IUDAISMUL / CREȘTINISMUL  RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches

download

IUDAISMUL / CREȘTINISMUL

 

 RELIGIILE LUMII  dr Stephen Etches

Traducere: Cristina Ghioancă

Fragment

IUDAISMUL

CREȘTINISMUL

În majoritatea universităților, două idei referitoare la adevăr ies în evidență:

Adevărul este relativ – orice adevăr este formulat în contextul culturii și este modelat de cultură și mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.

Adevărul este pluralist – pentru că este relativ, toate afirmațiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmații contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiție și această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinței.

Iudaismul este mai mult decât ceea ce găsim în Vechiul Testament, deoarece s-au făcut foarte multe adăugiri de atunci încoace. Talmudul, care conține gândirea evreiască de la Vechiul Testament încoace, are aceeași autoritate cu acesta. Iudaismul a fost influențat și de două situații de importanță majoră: exilul și de perioada imediat următoare, precum și apariția creștinismului, ceea ce a dus la apariția iudaismului rabinic.

Iudaismul este, în esență, o religie monoteistă, care nu acceptă nici ideea de Trinitate și nici o persoană cu pretenții exclusiviste, ca Isus. Iudaismul susține că există un singur popor ales, termenul „evreu” fiind astfel un termen, esențialmente, rasial, care se referă la o persoană născută din mamă evreică (cf. restricțiile actuale în ceea ce privește acordarea cetățeniei israeliene). Nu poți fi un evreu adevărat decât dacă te-ai născut evreu (Pavel ar fi spus: decât dacă ești născut din nou).

Exilul a cunoscut apariția sinagogii, un loc de închinare fără preoți și Templu. Nu mulți evrei s-au întors în Israel în timpul domniei lui Cir, majoritatea rămânând in Babilonia, care a devenit atunci un centru evreiesc de învățătură, care concura cu cel din Ierusalim.

În timpul perioadei inter-testamentare, observăm formarea Talmudului, alcătuit din Mishna (material extra-canonic, despre care se presupunea că i-ar fi fost transmis lui Moise) și Gemara (comentariile rabinilor). Materialul conținut era împărțit în Halaka (umblare = mod de viață, comportament) și Hagada (istorisiri), care conține învățătură de natură etică și morală, legende și folclor.

Perioada dintre cucerirea Israelului de către Alexandru și era creștină a cunoscut apariția iudaismului rabinic. Un grup de oameni a considerat că singura șansă de supraviețuire a Israelului era ca ei să devină oamenii Cărții, ceea ce presupunea respectarea strictă atât a legii scrise, cât și a celei orale. În acest scop, ei s-au separat de ceilalți oameni și acești separatiști (sau farisei) au ajuns să domine viața evreiască. Au apărut două școli de rabini, una sub conducerea lui Hillel (un evreu moderat din diaspora babiloniană), iar cealaltă sub conducerea lui Shammai (strict). La polul opus se aflau saducheii, care acceptau să colaboreze cu puterea ocupantă, dacă își primeau plata cuvenită.

Fariseii, dintre care nu toți erau ipocriți, au dezvoltat doctrina nemuririi și au tradus Scripturile în limba aramaică (Targum), încurajând construirea sinagogilor peste tot în diaspora.

La îndemnul lui Alexandru cel Mare, evreii s-au împrăștiat în tot imperiul său. După căderea Ierusalimului din anul 70 d.Hr., rabinul Yohanan ben Zakkai a întemeiat Marea Sinagogă în Javne (o suburbie a orașului Tel-Aviv).

Pilonul central al credinței evreiești este reprezentat de Scripturile Vechiului Testament, însă au existat câteva traduceri ale acestora. Textul masoretic a fost declarat ca fiind singura versiune ebraică acceptată la Conciliul de la Iamnia (90 d.Hr.), toate celelalte versiuni fiind respinse. Evreii din diaspora foloseau o traducere în greacă a Vechiului Testament, numită Septuaginta, aceasta devenind și traducerea preferată a creștinilor care aveau aceeași proveniență. Ei citau texte din Septuaginta pentru a demonstra că Isus este Mesia. În cele din urmă, acest lucru a devenit atât de stânjenitor pentru autoritățile evreiești, încât au fost nevoite să autorizeze o nouă traducere în greacă, care a înlocuit ulterior Septuaginta.

Prima a fost versiunea Aquila, însă aceasta era atât de literală, încât era greu de citit. Prin urmare, au fost realizate încă două traduceri (una de către Symmachus și una de către Theodotion). Evreii au exclus în mod deliberat pasajul din Isaia 52:13-15 și 53 din lecționarul de la sinagogă, din cauza cunoscutei interpretări pe care o dădeau creștinii acestui text. Iar textul acesta lipsește până în ziua de astăzi! Acest lucru face parte din acțiunea mascată care vine ca o reacție împotriva creștinismului. Vezi și reacția iudeilor față de Trinitarianism.

În timpul persecuției romane împotriva creștinilor, evreii au jucat adesea un rol important în denunțarea creștinilor. Acest lucru a dus la apariția antisemitismului printre creștini, însă acesta nu poate fi comparat cu antisemitismul lui Hitler, care avea la bază interpretarea rasistă a teoriei evoluției.

Odată cu căderea Ierusalimului, Templul și saducheii au dispărut, lăsând drum liber fariseilor, care au continuat să producă scrieri evreiești sacre. Legea orală a început să fie recunoscută ca fiind inspirată, iar sensul termenului Tora a fost extins pentru a cuprinde și legea orală.

Talmudul (= Învățătură) era următorul, ca importanță, după Scripturi. În principiu, acesta era un comentariu la Scriptură și era împărțit în șase secțiuni:

1. Legi agricole;

2. Legi despre respectarea diferitelor sărbători evreiești;

3. Legi referitoare la femei și divorț;

4. Legislație civică și legi referitoare la tranzacțiile comerciale;

5. Legi despre cum trebuie aduse jertfele în Templu. Reguli pentru Templu și reguli despre ce era curat și ce era necurat (adică: ceea ce făcea ca o persoană să fie potrivită pentru a intra în prezența lui Dumnezeu, în Templu, și ceea ce făcea ca o persoană să nu fie potrivită pentru acest lucru).

6. Reguli pentru preoții de la Templu.

Nefiind mulțumiți de ceea ce spunea Vechiul Testament despre cele de mai sus, ei au hotărât să detalieze toate aceste legi, doar pentru sporirea siguranței.

De fapt, teza centrală a Talmudului (o carte care reflectă foarte bine modul de gândire al fariseilor) era ideea că legea lui Moise trebuia adaptată la noile condiții de viață ale națiunii israelite.

Mai târziu, între anii 200-500, evreii au mai adăugat o secțiune la Talmud, pe care au numit-o Gemara (lit: completare) și care este alcătuită din comentarii la Mishna (= învățare prin repetare, aceasta fiind secțiunea centrală a Talmudului, care conține o expunere a Torei).

Cele 613 porunci din Tora sunt împărțite în 248 de porunci și 365 de interdicții.

Tora este văzută ca mijloc de sfințire, în timp ce pentru creștin acest rol este jucat de Duhul Sfânt (împreună cu Cuvântul), care locuiește în credincios. Astfel, iudaismul a devenit o religie a cărții și nu a Duhului, în timp ce ar fi trebuit să fie ambele, însă cartea trebuia să fie numai Biblia.

În ceea ce privește doctrina păcatului originar, iudaismul pune accentul pe virtutea și dreptatea originară, care, potrivit doctrinei evreiești a meritelor strămoșilor, reprezintă moștenirea comună a fiecărui membru al adunării lui Israel. Renunțând la templu și la jertfele de la templu, iudaismul este forțat să pună accentul pe meritul câștigat prin împlinirea legii (aceasta fiind doctrina combătută de Pavel în Romani și Galateni). Marea întrebare pe care trebuie să o punem iudaismului este: unde este sângele care face ispășire pentru păcat?

În iudaismul modern, doctrinei referitoare la Mesia i s-a dat un alt sens, aceasta fiind transformată în credința optimistă în venirea unei ere mesianice sau în întemeierea unei împărății a adevărului, a dreptății și a păcii. Termenul mesianic, așa cum este folosit astăzi de evrei, are doar această conotație și nu are nicio legătură cu Robul Domnului din Isaia 53, care este interpretat ca fiind întregul Israel care, prin suferința sa, face ispășire pentru păcatele oamenilor. Teologilor liberali li s-a părut foarte interesantă această idee. Este semnificativ faptul că această interpretare a devenit foarte populară numai după începutul erei creștine.

Conceptul de înviere în trup nu este recunoscut de sinagoga reformată, iar mulți conservatori consideră că este vorba doar despre supraviețuirea sufletului. Evreii ortodocși sunt singura excepție în această privință.

Evreii continuă să creadă că ei vor fi salvați doar pe baza faptului că sunt evrei, chiar dacă devin atei, însă acest lucru este contestat de Ioan Botezătorul, de Isus șu de Pavel. Orice încercare de subminare a exclusivismului lor (prin permiterea intrării neevreilor în comunitatea lui Israel) este respinsă imediat.

Secularismul s-a infiltrat atât de mult în iudaism, încât mulți sunt evrei doar prin faptul că provin din cultura evreiască. Convertirea multor tineri evrei la creștinism este, de asemenea, o sursă de serioasă de îngrijorare pentru iudaism.

Totuși, iudaismul rabinic și-a lăsat amprenta neștearsă pe catolicism.

Tipuri de iudaism

Există iudaismul ortodox, conservator și cel reformat. Mai există și hassidism (din care s-a dezvoltat mai târziu și mișcarea Lubovitch, sub conducerea rabinului Schneerson): această mișcare a încercat să scape de legalismul arid prin practicarea unui tip de religie bazat mai mult pe emoții. Acesta poate fi văzut și ca o dezvoltare a cabalei.

Apoi  mai există și sionism: sionismul religios și sionismul secular. Evreii ortodocși nu privesc statul Israel de astăzi ca fiind împlinirea profeției vechi-testamentare. Theodor Hertzel, întemeietorul statului Israel, era ateu, și tot așa era și Ben Gurion.

Iudaismul se află în căutarea propriei identități și în Israel nu s-a ridicat încă un lider spiritual. Dar cum rămâne cu anticristul? Isus a spus: „Când va veni, voi (evreii) îl veți primi”. Aceasta înseamnă că anticristul va fi ușor de recunoscut și, chiar mai mult, el este cel menit să reconstruiască templul.

Cabala înseamnă, literalmente, „a primi (ceea ce a fost transmis = tradiția)” și este o compilație de idei și practici evreiești mistice. Deși originile sale datează din perioada celui de-al doilea templu (via Qum’ran), cabala a câștigat popularitate în secolul XII. Cabala reprezintă varianta evreiască a mișcării sufiste din cadrul islamului.

Învățăturile mistice ale cabalei au fost influențate de platonism și gnosticism și au de-a face cu subiecte cum ar fi interpretarea carului descris în Ezechiel (Ma’aseh Merkava) și arătarea lui Dumnezeu în formă umană. Alte aspecte includ meditarea la numele lui Dumnezeu și explicații simbolice date numerelor și literelor din alfabetului ebraic.

La început, aceste învățături erau restrânse la câțiva studenți talmudici avansați, însă ulterior s-au răspândit în popor, după ce evreii au fost alungați din Spania în 1492. Safed, un oraș din Galileea, a devenit centrul cabalei. Aici, rabinul Isaac Luria a dezvoltat cabala în anul 1572. În secolul următor, cabala a căpătat accente mesianice, ceea ce a făcut ca unii să-și imagineze că ei sunt Mesia. După un dezastru major cauzat de un astfel de pretendent, pe nume Shabbtai Zvi (în anii 1660), cabala a fost redusă din nou la doar câțiva studenți talmudici erudiți, până în urmă cu vreo 20 de ani, când s-a răspândit din nou în popor.

Astăzi există un nou interes față de învățăturile mistice ale cabalei, atât în rândul evreilor, cât și al neevreilor. Partea teoretică a cabalei, care face speculații despre natura lui Dumnezeu, este diferită de cea practică, care pune accentul pe accederea în forțele supranaturale prin ascetism și ascultarea față de Tora. Aceste aspecte au reușit să atragă, de curând, oameni ca Madonna și Kylie Minogue, însă pentru ei, cabala este aproape ca o versiune evreiască a mișcării New Age.

Creștinii evrei au fost cunoscuți sub denumirea de ebioniți. Ei acceptau numai Evanghelia după Matei și respingeau scrierile apostolului Pavel, pe care îl considerau un trădător și un eretic. Ei nu credeau în nașterea din fecioară și nici în divinitatea lui Ieșua. Ebioniții credeau că Yeshua – în virtutea faptului că era un om neprihănit și că a împlinit Legea – a devenit Mesia. De asemenea, mai credeau că Yeshua se va întoarce pentru a întemeia împărăția lui Dumnezeu.

Pe la sfârșitul secolului IV, iudaismul mesianic, așa cum îl știm noi astăzi, a încetat să mai existe. Majoritatea credincioșilor evrei au intrat în rândurile creștinilor, însă în 1967, când Ierusalimul a intrat în stăpânirea evreilor, a început trezirea mesianică din perioada modernă. Dumnezeu a început să lucreze cu putere printre evreii din lumea întreagă.

Astăzi, evreii mesianici se consideră a fi partea evreiască a trupului lui Mesia, „măslinul firesc” (Romani 11). Ei își păstrează identitatea evreiască, își circumcid copiii, țin sabatul și hagim(sărbătorile lor), care devin acum mult mai pline de semnificație în lumina Noului Legământ. Ei se consideră a fi păcătoși convertiți, nu evrei convertiți, și li se mai spune și evrei întregiți.

Potrivit unui studiu recent, există aproximativ 10.000 de evrei mesianici în Israel (fără a număra copiii), organizați în 36 kehilot(congregații) în toată țara. Ei se consideră a fi parte din rămășița credincioasă, chemată de Dumnezeu să locuiască în țara lor, să fie lumina poporului și un martor al faptului că Isus este, într-adevăr, Mesia și Răscumpărătorul lui Israel.

Atitudinea evreilor creștini față de Isus

O atitudine pozitivă față de Isus a apărut destul de târziu, din cauza unei vederi liberale despre persoana Sa (doar un om bun). În mintea multora rămâne însă această obiecție:dacă Isus a fost Mesia, de ce nu s-a instaurat împărăția lui Dumnezeu (în termenii evreiești)? Mai mult, chiar dacă El ar fi fost Mesia, acest lucru nu însemna că El este divin, pentru că iudaismul nu credea într-un Mesia divin. Această concepție pare să fi apărut ca reacție la afirmațiile creștinilor.

Totuși, începem să observăm apariția unor afirmații puțin ezitante în sensul bun al cuvântului. Există acum un departament de Studii în Noul Testament la Universitatea din Ierusalim, condus în trecut de Prof. David Flusser, care, într-un articol din noua Enciclopedie ebraică, afirmă: „Dacă, așa cum cred creștinii, martirul a fost, în același timp, și Mesia, atunci moartea lui are o importanță cosmică (pentru că el era divin?)…”

CREȘTINISMUL

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste. Acesta a început ca o sectă în cadrul iudaismului, care ulterior a fost exclusă din acesta și s-a dezvoltat într-o nouă religie. Cu toate acestea, rădăcinile creștinismului se ală în cadrul iudaismului.

Creștinismul pretinde că Noul Testament este o continuare logică a Vechiului Testament (Scripturile ebraice). Astfel, pentru creștini, Noul Testament reprezintă Vechiul Testament + Mesia + Duhul Sfânt.

Fondatorul creștinismului a fost un remarcabil rabin evreu, care predica cu o autoritate ieșită din comun și a devenit cunoscut ca înfăptuitor de minuni. Acest învățător susținea în mod clar că salvarea era pentru proscrișii societății evreiești, dar și pentru neevrei. După execuția sa, în urma acuzației de blasfemie și răzvrătire, el, după cum susținea, a înviat din morți și și-a trimis reprezentanții săi să meargă și să predice Evanghelia (vestea bună despre moartea sa ispășitoare și despre învierea sa).

Un important punct de cotitură a avut loc atunci când Saul, un rabin de seamă și un înflăcărat evreu fundamentalist, a fost atras la credința creștină printr-o viziune dramatică. Odată cu Saul, numit mai târziu Pavel, observăm o dezvoltare majoră în ceea ce privește misiunea printre neevrei. Mare parte din scrierile sale reprezintă un demers de apărare în privința acestei situații, precum și o analiză a implicațiilor ce decurg de aici.

Ruperea creștinismului de iudaism a avut loc între primul și cel de-al doilea război al evreilor, perioadă în care a existat o mare presiune pe evreii convertiți pentru a se întoarce la origini și a-și apăra pământul strămoșesc. Iudaismul a luat astfel o direcție anti-creștină, iar mai târziu evreii se bucurau de ocazia de a-i trăda pe creștini, predându-i autorităților romane pentru a fi executați. Acesta a fost începutul unei ostilități care a crescut treptat, devenind un antisemitism virulent.

Către sfârșitul primului secol, biserica a fost asaltată de o erezie numită gnosticism, care se reflectă în unele din scrierile apostolului Ioan. Apoi, în secolele următoare, pe măsură ce tot mai mulți păgâni provenind din medii influențate de platonism se alăturau bisericii, acest curent filosofic (și, într-o mai mică măsură, și aristotelianismul și stoicismul) a dus la apariția multor erezii, care au fost combătute în conciliile bisericești. Din cauza unor diferențe teologice nesoluționate, secolele V și VI au fost martorele despărțirii Bisericii nestoriene și a celor cinci biserici monofizite (din Armenia, Siria, Egipt, Etiopia și India) de biserica-mamă.

În ciuda respingerii ereziilor, elemente ale filosofiilor din spatele lor și-au lăsat amprenta asupra bisericii, astfel încât, în perioada Evului Mediu, a apărut un amestec de filozofie păgână, legalism iudaic și creștinism, iar biserica avea mare nevoie de reformare. Această reformă sau reformare din păcate nu a fost acceptată de Biserica Catolică (sau Ortodoxă), iar reformatorii și adepții lor au fost excomunicați, având astfel loc o ruptură, care a dus la apariția bisericilor protestante.

Începând cu secolul II d.Hr., între creștinismul răsăritean și cel apusean au început să apară diferențe în materie de limbaj, civilizație și filozofie. Acest lucru a dus, în cele din urmă, la schisma din secolul XI, în urma căreia au luat naștere Biserica Catolică (în Apus) și Biserica Ortodoxă (în Răsărit). Începând cu Evul Mediu, în creștinism au existat perioade de trezire spirituală. În secolul XIX a avut loc dezvoltarea teologiei liberale, care a dus la diluarea mesajului creștin și la reacții împotriva aceste situații. Descoperirea unor adevăruri proaspete și îndelung neglijate a determinat apariția unor noi denominații, astfel încât creștinismul a ajuns să arate ca un colaj format din diverse grupuri. De fapt, toate acestea pot fi împărțite în trei categorii:

1. Cei pentru care autoritatea supremă este Biblia.

2. Cei pentru care autoritatea supremă este Biserica.

3. Cei pentru care autoritatea supremă este Rațiunea.

Fondatorul: Putem spune fără să greșim că creștinismul rămâne în picioare sau cade odată cu fondatorul său și cu succesul (sau eșecul) bisericii în ceea ce privește trăirea în conformitate cu idealurile acestuia. Fondatorul creștinismului a fost un rabin neortodox, care a pretins că el este Mesia. El susținea că împlinește speranțele mesianice vechi-testamentare. De asemenea, el susținea că Vechiul Testament a indicat întotdeauna înspre venirea lui Mesia și că el era persoana așteptată. Prin urmare, prima întrebare la care trebuie să dăm un răspuns este urătoarea:

Cine era Mesia și ce trebuia el să facă?  Mesia este un alt termen folosit cu referire la regele lui Israel, însă din profețiile vechi-testamentare reiese în mod clar că era așteptat un Mesia divin, deși ceva îi împiedica pe evrei să înțeleagă acest lucru (Isaia 9:6; Mat. 26:63). Poporul Israel aștepta un Profet desăvârșit (unul mai mare decât Moise), un Preot și un Rege. Mesia trebuia să fie toate acestea la un loc. Se pare că aspectul divin al lui Mesia din profețiile vechi-testamentare a fost minimalizat în mod deliberat de către instituțiile evreiești atunci când creștinismul a început să devină o amenințare pentru iudaism.

Mesia era așteptat să elibereze poporul Israel de dușmanii săi, să încheie un nou legământ cu acesta, care să ducă la iertare și la primirea darului Duhului Sfânt și să transforme Israelul în liderul națiunilor, de unde beneficiile domniei lui Mesia se revărsa peste restul lumii. Întrebarea este: Cum urma să se realizeze acest lucru?

Răspunsul este: prin împlinirea misiunii profețite pentru Robul care suferă. Această misiune sau lucrare este descrisă în detaliu în cartea profetului Isaia. Mesia urma să aibă o lucrare miraculoasă și să moară ca jertfă de ispășire pentru păcatul poporului (Israel).

Isus s-a identificat pe sine de mai multe ori cu Robul care suferă din a doua parte a cărții Isaia. De fapt, accentul principal al lucrării sale a fost împlinirea misiunii Robului care suferă. De asemenea, accentul principal al celei de-a doua veniri este împlinirea restului profețiilor. Cu alte cuvinte, prima sa venire a avut ca scop pregătirea terenului pentru cea de-a doua venire.

În timpul perioadei inter-testamentare, printre evrei s-au făcut multe speculații cu privire la viitor: mulți credeau că vor apărea câteva personaje mesianice. Totuși, Isus a pretins că el este împlinirea tuturor profețiilor. După cum putem observa noi acum, Robul care suferă era unul din rolurile lui Mesia.

Alegerea: Liderii evrei aveau trei opțiuni:

Isus fie a fost 1. Nebun, 2. Rău (i.e. un impostor), sau 3. Adevărat. Ei ai ales a doua variantă. Se înțelege de la sine că alegerea lor a fost greșită, iar istoria ulterioară a poporului evreu reprezintă o mărturie elocventă în sensul acesta. Urmarea clară a fost distrugerea națiunii lor și un exil mai lung decât orice alt exil. În spatele acestor lucruri trebuie să existe un motiv întemeiat, însă evreii refuză să recunoască asta.

Afirmațiile lui Hristos sunt susținute de următoarele:

1. Cuvintele sale. El a pretins nu doar că vorbește cuvintele lui Dumnezeu, ci chiar că el este Cuvântul lui Dumnezeu (i.e. sursa întregii revelații a lui Dumnezeu și dătătorul vieții veșnice). Cu alte cuvinte, el pretinde să fie cea de-a doua Persoană a Trinității, al cărei rol este să-L reveleze pe Tatăl și să dea Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Trinității. Argumentul lui Petru din Fapte 2 este următorul: pentru că Duhul Sfânt a fost dat, acest lucru demonstrează că Isus este Mesia. Vă provoc să citiți Noul Testament și, în special Evanghelia după Ioan, și să vedeți dacă veți fi frapați de cuvintele lui sau nu. Gărzile care au fost trimise să-l aresteze pe Isus s-au întors cu mâinile goale, exclamând: „N-am auzit pe nimeni să vorbească ca omul acesta!”

2. Minunile făcute de el. Isus a făcut minuni pe care nu le mai făcuse nimeni vreodată. Astfel, el a demonstrat că este același cuvânt care vorbise și la creație, un cuvânt cu autoritate deplină: El a spus un cuvânt și acesta s-a împlini pe loc. Mai mult, aceste minuni au fost profețite ca fiind semnul distinctiv al Robului care suferă (Isaia 61:1-2).

3. Împlinirea profețiilor din Vechiul Testament: Unii susțin că Isus putea să aranjeze lucrurile așa încât să pară că el împlinește toate aceste profeții. Însă unele dintre acele profeții descriu împrejurări care nu pot fi controlate de un om (decât dacă acel om era și Dumnezeu). De exemplu: genealogia sa, locul nașterii, masacrul copiilor din Betleem la nașterea sa, fuga părinților săi în Egipt, existența unui precursor (Ioan Botezătorul), trădarea lui de către unul dintre discipoli săi pentru 30 de arginți cu care s-a cumpărat apoi un ogor, moartea trădătorului său, apariția unor martori mincinoși la procesul său, eroarea judiciară, soldații care au tras la sorți pentru hainele sale la locul execuției, oțetul care i-a fost oferit când se afla pe cruce, răstignirea și învierea sa. Pe de altă parte, împlinirea literală de către o singură persoană a mai mult de 50 din profețiile vechi-testamentare este puțin probabil să fie doar o coincidență: teoria probabilității exclude această variantă.

Totuși, cea mai mare dovadă a faptului că afirmațiile sale erau adevărate este învierea sa, care fusese profețită de către psalmist, de profetul Isaia, de Osea și confirmată nu doar de discipolii săi, ci și de mai bine de 500 de oameni care au fost martori oculari (1 Cor. 15:6).

Integritatea consemnărilor istorice: În timpul vieții sale, Isus și-a însărcinat apostolii să scrie o relatare a vieții, lucrării și învățăturii sale, și să explice învățătura sa sub inspirația Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că paternitatea Noului Testament este restrânsă la apostoli și cercul apostolic. Noi avem astăzi mai mult de 5.000 de manuscrise ale Noului Testament, conținând texte complete sau fragmente de text. Cele mai timpurii fragmente de text datează din jurul anului 50 d.Hr. (fragment din Marcu 6:52-53 descoperit la Qum’ran, precum și alte numeroase fragmente din Noul Testament, care nu pot data mai târziu de anul 70 d.Hr.) și 125 d.Hr. (Ioan 18:31-33, 37). Cele mai vechi manuscrise complete ale Noului Testament datează din secolul IV d.Hr. (Codex Vaticanus și Codex Sinaiticus), secolul V d.Hr. (Codex Alexandrinus) și secolul VI d.Hr. (Codex Bezae). În comparație cu acestea, De Bello Gallico de Caesar a fost scrisă în jurul anului 50 î.Hr., cel mai timpuriu manuscris pe care îl avem datează din secolul VIII d.Hr.. Cele mai timpurii manuscrise ale Analelor lui Tacitus (55-120 d.Hr.) datează din secolele IX și XI d.Hr. Toate acestea ne conduc la concluzia că Noul Testament este textul cel mai bine atestat din zona mediteraneană.

În cele din urmă, ce au de-a face toate aceste lucruri cu mine? Dacă admitem că Isus este Mesia al evreilor, fără de care poporul evreu nu poate intra în destinul pregătit de Dumnezeu pentru ei, ce are aceasta de-a face cu mine, un neevreu? Musulmanii, de pildă, ar spune că deși Isus este Mesia al evreilor, Mahomed este Profetul arabilor. Biblia însă spune foarte clar că:

1. Mesia al evreilor va fi conducătorul lumii întregi, și nu doar regele lui Israel (Isaia 9:7) .

2. Jertfa sa a fost pentru păcatele întregii lumi. El a murit, nu doar pentru păcatele noastre, spune apostolul Ioan, un evreu, ci pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2:2).

3. Isus a spus în mod specific că Evanghelia trebuie predicată fiecărei națiuni. După cum au descoperit apostolii mai târziu, acest lucru însemna că Evanghelia trebuie predicată și neevreilor, pentru că le era adresată și lor. Pavel, în Romani 2 și 3 ajunge la concluzia că toți (atât evrei, cât și neevrei) au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu; prin urmare, toți au nevoie de salvare.

Biblia spune în mod clar că:

1. Noi trebuie să fim împăcați cu Dumnezeu și să primim iertare pentru păcatele noastre.

2. Noi trebuie să fim născuți din nou în familia lui Dumnezeu.

3. Noi trebuie să avem viață eternă, pentru ca atunci când vom învia din morți, să trăim pentru totdeauna (vom fi pentru totdeauna în afara sferei păcatului și a morții). Aceasta este ceea ce Biblia numește nemurire. Acesta este exact lucrul pe care l-a pierdut Adam din cauza necredinței și a răzvrătirii sale.

Aceasta este Evanghelia Veștii Bune și aceasta este ceea ce face ca creștinismul să fie ceva unic.

Biblia spune: Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi salvat:

1. Cum poți fi salvat? Jertfa lui Mesia va fi pusă în contul tău.

2. Cum se poate ca ceea ce cred eu să determine destinul meu veșnic? Sigur trebuie să faci ceva?

Vrei să spui că dacă cred că este un șoarece în gaura aceea din perete, asta va schimba realitatea lucrurilor? Însă nu la aceasta se referă Biblia atunci când vorbește despre credință. A crede înseamnă să crezi ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său, renunțând cu totul la ceea ce știm că este greșit și rugându-l pe Hristos să preia cârma vieții noastre. Aceasta este, în esență, decizie morală.

Dumnezeu ne duce înapoi la un principiu găsit în primele pagini ale cărții Geneza și care reprezintă esența problemei noastre. El ne duce înapoi la locul faptei primilor noștri părinți. Adam și Eva nu au crezut ceea ce Dumnezeu a spus și acesta a fost începutul rebeliunii lor. Ceea ce spui tu se poate să nu aibă o prea mare importanță, însă ceea ce spune Dumnezeu este de cea mai mare importanță, pentru că El este Dumnezeu. Persoana din spatele cuvintelor este cea care contează. Credința înseamnă reversul procesului care a început în grădina Edenului: necredință și răzvrătire. Te provoc să începi să citești Noul Testament și să-l rogi pe Dumnezeu să-ți vorbească, pentru că Biblia spune: „Credința vine în urma auzirii și auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.”

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/iudaismul-crestinismul/

Doctrina Cuvântului Scris – de Samuel Waldron PARTEA 1: REVELAŢIA ÎN GENERALĂ  

download

Doctrina Cuvântului Scris – de Samuel Waldron

PARTEA 1: REVELAŢIA ÎN GENERAL Doctrina Cuvântului – de Samuel Waldron

SECŢIUNEA 1: CONCEPTUL REVELAŢIEI

I. Revelaţia este principială (Fundamentală)

Principial este adjectivul derivat din substantivul principium care înseamnă un prim principiu. În Introducerea Teologiei Sistematice este oferită o definiţie mai extinsă.

A. Revelaţia presupune şi implică cele trei principii (principia = pluralul lui principium) ale teologiei: (1) Dumnezeul care vorbeşte; (2) Omul care este imaginea sa; (3) Cuvântul vorbit de el. Prin urmare, revelaţia este ceea ce Dumnezeu îi spune omului. Fiecare dintre aceste principii sunt legături vitale în lanţul revelaţiei. Fiecare este necesar dacă omul vrea să aibă vre-o cunoştinţă despre Dumnezeu.

CELE TREI PRINCIPII ALE TEOLOGIEI

Dumnezeu (Principiul Essendi)

Revelaţia (Principiul Cognoscendi Externum)

Omul (Principiul Cognoscendi Externum)

Cunoaşterea subiectivă a lui Dumnezeu de către om (Teologia)

1. Dumnezeu care vorbeşte.

Dumnezeul Bibliei este Dumnezeul care vorbeşte. Revelaţia este o caracteristică distinctivă a Dumnezeului Bibliei (Psalmul 115:5-7 conform Geneza 1:3; Ezechiel 12:25; Evrei 1:1, 2; 12:25).

2. Omul care este imaginea Lui.

Adevărul revelaţiei presupune că omul poate să îl cunoască pe Dumnezeu. Această abilitate de a-l cunoaşte pe Dumnezeu este întemeiată în analogia care există între Dumnezeu şi om deoarece omul este imaginea lui Dumnezeu. Deoarece prin creaţia lui Dumnezeu omul a devenit imaginea lui Dumnezeu, urmează faptul că omul a fost adaptat de Dumnezeu în creaţie pentru a fi un recipient al revelaţiei. Dumnezeu l-a făcut pe om să fie imaginea sa, el l-a făcut să primească revelaţia. Esenţa omului este că el este imaginea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că esenţa sa este să îl cunoască şi să îi răspundă lui Dumnezeu. El este o fiinţă a legământului – făcută pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu.

Omul nu a venit în fiinţă diferit în ce priveşte felul cum a făcut-o, şi numai după ce revelaţia i-a fost adăugată ca un auxiliar şi de aceea a fost adaptată nevoii sale ….dimpotrivă…. rasa noastră umană a fost în creaţia sa adaptată în întregime la această revelaţie. (1)

Aici trebuie să fie făcută o distincţie necesară. Ca imagine a lui Dumnezeu, există un „dublu rol al omului în revelaţie.” Primul, ca imagine a lui Dumnezeu el este o mare parte din revelaţia lui Dumnezeu. Dumnezeu se manifestă în natura umană. Omul este imaginea, adică reprezentarea şi reflecţia vizibilă, a lui Dumnezeu (Romani 2:14, 15). Dar nu asupra acestui lucru ne concentrăm atenţia acum. Ci asupra celui de-al doilea rol al omului în revelaţie. Aceasta este faptul că omul ca imagine a lui Dumnezeu nu este numai el o revelaţie a lui Dumnezeu, dar el posedă abilitatea, competenţa, aptitudinea de a percepe acea revelaţie. Creaţia externă îl revelează pe Dumnezeu, dar nu percepe acea revelaţie. Omul deopotrivă îl revelează pe Dumnezeu şi percepe acea revelaţie. (2) Berkhof şi Kuyper au numit această aptitudine credinţă înaintea lui. (3)

Întrebarea dificilă se ridică aici, dar punctul principal este că acea aptitudine prin care omul ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu nu este raţiunea în sensul abilităţii sale de a urma un proces de raţionament. Acesta nu este raţionament în sensul unei acţiuni logice. Aceasta ar implica faptul că raţiunea omului îl face în stare de a se mişca dintr-o stare în care nu îl cunoaşte pe Dumnezeu la alta de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. În mod contrar, omul îl cunoaşte întotdeauna pe Dumnezeu printr-o percepţie imediată, cu o certitudine imediată. Omul este (şi a fost de la început) în fiecare moment al existenţei sale confruntat imediat cu Dumnezeu.

Cuvântul „credinţă” are totuşi un înţeles mult mai profund. El este în mod frecvent folosit pentru a indica cunoştinţa pozitivă care nu stă într-o dovadă externă şi nici în demonstraţia logică, ci într-o intuiţie imediată şi directă. (4)

3. Cuvântul vorbit de El.

Revelaţia presupune Cuvântul vorbit de Dumnezeu. Toată revelaţia curge din acest Cuvânt. Revelaţia în creaţie şi revelaţia întrupată în Scripturi există deoarece Dumnezeu a vorbit (Psalmul 147:15-20 cu Geneza 1:3, 4; Evrei 1:1). Numai prin acest cuvânt pe care Dumnezeu l-a vorbit îl punem cunoaşte pe Dumnezeu.

B. Revelaţia este singura modalitate necesară pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu.

Geerhardus Vos remarcă: „Toată viaţa personală rămâne un mister închis pentru noi atâta timp cât cel care are acea viaţă nu ne-o dezvăluie.” (5) Textul cheie aici este 1 Corinteni 2:11.

Corolarul acestui adevăr este că teologia (care are principiul revelaţiei ei) este distinctă şi unică ca orice altă ştiinţă în metoda ei de a dobândi cunoştinţa pe care o urmăreşte. În toate celelalte ştiinţe omul este activ în obţinerea cunoştinţei de la un obiecte pasiv de studiu. El stă mai presus de obiect şi prin raţiunea sa extrage cunoştinţa din obiect. Totuşi, în teologie, omul este dependent şi îi este dată cunoştinţa prin smerenia credinţei. Aici obiectul de studiu, Dumnezeu, împarte cunoştinţă omului care acum ocupă o poziţie pasivă. (6)

C. Revelaţia este fundamentală pentru religie şi pentru teologie.

Revelaţia şi religia sunt inseparabile dar există o ordine clară a priorităţii. Revelaţia cere întotdeauna răspunsul religiei, dar religia este imposibilă în absenţa revelaţiei (şi este bazată pe ea). Revelaţia cere un răspuns. Religia este acel răspuns.

Chiar mai clar teologia este fundată pe şi este înrădăcinată în revelaţie. Ce este teologia? Kuyper distinge pe bună dreptate trei factori a ceea ce el numeşte teologie înnăscută (teologia pe care o avea Adam înainte de cădere).

1. Revelaţia lui Dumnezeu prin natura lui Adam.

2. Credinţa prin care Adam a perceput acea revelaţie.

3. Acţiunea logică (raţiunea) prin care această revelaţie a putut să fie redusă la cunoaşterea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, teologia.

Astfel, teologia este cunoaşterea lui Dumnezeu care rezultă când acţiunea logică (raţiunea) transpune revelaţia percepută prin credinţă într-un corp al cunoaşterii pe care o înţelege intelectual. (7) Aşadar revelaţia este punctul de referinţă prin care poate fi verificată validitatea teologiei şi a religiei. Ea este principiul din care ele izvorăsc. Ramm a spus undeva: „Teologia trebuie să apară dintr-o cunoaştere a lui Dumnezeu, să fie controlată de o cunoaştere a lui Dumnezeu, şi să fie referitoare înapoi la o cunoaştere a lui Dumnezeu.” Revelaţia divină este punctul de referinţă prin care orice teologie sau religie poate fi verificată. Aceasta ridică o altă întrebare: Care este punctul de referinţă prin care revelaţia poate fi verificată?

D. Revelaţia este imposibil de verificat în exterior.

Anumite fapte ale revelaţiei pot fi verificate. Aspectele sunt demonstrabile. Dar revelaţia ca o entitate, nu este în întregime supusă verificării prin intermediul unei autorităţi mai mari. Întrebarea de aici este: Prin ce standard pot verifica validitatea revelaţiei? Pentru a fi mai specific, cum să verific că ceea ce accept ca revelaţie este revelaţie? Pentru a ne apropia de aceeaşi chestiune într-un mod oarecum diferit, de ce ar trebui să accept pretenţia Bibliei de a fi revelaţie? În această clasă, întrebarea va fi, ce învaţă Biblia despre Biblie? Totuşi, pe această bază, cred eu că este adevărat ceea ce Biblia spune despre Biblie? Cum ar putea fi potrivit ca pur şi simplu să cred ceea ce Biblia învaţă despre sine? Cum să verific revelaţia? Mai concret, cum pot verifica faptul că Biblia este o revelaţie divină?

Aceste întrebări îşi găsesc răspunsul în detalii în apologetică. Aici este un scurt sumar al acelui sumar care este schiţat doar pentru a ne împrospăta memoria. (8)

1. Verificarea nu este posibilă. „Fiecare verificare aici este absolut exclusă. Când un om îmi descoperă ceva din el, pot verifica aceasta, şi dacă este necesar îl critic. Dar când teologul stă în prezenţa lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îi dă anumite explicaţii despre existenţa sa ca Dumnezeu, fiecare idee de a testa această comunicare de sine a lui Dumnezeu prin altceva este absurdă; de aici, în absenţa unui astfel de criteriu, nu poate fi făcută nici o verificare, în consecvenţă nu este loc pentru critică.” (9) Revelaţia în sine este principiul cunoaşterii noastre a lui Dumnezeu. Pentru a verifica revelaţia este nevoie de un alt principiu de o autoritate mai înaltă. În schimb, acest principiu are nevoie să fie verificat de unul mai înalt – până la infinit. Cazul este precis analog cu cel al creaţiei. Dumnezeu a făcut lumea. Dar cine l-a făcut pe Dumnezeu? Nimeni, Dumnezeu este principiul tuturor fiinţelor. Un principiu poate să nu aibă un alt principiu. Exact similar cu aceasta este cazul întrebării despre revelaţie. Aşa cum Dumnezeu este principiul existenţei, aşa revelaţia Sa este principiul cunoştinţei. A căuta să verifici revelaţia înseamnă a întreba echivalentul epistemologic al întrebării, cine l-a făcut pe Dumnezeu? Ca principiu, revelaţia este imposibil de verificat.

Aceasta se poate pune în alt fel. Verificarea în natura cazului trebuie să vină dintr-o sursă care întrece în siguranţă ceea ce trebuie verificat. De vreme ce revelaţia şi Biblia ca întrupare a ei este Cuvântul lui Dumnezeu, nu există o astfel de sursă. Cuvântul lui Dumnezeu în sine este cea mai sigură sursă de cunoaştere. Verificarea poate fi asemănată cu apelul la o tribunal mai înalt pentru verificarea deciziei unui tribunal mai inferior. Curtea Supremă este principiul interpretării legale din U.S.A. Nu se mai poate face nici un apel la o decizie a Curţii Supreme. Cuvântul lui Dumnezeu este curtea supremă a cunoaşterii.

2. Verificarea nu este permisă. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, a căuta o verificare dincolo de mărturia ei, este cel puţin o impertinenţă. Este a-i cere lui Dumnezeu carnetul de şofer.

3. Verificarea nu este necesară. Scopul verificării poate fi atins cu siguranţă cu privire la identitatea Bibliei ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu. Aceasta presupune existenţa îndoielii. Nu există o astfel de îndoială!

a. Cuvântul lui Dumnezeu este autentificat în sine. El se certifică a fi Cuvântul lui Dumnezeu printr-un apel imediat la cea mai adâncă dintre realităţile existenţei omului. Dacă omul poate nega, el nu poate uita vocea Creatorului Său. Cuvântul lui Dumnezeu se certifică prin sine, se auto-verifică şi, astfel, orice altă verificare este inutilă.

b. Mărturia Duhului este singura influenţă care poate înlătura cvasi-îndoiala, necredinţa, care există în inimile păcătoşilor. Toate celelalte încercări de a convinge omul pervertit despre identitatea Bibliei va eşua, astfel că această mărturie singură va produce credinţă şi siguranţă divină. În inimile tuturor credincioşilor există o verificare care le întrece pe toate celelalte. Nevoia reală a celui ne-convertit nu este verificarea intelectuală, ci renovarea etică.

Acest tratament al faptului că revelaţia nu poate fi verificată ar trebui să aşeze şi să explice metodologia acestui curs. Vom extrage doctrina noastră despre Scripturi chiar din Scripturi. Metodologia noastră va fi exact ceea ce este în alte locuri din Teologia Sistematică.

Probabil este necesară o altă calificare. Deşi revelaţia în sine nu este verificabilă, doctrina noastră despre revelaţie, doctrina noastră este despre Cuvântul lui Dumnezeu. Doctrina noastră despre revelaţie este verificabilă după standardul revelaţiei în sine. Nu numai aşa, înţelegerea noastră a acelei revelaţii – teologia noastră – va influenţa în mod necesar şi potrivit înţelegerea noastră despre doctrina revelaţiei.

RELAŢIILE RECIPROCE ALE REVELAŢIEI, DOCTRINA REVELAŢIEI, ŞI CELELALTE LOCURI DIN TEOLOGIA SISTEMATICĂ

II. Revelaţia este intenţionată.

Comentariul că doctrina noastră despre revelaţie va fi influenţată sau invadată de restul teologiei noastre devine important atunci când discutăm faptul că revelaţia este intenţionată. Această declaraţie este garantată şi cerută de doctrina Reformată (şi biblică) despre Dumnezeu.

A. Revelaţia este intenţionată în sensul că nu era necesar ca Dumnezeu să se descopere pe Sine. Revelaţia este un act gratuit, iniţiat divin.

1. Fundamentul.

Presupunerea că revelaţia nu era necesară, ci este gratuită este întemeiată pe atributul lui Dumnezeu cunoscut ca auto-suficienţa divină. (10) Dumnezeu este independent, suficient în sine, complet în Sine Însuşi. Dacă Dumnezeu nu s-ar fi revelat pe sine, El ar fi rămas în mod infinit în toată veşnicia perfect fericit în Sine. El este binecuvântatul şi singurul suveran.

2. Calificarea.

Această afirmaţie nu trebuie să fie înţeleasă ca şi când odată Dumnezeu a creat lumea şi omul în felul în care i-a făcut şi revelaţia era încă opţională. Afirmaţia nu înseamnă că Dumnezeu ar fi putut alege să nu se descopere după ce a ales să creeze în felul în care a făcut aceasta. Alegerea de a crea în timp ce era liber şi nu era necesară aceasta a fost o alegere de a se descoperi pe Sine. Pentru crearea lumii şi a omului a fost o revelaţie a lui care în sine a implicat o revelaţie suplimentară. Observaţi Mărturisirea de Credinţă de la Westminster, capitolul 4, paragraful 1: „I-a plăcut lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt , pentru a-şi manifesta gloria puterii, înţelepciunii şi bunătăţii sale…. să creeze…. lumea.”

3. Aplicaţia.

Răspunsul nostru la o revelaţie de Sine a unei fiinţe ar trebui să fie marcată de o umilă recunoştinţă. Dumnezeu nu a fost nevoit, dar a fost mulţumit să ni se descopere pe Sine.

B. Revelaţia este intenţională în sensul că ea este mijlocul esenţial către cea mai înaltă intenţie, motivaţia finală pentru toate lucrurile.

1. Fundamentul.

Această afirmaţie este întemeiată pe supremaţia (suveranitatea) divină. Scopul final al întregii creaţii este să aducă glorie lui Dumnezeu. Acesta este singurul scop potrivit pentru că, „El este binecuvântatul şi singurul suveran Împărat al Împăraţilor şi Domnul Domnilor.” O motivaţie mai mică nu este potrivită pentru Dumnezeul Preaînalt.

2. Explicaţia.

Revelaţia de Sine şi perfecţiunile Sa este mijlocul esenţial spre final al gloriei lui Dumnezeu. Astfel, Mărturisirea citată mai sus găseşte raţiunea pentru creaţie în revelarea perfecţiunilor divine. Creaţia a fost pentru revelaţie. (11) Scopul revelaţiei nu este unul ultim soteriologic sau antropologic. El este teologic şi doxologic.

3. Aplicaţia.

Astfel interacţiunea potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu produce închinarea şi lauda la adresa lui Dumnezeu. Interacţiunea pentru alte scopuri sau interacţiunea care produce alte rezultate este nedreaptă.

C. Revelaţia este intenţionată şi de aceea niciodată nu este inconştientă sau întâmplătoare.

1. Fundamentul.

Afirmaţia este întemeiată pe omniscienţa divină – înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu. Gloria înţelepciunii lui Dumnezeu nu este că el ştie totul despre creaţia sa. Această cunoaştere, deşi este vastă, nu este infinită. Gloria omniscienţei divine este că Dumnezeu se cunoaşte pe Sine – infinitul ajunge la fiinţa şi la faptele sale – perfect, complet, exhaustiv.

2. Explicaţia.

De aceea, revelaţia nu poate fi niciodată inconştientă. Dumnezeu cunoaşte tot ceea ce face, a făcut şi va face. Kuyper spune: „Aruncarea întâmplătoare a unei observaţii nu are loc în privinţa fiinţei Eterne, de vreme ce facerea unui lucru ocazională şi inconştientă nu poate fi afirmată despre Dumnezeu.” (12) Revelaţia este întotdeauna deplin conştientă din partea lui Dumnezeu. Corolarul la aceasta este că revelaţia nu îl are pe Dumnezeu ca subiect al ei. Dumnezeu nu se descoperă sieşi pe sine. „…. nu există revelaţie involuntară. Aceasta respinge ideea că Dumnezeu ar putea fi mai mult sau mai puţin inconştient despre Sine, sau că el ar putea să fie văzut de noi în faptele sale fără voia sa sau fără să ştie aceasta…. De aceea, toate reprezentările de acest fel care s-au furişat mai mult şi mai mult în teologie, trebuie să fie izgonite ca fiind necuviincioase, de vreme ce ele au început esenţial de la slăvirea omului mai presus de Dumnezeu.” (13) Aceasta ar putea să pară ridicol chiar şi pentru a fi contemplată, dar foarte mult din teologia liberală implică exact această concepţie despre revelaţie. (14)

3. Aplicaţia.

Caracterul intenţionat, conştient al revelaţiei mustră două erori cu privire la revelaţie. Caracterul intenţionat al revelaţiei mustră o curiozitate impertinentă de a cunoaşte mai mult decât Dumnezeu a revelat. De asemenea, ea mustră timiditatea mofturoasă de a cunoaşte tot ceea ce Dumnezeu a revelat. Fiecare atitudine pune o întrebare înţelepciunii scopului divin. Iată comentariile perspicace ale lui Thornwell cu privire la această chestiune:

Orice conţine Scriptura a fost destinat de Duhul Sfânt pentru studiul nostru atent şi pentru meditaţia devoţională, şi ni se cere să le studiem de obicei şi cu rugăciune, deoarece ele conţin „cuvintele vieţii veşnice.” Doctrinele Bibliei nu pot fi dovedite că rănesc decât dacă sunt pervertite prin ignoranţă sau sunt denaturate prin abuz. Totuşi, în examinarea celor mai misterioase trăsături ale adevărului revelat, există două extreme foarte diferite, dar probabil sunt tot atât de periculoase, în care există pe de o parte, riscul curiozităţii impertinente, şi al timidităţii mofturoase pe de cealaltă parte. Oamenii curioşi şi minţile speculative sunt apte de a uita că există limite puse investigaţiei şi cercetării umane, dincolo de care este imposibil de a trece cu siguranţă sau cu satisfacţie. A veni nepoftiţi cu încredere în secretele ne dezvăluite ale înţelepciunii şi scopului lui Dumnezeu dovedeşte o aroganţă şi o semeţie a intelectului care nu poate eşua în a-şi atrage asupra sa dezaprobarea însemnată a Cerului, şi ar trebui să întâlnească întotdeauna condamnarea promptă a celui evlavios. Dumnezeu a descoperit cu bunăvoinţă şi prin har orice este util pentru a fi cunoscut, şi aceasta se ceartă cu nu mai puţină ingratitudine decât presupunerea de a încerca să fii „înţelept mai presus decât ceea ce este scris.” Teologia deja a suferit foarte mult din partea mândriei intelectului uman. Oamenii, nerăbdători să cunoască mai mult decât ceea ce Dumnezeu a gândit potrivit pentru a comunica, sau în mod secret ne satisfăcuţi cu forma în care afirmaţiile adevărului Divin sunt făcute în Biblie, s-au întors la filozofie şi la ştiinţă pentru a îmbunătăţi sau pentru a explica doctrinele revelaţiei. Uneori Scripturile se opresc prea puţin, şi atunci metafizica şi logica trebuie chemate pentru a urma dezvăluirile lor ale retragerilor secrete din mintea eternă. Uneori Scripturile şi filozofia, „numită în mod fals aşa”, ajung în coliziune, şi atunci cea dintâi trebuie să treacă printr-o transformare exegetică, astfel încât să poarte forma pe care cea de-a doua vrea să i-o imprime. Toate aceste lucruri sunt o deviere largă de la simplitatea credinţei cu care Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să fie întotdeauna primit. „Toată Scriptura este oferită prin inspiraţia lui Dumnezeu,” şi a te certa cu ea, sau să încerci să împingi cercetările dincolo de ea, înseamnă să te cerţi cu înţelepciunea şi bunătatea Dumnezeirii în Sine. În mod tacit Duhul Sfânt este acuzat că ascunde de oameni ceea ce este important pentru fericirea lor ca ei să ştie. O convingere adâncă cu privire la plinătatea şi suficienţa Scripturilor, combinată cu o atenţie entuziastă cu privire la dezvăluirea lor, este singura verificare eficace a acestei mândrii impertinente a intelectului.

Dar în timp ce unii au făcut o astfel de încercare nebună de a sări peste graniţele pe care Dumnezeu le-a pus cunoaşterii lor, alţii, dintr-o precauţie excesivă, se tem să cunoască ceea ce Domnul de fapt a descoperit. Această timiditate mofturoasă este tot atât de dezonorantă faţă de Dumnezeu, deoarece ea presupune că El a comunicat unele adevăruri, într-un moment de uitare ghinionistă, care ar fi mai bine să fie ascunse, şi astfel în mod concret şi categoric aceasta contrazice afirmaţia lui Pavel că toată Scriptura este „folositoare.” Dacă suportăm să fim descurajaţi de o expoziţie fără frică a adevărului Divin de către cicălelile şi perversiunile minţilor păgâne, am putea să predăm tot ceea ce constituie Evanghelia un sistem specific, şi să facem minţile noastre să fie mulţumite cu dezvăluirile neîntemeiate ale Deismului sau ale întunecimii posomorâte ale Ateismului. Doctrinele Trinităţii, a întrupării Fiului, a legămintelor, a imputării, etc., toate sunt făcute de batjocora celui neruşinat şi gluma celor orgolioşi. Doctrinele lui Pavel sunt pervertite pentru scopuri nelegiuite de apostolii falşi, dat toată defăimarea şi reproşul lor nu l-au putut face pe Pavel să îi fie ruşine de adevăr, şi nici nu s-a temut să îl predice, „Un pas al adevărului Divin,” afirmă venerabilul Erskine, „este nu să fii reţinut, deşi o lume întreagă condamnată ar trebui să îşi rupă gâtul de el.” „Scriptura,” spune Calvin, „este şcoala Duhului Sfânt, în care, aşa cum nimic folositor sau necesar pentru a fi cunoscut este omis, tot aşa nu este învăţat nimic care nu este de folos a fi cunoscut.” În timp ce, pe de o parte, o curiozitate impertinentă nu trebuie să fie permisă să ne ducă dincolo de Scripturi, şi pe de altă parte, să nu lăsăm o timiditate bolnavă să ne provoace să cădem sub ele. „Omul creştin” aşa cum spune din nou Calvin, „să îşi deschidă inima sa şi urechile sale la toate discursurile lui Dumnezeu adresate lui, doar cu această moderaţie, că de îndată ce Domnul îşi închide gura sa sfântă şi el să înceteze să mai întrebe ceva. Aceasta va fi cea mai bună piedică a cumpătării, dacă în învăţare nu urmărim doar instrucţiunile lui Dumnezeu, ci de îndată ce El încetează să înveţe noi renunţăm la dorinţa de a învăţa. Este o observaţie celebră a lui Solomon, „că slava lui Dumnezeu este de a ascunde un lucru.” Dar după cum şi evlavia şi bunul simţ ne sugerează că aceasta nu trebuie să fie înţeleasă ca ceva general pentru toate lucrurile, trebuie să căutăm distincţia potrivită, numai dacă nu ne mulţumim cu ignoranţa grosolană sub pretextul modestiei sau a cumpătării. Acum, această distincţie este exprimată cu claritate în câteva cuvinte de Moise; „Lucrurile ascunse sînt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sînt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.” Deuteronom 29:29. Noi vedem cum îi sileşte poporul să fie atent la doctrina legii, doar prin decret ceresc, deoarece i-a plăcut lui Dumnezeu să îl promulge; şi restrânge acelaşi popor între acele limite cu un singur motiv, ci anume că nu este legal pentru muritori să intre nepoftiţi în secretele lui Dumnezeu.” (15)

III. Revelaţia este analogică.

Această afirmaţie este întemeiată pe doctrina biblică despre om. Din nou, aşadar, doctrina noastră despre revelaţie este influenţată de teologia noastră. Biblia învaţă că omul a fost creat de Dumnezeu ca imagine a lui Dumnezeu. Această doctrină controlează profund doctrina noastră despre revelaţie. Ca imagine a lui Dumnezeu, omul este tipul a ceea ce Dumnezeu este prototipul. Dumnezeu este originalul din care omul este copia. Să punem în alt fel, am putea spune că există o anumită analogie sau asemănare pe care Dumnezeu a creat-o între Dumnezeu şi om. Două lucruri trebuie spuse despre expunerea conceptului biblic al analogiei dintre Dumnezeu şi om.

Primul, aceasta este o analogie adevărată. Există o asemănare bonafide. Al doilea, este doar o analogie. Nu există nici un punct al identităţii. Omul este ca Dumnezeu într-un sens, dar înălţimea depravării pentru el ar fi să încerce să fie ca Dumnezeu într-un alt sens. „Omul nu poate întrece niciodată starea sa de creatură. Aceasta pune o implicaţie precisă în expresia că omul este ca Dumnezeu. El este ca Dumnezeu, dar întotdeauna doar pe o scală a creaturii.” (16) Omul nu participă în esenţa sau în existenţa divină. Există şi rămân două feluri de fiinţe, două feluri de existenţă: fiinţe infinite şi fiinţe finite.

Aceasta este crucială pentru înţelegerea noastră a revelaţiei. De vreme ce relaţia dintre Dumnezeu şi om în general este cea a analogiei, când se discută despre chestiunea revelaţiei lui Dumnezeu faţă de om şi cunoştinţa logică a omului, analogia trebuie să fie o considerare predominantă. Revelaţia trebuie privită ca o analogie. Astfel cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este tipul. Cunoaşterea lui Dumnezeu despre Dumnezeu este prototipul. Cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este o copie a cunoaşterii lui Dumnezeu. Terminologia adaptare este folosit adesea aici. Terminologia este lipsită de înţelepciune. Ea tinde spre ideea că o anume deformare a cunoaşterii lui Dumnezeu a fost inevitabilă în revelaţie. Trebuie să ne amintim să Dumnezeu a creat subiectul căruia El a vrut să i se descopere pe sine cu intenţia de a face aceasta. Omul a fost adaptat prin creaţie să îl cunoască pe Dumnezeu. „El nu urmează o cale a comunicării, aceasta se întâmplă accidental să fie prezentă, ci El expune calea de comunicare păstrând scopul Său.” (17)

(1) Cunoaşterea omului despre Dumnezeu, este de aceea o cunoaştere adevărată. Este o poză corectă a lui Dumnezeu. Kuyper chiar o numeşte o poză întreagă, „În auto-cunoaşterea lui Dumnezeu nu există zece părţi, şase pe care el a decis să ni le descopere …. întreaga imagine a fost reflectată spre noi în Revelaţie.” (18)

(2) Cunoaşterea omului despre Dumnezeu nu este identică cu cunoaşterea lui Dumnezeu. Omul nu îl cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cunoaşterea sa nu este cuprinzătoare. Cunoaşterea sa este antropomorfă. El îl cunoaşte pe Dumnezeu numai prin intermediul analogiilor create divin ale existenţei divine care pătrund în existenţa umană. El îl cunoaşte pe Dumnezeu nu prin intuiţia imediată cum se cunoaşte Dumnezeu pe sine, ci doar prin intermediul analogiilor existenţei umane. Toată revelaţia este mijlocită în acest sens. Cunoştinţa omului este doar o copie finită a cunoaşterii lui Dumnezeu despre Dumnezeu.

REVELAŢIA DIVINĂ CORECTĂ ŞI ANALOGICĂ

(1) Două feluri de fiinţe şi cunoaşteri

Dumnezeu = Fiinţă şi cunoaştere infinită

Creaţia = Fiinţă şi cunoaştere finită

(2) Calea revelaţiei explicată

DUMNEZEU = REALITATEA DIVINĂ

Creaţia – analogie creată

Revelaţia – concept revelator

(3) Calea revelaţiei în general

Dumnezeu

creaţia

revelaţia

(4) Calea revelaţiei ilustrată

DUMNEZEU FIUL ––––- DRAGOSTEA DIVINĂ

fiul uman ––––––––– dragoste umană

Isus este Fiul lui Dumnezeu –- Dumnezeu este dragoste

NOTE:

(1) Conceptul revelaţiei finite este doar analog cunoaşterii lui Dumnezeu a REALITĂŢII DIVINE. El nu este identic cu el. Observaţi absenţa literelor de tipar sub linia transcendenţei care au scopul de a ilustra aceasta.

(2) Revelaţia întotdeauna înaintează prin analogia creată din REALITATEA DIVINĂ. Aceasta garantează precizia ei. Scopul creativ Divin a adaptat creaţia pentru a fi un mijloc pentru revelaţie care nu va denatura acea revelaţie. Dumnezeu a adaptat omul şi creaţia la sine înainte de a-şi adapta revelaţia Sa faţă de om.

1. Abraham Kuyper, Principles of Sacred Theology, p. 263.

2. Kuyper, op. cit., p. 264.

3. Kuyper, op. cit., pp. 265f; Berkhof, Introduction to Systematic Theology, p. 181f.

4. Berkhof, op. cit., p. 181.

5. Kuyper, op. cit., p. 248; cf. G. Vos, Biblical Theology, pp. 11, 12.

6. Kuyper, op. cit., p. 248, pp. 341-343.

7. Kuyper, op. cit., pp. 268-270.

8. Berkhof’s similar approach, op. cit., pp. 124f.

9. Kuyper, op. cit., p. 251.

10. Cornelius Van Til, The Defense of the Faith, p. 9.

11. Kuyper notes this, op. cit., pp. 258- 260.

12. Kuyper, op. cit., p. 250.

13. Kuyper, op. cit., pp. 253, 254.

14. Cf. Berkhof, op. cit., pp. 119, 120; Kuyper, op. cit., p. 314ff. Observaţi şi discuţia lui Berkhof despre terminologia biblică a revelaţiei, p. 133.

15. James Henley Thornwell, The Collected Writings of …, vol. 2, pp. 105-108, especially, pp. 105 and 107.

16. C. Van Til, Defense of the Faith, pp. 13,14.

17. Kuyper, op. cit., p. 257.

18. Kuyper, op. cit., p. 256.

http://www.voxdeibaptist.org/revelatie_Samuel_Waldron.htm

 

 

SLUJIRE

download

SLUJIRE. Pentru a exprima ideea de slujire profesionistă sau preoţească, VT foloseşte de obicei verbul sarat şi asociaţii lui (LXX leitourgein). În timp ce ‘abad (latreuein) se referă mai degrabă la serviciul religios al întregii adunări sau al unui individ. În NT termenul caracteristic este diakonia, care apare numai în Estera între cărţile VT, dar nu este folosit acolo cu referire la vreo funcţiune preoţească; schimbarea de limbaj implică şi o schimbare de doctrină, întrucât slujirea în sens nou-testamental nu este privilegiul exclusiv al castei preoţeşti. Termenul leitourgia este păstrat pentru a descrie lucrarea preoţimii evreieşti (Luca 1:23, VSR: „service”; Evrei 9:21, VSR: „folosit la închinare”; vers. Cornilescu: „pentru slujbă” n.tr.) şi se aplică şi lucrării deosebite al lui Cristos (Evrei 8:6); mai mult, el poate fi aplicat, în sens metaforic, întregii activităţi spirituale îndeplinite de proroci şi de predicatorii Evangheliei (Faptele Apostolilor 13:2; Romani 15:16). Dar în general rămâne adevărat că NT foloseşte limbajul preoţesc numai cu referire la adunarea credincioşilor ca un ansamblu (Filipeni 2:17; 1 Petru 2:9).

I. Modelul lui Cristos

Modelul slujirii creştine este asigurat de către viaţa lui Cristos, care a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească (Matei 20:28; Marcu 10:45); verbul folosit în textele acestea estediakonein, care sugerează ceva asemănător cu servitul la masă şi ne aminteşte de împrejurarea când El a spălat picioarele ucenicilor Lui (Ioan 13:4 ş.urm.). Este semnificativ că la prima ordinare consemnată pentru slujirea creştină, se afirmă că scopul acestei lucrări este „slujirea la mese” (Faptele Apostolilor 6:2); şi acelaşi cuvânt este folosit în acelaşi capitol (v. 4) pentru a descrie slujirea prin cuvânt exercitată anterior de către cei doisprezece apostoli. *Slujitorul lui Cristos, urmând exemplul Stăpânului lui, îndeplineşte o slujbă umilă dar plină de dragoste pentru nevoile umanităţii în general, în acelaşi duh în care îngerii (Matei 4:11; Marcu 1:13) şi femeile (Matei 27:55; Luca 8:3) L-au slujit pe Domnul pe pământ. Se recunoaşte că o astfel de slujire este făcută pentru Cristos în persoana celor nevoiaşi (Matei 25:44); ea este adresată cel mai adesea sfinţilor (Romani 15:25; 1 Corinteni 16:15; 2 Corinteni 8:4; 9:1; Evrei 6:10); dar este o slujire reciprocă în cadrul părtăşiei în trupul lui Cristos (1 Petru 4:10) şi, la fel ca slujirea Evangheliei (1 Petru 1:12), este de fapt o slujbă de reconciliere (2 Corinteni 5:18) pentru lume.

Capacitatea de a efectua o astfel de lucrare este un dar de la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20:24; Coloseni 4:17; 1 Timotei 1:12; 1 Petru 4:11); deja în Romani 12:7 ea este clasificată într-o listă de alte daruri spirituale şi în 1 Timotei 3:8 ş.urm. diaconatul a devenit o slujbă bisericească recunoscută, probabil deschisă atât femeilor, cât şi bărbaţilor (cf. Romani 16:1). Dar chiar şi aşa, termenul este încă folosit într-un sens mai larg; Timotei trebuie să-şi îndeplinească slujba făcând lucrarea unui evanghelist (2 Timotei 4:5) şi lucrarea lui de slujire are ca obiectiv major edificarea trupului lui Cristos (Efeseni 4:12). În cuvintele lui Hort, Cristos a ridicat „fiecare nivel şi fiecare formă de slujire la o sferă mai înaltă… slujirea a devenit astfel unul dintre principalele scopuri ale tuturor acţiunilor creştinului”; iar termenul generic este aplicat pentru toate formele de slujire din cadrul bisericii.

II, Slujirea pastorală

Cristos nu este numai modelul diaconatului, ci şi, în calitate de bun Păstor (Ioan 10:11), El este marele *Episcop al sufletelor omeneşti (1 Petru 2:25, VA). Într-un sens, ambele slujbe îşi au originea în exemplul lui Cristos Însuşi, deşi cea de *prezbiter este o reflectare a slujirii instituite de către El în apostolat (cf. 1 Petru 5:1). Dar ar fi greşit să accentuăm aceste deosebiri, deoarece termenii episcop şi prezbiter sunt virtual sinonimi şi diaconatul îmbrăţişează multe forme de lucrare de asistenţă. Îngrijirea pastorală a turmei este o parte importantă din lucrarea de slujire (Ioan 21:15-17; Faptele Apostolilor 20:28; 1 Petru 5:2) şi este strâns asociată cu predicarea Cuvântului (1 Corinteni 3:1-2) ca pâine a vieţii (Ioan 6:35) sau ca lapte curat şi hrănitor (1 Petru 2:2). Pilda din Luca 12:41-48 implică ideea că o parte din lucrarea cu aceste caracteristici trebuie să continue în biserică până la întoarcerea lui Cristos.

III. Îndatoririle sacramentale

NT are relativ puţine de spus despre subiectul îndatoririlor sacramentale; Pavel a considerat administrarea botezului o activitate secundară, pe care a obişnuit s-o delege colaboratorilor lui (1 Corinteni 1:17; cf. Ioan 4:1 ş.urm.; Faptele Apostolilor 10:48) şi, deşi este firesc ca un apostol, dacă este de faţă, să prezideze frângerea pâinii (Faptele Apostolilor 20:7), celebrarea Cinei Domnului este totuşi considerată o activitate a întregii biserici (1 Corinteni 10:16 ş.urm.; 11:25). Dar se pare că a fost încă de la început nevoie de un conducător şi în absenţa unui apostol, proroc sau evanghelist, îndatorirea aceasta a revenit în mod normal unuia dintre prezbiterii sau episcopii locali.

IV. Darurile spirituale

În forma sa timpurie, slujirea creştină este carismatică, adică este un dar spiritual sau o înzestrare supranaturală, a cărei exercitare confirmă prezenţa Duhului Sfânt în biserică. Astfel prorocia sau vorbirea în limbi au loc atunci când Pavel îşi pune mâinile peste câţiva credincioşi obişnuiţi după botez (Faptele Apostolilor 19:6) şi cuvintele folosite aici implică faptul că întâmplarea era într-o oarecare măsură o repetare a experienţei de la Rusalii (Faptele Apostolilor 2).

În epistolele pauline ni se dau trei liste cu diferitele forme pe care poate să le ia o astfel de slujire şi este demn de remarcat că în fiecare listă sunt incluse şi funcţiile administrative împreună cu altele, mai evident spirituale (*CONDUCEREA BISERICII). În Romani 12:6-8 avem prorocia, *slujirea (diakonia), învăţătura, îmbărbătarea, dărnicia (dăruirea), ajutorarea (vers. Cornilescu: cârmuirea n.tr.), milostenia (vizitarea celor săraci şi bolnavi?). 1 Corinteni 12:28 îi enumera pe apostoli, proroci, împreună cu cei înzestraţi cu puterea de a face minuni şi de a-i vindeca pe bolnavi, de a ajuta, administra, sau de a vorbi în limbi. Catalogul mai oficial din Efeseni 4:11 îi menţionează pe apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători, care lucrează cu toţii ca să-i desăvârşească pe sfinţi în lucrarea lor creştină, astfel încât întreaga biserică creste într-o legătură organică cu Capul ei divin. Aici accentul se pune pe slujirea prin Cuvânt, dar roadă unei astfel de lucrări este slujirea reciprocă în dragoste. Diferitele daruri enumerate în pasajele acestea sunt funcţiuni sau modalităţi de slujire mai degrabă decât funcţii regulate şi stereotipe; un om poate lucra în mai multe calităţi, dar capacitatea lui de a le îndeplini depindea de îndemnul Duhului. Toţi creştinii sunt de fapt chemaţi să slujească după propriile lor posibilităţi (Romani 15:27; Filipeni 2:17; Filimon 13; 1 Petru 2:16) şi pentru această lucrare slujitorii Cuvântului se echipează (Efeseni 4:11 ş.urm.).

Nu numai cei doisprezece au fost incluşi în apostolat, ci şi Pavel, Iacov, fratele Domnului (Galateni 1:19), care şi el L-a văzut pe Domnul cel înviat, Barnaba (Faptele Apostolilor 14:14; 1 Corinteni 9:5 ş.urm.), care a fost colaboratorul lui Pavel, Andronic şi Iunia (Romani 16:7). Prima însuşire a unui *„apostol” era aceea că a fost un martor ocular al lucrării lui Cristos pe pământ, mai ales al învierii Lui (Faptele Apostolilor 1:21-22) şi autoritatea lui depindea de faptul dacă a fost într-un fel sau altul împuternicit de Cristos, fie în vremea când trăia în trup (Matei 10:5; 28:19), fie după ce a înviat din morţi (Faptele Apostolilor 1:24; 9:15). Apostolii şi prezbiterii se întruneau în consiliu pentru a hotărî strategia comună a bisericii (Faptele Apostolilor 15:6 ş.urm.) şi apostolii puteau fi trimişi ca delegaţi din biserica-mamă pentru a supraveghea dezvoltarea unor biserici noi într-o altă localitate (Faptele Apostolilor 8:14 ş.urm.). Dar imaginea unui colegiu apostolic în sesiune permanentă la Ierusalim nu este un fapt istoric şi marea lucrare a unui apostol era să activeze ca şi misionar pentru răspândirea Evangheliei, calitate în care lucrătorii trebuiau confirmaţi prin semnele aprobării divine (2 Corinteni 12:12). Astfel, lucrarea apostolică nu era limitată prin legături locale, deşi trebuie să se fi făcut o divizare a muncii, ca de ex. între Petru şi Pavel (Galateni 2:7-8).

„Evanghelistul” exercita o slujbă similară de misiune nelimitată şi se pare că lucrarea lui era identică cu cea a apostolului, în afară de faptul că nu avea calificare specială pentru funcţiunile mai înalte; Filip, unul dintre primii şapte, a devenit evanghelist (Faptele Apostolilor 21:8) şi Timotei este numit cu acelaşi titlu (2 Timotei 4:5), deşi el este implicit exclus (2 Corinteni 1:1) de la rangul de apostol.

Prorocia era prin însăşi natura ei un dar cu manifestare intermitentă, dar unele persoane erau atât de frecvent înzestrate cu el, încât au format o clasă specială a „prorocilor”. Astfel de oameni erau întâlniţi la Ierusalim (Faptele Apostolilor 11:27), Antiohia (13:1) şi Corint (1 Corinteni 14:29); între cei menţionaţi pe nume sunt Iuda şi Sila (Faptele Apostolilor 15:32), Agab (Faptele Apostolilor 21:10), împreună cu Ana (Luca 2:36) şi aşa-zisa prorocită Izabela (Apocalipsa 2:20). Prorocia oferea edificare, îmbărbătare şi mângâiere (1 Corinteni 14:3; cf. Faptele Apostolilor 15:32) şi de aceea poate fi descrisă ca predicare inspirată. Prorocul putea da o îndrumare specifică (Faptele Apostolilor 13:1-2) şi uneori să prezică viitorul (Faptele Apostolilor 11:28). Fiind transmise într-o limbă cunoscută, mesajele lui erau mai folositoare decât simpla vorbire în limbi (1 Corinteni 14:23; 25). Dar darul era deosebit de vulnerabil în faţa pericolului imposturii şi, deşi trebuia controlat numai de cei care îl aveau (1 Corinteni 14:32; 1 Tesaloniceni 5:19 ş.urm.), conţinutul lui trebuia să fie în acord cu învăţătura fundamentală a Evangheliei (1 Corinteni 12:1-3; 1 Tesaloniceni 5:20; 1 Ioan 4:1-3), altfel profetul trebuia respins ca un prooroc mincinos a cărui venire a fost prezisă de Cristos (Matei 7:15).

„Păstori şi învăţători” (Efeseni 4:11) trebuie identificări probabil cu slujitorii locali instituiţi de către apostoli (Faptele Apostolilor 14:23) sau de către asistenţii lor (Tit 1:5) pentru a sluji nevoilor unei anumite congregaţii şi descrişi invariabil ca prezbiteri sau episcopi. „Adminsitratori” (VA: „governors”, guvernanţi; vers. Cornilescu: „cei ce au darul cârmuirilor” n.tr.) pare să fie un nume generic pentru cei care administrau bunurile materiale ale adunărilor locale, în timp ce „asistenţii” (vers. Cornilescu: „cei ce au darul ajutorărilor” erau angajaţi în lucrarea de caritate, mai ales în îngrijirea bolnavilor şi săracilor. Puterile miraculoase de vindecare şi vorbire în limbierau o trăsătură marcantă pentru perioada apostolică şi renaşterea ei a fost revendicată în diferite perioade începând cu montaniştii.

V. Originea slujirii

Au existat multe dezbateri cu privire la relaţia precisă dintre lucrarea originară şi nelimitată a apostolilor şi evangheliştilor, pe de o parte, şi lucrarea permanentă şi locală a păstorilor, învăţătorilor, administratorilor şi asistenţilor, pe de alta. Se pare că această categorie din urmă a fost de obicei desemnată de către prima; dar dacă se poate considera că Faptele Apostolilor 6 descrie o ordinare tipică, atunci alegerea populară a jucat şi ea un rol în desemnarea candidaţilor. Romani 12 şi 1 Corinteni 12 par să implice că biserica, în calitatea ei de comunitate umplută cu Duhul Sfânt, îşi creează singură organele de administrare; pe de altă parte, Efeseni 4:11 afirmă că slujba este dată bisericii de către Cristos. Se poate sugera că dacă Cristos este sursa întregii autorităţi şi modelul fiecărui tip de slujbă, atunci biserica în întregul ei este beneficiarul împuternicirii divine. În orice caz, NT nu are interesul să indice posibile canale de transmitere; principala lui preocupare în această privinţă este aceea de a oferi teste doctrinare pentru corectitudinea învăţăturii despre slujire.

BIBLIOGRAFIE

J.B. Lightfoot, „Dissertation on the Christian Ministry”, în Phillipians, 1868, p. 181-269; A. von Harnack, The Constitution and Law of the Church in the First Two Centuries, E.T. 1910; H. B. Swete, Early History of the Church and Ministry, 1918; B.H. Streeter, The Primitive Church, 1929; K.E. Kirk (ed.), The Apostolic Ministry, 1946; D.T. Jenkins, The Gift of Ministry, 1947; T.W. Manson, The Churchs Ministry, 1948; J.K.S. Reid, The Biblical Doctrine of the Ministry, 1955; E. Schweizer, Church Order in the NT, E.T., 1961; L. Morris, Ministers of God, 1964; M. Green, Called to Serve, 1964; J. R. W. Stott, One People, 1969.

G.S.M.W.  R.T.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/slujire.html

Mărturia creștină – între consecvență și indiferență (2)

Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. (Romani 10:17)

Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! (1 Corinteni 9:16)

Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma. (Romani 1:15)

Câţi dintre noi sunt dispuşi să-şi împărtăşească credinţa altora şi câţi o fac cu adevărat? Iată o întrebare la care ar trebui să-i găsim un răspuns. Dacă credinţa vine în urma auzirii, atunci cei ce nu-l cunosc pe Hristos, trebuie să audă mesajul credinţei de la cineva. Cine este acel cineva care să se ducă în toată lumea şi să propovăduiască Evanghelia la orice făptură? Predicatorul, evanghelistul, pastorul, cântăreţul, sau oricare dintre noi (şi când spun noi, mă refer la toţi acei mântuiţi prin credinţă)?

Într-un sondaj efectuat pe un număr de peste 1000 de creştini din Canada, 43 % au afirmat că simt o responsabilitate personală de a-şi împărtăşi credinţa în Hristos cu cei necreştini. Cu toate acestea, 78 % au afirmat că nu au vorbit altora despre ce implică a fii un creştin autentic, în ultimele şase luni.

Alte statistici, care reies din datele culese de respectivul sondaj, nu sunt mai îmbucurătoare. Cu toate că 58 % din cei chestionați, au informat că se simt în largul lor când le vorbesc altora despre credinţa lor, aproape două treimi dintre aceștia (59 %) nu au invitat pe nimeni la biserică, cel puţin în ultimele şase luni; 21 % au spus că au invitat pe cineva la biserică în această perioadă şi doar 10 % au afirmat că au invitat pe trei sau mai multe persoane.

Investigatorii au observat că acei creştini care sunt mai maturi, sunt mai dispuşi să evanghelizeze decât cei mai noi în credinţă. „De multe ori ni s-a spus că cei mai tineri în credinţă sunt mai activi în a-şi împărtăşi credinţa. În realitate, persoanele care sunt creştine de mai mulţi ani, răspund mai frecvent pentru a spune altora despre credinţa în Hristos, decât cei începători în credinţă”.

,,Dacă dumneavoastră aveţi intenţia de a vă împărtăşi credinţa, a te ruga pentru alţii este o bună manieră de a începe” a spus preşedintele LifeWay Research. „De multe ori recunoaştem importanţa rugăciunii pentru persoanele care vin la credinţa în Hristos, dar de asemenea ne dăm seama şi de impactul pozitiv asupra celui ce se roagă”.

Atât în articolul precedent, unde am prezentat mai multe date despre mărturia creştină între credincioşi şi necredincioşi, cât şi din datele de mai sus, rezultă faptul că ştim suficient de mult, dar facem atât de puţin. Aproape jumătate din cei intervievaţi se simt responsabili (şi suntem de fapt) de a spune altora despre Hristos şi doar 20 % fac totuşi ceva. Unde este problema? Eu cred că de fapt sunt mai multe şi am putea enumera: ignoranţa, nepăsarea, delăsarea, lipsa timpului (deoarece suntem prea ocupaţi), lipsa oportunităţilor (aşteptăm să vină ei la noi), lipsa de pregătire (nu mă refer la pregătire academică), frica de eşec, frica de a fii ridiculizaţi, eşecurile noastre pe plan moral, etc.

Deşi un astfel de studiu ar necesita  un spaţiu mult mai amplu, totuşi aş dori să creionez câteva repere privind mărturia pe care noi trebuie să o ducem la cei din lume.

Primul reper al mărturiei creștine este și trebuie să fie rugăciunea, iar aici trebuie să fim cât se poate de obiectivi, implicând persoane concrete și evitând formulele stereotipe ca de exemplu „Doamne ai milă de cei necredincioşi” sau „Doamne îndură-te de tot oraşul nostru”. Prin implicarea ta în rugăciune nu vei fi nici ridiculizat şi nici nu ai nevoie de cursuri speciale de ucenicizare.

O a doua componentă a mărturiei creştine, este trăirea noastră zilnică. Oamenii din lume au aşteptări de la noi. Etica şi morala biblică aplicată în viaţa noastră cu consecvenţă şi seriozitate, cântăresc mult în ochii opiniei publice. Nici la acest capitol nu avem nevoie de multă şcoală, ci mai mult de răbdare, sârguinţă şi pocăinţă. Biblia ne spune că oamenii prin faptele noastre bune vor slăvi pe Domnul în ziua cercetării (1 Petru 2:12), iar soţiile credincioase vor câştiga fără cuvânt pe soţii lor când vor vedea felul vostru de viaţă: curat şi în temere (1 Petru 3:1, 2). Dacă este ceva ce face rău mărturiei creştine în lume, aceasta este trăirea etică superficială şi duplicitară a multor creştini.

Componenta etică este importantă dar nu este definitorie. Trăind frumos ca în timpul zilei reprezintă normalitatea din punctul de vedere al eticii biblice, dar oamenii trebuie să ştie ceva mai mult. Trebuie să ştie şi motivaţia care o avem pentru comportamentul etic. Aici intervine mărturia verbală, prin care trebuie să spunem efectiv oamenilor despre mântuirea prin Hristos. Nu trebuie să fim neapărat oratori de elită, mari teologi sau erudiţi biblici. Poţi începe cu o simplă invitaţie la biserică, distribuind o broşură, o carte sau un CD cu muzică creştină, o predică sau mărturia unei persoane. Cu mai mult timp în urmă, i-am dat unui coleg de muncă o carte (în format audio) intitulată „Crucea şi Pumnalul” (de David Wilkerson). La prima noastră întâlnire el m-a abordat şi mi-a spus: vreau să te întreb ce este Duhul Sfânt? M-am gândit atunci: aceasta este oportunitatea de a-i spune câteva lucruri despre Hristos. Am început să-i spun despre Dumnezeu Tatăl, despre Fiul şi apoi am ajuns şi la Duhul Sfânt, trecând înainte pe la lucrarea de răscumpărarea a Fiului, pe la vinovăţia noastră şi bineînţeles pe la lucrarea de convingere şi de regenerare pe care o face Duhul Sfânt.

Experienţa a dovedit că evanghelizarea cea mai eficientă nu este cea în care un predicator de elită adună o mare mulţime şi le predică şi în final o mulţime se adună în faţa scenei, predându-se Domnului. Dacă pe acei oameni, probabil mulţi doar sub impulsul unei experienţe emotive, nu-i ia nimeni să se ocupe de ei, cei mai mulţi se vor întoarce de unde au venit. Evanghelizarea eficientă este cea de la om la om, sau în cel mai bun caz, o combinaţie a celor două.

Când văd în jurul meu atâta nepăsare, indiferenţă, letargie, ipocrizie, trăire duplicitară, dacă aş elimina convingerea că în ultimă instanţă Dumnezeu este cel care îi mântuieşte pe oameni, aş fi intrat de mult în ceaţa pesimismului şi a fatalismului. Întotdeauna voi aprecia şi voi respecta pe acei care vor să facă ceva pentru Dumnezeu, chiar dacă nu o fac atât de bine precum ar face-o alţii care ar putea dar nu vor.

https://benidradici.com/marturia-crestina-intre-consecventa-si-indiferenta2/

Răspunsul Bisericii lui Cristos la problemele din societatea românească…

Sunt multe lucrurile pe care Biserica le poate face pentru societate, dar nici unul nu este mai important ca rugăciunea. Privind cu durere la dezbinarea din societate și la incapacitatea conducătorilor de a da o direcție sănătoasă națiunii noastre, vă încurajez să ne întoarcem fața către Dumnezeu, să ne smerim înaintea Lui și să ne rugăm pentru țara noastră.

Să ne rugăm pentru trezirea spirituală a bisericilor din România și pentru întoarcerea locuitorilor României la Dumnezeu. Să ne rugăm pentru vieți atinse și schimbate prin cunoașterea personală a Domnului Isus Cristos ca Domn si Mântuitor.

Să ne rugăm pentru unitate în familii, între soți, între părinți și copii, pentru iertare și restaurarea relațiilor. Să ne rugăm pentru unitate în și între biserici, pentru restaurarea relațiilor între creștini, prin iertare și pocăință, pentru dărâmarea zidurilor care separă generațiile din biserici și societate.

Să ne rugăm pentru tânăra generatie, pentru ca ei să fie copii și tineri dedicați pentru Cristos și să trăiască o viață de sfințenie. Să ne rugăm pentru protecția lor, pentru integrarea lor în Biserica lui Cristos și pentru implicarea lor constructivă în societate.

Să ne rugăm pentru stabilitatea Romaniei, pentru stabilitate politică, socială, economică şi financiară şi pentru protecţia Domnului peste Romania. Să ne smerim si să ne pocăim de păcatele comise în Romania, de noi și părintii noștri.

Să ne rugăm pentru relații constructive, în favoarea intereselor României, între Președinte, Parlament și Guvern. Să ne rugăm pentru respectarea autorității instituționale și pentru dialog civilizat. Să cerem mila și îndurarea lui Dumnezeu pentru naţiunea noastră.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Samy Tuțac

http://www.baptist-tm.ro/raspunsul-bisericii-lui-cristos-la-problemele-din-societatea-romaneasca/

Apocalipsa se amână

Există raze de lumină în acest întuneric apăsător. Amploarea fenomenului de homeschooling este primul motiv de optimism.

Este limpede că nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Ba chiar există argumente convingătoare pentru a afirma contrariul. Ticăloșirea individuală, subjugarea prin patimile cele mai de jos ori declinul cultural constant sunt probe redutabile în orice proces al veacului nostru. Dar cu toate acestea, și în pofida politicilor deliberate din ultima sută de ani de a îndobitoci lumea intelectual și moral, există raze de lumină într-un întuneric apăsător.

Amploarea fenomenului de homeschooling este primul motiv de optimism. Faptul că sute de mii de părinți refuză să-și mai trimită copiii în „școlhozuri” spune multe atât despre falimentul sistemului public, cât și despre independența veritabilă pe care o dobândesc tot mai multe familii și reorientarea lor spre modelele paideice consacrate. Din milioanele de copii care ocolesc fabricile de îndobitocire nu vor ieși în mod necesar sfinți. Cel puțin nu din toți sau nu din cei mai mulți. Dar nu este deloc hazardat să presupunem că o proporție semnificativă va fi rezistentă la manipularea cea mai ordinară, va avea aptitudini intelectuale mult peste medie, va învăța ceva solid despre natura umană și va fi înzestrată chiar și imperfect cu câteva virtuți minimale.

Între 2003 și 2012 numărul copiilor educați acasă în SUA a crescut cu 60%, ajungând la 1,7 milioane. Tendința ascendentă este clară până si în România, unde oamenii oscilează între “ultimele tendințe educaționale” (common core) și “învățământul bun din vremea lui Ceaușescu”. Simpla dezbatere despre homeschooling din ultimele luni sau succesul unor cărți cum este cea a lui John Taylor Gatto, “Cum suntem îndobitociți”, depun mărturie convingătoare despre o trezire la realitate. Iar învățământul acasă, ca și multe alte activități independente, presupune și dezvoltă virtuți. Mai ales că mulți dintre părinți aleg să își crească copiii în spațiu privat din motive religioase.

Întâmplător, am avut plăcerea să cunosc o familie de ortodocși din Moldova cu doi copii crescuți acasă. În județul lor mai exista o singură familie care a ales să facă homeschooling, ceea ce era în sine o problemă serioasă (socializare, presiune publică, etc.). Dar asta, plus multe alte obstacole, nu-i împiedica să facă sacrificii serioase pentru famile și să se transforme involuntar în exemple de virtute pentru copii . De altfel, în cele mai multe familii de homeschooleri, soția nu muncește (o constrângere cel puțin materială) și se ocupă de cei mici, așa că nu este greu de intuit că un astfel de model domestic și casnic va funcționa invariabil mai bine decât alternativele moderne curente.

Al doilea motiv de speranță provine din prăbușirea lamentabilă a mass media instituționale, peste tot în lumea apuseană. Apariția și consolidarea unor siteuri sau bloguri mai mult sau mai puțin independente, cumulat cu prostituția neîntreruptă practicată de ziarele și televiziunile mari, a dus la un exod al consumatorilor spre canale de informare mult mai serioase. De pildă, Steve Bannon, omul din spatele Breitbart, deși nu neapărat un outsider, estima că platforma sa înregistrează la nivel global o audiență mai mare decât Fox News. James Corbett, cel care și-a transformat siteul într-o sursă inegalabilă de știri alternative, rezuma astfel situația: faptul că un “nimeni” ca el a putut să producă în sufragerie videoclipuri cu știri solide care ulterior au fost urmărite de milioane de oameni pe youtube sau siteuri similare reprezintă un indiciu valoros despre puterea incredibilă pe care o are presa aflată în afara curentului central, și idioțenia tot mai transparentă a instituțiilor oficiale de propagandă. De la temele abordate, lipsa de logică, absența completă a demonstrațiilor relevante, până la stilul contondent, arogant și bolovănos al discursului public practicat de media tradițională, fără a mai insista acum pe abjecția protagoniștilor, toate contribuie la mlaștina sordidă în care se scufundă presa.

Chiar și în spațiul local, cu standarde laxe în mod istoric, privitul unor dezbateri tv cu analiști serioși sau lectura unor editoriale competente din reviste și siteuri respectabile (“justiție”, ”stat de drept”, ”partenerii occidentali”, ”lupta anticorupție”, “pericolul rusesc” etc) a lecuit destulă lume de astfel de îndeletniciri.

Certificatul de deces al acestei instituții (“sick are they always, they vomit their bile and call it a newspaper” – Nietzsche) a fost parafat de recentul scandal al știrilor false și propagandei rusești, în fapt o încercare totalitară de a cenzura brutal sursele de informare din afara sistemului. După cum argumentează convingător un scriitor laureat, urmărim de fapt o încercare a de a patologiza orice formă de dizidență. “Distincțiile politice ca stânga/dreapta dispar și sunt înlocuite de distincții impalpabile ca normal/anormal, adevărat/fals, real/simulacru. Asemenea distincții nu se pretează la argumente. Ele ne sunt prezentate ca adevăruri axiomatice, fapte empirice pe care nicio persoană normală nu ar îndrăzni să le contrazică”.

Din arsenalul de cenzură fac parte și rețelele sociale ale establishmentului (facebook, twitter, google), ceea ce arată dimensiunea problemei cu care sistemul se confruntă.

Ori tocmai această mobilizare generală, acest efort uriaș de a suprima nonconformismul sunt un semnal grăitor că bătălia pentru mințile oamenilor nu a fost câștigată încă de inginerii sociali. Cu cât ingerințele, agresiunea și cenzura se intensifică, cu atât devin mult mai transparente natura și intențiile sistemului fascist. În urmă cu patru sau cinci ani, de pildă, oricine discuta despre rețeaua Soros devenea instantaneu un marginal. Astăzi, ong-urile sale au fost expulzate din Rusia, iar influența sa ocultă a devenit subiect cotidian în România, Ungaria sau SUA. E și acesta un success al mediei alternative și cel mai probabil vor urma altele.

În mod cert nu vom ajunge să retrăim vremurile de aur ale capadocienilor, însă nu cred că trebuie să disperăm. Oricum, lupta noastră nu ar trebui să aibă în vedere izbânda pe lumea aceasta, iar apoi, după cum îmi explica un prieten, “Ulise le-a câștigat războiul grecilor doar pentru că obiectivul lui a fost mereu Itaca”.

http://www.culturavietii.ro/2019/02/26/apocalipsa-se-amana/