Probleme cu referinţă la Traducerea Bibliei în limba Engleză

download

Probleme cu referinţă la Traducerea Bibliei în limba Engleză

Introducere

O traducere „interlineară” dintr-o limbă în alta constă în interpretarea cuvânt cu cuvânt, în aceeaşi ordine a cuvintelor ca în limba originală. Aceasta ar părea să fie traducerea literală nu-i aşa? Dar chiar şi o traducere interlinear presupune introducerea în text a unui anumit grad de opinie. Unele cuvinte au mai mult decât un singur sens, şi modul în care sunt traduse cuvintele depinde de felul în care înţelege translatorul contextul cuvântului. Cuvântul grec logoV (logos) poate fi tradus prin oricare din cuvintele: cuvânt; frază; enunţ, maximă; afirmaţie, propoziţie; mesaj; descriere, relatare, raport; discurs. Unii traducători chiar lasă cuvântul NETRADUS în unele locuri, scriindu-l „logos.” Când se procedează astfel, practica se numeşte  „transliteraţie„.

Totuşi, o traducere interlineară ar fi o HARABABURĂ, datorită regulilor gramaticale diferite în fiecare limbă. În greacă, de exemplu, cuvintele sunt adesea aranjate într-o ordine poetică. Cuvintele nu se citesc neapărat de la stânga la dreapta, ca în engleză. Şi desigur, ebraica se scrie de la dreapta la stânga, ceea ce înseamnă că ordinea cuvintelor ar trebui să fie rearanjată ca să se potrivească cititorului englez. Cu toate acestea, translaţia cuvânt cu cuvânt produce o traducere care este în esenţă ilizibilă, mai ales dacă autorul a încercat să reproducă o anumită expresie.

Idiomurile

Un exemplu obişnuit de idiom ebraic ar fi practica de a repeta pentru a crea un superlativ. În engleză, se schimbă sufixul „er” în „est” pentru a crea un superlativ, dar nu la fel se procedează în ebraică. Sunt o mulţime de alte expresii idiomatice. Iată câteva exemple:

„regele regilor” Cel mai măreţ rege
„domnul domnilor” Cel mai mare domn
„veacul veacurilor” Cea mai îndepărtată eră
„înaintat în zile” Cel bătrân
„a mânca ţărână” A experimenta înfrângerea

Structura

Un alt obstacol pe care îl au de depăşit translatorii este cel al structurilor poetice. Traducerea prozei nestructurate oferă mai multă libertate translatorului. Dar cum interpretezi un pasaj care a fost în mod deliberat structurat într-un anumit fel de către autor? În unele cazuri, NU SE POATE. De exemplu, unii psalmi au fost scrişi pentru a fi cântaţi pe melodiile unor cântece populare (cunoscute), ca să fie mai uşor de memorat. Alţi psalmi (9, 34, etc.) au fost scrişi ca acrostih, prima literă a fiecărui vers respectând alfabetul ebraic. Iarăşi, este aproape imposibil de reprodus această structură fără ca traducerea engleză să nu pară bizară!

Ioan 1:1-5, un pasaj cunoscut, conţine o structură interesantă în greacă. Sfârşitul anumitor fraze se leagă de începutul frazei care urmează:

La început era Cuvântul,
şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi  Cuvântul era „Dumnezeu”.
El era la început cu  Dumnezeu.

Observaţi cum ultima propoziţie leagă elementele din propoziţiile anterioare. Apoi avem două perechi de cuvinte opuse, urmate de o altă structură ca cea de mai sus.

Toate lucrurile au fost facute prin El,
si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El.

In El era viata,
Şi viata era lumina oamenilor.
Lumina lumineaza in intuneric,
Şi intunericul n-a biruit-o.

Noul Testament „Non-Ecclesiastical” încearcă să reproducă această structură, dar în felul acesta pierde acel „flux” lejer în care se citeşte o carte scrisă în propria ta limbă (i.e., nu o traducere).

Jocuri de cuvinte

Alături de acrostihurile care se găsesc în diferite pasaje din Vechiul Testament, chiar şi Noul Testament conţine diferite jocuri de cuvinte. Cum pot fi reproduse acestea? De multe ori, ele nu pot fi reproduse. Iată un exemplu din Matei 3: ” Dumnezeu din pietrele acestea poate sa ridice fii lui Avraam. „

Ioan Botezătorul cu siguranţă vorbea limba lui maternă aramaică, şi în această limbă apare un joc de cuvinte. Cuvântul pentru „copiii” (fiii) este banim, iar cuvântul pentru „pietre” este abanim. Jioan foloseşte un joc de cuvinte pentru a ajuta poporul să-şi amintească mai uşor că Dumnezeu poate preface aceste abanim în banim!

Iată un alt joc de cuvinte (calambur), datorat pasajului din Ioan 12:25. Aici, Isus pune în contrast două cuvinte care exprimă aproape acelaşi lucru în engleză, dar primul se referă mai mult la viaţa naturală sau pământească, iar al doilea se referă la viaţă sau creştere în general:

„Oricine îşi iubeşte viaţa (yuch) o va pierde,
şi oricine îşi urăşte viaţa (yuch) în lumea aceasta o va păstra
pentru viaţa veşnică (zwh).

Un alt joc de cuvinte similar apare în Ioan 21, unde sunt folosite două cuvinte pentru dragoste, două cuvinte pentru hrană, şi două cuvinte pentru oi!

Mult caz s-a făcut de următorul joc de cuvinte (Mt 16:18), dar în limba originală nu există. De când l-a întâlnit pe Isus (Ioan 1), porecla lui Simon a fost Petru (piatră brută, necioplită), care în aramaică este Kefa. În aramaică, Isus a făcut un joc de cuvinte cu numele lui Petru:”Şi Eu Îţi spun: tu eşti Kefa, şi pe această kefa voi zidi….”

Scris în greacă, cuvântul pentru „piatră” este feminin şi trebuie să fie masculinizat pentru a deveni un nume masculin. Totuşi, jocul de cuvinte ar trebui să fie acelaşi:

„…tu eşti PetroV, şi pe această petra….”

Unii au încercat să extragă un argument doctrinar din forma cuvintelor folosite, dar în realitate, nu se poate spune nimic din aceste cuvinte, ele trebuiau să fie aceleaşi. Orice doctrină trebuie să se bazeze pe contextul celor spuse. Totuşi, în engleză, sună astfel:

„…tu eşti Petru, şi pe acestă piatră (rocă, stâncă)….”

În consecinţă, traducătorii trebuie să indice într-o notă de subsol că Isus a făcut un joc de cuvinte, îndemnat de mărturisirea de credinţă a lui Petru.

Transliteraţiile

Unele cuvinte sunt adesea mai degrabă transliterate decât traduse. În unele cazuri, acest fapt dă un sens mistic sau cultic care nu a existat în lima originală. NET încearcă să evite acest lucru, dar în unele cazuri, transliteraţia poate fi justificată, în special dacă folosirea cuvântului transliterat este corectă. Iată câteva transliteraţii şi semnificaţia lor.

Transliteraţia Limba Semnificaţia
înger Greacă Trimis, mesager
diacon Greacă slujitor (servitor)
lucrator Latină slujitor (al altarului)
episcop Latină supraveghetor
apostol Greacă reprezentant
exorcist Greacă Unul care leagă prin jurământ
demon Greacă Fiinţă spirituală
diavol Greacă (coruptă) acuzator
Satan ebraică duşman
Christos Greacă Unsul
boteza Greacă Ritual de purificare

În unele cazuri, transliteraţia a fost dusă atât de departe încât semnificaţia se pierde cu totul. De exemplu, mulţi consideră că „Christ” este al doilea nume a lui Isus. Să ne gândim la Ioan 1:41, unde se proclamă „Am găsit pe Mesia (care, tălmăcit, înseamnă Christosul).” Autorul încerca să relateze cititorului de limba greacă semnificaţia unui cuvânt ebraico/aramaic. În engleză, avem un cuvânt străin explicat prin alt cuvânt străin!

Alteori, totuşi, transliteraţia s-ar putea să fie necesară. În ultimul exemplu de mai sus, semnificaţia cuvântului în Greaca classică este cel mai sigur „scufunda.” Dar semnificaţia cuvântului botez în greaca iudaică se poate arăta că NU este aceeaşi cu semnificaţia seculară. De aceea transliteraţia cuvântului „botez” este folosită normal aici. Deci nu trebuie să considerăm că toată transliteraţia este o practică greşită care face ca semnificaţia cuvântului să fie şi mai neclară, ci trebuie să nu uităm că (la urma urmei) noi nu citim textul în limba originală.

Stabilirea Textului (Evaluarea, recunoaşterea, înţelegerea)?

Vorbind de text, PRIMA prioritate a translatorului nu este să se ocupe cu nici una din problemele de mai sus ci să  stabileasca textul. Acest lucru înseamnă să întrebe care este textul Ebraic sau Grecesc care trebuie tradus. Cineva urmând un manuscris bizantin poate ajunge la o traducere foarte diferită ale anumitor pasaje faţă de altcineva care traduce un manuscris Alexandrian sau D-Type. De aceea scopul translatorului este să încerce să determine ce înseamnă textul original înainte de a face orice traducere. Înainte de a scrie un cuvânt englez, translatorii trebuie să cunoască cuvintele, propoziţiile, cărţile, etc… pe care ei le traduc. Astăzi de obicei translatorii folosesc una din ediţiile publicate, cum este Nestle-Aland 27. Aceasta lasă decizia de a stabili un text, pe seama celor care au compilat versiunea Nou Testamentală Grecească.

http://www.voxdeibaptist.org/traducerea_bibliei.htm

SINEDRIU.

download

SINEDRIU. Transcrierea folosită în Talmud pentru gr. synedrion (de unde este împrumutat cuvântul ebr. sanhedrin’). Atât înainte, cât şi în timpul lui Cristos, el era numele tribunalului suprem al evreilor care se întrunea la Ierusalim, precum şi al unor tribunale mai mici. În vers. engl. termenul este tradus adesea „consiliu”. În scrierile clasice există paralele ale unor curţi similare în Grecia şi în Roma. Josephus a folosit cuvântul pentru consiliul care guverna cele cinci districte în care Gabinius, proconsului roman al Siriei între 57-55 î.Cr., a împărţit Iudea (Ant. 14.90; BJ 1.179). Josephus îl foloseşte pentru prima dată în legătură cu evreii atunci când se referă la convocarea tânărului Irod înaintea lui pentru presupuse delicte (Ant. 14. 163 184). În NT termenul se referă fie la curtea supremă evreiască (Matei 26:59; Marcu 14:55; Luca 22:66; Ioan 11:47; Faptele Apostolilor 4:15; 5:21 ş.urm.; 6:12 ş.urm.; 22:30; 23:1 ş.urm.; 24:20), fie la o simplă curte de justiţie (Matei 5:22). În câteva cazuri synedrion este înlocuit cu alte cuvinte, de ex. presbyterion, „corp al bătrânilor” (Luca 22:66; Faptele Apostolilor 22:5) şi gerousia, „senat” (Faptele Apostolilor 5:21).

I. Istoria

Istoria Sinedriului nu este clară în toate privinţele. Conform tradiţiei, el îşi are originea în cei şaptezeci de bătrâni care l-au însoţit pe Moise (Numeri 11:16-24). Se presupune că Ezra a reorganizat instituţia după Exil. Persanii le-au dat autoritate evreilor în problemele locale (Ezra 7:25-26; 10:14) şi este posibil ca bătrânii din Ezra 5:5, 9; 6:7, 14; 10:8 şi conducătorii din Neemia 2:16; 4:14, 19; 5:7; 7:5 să fi alcătuit un corp care se asemăna cu Sinedriul de mai târziu. Ulterior, grecii au permis un corp cunoscut drept gerousia („senat”) care era format din bătrâni şi reprezenta naţiunea (Josephus, Ant. 12.142; 1 Macabei 12:3,6; 14:20). În vremea Seleucizilor această gerousia a avut legături cu conducători ca Antioh cel Mare în 208 î.Cr. şi Antioh V (Josephus, Ant. 12. 128) şi se pare că era formată din bătrâni care proveneau din aristocraţie (1 Macabei 12:6; 2 Macabei 1:10; 4:44; 11:27). În perioada revoltei macabeilor acest consiliu s-a unit cu Ionatan, marele preot şi conducătorul poporului, pentru a face o alianţă cu Sparta (1 Macabei 12:5 ş.urm.) şi ei l-au sfătuit să construiască o fortăreaţă în Iudea (1 Macabei 12:35; cf. 13:36; 14:20,28,47). Se pare că marele preot prezida această adunare.

Sub dominaţia romană, cu excepţia unei perioade scurte sub Gabinius, adunarea avea puteri largi. Termenul folosit pentru consiliile districtuale a fost adoptat ulterior de cătregerousia mai puternică de la Ierusalim şi la sfârşitul sec. 1 î.Cr. şi consiliul acesta era cunoscut drept synediron, deşi uneori se foloseau şi alţi termeni, ca gerousia şi boule(„consiliu”). Iuliu Cezar a schimbat planul lui Gabinius şi a extins iarăşi puterea Sinedriului asupra întregii Iudei, deşi în timpul domniei lui *Irod (37-4 î.Cr.) puterile lui au fost drastic diminuate. Sub procuratori (6-66 d.Cr.) puterile Sinedriului au fost extinse, guvernarea internă al ţării fiind în mâinile lui (Josephus, Ant. 20. 200) şi în unele privinţe a fost recunoscut chiar şi în diaspora (Faptele Apostolilor 9:2; 22:5; 26:12). Din vremea lui Arhelau, fiul lui *Irod cel Mare, puterile lui directe au fost totuşi limitate la Iudea, deoarece nu a avut nici o putere asupra lui Isus în timp ce era în Galilea. În Iudea existau, desigur, autorităţile locale, care judecau cazurile în teritoriu, dar raportau anumite cazuri la autoritatea centrală. Consiliile (synedria) din Matei 5:22; 10:17; Marcu 13:9 şi boulai din Josephus, Ant. 4.214 etc. erau curţi locale care cuprindeau cel puţin şapte bătrâni şi în oraşele mari ajungeau până la douăzeci şi trei de bătrâni.

După 70 d.Cr. Sinedriul a fost abolit şi înlocuit cu Beth Din (Curtea de Judecată) despre care se spune că s-a întrunit la Iabne (68-80 d.Cr.), Usa (80-116), Şafran (140-163), Sepforis (163-193 şi Tiberias (193-220). Deşi în Talmud se consideră că acesta este o continuare a Sinedriului, el era diferit în esenţă, fiind format din cărturari ale căror decizii nu aveau decât o autoritate morală şi religioasă.

II, Organizarea şi compunerea

Organizarea Sinedriului a fost modificată de-a lungul anilor. La început, format în special din aristocraţia preoţească predominant saducheică, componenţa lui s-a schimbat din vremea Reginei Alexandra (76-67 î.Cr.) când au fost induşi *fariseii, precum şi *cărturarii. Metoda numirii nu este clară, dar originea aristocratică a corpului sugerează o numire directă a membrilor unor familii vechi, la care s-au adăugat conducătorii seculari. Sub Irod, care i-a favorizat pe *farisei şi a dorit să-i limiteze pe *saduchei şi influenţa vechii nobilimi, elementul saducheic a devenit mai puţin proeminent, iar elementul fariseic, a cărui putere a crescut începând din vremea Reginei Alexandra, a devenit mai influent. În vremea NT Marele Sinedriu de la Ierusalim i-a cuprins pe marii preoţi (mai precis, pe marele preot în funcţiune şi pe cei care au fost mari preoţi), pe membrii familiilor privilegiate din care erau aleşi marii preoţi, pe bătrâni (conducătorii tribali şi familiali ai poporului şi ai castei preoţeşti) şi cărturarii, adică experţii legii. Plenul îi cuprindea atât pe saduchei, cât şi pe farisei (Matei 26:3, 57, 59; Marcu 14:53; 15:1; Luca 22:66; Faptele Apostolilor 4:1,5 ş.urm.; 5:17,21, 34; 22:30; 23:6). Membrii erau consilieri (bouleutes, Marcu 15:43; Luca 23:50) ca, de ex. Iosif din Arimatea.

Conform lui Josephus şi N.T., marele preot din acel moment era preşedintele (Josephus, Ant. 4. 224; 20. 224 ş.urm.; Matei 26:57; Faptele Apostolilor 5:17 ş.urm.; 7:1; 9:1 ş.urm.; 22:5; 24:1). Astfel, Caiafa a fost preşedinte la procesul lui Isus şi Anania la procesul lui Pavel (Faptele Apostolilor 23:2). S-ar părea că la început marele preot a avut autoritatea supremă, dar aceasta i-a fost diminuată ulterior. Numirea nu mai era ereditară, ci politică şi foştii mari preoţi împreună cu asociaţii lor apropiaţi (cum era căpitanul templului) alcătuiau „conducătorii” (Ioan 7:26; Faptele Apostolilor 4:5-8 etc).

III. Extinderea jurisdicţiei

Jurisdicţia Sinedriului era întinsă în timpul lui Cristos. El exercita nu numai jurisdicţie civilă în conformitate cu legea evreiască, ci şi, într-o anumită măsură, jurisdicţie criminală. El avea autoritate administrativă şi putea dispune arestarea prin proprii săi funcţionari juridici (Matei 26:47; Marcu 14:43; Faptele Apostolilor 4:1 ş.urm.; 5:17 ş.urm.; 9:2). A fost împuternicit să judece cazuri care nu implicau pedeapsa capitală (Faptele Apostolilor 4:5). Cazurile capitale necesitau confirmarea procuratorului roman (Ioan 18:31), deşi judecata procuratorului era de obicei în acord cu cerinţele Sinedriului, care în legea ebraică avea putere de viaţă şi de moarte (Josephus, Ant. 14.168; Matei 26:66). În cazul special când cineva dintre Neamuri depăşea bariera care despărţea curtea interioară a Templului de aceea a Neamurilor, Sinedriului avea din partea administratorilor romani puterea de a-l condamna la moarte (Faptele Apostolilor 21:28 ş.urm.); şi este posibil ca această concesie să se fi extins şi asupra altor ofense aduse Templului prin faptă sau, ca în cazul lui Ştefan (Faptele Apostolilor 6:13 ş.urm.), prin cuvânt. Singurul caz de sentinţă capitală în legătură cu Sinedriul în NT este acela al Domnului nostru, dar execuţia a fost îndeplinită în urma judecăţii guvernatorului roman. Cazul lui Ştefan are unele trăsături ale unei acţiuni ilegale a mulţimii.

Un studiu al NT ne va oferi o secţiune a genului de probleme care ajungeau înaintea Sinedriului. Astfel, Isus a fost acuzat de blasfemie (Matei 26:57 ş.urm.; Ioan 19:7); Petru şi Ioan au fost acuzaţi că dădeau oamenilor învăţături false (Faptele Apostolilor 4), Pavel că a încălcat legea mozaică (Faptele Apostolilor 22-24). Desigur că acestea erau probleme religioase. Dar uneori colectarea beneficiilor intra în responsabilitatea Sinedriului, ca în timpul lui Florus (Josephus, BJ 1. 406). Totuşi, a existat întotdeauna un control teoretic asupra puterilor Sinedriului, căci romanii şi-au rezervat dreptul de a se amesteca în orice domeniu, dacă era necesar, independent de curtea evreiască. Arestarea lui Pavel din Faptele Apostolilor 23 este un exemplu în această privinţă. Probabil că cel mai bine este să considerăm Sinedriul ca având două domenii principale de responsabilitate, politic (administrativ şi judiciar) şi religios. Nu este întotdeauna clar cum au fost acestea îndeplinite, iar unii autori au sugerat chiar două corpuri diferite, fiecare cunoscut drept Sinedriu. Probabil că acest lucru nu este necesar, dar este sugerat din cauza lipsei unei cunoaşteri clare a procedurilor.

IV. Procedura

Au existat termene şi locuri precise pentru adunare, conform tradiţiei păstrate în micul tratat mişnaic Sanhedrin. Curţile locale se întruneau în ziua a doua şi a cincea a săptămânii, iar Sinedriul de la Ierusalim la date stabilite (deşi necunoscute nouă). Acestea nu se întruneau în zilele de sărbătoare şi de Sabat.

Existau proceduri specifice. Sinedriul era aşezat în semicerc şi avea doi grefieri, unul care să înregistreze voturile în favoarea achitării şi celălalt voturile în favoarea condamnării. Ucenicii participau la dezbateri şi şedeau în faţă. Prizonierii erau îmbrăcaţi în haine umile. În cazurile capitale se făcea pledoaria pentru achitare, apoi pentru condamnare. Dacă cineva se declara în favoarea achitării, el nu-şi putea schimba părerea, dar dacă se declara pentru condamnare, el îşi putea schimba ulterior votul. Ucenicii puteau pleda pentru achitare, dar nu şi pentru condamnare. Achitarea putea fi declarată în ziua judecăţii, dar condamnarea trebuia să aştepte până în ziua următoare. Când votau, membrii stăteau în picioare, începând cu cel mai tânăr. Pentru achitare era suficientă o majoritate simplă, pentru condamnare erau necesare două treimi din majoritate. Dacă 12 din cei 23 de judecători necesari pentru un cvorum au votat pentru achitare şi 11 pentru condamnare, prizonierul era eliberat. Dacă 12 votau pentru condamnare şi 11 împotrivă, numărul de judecători trebuia să crească cu încă 2 şi acest lucru se repeta până la un total de 71 sau până când se obţinea achitarea. Persoanelor al căror caz era îndoielnic ca şi acesta li se acorda prezumţia de nevinovăţie, întotdeauna avantajul era de partea acuzatului (Mişna,Sanhedrin 5. 5).

În contextul acesta, legalitatea procesului lui Isus a fost discutată de mulţi autori şi este foarte clar că există elemente care indică o eroare judiciară.

BIBLIOGRAFIE

  1. Schürer, HJP 1901, 2. i, p. 163-195; J. Z. Lauterbach, JewE, 11, 1905, p. 41-44; I. Abrahams, ERE, 2, 1920, p. 184-185; H. Danby,The Mishnah, E.T. 1933, tratatulSanhedrin, p. 382-400; idem, „The Trial of Jesus”, JTS 21, 1919-20, p. 51-76; J. Blinzler, The Trial of Jesus, 1959; P. Winter, On the Trial of Jesus, 1961.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sinedriu.html

Isus în fața nevoilor presante July 1, 2018 de Marian Ghiță

Marian Ghita

(Marcu 5:21-43)

Trăim o vreme în care evenimentele vieții se desfășoară într-un ritm mult mai accelerat decât în vremurile trecute. Suntem, de asemenea, asaltați cu probleme care ne depășesc adesea. Ele vin asupra noastră într-un mod neașteptat și, de multe ori, fără să ne dea răgazul de a ne pregăti să le întâmpinăm într-un mod potrivit. Mai mult, ele ne lovesc fără milă și din toate părțile. De multe ori nu avem momente de respiro și, câteodată, nici nu terminăm să rezolvăm o nevoie că apare o alta care ne întâmpină, înainte de a ne ridica din nevoia precedentă. Și mai mult, vrem să rezolvăm bine o problemă și constatăm că acel lucru bun pe care l-am făcut compromite chiar rezolvarea următoarei probleme. Viața pe care o trăim se derulează parcă într-un ritm amețitor care nu ne mai permite să planificăm bine lucrurile viitoare și de aceea acestea sunt rezolvate superficial sau rămân nerezolvate. Aceasta este trăsătura vremii actuale: trăim fără să avem larghețea de a ne desfășura în tihnă, fără a mai avea sentimentul lucrului bine făcut. Domnul Isus ne vorbește despre vremurile din urmă în felul următor: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:25-26). Așadar, vremuri de strâmtorare, pline de confuzie, care ne umple de spaimă, nesigure.

Cum poți să te descurci într-un asemenea iureș? Ce ar trebui să faci? Ce spune Biblia despre asemenea vremuri? Ce soluții îți dă ea pentru a nu-ți pierde mințile? Cum ne poate ajuta Domnul Isus într-un asemenea context? Are El soluții pentru noi? Priviți vă rog la două versete care sunt legate de aceste vremuri și care ne pot da o încredere deplină în asemenea circumstanțe, arătându-ne că într-adevăr El este Fiul lui Dumnezeu și deci El are toate lucrurile sub control. În chiar textul din Luca 21 El ne spune: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (v. 28); și, „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (v. 33). Domnul Isus este soluția lui Dumnezeu pentru noi în aceste vremuri de clătinare a tot și toate.

Vom privi la pasajul din Evanghelia după Marcu cap. 5, vers. 21-43. Acest pasaj este o ilustrație excepțională a adevărurilor menționate mai sus. Descoperim că Domnul Isus a cunoscut asemenea situații bulversante și dificile. Însă El nu a părut niciodată dezechilibrat, luat prin surprindere sau incapabil de a face față acestor confruntări. Mai mult, El a părut întotdeauna bine pregătit, bine echipat în fața oricărei provocări a vieții și cu o liniște lăuntrică parcă nefirească. Ai impresia că cuvintele lui Moise adresate poporului Israel, atunci când el era amenințat de armata lui Faraon chiar în fața mării Roșii, operau în mintea și în acțiunile Domnului nostru: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta…Domnul se va lupta pentru voi, dar voi stați liniștiți” (Exod 14:13-14). Ceea ce uimește la El este faptul că El a apărut ca Unul care acționează parcă în afara timpului, însă niciodată nu a dat impresia că este rupt de contextul dur al vieții, dimpotrivă El a făcut totul dumnezeiește – la ceea ce El a făcut puteai spune că nu mai este nimic de adăugat și nimic de înlăturat (vezi Mc. 7:37). Una dintre dovezile prin care a arătat că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost chiar această manieră de lucru (vezi lucrarea creației – Gen. 1:31-2:3).

Evanghelia după Marcu este evanghelia slujirii Domnului Isus în autoritatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu (vezi 10:45). Deși este cea mai scurtă dintre cele patru evanghelii din Noul Testament, ea este plină de acțiune (în ea faptele Domnului primează, nu învățăturile Sale). Lumea în care noi trăim este o lume a marilor nevoi. Isus Cristos nu a venit din ceruri pe pământ pentru a ţine conferinţe despre mesianitatea Lui şi despre mântuire, într-un cadru plăcut, ci a venit „în ţinutul şi în umbra morţii” (Mat. 4:16) pentru a aduce în mod efectiv mântuire de sub puterea păcatului şi de consecinţele acestuia, eliberare de sub robia Satanei. Isus Cristos nu a venit într-o călătorie de plăcere pe pământ, ci a venit să se implice într-un război cu forţele întunericului și să le biruiască.

Sunt două cuvinte care apar des în această evanghelie și care îi dă o aromă deosebită: cuvintele „iată” și conjuncția „și”. Cuvântul „iată” ne anunță că lucrările pe care le-a făcut Domnul în lucrarea Sa mesianică au fost lucrări care I-au apărut permanent Lui în față, ca nevoi ale oamenilor în contextul vieții de pe pământ. Acestea au fost multe și dese. El nu le-a ocolit ci le-a rezolvat. Iată un lepros cu care El s-a întâlnit și pe care l-a vindecat, apoi, iată un îndrăcit pe care nu l-a ocolit ci l-a eliberat și apoi, iată că s-a iscat o furtună pe mare, pe care El a potolit-o spre uimirea ucenicilor, ș.a. Așa a fost lucrarea Domnului Isus: fapte și confruntări care nu L-au ocolit, dar care au fost rezolvate de El spre binecuvântarea celor loviți de acestea. Cuvântul „și” ne vorbește despre o înlănțuire de evenimente și probleme care s-au succedat în continuu, de la începutul lucrării Sale mesianice până la moartea Lui pe cruce, fără vreo pauză. Însă această înșiruire de fapte și evenimente ne arată că Domnul Isus a urmat un plan stabilit din ceruri, care trebuia finalizat prin moartea Sa. El a mers până la capăt în lucrarea pe care El a avut-o de îndeplinit, fără să omită nimic din faptele care trebuiau înfăptuite. Abia înainte de a-Și da duhul pe cruce Isus a spus: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). El a făcut o lucrare completă și nu Și-a abandonat misiunea Sa mesianică. El a fost permanent motivat de lucrarea Tatălui ceresc, despre care El a afirmat: „Tatăl Meu lucrează până acum și Eu, de asemenea, lucrez” (Ioan 5:17). Între acești parametri s-a derulat lucrarea mesianică a Domnului Isus pe pământ.

1.Disponibilitatea lui Isus de a răspunde nevoilor

Observați-L pe Domnul Isus în textul nostru din Marcu 5:21-43. Abia a traversat marea Galileii (venea din Gadara și acolo eliberase un îndrăcit fioros; cu siguranță, Domnul a fost marcat de situație și a și obosit fizic), că oamenii L-au și întâmpinat cu nevoile lor (v. 21). Nu-L vedem pe Domnul Isus că Și-ar fi cerut scuze oamenilor că, pentru moment, El nu poate fi disponibil din cauză că trebuie să se odihnească sau chiar să mănânce (vezi suprasolicitarea Lui – Mc. 3:20). Este adevărat că Domnul, cât a fost pe pământ, a simțit, ca om, și oboseala și Îl vedem chiar odihnindu-Se. Însă Domnul Isus nu a spus nimănui, atunci când L-au solicitat în vreo problemă, că nu poate să se ocupe de nevoia lor pentru că El ar trebui să mănânce sau să doarmă, sau că nu are chef să rezolve situația lor. Dacă au fost astfel de situații (și au fost), Domnul a știut să le rezolve într-un mod foarte înțelept, fără a-i refuza pe oameni în solicitările lor (vezi de ex. Mc. 6:31; 4:38). Și chiar dacă Domnul a fost solicitat să răspundă nevoilor oamenilor, atunci când El se odihnea, totuși El nu i-a lăsat de izbeliște (vezi chiar pasajele de mai sus – în vreme ce dormea: Mc. 4:38-40; în vreme ce s-a izolat de oameni – Mc. 6:31-34). Desigur, Isus nu s-a comportat în astfel de situații ca un supraom (El a fost om ca și noi). Însă, în Mc. 6:34 descoperim ceva care ne explică disponibilitatea Domnului Isus de a răspunde nevoilor oamenilor chiar și în astfel de situații: „Când a ieșit din corabile, Isus a văzut mult norod și I s-a făcut milă de ei…”. Domnul Isus nu i-a abandonat pe oameni niciodată tocmai pentru că a avut milă de ei. Ca oameni, atunci când noi suntem solicitați să răspundem nevoilor celor din jurul nostru, când noi înșine am fi obosiți, sau flămânzi sau simțind nevoi omenești personale, solicitarea celor din jur produce în noi discomfort sau greutate. Și de aceea evităm să ne implicăm în nevoile altora. Ce anume însă ne-ar motiva și ne-ar da energia să ținem cont de nevoile altora atunci când nouă ne este greu? Ei bine, mila dumnezeiască. Domnul Isus nu a lăsat niciodată ca mila Lui pentru oameni să fie stinsă de neputințe carnale. Întotdeauna mila Lui pentru alții I-au dat energia spirituală de care avea nevoie să răspundă nevoilor lor, chiar și atunci când I-a fost greu să o facă. Dacă și noi am fi animați de milă și compasiune pentru oamenii pierduți, dacă am cultiva, prin Duhul Sfânt, această milă (și roada Duhului în noi – Gal. 5:22-23), desigur am fi disponibili și noi pentru nevoile altora!

În textul nostru,  chiar în timp ce Isus îi învăţa pe oamenii adunaţi lângă mare, unul din fruntaşii sinagogii din Capernaum, Iair, a venit şi s-a aruncat la picioarele Învăţătorului, făcându-i o rugăminte stăruitoare: să vină şi să o vindece pe fetiţa lui care trăgea să moară (v. 22-23). Fetiţa avea 12 ani şi era singură la părinţi (Lc. 8:42). Cum răspunde Domnul Isus unei asemenea nevoi urgente? Și cum răspunde Domnul Isus unei nevoi atât de dificile?

Mai întâi, mila și compasiunea Domnului apare ca și putere motivatoare pentru nevoia lui Iair. Ne imaginăm durerea părinţilor fetiței, şi vedem în acelaşi timp că Domnul Isus a împărtăşit durerea lor. El imediat a plecat împreună cu Iair acasă la acesta (v. 24). Într-o altă situaţie Îl vedem pe Domnul Isus plângând în faţa unor oameni îndureraţi (Ioan 11:33-35). El este descris ca „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” (Isaia 53:3-4). De multe ori Îl vedem pe Isus plin de compătimire faţă de oamenii loviţi de tragediile vieţii. O asemenea inimă înţelegătoare şi sensibilă în faţa durerii omeneşti o are Dumnezeu Însuşi. Iată ce spune El: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite” (Is. 57:15). Iată-L, deci, pe Dumnezeu Însuşi în Persoana Fiului Său, alături de un om ca şi Iair în durerea lui.

De asemenea, Domnul Isus nu spune nimic despre situația în care El era la acel moment. El îi învăța pe oameni, desigur, cuvântul lui Dumnezeu. Nu a spus că nu este momentul să meargă cu Iair, pentru că mulți alții așteptau cuvânt de la El. Isus a înțeles bine urgența nevoii lui Iair și imediat merge cu Iair spre casa lui. Disponibilitatea Domnului de a răspunde nevoii acestui fruntaș al sinagogii este ceva care ne dă curaj de a-L aborda pe Domnul nostru cu orice nevoie de-a noastră, la orice oră din zi sau noapte. El acum este înălțat la ceruri și în glorie. El acum nu mai are problemele omenești pe care le-a avut când era pe pământ. Disponibilitatea Lui de a răspunde problemelor noastre a fost arătată chiar de pe pământ. Cu atât mai mult El va răspunde oricărei rugăciuni ale noastre.

În același timp, noi nu Îl vedem pe Domnul Isus întrebând pe Iair despre boala fiicei sale, despre simtomele bolii ei, așa cum ar face orice doctor care se respectă. El nu are nevoie să i se spună ceva despre boala fetiței, pentru că El ca Fiu al lui Dumnezeu cunoștea totul. Isus nu a acționat ca cel mai bun doctor pământesc ci ca Dumnezeu în trup. Isus deja știa ce trebuie să facă și vom vedea acest lucru în continuare.

Este interesant să vedem aici un paratox la comportamentul Domnului Isus. Pe de o parte, El pleacă imediat cu Iair, împreună cu mulțimea de oameni care Îi ascultase cuvintele. Asta arăta că Domnul a înțeles urgența nevoii lui Iair (fetița lui trăgea să moară), totuși El nu se grăbește să ajungă cât mai repede la casa lui (vom vedea aceasta pe drum). Aici apare o a doua fază la lucrării mesianice a Domnului nostru. Vom vedea că nu este vorba despre vreo atitudine de delăsare a Domnului Isus. Deși El pare să acționeze în afara timpului, totuși El este bine ancorat în contextul nevoii lui Iair și acționează în modul cel mai potrivit la momentul cel mai potrivit.

2.Disponibilitatea lui Isus de a nu lăsa nimic nerezolvat

Pe drumul spre casa lui Iair, urmat de mulţimea care fusese lângă mare să-I asculte cuvintele, iată că Domnul Isus se întâlneşte cu o altă problemă. O femeie bolnavă de 12 ani (interesant, exact vârsta fetiţei lui Iair), care avea o boală incurabilă (avea o scurgere de sânge), „a venit pe dinapoi prin mulțime și s-a atins de haina lui Isus”, cu credința că, dacă doar s-ar atinge de haina Lui, se va vindeca (v. 27-28).

Conform Lev. 15:19-33, o asemenea scurgere de sânge o făcea pe femeia respectivă necurată în plan religios şi social. Pe lângă durerile specifice acestei boli, femeia era pur şi simplu izolată în societate (era exclusă din viaţa normală). Ea nu putea să aducă închinarea ei la Templu, pentru că ar fi pângărit locaşul sfânt şi astfel ar fi atras condamnarea ei la moarte. În perioada Vechiului Testament, şi a vieţii pământeşti a Domnului Isus, o asemenea persoană se vedea exclusă din binecuvântarea lui Dumnezeu. Durerea unei asemenea fiinţe omeneşti care Îl caută cu ardoare pe Dumnezeu, care căuta să se apropie de El, era imensă. De asemenea, ea nu putea să atingă vreun om, sau vreun lucru fără a transmite necurăţia ei oamenilor şi lucrurilor şi astfel ea era izolată de ceilalţi. Nu ni se spune dacă era căsătorită sau nu, dar dacă avea soţ, acesta nu putea să se apropie de ea fără a primi necurăţia ei. Şi acest lucru a fost valabil întreaga perioadă a necurăţiei ei. Dacă în perioadele normale de necurăţie pentru femeile care aveau asemenea scurgeri de sânge, o asemenea situaţie era suportabilă pentru că aceste perioade erau ocazionale și scurte, pentru femeia din pasajul nostru acest lucru era de nesuportat – timp de 12 ani în permanenţă ea a suferit de o asemenea scurgere de sânge. A încercat să se vindece la diverşi doctori, a cheltuit mulţi bani pentru vindecarea ei (tot ce avea – v. 26), dar totul a fost în zadar; nu a simţit nici o uşurare, ba încă îi era mai rău (v. 26). Textul ne dezvăluie şi faptul că tratamentul la care era supusă prin intervenţia doctorilor i-a produs multă suferinţă (v. 26). Iată deci, tragedia ei. Dar ea a auzit despre Domnul Isus. Însă ce ar fi putut face? Să meargă la El printre oamenii din jurul Lui însemna să fie acuzată de tentativă de profanare a oamenilor pe care îi atingea. Să-L cheme pe Isus la ea acasă, însemna acelaşi lucru pentru Isus. În plus, îi era, pe lângă frică, şi ruşine de situaţia ei. Toate acestea au fost piedici serioase în calea vindecării ei. Luându-şi, totuși, inima în dinţi, ea a depăşit însă aceste piedici planificând o acţiune în taină: să meargă în secret printre oameni şi să se atingă de poala hainei lui Isus (Mat. 9:20; Lc. 8:44), fără ca oamenii să se sesizeze, fără ca Isus să simtă ceva. Avea credinţa că dacă s-ar atinge doar de haina Lui s-ar vindeca (v. 28). Nu-şi dorea altceva (nici publicitate, nici atenţie din partea Domnului şi a oamenilor), decât doar să se atingă în secret de Isus. Poate că această credinţă conţine un element de superstiţie (vezi şi Fap. 5:15; 19:12). Dar Dumnezeu apreciază credinţa sinceră şi în totală dependență de El.

Rezultatul a fost prompt şi incredibil: „Îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală” (v. 29). Aşadar, o vindecare completă şi imediată. Este clar că avem de-a face cu o intervenţie dumnezeiască. Aşa cum această femeie a beneficiat într-un mod atât de extraordinar de vindecare din partea Domnului Isus, aşa şi oricine care se încrede cu toată inima în El, va beneficia de vindecare şi de mântuire din partea Lui. Ceea ce este extraordinar este faptul că Domnul Isus nu a intervenit El personal în vindecare. A cunoscut însă imediat „că o putere ieşise din El” (v. 30). Înţelegem de aici 3 lucruri:

– Puterea de vindecare pe care Domnul Isus a folosit-o în toate intervenţiile Sale vindecătoare nu era o putere externă Lui. Oamenii lui Dumnezeu, prin care s-au făcut vindecări şi minuni (vezi Moise, Ilie, Elisei, apostolii Domnului Isus), nu aveau puterea de a realiza toate aceste minuni şi vindecări în ei înşişi. Ei erau oamenii prin care Dumnezeu lucra în această direcţie. Dumnezeu răspundea rugăciunilor lor, sau, în ascultare de Dumnezeu, aceştia făceau ceea ce le cerea Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi intervenea în acea problemă. Dar aceşti oameni nu aveau în ei înşişi putere dumnezeiască. Noi trebuie să înţelegem aceasta foarte bine. Nici un om al lui Dumnezeu nu a avut, nu are şi nu va avea în el însuşi puterea lui Dumnezeu (oricare ar fi acel om) de a face lucrarea Sa. Privind la Mat. 28:18-20, sau Mc. 16:15-20, sau în alte pasaje biblice descoperim că oamenii lui Dumnezeu au acţionat şi acţionează în virtutea puterii lui Cristos şi în ascultare de El (vezi şi Fap. 4:7-12). În acest fel puterea lui Dumnezeu s-a manifestat. Pretenţia unora că ar avea în ei înşişi puterea lui Dumnezeu, şi că oamenii ar trebui să meargă la ei, ca la Domnul Isus, pentru a se vindeca, sau pentru a găsi rezolvare pentru nevoile lor, este o minciună. Desigur, Dumnezeu răspunde rugăciunilor oamenilor sfinţi, manifestându-Şi puterea binefăcătoare prin aceştia, dar aceasta nu pentru că ei ar poseda în ei înşişi puterea lui Dumnezeu, ci pentru că aşa vrea Dumnezeu în harul Său. Când este vorba însă de Domnul Isus, lucrurile stau cu totul altfel: El este Domnul, Fiul lui Dumnezeu, având puterea lui Dumnezeu în El Însuşi. Lucrul acesta este evident în cazul de faţă (vezi v. 30; Lc 5:17; 6:19; 8:46; Mat. 28:18). „O putere ieşise din El (v. 30)”. Aceasta este realitatea. Isus este Unic – Unicul Fiu al lui Dumnezeu (vezi Col. 1:15-20; Fapte 4:10-12).

– Vindecarea femeii cu scurgere de sînge, ca oricare vindecare pe care Domnul Isus a realizat-o, a presupus ca o putere să iasă din El (v. 30). Aceasta a însemnat o cheltuire (un consum) de putere din partea Lui. Pe Domnul L-a costat vindecarea şi binecuvântarea oamenilor. Pe El L-a costat mântuirea noastră; şi L-a costat imens. În toate lucrurile pe care le-a făcut Isus, El a trebuit să plătească un preţ (vezi 1 Pet. 1:17-19; Fap. 20:28; 1 Cor. 6:20; 7:23; 1 Tim. 2:5-6). El s-a resimţit, atunci când femeia s-a atins de El şi a fost vindecată. El S-a consumat, investind în lucrările pe care El le-a făcut. Acest lucru trebuie să-L ştim foarte bine. De aceea dragostea Lui, manifestată faţă de noi, ne obligă să dăruim şi noi totul Lui (2 Cor. 5:14-15). Aceasta nu înseamnă că puterea Domnului Isus a fost vreodată, sau este vreodată în impas de a se epuiza. Puterea Lui este veşnică, pentru că vine din puterea veşnică a lui Dumnezeu. Niciodată nu se va epuiza, ci cu cât Domnul a dat sau dă mai mult, cu atât omul a primit sau primeşte mai mult din partea lui Dumnezeu – acesta a fost principiul de viaţă şi de lucrare a Domnului Isus (Lc. 6:38), principiu care ni l-a dat şi nouă, urmaşilor Lui. Însă rămâne acest adevăr: Pe El L-a costat orice lucru pe care l-a făcut, şi L-a costat mult. Tocmai în aceasta constă valoarea lucrării lui Cristos. Pe El L-a costat vindecarea femeii cu scurgere de sânge. De aceea El a vrut să ştie în ce Şi-a investit puterea, şi în cine (v. 30-32). El vrea să ştie ce se întâmplă cu puterea pe care El o dăruieşte. Să nu uităm aceasta!

– S-ar părea că femeia care a beneficiat de puterea vindecătoare a lui Isus în mod instantaneu, nu a beneficiat de intervenţia personală a Domnului în viaţa ei. Domnul Isus (am zice noi) a vindecat-o în mod inconştient. El nu a ştiut că femeia avea de gând să se atingă de poala hainei Lui, aşa că Isus nu a avut nici o contribuţie în această vindecare. Desigur, la nivelul percepţiei noastre omeneşti, s-ar putea spune acest lucru. Dar trebuie să avem în vedere întreaga revelaţie scripturală despre lucrarea lui Cristos. Isus, Fiul lui Dumnezeu, ştia totul despre oameni şi despre situaţiile cu care S-a confruntat (vezi multele situaţii când este evident acest lucru). Mai mult, Isus S-a implicat în mod personal în viaţa femeii, atunci când S-a arătat interesat de femeie şi de ceea ce s-a întâmplat (v. 30-34). În acelaşi timp, trebuie să ţinem cont de un lucru. Nu se poate spune că I S-a „furat” lui Isus puterea, în timp ce El era cu spatele la femeie. Dacă Isus nu ar fi vrut vindecarea acelei femei, desigur nu s-ar fi întâmplat; dacă ea n-ar fi arătat credinţă deplină în El, chiar în forma în care aceasta s-a manifestat, iarăşi trebuie să spunem că femeia nu ar fi beneficiat de vindecare. Dar trebuie accentuat faptul că Isus a fost întotdeauna disponibil pentru asemenea oameni şi pentru binecuvântarea lor, chiar dacă Isus a vindecat-o pe femeie în mod „aparent inconştient (după percepţia noastră)”. Faptul că Isus a venit pe pământ între oameni, faptul că El S-a lăsat atins de oricine, fără a stabili restricţii în acest sens, faptul că nu a oprit pe nimeni să vină la El, toate acestea arată disponibilitatea Lui pentru binecuvântarea oricărui om. Când noi citim în Rom. 10:13: „Oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit”, noi trebuie să înţelegem că nu avem voie să considerăm că dispunem în noi înşine de capacitatea de a-L influenţa pe Dumnezeu în vederea mântuirii noastre, prin chemarea pe care o adresăm Numelui Domnului. În noi înşine nu avem această putere. Noi trebuie să înţelegem altceva: şi anume faptul că Domnul S-a lăsat (în vremea manifestării harului Lui) la dispoziţia noastră (disponibil pentru noi), ca să răspundă rugăciunii noastre. El ne-a acordat această şansă (vezi tot pasajul: Rom. 10:6-13). Pentru noi pare că Isus S-a manifestat în mod inconştient în vindecarea femeii, dar în realitate, El S-a lăsat disponibil în vederea vindecării pentru oricine care avea nevoie de puterea Lui şi care manifesta credinţa pe care femeia a arătat-o (v. 34). Există de fapt o lucrare tainică a lui Dumnezeu, o lucrare activă, pe care noi nu o percepem, lucrarea pe care El o face prin această disponibilitate a Lui în vederea împlinirii nevoilor noastre. Acest lucru reprezintă o încurajare imensă pentru noi. „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui…câtă vreme se zice: ‚Astăzi’…să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta… (vezi Evr. 3:7-4:11). Uşa harului lui Dumnezeu este deschisă pentru orice om. Foloseşte-o pentru intrarea în mântuirea lui Dumnezeu!

Credinţa femeii în Domnul Isus, în puterea Lui pe care El o avea, în disponibilitatea Persoanei Sale, i-a adus o vindecare deplină.

Când Isus a vorbit despre puterea care ieşise din El, prin care s-a vindecat femeia (v. 29-30), El nu a lăsat lucrurile să rămână la acest stadiu. Imediat S-a interesat să vadă cine L-a atins. Ucenicii Lui nu au înţeles că Isus vorbeşte despre o atingere a Lui cu totul specială; ei au avut impresia că Domnul nu realizează că este îmbulzit de mulţimea oamenilor (v. 30-32). Greu au înţeles ucenicii că nu era nevoie să-L înveţe pe Domnul Isus lucrurile vieţii pământeşti. Dar pentru că lucrarea Domnului a fost una cu totul ieşită din cadrul normalului, şi cuvintele Sale au părut pentru ucenici, ieşite din sfera obişnuitului (vezi Ioan 3:31-32). Şi acest lucru a făcut parte din procesul uceniciei pentru urmaşii lui Isus.

De ce oare a insistat Domnul ca vindecarea femeii să iasă la lumină? De ce El, deși știa toate lucrurile şi ce era în inima tuturor oamenilor, nu a lăsat lucrurile aşa cum s-au desfăşurat, mai ales că femeia avea reţinere să se afle că fusese anterior necurată şi astfel oamenii să nu o blameze pentru acțiunea ei? De ce Domnul Isus nu a fructificat situația că femeia s-a vindecat instantaneu și astfel că nu mai era nevoie să se oprească din drumul Lui spre casa lui Iair, mai ales că trebuia să se grăbească pentru a o prinde pe fetița lui în viață? La nivelul nostru de înțelegere noi putem zice că Domnul Isus nu a procedat cu înțelepciune, însă El a acționat așa cum vedem în relatarea evangheliilor din cu totul alte motive și a procedat foarte bine așa cum a procedat. Isus nu a ignorat nici un detaliu care era important în lucrarea Sa de mântuire; El le-a acordat importanţa cuvenită. Şi noi trebuie să acordăm importanţa cuvenită nu numai lucrurilor majore ale mântuirii noastre, dar şi detaliilor ei, atunci când Scriptura le menţionează.

– Domnul Isus a considerat că este important să arate că orice contact cu El, chiar dacă aparent este imperceptibil, acela nu este deloc un contact impersonal. Între Domnul Isus ca Mântuitor şi omul care doreşte mântuirea prin El, trebuie să se stabilească o relaţie personală. Era important ca Isus să-i spună femeii: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit” (v. 34). Nu există mântuire, sau binecuvântare de la Dumnezeu, impersonale. Trebuie să existe o relaţie de credinţă a omului cu Dumnezeu prin Cristos. În magie se vorbeşte despre formule, sau cuvinte magice, sau proceduri magice. Aceasta înseamnă că dacă ai folosi, spre exemplu, expresia: „Abracadabra!” s-ar realiza o anumită minune, sau s-ar deschide nu ştiu ce uşi. Dar în privinţa binecuvântării venite de la Dumnezeu, trebuie să se stabilească o relaţie între Dumnezeu şi omul binecuvântat. Dumnezeu este o Persoană, nu o „maşină de binecuvântat”; la fel şi omul care primeşte binecuvântarea de la Dumnezeu. Doar prin relaţie personală a omului cu Dumnezeu, prin Isus Cristos, omul este mântuit şi binecuvântat (Ioan 17:3).

– Domnul Isus a acordat atenţie femeii vindecate. A vrut să-i arate ei, dar şi oamenilor prezenţi, că ea are preţ în ochii Domnului. Domnul Isus a considerat important ca să-i adreseze ei cuvintele Sale speciale (v. 34). Dumnezeu, în gloria Lui, prin Domnul Isus Cristos, nu se uită la oamenii Lui ca dictatorii lumii în care trăim, ca şi cum oamenii pe care ei îi conduc sunt nişte cantităţi neglijabile. Este extraordinar limbajul biblic folosit de Duhul Sfânt pentru a ne arăta cât de importanţi suntem noi, cei mântuiţi prin harul Lui, în ochii Săi. În Ioan 10:3 (vezi tot pasajul din Ioan 10:1-30) Domnul Isus spune că El, ca Păstorul cel bun al poporului Său, „cheamă pe nume” pe fiecare oaie. Aceasta înseamnă că există cunoaştere deplină între Păstor şi fiecare oaie, o relaţie personală indestructibilă, de dragoste. În Evr. 2:10-18 ni se spune că Domnul Isus îi numeşte „fraţi” pe toţi cei mântuiţi prin El, şi nu Îi este ruşine să-I numească aşa (v. 11); Isus s-a identificat cu toţi fraţii Lui în toate lucrurile, pentru a-i ridica din starea lor nenorocită şi a-i duce la slavă veşnică. Iată, deci, până unde duce preţuirea şi atenţia pe care Domnul le acordă fiecărui beneficiar al harului Său, oricât de nevrednic ar apărea el înaintea oamenilor. Este interesant aici un lucru. Domnul Isus era în drum spre casa lui Iair, pentru a o vindeca pe fetiţa lui care trăgea să moară. Poate că era mai bine să se grăbească, s-o lase pe femeie în pace (oricum ea fusese vindecată), pentru a ajunge la fetiţă ca s-o prindă, cine ştie (?), în viaţă. Isus însă deliberat întârzie. Se opreşte şi acordă câteva momente femeii vindecate şi discută cu ea. Isus nu Şi-a făcut deloc probleme că va ajunge fetiţa să moară (El urma s-o învie din morţi). Oricum, Domnul Isus nu se grăbeşte atunci când trebuie să acorde atenţie şi preţuire unui om.

– Domnul Isus o expune pe femeia vindecată în mod deliberat în faţa oamenilor, chiar dacă aceştia urmau să o judece că şi-a permis să-i atingă, deşi ea fusese necurată. Teama şi ruşinea ei erau mari din această cauză (v. 33). Ea a fost pusă în situaţia să spună totul despre ea şi cum a ajuns să fie vindecată. Dar Domnul Isus, care ştia toate acestea, a avut grijă să contracareze orice acuzaţie care i s-ar fi adus (vezi v. 34). Acest fapt aduce în discuţie natura şi puterea mântuitoare (vindecătoare) a Domnului Isus Cristos. Conf. Lev. 15:19-33, orice femeie care a trecut prin perioada scurgerii de sânge, era obligată de Lege să accepte procesul de curăţire timp de 7 zile, să aducă jertfele prescrise, pentru ca ea să fie declarată curată; în plus, toţi cei care s-au atins de ea trebuia să urmeze acelaşi ritual de curăţire. Poate că la aceste lucruri s-a gândit şi femeia şi oamenii din jurul ei. Chiar şi Isus ar fi trebuit să intre în acest proces de curăţire după Lege, căci femeia s-a atins de El. Nimic însă din toate acestea nu s-au întâmplat. De ce? Pentru că Domnul Isus (vezi Evrei; vezi în special cap. 9) a manifestat şi manifestă o putere curăţitoare desăvârşită, care acoperă toate cerinţele Legii. El a fost curat în chip desăvârşit, în aşa fel încât este pentru Sine curat şi face curat pe oricine se atinge de El (prin credinţă; vezi Rom. 3:21-26 – neprihănirea lui Cristos este o dublă neprihănire: El este neprihănit, neprihănit în El Însuşi, şi, în acelaşi timp, El dă neprihănirea Lui tuturor celor care cred în El). Prin această vindecare Isus a vrut să atragă atenţia asupra puterii Sale curăţitoare şi mântuitoare. Femeia nu putea să-L necurăţească pe Domnul Isus prin necurăţia ei; dar El a contaminat-o pe femeie cu curăţia şi mântuirea Lui, inclusiv pe cei care au fost atinşi de necurăţia femeii (desigur doar din punct de vedere al ritualului curăţirii după Lege). Mântuirea Domnului Isus este una desăvârşită. El este „desăvârşit” şi „urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evr. 5:9; 7:25). Pe de altă parte, conform Romani 3:25-26, prin chiar faptul că Dumnezeu oferă curățire și mântuire (deci neprihănirea Lui) celor care sunt necurați și păcătoși prin harul Său (deci fără ca aceștia să merite), El, Dumnezeu, își etalează neprihănirea Sa. El, Domnul, este glorificat prin această acțiune. Și toți oamenii ar trebui să știe și să vadă acest lucru. Cum glorificăm noi pe Dumnezeu, pe Domnul mântuirii noastre? Prin a veni la El așa cum suntem (cu păcatele noastre și cu necurățiile noastre) pentru a primi prin credință deplină în El mântuirea și curățirea. Când cineva va spune: „Nu-mi permit să vin la Domnul cu păcatele mele pentru a primi iertarea și curățirea Lui, pentru că sunt prea păcătos și eu, din respect față de Dumnezeu, nu mă voi apropia de El ca să nu fiu vinovat de profanarea Domnului”; ei bine, un asemenea om se va încărca cu un păcat în plus, pe lângă toate celelalte ale sale: păcatul refuzului de a crede în dorința și puterea lui Dumnezeu de a-l mântui și astfel de păcatul de a-I aduce glorie lui Dumnezeu. Dacă însă el va veni cu păcatul și necurăția lui cu credință la Domnul, ca această femeie care s-a atins de Domnul Isus, el va primi o mântuire deplină și va aduce astfel glorie lui Dumnezeu. Acesta este harul lui Dumnezeu.

Isus Cristos nu a urmărit să acorde femeii vindecate doar atenţie şi preţuire. El a căutat să o şi asigure de deplina ei vindecare obţinută de la Cristos (v. 34). Cuvintele Domnului au puterea de a asigura pe cineva de mântuirea primită de la El. Să ne ancorăm şi noi credinţa noastră în Cuvântul lui Cristos (Rom. 10:17). Femeia urma să plece la casa ei, şi deci, urma să fie fără prezenţa fizică a lui Cristos lângă ea. Urma ca să fie în mijlocul familiei ei, în mijlocul oamenilor, în vâltoarea vieţii. Se putea oricând ca credinţa ei să se clatine. Însă avea cu ea, pe lângă vindecarea Domnului, și cuvintele Domnului Isus, cuvinte pline de asigurare pentru ea (vezi Ioan 17:12-17). În v. 34 sunt 3 afirmaţii asiguratoare, date ei de Domnul:

– „Fiică, credinţa ta te-a mântuit” – Isus Însuşi i-a spus acest lucru. Credinţa în Domnul Isus i-a asigurat mântuirea ei (vindecarea ei). Credinţa ei a fost, spunem noi, exprimată printr-un simplu gest imperceptibil: s-a atins de poala hainei lui Isus. Ea a crezut că dacă face doar acest lucru se va tămădui (v. 28; Lc. 8:44). Într-adevăr, ea a simţit vindecarea în tot trupul ei. Foarte mulţi se bazează pe experienţa mântuirii lor şi spun: „Sunt mântuit!” Care este argumentul lor? Experienţa avută de ei. Desigur experienţa are importanţa ei, dar nu trebuie să fie pentru noi argumentul suprem al mântuirii noastre. Argumentul suprem trebuie să fie Cuvântul lui Cristos, credinţa noastră în El (vezi care este temelia casei care rezistă în bătaia intemperiilor vieţii – Mat. 7:24:27). Credinţa în Isus Cristos ne asigură mântuirea noastră. Femeia trebuia să ştie acest lucru. Poate după aceea ar fi venit la ea mulţi ca să-i spună: „Te-ai înşelat”. Dar ea putea să le spună: Domnul Isus m-a asigurat de mântuirea mea. Credinţa în Cristos, oricât de firavă pare să fie, dacă este pusă în El Însuşi, atunci este o credinţă veritabilă, care ne asigură de o mântuire veritabilă (Lc. 17:6; Fap. 3:16; 4:10-12). Domnul a ţinut ca ea să ştie bine acest lucru. De aceea i-a spun aceste cuvinte. Noi, cei care nu L-am văzut în trup pe Domnul, avem asigurarea Duhului Sfânt și pecetluirea Lui prin Evanghelie (vezi Efes. 1:13-14). Să apreciem această asigurare a Domnului nostru (vezi Efes. 4:30).

–  „Du-te în pace!” – Tot Domnul Isus, prin Cuvântul Lui, a ţinut să o încredinţeze de pacea care trebuia să o însoţească în viaţa ei. Pacea lui Cristos este o pace deplină, care nu ţine cont de împrejurările vieţii (vezi Ioan 14:1,27; Filip. 4:6-7). Un om care a trecut prin experienţa traumatizantă a femeii din textul nostru, ştie cât de importantă este pacea în inimă care vine de la Dumnezeu. Ea se putea acum baza pe un cuvânt deplin autorizat, pe cuvântul Domnului, în experimentarea păcii în fiecare zi a vieţii ei. Acelaşi lucru să-l facem şi noi: să ne bazăm pe cuvântul Domnului, nu pe experienţe, ca să avem pace în inimile noastre. Experienţele sunt doar consecinţa cuvântului Domnului, care ne asigură de pacea noastră.

– „Fii tămăduită de boala ta!” – Prin acest cuvânt Domnul vrea să o asigure pe femeie că boala avută este definitiv vindecată în ea. Ea este acum deplin sănătoasă, iar boala care a avut-o nu se va mai întoarce. Când Domnul vindecă, sau mântuie pe cineva, mântuirea este una deplină. Desigur, cineva poate ajunge să experimenteze din nou bolile trecutului, dar dacă se întâmplă aşa ceva, omul acela este în mod clar vinovat pentru că, în mod deliberat, el s-a întors la ce a fost în trecut (vezi 2 Pet. 20-22). Dacă am fost mântuiţi prin Cristos, să nu ne mai întoarcem la trecut, ci să ne bazăm în totul pe Domnul Isus Cristos, pe Cuvântul Lui.

Vedem aici o asigurare deplină pe care Domnul Isus Cristos a ţinut să o ofere femeii vindecate. Înţelegem de aici că Domnul Isus, ca şi Dumnezeu, nu face o lucrare de mântuială. El o face în chip desăvârşit; la ceea ce El face nu mai este nevoie să se adauge nimic din partea omului (Ecles. 3:14).

3.Disponibilitatea Domnului de a împlini până la capăt nevoia noastră

În pasajul nostru avem relatarea a două situații care au avut loc în interval de aprox. o oră. Nici nu a terminat bine Domnul Isus discuţia cu femeia vindecată de scurgerea ei de sânge, că imediat se confruntă cu o problemă şi mai mare. Fetiţa lui Iair, care trăgea să moară din cauza bolii ei a murit. Iată că Iair și Domnul Isus (și desigur și oamenii care erau cu ei) primesc vestea, din partea oamenilor care veneau de la fruntaşul sinagogii, că fetiţa lui deja murise. Dacă nu ar fi fost discuţia cu femeia care fusese vindecată, poate că Isus ar fi ajuns la timp pentru a o vindeca pe fetiţa lui Iair. Desigur, durerea lui Iair în acele momente a devenit imens de mare. Să primești o asemenea veste este ca și cum ai fi străpuns  în inimă de o sabie (vezi Luca 2:35). Oamenii care aduseseră vestea încercau să-l convingă pe Iair să se împace cu situaţia şi să nu-L mai solicite de Domnul Isus. Situaţia pentru Iair și familia lui era una fără ieșire. Nu mai exista nici o soluție.

Dar Domnul Isus Cristos are întotdeauna soluţii şi acestea sunt desăvârşite. Nici asemenea situaţii nu Îl surprind nepregătit pe El. Şi de data aceasta Isus demonstrează într-un mod strălucit că este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Cuvântul Lui este Cuvântul lui Dumnezeu. De am primi în totalitate Cuvântul lui Cristos, cu întreaga noastră inimă, şi l-am păstra în acea inimă, însă bună şi curată (Lc. 8:15), cât de binecuvântaţi am fi! Discutăm de cuvântul lui Cristos pentru că în întreaga desfăşurare a lucrurilor pe drumul spre casa lui Iair și în ceea ce priveşte învierea fiicei lui Iair, Domnul Isus Cristos se face remarcat prin cuvintele Sale, cuvinte care pun în lumină măreţia lucrării Sale.

Nu vorbim aici despre cuvintele Sale ca despre nişte formule magice, ca şi cum ceea ce ar fi important este cuvântul în sine, fără Cel care le rostește. Vorbim aici despre cuvintele Domnului Isus Cristos care sunt ca nişte ferestre către persoana şi lucrarea Lui. Oamenii care au venit de la casa lui Iair au adus vestea-bombă că fiica lui a murit. Aşadar, de ce mai trebuia deranjat Domnul Isus – Învăţătorul? Cuvintele acestea, desigur, au fost ca un trăsnet pentru Iair. El venise la Domnul să-L roage să vină acasă la el pentru a-i vindeca fetiţa care era pe moarte. Astfel înţelegem că el era convins că Domnul Isus putea să-i vindece copilul. Şi Domnul Isus a acceptat să meargă acasă la Iair. Este interesant să vedem că rugămintea lui Iair către Domnul a făcut posibilă oportunitatea vindecării femeii bolnave de pe drum și tocmai această vindecare a acestei femei, curmă șansa fetiței lui Iair de a fi vindecată. O nenorocire ca aceasta putea să lase urme adânci în inima lui Iair și a oamenilor care erau acolo. Dar, pentru Domnul Isus Cristos, ceea ce pare a fi o imensă tragedie, este de fapt o imensă binecuvântare pentru toți actorii implicați în această acțiune. Lucrurile erau bune pentru că exista încredere în Isus, şi aceasta fusese confirmată de Domnul Însuşi, prin acceptarea de a se implica în vindecarea copilei lui Iair. Dar, în momentul când vestea-bombă legată de moartea ei a sosit, atunci orice încredere în vreo soluţie s-a prăbuşit. În acest moment, fără speranţă pentru Iair, Domnul Isus însă îl încurajează cu cuvintele: „Nu te teme, crede numai!” (v. 36). Cuvintele acestea au în spatele lor câteva realităţi dumnezeieşti:

– Isus are în vedere o lucrare pe care vrea şi poate să o facă, dincolo de înţelegerea limitată a omului. El avea în vedere să o învieze pe fetiţă dintre cei morţi. Nimeni nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva în acel moment, nici măcar de la Domnul Isus. Învierea dintre morţi este o lucrare specială a lui Dumnezeu, în care El şi numai El Însuşi poate interveni într-un mod pur şi simplu miraculos. Isus Cristos putea şi poate să facă aşa ceva pentru că este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 5:19-30). Prin cuvintele de mai sus, Isus vrea să-i spună acest lucru lui Iair, în acele momente îngrozitoare.

– Dacă atunci când era vorba de vindecarea fiicei sale, Iair L-a solicitat pe Domnul Isus în vindecarea ei, desigur având credinţa că El poate s-o vindece, în momentele teribile ale aflării veştii despre moartea fiicei sale, Iair nu mai avea nici o credinţă. În aceste momente, intervine în mod special Isus, în ciuda încercării din partea tovarăşilor lui Iair, de a-l face să se resemneze în faţa situaţiei (vezi v. 35-36). Cristos îl încurajează pe Iair prin cuvinte care sunt menite să-i ofere încredere în Numele Lui, în ceea ce urma să facă. Cuvântul lui Cristos apare tocmai atunci când nu mai este nici o speranţă. Cuvântul lui Cristos este dătător de speranţă, de încredere. Când Dumnezeu a creat cerurile şi pământul (Gen. 1), El a poruncit (Şi-a rostit cuvântul) şi s-a făcut totul din nimic. „La început era Cuvântul (de fapt Cristos) (Ioan 1:1-5,14). Cuvântul lui Dumnezeu este dătător de credinţă (Rom. 10:17; Mc. 5:36).

– Atunci când Domnul Isus s-a gândit la lucrarea pe care El urma să o facă (învierea fiicei lui Iair), El a pregătit terenul pentru aceasta. I-a luat cu sine doar pe Petru, Iacov şi Ioan (v. 37), împreună cu părinţii fetiţei (v. 40). De ce doar aceşti 3 ucenici? De ce doar părinţii fetiţei? Când analizăm lucrarea lui Cristos, descoperim că în anumite situaţii, mai speciale (în anumite lucrări, cu totul excepţionale – vezi schimbarea la faţă: Mc. 9:2; vezi rugăciunea din Ghetsimani: Mc. 14:32-33; etc.), Isus a luat cu sine un grup restrâns de ucenici (Petru, Iacov şi Ioan au făcut parte din grupul cel mai intim al Domnului). Scopul nu a fost acela de a arăta celorlalţi cât de importanţi sunt aceşti 3 ucenici. Isus a luat un grup suficient ca şi martori ai acestor lucrări (vezi Num. 35:30; Deut. 17:6; 19:15). În anumite situaţii Isus a făcut mari lucrări în faţa multora, respectiv în faţa tuturor ucenicilor Lui. În aceste situaţii speciale (înţelegem valoarea cu totul specială a acestor lucrări) Isus a luat doar numărul minim (suficient) de martori. Important pentru Domnul Isus a fost să fie de faţă doar atâţia oameni câţi puteau depune o mărturie validă în faţa altora; şi aceştia nu puteau fi decât dintre ucenicii Lui, iar dintre aceştia Domnul i-a ales pe cei trei. Domnul Isus nu a făcut spectacol (aşa cum face diavolul – 2 Tes. 2:9) din lucrările Sale; El a vrut să fie văzute doar de oameni care să depună mărturie pentru ele. În acelaşi timp, Domnul Isus i-a acceptat în casă doar pe părinţii fetiţei;  restul oamenilor „îşi băteau joc de El” (v. 40). Isus nu a fost dispus să facă lucrările Sale mesianice în faţa unor asemenea oameni (Mc. 4:10-12; 6:4-6; Lc. 23:8-9). Isus a dorit ca Iair şi soţia lui să aibă credinţă în El, chiar şi pentru asemenea lucrări (v. 36). Înţelegem, deci, că Domnul Isus a avut în vedere apariţia şi dezvoltarea credinţei în El la oamenii care erau dispuşi să creadă în El, fie prin a fi ei martori oculari (Mc. 5:40-43; Lc. 24:48; Ioan 1:14; Fap. 2:32; 1 Ioan 1:1-3), fie prin mărturia martorilor Lui (Ioan 20:29-31; Fap. 2:32-41; 1 Ioan 1:1-4).

– Iair s-a văzut cu credinţa lui în vindecarea fetiţei sale spulberată. Dumnezeu îngăduie de multe ori pentru oamenii Lui situaţii în care anumite rezolvări sperate să devină nule, imposibile. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu mai poate face nimic. Dimpotrivă, El va face ceva mai mult decât ajungem la un moment dat să cerem şi să nădăjduim. Surorile lui Lazăr din Betania au sperat că Domnul Isus îl va vindeca pe Lazăr de boala lui. Isus nu l-a vindecat, dar l-a înviat din morţi (Ioan 11). Ucenicii lui Isus au sperat ca Domnul Isus să fie salvat de la moarte şi să fie în continuare cu ei, dar El a murit şi a fost îngropat. În schimb El a înviat dintre cei morţi și într-un trup glorificat, S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi a trimis Duhul Său Cel Sfânt care a fost şi este cu toţi ucenicii Lui din toată istoria, şi în toate situaţiile. Noi trebuie să înţelegem că dacă Domnul decide să nu ne dea ceea ce am cerut, El o face pentru a ne da mai mult decât am cerut şi am gândit noi (Efes. 3:20).

S-ar putea să ajungem în situaţii fără speranţă ca şi Iair, dar avem cuvântul credinţei (al proorociei – 2 Pet. 19; observă că unii L-au văzut ei înşişi pe Cristos – 2 Pet. 1:17-19, alţii însă nu L-au văzut, dar acest lucru nu este deloc o problemă pentru că avem cuvântul scris, mărturia scrisă – Ioan 20:29-31). Noi trebuie să ne ancorăm credinţa noastră nu în lucruri evidente şi palpabile ci în Domnul Isus Cristos, în cuvântul Lui (Hab. 3:17-19; 2 Cor. 5:7; Evr. 11:1-6). Cuvântul lui Cristos este dătător de credinţă (Rom. 10:17).

Dacă în primul moment (cel al aflării veştii-trăsnet – v. 35) încrederea lui Iair pentru însănătoşirea fetiţei Sale s-a prăbuşit, Domnul i-a oferit însă posibilitatea de a crede în El, nu pentru ca fiica lui să se vindece ci pentru ca ea să învie din morţi; în al 2-lea moment (cel al întâlnirii cu oamenii care jeleau în casa lui Iair – v. 38-40) speranţa oamenilor prezenţi pentru a o revedea pe fetiţă vie şi sănătoasă a dispărut cu totul. Ei plângeau şi se tânguiau mult; era o zarvă foarte mare (v. 38-39). De data aceasta Domnul Isus are un cuvânt pentru toţi cei prezenţi legat de speranţa viitoare. El le spune: „Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme (v. 39)”. Iată câteva realităţi dumnezeieşti din spatele acestor cuvinte:

– Moartea este cea mai cumplită plagă pentru om (vezi Evr. 2:14-15; 1 Cor. 15:26). Odată ce cineva a murit speranţele de vindecare, de restaurare la o viaţă normală dispar cu totul (vezi şi 2 Sam. 12:15-23). Oamenii din casa lui Iair sperau probabil ca Domnul să vindece fetiţa bolnavă, dar atunci când ea a murit, toţi au început să plângă şi să se jelească pentru că speranţa de a se întoarce la viaţă dispăruse complet. Nici măcar cuvintele Domnului Isus n-au avut darul să le ridice cât de cât moralul; mai mult decât atât, ei îşi băteau joc de Domnul (v. 40). Acest lucru a fost cu adevărat grav şi foarte dureros. De aceea Domnul Isus le-a poruncit părinţilor fetiţei după învierea ei să nu spună nimănui cum a înviat ea (v. 43). Deşi, cu siguranţă, toţi au aflat vestea învierii fetiţei, totuşi Domnul nu a mai fost dispus să le mai spună ceva celor mulţi care erau acolo (vezi 4:10-12). Domnul Isus  are însă soluţia învierii, chiar şi când cineva a murit (Ioan 5:21-29; 11:23-26). El este Domnul vieţii (Ioan 1:4; 6:35; 14:6; Fap. 3:15; 1 Cor. 15:22-26).

– Domnul Isus nu a vrut să spună oamenilor care jeleau că fetiţa a suferit doar o moarte clinică, atunci când a spus că ea „doarme” (v. 39). Pentru Domnul Isus moartea este doar o adormire pentru o perioadă de timp limitată (1 Tes. 4:13-18; Filip. 1:20-23; 1 Cor. 15:51-58). Când Domnul Isus a afirmat că El este „învierea şi viaţa” (Ioan 11:25), atunci când l-a înviat pe Lazăr, Marta era convinsă că va fi o înviere în ziua de apoi (Ioan 11:24). Dar nu putea crede că în acel moment Lazăr putea să învie (Ioan 11:39-40). Isus a vrut să-i spună atunci Martei că din moment ce El era acolo prezent chiar şi posibilitatea învierii lui Lazăr era acolo atunci. Este adevărat că toţi cei credincioşi vor învia în ziua de apoi, fiecare la rândul cetei lui (1 Cor. 15:20-26). Dar în pasajul lui Pavel este vorba despre învierea în trup glorios, asemănător cu cel al Domnului Isus de la învierea Lui. Isus a mai înviat şi pe alţii în timpul lucrării Sale mesianice (desigur doar i-a readus la viaţa pământească – vezi învierea lui Lazăr, a fiicei lui Iair). Important este faptul că Isus a oferit şi oferă nădejdea învierii tuturor celor care cred în El. Moartea are doar o durată limitată. De aceea nu trebuie să disperăm. Nădejdea învierii este o nădejde reală în Cristos.

Domnul Isus a intrat în casă, în camera unde era fetiţa, împreună cu părinţii ei şi cu Petru, Iacov şi Ioan. Doar aceştia au putut fi martorii minunii care s-a petrecut acolo. Domnul a apucat-o de mâini pe fetiţă şi i-a poruncit (în limba ei, limba aramaică): „Talita cumi (Fetiţo, scoală-te, îţi zic)!” (v. 41). Cuvintele lui Cristos au fost cuvinte pline de autoritate dumnezeiască (din nou vedem că ceea ce spune Domnul se face – Gen. 1). Care sunt realităţile divine din spatele acestor cuvinte?

– Isus Cristos are autoritate divină. El este Fiul lui Dumnezeu. Faptul că El a apucat-o de mână pe fetiţă (v. 41) şi a ridicat-o, ne arată că Domnul are puterea de a smulge din moarte pe cel mort. Când Petru vorbeşte despre învierea lui Isus din morţi el foloseşte un limbaj care arată o intervenţie în forţă a lui Dumnezeu prin care legăturile morţii au fost distruse; Isus nu putea fi ţinut în moarte – moartea nu avea puterea de a-L ţine sub autoritatea ei (Fap. 2:24). Acelaşi lucru este evident şi aici. Domnul Isus nu negociază cu moartea (unii spun că moartea Sa, ca preţ de răscumpărare din moartea produsă de păcat, a fost şi este un fel de plată dată morţii pentru ca moartea să dea voie celor răscumpăraţi să iasă din închisoarea ei. Noi nu trebuie să privim astfel lucrarea lui Cristos. Isus, prin moartea Lui nu a dat morţii nici o plată; Cristos, prin moartea Lui, smulge din ghearele morţii pe cei care cred în El. Moartea nu I se poate opune în nici un fel lui Isus Cristos – 1 Cor. 15:25-26). Moartea nu a putut-o reţine pe fetiţă în ghearele ei, atunci când Cristos a apucat-o de mâini şi a smuls-o din închisoarea acesteia. A fost suficient ca Domnul să o cheme pe fetiţă la viaţă şi ea a şi înviat.

– Fetiţa a revenit îndată la viaţa normală; ea s-a sculat, a început să umble, şi apoi să mănânce (v. 42-43). O înviere la o viaţă în toată manifestarea ei. Toate acestea fără vreo perioadă de refacere. Imediat s-au întâmplat toate acestea. Domnul Isus când face o lucrare o face parcă în afara timpului. Doar Dumnezeu poate face aşa ceva. Isus, deci, este Fiul lui Dumnezeu. Se poate spune că fetiţa s-a născut a doua oară. Din acest moment ea a avut şansa să trăiască o viaţă loială Domnului Isus Cristos. Nu ştim cum a decurs după aceea viaţa fetiţei, dar cu siguranţă ea a îndrăgit cuvântul lui Cristos (doar prin cuvântul Lui ea a păşit din nou în viaţă). Toate cuvintele Domnului Isus sunt cuvinte dătătoare de viaţă, de viaţă veşnică. Când cineva ascultă de Cristos şi umblă în relaţie cu El, acea viaţă, chiar dacă se manifestă încă pe pământ, este de fapt viaţă veşnică, viaţă care duce la înviere pentru eternitate (Ioan 17:3; 1 Tes. 4:13-18).

– Uimirea pentru părinţii fetiţei a fost foarte mare; ei „au rămas încremeniţi” (v. 42). O asemenea uimire este legată de o lucrare dincolo de înţelegerea umană. Ei au avut binecuvântarea unei asemenea experienţe pentru că şi-au pus încrederea lor în Domnul Isus Cristos. Chiar şi atunci când și-a pierdut speranţa în vindecarea fetiţei, Iair a ascultat de Domnul Isus (v. 36-38). Ceilalţi oameni, este adevărat că s-au minunat şi ei de fetiţa pe care au văzut-o vie, dar nu au avut binecuvântarea să vadă ce s-a întâmplat cu adevărat: cum Domnul Isus a înviat-o din morţi (v. 43). Ceilalţi ucenici ai Domnului, care nu au fost în casă, desigur au aflat totul despre învierea fetiţei prin mărturia celor 3 ucenici prezenţi în casă. Aşa că ei nu au pierdut nimic. Ceea ce trebuie să înţelegem este faptul că Îl putem cunoaşte pe Domnul Isus prin a fi martori oculari (doar cei 12 au avut acest privilegiu), sau prin primirea prin credinţă a mărturiei celor 12 (Ioan 20:29-31). Dar a rămâne în categoria celor mulţi (v. 38-40), când este vorba să ştim ceva despre Domnul Isus, ne va duce fie la ignoranţă în ceea ce priveşte mântuirea şi viaţa veşnică (Mc. 8:27-30; Ioan 17:3), fie la a ne bate joc de Domnul (v. 40 – situaţiile conflictuale din lume ne vor duce cu siguranţă acolo, dacă nu ne supunem Domnului). Să fim, deci, ucenicii Domnului Isus, dacă vrem să beneficiem de binecuvântările Lui (Mc. 8:34-38).

– Domnul Isus a înviat-o pe fetița lui Iair într-un mod uimitor de simplu. Lui nu I-au trebuit proceduri complicate pentru a o învia, nici timp mult pentru aceasta. Atunci când un om are o boală și trebuie să fie, de exemplu, operat, întreaga procedură durează în funcție de gravitatea acelei boli și procesul vindecării se derulează în timp chiar îndelungat. Dacă, să presupunem că oamenii ar putea învia pe cineva dintre morți, desigur, acest lucru ar necesita timp mult mai îndelungat și proceduri mult mai complexe. Dar aceasta este imposibil pe pământ. Domnul Isus însă a vindecat și înviat pe oameni instantaneu și deplin. Numai Dumnezeu poate să facă acest lucru. Domnul Isus a petrecut timp cu femeia bolnavă de scurgerea de sânge (deși vindecarea ei s-a produs în mod instantaneu), și a înviat-o pe fiica lui Iair aproape instantanei. Am zice noi, Isus a procedat total pe dos. El nu a avut nevoie de timp și de proceduri extraordinare pentru a da vindecare și viață. El Însuși este Fiul lui Dumnezeu și a lucrat așa cum a lucrat Tatăl Său din ceruri (vezi Gen. 1:1-2:3). De un asemenea Mântuitor avem nevoie!

Cum a răspuns Domnul Isus nevoilor femeii bolnave și lui Iair care l-a solicitat să intervină în nevoia lui? Prin disponibilitatea Lui, a milei și dragostei Sale și prin puterea Lui dumnezeiască. El este Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu (Matei 16:16). El nu a ținut cont de limitările Sale fizice (în calitatea Sa de om) pentru a spune: „Îmi pare rău, nu pot să fac acum ce îmi ceri, pentru că sunt obosit, sau prea ocupat, sau nu pot”. El, de asemenea, nu S-a arătat încorsetat de proceduri omenești sau chiar de timp. El nu a făcut nimic în grabă, superficial sau o lucrare limitată. El a făcut totul dumnezeiește; El ne-a oferit o mântuire desăvârșită și veșnică (Evr. 5:9; 10:14).

„Isus Cristos este același ieri și azi și în veci!” (Evr. 13:8). Deși, trăim într-o altă vreme, mult mai aglomerată decât cea în care Domnul Isus a trăit în trup pe pământ, El este la fel de plin de putere acum ca și atunci (vezi Mat. 28:18-20). Să ne punem deci toată încrederea noastră în El şi în Cuvântul Lui! AMIN.

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2018/07/01/isus-in-fata-nevoilor-presante/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/isus-in-fata-nevoilor-presante/

Jurnal de Misiune Wycliffe din Papua Noua Guinee

Scrisoare de informare Nr. 1 din 2019 – familia Dumitriu

Cum am scris și în scrisoarea anterioară, am terminat studiul pe cartea Deuteronom în noiembrie și ne-am bucurat să vedem cum Domnul a început să deschidă mintea și inima cursanților. 

După ultimul curs din an, am participat din nou la atelierul de traducere din Lae, care a durat două săptămâni. Mihai a lucrat împreună cu comisia de revizuire pe cartea Marcu iar Hajni a ajutat la lucrurile administrative/financiare legate de atelier.

După acesta, în sfârșit, am luat și noi câteva zile de concediu în Madang, timp în care am vizitat și „wasfemili”-ul nostru care ne-a găzduit o lună când eram în perioada de învățare a culturii din PNG, în martie 2017.

Am petrecut sărbătorile în Ukarumpa, după care ne-am reîntors în Bulolo în 7 ianuarie. Am început cu elan nou acest an care va fi foarte aglomerat. Primele cinci zile am avut un cuplu olandez la noi, care slujește, ca și noi în domeniul promovării folosirii Scripturii, dar acum au venit ca să ne ajute în lucruri practice. Willem e un meșter bun, și ne-a ajutat să reparăm anumite lucruri în casă. Majoritatea reparațiilor au fost la instalațiile de apă și sanitare, robinete și rezervoarele de apă. În sfârșit s-a rezolvat problema cu apa caldă cu ajutorul unui duș electric care încălzește apa instant. Am astupat găurile din pereți unde au mai intrat „musafiri” neinvitați. Am avut de lucru și la instalația electrică, deci nu prea ne-a mai rămas  mult timp de petrecut cu ei în părtășie. Totuși, credem, că Domnul i-a trimis la momentul potrivit, căci multe lucruri erau la limita funcționalității. Domnul să-i binecuvânteze pentru că au jertfit timp și energie să ne ajute!

După ce ei au plecat, am avut doar un weekend să ne revenim un pic din zilele foarte obositoare și să pregătim primul curs din anul acesta. Ne-a părut un pic rău, că după „rezultatele” anului trecut, în prima zi au venit doar trei participanți. Am auzit tot felul de motive pentru care nu au venit, dar numai Domnul știe care a fost motivul adevărat. Dăm slavă Domnului că El a ascultat rugăciunile, și în zilele următoare au venit 7-8 participanți. Acesta a fost primul din cele trei studii (de câte cinci zile), pe cartea Isaia, pe care dorim să le parcurgem înainte de a face o vizită acasă. Între 11-15 februarie am ținut al doilea curs (slăvit să fie Domnul pentru cei 9-13 participanți!) și pe 4 martie planificăm ultimul din această serie. Să ne rugăm în continuare, ca Domnul să trimită oamenii potriviți în ciuda încercărilor/ispitelor, și să-i facă receptivi la Cuvântul Lui!

Un alt motiv de mulțumire este că în ianuarie am reușit să imprimăm și să distribuim parțial, primul comentariu de studiu Biblic bilingv, în limba Patep și Tok Pisin, pe cartea Deuteronom. Acesta a fost inspirat din materialul Fundației Istoria Binecuvântării, și traducerea din Tok Pisin în Patep a fost realizată împreună cu cursanții și cu cei care au fost disponibili în timpul vizitelor în satul Denglu. Mulți s-au bucurat și l-au apreciat. Noi nu am avut timp încă să realizăm și să ne bucurăm de el cu adevărat. Să ne rugăm să nu fie comentariul doar un decor sau ceva cu care oamenii să se laude, ci, mai mult o unealtă bună în dezvoltarea lor spirituală și a celor din jur!

După primul curs, am petrecut din nou două săptămâni în satul Denglu, unde am făcut cele obișnuite: învățarea limbii, traducerea materialului cursului de studiu și studii Biblice în cadrul bisericii de două ori pe săptămână. Și de data aceasta, câțiva dintre cursanți au avut oportunitatea de a prezenta o parte din materialul studiului Biblic, ca practică. Hajni a ținut din nou un timp devoțional pentru copiii din școala elementară. Pe lângă beneficiile spirituale, acesta totdeauna rezultă și în alte feluri de surprize plăcute. Hajni obișnuiește să le dea copiilor câte o bomboană, iar la învățători niște unelte practice pe care le pot folosi în cadrul predării. Copiii îi mulțumesc cu darurile pământului, în funcție de ce au, cum ar fi: banane dulci, banane de copt, bostan, roșii, castraveți, ceapă verde, frunze verzi, trestie de zahăr, nucă de cocos de băut (kulau) sau uscată, cartofi dulci, fasole verde sau alune în coajă. De multe ori ne prind bine darurile copiilor, căci nu este piață în sat. Ne putem baza doar pe ce aducem noi din Bulolo (dar lucruri proaspete nu putem ține prea mult din cauza căldurii, și neavând curent, nu avem nici frigider) sau pe ce ne aduc oamenii în dar (când au ce sau când își aduc aminte). De data aceasta, oamenii s-au îngrijit de noi mai atent, probabil și din cauza că vom pleca acasă și nu pot fi siguri că ne vom reîntoarce la ei. E parte din cultura lor să te facă să te simți bine înainte de plecare. Ne va fi dor de ei!

După conferința de lucru al SIL PNG din martie (care se organizează la fiecare doi ani, și, împreună cu diferitele ateliere/ședințe departamentale ține vreo trei săptămâni), vom avea câteva zile pentru a ne împacheta lucrurile și a ne muta (din nou) din casa actuală din Ukarumpa. Oricât de incredibil e, în ianuarie s-au împlinit doi ani de când am venit în PNG, și acum plănuim să mergem acasă pentru o vizită de patru luni și jumătate (11 aprilie-3 septembrie) să ne revedem familia, prietenii, să dăm raport fraților despre slujire, să facem investigații/tratamente medicale, pe care nu le putem face aici, și chiar și să avem o vacanță de care avem foarte mare nevoie. Rugați-vă cu noi, să putem lăsa totul bine în urmă, mai ales relațiile cu oamenii! Avem nevoie de extra energie pentru ca această perioadă aglomerată s-o putem duce la bun sfârșit sănătoși. Trebuie să organizăm, să pregătim multe lucruri, ce necesită multă concentrare.

Să ne rugăm și pentru ca „semințele răspândite” să aducă roade și în timpul cât vom fi plecați, iar Satana să nu poată să le fure din inima oamenilor, nici să arunce „neghină” între ele!

În același timp, rugați-vă să ne găsim chirie potrivită în Oradea pentru această perioadă scurtă (dacă știți de o astfel de posibilitate, vă rugăm să ne informați)!

Mulțumiri pentru fiecare rugăciune, încurajare și suport necontenit!

Cu mult drag,

Mihai, Hajni și oamenii Patep

Sursa: Wycliffe România

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/03/jurnal-de-misiune-wycliffe-din-papua-noua-guinee/?

„Nu putem accepta aşa ceva!”. O biserică refuză un cec de 25.000 de dolari oferit de un cazino.

Externe, Mapamod crestin, Opinii

  03-03-2019 18:10:04

O biserică baptistă din Alabama, Statele Unite ale Americii, a cărei clădire a fost parţial distrusă de către o tornadă, a refuzat o donaţie de 25.000 de dolari primită din partea unui cazino, pe motiv că există un conflict de interese.

Membrii Primei Biserici Baptiste din Wetumpka, Alabama, sunt încă afectaţi de efectele unei tornade ce a lovit în 19 ianuarie, și care a provocat stricăciuni la clădirea principală a bisericii, precum şi la o clădire adiacentă cu două etaje, ce servea ca spaţiu pentru diverse lucrări ale bisericii, conform ziarului Alabama Baptist. La scurt timp, biserica a primit prin poştă un cec ce conţinea o sumă ce ar fi trebuit să acopere reparaţiile necesare. Membrii bisericii au votat însă pe 10 februarie să refuze și să returneze acest cec.

Pastorul bisericii, James Troglen, a declarat: „Nu putem accepta aceşti bani. Dacă măcar şi o singură persoană găseşte că aceşti bani sunt o pricină de poticnire pentru a asculta Evanghelia, atunci nu-i putem păstra.”

Cazinourile Wind Creek au donat în total 100.000 de dolari pentru reparaţii la mai multe clădiri afectate de dezastrul natural care a avut loc. 50.000 de dolari au fost donaţi către Prima Biserică Prezbiteriană, 25.000 de dolari către Prima Biserică Baptistă şi 25.000 de dolari către departamentul de poliţie din localitate. Clădirea bisericii prezbiteriene a fost distrusă în totalitate.

Jonathan Yarboro, pastorul bisericii prezbiteriene, a spus că adunarea bisericii sale a acceptat cecul, însă îl va folosi pentru a ajutora comunitatea.  „Din fericire asigurările acoperă în totalitate distrugerea provocată de tornadă. Intenţia celor de la cazino a fost pentru a ne reface clădirea bisericii. Le-am spus că nu avem nevoie de ei pentru acest scop, şi dacă îi putem folosi pentru nevoile comunităţii, şi au zis că da.”

Pastorul Troglen a vorbit despre problema banilor oferiţi de cazino într-o predică din Matei 17. Biserica este cunoscută ca fiind împotriva pariurilor şi a cazinourilor. La momentul votului, pe 10 februarie, intr-o duminică seara, aproximativ 300 de persoane au fost prezente.

„Să avem aşa mulţi oameni într-o duminca seară este fără precedent. Însă această decizie ne-a ajutat să înţelegem principiile care ne ghidează ca şi biserică. Votul a fost ferm. Ceea ce au spus oamenii a fost cu adevărat important.”

Sursa: ChristianHeadlines.com

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/03/nu-putem-accepta-asa-ceva-biserica-refuza-un-cec-de-25-000-de-dolari-oferit-de-un-cazino/?

“Să nu încerci să ajuți omul care nu-ți cere ajutorul” – Cele 12 notițe pentru mine însămi pe care sa le respect când voi fi în vârstă

Eu singură am decis să scriu, aceste rânduri pentru viitoarea “eu” nu pentru a amăgi scleroza sau a preveni demența senilă, căci în asemenea caz ele nu prea ar fi de ajutor. Dar sper că,stfel mă voi putea feri de anumite greșeli…

În copilărie și adolescență, ascultând dojenile maturilor, văzând, cum se ceartă părinții și cât de ridicol se comportă bătrânii, eu mă gândeam: “Când voi crește mare nu voi proceda niciodată așa cu copiii mei! Eu nu voi arăta, atât de penibil! Eu nu voi repeta, niciodată, aceste greșeli!”.

Dar după ani de zile, mi se întâmpla să-mi dau seama cu groază că de fapt, fac și eu aceleași lucruri: strig la copii, vorbesc banalități, țin minte supărările, le cer altora atenție și mulțumire… Dacă mi-aș fi amintit în acele momente ce atitudine aveam în tinerețe față de așa ceva…

Iată de ce am decis să scriu, această duzină de notițe pentru mine însămi care să cuprindă observațiile și experiența mea de viață de până acum. Sper că aceste idei îmi vor prin de bine peste 20-30 de ani, dacă voi mai fi în viață și dacă lumea asta nebună nu se va auto-distruge până atunci.

Așadar, dragă, atunci când vei îmbătrâni:

1. Nu dojeni, pe nimeni niciodată, chiar dacă ești sigură 100% că ai dreptate. Amintește-ți că atunci când erai tânără, sfaturile dojenitoare nu te-au ajutat cu nimic.

2. Nu încerca, să ajuți omul care, nu-ți cere ajutorul. Nu te impune, iritându-i pe cei dragi, iubește-i așa cum sunt și educă-i prin propriul exemplu, nu prin cuvinte.

3. Nu te văita! De sănătate, de vecini, de guvernare, de fonul de pensii. Nu te transforma în tanti aia, plicticoasă, de pe banca din curte.

4. Nu aștepta, mulțumire din partea copiilor. Reține: nu există copii nemulțumitori față de părinți, există părinți ridicoli ,care așteaptă mulțumiri pompoase.

5. Nu pronunța, fraze de genul: “Eu la vârsta ta”, “Eu ți-am dăruit anii mei…”, “Eu sunt mai mare și știu mai bine”. Asta e insuportabil!

6. Dacă, vei avea nepoți, nu le cere să ți se adreseze pe nume în loc de “bunica”, e penibil.

7. Nu irosi ultimii bani pe proceduri de întinerire. Trăiește-ți vârsta! Iar banii, mai bine investește-i într-o călătorie, interesantă.

8. Nu te admira în oglindă, nu-ți face complimente. Străduie-te să fii elegantă, nu “tânără”, asta e frumusețea vârstei tale.

9. Prețuiește-ți bărbatul, chiar dacă el a devenit un bătrânel grăsuț, neputincios și plicticos. Amintește-ți că el ,era cândva tânăr, puternic și vesel și probabil și el te ține minte când erai așa. Iar acum el e probabil unicul om care chiar are nevoie de tine.

10. Nu-ți irosi energiile și forțele sufletești pentru a fi “în rând cu lumea”. La bătrânețe e timpul perfect să faci doar ceea ce îți place cu adevărat!

11. Nu te învinui pentru lucrurile care nu au ieșit cum ai vrut. Acum nu mai poți schimba nimic, în schimb la timpul potrivit ai făcut tot ce ți-a stat în puteri.

12. În orice situație RĂMÂI DEMNĂ până la capăt! Fă tot posibilul, draga mea, asta e foarte important. Și ține minte: dacă ești vie până acum, înseamnă că Cineva a avut grijă de tine

http://sclipiri.com/sa-nu-incerci-sa-ajuti-omul-care-nu-ti-cere-ajutorul-ceel-12-notite-pentru-mine-insami-pe-care-sa-le-respect-cand-voi-fi-in-varsta/?

TRADUCERI MODERNE ALE BIBLIEI

image

Traduceri moderne ale Bibliei în limba română
de dr. Alexa Popovici

Istoria traducerilor Bibliei în limba română este una dintre cele mai interesante dovezi ale inspiraţiei Duhului Sfînt în lucrarea pentru luminarea unui popor, pentru apropierea lui de Dumnezeu şi pentru mîntuirea urmaşilor lui Traian şi Decebal — a poporului român. Cuvîntul revelaţiei scrise a lui Dumnezeu a fost gustat ca o pîine, ca o mană cerească, de orice suflet însetat după lumina de sus, care să-i dea imboldul şi călăuzirea pe cărarea vieţii.

Cum limba română a fost o limbă în continuă dezvoltare şi prefacere, era natural ca şi Biblia să fie tradusă din timp în timp în limbajul comun, evoluat cu scurgerea vremii şi a generaţiilor. Din această cauză avem foarte multe traduceri în limba română.
Scrierea în limba română înainte de 1858, adică pînă la domnitorul Alexandru I. Cuza, era cu caractere cirilice. Aşadar, şi traducerile Bibliei pînă la acea dată au fost cu litere cirilice. După anul 1858, Biblia a fost tipărită cu alfabetul roman.

Dăm în mod cronologic şi pe scurt traducerile Bibliei sau numai ale unor părţi ale ei.

1. Prima este traducerea din greacă a lui Coresi, un diacon din Tîrgovişte, care avea o tipografie la Braşov, şi el a tradus şi a tipărit Evangheliile Noului Testament. Traducerea lui a fost numită Evangheliarul, şi aceasta a fost a doua carte tipărită în limba română. Prima tipăritură românească a fost Catehismul, care a văzut lumina tiparului probabil în 1544 la Sibiu, iar în 1559 Coresi a tipărit un alt Catehism la Braşov. Evangheliarul a fost una din cele mai importante lucrări ale lui Coresi. Unii dintre istoricii de mai tîrziu explică zelul său pentru Evangheliar prin faptul că acesta ar fi fost o lucrare pentru introducerea protestantismului între români.

2. Evangheliarul din vremea lui Neagoe Basarab, tipărit, după unii istorici, prin 1512, din care au rămas doar cîteva exemplare. Se ştie că acest Evangheliar a servit ca model pentru Evangheliarul sîrbesc. Dacă acest Evangheliar a fost tipărit cu adevărat în 1512, atunci acesta este primul, şi nu cel al lui Coresi.

3. Faptele apostolilor, traduse tot de Coresi din greacă, au fost tipărite la Braşov, probabil în anul 1563. Gh. Creţu, care a descris lucrarea aceasta în 1885, a dat ca dată anul 1570, iar I. Bianu a plasat-o în anul 1563. Un exemplar din traducerea aceasta este în păstrare la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti.

4. Psaltirea, o traducere tot a lui Coresi, tipărită în 1570 tot la Braşov. Un exemplar s-a păstrat la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

5. Psaltirea diglotă, slavonă şi română. A fost făcută tot de Coresi şi tipărită la Braşov în 1577. Din ea există două exemplare, unul la Muzeul Naţional de Antichităţi, şi altul la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

6. Genesa şi Exodul. Traducerea din greacă a fost făcută de Şerban, fiul lui Coresi, ajutat de studentul Marian şi tipărită la Orăştie prin 1582. Traducerea a făcut parte probabil dintr-un plan al traducerii întregului Vechi Testament.

7. Noul Testament a fost tradus în întregime în limba română de călugărul Silvestru, iar după moartea lui a fost completat de alţii. Traducerea are o dedicaţie făcută domnitorului George Rakoczy, de Ştefan, arhiepiscop de Bălgrad. A fost tipărit în 1648 la Bălgrad. Se păstrează la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

8. Evangheliile, tipărite de Teodosie, mitropolitul Valahiei în 1682 la Bucureşti, cu o dedicaţie prinţului Ioan Şerban Cantacuzino, al Ţării Româneşti.

9. Faptele şi Epistolele, tipărite tot de Teodosie în 1683, la Bucureşti. Dedicaţia este tot pentru Şerban Cantacuzino.

10. Sfintele Scripturi, traduse de Nicolae Milescu şi alţi colaboratori ai lui şi tipărite în 1688 la Bucureşti. Dedicaţia este tot pentru Şerban Cantacuzino. (Din ea au fost luate cele patru Evanghelii şi tipărite la Mănăstirea Snagov, de lîngă Bucureşti, în 1697. Tot din lucrarea aceasta au fost luaţi Psalmii şi tipăriţi separat, sub titlul „Psaltirea” în 1701 şi 1703, la Buzău.)

11. Noul Testament tipărit de Antim Ivireanu, episcop, apoi mitropolit. A fost tipărit la Bucureşti în 1703. (Din acesta au mai fost tipărite ediţii la Bucureşti, în 1723, 1742, 1750, 1760, 1775; la Râmnic în 1784; la Iaşi, în 1762, 1794; la Blaj, în 1765, 1776. Tot din Noul Testament au fost tipărite Faptele şi Epistolele separat, la Bucureşti, în 1743, 1764, 1774, 1784; la laşi, în 1756, 1791; la Blaj, în 1767.)

12. Sfintele Scripturi, ediţie tipărită de Samuil Micu Clain la Blaj, în 1795. Au fost introduse titlurile pe acţiuni, o adresă către cititori, o introducere, şi o erată. Ediţia aceasta are adăugate şi cărţile apocrife. (Din această lucrare au mai apărut între 1795 şi 1817 următoarele ediţii: Evangheliile, tipărite la Budapesta în 1799 şi 1812; la Blaj, în 1816. Faptele şi Epistolele, la Blaj, în 1802. Psaltirea, la Bucureşti, în 1796; la Movilău în 1796; la Sibiu, în 1799, 1801, 1804, 1805, 1811; la Iaşi, în 1802; la Braşov, în 1807, 1810, 1812; la Budapesta, în 1808; la Blaj, în 1809.)

13. Noul Testament tipărit la St. Petersburg, în Rusia, în anul 1817. Nu ştim cine a fost traducătorul. A fost tipărit în 5000 de exemplare şi ştim că a costat 300 de lire sterline. (Din 1817, traducerea aceasta a fost tipărită parţial în mai multe ediţii dintre care unele au conţinut Evangheliile, iar altele Psaltirea. Astfel, Evangheliile, la Mănăstirea Neamţu, în Moldova, în 1821, 1845 şi 1858; la Iaşi, în 1841, 1854 1859 şi 1862. Psaltirea, la Mănăstirea Neamţu, în 1817 şi 1873; la Iaşi, în 1817, 1818, 1831, 1835, 1842, 1850; la Bucureşti, în 1820, 1852, 1853 şi 1856; la Sibiu, în 1826, 1837, 1841, 1847; la Braşov, în 1827, 1833; la Buzău, în 1832, 1835, 1856, 1860; la Blaj, în 1835; la Chişineu în Basarabia, în 1857; la Paris în Franţa, în 1859.)
O altă ediţie a întregului Noul Testament a fost tipărită în 1818 la Mănăstirea Neamţu.

14. Sfintele Scripturi au fost tipărite la St. Petersburg în 1819, într-un tiraj de 500 de exemplare, fără a se indica traducerea, în vremea aceea, un exemplar costa 10 ruble.
Noul Testament a fost tipărit şi separat.
În 1824 Veniamin Costache a tipărit la Iaşi o ediţie a acestui Nou Testament în trei volume.

15. Evangheliile au apărut la Buzău în 1834, în 6000 de exemplare cu scoarţele foarte ornamentate. Nu ni se indică traducerea.

16. Noul Testament tipărit la Smirna, într-o tipografie a unei misiuni americane în 5000 de exemplare. Ni se indică doar faptul că a fost tipărit la dorinţa episcopilor din Valahia, în anul 1838, după un exemplar dat de aceştia.

17. Vechiul Testament tipărit tot acolo la Smirna de un preot cu numele de Ioan, în 1839.

18. Noul Testament tipărit tot la Smirna, în 1846, şi aceeaşi traducere a fost tipărită la Iaşi în 1847, în 1854 şi în 1857, iar la Bucureşti în 1859.

19. Sfînta Scriptură tipărită la Sibiu în 1858 cu litere mari, fiindcă avea 920 de pagini.
Această traducere a apărut într-o altă ediţie la Paris, tot în anul 1858, tipărită de J. Heliade.

20. Noul Testament, ediţia a VI-a (după traducerea tipărită la Smirna, în 1838), tipărit la Bucureşti, în 1859, în 5000 de exemplare.
Notă: Cum în toată administraţia de stat au fost introduse literele romane în locul celor cirilice, ediţia aceasta a fost şi ea tipărită cu litere romane. Deci aceasta a fost prima ediţie a Noului Testament tipărită cu litere romane, căci toate ediţiile de Biblii sau părţi ale Bibliei dinaintea acesteia au fost scrise cu litere cirilice.

21. Genesa, tipărită la Bucureşti, în 1859, ca o nouă traducere de Constantin Aristia. Tirajul a fost de o mie de exemplare.

22. Biblia Sacră şi Psalmii. Aceasta a fost făcută după textul din ultima ediţie elenică, recorectată cu privire la unii termeni ebraici arhetipi şi tradusă de Constantin Aristia în 1859, la Bucureşti.

23. Isaia, într-o traducere specială a lui C. Aristia, a apărut la Bucureşti, în 1860. Tirajul a fost foarte restrîns, doar pentru un anumit număr de etimologi.

24. Noul Testament, ediţia a şaptea, după textul Noului Testament tipărit la Smirna. A fost o ediţie tipărită în 1863, la Bucureşti, cu litere romane, cu textul aranjat pe paragrafe.

25. Psalmii, traduşi întocmai după textul original, lucrare tipărită în 1863 la Bucureşti. Traducerea a fost făcută de Keller, un evreu creştin, angajat de Societatea Biblică Britanică pentru Străinătate, şi de Ştefanides, un grec românizat. Lucrarea avea 253 de pagini.

26. Psaltirea, tipărită tot la Bucureşti şi tot în 1863. Ştim că formatul era de 18×11, 5 cm. (Nu cunoaştem cine a fost traducătorul.)

27. Psaltirea. O traducere a lui Ierome din Iaşi, un profesor la Seminarul Ortodox, tipărită la Bucureşti, în 1866, în formatul de 15, 5×11 cm. Avea pe paragrafe însemnări marginale.

28. Noul Testament. A fost tipărit la Bucureşti, în 1867, de Societatea Biblică Britanică şi pentru Străinătate. Formatul era de 15, 5×11 cm.

29. Cartea Psalmilor. O traducere după textul original, a fost o nouă ediţie revizuită de William Mayer din Iaşi. A fost tipărită la Iaşi în 1867, tot în formatul de 15, 5×11 cm şi avea 157 de pagini.

30. Cartea Psalmilor. O nouă ediţie într-un format mai mic, 12×8 cm, a apărut în 1868, cu textul aranjat pe două coloane. Se pare că această ediţie este prima pe două coloane.

31. Evanghelia Populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament. Tradusă după originalul elenesc şi însoţită de „Argumente şi reflexiuni morale”, de Ghenadie, episcopul de Argeş. A fost tipărită în 1868 la Bucureşti. Formatul de 19, 5×12, 5 cm. În ediţia aceasta, după fiecare capitol se află notiţele.

32. Sânta Scriptură a Vechiului Testament. O traducere, începută de N. Bălăşescu, un profesor de la Bucureşti, care a reuşit să traducă după un text grecesc. De la Genesa la 2 Samuel traducerea a fost făcută de Ierome, după textul ebraic. Plîngerile şi Ieremia au fost traduse de Ghenadie. Toate celelalte cărţi au fost traduse de F. Dubău şi C. Erbiceanu, după textele greceşti şi latineşti. Cărţile de la 1 Samuel la Maleahi au fost revizuite, înainte de a fi tipărite, de W. Mayer. Toată ortografia s-a bazat pe principiile lui N. Bălăşescu. Lucrarea a fost tipărită în trei volume: primul, terminat în 1865, Genesa-Rut, în 417 pagini; volumul II, terminat în 1867, 1 Samuel-Psalmii, în 534 pagini; volumul III, terminat în 1869, Proverbele-Maleahi în 434 pagini.

33. Noul Testament, o ediţie revizuită de W. Mayer şi tipărită după normele noi din gramatică. A fost tipărit la laşi în 1871 şi avea un format mare, 21×14, 5 cm. Lucrarea de tipărire a fost făcută de Societatea Biblică Britanică şi pentru Străinătate.

34. Sânta Scriptură, ediţie nouă, revăzută după textele originale, pregătită de W. Mayer, iar secţiunea Genesa-Rut a lucrat-o împreună cu Vasile Pallade, un profesor la Iaşi. Ediţia aceasta a fost fără cărţile apocrife, cu textul pe două coloane.

35. Sănta Scriptură, tipărită la laşi, în 1874, fără apocrife, cu textul tot pe două coloane, cu titluri ale textului, şi cu referinţe la subsolul paginii.

36. Sănta Scriptură, tipărită tot la Iaşi şi în acelaşi an, 1874, dar fără referinţele de la subsolul paginii. Ediţia aceasta avea 916 pagini cu un format de 27×19 cm.
Ediţia aceasta a fost cunoscută ca Biblia de Iaşi, sau traducerea Niţulescu, şi a fost folosită de baptişti pînă în 1923. Credem că a fost cea mai răspîndită ediţie de Biblie românească. Lucrarea a fost întreprinsă de Societatea Biblică Britanică, şi este prima ediţie care are titluri pe secţiuni. Traducerea era aceea din Biblia de Iaşi din 1874.

38. Psaltirea, tipărită la Viena în 1875 de Societatea Biblică Britanică.

39. Noul Testament. A fost tipărit la Bucureşti în 1875, după textul celui tipărit la Viena în acelaş an. (Alte ediţii au fost tipărite cu acelaşi text în 1897 şi în 1905.) Părţi ale Noului Testament: Evanghelia lui Matei a apărut în 1903, Evanghelia lui Marcu în 1902, Evanghelia lui Ioan în 1904 şi 1906.

40. Psaltirea. O retipărire a Psaltirii publicată în româneşte în 1577 de diaconul Coresi. Lucrarea a fost reprodusă şi avea şi un studiu bibliografic şi un glosar comparativ făcut de Bogdan Petriceicu-Haşdeu. Editura a fost a Academiei Române, Tomul I. Această Psaltire a fost tipărită în 1881, la Bucureşti. Textul avea şi Psalmul 151, urmat de cîteva poeme. (Titlurile şi Prefaţa au fost datate: Bucureşti 26 dec. 1880, urmînd ortografia din cartea „Cuvente den bătrîni”.)

41. Cartea Psalmilor. O ediţie tipărită la Bucureşti, în 1881, după textul ediţiei de la Viena. Avea 103 pagini, format 12, 5×7, 5 cm.

42. Noul Testament. A fost tipărit cu aprobarea şi binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Sântei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, la Bucureşti, în 1887. În „Cuvînt înainte” se spune: „Întru mărirea lui Dumnezeu, celui în treime lăudat şi în zilele Maiestăţii Sale iubitorului de Cristos regelui României, Carol I, sub Arhipăstoria î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei, primat al României şi Preşedintele S-lui, D.D. Calinic Miclescu”.

43. Noul Testament. A fost tipărit în acelaşi an, 1887, dar într-un format diferit. Lucrarea de tipărire a fost făcută tot la Bucureşti.
44. Psaltirea în versuri de Dosoftei, mitropolitul Moldovei (1671-1686), tipărită la Bucureşti, în 1887. Această psaltire a fost publicată după manuscrisul original şi de pe ediţia din 1673, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, în editura Academiei Române. Toţi Psalmii erau versificaţi în versul metric, iar Psalmul 151 a fost redat în proză.

45. Psaltirea Scheiană. Tipărită la Bucureşti, în 1889, după manuscrisul din 1482, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, bibliotecarul Academiei Române. (Numele de Scheiană i s-a dat fiindcă a fost găsită în Biblioteca de la Scheia.) Lucrarea aceasta a fost tipărită pe o pagină cu litere cirilice, iar pe pagina opusă cu litere romane. Toată lucrarea s-a extins pe 530 de pagini.

46. Tetravanghelul Diaconului Coresi. Lucrarea a fost retipărită la Bucureşti, în 1889, după ediţia primă din 1560-61, sub îngrijirea arhiereului dr. Gherasim Timus Piteşteanul, cu o prefaţă de C. Erbiceanu. Lucrarea avea 232 de pagini. Textul nu era împărţit pe capitole şi versete.

47. Cele Patru Evanghelii, Matei, Marcu, Luca, Ioan, pentru uzul şcolilor primare urbane şi rurale de ambele sexe. Pe coperta a doua se arătă: „Ediţia conformă textului aprobat de Sântul Sinod al Sântei Biserici Autocefale Ortodoxe Române”. Lucrarea a fost tipărită la Bucureşti, în anul 1893, pe două coloane.

48. Sânta Evanghelie tradusă din limba originală greacă, de dr. N. Nitzulescu. Tipărirea s-a făcut la Bucureşti, în 1895, de către Societatea Biblică Britanică. Lucrarea avea numai cele patru Evanghelii, şi s-a extins pe 185 pagini, cu două coloane.

49. Noul Testament, în întregime revizuit de N. Nitzulescu, tipărit de Societatea Biblică Britanică la Bucureşti, în 1898. Traducerea aceasta a avut cea mai mare răspîndire pînă în 1923.

50. Cartea Psalmilor. O nouă traducere după textul original. Nu cunoaştem numele traducătorului care a făcut-o după textul ebraic. Lucrarea avea 133 de pagini, pe două coloane, şi a fost tipărită de Societatea Biblică Britanică. Formatul a fost de 17, 5×12, 5 cm.

51. Sânta Scriptură, cu titluri, textul pe două coloane şi fără cărţile apocrife. A fost tipărită la Bucureşti, în 1908. După text erau cîteva hărţi biblice. Lucrarea a fost făcută de Societatea Biblică Britanică. Traducerea a fost identică cu aceea de Iaşi. Formatul era de 21, 5×14 cm.

52. Sânta Evanghelie scrisă de Sft. Matei. Lucrarea avea 78 de pagini, pe două coloane, cu titluri, şi împărţită pe capitole şi pe versete. (În anul 1910, au apărut ediţii uniforme din Marcu pe 78 de pagini, din Luca pe 85 pagini şi din Ioan pe 64 pagini.) Şi această lucrare este opera Societăţii Biblice Britanice.

53. Sfînta Scriptură, într-o traducere nouă făcută de Dumitru Cornilescu, la Bucureşti, în

1923. După ce s-a constatat tot mai mult că Biblia de Iaşi din 1874 a rămas în urmă cu expresivitatea limbii române, prinţesa Calimachi l-a angajat pe Dumitru Cornilescu, un tînăr teolog ce abia a terminat studiile la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca să facă o nouă traducere în limbajul românesc la zi. Traducerea a fost terminată, şi în 1923 ea a văzut lumina tiparului, fiind suportată de Societatea Biblică Britanică. Traducerea aceasta a fost adoptată de toate confesiunile Evanghelice şi este folosită şi astăzi. Textul din traducerea aceasta a fost tipărit în nenumărate ediţii, fie ca Biblie întreagă, fie în părţi, adică separat Noul Testament sau Psalmii etc. Limba traducerii a fost şi este cea literară, astfel că poate fi încă folosită.

Daniel Brânzai

https://logosul.wordpress.com/traduceri-moderne-ale-bibliei-in-limba-romana/?