matei 5:17, 18

Nu este necesară o exegeză detaliată a acestui pasaj pentru a percepe semnificaţia sa. Câteva comentarii sunt suficiente.

a) Cuvintele „legea sau proorocii” în v. 17 şi „legea” în v. 18, după toată probabilitatea, amândouă desemnează întregul Vechi Testament. De vreme ce afirmaţia este întemeiată şi explicată de v. 18 (observaţi că), termenul lege desemnează probabil aceeaşi entitate. În orice caz, comentariul lui Murray este exact. „Ar fi în întregime arbitrar şi cu adevărat cazuistic şi contrar tuturor dovezilor să presupui că există cel mai mic indiciu … că alte părţi ale Vechiului Testament sunt într-o categorie diferită din punct de vedere al autorităţii.” (36)

b) În aceste versete Isus îşi afirmă convingerea sa că în general şi în cel mai mic detaliu aceste scrieri posedă o autoritate inviolabilă. Observaţi comentariul lui Murray asupra legăturii dintre versetele 17 şi 18. „Iota este cea mai mică literă a alfabetului evreiesc şi „titlul” este minusculul cornet sau proiectare care distinge consoanele care au o formă asemănătoare una de cealaltă.” (37) Singura concluzie potrivită este că Isus a învăţat inspiraţia verbală absolută a Vechiului Testament. „Prin cea mai stringentă necesitate există doar o concluzie, şi anume, că legea este infailibilă.” (38)

11) Ioan 10:34-36

a) Dificultatea mărturiei

După cum se ştie bine, natura răspunsului lui Isus fariseilor este dificilă şi neînţeleasă. Întrebarea se preocupă la felul cum referirea lui Isus la Psalmul 82:6 are legătură cu pretenţia sa că El este Dumnezeu în cel mai înalt sens al cuvântului şi nu doar în sensul figurat al acelui pasaj. Warfield presupune că Isus pur şi simplu îşi apără folosirea verbală a expresiei, Fiul lui Dumnezeu, cu referire la El şi nu are nici o intenţie în acest argument să îşi apere dumnezeirea sa totală. (39) Totuşi, adevărul este că aceasta nu întunecă mărturia sa pentru scopurile noastre.

b) Baza mărturiei

Coloana vertebrală a răspunsului lui Isus fariseilor sau orice înţelegere a acestuia este apelul său la Scripturi, specific la Psalmul 82:6. Acest apel este incontestabil autoritar aşa cum remarcă Isus în v. 35. Scriptura nu poate fi zdrobită. Warfield spune:

Mişcarea cugetării are efectul că, deoarece este imposibil pentru Scriptură – termenul este general şi mărturiseşte caracterul unitar al Scripturii (acesta este totul, cu scopul la dispoziţie, a unei bucăţi) – de a i se opune, de aceea această Scriptură particulară care este citată trebuie să fie luată ca fiind o autoritate incontestabilă. De aceea, ceea ce avem aici este cea mai puternică afirmaţie a autorităţii fără defect a Scripturii; precis ceea ce este adevărat despre Scriptură că ea „nu poate fi zdrobită.” Acum, care este lucrul particular din Scriptură, pentru confirmarea căruia autoritatea fără defect a Scripturii este invocată astfel? Este una din clauzele ei întâmplătoare – mai mult decât atât, chiar forma expresiei sale este una din cele mai întâmplătoare clauze. Aceasta înseamnă, desigur, că în punctul de vedere al Mântuitorului autoritatea fără defect a Scripturii adaugă la forma expresiei cele mai întâmplătoare clauze ale sale. Aceasta aparţine în întregime Scripturii, până în cele mai mici articole, cea a autorităţii sale fără defect. (40)

c) Întinderea mărturiei

Ceea ce face acest pasaj atât de frapant şi important este că nu există nici un dubiu cu privire la identitatea acelor scrieri cărora le este atribuită autoritatea divină. Este discutabil, anumite îndoieli sunt posibile în 2 Petru 1:19, chiar mai puţin în Matei 5:17, dar nici unul nu este posibil în Ioan 10:34.

Termenul legea din v. 34 este o referire la întregul Vechi Testament aşa cum clarifică citarea Psalmului 82:6. (Aceasta înseamnă că Vechiul Testament în întregime era înţeles de Isus a fi legea divină – care avea, cu alte cuvinte, autoritatea absolută.) Termenul Scriptura din v. 35 desemnează foarte clar Vechiul Testament în întregime. Silogismul presupus în argumentul lui Isus este acesta:

Premiza majoră: Scriptura nu poate fi zdrobită.

Premiza minoră: Psalmul 82:6 este Scriptură.

Concluzia: Psalmul 82:6 nu poate fi zdobit.

Acest silogism implică cu siguranţă că termenul Scriptură din acest pasaj este o referinţă la întregul Vechi Testament.

d) Obiecţia faţă de mărturie

Atât de clară şi de incontestabilă este această înţelegere a lui Ioan 10:34-36 încât adversarii săi au trebuit să se refugieze în revendicarea că argumentul lui Isus este „ad hominem.” Cu alte cuvinte, ei susţin că Isus a spus că Scriptura nu poate fi zdrobită nu numai pentru că aceasta este ceea ce credeau adversarii Săi evrei. Fără îndoială în Ioan există o ironie în referinţele la legea iudaică. Conform Ioan 15:25, 7:51, 8:17, 18:31, 19:7. Totuşi, nu există nici o dovadă că aceasta implică respingerea lui Isus a legii. De fapt, acolo este indicaţia opusă. Conform Ioan 5:39. În afara lui Ioan există apeluri la autoritatea Vechiul Testament de către Isus care a făcut ridicol apelul la un argument presupus ad hominem. Exemplul frapant al unor astfel de pasaje este găsit în Matei 4:1-11 unde Isus a respins apelurile Diavolului la Scripturi.

12) Matei 4:1-11

Isus apelează la Vechiul Testament de trei ori în acest pasaj prin formula „este” sau „stă scris.” Conform versetelor 4, 7, 10. Acest mod de a cita Vechiul Testament este frecvent şi în altă parte în Noul Testament. (41) Cu expresia prepoziţională presupusă „în Scripturi” menţionată ca autoritatea finală mărturiseşte autoritatea a ceea ce a este scris deoarece este scris. Nici o altă mărturie mai clară faţă de inspiraţia verbală absolută nu ar fi mai de dorit. Warfield spune:

Simplul „este scris” a fost citarea decisivă a autorităţii fără defect a Scripturilor lui Dumnezeu, îmbrăcate astfel în toate părţile în toate declaraţiile lor, cu autoritatea Sa. Abia ne-am putea imagina o utilizare care să expună mai lămuritor evaluarea Scripturilor ca mintea lui Dumnezeu exprimată sau sensul înrădăcinat al unităţii sale şi egala sa autoritate în toate părţile ei.

Nu ar trebui să trecem uşor peste aceste implicaţii înalte ale folosirii absolutului pentru a cita cuvântul Scriptural, şi în special sugestiile frecvenţei sale relative. Nici un index mai bun nu s-ar fi putut permite cu privire la sensul autorităţii omogene a documentului astfel citat care a stăpânit minţile scriitorilor Noului Testament şi ale Domnului nostru ca cel raportat de ei. Conştiinţa autorilor umani, prin care Scripturile au fost încredinţate pentru a fi scrise, se retrage în fundal; deşi este absorbit în contemplarea autorităţii divine care stă în spatele lor şi se exprimă pe sine prin ele. (42)

Concluzie:

O observaţie este garantată şi cerută în acest punct. Aceasta este că Scriptura în sine învaţă doctrina inspiraţiei verbale depline şi infailibilitatea consecventă a Vechiului Testament. Aceasta înseamnă că nu poate fi vorba de o „infailibilitate limitată” sau „infailibilitate în probleme de credinţă şi viaţă dar nu pentru ştiinţă şi istorie” sau „infailibilitate dar nu fără greşeli.” Dacă este admisă vre-o eroare în Vechiul Testament, atunci nu numai acel pasaj este greşit, ci şi învăţătura doctrinară penetrantă a Noului Testament că Vechiul Testament este infailibil este greşită în sine. Cu admiterea unei erori în Vechiul Testament autoritatea doctrinară a Bibliei este sfărâmată. Astfel toate jumătăţile de măsură sunt excluse. Problema este despre infailibilitate sau greşeală, oameni supuşi greşelilor sau infailibilitate divină, opinii umane sau autoritate divină.

Pentru Noul Testament

Introducere:

a) Încrederea

Punctul acestei secţiuni nu este să dovedească exhaustiv autoritatea fiecărei cărţi din canonul Noului Testament. Acest subiect este adresat în Doctrina Canonului. Tot ce este necesar aici este să întemeiem faptul că în principiu Noul Testament are aceeaşi autoritate (insuflată de Dumnezeu) ca şi Vechiul Testament.

b) Metoda

Cum vom demonstra inspiraţia Noului Testament? (43)

Presupunerea şi temeiul primar pentru extinderea autorităţii Vechiului Testament la Noul Testament este relaţia specifică de unitate organică ce există între ele.

În timp ce nu avem aceeaşi masă de mărturii a inspiraţiei Noului Testament cum avem pentru Vechiul Testament, şi în timp ce circumstanţele au fost astfel că nu ne puteam aştepta la un acelaşi tip de caracterizare inclusivă, aceasta nu înseamnă că nu avem nici o dovadă pe baza căreia să susţinem originea divină şi caracterul Noului Testament. Avem suficiente dovezi şi acum ne îndreptăm atenţia asupra lor.

Unitatea organică a celor două Testamente este presupunerea apelului la autoritatea Vechiului Testament şi la aluziile la el care abundă în Noul Testament. Faptul unităţii organice suportă întrebarea cu privire la inspiraţia Noului Testament. Căci dacă mărturia autoritară a Noului Testament suportă caracterul infailibil şi de ne-zdrobit al Vechiului Testament, aşa cum am descoperit noi, cum ar putea ceva care formează o unitate organică cu Vechiul Testament să aibă un caracter total diferit în ce priveşte natura sau inspiraţia sa? Când implicaţiile unităţii organice sunt apreciate în întregime, devine imposibil să credem că divinitatea Noului Testament poate fi pe un plan mai jos decât cea a Vechiului. Cu siguranţă, dacă Vechiul Testament, potrivit mărturiei în chestiune, are cea mai mare legătură sau autoritate, este infailibil, şi Noul Testament trebuie să fie la fel.

Acest argument din unitatea organică are o forţă specifică când înţelegem corect implicaţiile revelaţiei progresive. Noul Testament stă faţă de Vechiul în relaţia de desăvârşire pentru pregătire; acesta întrupează o dezvăluire mai deplină şi mai glorioasă a caracterului lui Dumnezeu şi a voii Sale. Aceasta este semnalizată de faptul că în aceste zile din urmă Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său care este strălucirea slavei sale şi imaginea expresă a fiinţei sale (Evrei 1:1-3). În limbajul lui Pavel slava Noului Testament este slava care depăşeşte orice slavă (2 Corinteni 3:10, 11). Scriptura Noului Testament păstrează cu evlavie şi ne transmite conţinutul acelui legământ nou mai bun, întemeiat pe promisiuni mai bune. Aceasta este în conformitate cu natura desăvârşită a Noului Testament, cu slava excelentă inerentă în Noul Testament şi cu finalitatea adăugată revelaţiei singurului Fiu al lui Dumnezeu pentru a presupune că Scriptura care are o astfel de economie, ar putea să îi lipsească acea infailibilitate pe care martorii autoritari – Domnul nostru şi apostolii săi – o predică despre Noul Testament? Aceasta este contrar cu orice analogie raţională şi orice motiv de a susţine o astfel de presupunere. (44)

Observaţi comentariile perspicace ale lui Kuyper:

Scriptura Noului Testament nu este atât de direct acoperită de autoritatea lui Hristos şi a apostolilor Săi ca Vechiul Legământ. Legea şi Profeţii formau o Scriptură care deja exista, şi cu privire la care verdictul lui Isus şi folosirea sa poate da o explicaţie finală; dar Noul Testament încă nu exista, şi de aceea nu putea fi supus unei judecăţi în cercul lui Isus. Autoritatea absolută şi imediată pe care Episcopul de Roma pretinde a fi reprezentantul lui Hristos şi capul Bisericii îi lipseşte sigiliul Divin, de care are nevoie pentru a imprima timbrul Divin pe Scriptura Noului Testament. Autoritatea absolută necesară pentru o astfel de sigilare, în afara noastră, lipseşte aici. Punctul nostru de plecare fixat nu stă în Noul ci în Vechiul Testament. Vechiul Testament este pentru noi punctul nostru fix de sprijin, şi Noul nu se poate legitima pe sine altfel decât ca şi complementul şi coroana Vechiului, postulat de Vechiul, presupus şi profeţit de Hristos, şi de fapt a venit prin continuarea credinţei acceptate în Biserica lui Hristos. O anumită paralelă cu atitudinea autorităţii Vechiului Testament înainte de apariţia lui Hristos nu trebuie să fie negată aici. Deşi mărturia decisivă a lui Isus cu privire la Scriptură care exista atunci ne oferă cea mai neclintită fundaţie obiectivă pe care se odihneşte autoritatea sa, totuşi nu putem pierde din vedere că respectul pentru această autoritate nu a provenit mai întâi din venirea lui Isus, ci era deja predominantă înainte ca El să se manifeste în trup. Hristos doar s-a conectat pe Sine cu ceea ce exista, şi a pus sigiliul Său ca o autoritate care era recunoscută universal. Autoritatea Scripturii Vechiului Legământ s-a ridicat din aceasta chiar aşa ca cea a Noului Testament.

Aceasta a fost aşa cum a găsit-o Isus, rezultatul factorilor organici care au lucrat asupra poporului lui Dumnezeu în Dispensaţia Veche; o autoritate care a fost întemeiată ferm doar treptat, şi nu s-a menţinut pe sine într-un sens absolut, cu excepţia conflictului şi a competiţiei, împotriva pretenţiei Apocrifei şi a altor scrieri influente, dar ca lungime a predominat universal într-un domeniu mărginit cu agerime. Ca o paralelă cu ridicarea autorităţii Noului Testament aceasta este de valoare pentru noi, deoarece ea arată că o astfel de autoritate se poate întemeia pe sine gradat prin factori psihici şi într-o legătură organică cu viaţa poporului lui Dumnezeu, şi într-un asemenea fel încât Hristos o întăreşte după aceea ca o autoritate în întregime legală şi valabilă. Din aceasta este evidentă posibilitatea ca într-un mod potrivit, fără o legitimare exterioară, o astfel de autoritate poate fi impusă, şi că după aceea ea poate apărea că a fost întemeiată legal în întregime. Astfel nu este nimic ciudat în ea, ca într-un fel neobservat asemănător Scriptura Noului Testament a dobândit gradat autoritatea pe care de atunci a exersat-o. Din punct de vedere al psihologic al procesului de ridicare a acestei autorităţi, aceasta este una şi cu privire la Noul şi cu privire la Vechiul Testament. Descrierea acestui proces este sarcina ştiinţei Canonice, şi de aceea ea este înafara orizontului nostru. Dar necesitatea internă are nevoie să fie indicată, cu aceasta Vechiul a avut nevoie de Noul Testament, şi cum această necesitate a fost realizată universal. (45)

Caracterul profetic al Vechiului Testament a necesitat un Nou Testament. Noul Testament proclamă că este acea împlinire. De aceea, în istoria răscumpărătore sau în descoperirea organică acesta există pe un acelaşi sau chiar pe un plan superior comparativ cu Vechiul. Astfel, acest fapt cere ca o autoritate şi o inspiraţie egală să fie atribuită scrierilor din Noul Testament. Următoarele date din Noul Testament dovedesc unitatea organică şi egalitatea consecventă a Noului Legământ cu Vechiul Legământ.

1) Pasaje clasice care învaţă unitatea organică

a) Evrei 1:1, 2a

Amândouă sunt vorbite de Dumnezeu. În anumite privinţe Noul este superior.

b) 2 Corinteni 3:10, 11

Şi Vechiul şi Noul posedă o slavă divină. Totuşi Noul are o slavă mai mare. Legătura dintre acest fapt şi autoritatea Scripturii este explicită în acest context unde citirea Vechiului Legământ este menţionată, versetele 14-16. Dacă şi Noul este inscripturat, având slava divină care excelează, oare nu este în mod egal insuflat de Dumnezeu şi autoritar?

2) Pasaje specifice care învaţă autoritatea egală

a) Autoritatea egală a autorităţilor personale ale Noului Legământ (Romani 16:25f; 2 Petru 1:16-21, 1 Corinteni 15:3-11, 2 Petru 3:1, 2; Ioan 2:22)

b) Autoritatea egală a autorităţilor scrise ale Noului Legământ (Ioan 20:30, 31; 21:24, 25 [Aici este folosit termenul tehnic pentru citarea Scripturii.]; 2 Petru 3:16; 1 Timotei 5:18) (46)

Obiecţiile autorităţii sale

Obiecţii generale

Din umanitatea Bibliei:

Obiecţia care este discutată aici poate fi afirmată astfel: Biblia este scrisă de oameni. Oamenii sunt liberi, finiţi şi greşesc. Biblia trebuie să conţină erori. Murray extinde aceasta:

Acest fapt simplu şi ne-combătut i-a condus pe mulţi studenţi ai Bibliei la concluzia că Biblia nu poate fi în sine Cuvântul lui Dumnezeu infailibil şi fără greşeli. Ei au spus că Dumnezeu a trebuit să folosească materialul pe care îl avea la dispoziţia sa şi de vreme ce materialul pe care îl avea erau oameni supuşi greşelilor, el a trebuit să ne dea cuvântul său într-o formă întinată de defectele ce ies din oamenii supuşi greşelilor. Cu alte cuvinte, Dr. J. Monro Gibson a spus:

„Pentru început este important să ne amintim că cel mai desăvârşit artist este limitat de natura materialului său. El poate avea gânduri şi inspiraţii mai presus şi dincolo de ceea ce el poate exprima în alb şi negru sau în colori, în marmură sau în bronz, în vorbire sau în cântec; dar oricât de perfectă ar fi ideea sa, aceasta trebuie, în găsirea expresiei, să împărtăşească imperfecţiunile formelor în care el lucrează. Dacă acest fapt foarte evident ar fi păstrat în minte, cele mai multe dintre dificultăţile care au blocat subiectul inspiraţiei nu s-ar fi ridicat niciodată.” (47)

Şi apoi Dr. Gibson continuă să enumere câteva dintre limitările cu care a avut de a face Dumnezeu, limitări ale agentului uman, a limbii umane şi a formelor literare.

Printr-un argument plauzibil de acest fel studenţii Bibliei prea grăbiţi au ajuns la concluzia că factorul uman sau, aşa cum noi preferăm să îl numim, mijlocul uman stabileşte această chestiune şi că Biblia, deşi este Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să fie în acelaşi timp cu greşeli, cel puţin în detaliul ştiinţific şi istoric, pur şi simplu deoarece el a venit la noi prin slujirea oamenilor. Dr. Gibson este foarte gelos de faptul că noi ar trebui să urmărim faptele şi să lăsăm Biblia să Vorbească pentru sine decât să abordăm Biblia cu o noţiune preconcepută a infailibilităţii divine. Totuşi, chiar pentru că suntem geloşi ca Biblia să vorbească pentru sine, nu trebuie să luăm ca ceva sigur faptul că autoritatea umană necesită existenţa greşelilor. (48)

Trei consideraţii arată eroarea acestei obiecţii:

1) Punctul de vedere general ortodox şi cel reformat al relaţiei dintre divin şi uman

Conform modalităţii de ilustrare a doctrinei persoanei lui Hristos. Umanitatea lui Hristos nu atenuează sau neagă întreaga Sa dumnezeire cu toate implicaţiile sale. Conform şi metodei de ilustrare a doctrinei Prevederii Divine. Deplina umanitate şi libertatea acţiunii unei persoane nu neagă sau diminuează caracterul său stabilit.

2) Doctrina reformată specifică a inspiraţiei organice

Doctrina inspiraţiei organice este înrădăcinată în punctele de vedere de mai sus: Doctrinele persoanei lui Hristos şi a prevederii divine. Aceasta neagă orice punct de vedere mecanic sau dictat al inspiraţiei în care umanitatea scriitorului este suspendată. Aceasta învaţă deplina umanitate a Bibliei adică, faptul că scriitorii umani au personalităţi şi o influenţa liberă care au fost pe deplin operaţionale. Aceasta învaţă divinitatea completă şi detaliată a Bibliei, adică precis vorbirea lui Dumnezeu fără distorsiunea umană. Dumnezeu a făcut gurile acestor oameni, prin prevederea Sa generală şi prin harul special creând precis instrumentul dorit.

3) Necesitatea logică a altor poziţii (care neagă doctrina reformată a libertăţii divine şi umane)

a) Liberalii care neagă doctrina inspiraţiei depline pierd infailibilitatea de orice fel. Murray argumentează:

Cei care se luptă astfel ar trebui să fie conştienţi de implicaţiile poziţiei lor. Dacă greşelile umane înlătură o Scriptură infailibilă, atunci prin logica fără rezistenţă trebuie să susţinem că nu putem avea nici o Scriptură care este infailibilă şi fără greşeală. Toată Scriptura vine la noi prin intermediul oamenilor. Dacă un astfel de mijloc implică greşeala, atunci o astfel de greşeală trebuie să fie ataşată întregii Scripturi. Prin ce garanţie poate fi menţinută o imunitate faţă de greşeală în privinţa „conţinutului spiritual” şi nu în privinţa faptului istoric sau ştiinţific? Este greşeala umană suspendată când „adevărul spiritual” este afirmat dar nu este suspendat în alte probleme mai puţin importante? (49)

Mai mult, dacă infailibilitatea se poate adăuga „adevărului spiritual” enunţat de scriitorii biblici, atunci este evident că o anumită influenţă extraordinară divină trebuie să fi intervenit şi a devenit operativă ca să împiedice greşeala umană de a-şi lăsa urma asupra adevărului exprimat. Dacă influenţa divină ar putea interveni la anumite puncte, atunci de ce aceeaşi putere de păstrare nu şi-ar exercita în fiecare punct al scrierii Scripturii? Din nou, cu siguranţă greşeala umană este tot atât de răspunzătoare a fi la lucru în legătură cu enunţarea adevărului transcendent la fel ca atunci când tratează cu detaliile întâmplărilor istorice. (50)

b) Pentru apărătorii arminiani ai doctrinei inspiraţiei depline. Unul din următoarele trei rezultate trebuie să aibă loc. Primul, ei ar putea menţine o teorie a inspiraţiei dictate şi să ignore dovada biblică împotriva ei. Atât de masivă este dovada biblică pentru deplina umanitate a Bibliei încât aceasta trebuie să fie o poziţie foarte instabilă. Astfel, probabil că ei se vor muta spre una din următoarele alternative. Astfel, al doilea, va fi negarea (inspiraţiei verbale absolute şi a infailibilităţii). Acesta este ilustrat de Clark Pinnock a cărui arminianism l-a forţat să renunţe la doctrina infailibilităţii. (51) A treia posibilitate este că arminianii vor renunţa la arminianismul lor când vor realiza că alegerea lor este sau punctul de vedere reformat sau adoptarea unui punct de vedere liberal despre Scriptură. Aceste tendinţe logice vor rezulta.

Concluziile garantate de evaluările de mai sus sunt două: (1) Infailibilitatea implică suveranitatea divină. (2) Toate doctrinele sunt interconectate.

Din folosirea Vechiului Testament de către Noul Testament

Conform „Folosirii Vechiului Testament de către Noul Testament” a lui Roger Nicole, Revelaţia şi Biblia, editată de C. F. H. Henry.

Din istoria Bisericii

Unii argumentează că doctrina infailibilităţii şi a inspiraţiei verbale absolute a Scripturii este o invenţie modernă a fundamentaliştilor. Împotriva acesteia se poate argumenta că inspiraţia verbală absolută este şi a fost din totdeauna doctrina Bisericii. Orice negare aparentă a acesteia de către marii teologi poate fi socotită în două feluri. Primul, neînţelegerea noastră poate fi socotită pentru aceasta. De exemplu, critica copiştilor a fost uneori înţeleasă greşit pentru critica autografelor originale. Al doilea, imprecizia teologului (felurile sale neglijente de afirmaţii cu privire la imaturitatea istorică relativă a scriitorului). Murray remarcă:

Nu trebuie să ne îndoim că această distincţie între cererile preciziei pedante, pe de o parte, şi o afirmaţie adecvată la situaţia şi intenţia, pe de altă parte, Calvin a vrut să o repare când a spus că „apostolii nu au fost atât de minuţioşi încât să se acomodeze ei înşişi la cei ne învăţaţi.” Nu garantăm în mod necesar că remarcile lui Calvin sunt cele mai potrivite pentru soluţia întrebărilor care se ridică în legătură cu Fapte 7:14 şi Evrei 11:21. Am putea chiar admite că limbajul folosit de Calvin în aceste legături este ne-înţelept şi nu este în acord cu precauţia obişnuită a lui Calvin când reflecta asupra originii divine şi asupra caracterului Scripturii. Dar nu ar trebui să fim surprinşi că un scriitor atât de prolific precum Calvin în anumite ocazii să îi scape remarci sau chiar să exprime poziţii inconsecvente cu direcţia penetrantă şi guvernantă a gândirii şi învăţăturii sale. În Calvin avem o masă de afirmaţii limpezi şi de un argument extins cu efectul că Scriptura este impenetrabilă şi sacră, şi ar fi un mijloc de disperare să luăm câteva comentarii aleatoare, să le forţăm din rezultatul total al învăţăturii lui Calvin, şi să construim pe ele o teză care să fie contrară cu afirmaţiile sale repetate cu privire la caracterul sacru al Scripturii ca oracol al lui Dumnezeu şi ne-având nimic uman amestecat cu ea. (52)

Deoarece infailibilitatea nu era o problemă de controversă, erau folosite moduri de vorbire imprecise. (53)

Din absenţa autografelor

Conform celor spuse mai sus sub necesitatea Scripturii şi de asemenea tratamentele notate în notele de la final. (54)

Obiecţiile specifice

Vezi comentariile standard ortodoxe şi observaţi lucrarea lui Alexander Haley Contradicţii presupuse ale Bibliei.

III. Perfecţiunea Scripturii

Introducere:

Sub acest titlu vom trata atributele suficienţei şi ale clarităţii. Deşi ele sunt deosebite conceptual şi adesea sunt tratate separat, aceste atribute ale Scripturii sunt şi inseparabile şi integral legate. Mai mult, de vreme ce semnificaţia lor depinde de asocierea mărturisirii lor, este folositor să le tratăm împreună. Planul este următorul:

1. Suficienţa Scripturii
2. Claritatea Scripturii
3. Precauţii
4. Concluzii
5. Suficienţa Scripturii
6. Definiţia ei

Este de mare ajutor la începutul acestei expuneri cu privire la înţelesul suficienţei Scripturii să ne amintim articulaţia clasică a acestui atribut al Scripturii formulată în Mărturisirea de credinţă de la Westminster, 16a: „Întregul sfat al lui Dumnezeu cu privire la toate lucrurile necesare pentru slava Sa, mântuirea omului, credinţă şi viaţă, este sau înregistrat expres în Scriptură, sau prin consecinţa bună şi necesară poate fi dedus din Scriptură: la care nimic nu mai trebuie adăugat, fie de noi revelaţii ale Duhului sau de tradiţii ale oamenilor.” (55)

Afirmată negativ

Observaţi în primul rând că nu se afirmă în această definiţie – ce nu înseamnă suficienţa Scripturii. În mod clar, în primul rând suficienţa Scripturii nu înseamnă că tot ce avem nevoie să cunoaştem despre subiectele descrise în definiţia Westminster este afirmat sau explicit, în Scriptură sau, am putea adăuga, literal. Turretin extinde aceasta prin afirmaţia: „Întrebarea nu este dacă totul trebuie să fie afirmat în termeni literali sau direct şi explicit, în Scriptură admitem că multe lucruri sunt deduse corect din Scriptură prin raţionament logic, şi apoi este privit ca şi Cuvântul lui Dumnezeu.” (56)

Este evident, în al doilea rând, din definiţia de mai sus că suficienţa Scripturii nu implică „atot-suficienţa.” Suficienţa este definită întotdeauna cu referire la un anume scop. Prima întrebare în această problemă trebuie să fie întotdeauna: Suficientă pentru ce? În timp ce problema naturii exacte a scopului pentru care Scripturile sunt suficiente va fi extinsă mai târziu în această lucrare, ar trebui să fie clar că suficienţa Scripturii este afirmată cu multă grijă (şi astfel este limitată) în definiţia de mai sus. Biblia nu este atot-suficientă pentru orice scop imaginabil. De exemplu, Scripturile nu sunt suficiente ca un manual de matematică, biologie, sau spaniolă. Suficienţa Scripturilor nu este o suficienţă cu privire la scopul învăţării geometriei sau a algebrei. Preoţii de la Westminster şi-au mărturisit credinţa lor în suficienţa, dar nu în atot-suficienţa Scripturii.

Afirmată pozitiv

Atunci, care este mai exact scopul pentru care Scripturile sunt suficiente? O reflecţie de un moment asupra traseului parcurs deja de acest curs în această expunere a doctrinei revelaţiei trebuie să ne informeze cu siguranţă că suficienţa Scripturilor nu este nimic mai mult sau mai puţin decât suficienţa sa de a îndeplini scopurile revelaţiei răscumpărătoare. Aceasta este clar cu siguranţă din afirmaţia delimitatoare din Mărturisirea, „toate lucrurile necesare pentru slava Sa, mântuirea omului, credinţa şi viaţa.”

Teologii care vorbesc adesea în stenografie teologică ne spun că Scripturile sunt suficiente pentru a ne arăta calea mântuirii. Acest lucru este predispus spre a fi înţeles greşit azi datorită „mentalităţii de minimizare” care are intenţia de a reduce calea mântuirii la cele mai goale elemente. Cu siguranţă trebuie să fie clar că o astfel de înţelegere a suficienţei Scripturii este o deviere de la înţelegerea istorică, reformatoare articulată în Mărturisirea de la Westminster. „Toate lucrurile necesare pentru slava Sa, mântuirea omului, credinţă şi viaţă” este mai mult decât cele „Patru legi spirituale.” Aceasta nu este mai puţin decât suficienţa pentru răscumpărarea omului în întreaga sferă etico-religioasă a vieţii.

Terminologia folosită (întreaga sferă etico-religioasă) poate fi opacă sau sună tehnic. De aceea, trebuie să facem mai multe consideraţii care o deschid. Prima, Scriptura trebuie să fie suficientă pentru a face de cunoscut oamenilor planul mântuirii (2 Timotei 3:15). A doua, Scriptura trebuie să fie suficientă pentru a face de cunoscut creştinului extinderea deplină a obligaţiei sale faţă de Dumnezeu (2 Timotei 3:17). A treia, Scriptura trebuie să fie suficientă pentru a-l face pe omul lui Dumnezeu să ordoneze viaţa colectivă sau instituţională a poporului lui Dumnezeu (2 Timotei 3:16). Cel puţin aceste patru lucruri sunt implicate în Scripturi ca fiind suficiente pentru răscumpărarea în întreaga sferă etico-religioasă a vieţii omului.

Trebuie să reflectăm la amploarea acestei afirmaţii. Când ne amintim că sfera etico-religioasă este sfera supremă a vieţii şi cunoaşterii umane, devenim tot mai conştienţi de mărimea şi de valoarea mărturisirii despre suficienţa Scripturilor. Deşi nu este o mărturisire a atot-suficienţa Scripturilor, aceasta este o mărturisire a ceea ce este suficient pentru a fi baza şi punctul de pornire pentru orice alt efort ştiinţific. Scripturile nu sunt un manual de biologie, dar ele oferă suficiente perspective etico-religioase de bază pentru orice ştiinţă corectă a biologiei. Biblia nu este suficientă pentru tot ce facem noi, dar ea vorbeşte cu privire la tot ceea ce facem suficient încât să dea slavă lui Dumnezeu, să arate calea mântuirii, calea datoriei.

Putem considera spre ilustrare o zi tipică de marţi din viaţa Chris College, un student universitar cu specializarea în inginerie. Biblia sa este insuficientă ca manual pentru orele sale de Calcul matematic, Biologie şi Franceză; dar aceasta îi arată calea datoriei într-o zi tipică de marţi. Aceasta îl învaţă pe el să se roage şi să citească Biblia sa de dimineaţă, să fie harnic şi perspicace în studiile sale, şi să abată privirea sa când colega sa ispititoare merge prin librărie când el studiază. Astfel, sfera etico-religioasă a cunoaşterii umane este deosebită faţă de alte sfere, ea este de bază pentru toate sferele de cunoaştere.

Un punct în plus mai trebuie să fie subliniat cu referire la suficienţa Scripturilor. Istoric vorbind, el este cel mai esenţial. Suficienţa Bibliei înseamnă suficienţa sa unică. Ea este suficientă pentru a împlini scopurile revelaţiei răscumpărătoare fără suplimentarea cu „revelaţii noi” (pretinse de unii anabaptişti şi de alţii) sau cu „tradiţii ale oamenilor” (ca acele tradiţii extra-biblice pretinse de biserica Romano Catolică). Turretin declară chestiunea cu precizia sa obişnuită. „Întrebarea nu se pune dacă tradiţiile divine şi apostolice, adică toate învăţăturile care au fost încredinţate de Hristos sau de Apostoli, trebuie să fie acceptate; oricine admite aceasta repede. Întrebarea este dacă vre-o astfel de tradiţie este dată doar în Scriptură.” (57)

Aceasta şi nu alta este viziunea asupra suficienţei Scripturilor pe care următoarea discuţie va încerca să o demonstreze ca fiind garantată de revelaţia divină.

Demonstrarea ei

Argumentul teologic

Deja s-a argumentat în lecturile anterioare că scopul revelaţiei răscumpărătoare cerea conservarea acelei revelaţii răscumpărătoare. Faptul că Dumnezeu ar trebui să dea o revelaţie răscumpărătoare cu scopul mântuirii celor aleşi şi apoi să eşueze în conservarea acelei revelaţii este inacceptabil când ne amintim de suveranitatea lui Dumnezeu. De asemenea, s-a argumentat atunci când am discutat despre necesitatea Scripturilor, că inscripturarea acelei revelaţii este necesară pentru păstrarea ei. Cele două argumente tocmai menţionate au ca şi corolar al lor necesar suficienţa inscripturării revelaţiei răscumpărătoare. Legătura este următoarea. Revelaţia răscumpărătoare dată original de Dumnezeu trebuie să fie privită cu siguranţă ca fiind suficientă pentru scopurile pentru care a fost dată. Să gândim altfel înseamnă să contestăm înţelepciunea lui Dumnezeu. Aşa cum Heppe remarcă, „ … perfecţiunea Scripturii se odihneşte asupra divinităţii ei.” (58) Divinitatea revelaţiei răscumpărătoare necesită suficienţa ei. Totuşi nu ne putem gândi că pentru că această revelaţie răscumpărătoare suficientă ar trebui să se fi pierdut şi de aceea Dumnezeu a inscripturat-o. Procesul inscripturării a fost mijlocul necesar pentru conservarea revelaţiei răscumpărătoare. Faptul că orice parte necesară a acestei suficienţe a revelaţiei ar trebui lăsată ne inscripturată este de neconceput. Aceasta ar fi o negare a învăţăturii Bibliei cu privire la necesitatea inscripturării. Scopul revelaţiei răscumpărătoare când este legată de necesitatea inscripturării pentru conservarea este cere pur şi simplu suficienţa Scripturilor.

La acest argument teologic trebuie adăugat că datele specifice din Scriptură care afirmă clar că în revelaţia răscumpărătoare inscripturată avem o revelaţie suficientă a voii lui Dumnezeu.

Pasajul clasic

Ne surprinzător afirmaţia clasică a suficienţei Scripturii este găsită într-un pasaj crucial pentru alte atribute ale Scripturilor, în particular autoritatea ei. Acest pasaj este 2 Timotei 3:15-17. Există trei afirmaţii în acest pasaj care sunt importante cu referire la chestiunea discutată.

Există afirmaţia din versetul 15b, „scrierile sfinte care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire …” Aici este afirmat explicit că Scripturile conţin toată înţelepciunea necesară pentru mântuirea noastră.

Există afirmaţia din versetul 16, „Toată Scriptura … de folos pentru învăţătură, mustrare, corectare, pentru antrenare în neprihănire.” Termenul tradus „de folos” în traducerea NASV () înseamnă folositor, benefic, avantajos. Cele patru foloase ale Scripturii enumerate aici de Apostol implică cu siguranţă faptul că Scripturile sunt un manual suficient pentru tânărul „Pastor Timotei”. Tânărul Pastor Timotei se confruntă cu un şir de nevoi tulburătoare în Efes care cer multe feluri de slujire. Probabil el s-a întrebat adesea „Cum voi împlini aceste provocări multiple?” Afirmaţia lui Pavel are efectul că Scripturile pot să îl echipeze pe Timotei pentru orice slujire pe care el a fost chemat să o dea.

Există afirmaţia din versetul 17, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Această afirmaţie ne asigură că Scripturile nu sunt doar moderat folositoare pentru omul lui Dumnezeu, ci sunt în întregime suficiente pentru toate nevoile sale ca om al lui Dumnezeu. În primul rând, Pavel afirmă că Scripturile sunt suficiente (). Potrivit lexiconului grec (BAG) acest cuvânt înseamnă complet, capabil, competent – în stare să împlinească toate cererile care i se pun. În al doilea rând, Pavel accentuează această întregire folosind un cuvânt cu aceeaşi rădăcină () care înseamnă a echipa sau a aproviziona. Prefixul face ideea autoritară, adică complet aprovizionat, total echipat. În al treilea rând, Pavel subliniază competenţa sau suficienţa Scripturilor adăugând distinctiv că această putere echipatoare, această competenţă este „pentru orice lucrare bună” ( ).

Încă două remarci sunt necesare pentru a completa acest tratament al pasajului clasic cu privire la suficienţa Scripturilor.

În primul rând, trebuie afirmat şi admis faptul că accentul primar al lui Pavel este că Scripturile sunt suficiente pentru „omul lui Dumnezeu.” Aşa cum va fi argumentat mai târziu sub discuţia despre claritatea Scripturilor, această expresie nu este o denumire a tuturor creştinilor, ci în mod caracteristic unuia care este însărcinat cu proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu. Acest fapt nu slăbeşte mărturia acestui pasaj faţă de suficienţa Scripturilor pentru creştini în general. Mai degrabă o sporeşte. Cu siguranţă dacă Scripturile sunt suficiente pentru datoriile complexe ale omului lui Dumnezeu, ele trebuie să fie suficiente pentru a arăta creştinilor obişnuiţi calea obligaţiilor sale. Mai departe, Epistolele Pastorale abundă de dovezi că creştinul obişnuit este înzestrat suficient pentru a săvârşi orice lucrare bună (1 Timotei 5:10; 2 Timotei 2:21; Tit 1:16, 2:14, 3:1).

În al doilea rând, trebuie să notăm că denumirile „scrierile sfinte” şi „Scripturile” nu se referă doar la Scripturile Vechiului Testament. 1 Timotei 5:17 pare să citeze maxima lui Isus găsită în Luca 10:7 ca Scriptură. 2 Petru 3:16 poate fi adăugat, pare să dea o denumire sacră epistolelor lui Pavel. Astfel, posibilitatea distinctă, dacă nu sigură, există că şi Noul Testament şi Vechiul Testament sunt în principiu indicate în 2 Timotei 3:15-17. Chiar dacă nu ar fi acesta cazul, mărturia pasajului faţă de suficienţa Scripturilor nu este micşorată. Dacă Vechiul Testament singur este suficient, atunci când mărturia Noului Testament este adăugată la el, va fi o super-suficienţă în Scripturi aşa cum le avem noi acum. (59)

Dovezi suplimentare

Multe alte texte ale Scripturii dovedesc suficienţa revelaţiei răscumpărătoare inscripturată (Deuteronom 4:2; Fapte 20:20, 27; Psalmul 19:7, 119:6, 9, 104, 128).

Claritatea Scripturii

Mărturisirea de credinţă oferă din nou formularea clasică a acestui atribut al Scripturii în Capitolul unu, paragraful şapte: „Nu toate lucrurile din Scriptură sunt la fel de simple în sine, nici la fel de clare pentru toţi: totuşi acele lucruri care este necesar să fie cunoscute, crezute şi observate pentru mântuire, sunt atât de clar expuse, şi deschise într-un loc sau altul din Scriptură, încât nu numai cel învăţat, ci cel neînvăţat, folosind mijloacele obişnuite, poate dobândi o înţelegere suficientă a lor.” Această definiţie poate fi explicată prin folosirea a trei afirmaţii simple.

Biblia este clară

Argumente pentru claritatea Bibliei

1) Claritatea Scripturii este o parte a suficienţei ei (2 Timotei 3:16, 17). Este ridicol să spunem că Scripturile sunt adecvate pentru a-l echipa pe omul lui Dumnezeu pentru orice lucrare bună, dacă ele nu sunt suficient de clare pentru ca el să le înţeleagă. Astfel de scrieri ar fi suficiente pentru nimic. Dacă cuiva i s-ar da o scrisoare de direcţie spre o anumită destinaţie care conţinea toate informaţiile necesare pentru a-l ghida pe cineva spre acea destinaţie, dar scrisul de mână cu care a fost scrisă scrisoarea era atât de neciteţ sau gramatica sa era atât de neîndemânatică încât nu putea fi înţeleasă, ar fi o simplă decepţie să vorbim despre suficienţa sa. Acelaşi caz ar fi şi cu Scripturile. În această chestiune a suficienţei care nu include claritatea ea nu este suficienţă deloc.

2) Claritatea Scripturii este presupusă în abilitatea sa de a produce convingere (2 Timotei 3:14). Verbul tradus, „devine convins de,” în traducerea NASV () înseamnă să te simţi încrezător, să fii convins. Este clar din legătura cu v. 15 că Scripturile sunt sursa acestei convingeri. Atunci punctul este acesta. Cineva nu este niciodată convins de ceva până când nu este văzut clar că este adevărat. Chiar dacă adevărul este prezentat obscur, întunecos, sau ceţos, nu va produce convingere şi încredere. De vreme ce Scriptura nu a produs doar noţiuni ci convingeri în Timotei, claritatea sa este demonstrată.

3) Claritatea sau agerimea Scripturii este afirmată în multe locuri înafara pasajului clasic 2 Timotei 3:16, 17. Conform Psalmul 19:7, 8, 119:105; 2 Petru 1:19; Proverbe 6:22, 23; Deuteronom 30:11-14.

Obiecţii faţă de claritatea Scripturii

1 Corinteni 13:12 („Căci acum vedem nedesluşit într-o oglindă”) este enunţat ca o obiecţie la claritatea Scripturii. Această înţelegere a lui 1 Corinteni 13:12 identifică în mod greşit „oglinda” cu Scriptura. Aceasta înţelege greşit întregul punct al acestui capitol. Conform expunerii acestui pasaj dată în Prolegomena în Teologia Sistematică I.

Extinderea clarităţii Scripturii

Mărturisirea vorbeşte despre extinderea clarităţii Scripturii ca despre acele lucruri care trebuie să fie cunoscute, crezute şi observate pentru mântuire. Din nou, trebuie să fie susţinut faptul că aceasta nu este intenţionată de a limita claritatea Bibliei la câteva adevăruri simple ale evangheliei. O astfel de mentalitate de minimizare era străină teologilor de la Westminster. Dovada citată mai sus mai degrabă arată că claritatea Scripturii nu trebuie limitată atât de sever. Acele lucruri necesare pentru mântuire în minţile teologilor de la Westminster cu siguranţă au inclus cel puţin datoriile centrale ale vieţii creştine şi a faptelor bune. Astfel de datorii sunt calea mântuirii. (Matei 7:13, 14)

Biblia nu este la fel de clară în toate părţile ei.

Cu siguranţă pasajul clasic relevant la acest punct este 2 Petru 3:16. Aici Petru (care a scris câteva lucruri care sunt grele de înţeles) afirmă că în scrierile lui Pavel există lucruri greu de înţeles. Trebuie să fie observat faptul că această afirmaţie este limitată cu grijă de Petru. Doar unele lucruri sunt greu de înţeles. Doar cei neînvăţaţi şi cei nestatornici deformează aceste lucruri spre propria lor pierzare. Apoi Petru adaugă ca o limitare în plus că astfel de oameni se angajează în astfel de deformare cu referire şi la restul Scripturilor. Desigur, aceasta subliniază ideea că greşeala într-o astfel de deformare nu stă în obscurităţile lui Pavel, ci în cei neînvăţaţi şi nestatornici. În mod evident prezenţa unor astfel de dificultăţi nu neagă suficienţa practică şi claritatea Cuvântului pentru scopul său răscumpărător.

Biblia nu este la fel de clară pentru toţi.

Din nou în acest punct 2 Timotei 3:15-17 ilustrează acest punct foarte sugestiv. Aceasta face două afirmaţii clare despre suficienţa şi astfel despre claritatea Scripturii în timp ce are influenţă asupra a două faze diferite ale existenţei umane.

Versetul 15 afirmă să Scripturile sunt suficient de clare pentru a da înţelepciunea care conduce la mântuire unui copil. Aceasta este implicaţia afirmaţiei lui Pavel că „de când era un copil” (literal) Timotei a cunoscut scrierile sfinte care erau în stare să îi dea înţelepciunea care duce la mântuire. Desigur, aceasta este o hiperbolă. Copii nu ştiu nimic despre vre-o scriere sfântă, lăsaţi singuri. Pavel vrea să spună că de când Timotei a cunoscut ceva, el a cunoscut Scripturile şi le-a cunoscut precis ca acele scrieri care sunt în stare să dea înţelepciunea spre mântuire chiar şi unuia care era un copil ca Timotei.

Versetul 17 afirmă că Scripturile sunt suficient de clare pentru a echipa pe omul lui Dumnezeu pentru orice lucrare bună. Ar putea fi un contrast intenţionat între copilul din versetul 15 şi omul lui Dumnezeu din versetul 17. În orice caz, este educativ să observăm ceea ce Pavel menţionează în legătură cu omul lui Dumnezeu.

Imediat suntem confruntaţi cu această întrebare: Cine este omul lui Dumnezeu? Dovada nu îl identifică pe omul lui Dumnezeu cu orice credincios, ci mai degrabă cu unul care are o poziţie oficială în slujire în poporul lui Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu este încredinţat cu o poziţie specială a conducerii în biserică de însuşi Dumnezeu. Este omul din poporul lui Dumnezeu ca este asociat într-un fel special sau este identificat cu Dumnezeu. Iată trei linii de gândire care justifică această concluzie.

1) Termenul se foloseşte în Vechiul Testament. Hendriksen afirmă corect: „În vechea dispensaţie aceasta era o denumire a unei persoane care a fost încredinţată de Dumnezeu cu o slujbă înaltă.” (60) El continuă să noteze că această denumire este aplicată lui Moise, David, Ilie şi profeţii. Trebuie să observăm că Hendriksen are în vedere aplicarea corectă a acestei denumiri în Noul Legământ ca tuturor credincioşilor. „Fiecare credincios este privit … ca un profet, preot şi rege … descrierea este folosită pentru fiecare credincios.” Hendriksen greşeşte în aceasta. Este clar că chiar în Vechiul Testament această denumire nu era folosită pentru toţi israeliţii evlavioşi ci era păstrată pentru cei care îi conduceau.

2) Termenul se foloseşte în 1 Timotei 6:11. Este clar că în întregul context Pavel se gândeşte la Timotei în calitatea sa oficială de slujitor. Conform 5:17- 25, 6:2, 14, 17f, 20f. şi de asemenea în 1 Timotei 1:18.

3) Termenul se foloseşte în 2 Timotei 3:17. În versetul anterior Pavel se gândeşte în mod sigur la misiune. Scripturile sunt folositoare (aşa cum este tradus de NIV) pentru învăţare, mustrare, corectură şi antrenare: diferite feţe ale misiunii lui Timotei şi ale fiecărui pastor adevărat. În versetele următoare se continuă punerea accentului pe misiune. Conform 4:1-5.

Această dovadă constrânge către ideea că omul lui Dumnezeu nu poate fi egalat cu fiecare credincios adevărat. De aici în colo, ar fi corect să vedem în 2 Timotei 3:15-17 o reflecţie a lui Pavel a ideii că Biblia nu este la fel de clară pentru toţi. Ea este destul de clară pentru a ilumina chiar un copil ca să vadă calea mântuirii. Ea este suficient de clară pentru a-l ilumina pe omul lui Dumnezeu cu referire la datoriile sale complexe. Totuşi, trebuie adăugat că, dacă Cuvântul este destul de clar pentru omul lui Dumnezeu în ce priveşte sarcinile sale extraordinare, este destul de rezonabil să gândim că el este destul de clar pentru creştinul obişnuit în ce priveşte sarcinile sale obişnuite ale vieţii creştine.

Precauţii

După ce am demonstrat perfecţiunea (suficienţa şi claritatea) Scripturilor, este important să enunţăm câteva precauţii pentru ca să nu tragem concluzii greşite din ea. În opinia instructorului vostru, aceste precauţii sunt necesare în special în zilele noastre de individualism ridicat.

Perfecţiunea Scripturii nu neagă necesitatea atenţiei individuale. Doctrina nu este o scuză pentru lenevia mentală. Mărturisirea (1:7) accentuează importanţa „folosirii mijloacelor obişnuite.” Conform Proverbe 2:4.

Perfecţiunea Scripturii nu neagă necesitatea învăţăturii Duhului. Această doctrină nu este o scuză pentru mândria intelectuală. Scripturile nu sunt suficiente sau clare subiectiv fără Duhul. Mărturisirea afirmă: „Totuşi, recunoaştem că iluminarea interioară a Duhului lui Dumnezeu este necesară pentru cunoştinţa mântuitoare a unor astfel de lucruri ca cele revelate în Cuvânt …” (1:6) Conform 1 Corinteni 2:14.

Perfecţiunea Scripturii nu neagă necesitatea bunului simţ. Raţiunea naturală este presupusă în cei cărora sunt adresate Scripturile. O astfel de raţiune este crearea Logos-ului lui Dumnezeu. Mărturisirea nu se adresează acestui punct în mod direct. Aceasta o presupune şi o implică când califică suficienţa Scripturii ca un principiu regulator al bisericii. În 1:6 ea recunoaşte „că există anumite circumstanţe cu privire la închinarea la Dumnezeu, şi conducerea Bisericii, comune acţiunilor şi societăţilor umane, care trebuie ordonate prin lumina naturii şi a precauţiei creştine, potrivit regulilor generale ale Cuvântului, care pot fi întotdeauna observate.”

Perfecţiunea Scripturii nu neagă necesitatea misiunii bisericii. În opinia instructorului vostru, această precauţie este una din cele mai necesare în zilele noastre. Astfel, acest punct va fi extins în mod special. Expunerea necesităţii misiunii bisericii în viaţa poporului lui Dumnezeu poate fi introdusă aici amintindu-ne că în pasajul clasic despre suficienţa şi claritatea Scripturii, suficienţa Scripturii este subliniată specific pentru lucrarea păstorului-învăţător. Acest fapt unic ar trebui să respingă orice independenţă îngâmfată faţă de misiunea bisericii dedusă din suficienţa Scripturii.

Date biblice

În afară de accentul lui 2 Timotei 3:17 pe suficienţa Scripturii precis pentru omul lui Dumnezeu, următoarele pasaje învaţă importanţa şi dintr-o anumită perspectivă, necesitatea misiunii bisericii.

1) Efeseni 4:11-13 afirmă clar că mijloacele divine pentru maturizarea şi credincioşia consecventă a bisericii sunt darul păstorului-învăţător. Numai dacă acest dar al lui Hristos nu este inutil, o opinie egală cu dispreţuirea darului lui Dumnezeu, un astfel de dar trebuie să fie privit ca o legătură necesară în scopul divin pentru maturizarea bisericii.

2) Fapte 17:11 implică clar autoritatea supremă a Scripturii. Nu există nici un gând în Scriptură pentru stabilirea unei misiuni infailibile asupra Cuvântului. Cu toate acestea, pasajul accentuează că atitudinea aptă să înveţe a acelora din Bereea asupra misiunii lui Pavel şi Sila este cea care justifică marea binecuvântare pe care ei au experimentat-o în comparaţie cu evreii din Tesalonic. Trebuie să observăm că o astfel de atitudine aptă să înveţe nu i-a făcut pe ei să neglijeze Scripturile, cu le-a sporit silinţa de a le cerceta.

3) Fapte 8:30, 31 conţine sentimentele famenului etiopian faţă de importanţa slujirii păstorului-învăţător. Din nou există cea mai clară indicaţie a autorităţii singure a Scripturilor. Slujitorul, în acest caz Filip, nu a exercitat o autoritate independentă. Famenul citea Scriptura de la început. Singura funcţie a lui Filip este să îl instruiască pe el în Scriptură. Totuşi această funcţie nu a fost dispreţuită de famen. Mai degrabă, el este suficient de cinstit să răspundă la întrebarea lui Filip dacă el înţelege Scriptura, „Bine, cum aş putea, dacă nu mă călăuzeşte cineva?” Deci alături de singura autoritate şi necesitate a Scripturii, este exprimată nevoia simţită de un călăuzitor (). Conform înţelesului acestui termen, vezi Luca 6:39; Fapte 1:16; Romani 2:19; Apocalipsa 7:17.

Concluzii necesare

Următoarele concluzii doctrinale sunt garantate de datele de mai sus.

1) Pasajele de mai sus subliniază clar autoritatea unică şi supremă a Scripturii. Nu există nici o autoritate preoţească investită în misiune care să îi facă pe ei diferiţi calitativ faţă de alţi creştini.

2) Aceste pasaje învaţă şi necesitatea practică a omului lui Dumnezeu în viaţa poporului lui Dumnezeu. Deşi nu se poate afirma că misiunea bisericii este absolut crucială în convertirea fiecărui individ, totuşi o astfel de misiune este adesea mijlocul prin care au loc astfel de convertiri. Mai important, păstorul-învăţător este crucial în acţiunea vieţii bisericii. Se poate vorbi despre o necesitate practică a misiunii de învăţare.

3) În final, aceste adevăruri luate împreună învaţă cu claritate funcţia complementară a Cuvântului lui Dumnezeu şi a Omului lui Dumnezeu. Scripturile nu ne permit nici să le dispreţuim nici să le neglijăm.

Implicaţii practice

1) Aceasta nu este o Ierarhie Papală. Nu există nici o autoritate preoţească, nici un interpret infailibil şi nici o diferenţă calitativă între preot şi popor.

2) Trebuie să respingem individualismul modern. Avem nevoie de călăuze în Scriptură. Gândind abstract, am putea considera că ghizii spirituali nu sunt necesari, dar aşa cum o dovedeşte realitatea practică: ei sunt foarte necesari în general. Ca sa ilustrăm aceasta, ne putem gândi la un copil care învaţă să citească. Câţi copii vor învăţa să citească fără un profesor?

3) Trebuie să păstrăm atitudini apte pentru a învăţa şi umile faţă de instructorii noştri în credinţă. Trebuie să primim instrucţiunile lor şi să cercetăm Scriptura – nu pentru a-i combate – ci ca să vedem dacă lucrurile pe care ei le învaţă sunt aşa.

4) Nu ar trebuie să ne aşteptăm ca devoţiunile personale ale cuiva să fie o sursă suficientă de hrănire spirituală. Ele sunt importante, este nevoie de ele, ele sunt necesare, dar ele sunt intenţionate să ne aducă un folos suficient doar în unire cu misiunea publică a Cuvântului.

5) Nu permite nici unui lucru care nu este necesar să diminueze folosul tău din misiunea publică a Cuvântului.

6) Prioritatea numărul unu a fiecărui creştin trebuie să fie punerea sa şi a familiei sale sub o misiune credincioasă a Cuvântului.

Concluzii

Din perfecţiune rezultă câteva concluzii practice de o mare semnificaţie, adică, suficienţa şi claritatea Scripturilor.

Scripturile sunt în centrul călăuzirii creştine

Scripturile oferă „cheia” sau „secretul” descoperirii „voii lui Dumnezeu pentru vieţile noastre.” Ele pot să facă aceasta deoarece ele sunt un ghid clar şi suficient pentru întreaga voie receptivă a lui Dumnezeu pentru noi. Înţelepciunea conţinută clar şi în totalitate în Scripturi ne ajută să ne ordonăm vieţile într-o manieră înţeleaptă plăcută lui Dumnezeu. În lumina Scripturilor şi a înţelepciunii ei chiar şi deciziile spinoase ca cele privind ce colegiu, ce vocaţie şi ce partener sunt făcute clare. Eu pot aduce mărturia mea personală a faptului că niciodată nu am făcut vre-o decizie personală majoră fără încrederea că lumina şi înţelepciunea Scripturii mi-a făcut datoria şi calea mea clară. De aceea, trebuie să arătăm spre Scripturi celor care au nevoie de călăuzirea divină promisă în aceleaşi Scripturi. Conform Psalmului 25.

Falsitatea cinismului sau scepticismului cu privire la înţelesul Scripturii

Perfecţiunea Scripturii trebuie să şteargă tot cinismul sau scepticismul cu privire la înţelesul sau interpretarea potrivită a Scripturilor. Oamenii – chiar creştinii profesanţi – au atât de multe căi de a se agita sub autoritatea Scripturii când aceasta este adusă ca să aibă legătură cu ei. Ei spun: „Oameni mari ai lui Dumnezeu au fost diferiţi deci cum aş putea să fiu sigur de înţelesul Scripturii în acest punct?” Cât de des este ridicată obiecţia „Aceasta este doar interpretarea ta!” Astfel de obiecţii presupun şi implică insuficienţa şi obscuritatea Scripturilor. Ele sunt o respingere a perfecţiunii Scripturii. Ele sunt o afirmaţie că atunci când Dumnezeu a vorbit el a murmurat sau s-a bâlbâit sau s-a poticnit. Astfel de idei sunt înrădăcinate în rebeliunea împotriva Dumnezeului Scripturii. Ele sunt contrazise de suficienţa şi claritatea pe care o afirmă Biblia în sine. Trebuie să îi spunem celui care obiectează: „Nu-mi spune că aceasta este doar interpretarea mea. Dacă nu aceasta este ceea ce Biblia spune, atunci ce vrea să spună prin aceasta? Scripturile sunt clare şi suficiente.”

Cauzalitatea erorii în probleme de credinţă şi viaţă este păcătoşenia umană

Perfecţiunea Scripturilor înseamnă că sursa erorii în materie de credinţă şi viaţă este păcatul. Aceasta nu înseamnă că fiecare greşeală este cauzată numai de păcat. Aceasta înseamnă că oamenii ne-căzuţi nu ar fi vinovaţi de păcate de ignoranţă cu privire la ceea ce ei au crezut şi au practicat. Când se ridică obiecţia că marii oameni ai lui Dumnezeu au fost diferiţi, răspunsul care trebuie dat este că şi ei erau păcătoşi, şi păcătoşi cu pete oarbe cauzate de faptului păcatului lor care a rămas.

Capacitatea Scripturii de a rezolva toate problemele de credinţă şi viaţă cu care suntem confruntaţi

Suficienţa şi claritatea Scripturii trebuie să fie presupunerea noastră în confruntarea cu fiecare problemă de credinţă şi viaţă. Este de datoria noastră şi privilegiul nostru să ne aşteptăm ca datoria noastră şi orice problemă de credinţă şi viaţă să fie clară şi suficient revelată în Scriptură. Orice abordare faţă de studiul biblic practic al Bibliei care nu este înrădăcinat într-o astfel de perspectivă este impropriu şi el trebuie să tindă să fie ineficace deoarece îl întristează pe Duhul care a insuflat Scripturile. Probleme ca sabatul creştin, botezul credinciosului şi altele – este greu de înţeles cum au putut să apară şi să varieze opiniile creştinilor despre acestea – nu trebuie privite ca de nerezolvat. De vreme ce ele sunt chestiuni clare de datorie, trebuie să privim Scripturile ca suficiente şi destul de clare pentru a le rezolva.

49. Mărturisirea din 1689 conţine aceleaşi cuvinte, dar înaintea lor este clauza, „Sfânta Scriptură este singura regulă suficientă, sigură şi infailibilă a întregii cunoştinţe mântuitoare, a credinţei şi a ascultării.”
50. Această afirmaţie lasă fără considerare întrebările dificile cu privire la copii şi la cei cu handicap mental.
51. Francis Turretin, The Doctrine of Scripture, p. 28.
52. Berkhof, op. cit., p. 166.
53. Grosheide, Commentary, p. 348; Ridderbos, Canon of the New Testament, p. 194.
54. Klooster, op. cit., p. 97.
55. Klooster, op. cit., p. 96.
56. Observaţi articolul lui Greg Bahnsen în Infailibilitatea (Zondervan, Grand Rapids, 1980), editată de N. Geisler, pp. 150-193. Observaţi şi articolul lui B. B. Warfield retipărit în Selecţii scurte ale scrierilor lui Benjamin B. Warfield, vol. 2, ed. John E. Meeter (Nutley, NJ, Prezbiterian şi Reformat, 1973), pp. 580-594.
57. C. Hodge, Systematic Theology, vol. 1, pp. 153f; Berkhof, op. cit., p. 144f.
58. E. J. Young, Thy Word Is Truth, p. 21.
59. Warfield, op. cit., p. 280.
60. John Murray, Infallible Word, pp. 10-17.
61. The Infallible Word, „The Attestation of Scripture,” John Murray, p. 14.
62. Kuyper, op. cit., pp. 460, 461.
63. (Kuyper, op. cit., p. 453f,; Warfield, op. cit., p. 60f.
64. Warfield, op. cit., pp. 60-67.
65. Warfield, op. cit., p. 65, 66.
66. Vezi lista lui Warfield din Revelation and Inspiration on p. 139 of 19 refs.
67. Observaţi tratamentul lui John W. Wenham din Christ and the Bible, pp. 12f, 16f, 84f.
68. Warfield, op. cit., p. 335f.
69. Warfield, op. cit., p. 283.
70. Observaţi comentariile lui William Hendriksen asupra acestui pasaj, Commentary, p. 301.
71. Vezi Machen, New Testament Greek for Beginners, p. 37 (74).
72. Hendriksen, Commentary en loc., p. 301.
73. Conform Alford’s Greek Testament en loc.
74. Warfield, op. cit., p. 229.
75. Warfield, op. cit., p. 280.
76. E. J. Young, Thy Word Is Truth, pp. 20, 21.
77. Brown, Commentary, en loc, p. 293.
78. Brown, Commentary, en loc, p. 189.
79. Brown, Commentary, en loc, p. 209.
80. (Conform Lexiconului grec, BAG, şi traducerilor NIV, NASV, AV)
81. Warfield, op. cit., p. 83.
82. Conform B.B. Warfield: op cit., respectiv, pp. 82f. and pp. 135f.
83. John Murray in The Infallible Word, pp. 31, 32.
84. John Murray in The Infallible Word, p. 20.
85. The Infallible Word, p. 21f. Observaţi următorul său comentariu la pag. 22.
86. Murray in The Infallible Word p. 23. Observaţi şi nota de subsol al lui Murray.
87. Warfield, op. cit., p. 84.
88. Warfield, op. cit., p. 85f.
89. Observaţi comentariile lui Warfield, op. cit., p. 146.
90. Warfield, op. cit., p. 147.
91. Foarte importante sunt aici pag. 33-42 din articolul excelent al lui Murray cu acest subiect în Cuvântul infailibil şi un tratament excelent al aceluiaşi subiect de A. Kuyper în Principii ale teologiei sacre, pag. 460-473. Observaţi în special remarcile sale la p. 461 faţă de efectul că autorizaţia nu este necesară pentru autoritatea Noului Testament.
92. Murray, op. cit., p. 34.
93. Kuyper, op. cit., pp. 460, 461.
94. Autoritatea lui Apostolate şi inspiraţia lor verbală, este de asemenea importantă în această problemă, sunt tratate adecvat de Murray şi Kuyper în doctrinele Canonului.
95. John Monro Gibson: The Inspiration and Authority of Holy Scripture (New York, n.d.), p. 146; cf. Emil Brunner: Revelation and Reason, E. T. (Philadelphia, 1946), pp. 128f.
96. The Infallible Word, p. 3.
97. Expresia „adevăr spiritual” este folosită aici pentru a se adapta punctelor de vedere a celor în discuţie a acestei întrebări care subliniază deosebirea dintre forma exterioară a Bibliei şi conţinutul religios pentru care Biblia este vehicul. Cf., e.g., W. Sanday: Oracolele lui Dumnezeu (Londra, 1892), pp. 29f.; R.H. Malden: Inspiraţia Bibliei (Londra, 1935), pp. 5f. Karl Barth este consistent în această privinţă. El pretinde că greşeala se aplică religiosului cât şi teologicului ca şi istoricului şi ştiinţificului. Referindu-se la martorii revelaţiei „ca fiind greşiţi, oameni care au greşit ca şi noi” el spune: „Putem citi şi încerca să evaluăm cuvântul lor ca un cuvânt pur uman. Acesta poate fi supus oricărui fel de criticism imanent, nu numai în privinţa conţinutului lui filozofic, istoric şi etic, ci chiar şi religios şi teologic” (Dogme Bisericeşti, E. T., Vol, 1,2 Edingurgh, 1956, p. 507; conform şi p. 509).

Barth poate face aceasta compatibilă cu poziţia sa, deoarece el nu egalează Scriptura cu Cuvântul revelator; Scriptura doar mărturiseşte despre revelaţie.

60. The Infallible Word, pp. 4-5.
61. Conform povestirii mutării lui Clark Pinnock la doctrina Scripturii dată în Steagul Adevărului, nr. 277, p. 27.
62. John Murray, Calvin on Scripture and Divine Sovereignty, p. 30f.
63. Conform următoarelor tratări ale acestui subiect: John Murray, Calvin on Scripture and Divine Sovereignty, p. 30f.; J. I. Packer’s review of Rogers and McKim in Beyond the Battle for the Bible, pp. 146f.; B. B. Warfield, Revelation and Inspiration, pp. 51f.; H. Lindsell, Battle for the Bible, pp. 41f.; Inerrancy, editată de N. L. Geisler, pp. 357-412.
64. B. B. Warfield, Selected Shorter Writings II, pp. 580-594; Inerrancy, ed. by N. Geisler, articolul lui Greg Bahnsen „The Inerrancy of the Autographs”.
65. Mărturisirea Baptistă din 1689 este identică cu excepţia că înlocuieşte cuvintele „prin consecinţele bune şi necesare care pot fi deduse din aceasta,” cu cuvintele, „necesare conţinute în”.
66. Turretin, The Doctrine of Scripture, p. ??.
67. Turretin, op. cit., p. 169.
68. Heppe, Reformed Dogmatics, p. 28.
69. Ulterior formulării acestei înţelegeri exegetice a pasajului clasic, am descoperit că Turretin a fost înaintea mea în fiecare dintre detalii. Cf. The Doctrine of Scripture, pp. 170, 171.
70. Hendriksen, Commentary en loc, p. 202.

http://www.voxdeibaptist.org/revelatie_Samuel_Waldron_part03.htm