Probleme cu referinţă la Traducerea Bibliei în limba Engleză

Probleme cu referinţă la Traducerea Bibliei în limba Engleză

Introducere

O traducere „interlineară” dintr-o limbă în alta constă în interpretarea cuvânt cu cuvânt, în aceeaşi ordine a cuvintelor ca în limba originală. Aceasta ar părea să fie traducerea literală nu-i aşa? Dar chiar şi o traducere interlinear presupune introducerea în text a unui anumit grad de opinie. Unele cuvinte au mai mult decât un singur sens, şi modul în care sunt traduse cuvintele depinde de felul în care înţelege translatorul contextul cuvântului. Cuvântul grec logoV (logos) poate fi tradus prin oricare din cuvintele: cuvânt; frază; enunţ, maximă; afirmaţie, propoziţie; mesaj; descriere, relatare, raport; discurs. Unii traducători chiar lasă cuvântul NETRADUS în unele locuri, scriindu-l „logos.” Când se procedează astfel, practica se numeşte  „transliteraţie„.

Totuşi, o traducere interlineară ar fi o HARABABURĂ, datorită regulilor gramaticale diferite în fiecare limbă. În greacă, de exemplu, cuvintele sunt adesea aranjate într-o ordine poetică. Cuvintele nu se citesc neapărat de la stânga la dreapta, ca în engleză. Şi desigur, ebraica se scrie de la dreapta la stânga, ceea ce înseamnă că ordinea cuvintelor ar trebui să fie rearanjată ca să se potrivească cititorului englez. Cu toate acestea, translaţia cuvânt cu cuvânt produce o traducere care este în esenţă ilizibilă, mai ales dacă autorul a încercat să reproducă o anumită expresie.

Idiomurile

Un exemplu obişnuit de idiom ebraic ar fi practica de a repeta pentru a crea un superlativ. În engleză, se schimbă sufixul „er” în „est” pentru a crea un superlativ, dar nu la fel se procedează în ebraică. Sunt o mulţime de alte expresii idiomatice. Iată câteva exemple:

„regele regilor”	Cel mai măreţ rege
„domnul domnilor”	Cel mai mare domn
„veacul veacurilor”	Cea mai îndepărtată eră
„înaintat în zile”	Cel bătrân
„a mânca ţărână”	A experimenta înfrângerea

Structura

Un alt obstacol pe care îl au de depăşit translatorii este cel al structurilor poetice. Traducerea prozei nestructurate oferă mai multă libertate translatorului. Dar cum interpretezi un pasaj care a fost în mod deliberat structurat într-un anumit fel de către autor? În unele cazuri, NU SE POATE. De exemplu, unii psalmi au fost scrişi pentru a fi cântaţi pe melodiile unor cântece populare (cunoscute), ca să fie mai uşor de memorat. Alţi psalmi (9, 34, etc.) au fost scrişi ca acrostih, prima literă a fiecărui vers respectând alfabetul ebraic. Iarăşi, este aproape imposibil de reprodus această structură fără ca traducerea engleză să nu pară bizară!

Ioan 1:1-5, un pasaj cunoscut, conţine o structură interesantă în greacă. Sfârşitul anumitor fraze se leagă de începutul frazei care urmează:

La început era Cuvântul,
şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi  Cuvântul era „Dumnezeu”.
El era la început cu  Dumnezeu.

Observaţi cum ultima propoziţie leagă elementele din propoziţiile anterioare. Apoi avem două perechi de cuvinte opuse, urmate de o altă structură ca cea de mai sus.

Toate lucrurile au fost facute prin El,
si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El.

In El era viata,
Şi viata era lumina oamenilor.
Lumina lumineaza in intuneric,
Şi intunericul n-a biruit-o.

Noul Testament „Non-Ecclesiastical” încearcă să reproducă această structură, dar în felul acesta pierde acel „flux” lejer în care se citeşte o carte scrisă în propria ta limbă (i.e., nu o traducere).

Jocuri de cuvinte

Alături de acrostihurile care se găsesc în diferite pasaje din Vechiul Testament, chiar şi Noul Testament conţine diferite jocuri de cuvinte. Cum pot fi reproduse acestea? De multe ori, ele nu pot fi reproduse. Iată un exemplu din Matei 3: ” Dumnezeu din pietrele acestea poate sa ridice fii lui Avraam. „

Ioan Botezătorul cu siguranţă vorbea limba lui maternă aramaică, şi în această limbă apare un joc de cuvinte. Cuvântul pentru „copiii” (fiii) este banim, iar cuvântul pentru „pietre” este abanim. Jioan foloseşte un joc de cuvinte pentru a ajuta poporul să-şi amintească mai uşor că Dumnezeu poate preface aceste abanim în banim!

Iată un alt joc de cuvinte (calambur), datorat pasajului din Ioan 12:25. Aici, Isus pune în contrast două cuvinte care exprimă aproape acelaşi lucru în engleză, dar primul se referă mai mult la viaţa naturală sau pământească, iar al doilea se referă la viaţă sau creştere în general:

„Oricine îşi iubeşte viaţa (yuch) o va pierde,
şi oricine îşi urăşte viaţa (yuch) în lumea aceasta o va păstra
pentru viaţa veşnică (zwh).

Un alt joc de cuvinte similar apare în Ioan 21, unde sunt folosite două cuvinte pentru dragoste, două cuvinte pentru hrană, şi două cuvinte pentru oi!

Mult caz s-a făcut de următorul joc de cuvinte (Mt 16:18), dar în limba originală nu există. De când l-a întâlnit pe Isus (Ioan 1), porecla lui Simon a fost Petru (piatră brută, necioplită), care în aramaică este Kefa. În aramaică, Isus a făcut un joc de cuvinte cu numele lui Petru:”Şi Eu Îţi spun: tu eşti Kefa, şi pe această kefa voi zidi….”

Scris în greacă, cuvântul pentru „piatră” este feminin şi trebuie să fie masculinizat pentru a deveni un nume masculin. Totuşi, jocul de cuvinte ar trebui să fie acelaşi:

„…tu eşti PetroV, şi pe această petra….”

Unii au încercat să extragă un argument doctrinar din forma cuvintelor folosite, dar în realitate, nu se poate spune nimic din aceste cuvinte, ele trebuiau să fie aceleaşi. Orice doctrină trebuie să se bazeze pe contextul celor spuse. Totuşi, în engleză, sună astfel:

„…tu eşti Petru, şi pe acestă piatră (rocă, stâncă)….”

În consecinţă, traducătorii trebuie să indice într-o notă de subsol că Isus a făcut un joc de cuvinte, îndemnat de mărturisirea de credinţă a lui Petru.

Transliteraţiile

Unele cuvinte sunt adesea mai degrabă transliterate decât traduse. În unele cazuri, acest fapt dă un sens mistic sau cultic care nu a existat în lima originală. NET încearcă să evite acest lucru, dar în unele cazuri, transliteraţia poate fi justificată, în special dacă folosirea cuvântului transliterat este corectă. Iată câteva transliteraţii şi semnificaţia lor.

Transliteraţia	Limba	Semnificaţia
înger	Greacă	Trimis, mesager
diacon	Greacă	slujitor (servitor)
lucrator	Latină	slujitor (al altarului)
episcop	Latină	supraveghetor
apostol	Greacă	reprezentant
exorcist	Greacă	Unul care leagă prin jurământ
demon	Greacă	Fiinţă spirituală
diavol	Greacă (coruptă)	acuzator
Satan	ebraică	duşman
Christos	Greacă	Unsul
boteza	Greacă	Ritual de purificare

În unele cazuri, transliteraţia a fost dusă atât de departe încât semnificaţia se pierde cu totul. De exemplu, mulţi consideră că „Christ” este al doilea nume a lui Isus. Să ne gândim la Ioan 1:41, unde se proclamă „Am găsit pe Mesia (care, tălmăcit, înseamnă Christosul).” Autorul încerca să relateze cititorului de limba greacă semnificaţia unui cuvânt ebraico/aramaic. În engleză, avem un cuvânt străin explicat prin alt cuvânt străin!

Alteori, totuşi, transliteraţia s-ar putea să fie necesară. În ultimul exemplu de mai sus, semnificaţia cuvântului în Greaca classică este cel mai sigur „scufunda.” Dar semnificaţia cuvântului botez în greaca iudaică se poate arăta că NU este aceeaşi cu semnificaţia seculară. De aceea transliteraţia cuvântului „botez” este folosită normal aici. Deci nu trebuie să considerăm că toată transliteraţia este o practică greşită care face ca semnificaţia cuvântului să fie şi mai neclară, ci trebuie să nu uităm că (la urma urmei) noi nu citim textul în limba originală.

Stabilirea Textului (Evaluarea, recunoaşterea, înţelegerea)?

Vorbind de text, PRIMA prioritate a translatorului nu este să se ocupe cu nici una din problemele de mai sus ci să  stabileasca textul. Acest lucru înseamnă să întrebe care este textul Ebraic sau Grecesc care trebuie tradus. Cineva urmând un manuscris bizantin poate ajunge la o traducere foarte diferită ale anumitor pasaje faţă de altcineva care traduce un manuscris Alexandrian sau D-Type. De aceea scopul translatorului este să încerce să determine ce înseamnă textul original înainte de a face orice traducere. Înainte de a scrie un cuvânt englez, translatorii trebuie să cunoască cuvintele, propoziţiile, cărţile, etc… pe care ei le traduc. Astăzi de obicei translatorii folosesc una din ediţiile publicate, cum este Nestle-Aland 27. Aceasta lasă decizia de a stabili un text, pe seama celor care au compilat versiunea Nou Testamentală Grecească.

http://www.voxdeibaptist.org/traducerea_bibliei.htm

SINEDRIU.

SINEDRIU. Transcrierea folosită în Talmud pentru gr. synedrion (de unde este împrumutat cuvântul ebr. sanhedrin’). Atât înainte, cât şi în timpul lui Cristos, el era numele tribunalului suprem al evreilor care se întrunea la Ierusalim, precum şi al unor tribunale mai mici. În vers. engl. termenul este tradus adesea „consiliu”. În scrierile clasice există paralele ale unor curţi similare în Grecia şi în Roma. Josephus a folosit cuvântul pentru consiliul care guverna cele cinci districte în care Gabinius, proconsului roman al Siriei între 57-55 î.Cr., a împărţit Iudea (Ant. 14.90; BJ 1.179). Josephus îl foloseşte pentru prima dată în legătură cu evreii atunci când se referă la convocarea tânărului Irod înaintea lui pentru presupuse delicte (Ant. 14. 163 184). În NT termenul se referă fie la curtea supremă evreiască (Matei 26:59; Marcu 14:55; Luca 22:66; Ioan 11:47; Faptele Apostolilor 4:15; 5:21 ş.urm.; 6:12 ş.urm.; 22:30; 23:1 ş.urm.; 24:20), fie la o simplă curte de justiţie (Matei 5:22). În câteva cazuri synedrion este înlocuit cu alte cuvinte, de ex. presbyterion, „corp al bătrânilor” (Luca 22:66; Faptele Apostolilor 22:5) şi gerousia, „senat” (Faptele Apostolilor 5:21).

I. Istoria

Istoria Sinedriului nu este clară în toate privinţele. Conform tradiţiei, el îşi are originea în cei şaptezeci de bătrâni care l-au însoţit pe Moise (Numeri 11:16-24). Se presupune că Ezra a reorganizat instituţia după Exil. Persanii le-au dat autoritate evreilor în problemele locale (Ezra 7:25-26; 10:14) şi este posibil ca bătrânii din Ezra 5:5, 9; 6:7, 14; 10:8 şi conducătorii din Neemia 2:16; 4:14, 19; 5:7; 7:5 să fi alcătuit un corp care se asemăna cu Sinedriul de mai târziu. Ulterior, grecii au permis un corp cunoscut drept gerousia („senat”) care era format din bătrâni şi reprezenta naţiunea (Josephus, Ant. 12.142; 1 Macabei 12:3,6; 14:20). În vremea Seleucizilor această gerousia a avut legături cu conducători ca Antioh cel Mare în 208 î.Cr. şi Antioh V (Josephus, Ant. 12. 128) şi se pare că era formată din bătrâni care proveneau din aristocraţie (1 Macabei 12:6; 2 Macabei 1:10; 4:44; 11:27). În perioada revoltei macabeilor acest consiliu s-a unit cu Ionatan, marele preot şi conducătorul poporului, pentru a face o alianţă cu Sparta (1 Macabei 12:5 ş.urm.) şi ei l-au sfătuit să construiască o fortăreaţă în Iudea (1 Macabei 12:35; cf. 13:36; 14:20,28,47). Se pare că marele preot prezida această adunare.

Sub dominaţia romană, cu excepţia unei perioade scurte sub Gabinius, adunarea avea puteri largi. Termenul folosit pentru consiliile districtuale a fost adoptat ulterior de cătregerousia mai puternică de la Ierusalim şi la sfârşitul sec. 1 î.Cr. şi consiliul acesta era cunoscut drept synediron, deşi uneori se foloseau şi alţi termeni, ca gerousia şi boule(„consiliu”). Iuliu Cezar a schimbat planul lui Gabinius şi a extins iarăşi puterea Sinedriului asupra întregii Iudei, deşi în timpul domniei lui *Irod (37-4 î.Cr.) puterile lui au fost drastic diminuate. Sub procuratori (6-66 d.Cr.) puterile Sinedriului au fost extinse, guvernarea internă al ţării fiind în mâinile lui (Josephus, Ant. 20. 200) şi în unele privinţe a fost recunoscut chiar şi în diaspora (Faptele Apostolilor 9:2; 22:5; 26:12). Din vremea lui Arhelau, fiul lui *Irod cel Mare, puterile lui directe au fost totuşi limitate la Iudea, deoarece nu a avut nici o putere asupra lui Isus în timp ce era în Galilea. În Iudea existau, desigur, autorităţile locale, care judecau cazurile în teritoriu, dar raportau anumite cazuri la autoritatea centrală. Consiliile (synedria) din Matei 5:22; 10:17; Marcu 13:9 şi boulai din Josephus, Ant. 4.214 etc. erau curţi locale care cuprindeau cel puţin şapte bătrâni şi în oraşele mari ajungeau până la douăzeci şi trei de bătrâni.

După 70 d.Cr. Sinedriul a fost abolit şi înlocuit cu Beth Din (Curtea de Judecată) despre care se spune că s-a întrunit la Iabne (68-80 d.Cr.), Usa (80-116), Şafran (140-163), Sepforis (163-193 şi Tiberias (193-220). Deşi în Talmud se consideră că acesta este o continuare a Sinedriului, el era diferit în esenţă, fiind format din cărturari ale căror decizii nu aveau decât o autoritate morală şi religioasă.

II, Organizarea şi compunerea

Organizarea Sinedriului a fost modificată de-a lungul anilor. La început, format în special din aristocraţia preoţească predominant saducheică, componenţa lui s-a schimbat din vremea Reginei Alexandra (76-67 î.Cr.) când au fost induşi *fariseii, precum şi *cărturarii. Metoda numirii nu este clară, dar originea aristocratică a corpului sugerează o numire directă a membrilor unor familii vechi, la care s-au adăugat conducătorii seculari. Sub Irod, care i-a favorizat pe *farisei şi a dorit să-i limiteze pe *saduchei şi influenţa vechii nobilimi, elementul saducheic a devenit mai puţin proeminent, iar elementul fariseic, a cărui putere a crescut începând din vremea Reginei Alexandra, a devenit mai influent. În vremea NT Marele Sinedriu de la Ierusalim i-a cuprins pe marii preoţi (mai precis, pe marele preot în funcţiune şi pe cei care au fost mari preoţi), pe membrii familiilor privilegiate din care erau aleşi marii preoţi, pe bătrâni (conducătorii tribali şi familiali ai poporului şi ai castei preoţeşti) şi cărturarii, adică experţii legii. Plenul îi cuprindea atât pe saduchei, cât şi pe farisei (Matei 26:3, 57, 59; Marcu 14:53; 15:1; Luca 22:66; Faptele Apostolilor 4:1,5 ş.urm.; 5:17,21, 34; 22:30; 23:6). Membrii erau consilieri (bouleutes, Marcu 15:43; Luca 23:50) ca, de ex. Iosif din Arimatea.

Conform lui Josephus şi N.T., marele preot din acel moment era preşedintele (Josephus, Ant. 4. 224; 20. 224 ş.urm.; Matei 26:57; Faptele Apostolilor 5:17 ş.urm.; 7:1; 9:1 ş.urm.; 22:5; 24:1). Astfel, Caiafa a fost preşedinte la procesul lui Isus şi Anania la procesul lui Pavel (Faptele Apostolilor 23:2). S-ar părea că la început marele preot a avut autoritatea supremă, dar aceasta i-a fost diminuată ulterior. Numirea nu mai era ereditară, ci politică şi foştii mari preoţi împreună cu asociaţii lor apropiaţi (cum era căpitanul templului) alcătuiau „conducătorii” (Ioan 7:26; Faptele Apostolilor 4:5-8 etc).

III. Extinderea jurisdicţiei

Jurisdicţia Sinedriului era întinsă în timpul lui Cristos. El exercita nu numai jurisdicţie civilă în conformitate cu legea evreiască, ci şi, într-o anumită măsură, jurisdicţie criminală. El avea autoritate administrativă şi putea dispune arestarea prin proprii săi funcţionari juridici (Matei 26:47; Marcu 14:43; Faptele Apostolilor 4:1 ş.urm.; 5:17 ş.urm.; 9:2). A fost împuternicit să judece cazuri care nu implicau pedeapsa capitală (Faptele Apostolilor 4:5). Cazurile capitale necesitau confirmarea procuratorului roman (Ioan 18:31), deşi judecata procuratorului era de obicei în acord cu cerinţele Sinedriului, care în legea ebraică avea putere de viaţă şi de moarte (Josephus, Ant. 14.168; Matei 26:66). În cazul special când cineva dintre Neamuri depăşea bariera care despărţea curtea interioară a Templului de aceea a Neamurilor, Sinedriului avea din partea administratorilor romani puterea de a-l condamna la moarte (Faptele Apostolilor 21:28 ş.urm.); şi este posibil ca această concesie să se fi extins şi asupra altor ofense aduse Templului prin faptă sau, ca în cazul lui Ştefan (Faptele Apostolilor 6:13 ş.urm.), prin cuvânt. Singurul caz de sentinţă capitală în legătură cu Sinedriul în NT este acela al Domnului nostru, dar execuţia a fost îndeplinită în urma judecăţii guvernatorului roman. Cazul lui Ştefan are unele trăsături ale unei acţiuni ilegale a mulţimii.

Un studiu al NT ne va oferi o secţiune a genului de probleme care ajungeau înaintea Sinedriului. Astfel, Isus a fost acuzat de blasfemie (Matei 26:57 ş.urm.; Ioan 19:7); Petru şi Ioan au fost acuzaţi că dădeau oamenilor învăţături false (Faptele Apostolilor 4), Pavel că a încălcat legea mozaică (Faptele Apostolilor 22-24). Desigur că acestea erau probleme religioase. Dar uneori colectarea beneficiilor intra în responsabilitatea Sinedriului, ca în timpul lui Florus (Josephus, BJ 1. 406). Totuşi, a existat întotdeauna un control teoretic asupra puterilor Sinedriului, căci romanii şi-au rezervat dreptul de a se amesteca în orice domeniu, dacă era necesar, independent de curtea evreiască. Arestarea lui Pavel din Faptele Apostolilor 23 este un exemplu în această privinţă. Probabil că cel mai bine este să considerăm Sinedriul ca având două domenii principale de responsabilitate, politic (administrativ şi judiciar) şi religios. Nu este întotdeauna clar cum au fost acestea îndeplinite, iar unii autori au sugerat chiar două corpuri diferite, fiecare cunoscut drept Sinedriu. Probabil că acest lucru nu este necesar, dar este sugerat din cauza lipsei unei cunoaşteri clare a procedurilor.

IV. Procedura

Au existat termene şi locuri precise pentru adunare, conform tradiţiei păstrate în micul tratat mişnaic Sanhedrin. Curţile locale se întruneau în ziua a doua şi a cincea a săptămânii, iar Sinedriul de la Ierusalim la date stabilite (deşi necunoscute nouă). Acestea nu se întruneau în zilele de sărbătoare şi de Sabat.

Existau proceduri specifice. Sinedriul era aşezat în semicerc şi avea doi grefieri, unul care să înregistreze voturile în favoarea achitării şi celălalt voturile în favoarea condamnării. Ucenicii participau la dezbateri şi şedeau în faţă. Prizonierii erau îmbrăcaţi în haine umile. În cazurile capitale se făcea pledoaria pentru achitare, apoi pentru condamnare. Dacă cineva se declara în favoarea achitării, el nu-şi putea schimba părerea, dar dacă se declara pentru condamnare, el îşi putea schimba ulterior votul. Ucenicii puteau pleda pentru achitare, dar nu şi pentru condamnare. Achitarea putea fi declarată în ziua judecăţii, dar condamnarea trebuia să aştepte până în ziua următoare. Când votau, membrii stăteau în picioare, începând cu cel mai tânăr. Pentru achitare era suficientă o majoritate simplă, pentru condamnare erau necesare două treimi din majoritate. Dacă 12 din cei 23 de judecători necesari pentru un cvorum au votat pentru achitare şi 11 pentru condamnare, prizonierul era eliberat. Dacă 12 votau pentru condamnare şi 11 împotrivă, numărul de judecători trebuia să crească cu încă 2 şi acest lucru se repeta până la un total de 71 sau până când se obţinea achitarea. Persoanelor al căror caz era îndoielnic ca şi acesta li se acorda prezumţia de nevinovăţie, întotdeauna avantajul era de partea acuzatului (Mişna,Sanhedrin 5. 5).

În contextul acesta, legalitatea procesului lui Isus a fost discutată de mulţi autori şi este foarte clar că există elemente care indică o eroare judiciară.

BIBLIOGRAFIE

2. Schürer, HJP 1901, 2. i, p. 163-195; J. Z. Lauterbach, JewE, 11, 1905, p. 41-44; I. Abrahams, ERE, 2, 1920, p. 184-185; H. Danby,The Mishnah, E.T. 1933, tratatulSanhedrin, p. 382-400; idem, „The Trial of Jesus”, JTS 21, 1919-20, p. 51-76; J. Blinzler, The Trial of Jesus, 1959; P. Winter, On the Trial of Jesus, 1961.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sinedriu.html

Isus în fața nevoilor presante July 1, 2018 de Marian Ghiță

(Marcu 5:21-43)

Trăim o vreme în care evenimentele vieții se desfășoară într-un ritm mult mai accelerat decât în vremurile trecute. Suntem, de asemenea, asaltați cu probleme care ne depășesc adesea. Ele vin asupra noastră într-un mod neașteptat și, de multe ori, fără să ne dea răgazul de a ne pregăti să le întâmpinăm într-un mod potrivit. Mai mult, ele ne lovesc fără milă și din toate părțile. De multe ori nu avem momente de respiro și, câteodată, nici nu terminăm să rezolvăm o nevoie că apare o alta care ne întâmpină, înainte de a ne ridica din nevoia precedentă. Și mai mult, vrem să rezolvăm bine o problemă și constatăm că acel lucru bun pe care l-am făcut compromite chiar rezolvarea următoarei probleme. Viața pe care o trăim se derulează parcă într-un ritm amețitor care nu ne mai permite să planificăm bine lucrurile viitoare și de aceea acestea sunt rezolvate superficial sau rămân nerezolvate. Aceasta este trăsătura vremii actuale: trăim fără să avem larghețea de a ne desfășura în tihnă, fără a mai avea sentimentul lucrului bine făcut. Domnul Isus ne vorbește despre vremurile din urmă în felul următor: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:25-26). Așadar, vremuri de strâmtorare, pline de confuzie, care ne umple de spaimă, nesigure.

Cum poți să te descurci într-un asemenea iureș? Ce ar trebui să faci? Ce spune Biblia despre asemenea vremuri? Ce soluții îți dă ea pentru a nu-ți pierde mințile? Cum ne poate ajuta Domnul Isus într-un asemenea context? Are El soluții pentru noi? Priviți vă rog la două versete care sunt legate de aceste vremuri și care ne pot da o încredere deplină în asemenea circumstanțe, arătându-ne că într-adevăr El este Fiul lui Dumnezeu și deci El are toate lucrurile sub control. În chiar textul din Luca 21 El ne spune: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (v. 28); și, „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (v. 33). Domnul Isus este soluția lui Dumnezeu pentru noi în aceste vremuri de clătinare a tot și toate.

Vom privi la pasajul din Evanghelia după Marcu cap. 5, vers. 21-43. Acest pasaj este o ilustrație excepțională a adevărurilor menționate mai sus. Descoperim că Domnul Isus a cunoscut asemenea situații bulversante și dificile. Însă El nu a părut niciodată dezechilibrat, luat prin surprindere sau incapabil de a face față acestor confruntări. Mai mult, El a părut întotdeauna bine pregătit, bine echipat în fața oricărei provocări a vieții și cu o liniște lăuntrică parcă nefirească. Ai impresia că cuvintele lui Moise adresate poporului Israel, atunci când el era amenințat de armata lui Faraon chiar în fața mării Roșii, operau în mintea și în acțiunile Domnului nostru: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta…Domnul se va lupta pentru voi, dar voi stați liniștiți” (Exod 14:13-14). Ceea ce uimește la El este faptul că El a apărut ca Unul care acționează parcă în afara timpului, însă niciodată nu a dat impresia că este rupt de contextul dur al vieții, dimpotrivă El a făcut totul dumnezeiește – la ceea ce El a făcut puteai spune că nu mai este nimic de adăugat și nimic de înlăturat (vezi Mc. 7:37). Una dintre dovezile prin care a arătat că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost chiar această manieră de lucru (vezi lucrarea creației – Gen. 1:31-2:3).

Evanghelia după Marcu este evanghelia slujirii Domnului Isus în autoritatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu (vezi 10:45). Deși este cea mai scurtă dintre cele patru evanghelii din Noul Testament, ea este plină de acțiune (în ea faptele Domnului primează, nu învățăturile Sale). Lumea în care noi trăim este o lume a marilor nevoi. Isus Cristos nu a venit din ceruri pe pământ pentru a ţine conferinţe despre mesianitatea Lui şi despre mântuire, într-un cadru plăcut, ci a venit „în ţinutul şi în umbra morţii” (Mat. 4:16) pentru a aduce în mod efectiv mântuire de sub puterea păcatului şi de consecinţele acestuia, eliberare de sub robia Satanei. Isus Cristos nu a venit într-o călătorie de plăcere pe pământ, ci a venit să se implice într-un război cu forţele întunericului și să le biruiască.

Sunt două cuvinte care apar des în această evanghelie și care îi dă o aromă deosebită: cuvintele „iată” și conjuncția „și”. Cuvântul „iată” ne anunță că lucrările pe care le-a făcut Domnul în lucrarea Sa mesianică au fost lucrări care I-au apărut permanent Lui în față, ca nevoi ale oamenilor în contextul vieții de pe pământ. Acestea au fost multe și dese. El nu le-a ocolit ci le-a rezolvat. Iată un lepros cu care El s-a întâlnit și pe care l-a vindecat, apoi, iată un îndrăcit pe care nu l-a ocolit ci l-a eliberat și apoi, iată că s-a iscat o furtună pe mare, pe care El a potolit-o spre uimirea ucenicilor, ș.a. Așa a fost lucrarea Domnului Isus: fapte și confruntări care nu L-au ocolit, dar care au fost rezolvate de El spre binecuvântarea celor loviți de acestea. Cuvântul „și” ne vorbește despre o înlănțuire de evenimente și probleme care s-au succedat în continuu, de la începutul lucrării Sale mesianice până la moartea Lui pe cruce, fără vreo pauză. Însă această înșiruire de fapte și evenimente ne arată că Domnul Isus a urmat un plan stabilit din ceruri, care trebuia finalizat prin moartea Sa. El a mers până la capăt în lucrarea pe care El a avut-o de îndeplinit, fără să omită nimic din faptele care trebuiau înfăptuite. Abia înainte de a-Și da duhul pe cruce Isus a spus: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). El a făcut o lucrare completă și nu Și-a abandonat misiunea Sa mesianică. El a fost permanent motivat de lucrarea Tatălui ceresc, despre care El a afirmat: „Tatăl Meu lucrează până acum și Eu, de asemenea, lucrez” (Ioan 5:17). Între acești parametri s-a derulat lucrarea mesianică a Domnului Isus pe pământ.

1.Disponibilitatea lui Isus de a răspunde nevoilor

Observați-L pe Domnul Isus în textul nostru din Marcu 5:21-43. Abia a traversat marea Galileii (venea din Gadara și acolo eliberase un îndrăcit fioros; cu siguranță, Domnul a fost marcat de situație și a și obosit fizic), că oamenii L-au și întâmpinat cu nevoile lor (v. 21). Nu-L vedem pe Domnul Isus că Și-ar fi cerut scuze oamenilor că, pentru moment, El nu poate fi disponibil din cauză că trebuie să se odihnească sau chiar să mănânce (vezi suprasolicitarea Lui – Mc. 3:20). Este adevărat că Domnul, cât a fost pe pământ, a simțit, ca om, și oboseala și Îl vedem chiar odihnindu-Se. Însă Domnul Isus nu a spus nimănui, atunci când L-au solicitat în vreo problemă, că nu poate să se ocupe de nevoia lor pentru că El ar trebui să mănânce sau să doarmă, sau că nu are chef să rezolve situația lor. Dacă au fost astfel de situații (și au fost), Domnul a știut să le rezolve într-un mod foarte înțelept, fără a-i refuza pe oameni în solicitările lor (vezi de ex. Mc. 6:31; 4:38). Și chiar dacă Domnul a fost solicitat să răspundă nevoilor oamenilor, atunci când El se odihnea, totuși El nu i-a lăsat de izbeliște (vezi chiar pasajele de mai sus – în vreme ce dormea: Mc. 4:38-40; în vreme ce s-a izolat de oameni – Mc. 6:31-34). Desigur, Isus nu s-a comportat în astfel de situații ca un supraom (El a fost om ca și noi). Însă, în Mc. 6:34 descoperim ceva care ne explică disponibilitatea Domnului Isus de a răspunde nevoilor oamenilor chiar și în astfel de situații: „Când a ieșit din corabile, Isus a văzut mult norod și I s-a făcut milă de ei…”. Domnul Isus nu i-a abandonat pe oameni niciodată tocmai pentru că a avut milă de ei. Ca oameni, atunci când noi suntem solicitați să răspundem nevoilor celor din jurul nostru, când noi înșine am fi obosiți, sau flămânzi sau simțind nevoi omenești personale, solicitarea celor din jur produce în noi discomfort sau greutate. Și de aceea evităm să ne implicăm în nevoile altora. Ce anume însă ne-ar motiva și ne-ar da energia să ținem cont de nevoile altora atunci când nouă ne este greu? Ei bine, mila dumnezeiască. Domnul Isus nu a lăsat niciodată ca mila Lui pentru oameni să fie stinsă de neputințe carnale. Întotdeauna mila Lui pentru alții I-au dat energia spirituală de care avea nevoie să răspundă nevoilor lor, chiar și atunci când I-a fost greu să o facă. Dacă și noi am fi animați de milă și compasiune pentru oamenii pierduți, dacă am cultiva, prin Duhul Sfânt, această milă (și roada Duhului în noi – Gal. 5:22-23), desigur am fi disponibili și noi pentru nevoile altora!

În textul nostru,  chiar în timp ce Isus îi învăţa pe oamenii adunaţi lângă mare, unul din fruntaşii sinagogii din Capernaum, Iair, a venit şi s-a aruncat la picioarele Învăţătorului, făcându-i o rugăminte stăruitoare: să vină şi să o vindece pe fetiţa lui care trăgea să moară (v. 22-23). Fetiţa avea 12 ani şi era singură la părinţi (Lc. 8:42). Cum răspunde Domnul Isus unei asemenea nevoi urgente? Și cum răspunde Domnul Isus unei nevoi atât de dificile?

Mai întâi, mila și compasiunea Domnului apare ca și putere motivatoare pentru nevoia lui Iair. Ne imaginăm durerea părinţilor fetiței, şi vedem în acelaşi timp că Domnul Isus a împărtăşit durerea lor. El imediat a plecat împreună cu Iair acasă la acesta (v. 24). Într-o altă situaţie Îl vedem pe Domnul Isus plângând în faţa unor oameni îndureraţi (Ioan 11:33-35). El este descris ca „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” (Isaia 53:3-4). De multe ori Îl vedem pe Isus plin de compătimire faţă de oamenii loviţi de tragediile vieţii. O asemenea inimă înţelegătoare şi sensibilă în faţa durerii omeneşti o are Dumnezeu Însuşi. Iată ce spune El: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite” (Is. 57:15). Iată-L, deci, pe Dumnezeu Însuşi în Persoana Fiului Său, alături de un om ca şi Iair în durerea lui.

De asemenea, Domnul Isus nu spune nimic despre situația în care El era la acel moment. El îi învăța pe oameni, desigur, cuvântul lui Dumnezeu. Nu a spus că nu este momentul să meargă cu Iair, pentru că mulți alții așteptau cuvânt de la El. Isus a înțeles bine urgența nevoii lui Iair și imediat merge cu Iair spre casa lui. Disponibilitatea Domnului de a răspunde nevoii acestui fruntaș al sinagogii este ceva care ne dă curaj de a-L aborda pe Domnul nostru cu orice nevoie de-a noastră, la orice oră din zi sau noapte. El acum este înălțat la ceruri și în glorie. El acum nu mai are problemele omenești pe care le-a avut când era pe pământ. Disponibilitatea Lui de a răspunde problemelor noastre a fost arătată chiar de pe pământ. Cu atât mai mult El va răspunde oricărei rugăciuni ale noastre.

În același timp, noi nu Îl vedem pe Domnul Isus întrebând pe Iair despre boala fiicei sale, despre simtomele bolii ei, așa cum ar face orice doctor care se respectă. El nu are nevoie să i se spună ceva despre boala fetiței, pentru că El ca Fiu al lui Dumnezeu cunoștea totul. Isus nu a acționat ca cel mai bun doctor pământesc ci ca Dumnezeu în trup. Isus deja știa ce trebuie să facă și vom vedea acest lucru în continuare.

Este interesant să vedem aici un paratox la comportamentul Domnului Isus. Pe de o parte, El pleacă imediat cu Iair, împreună cu mulțimea de oameni care Îi ascultase cuvintele. Asta arăta că Domnul a înțeles urgența nevoii lui Iair (fetița lui trăgea să moară), totuși El nu se grăbește să ajungă cât mai repede la casa lui (vom vedea aceasta pe drum). Aici apare o a doua fază la lucrării mesianice a Domnului nostru. Vom vedea că nu este vorba despre vreo atitudine de delăsare a Domnului Isus. Deși El pare să acționeze în afara timpului, totuși El este bine ancorat în contextul nevoii lui Iair și acționează în modul cel mai potrivit la momentul cel mai potrivit.

2.Disponibilitatea lui Isus de a nu lăsa nimic nerezolvat

Pe drumul spre casa lui Iair, urmat de mulţimea care fusese lângă mare să-I asculte cuvintele, iată că Domnul Isus se întâlneşte cu o altă problemă. O femeie bolnavă de 12 ani (interesant, exact vârsta fetiţei lui Iair), care avea o boală incurabilă (avea o scurgere de sânge), „a venit pe dinapoi prin mulțime și s-a atins de haina lui Isus”, cu credința că, dacă doar s-ar atinge de haina Lui, se va vindeca (v. 27-28).

Conform Lev. 15:19-33, o asemenea scurgere de sânge o făcea pe femeia respectivă necurată în plan religios şi social. Pe lângă durerile specifice acestei boli, femeia era pur şi simplu izolată în societate (era exclusă din viaţa normală). Ea nu putea să aducă închinarea ei la Templu, pentru că ar fi pângărit locaşul sfânt şi astfel ar fi atras condamnarea ei la moarte. În perioada Vechiului Testament, şi a vieţii pământeşti a Domnului Isus, o asemenea persoană se vedea exclusă din binecuvântarea lui Dumnezeu. Durerea unei asemenea fiinţe omeneşti care Îl caută cu ardoare pe Dumnezeu, care căuta să se apropie de El, era imensă. De asemenea, ea nu putea să atingă vreun om, sau vreun lucru fără a transmite necurăţia ei oamenilor şi lucrurilor şi astfel ea era izolată de ceilalţi. Nu ni se spune dacă era căsătorită sau nu, dar dacă avea soţ, acesta nu putea să se apropie de ea fără a primi necurăţia ei. Şi acest lucru a fost valabil întreaga perioadă a necurăţiei ei. Dacă în perioadele normale de necurăţie pentru femeile care aveau asemenea scurgeri de sânge, o asemenea situaţie era suportabilă pentru că aceste perioade erau ocazionale și scurte, pentru femeia din pasajul nostru acest lucru era de nesuportat – timp de 12 ani în permanenţă ea a suferit de o asemenea scurgere de sânge. A încercat să se vindece la diverşi doctori, a cheltuit mulţi bani pentru vindecarea ei (tot ce avea – v. 26), dar totul a fost în zadar; nu a simţit nici o uşurare, ba încă îi era mai rău (v. 26). Textul ne dezvăluie şi faptul că tratamentul la care era supusă prin intervenţia doctorilor i-a produs multă suferinţă (v. 26). Iată deci, tragedia ei. Dar ea a auzit despre Domnul Isus. Însă ce ar fi putut face? Să meargă la El printre oamenii din jurul Lui însemna să fie acuzată de tentativă de profanare a oamenilor pe care îi atingea. Să-L cheme pe Isus la ea acasă, însemna acelaşi lucru pentru Isus. În plus, îi era, pe lângă frică, şi ruşine de situaţia ei. Toate acestea au fost piedici serioase în calea vindecării ei. Luându-şi, totuși, inima în dinţi, ea a depăşit însă aceste piedici planificând o acţiune în taină: să meargă în secret printre oameni şi să se atingă de poala hainei lui Isus (Mat. 9:20; Lc. 8:44), fără ca oamenii să se sesizeze, fără ca Isus să simtă ceva. Avea credinţa că dacă s-ar atinge doar de haina Lui s-ar vindeca (v. 28). Nu-şi dorea altceva (nici publicitate, nici atenţie din partea Domnului şi a oamenilor), decât doar să se atingă în secret de Isus. Poate că această credinţă conţine un element de superstiţie (vezi şi Fap. 5:15; 19:12). Dar Dumnezeu apreciază credinţa sinceră şi în totală dependență de El.

Rezultatul a fost prompt şi incredibil: „Îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală” (v. 29). Aşadar, o vindecare completă şi imediată. Este clar că avem de-a face cu o intervenţie dumnezeiască. Aşa cum această femeie a beneficiat într-un mod atât de extraordinar de vindecare din partea Domnului Isus, aşa şi oricine care se încrede cu toată inima în El, va beneficia de vindecare şi de mântuire din partea Lui. Ceea ce este extraordinar este faptul că Domnul Isus nu a intervenit El personal în vindecare. A cunoscut însă imediat „că o putere ieşise din El” (v. 30). Înţelegem de aici 3 lucruri:

– Puterea de vindecare pe care Domnul Isus a folosit-o în toate intervenţiile Sale vindecătoare nu era o putere externă Lui. Oamenii lui Dumnezeu, prin care s-au făcut vindecări şi minuni (vezi Moise, Ilie, Elisei, apostolii Domnului Isus), nu aveau puterea de a realiza toate aceste minuni şi vindecări în ei înşişi. Ei erau oamenii prin care Dumnezeu lucra în această direcţie. Dumnezeu răspundea rugăciunilor lor, sau, în ascultare de Dumnezeu, aceştia făceau ceea ce le cerea Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi intervenea în acea problemă. Dar aceşti oameni nu aveau în ei înşişi putere dumnezeiască. Noi trebuie să înţelegem aceasta foarte bine. Nici un om al lui Dumnezeu nu a avut, nu are şi nu va avea în el însuşi puterea lui Dumnezeu (oricare ar fi acel om) de a face lucrarea Sa. Privind la Mat. 28:18-20, sau Mc. 16:15-20, sau în alte pasaje biblice descoperim că oamenii lui Dumnezeu au acţionat şi acţionează în virtutea puterii lui Cristos şi în ascultare de El (vezi şi Fap. 4:7-12). În acest fel puterea lui Dumnezeu s-a manifestat. Pretenţia unora că ar avea în ei înşişi puterea lui Dumnezeu, şi că oamenii ar trebui să meargă la ei, ca la Domnul Isus, pentru a se vindeca, sau pentru a găsi rezolvare pentru nevoile lor, este o minciună. Desigur, Dumnezeu răspunde rugăciunilor oamenilor sfinţi, manifestându-Şi puterea binefăcătoare prin aceştia, dar aceasta nu pentru că ei ar poseda în ei înşişi puterea lui Dumnezeu, ci pentru că aşa vrea Dumnezeu în harul Său. Când este vorba însă de Domnul Isus, lucrurile stau cu totul altfel: El este Domnul, Fiul lui Dumnezeu, având puterea lui Dumnezeu în El Însuşi. Lucrul acesta este evident în cazul de faţă (vezi v. 30; Lc 5:17; 6:19; 8:46; Mat. 28:18). „O putere ieşise din El (v. 30)”. Aceasta este realitatea. Isus este Unic – Unicul Fiu al lui Dumnezeu (vezi Col. 1:15-20; Fapte 4:10-12).

– Vindecarea femeii cu scurgere de sînge, ca oricare vindecare pe care Domnul Isus a realizat-o, a presupus ca o putere să iasă din El (v. 30). Aceasta a însemnat o cheltuire (un consum) de putere din partea Lui. Pe Domnul L-a costat vindecarea şi binecuvântarea oamenilor. Pe El L-a costat mântuirea noastră; şi L-a costat imens. În toate lucrurile pe care le-a făcut Isus, El a trebuit să plătească un preţ (vezi 1 Pet. 1:17-19; Fap. 20:28; 1 Cor. 6:20; 7:23; 1 Tim. 2:5-6). El s-a resimţit, atunci când femeia s-a atins de El şi a fost vindecată. El S-a consumat, investind în lucrările pe care El le-a făcut. Acest lucru trebuie să-L ştim foarte bine. De aceea dragostea Lui, manifestată faţă de noi, ne obligă să dăruim şi noi totul Lui (2 Cor. 5:14-15). Aceasta nu înseamnă că puterea Domnului Isus a fost vreodată, sau este vreodată în impas de a se epuiza. Puterea Lui este veşnică, pentru că vine din puterea veşnică a lui Dumnezeu. Niciodată nu se va epuiza, ci cu cât Domnul a dat sau dă mai mult, cu atât omul a primit sau primeşte mai mult din partea lui Dumnezeu – acesta a fost principiul de viaţă şi de lucrare a Domnului Isus (Lc. 6:38), principiu care ni l-a dat şi nouă, urmaşilor Lui. Însă rămâne acest adevăr: Pe El L-a costat orice lucru pe care l-a făcut, şi L-a costat mult. Tocmai în aceasta constă valoarea lucrării lui Cristos. Pe El L-a costat vindecarea femeii cu scurgere de sânge. De aceea El a vrut să ştie în ce Şi-a investit puterea, şi în cine (v. 30-32). El vrea să ştie ce se întâmplă cu puterea pe care El o dăruieşte. Să nu uităm aceasta!

– S-ar părea că femeia care a beneficiat de puterea vindecătoare a lui Isus în mod instantaneu, nu a beneficiat de intervenţia personală a Domnului în viaţa ei. Domnul Isus (am zice noi) a vindecat-o în mod inconştient. El nu a ştiut că femeia avea de gând să se atingă de poala hainei Lui, aşa că Isus nu a avut nici o contribuţie în această vindecare. Desigur, la nivelul percepţiei noastre omeneşti, s-ar putea spune acest lucru. Dar trebuie să avem în vedere întreaga revelaţie scripturală despre lucrarea lui Cristos. Isus, Fiul lui Dumnezeu, ştia totul despre oameni şi despre situaţiile cu care S-a confruntat (vezi multele situaţii când este evident acest lucru). Mai mult, Isus S-a implicat în mod personal în viaţa femeii, atunci când S-a arătat interesat de femeie şi de ceea ce s-a întâmplat (v. 30-34). În acelaşi timp, trebuie să ţinem cont de un lucru. Nu se poate spune că I S-a „furat” lui Isus puterea, în timp ce El era cu spatele la femeie. Dacă Isus nu ar fi vrut vindecarea acelei femei, desigur nu s-ar fi întâmplat; dacă ea n-ar fi arătat credinţă deplină în El, chiar în forma în care aceasta s-a manifestat, iarăşi trebuie să spunem că femeia nu ar fi beneficiat de vindecare. Dar trebuie accentuat faptul că Isus a fost întotdeauna disponibil pentru asemenea oameni şi pentru binecuvântarea lor, chiar dacă Isus a vindecat-o pe femeie în mod „aparent inconştient (după percepţia noastră)”. Faptul că Isus a venit pe pământ între oameni, faptul că El S-a lăsat atins de oricine, fără a stabili restricţii în acest sens, faptul că nu a oprit pe nimeni să vină la El, toate acestea arată disponibilitatea Lui pentru binecuvântarea oricărui om. Când noi citim în Rom. 10:13: „Oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit”, noi trebuie să înţelegem că nu avem voie să considerăm că dispunem în noi înşine de capacitatea de a-L influenţa pe Dumnezeu în vederea mântuirii noastre, prin chemarea pe care o adresăm Numelui Domnului. În noi înşine nu avem această putere. Noi trebuie să înţelegem altceva: şi anume faptul că Domnul S-a lăsat (în vremea manifestării harului Lui) la dispoziţia noastră (disponibil pentru noi), ca să răspundă rugăciunii noastre. El ne-a acordat această şansă (vezi tot pasajul: Rom. 10:6-13). Pentru noi pare că Isus S-a manifestat în mod inconştient în vindecarea femeii, dar în realitate, El S-a lăsat disponibil în vederea vindecării pentru oricine care avea nevoie de puterea Lui şi care manifesta credinţa pe care femeia a arătat-o (v. 34). Există de fapt o lucrare tainică a lui Dumnezeu, o lucrare activă, pe care noi nu o percepem, lucrarea pe care El o face prin această disponibilitate a Lui în vederea împlinirii nevoilor noastre. Acest lucru reprezintă o încurajare imensă pentru noi. „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui…câtă vreme se zice: ‚Astăzi’…să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta… (vezi Evr. 3:7-4:11). Uşa harului lui Dumnezeu este deschisă pentru orice om. Foloseşte-o pentru intrarea în mântuirea lui Dumnezeu!

Credinţa femeii în Domnul Isus, în puterea Lui pe care El o avea, în disponibilitatea Persoanei Sale, i-a adus o vindecare deplină.

Când Isus a vorbit despre puterea care ieşise din El, prin care s-a vindecat femeia (v. 29-30), El nu a lăsat lucrurile să rămână la acest stadiu. Imediat S-a interesat să vadă cine L-a atins. Ucenicii Lui nu au înţeles că Isus vorbeşte despre o atingere a Lui cu totul specială; ei au avut impresia că Domnul nu realizează că este îmbulzit de mulţimea oamenilor (v. 30-32). Greu au înţeles ucenicii că nu era nevoie să-L înveţe pe Domnul Isus lucrurile vieţii pământeşti. Dar pentru că lucrarea Domnului a fost una cu totul ieşită din cadrul normalului, şi cuvintele Sale au părut pentru ucenici, ieşite din sfera obişnuitului (vezi Ioan 3:31-32). Şi acest lucru a făcut parte din procesul uceniciei pentru urmaşii lui Isus.

De ce oare a insistat Domnul ca vindecarea femeii să iasă la lumină? De ce El, deși știa toate lucrurile şi ce era în inima tuturor oamenilor, nu a lăsat lucrurile aşa cum s-au desfăşurat, mai ales că femeia avea reţinere să se afle că fusese anterior necurată şi astfel oamenii să nu o blameze pentru acțiunea ei? De ce Domnul Isus nu a fructificat situația că femeia s-a vindecat instantaneu și astfel că nu mai era nevoie să se oprească din drumul Lui spre casa lui Iair, mai ales că trebuia să se grăbească pentru a o prinde pe fetița lui în viață? La nivelul nostru de înțelegere noi putem zice că Domnul Isus nu a procedat cu înțelepciune, însă El a acționat așa cum vedem în relatarea evangheliilor din cu totul alte motive și a procedat foarte bine așa cum a procedat. Isus nu a ignorat nici un detaliu care era important în lucrarea Sa de mântuire; El le-a acordat importanţa cuvenită. Şi noi trebuie să acordăm importanţa cuvenită nu numai lucrurilor majore ale mântuirii noastre, dar şi detaliilor ei, atunci când Scriptura le menţionează.

– Domnul Isus a considerat că este important să arate că orice contact cu El, chiar dacă aparent este imperceptibil, acela nu este deloc un contact impersonal. Între Domnul Isus ca Mântuitor şi omul care doreşte mântuirea prin El, trebuie să se stabilească o relaţie personală. Era important ca Isus să-i spună femeii: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit” (v. 34). Nu există mântuire, sau binecuvântare de la Dumnezeu, impersonale. Trebuie să existe o relaţie de credinţă a omului cu Dumnezeu prin Cristos. În magie se vorbeşte despre formule, sau cuvinte magice, sau proceduri magice. Aceasta înseamnă că dacă ai folosi, spre exemplu, expresia: „Abracadabra!” s-ar realiza o anumită minune, sau s-ar deschide nu ştiu ce uşi. Dar în privinţa binecuvântării venite de la Dumnezeu, trebuie să se stabilească o relaţie între Dumnezeu şi omul binecuvântat. Dumnezeu este o Persoană, nu o „maşină de binecuvântat”; la fel şi omul care primeşte binecuvântarea de la Dumnezeu. Doar prin relaţie personală a omului cu Dumnezeu, prin Isus Cristos, omul este mântuit şi binecuvântat (Ioan 17:3).

– Domnul Isus a acordat atenţie femeii vindecate. A vrut să-i arate ei, dar şi oamenilor prezenţi, că ea are preţ în ochii Domnului. Domnul Isus a considerat important ca să-i adreseze ei cuvintele Sale speciale (v. 34). Dumnezeu, în gloria Lui, prin Domnul Isus Cristos, nu se uită la oamenii Lui ca dictatorii lumii în care trăim, ca şi cum oamenii pe care ei îi conduc sunt nişte cantităţi neglijabile. Este extraordinar limbajul biblic folosit de Duhul Sfânt pentru a ne arăta cât de importanţi suntem noi, cei mântuiţi prin harul Lui, în ochii Săi. În Ioan 10:3 (vezi tot pasajul din Ioan 10:1-30) Domnul Isus spune că El, ca Păstorul cel bun al poporului Său, „cheamă pe nume” pe fiecare oaie. Aceasta înseamnă că există cunoaştere deplină între Păstor şi fiecare oaie, o relaţie personală indestructibilă, de dragoste. În Evr. 2:10-18 ni se spune că Domnul Isus îi numeşte „fraţi” pe toţi cei mântuiţi prin El, şi nu Îi este ruşine să-I numească aşa (v. 11); Isus s-a identificat cu toţi fraţii Lui în toate lucrurile, pentru a-i ridica din starea lor nenorocită şi a-i duce la slavă veşnică. Iată, deci, până unde duce preţuirea şi atenţia pe care Domnul le acordă fiecărui beneficiar al harului Său, oricât de nevrednic ar apărea el înaintea oamenilor. Este interesant aici un lucru. Domnul Isus era în drum spre casa lui Iair, pentru a o vindeca pe fetiţa lui care trăgea să moară. Poate că era mai bine să se grăbească, s-o lase pe femeie în pace (oricum ea fusese vindecată), pentru a ajunge la fetiţă ca s-o prindă, cine ştie (?), în viaţă. Isus însă deliberat întârzie. Se opreşte şi acordă câteva momente femeii vindecate şi discută cu ea. Isus nu Şi-a făcut deloc probleme că va ajunge fetiţa să moară (El urma s-o învie din morţi). Oricum, Domnul Isus nu se grăbeşte atunci când trebuie să acorde atenţie şi preţuire unui om.

– Domnul Isus o expune pe femeia vindecată în mod deliberat în faţa oamenilor, chiar dacă aceştia urmau să o judece că şi-a permis să-i atingă, deşi ea fusese necurată. Teama şi ruşinea ei erau mari din această cauză (v. 33). Ea a fost pusă în situaţia să spună totul despre ea şi cum a ajuns să fie vindecată. Dar Domnul Isus, care ştia toate acestea, a avut grijă să contracareze orice acuzaţie care i s-ar fi adus (vezi v. 34). Acest fapt aduce în discuţie natura şi puterea mântuitoare (vindecătoare) a Domnului Isus Cristos. Conf. Lev. 15:19-33, orice femeie care a trecut prin perioada scurgerii de sânge, era obligată de Lege să accepte procesul de curăţire timp de 7 zile, să aducă jertfele prescrise, pentru ca ea să fie declarată curată; în plus, toţi cei care s-au atins de ea trebuia să urmeze acelaşi ritual de curăţire. Poate că la aceste lucruri s-a gândit şi femeia şi oamenii din jurul ei. Chiar şi Isus ar fi trebuit să intre în acest proces de curăţire după Lege, căci femeia s-a atins de El. Nimic însă din toate acestea nu s-au întâmplat. De ce? Pentru că Domnul Isus (vezi Evrei; vezi în special cap. 9) a manifestat şi manifestă o putere curăţitoare desăvârşită, care acoperă toate cerinţele Legii. El a fost curat în chip desăvârşit, în aşa fel încât este pentru Sine curat şi face curat pe oricine se atinge de El (prin credinţă; vezi Rom. 3:21-26 – neprihănirea lui Cristos este o dublă neprihănire: El este neprihănit, neprihănit în El Însuşi, şi, în acelaşi timp, El dă neprihănirea Lui tuturor celor care cred în El). Prin această vindecare Isus a vrut să atragă atenţia asupra puterii Sale curăţitoare şi mântuitoare. Femeia nu putea să-L necurăţească pe Domnul Isus prin necurăţia ei; dar El a contaminat-o pe femeie cu curăţia şi mântuirea Lui, inclusiv pe cei care au fost atinşi de necurăţia femeii (desigur doar din punct de vedere al ritualului curăţirii după Lege). Mântuirea Domnului Isus este una desăvârşită. El este „desăvârşit” şi „urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evr. 5:9; 7:25). Pe de altă parte, conform Romani 3:25-26, prin chiar faptul că Dumnezeu oferă curățire și mântuire (deci neprihănirea Lui) celor care sunt necurați și păcătoși prin harul Său (deci fără ca aceștia să merite), El, Dumnezeu, își etalează neprihănirea Sa. El, Domnul, este glorificat prin această acțiune. Și toți oamenii ar trebui să știe și să vadă acest lucru. Cum glorificăm noi pe Dumnezeu, pe Domnul mântuirii noastre? Prin a veni la El așa cum suntem (cu păcatele noastre și cu necurățiile noastre) pentru a primi prin credință deplină în El mântuirea și curățirea. Când cineva va spune: „Nu-mi permit să vin la Domnul cu păcatele mele pentru a primi iertarea și curățirea Lui, pentru că sunt prea păcătos și eu, din respect față de Dumnezeu, nu mă voi apropia de El ca să nu fiu vinovat de profanarea Domnului”; ei bine, un asemenea om se va încărca cu un păcat în plus, pe lângă toate celelalte ale sale: păcatul refuzului de a crede în dorința și puterea lui Dumnezeu de a-l mântui și astfel de păcatul de a-I aduce glorie lui Dumnezeu. Dacă însă el va veni cu păcatul și necurăția lui cu credință la Domnul, ca această femeie care s-a atins de Domnul Isus, el va primi o mântuire deplină și va aduce astfel glorie lui Dumnezeu. Acesta este harul lui Dumnezeu.

Isus Cristos nu a urmărit să acorde femeii vindecate doar atenţie şi preţuire. El a căutat să o şi asigure de deplina ei vindecare obţinută de la Cristos (v. 34). Cuvintele Domnului au puterea de a asigura pe cineva de mântuirea primită de la El. Să ne ancorăm şi noi credinţa noastră în Cuvântul lui Cristos (Rom. 10:17). Femeia urma să plece la casa ei, şi deci, urma să fie fără prezenţa fizică a lui Cristos lângă ea. Urma ca să fie în mijlocul familiei ei, în mijlocul oamenilor, în vâltoarea vieţii. Se putea oricând ca credinţa ei să se clatine. Însă avea cu ea, pe lângă vindecarea Domnului, și cuvintele Domnului Isus, cuvinte pline de asigurare pentru ea (vezi Ioan 17:12-17). În v. 34 sunt 3 afirmaţii asiguratoare, date ei de Domnul:

– „Fiică, credinţa ta te-a mântuit” – Isus Însuşi i-a spus acest lucru. Credinţa în Domnul Isus i-a asigurat mântuirea ei (vindecarea ei). Credinţa ei a fost, spunem noi, exprimată printr-un simplu gest imperceptibil: s-a atins de poala hainei lui Isus. Ea a crezut că dacă face doar acest lucru se va tămădui (v. 28; Lc. 8:44). Într-adevăr, ea a simţit vindecarea în tot trupul ei. Foarte mulţi se bazează pe experienţa mântuirii lor şi spun: „Sunt mântuit!” Care este argumentul lor? Experienţa avută de ei. Desigur experienţa are importanţa ei, dar nu trebuie să fie pentru noi argumentul suprem al mântuirii noastre. Argumentul suprem trebuie să fie Cuvântul lui Cristos, credinţa noastră în El (vezi care este temelia casei care rezistă în bătaia intemperiilor vieţii – Mat. 7:24:27). Credinţa în Isus Cristos ne asigură mântuirea noastră. Femeia trebuia să ştie acest lucru. Poate după aceea ar fi venit la ea mulţi ca să-i spună: „Te-ai înşelat”. Dar ea putea să le spună: Domnul Isus m-a asigurat de mântuirea mea. Credinţa în Cristos, oricât de firavă pare să fie, dacă este pusă în El Însuşi, atunci este o credinţă veritabilă, care ne asigură de o mântuire veritabilă (Lc. 17:6; Fap. 3:16; 4:10-12). Domnul a ţinut ca ea să ştie bine acest lucru. De aceea i-a spun aceste cuvinte. Noi, cei care nu L-am văzut în trup pe Domnul, avem asigurarea Duhului Sfânt și pecetluirea Lui prin Evanghelie (vezi Efes. 1:13-14). Să apreciem această asigurare a Domnului nostru (vezi Efes. 4:30).

–  „Du-te în pace!” – Tot Domnul Isus, prin Cuvântul Lui, a ţinut să o încredinţeze de pacea care trebuia să o însoţească în viaţa ei. Pacea lui Cristos este o pace deplină, care nu ţine cont de împrejurările vieţii (vezi Ioan 14:1,27; Filip. 4:6-7). Un om care a trecut prin experienţa traumatizantă a femeii din textul nostru, ştie cât de importantă este pacea în inimă care vine de la Dumnezeu. Ea se putea acum baza pe un cuvânt deplin autorizat, pe cuvântul Domnului, în experimentarea păcii în fiecare zi a vieţii ei. Acelaşi lucru să-l facem şi noi: să ne bazăm pe cuvântul Domnului, nu pe experienţe, ca să avem pace în inimile noastre. Experienţele sunt doar consecinţa cuvântului Domnului, care ne asigură de pacea noastră.

– „Fii tămăduită de boala ta!” – Prin acest cuvânt Domnul vrea să o asigure pe femeie că boala avută este definitiv vindecată în ea. Ea este acum deplin sănătoasă, iar boala care a avut-o nu se va mai întoarce. Când Domnul vindecă, sau mântuie pe cineva, mântuirea este una deplină. Desigur, cineva poate ajunge să experimenteze din nou bolile trecutului, dar dacă se întâmplă aşa ceva, omul acela este în mod clar vinovat pentru că, în mod deliberat, el s-a întors la ce a fost în trecut (vezi 2 Pet. 20-22). Dacă am fost mântuiţi prin Cristos, să nu ne mai întoarcem la trecut, ci să ne bazăm în totul pe Domnul Isus Cristos, pe Cuvântul Lui.

Vedem aici o asigurare deplină pe care Domnul Isus Cristos a ţinut să o ofere femeii vindecate. Înţelegem de aici că Domnul Isus, ca şi Dumnezeu, nu face o lucrare de mântuială. El o face în chip desăvârşit; la ceea ce El face nu mai este nevoie să se adauge nimic din partea omului (Ecles. 3:14).

3.Disponibilitatea Domnului de a împlini până la capăt nevoia noastră

În pasajul nostru avem relatarea a două situații care au avut loc în interval de aprox. o oră. Nici nu a terminat bine Domnul Isus discuţia cu femeia vindecată de scurgerea ei de sânge, că imediat se confruntă cu o problemă şi mai mare. Fetiţa lui Iair, care trăgea să moară din cauza bolii ei a murit. Iată că Iair și Domnul Isus (și desigur și oamenii care erau cu ei) primesc vestea, din partea oamenilor care veneau de la fruntaşul sinagogii, că fetiţa lui deja murise. Dacă nu ar fi fost discuţia cu femeia care fusese vindecată, poate că Isus ar fi ajuns la timp pentru a o vindeca pe fetiţa lui Iair. Desigur, durerea lui Iair în acele momente a devenit imens de mare. Să primești o asemenea veste este ca și cum ai fi străpuns  în inimă de o sabie (vezi Luca 2:35). Oamenii care aduseseră vestea încercau să-l convingă pe Iair să se împace cu situaţia şi să nu-L mai solicite de Domnul Isus. Situaţia pentru Iair și familia lui era una fără ieșire. Nu mai exista nici o soluție.

Dar Domnul Isus Cristos are întotdeauna soluţii şi acestea sunt desăvârşite. Nici asemenea situaţii nu Îl surprind nepregătit pe El. Şi de data aceasta Isus demonstrează într-un mod strălucit că este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Cuvântul Lui este Cuvântul lui Dumnezeu. De am primi în totalitate Cuvântul lui Cristos, cu întreaga noastră inimă, şi l-am păstra în acea inimă, însă bună şi curată (Lc. 8:15), cât de binecuvântaţi am fi! Discutăm de cuvântul lui Cristos pentru că în întreaga desfăşurare a lucrurilor pe drumul spre casa lui Iair și în ceea ce priveşte învierea fiicei lui Iair, Domnul Isus Cristos se face remarcat prin cuvintele Sale, cuvinte care pun în lumină măreţia lucrării Sale.

Nu vorbim aici despre cuvintele Sale ca despre nişte formule magice, ca şi cum ceea ce ar fi important este cuvântul în sine, fără Cel care le rostește. Vorbim aici despre cuvintele Domnului Isus Cristos care sunt ca nişte ferestre către persoana şi lucrarea Lui. Oamenii care au venit de la casa lui Iair au adus vestea-bombă că fiica lui a murit. Aşadar, de ce mai trebuia deranjat Domnul Isus – Învăţătorul? Cuvintele acestea, desigur, au fost ca un trăsnet pentru Iair. El venise la Domnul să-L roage să vină acasă la el pentru a-i vindeca fetiţa care era pe moarte. Astfel înţelegem că el era convins că Domnul Isus putea să-i vindece copilul. Şi Domnul Isus a acceptat să meargă acasă la Iair. Este interesant să vedem că rugămintea lui Iair către Domnul a făcut posibilă oportunitatea vindecării femeii bolnave de pe drum și tocmai această vindecare a acestei femei, curmă șansa fetiței lui Iair de a fi vindecată. O nenorocire ca aceasta putea să lase urme adânci în inima lui Iair și a oamenilor care erau acolo. Dar, pentru Domnul Isus Cristos, ceea ce pare a fi o imensă tragedie, este de fapt o imensă binecuvântare pentru toți actorii implicați în această acțiune. Lucrurile erau bune pentru că exista încredere în Isus, şi aceasta fusese confirmată de Domnul Însuşi, prin acceptarea de a se implica în vindecarea copilei lui Iair. Dar, în momentul când vestea-bombă legată de moartea ei a sosit, atunci orice încredere în vreo soluţie s-a prăbuşit. În acest moment, fără speranţă pentru Iair, Domnul Isus însă îl încurajează cu cuvintele: „Nu te teme, crede numai!” (v. 36). Cuvintele acestea au în spatele lor câteva realităţi dumnezeieşti:

– Isus are în vedere o lucrare pe care vrea şi poate să o facă, dincolo de înţelegerea limitată a omului. El avea în vedere să o învieze pe fetiţă dintre cei morţi. Nimeni nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva în acel moment, nici măcar de la Domnul Isus. Învierea dintre morţi este o lucrare specială a lui Dumnezeu, în care El şi numai El Însuşi poate interveni într-un mod pur şi simplu miraculos. Isus Cristos putea şi poate să facă aşa ceva pentru că este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 5:19-30). Prin cuvintele de mai sus, Isus vrea să-i spună acest lucru lui Iair, în acele momente îngrozitoare.

– Dacă atunci când era vorba de vindecarea fiicei sale, Iair L-a solicitat pe Domnul Isus în vindecarea ei, desigur având credinţa că El poate s-o vindece, în momentele teribile ale aflării veştii despre moartea fiicei sale, Iair nu mai avea nici o credinţă. În aceste momente, intervine în mod special Isus, în ciuda încercării din partea tovarăşilor lui Iair, de a-l face să se resemneze în faţa situaţiei (vezi v. 35-36). Cristos îl încurajează pe Iair prin cuvinte care sunt menite să-i ofere încredere în Numele Lui, în ceea ce urma să facă. Cuvântul lui Cristos apare tocmai atunci când nu mai este nici o speranţă. Cuvântul lui Cristos este dătător de speranţă, de încredere. Când Dumnezeu a creat cerurile şi pământul (Gen. 1), El a poruncit (Şi-a rostit cuvântul) şi s-a făcut totul din nimic. „La început era Cuvântul (de fapt Cristos) (Ioan 1:1-5,14). Cuvântul lui Dumnezeu este dătător de credinţă (Rom. 10:17; Mc. 5:36).

– Atunci când Domnul Isus s-a gândit la lucrarea pe care El urma să o facă (învierea fiicei lui Iair), El a pregătit terenul pentru aceasta. I-a luat cu sine doar pe Petru, Iacov şi Ioan (v. 37), împreună cu părinţii fetiţei (v. 40). De ce doar aceşti 3 ucenici? De ce doar părinţii fetiţei? Când analizăm lucrarea lui Cristos, descoperim că în anumite situaţii, mai speciale (în anumite lucrări, cu totul excepţionale – vezi schimbarea la faţă: Mc. 9:2; vezi rugăciunea din Ghetsimani: Mc. 14:32-33; etc.), Isus a luat cu sine un grup restrâns de ucenici (Petru, Iacov şi Ioan au făcut parte din grupul cel mai intim al Domnului). Scopul nu a fost acela de a arăta celorlalţi cât de importanţi sunt aceşti 3 ucenici. Isus a luat un grup suficient ca şi martori ai acestor lucrări (vezi Num. 35:30; Deut. 17:6; 19:15). În anumite situaţii Isus a făcut mari lucrări în faţa multora, respectiv în faţa tuturor ucenicilor Lui. În aceste situaţii speciale (înţelegem valoarea cu totul specială a acestor lucrări) Isus a luat doar numărul minim (suficient) de martori. Important pentru Domnul Isus a fost să fie de faţă doar atâţia oameni câţi puteau depune o mărturie validă în faţa altora; şi aceştia nu puteau fi decât dintre ucenicii Lui, iar dintre aceştia Domnul i-a ales pe cei trei. Domnul Isus nu a făcut spectacol (aşa cum face diavolul – 2 Tes. 2:9) din lucrările Sale; El a vrut să fie văzute doar de oameni care să depună mărturie pentru ele. În acelaşi timp, Domnul Isus i-a acceptat în casă doar pe părinţii fetiţei;  restul oamenilor „îşi băteau joc de El” (v. 40). Isus nu a fost dispus să facă lucrările Sale mesianice în faţa unor asemenea oameni (Mc. 4:10-12; 6:4-6; Lc. 23:8-9). Isus a dorit ca Iair şi soţia lui să aibă credinţă în El, chiar şi pentru asemenea lucrări (v. 36). Înţelegem, deci, că Domnul Isus a avut în vedere apariţia şi dezvoltarea credinţei în El la oamenii care erau dispuşi să creadă în El, fie prin a fi ei martori oculari (Mc. 5:40-43; Lc. 24:48; Ioan 1:14; Fap. 2:32; 1 Ioan 1:1-3), fie prin mărturia martorilor Lui (Ioan 20:29-31; Fap. 2:32-41; 1 Ioan 1:1-4).

– Iair s-a văzut cu credinţa lui în vindecarea fetiţei sale spulberată. Dumnezeu îngăduie de multe ori pentru oamenii Lui situaţii în care anumite rezolvări sperate să devină nule, imposibile. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu mai poate face nimic. Dimpotrivă, El va face ceva mai mult decât ajungem la un moment dat să cerem şi să nădăjduim. Surorile lui Lazăr din Betania au sperat că Domnul Isus îl va vindeca pe Lazăr de boala lui. Isus nu l-a vindecat, dar l-a înviat din morţi (Ioan 11). Ucenicii lui Isus au sperat ca Domnul Isus să fie salvat de la moarte şi să fie în continuare cu ei, dar El a murit şi a fost îngropat. În schimb El a înviat dintre cei morţi și într-un trup glorificat, S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi a trimis Duhul Său Cel Sfânt care a fost şi este cu toţi ucenicii Lui din toată istoria, şi în toate situaţiile. Noi trebuie să înţelegem că dacă Domnul decide să nu ne dea ceea ce am cerut, El o face pentru a ne da mai mult decât am cerut şi am gândit noi (Efes. 3:20).

S-ar putea să ajungem în situaţii fără speranţă ca şi Iair, dar avem cuvântul credinţei (al proorociei – 2 Pet. 19; observă că unii L-au văzut ei înşişi pe Cristos – 2 Pet. 1:17-19, alţii însă nu L-au văzut, dar acest lucru nu este deloc o problemă pentru că avem cuvântul scris, mărturia scrisă – Ioan 20:29-31). Noi trebuie să ne ancorăm credinţa noastră nu în lucruri evidente şi palpabile ci în Domnul Isus Cristos, în cuvântul Lui (Hab. 3:17-19; 2 Cor. 5:7; Evr. 11:1-6). Cuvântul lui Cristos este dătător de credinţă (Rom. 10:17).

Dacă în primul moment (cel al aflării veştii-trăsnet – v. 35) încrederea lui Iair pentru însănătoşirea fetiţei Sale s-a prăbuşit, Domnul i-a oferit însă posibilitatea de a crede în El, nu pentru ca fiica lui să se vindece ci pentru ca ea să învie din morţi; în al 2-lea moment (cel al întâlnirii cu oamenii care jeleau în casa lui Iair – v. 38-40) speranţa oamenilor prezenţi pentru a o revedea pe fetiţă vie şi sănătoasă a dispărut cu totul. Ei plângeau şi se tânguiau mult; era o zarvă foarte mare (v. 38-39). De data aceasta Domnul Isus are un cuvânt pentru toţi cei prezenţi legat de speranţa viitoare. El le spune: „Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme (v. 39)”. Iată câteva realităţi dumnezeieşti din spatele acestor cuvinte:

– Moartea este cea mai cumplită plagă pentru om (vezi Evr. 2:14-15; 1 Cor. 15:26). Odată ce cineva a murit speranţele de vindecare, de restaurare la o viaţă normală dispar cu totul (vezi şi 2 Sam. 12:15-23). Oamenii din casa lui Iair sperau probabil ca Domnul să vindece fetiţa bolnavă, dar atunci când ea a murit, toţi au început să plângă şi să se jelească pentru că speranţa de a se întoarce la viaţă dispăruse complet. Nici măcar cuvintele Domnului Isus n-au avut darul să le ridice cât de cât moralul; mai mult decât atât, ei îşi băteau joc de Domnul (v. 40). Acest lucru a fost cu adevărat grav şi foarte dureros. De aceea Domnul Isus le-a poruncit părinţilor fetiţei după învierea ei să nu spună nimănui cum a înviat ea (v. 43). Deşi, cu siguranţă, toţi au aflat vestea învierii fetiţei, totuşi Domnul nu a mai fost dispus să le mai spună ceva celor mulţi care erau acolo (vezi 4:10-12). Domnul Isus  are însă soluţia învierii, chiar şi când cineva a murit (Ioan 5:21-29; 11:23-26). El este Domnul vieţii (Ioan 1:4; 6:35; 14:6; Fap. 3:15; 1 Cor. 15:22-26).

– Domnul Isus nu a vrut să spună oamenilor care jeleau că fetiţa a suferit doar o moarte clinică, atunci când a spus că ea „doarme” (v. 39). Pentru Domnul Isus moartea este doar o adormire pentru o perioadă de timp limitată (1 Tes. 4:13-18; Filip. 1:20-23; 1 Cor. 15:51-58). Când Domnul Isus a afirmat că El este „învierea şi viaţa” (Ioan 11:25), atunci când l-a înviat pe Lazăr, Marta era convinsă că va fi o înviere în ziua de apoi (Ioan 11:24). Dar nu putea crede că în acel moment Lazăr putea să învie (Ioan 11:39-40). Isus a vrut să-i spună atunci Martei că din moment ce El era acolo prezent chiar şi posibilitatea învierii lui Lazăr era acolo atunci. Este adevărat că toţi cei credincioşi vor învia în ziua de apoi, fiecare la rândul cetei lui (1 Cor. 15:20-26). Dar în pasajul lui Pavel este vorba despre învierea în trup glorios, asemănător cu cel al Domnului Isus de la învierea Lui. Isus a mai înviat şi pe alţii în timpul lucrării Sale mesianice (desigur doar i-a readus la viaţa pământească – vezi învierea lui Lazăr, a fiicei lui Iair). Important este faptul că Isus a oferit şi oferă nădejdea învierii tuturor celor care cred în El. Moartea are doar o durată limitată. De aceea nu trebuie să disperăm. Nădejdea învierii este o nădejde reală în Cristos.

Domnul Isus a intrat în casă, în camera unde era fetiţa, împreună cu părinţii ei şi cu Petru, Iacov şi Ioan. Doar aceştia au putut fi martorii minunii care s-a petrecut acolo. Domnul a apucat-o de mâini pe fetiţă şi i-a poruncit (în limba ei, limba aramaică): „Talita cumi (Fetiţo, scoală-te, îţi zic)!” (v. 41). Cuvintele lui Cristos au fost cuvinte pline de autoritate dumnezeiască (din nou vedem că ceea ce spune Domnul se face – Gen. 1). Care sunt realităţile divine din spatele acestor cuvinte?

– Isus Cristos are autoritate divină. El este Fiul lui Dumnezeu. Faptul că El a apucat-o de mână pe fetiţă (v. 41) şi a ridicat-o, ne arată că Domnul are puterea de a smulge din moarte pe cel mort. Când Petru vorbeşte despre învierea lui Isus din morţi el foloseşte un limbaj care arată o intervenţie în forţă a lui Dumnezeu prin care legăturile morţii au fost distruse; Isus nu putea fi ţinut în moarte – moartea nu avea puterea de a-L ţine sub autoritatea ei (Fap. 2:24). Acelaşi lucru este evident şi aici. Domnul Isus nu negociază cu moartea (unii spun că moartea Sa, ca preţ de răscumpărare din moartea produsă de păcat, a fost şi este un fel de plată dată morţii pentru ca moartea să dea voie celor răscumpăraţi să iasă din închisoarea ei. Noi nu trebuie să privim astfel lucrarea lui Cristos. Isus, prin moartea Lui nu a dat morţii nici o plată; Cristos, prin moartea Lui, smulge din ghearele morţii pe cei care cred în El. Moartea nu I se poate opune în nici un fel lui Isus Cristos – 1 Cor. 15:25-26). Moartea nu a putut-o reţine pe fetiţă în ghearele ei, atunci când Cristos a apucat-o de mâini şi a smuls-o din închisoarea acesteia. A fost suficient ca Domnul să o cheme pe fetiţă la viaţă şi ea a şi înviat.

– Fetiţa a revenit îndată la viaţa normală; ea s-a sculat, a început să umble, şi apoi să mănânce (v. 42-43). O înviere la o viaţă în toată manifestarea ei. Toate acestea fără vreo perioadă de refacere. Imediat s-au întâmplat toate acestea. Domnul Isus când face o lucrare o face parcă în afara timpului. Doar Dumnezeu poate face aşa ceva. Isus, deci, este Fiul lui Dumnezeu. Se poate spune că fetiţa s-a născut a doua oară. Din acest moment ea a avut şansa să trăiască o viaţă loială Domnului Isus Cristos. Nu ştim cum a decurs după aceea viaţa fetiţei, dar cu siguranţă ea a îndrăgit cuvântul lui Cristos (doar prin cuvântul Lui ea a păşit din nou în viaţă). Toate cuvintele Domnului Isus sunt cuvinte dătătoare de viaţă, de viaţă veşnică. Când cineva ascultă de Cristos şi umblă în relaţie cu El, acea viaţă, chiar dacă se manifestă încă pe pământ, este de fapt viaţă veşnică, viaţă care duce la înviere pentru eternitate (Ioan 17:3; 1 Tes. 4:13-18).

– Uimirea pentru părinţii fetiţei a fost foarte mare; ei „au rămas încremeniţi” (v. 42). O asemenea uimire este legată de o lucrare dincolo de înţelegerea umană. Ei au avut binecuvântarea unei asemenea experienţe pentru că şi-au pus încrederea lor în Domnul Isus Cristos. Chiar şi atunci când și-a pierdut speranţa în vindecarea fetiţei, Iair a ascultat de Domnul Isus (v. 36-38). Ceilalţi oameni, este adevărat că s-au minunat şi ei de fetiţa pe care au văzut-o vie, dar nu au avut binecuvântarea să vadă ce s-a întâmplat cu adevărat: cum Domnul Isus a înviat-o din morţi (v. 43). Ceilalţi ucenici ai Domnului, care nu au fost în casă, desigur au aflat totul despre învierea fetiţei prin mărturia celor 3 ucenici prezenţi în casă. Aşa că ei nu au pierdut nimic. Ceea ce trebuie să înţelegem este faptul că Îl putem cunoaşte pe Domnul Isus prin a fi martori oculari (doar cei 12 au avut acest privilegiu), sau prin primirea prin credinţă a mărturiei celor 12 (Ioan 20:29-31). Dar a rămâne în categoria celor mulţi (v. 38-40), când este vorba să ştim ceva despre Domnul Isus, ne va duce fie la ignoranţă în ceea ce priveşte mântuirea şi viaţa veşnică (Mc. 8:27-30; Ioan 17:3), fie la a ne bate joc de Domnul (v. 40 – situaţiile conflictuale din lume ne vor duce cu siguranţă acolo, dacă nu ne supunem Domnului). Să fim, deci, ucenicii Domnului Isus, dacă vrem să beneficiem de binecuvântările Lui (Mc. 8:34-38).

– Domnul Isus a înviat-o pe fetița lui Iair într-un mod uimitor de simplu. Lui nu I-au trebuit proceduri complicate pentru a o învia, nici timp mult pentru aceasta. Atunci când un om are o boală și trebuie să fie, de exemplu, operat, întreaga procedură durează în funcție de gravitatea acelei boli și procesul vindecării se derulează în timp chiar îndelungat. Dacă, să presupunem că oamenii ar putea învia pe cineva dintre morți, desigur, acest lucru ar necesita timp mult mai îndelungat și proceduri mult mai complexe. Dar aceasta este imposibil pe pământ. Domnul Isus însă a vindecat și înviat pe oameni instantaneu și deplin. Numai Dumnezeu poate să facă acest lucru. Domnul Isus a petrecut timp cu femeia bolnavă de scurgerea de sânge (deși vindecarea ei s-a produs în mod instantaneu), și a înviat-o pe fiica lui Iair aproape instantanei. Am zice noi, Isus a procedat total pe dos. El nu a avut nevoie de timp și de proceduri extraordinare pentru a da vindecare și viață. El Însuși este Fiul lui Dumnezeu și a lucrat așa cum a lucrat Tatăl Său din ceruri (vezi Gen. 1:1-2:3). De un asemenea Mântuitor avem nevoie!

Cum a răspuns Domnul Isus nevoilor femeii bolnave și lui Iair care l-a solicitat să intervină în nevoia lui? Prin disponibilitatea Lui, a milei și dragostei Sale și prin puterea Lui dumnezeiască. El este Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu (Matei 16:16). El nu a ținut cont de limitările Sale fizice (în calitatea Sa de om) pentru a spune: „Îmi pare rău, nu pot să fac acum ce îmi ceri, pentru că sunt obosit, sau prea ocupat, sau nu pot”. El, de asemenea, nu S-a arătat încorsetat de proceduri omenești sau chiar de timp. El nu a făcut nimic în grabă, superficial sau o lucrare limitată. El a făcut totul dumnezeiește; El ne-a oferit o mântuire desăvârșită și veșnică (Evr. 5:9; 10:14).

„Isus Cristos este același ieri și azi și în veci!” (Evr. 13:8). Deși, trăim într-o altă vreme, mult mai aglomerată decât cea în care Domnul Isus a trăit în trup pe pământ, El este la fel de plin de putere acum ca și atunci (vezi Mat. 28:18-20). Să ne punem deci toată încrederea noastră în El şi în Cuvântul Lui! AMIN.

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2018/07/01/isus-in-fata-nevoilor-presante/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/isus-in-fata-nevoilor-presante/

Jurnal de Misiune Wycliffe din Papua Noua Guinee

Scrisoare de informare Nr. 1 din 2019 – familia Dumitriu

Cum am scris și în scrisoarea anterioară, am terminat studiul pe cartea Deuteronom în noiembrie și ne-am bucurat să vedem cum Domnul a început să deschidă mintea și inima cursanților. 

După ultimul curs din an, am participat din nou la atelierul de traducere din Lae, care a durat două săptămâni. Mihai a lucrat împreună cu comisia de revizuire pe cartea Marcu iar Hajni a ajutat la lucrurile administrative/financiare legate de atelier.

După acesta, în sfârșit, am luat și noi câteva zile de concediu în Madang, timp în care am vizitat și „wasfemili”-ul nostru care ne-a găzduit o lună când eram în perioada de învățare a culturii din PNG, în martie 2017.

Am petrecut sărbătorile în Ukarumpa, după care ne-am reîntors în Bulolo în 7 ianuarie. Am început cu elan nou acest an care va fi foarte aglomerat. Primele cinci zile am avut un cuplu olandez la noi, care slujește, ca și noi în domeniul promovării folosirii Scripturii, dar acum au venit ca să ne ajute în lucruri practice. Willem e un meșter bun, și ne-a ajutat să reparăm anumite lucruri în casă. Majoritatea reparațiilor au fost la instalațiile de apă și sanitare, robinete și rezervoarele de apă. În sfârșit s-a rezolvat problema cu apa caldă cu ajutorul unui duș electric care încălzește apa instant. Am astupat găurile din pereți unde au mai intrat „musafiri” neinvitați. Am avut de lucru și la instalația electrică, deci nu prea ne-a mai rămas  mult timp de petrecut cu ei în părtășie. Totuși, credem, că Domnul i-a trimis la momentul potrivit, căci multe lucruri erau la limita funcționalității. Domnul să-i binecuvânteze pentru că au jertfit timp și energie să ne ajute!

După ce ei au plecat, am avut doar un weekend să ne revenim un pic din zilele foarte obositoare și să pregătim primul curs din anul acesta. Ne-a părut un pic rău, că după „rezultatele” anului trecut, în prima zi au venit doar trei participanți. Am auzit tot felul de motive pentru care nu au venit, dar numai Domnul știe care a fost motivul adevărat. Dăm slavă Domnului că El a ascultat rugăciunile, și în zilele următoare au venit 7-8 participanți. Acesta a fost primul din cele trei studii (de câte cinci zile), pe cartea Isaia, pe care dorim să le parcurgem înainte de a face o vizită acasă. Între 11-15 februarie am ținut al doilea curs (slăvit să fie Domnul pentru cei 9-13 participanți!) și pe 4 martie planificăm ultimul din această serie. Să ne rugăm în continuare, ca Domnul să trimită oamenii potriviți în ciuda încercărilor/ispitelor, și să-i facă receptivi la Cuvântul Lui!

Un alt motiv de mulțumire este că în ianuarie am reușit să imprimăm și să distribuim parțial, primul comentariu de studiu Biblic bilingv, în limba Patep și Tok Pisin, pe cartea Deuteronom. Acesta a fost inspirat din materialul Fundației Istoria Binecuvântării, și traducerea din Tok Pisin în Patep a fost realizată împreună cu cursanții și cu cei care au fost disponibili în timpul vizitelor în satul Denglu. Mulți s-au bucurat și l-au apreciat. Noi nu am avut timp încă să realizăm și să ne bucurăm de el cu adevărat. Să ne rugăm să nu fie comentariul doar un decor sau ceva cu care oamenii să se laude, ci, mai mult o unealtă bună în dezvoltarea lor spirituală și a celor din jur!

După primul curs, am petrecut din nou două săptămâni în satul Denglu, unde am făcut cele obișnuite: învățarea limbii, traducerea materialului cursului de studiu și studii Biblice în cadrul bisericii de două ori pe săptămână. Și de data aceasta, câțiva dintre cursanți au avut oportunitatea de a prezenta o parte din materialul studiului Biblic, ca practică. Hajni a ținut din nou un timp devoțional pentru copiii din școala elementară. Pe lângă beneficiile spirituale, acesta totdeauna rezultă și în alte feluri de surprize plăcute. Hajni obișnuiește să le dea copiilor câte o bomboană, iar la învățători niște unelte practice pe care le pot folosi în cadrul predării. Copiii îi mulțumesc cu darurile pământului, în funcție de ce au, cum ar fi: banane dulci, banane de copt, bostan, roșii, castraveți, ceapă verde, frunze verzi, trestie de zahăr, nucă de cocos de băut (kulau) sau uscată, cartofi dulci, fasole verde sau alune în coajă. De multe ori ne prind bine darurile copiilor, căci nu este piață în sat. Ne putem baza doar pe ce aducem noi din Bulolo (dar lucruri proaspete nu putem ține prea mult din cauza căldurii, și neavând curent, nu avem nici frigider) sau pe ce ne aduc oamenii în dar (când au ce sau când își aduc aminte). De data aceasta, oamenii s-au îngrijit de noi mai atent, probabil și din cauza că vom pleca acasă și nu pot fi siguri că ne vom reîntoarce la ei. E parte din cultura lor să te facă să te simți bine înainte de plecare. Ne va fi dor de ei!

După conferința de lucru al SIL PNG din martie (care se organizează la fiecare doi ani, și, împreună cu diferitele ateliere/ședințe departamentale ține vreo trei săptămâni), vom avea câteva zile pentru a ne împacheta lucrurile și a ne muta (din nou) din casa actuală din Ukarumpa. Oricât de incredibil e, în ianuarie s-au împlinit doi ani de când am venit în PNG, și acum plănuim să mergem acasă pentru o vizită de patru luni și jumătate (11 aprilie-3 septembrie) să ne revedem familia, prietenii, să dăm raport fraților despre slujire, să facem investigații/tratamente medicale, pe care nu le putem face aici, și chiar și să avem o vacanță de care avem foarte mare nevoie. Rugați-vă cu noi, să putem lăsa totul bine în urmă, mai ales relațiile cu oamenii! Avem nevoie de extra energie pentru ca această perioadă aglomerată s-o putem duce la bun sfârșit sănătoși. Trebuie să organizăm, să pregătim multe lucruri, ce necesită multă concentrare.

Să ne rugăm și pentru ca „semințele răspândite” să aducă roade și în timpul cât vom fi plecați, iar Satana să nu poată să le fure din inima oamenilor, nici să arunce „neghină” între ele!

În același timp, rugați-vă să ne găsim chirie potrivită în Oradea pentru această perioadă scurtă (dacă știți de o astfel de posibilitate, vă rugăm să ne informați)!

Mulțumiri pentru fiecare rugăciune, încurajare și suport necontenit!

Cu mult drag,

Mihai, Hajni și oamenii Patep

Sursa: Wycliffe România

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/03/jurnal-de-misiune-wycliffe-din-papua-noua-guinee/?

„Nu putem accepta aşa ceva!”. O biserică refuză un cec de 25.000 de dolari oferit de un cazino.

Externe, Mapamod crestin, Opinii

Poteraș Ionuț  03-03-2019 18:10:04

O biserică baptistă din Alabama, Statele Unite ale Americii, a cărei clădire a fost parţial distrusă de către o tornadă, a refuzat o donaţie de 25.000 de dolari primită din partea unui cazino, pe motiv că există un conflict de interese.

Membrii Primei Biserici Baptiste din Wetumpka, Alabama, sunt încă afectaţi de efectele unei tornade ce a lovit în 19 ianuarie, și care a provocat stricăciuni la clădirea principală a bisericii, precum şi la o clădire adiacentă cu două etaje, ce servea ca spaţiu pentru diverse lucrări ale bisericii, conform ziarului Alabama Baptist. La scurt timp, biserica a primit prin poştă un cec ce conţinea o sumă ce ar fi trebuit să acopere reparaţiile necesare. Membrii bisericii au votat însă pe 10 februarie să refuze și să returneze acest cec.

Pastorul bisericii, James Troglen, a declarat: „Nu putem accepta aceşti bani. Dacă măcar şi o singură persoană găseşte că aceşti bani sunt o pricină de poticnire pentru a asculta Evanghelia, atunci nu-i putem păstra.”

Cazinourile Wind Creek au donat în total 100.000 de dolari pentru reparaţii la mai multe clădiri afectate de dezastrul natural care a avut loc. 50.000 de dolari au fost donaţi către Prima Biserică Prezbiteriană, 25.000 de dolari către Prima Biserică Baptistă şi 25.000 de dolari către departamentul de poliţie din localitate. Clădirea bisericii prezbiteriene a fost distrusă în totalitate.

Jonathan Yarboro, pastorul bisericii prezbiteriene, a spus că adunarea bisericii sale a acceptat cecul, însă îl va folosi pentru a ajutora comunitatea.  „Din fericire asigurările acoperă în totalitate distrugerea provocată de tornadă. Intenţia celor de la cazino a fost pentru a ne reface clădirea bisericii. Le-am spus că nu avem nevoie de ei pentru acest scop, şi dacă îi putem folosi pentru nevoile comunităţii, şi au zis că da.”

Pastorul Troglen a vorbit despre problema banilor oferiţi de cazino într-o predică din Matei 17. Biserica este cunoscută ca fiind împotriva pariurilor şi a cazinourilor. La momentul votului, pe 10 februarie, intr-o duminică seara, aproximativ 300 de persoane au fost prezente.

„Să avem aşa mulţi oameni într-o duminca seară este fără precedent. Însă această decizie ne-a ajutat să înţelegem principiile care ne ghidează ca şi biserică. Votul a fost ferm. Ceea ce au spus oamenii a fost cu adevărat important.”

Sursa: ChristianHeadlines.com

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/03/nu-putem-accepta-asa-ceva-biserica-refuza-un-cec-de-25-000-de-dolari-oferit-de-un-cazino/?

“Să nu încerci să ajuți omul care nu-ți cere ajutorul” – Cele 12 notițe pentru mine însămi pe care sa le respect când voi fi în vârstă

Eu singură am decis să scriu, aceste rânduri pentru viitoarea “eu” nu pentru a amăgi scleroza sau a preveni demența senilă, căci în asemenea caz ele nu prea ar fi de ajutor. Dar sper că,stfel mă voi putea feri de anumite greșeli…

În copilărie și adolescență, ascultând dojenile maturilor, văzând, cum se ceartă părinții și cât de ridicol se comportă bătrânii, eu mă gândeam: “Când voi crește mare nu voi proceda niciodată așa cu copiii mei! Eu nu voi arăta, atât de penibil! Eu nu voi repeta, niciodată, aceste greșeli!”.

Dar după ani de zile, mi se întâmpla să-mi dau seama cu groază că de fapt, fac și eu aceleași lucruri: strig la copii, vorbesc banalități, țin minte supărările, le cer altora atenție și mulțumire… Dacă mi-aș fi amintit în acele momente ce atitudine aveam în tinerețe față de așa ceva…

Iată de ce am decis să scriu, această duzină de notițe pentru mine însămi care să cuprindă observațiile și experiența mea de viață de până acum. Sper că aceste idei îmi vor prin de bine peste 20-30 de ani, dacă voi mai fi în viață și dacă lumea asta nebună nu se va auto-distruge până atunci.

Așadar, dragă, atunci când vei îmbătrâni:

1. Nu dojeni, pe nimeni niciodată, chiar dacă ești sigură 100% că ai dreptate. Amintește-ți că atunci când erai tânără, sfaturile dojenitoare nu te-au ajutat cu nimic.

2. Nu încerca, să ajuți omul care, nu-ți cere ajutorul. Nu te impune, iritându-i pe cei dragi, iubește-i așa cum sunt și educă-i prin propriul exemplu, nu prin cuvinte.

3. Nu te văita! De sănătate, de vecini, de guvernare, de fonul de pensii. Nu te transforma în tanti aia, plicticoasă, de pe banca din curte.

4. Nu aștepta, mulțumire din partea copiilor. Reține: nu există copii nemulțumitori față de părinți, există părinți ridicoli ,care așteaptă mulțumiri pompoase.

5. Nu pronunța, fraze de genul: “Eu la vârsta ta”, “Eu ți-am dăruit anii mei…”, “Eu sunt mai mare și știu mai bine”. Asta e insuportabil!

6. Dacă, vei avea nepoți, nu le cere să ți se adreseze pe nume în loc de “bunica”, e penibil.

7. Nu irosi ultimii bani pe proceduri de întinerire. Trăiește-ți vârsta! Iar banii, mai bine investește-i într-o călătorie, interesantă.

8. Nu te admira în oglindă, nu-ți face complimente. Străduie-te să fii elegantă, nu “tânără”, asta e frumusețea vârstei tale.

9. Prețuiește-ți bărbatul, chiar dacă el a devenit un bătrânel grăsuț, neputincios și plicticos. Amintește-ți că el ,era cândva tânăr, puternic și vesel și probabil și el te ține minte când erai așa. Iar acum el e probabil unicul om care chiar are nevoie de tine.

10. Nu-ți irosi energiile și forțele sufletești pentru a fi “în rând cu lumea”. La bătrânețe e timpul perfect să faci doar ceea ce îți place cu adevărat!

11. Nu te învinui pentru lucrurile care nu au ieșit cum ai vrut. Acum nu mai poți schimba nimic, în schimb la timpul potrivit ai făcut tot ce ți-a stat în puteri.

12. În orice situație RĂMÂI DEMNĂ până la capăt! Fă tot posibilul, draga mea, asta e foarte important. Și ține minte: dacă ești vie până acum, înseamnă că Cineva a avut grijă de tine

http://sclipiri.com/sa-nu-incerci-sa-ajuti-omul-care-nu-ti-cere-ajutorul-ceel-12-notite-pentru-mine-insami-pe-care-sa-le-respect-cand-voi-fi-in-varsta/?

TRADUCERI MODERNE ALE BIBLIEI

Traduceri moderne ale Bibliei în limba română
de dr. Alexa Popovici

Istoria traducerilor Bibliei în limba română este una dintre cele mai interesante dovezi ale inspiraţiei Duhului Sfînt în lucrarea pentru luminarea unui popor, pentru apropierea lui de Dumnezeu şi pentru mîntuirea urmaşilor lui Traian şi Decebal — a poporului român. Cuvîntul revelaţiei scrise a lui Dumnezeu a fost gustat ca o pîine, ca o mană cerească, de orice suflet însetat după lumina de sus, care să-i dea imboldul şi călăuzirea pe cărarea vieţii.

Cum limba română a fost o limbă în continuă dezvoltare şi prefacere, era natural ca şi Biblia să fie tradusă din timp în timp în limbajul comun, evoluat cu scurgerea vremii şi a generaţiilor. Din această cauză avem foarte multe traduceri în limba română.
Scrierea în limba română înainte de 1858, adică pînă la domnitorul Alexandru I. Cuza, era cu caractere cirilice. Aşadar, şi traducerile Bibliei pînă la acea dată au fost cu litere cirilice. După anul 1858, Biblia a fost tipărită cu alfabetul roman.

Dăm în mod cronologic şi pe scurt traducerile Bibliei sau numai ale unor părţi ale ei.

1. Prima este traducerea din greacă a lui Coresi, un diacon din Tîrgovişte, care avea o tipografie la Braşov, şi el a tradus şi a tipărit Evangheliile Noului Testament. Traducerea lui a fost numită Evangheliarul, şi aceasta a fost a doua carte tipărită în limba română. Prima tipăritură românească a fost Catehismul, care a văzut lumina tiparului probabil în 1544 la Sibiu, iar în 1559 Coresi a tipărit un alt Catehism la Braşov. Evangheliarul a fost una din cele mai importante lucrări ale lui Coresi. Unii dintre istoricii de mai tîrziu explică zelul său pentru Evangheliar prin faptul că acesta ar fi fost o lucrare pentru introducerea protestantismului între români.

2. Evangheliarul din vremea lui Neagoe Basarab, tipărit, după unii istorici, prin 1512, din care au rămas doar cîteva exemplare. Se ştie că acest Evangheliar a servit ca model pentru Evangheliarul sîrbesc. Dacă acest Evangheliar a fost tipărit cu adevărat în 1512, atunci acesta este primul, şi nu cel al lui Coresi.

3. Faptele apostolilor, traduse tot de Coresi din greacă, au fost tipărite la Braşov, probabil în anul 1563. Gh. Creţu, care a descris lucrarea aceasta în 1885, a dat ca dată anul 1570, iar I. Bianu a plasat-o în anul 1563. Un exemplar din traducerea aceasta este în păstrare la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti.

4. Psaltirea, o traducere tot a lui Coresi, tipărită în 1570 tot la Braşov. Un exemplar s-a păstrat la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

5. Psaltirea diglotă, slavonă şi română. A fost făcută tot de Coresi şi tipărită la Braşov în 1577. Din ea există două exemplare, unul la Muzeul Naţional de Antichităţi, şi altul la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

6. Genesa şi Exodul. Traducerea din greacă a fost făcută de Şerban, fiul lui Coresi, ajutat de studentul Marian şi tipărită la Orăştie prin 1582. Traducerea a făcut parte probabil dintr-un plan al traducerii întregului Vechi Testament.

7. Noul Testament a fost tradus în întregime în limba română de călugărul Silvestru, iar după moartea lui a fost completat de alţii. Traducerea are o dedicaţie făcută domnitorului George Rakoczy, de Ştefan, arhiepiscop de Bălgrad. A fost tipărit în 1648 la Bălgrad. Se păstrează la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

8. Evangheliile, tipărite de Teodosie, mitropolitul Valahiei în 1682 la Bucureşti, cu o dedicaţie prinţului Ioan Şerban Cantacuzino, al Ţării Româneşti.

9. Faptele şi Epistolele, tipărite tot de Teodosie în 1683, la Bucureşti. Dedicaţia este tot pentru Şerban Cantacuzino.

10. Sfintele Scripturi, traduse de Nicolae Milescu şi alţi colaboratori ai lui şi tipărite în 1688 la Bucureşti. Dedicaţia este tot pentru Şerban Cantacuzino. (Din ea au fost luate cele patru Evanghelii şi tipărite la Mănăstirea Snagov, de lîngă Bucureşti, în 1697. Tot din lucrarea aceasta au fost luaţi Psalmii şi tipăriţi separat, sub titlul „Psaltirea” în 1701 şi 1703, la Buzău.)

11. Noul Testament tipărit de Antim Ivireanu, episcop, apoi mitropolit. A fost tipărit la Bucureşti în 1703. (Din acesta au mai fost tipărite ediţii la Bucureşti, în 1723, 1742, 1750, 1760, 1775; la Râmnic în 1784; la Iaşi, în 1762, 1794; la Blaj, în 1765, 1776. Tot din Noul Testament au fost tipărite Faptele şi Epistolele separat, la Bucureşti, în 1743, 1764, 1774, 1784; la laşi, în 1756, 1791; la Blaj, în 1767.)

12. Sfintele Scripturi, ediţie tipărită de Samuil Micu Clain la Blaj, în 1795. Au fost introduse titlurile pe acţiuni, o adresă către cititori, o introducere, şi o erată. Ediţia aceasta are adăugate şi cărţile apocrife. (Din această lucrare au mai apărut între 1795 şi 1817 următoarele ediţii: Evangheliile, tipărite la Budapesta în 1799 şi 1812; la Blaj, în 1816. Faptele şi Epistolele, la Blaj, în 1802. Psaltirea, la Bucureşti, în 1796; la Movilău în 1796; la Sibiu, în 1799, 1801, 1804, 1805, 1811; la Iaşi, în 1802; la Braşov, în 1807, 1810, 1812; la Budapesta, în 1808; la Blaj, în 1809.)

13. Noul Testament tipărit la St. Petersburg, în Rusia, în anul 1817. Nu ştim cine a fost traducătorul. A fost tipărit în 5000 de exemplare şi ştim că a costat 300 de lire sterline. (Din 1817, traducerea aceasta a fost tipărită parţial în mai multe ediţii dintre care unele au conţinut Evangheliile, iar altele Psaltirea. Astfel, Evangheliile, la Mănăstirea Neamţu, în Moldova, în 1821, 1845 şi 1858; la Iaşi, în 1841, 1854 1859 şi 1862. Psaltirea, la Mănăstirea Neamţu, în 1817 şi 1873; la Iaşi, în 1817, 1818, 1831, 1835, 1842, 1850; la Bucureşti, în 1820, 1852, 1853 şi 1856; la Sibiu, în 1826, 1837, 1841, 1847; la Braşov, în 1827, 1833; la Buzău, în 1832, 1835, 1856, 1860; la Blaj, în 1835; la Chişineu în Basarabia, în 1857; la Paris în Franţa, în 1859.)
O altă ediţie a întregului Noul Testament a fost tipărită în 1818 la Mănăstirea Neamţu.

14. Sfintele Scripturi au fost tipărite la St. Petersburg în 1819, într-un tiraj de 500 de exemplare, fără a se indica traducerea, în vremea aceea, un exemplar costa 10 ruble.
Noul Testament a fost tipărit şi separat.
În 1824 Veniamin Costache a tipărit la Iaşi o ediţie a acestui Nou Testament în trei volume.

15. Evangheliile au apărut la Buzău în 1834, în 6000 de exemplare cu scoarţele foarte ornamentate. Nu ni se indică traducerea.

16. Noul Testament tipărit la Smirna, într-o tipografie a unei misiuni americane în 5000 de exemplare. Ni se indică doar faptul că a fost tipărit la dorinţa episcopilor din Valahia, în anul 1838, după un exemplar dat de aceştia.

17. Vechiul Testament tipărit tot acolo la Smirna de un preot cu numele de Ioan, în 1839.

18. Noul Testament tipărit tot la Smirna, în 1846, şi aceeaşi traducere a fost tipărită la Iaşi în 1847, în 1854 şi în 1857, iar la Bucureşti în 1859.

19. Sfînta Scriptură tipărită la Sibiu în 1858 cu litere mari, fiindcă avea 920 de pagini.
Această traducere a apărut într-o altă ediţie la Paris, tot în anul 1858, tipărită de J. Heliade.

20. Noul Testament, ediţia a VI-a (după traducerea tipărită la Smirna, în 1838), tipărit la Bucureşti, în 1859, în 5000 de exemplare.
Notă: Cum în toată administraţia de stat au fost introduse literele romane în locul celor cirilice, ediţia aceasta a fost şi ea tipărită cu litere romane. Deci aceasta a fost prima ediţie a Noului Testament tipărită cu litere romane, căci toate ediţiile de Biblii sau părţi ale Bibliei dinaintea acesteia au fost scrise cu litere cirilice.

21. Genesa, tipărită la Bucureşti, în 1859, ca o nouă traducere de Constantin Aristia. Tirajul a fost de o mie de exemplare.

22. Biblia Sacră şi Psalmii. Aceasta a fost făcută după textul din ultima ediţie elenică, recorectată cu privire la unii termeni ebraici arhetipi şi tradusă de Constantin Aristia în 1859, la Bucureşti.

23. Isaia, într-o traducere specială a lui C. Aristia, a apărut la Bucureşti, în 1860. Tirajul a fost foarte restrîns, doar pentru un anumit număr de etimologi.

24. Noul Testament, ediţia a şaptea, după textul Noului Testament tipărit la Smirna. A fost o ediţie tipărită în 1863, la Bucureşti, cu litere romane, cu textul aranjat pe paragrafe.

25. Psalmii, traduşi întocmai după textul original, lucrare tipărită în 1863 la Bucureşti. Traducerea a fost făcută de Keller, un evreu creştin, angajat de Societatea Biblică Britanică pentru Străinătate, şi de Ştefanides, un grec românizat. Lucrarea avea 253 de pagini.

26. Psaltirea, tipărită tot la Bucureşti şi tot în 1863. Ştim că formatul era de 18×11, 5 cm. (Nu cunoaştem cine a fost traducătorul.)

27. Psaltirea. O traducere a lui Ierome din Iaşi, un profesor la Seminarul Ortodox, tipărită la Bucureşti, în 1866, în formatul de 15, 5×11 cm. Avea pe paragrafe însemnări marginale.

28. Noul Testament. A fost tipărit la Bucureşti, în 1867, de Societatea Biblică Britanică şi pentru Străinătate. Formatul era de 15, 5×11 cm.

29. Cartea Psalmilor. O traducere după textul original, a fost o nouă ediţie revizuită de William Mayer din Iaşi. A fost tipărită la Iaşi în 1867, tot în formatul de 15, 5×11 cm şi avea 157 de pagini.

30. Cartea Psalmilor. O nouă ediţie într-un format mai mic, 12×8 cm, a apărut în 1868, cu textul aranjat pe două coloane. Se pare că această ediţie este prima pe două coloane.

31. Evanghelia Populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament. Tradusă după originalul elenesc şi însoţită de „Argumente şi reflexiuni morale”, de Ghenadie, episcopul de Argeş. A fost tipărită în 1868 la Bucureşti. Formatul de 19, 5×12, 5 cm. În ediţia aceasta, după fiecare capitol se află notiţele.

32. Sânta Scriptură a Vechiului Testament. O traducere, începută de N. Bălăşescu, un profesor de la Bucureşti, care a reuşit să traducă după un text grecesc. De la Genesa la 2 Samuel traducerea a fost făcută de Ierome, după textul ebraic. Plîngerile şi Ieremia au fost traduse de Ghenadie. Toate celelalte cărţi au fost traduse de F. Dubău şi C. Erbiceanu, după textele greceşti şi latineşti. Cărţile de la 1 Samuel la Maleahi au fost revizuite, înainte de a fi tipărite, de W. Mayer. Toată ortografia s-a bazat pe principiile lui N. Bălăşescu. Lucrarea a fost tipărită în trei volume: primul, terminat în 1865, Genesa-Rut, în 417 pagini; volumul II, terminat în 1867, 1 Samuel-Psalmii, în 534 pagini; volumul III, terminat în 1869, Proverbele-Maleahi în 434 pagini.

33. Noul Testament, o ediţie revizuită de W. Mayer şi tipărită după normele noi din gramatică. A fost tipărit la laşi în 1871 şi avea un format mare, 21×14, 5 cm. Lucrarea de tipărire a fost făcută de Societatea Biblică Britanică şi pentru Străinătate.

34. Sânta Scriptură, ediţie nouă, revăzută după textele originale, pregătită de W. Mayer, iar secţiunea Genesa-Rut a lucrat-o împreună cu Vasile Pallade, un profesor la Iaşi. Ediţia aceasta a fost fără cărţile apocrife, cu textul pe două coloane.

35. Sănta Scriptură, tipărită la laşi, în 1874, fără apocrife, cu textul tot pe două coloane, cu titluri ale textului, şi cu referinţe la subsolul paginii.

36. Sănta Scriptură, tipărită tot la Iaşi şi în acelaşi an, 1874, dar fără referinţele de la subsolul paginii. Ediţia aceasta avea 916 pagini cu un format de 27×19 cm.
Ediţia aceasta a fost cunoscută ca Biblia de Iaşi, sau traducerea Niţulescu, şi a fost folosită de baptişti pînă în 1923. Credem că a fost cea mai răspîndită ediţie de Biblie românească. Lucrarea a fost întreprinsă de Societatea Biblică Britanică, şi este prima ediţie care are titluri pe secţiuni. Traducerea era aceea din Biblia de Iaşi din 1874.

38. Psaltirea, tipărită la Viena în 1875 de Societatea Biblică Britanică.

39. Noul Testament. A fost tipărit la Bucureşti în 1875, după textul celui tipărit la Viena în acelaş an. (Alte ediţii au fost tipărite cu acelaşi text în 1897 şi în 1905.) Părţi ale Noului Testament: Evanghelia lui Matei a apărut în 1903, Evanghelia lui Marcu în 1902, Evanghelia lui Ioan în 1904 şi 1906.

40. Psaltirea. O retipărire a Psaltirii publicată în româneşte în 1577 de diaconul Coresi. Lucrarea a fost reprodusă şi avea şi un studiu bibliografic şi un glosar comparativ făcut de Bogdan Petriceicu-Haşdeu. Editura a fost a Academiei Române, Tomul I. Această Psaltire a fost tipărită în 1881, la Bucureşti. Textul avea şi Psalmul 151, urmat de cîteva poeme. (Titlurile şi Prefaţa au fost datate: Bucureşti 26 dec. 1880, urmînd ortografia din cartea „Cuvente den bătrîni”.)

41. Cartea Psalmilor. O ediţie tipărită la Bucureşti, în 1881, după textul ediţiei de la Viena. Avea 103 pagini, format 12, 5×7, 5 cm.

42. Noul Testament. A fost tipărit cu aprobarea şi binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Sântei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, la Bucureşti, în 1887. În „Cuvînt înainte” se spune: „Întru mărirea lui Dumnezeu, celui în treime lăudat şi în zilele Maiestăţii Sale iubitorului de Cristos regelui României, Carol I, sub Arhipăstoria î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei, primat al României şi Preşedintele S-lui, D.D. Calinic Miclescu”.

43. Noul Testament. A fost tipărit în acelaşi an, 1887, dar într-un format diferit. Lucrarea de tipărire a fost făcută tot la Bucureşti.
44. Psaltirea în versuri de Dosoftei, mitropolitul Moldovei (1671-1686), tipărită la Bucureşti, în 1887. Această psaltire a fost publicată după manuscrisul original şi de pe ediţia din 1673, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, în editura Academiei Române. Toţi Psalmii erau versificaţi în versul metric, iar Psalmul 151 a fost redat în proză.

45. Psaltirea Scheiană. Tipărită la Bucureşti, în 1889, după manuscrisul din 1482, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, bibliotecarul Academiei Române. (Numele de Scheiană i s-a dat fiindcă a fost găsită în Biblioteca de la Scheia.) Lucrarea aceasta a fost tipărită pe o pagină cu litere cirilice, iar pe pagina opusă cu litere romane. Toată lucrarea s-a extins pe 530 de pagini.

46. Tetravanghelul Diaconului Coresi. Lucrarea a fost retipărită la Bucureşti, în 1889, după ediţia primă din 1560-61, sub îngrijirea arhiereului dr. Gherasim Timus Piteşteanul, cu o prefaţă de C. Erbiceanu. Lucrarea avea 232 de pagini. Textul nu era împărţit pe capitole şi versete.

47. Cele Patru Evanghelii, Matei, Marcu, Luca, Ioan, pentru uzul şcolilor primare urbane şi rurale de ambele sexe. Pe coperta a doua se arătă: „Ediţia conformă textului aprobat de Sântul Sinod al Sântei Biserici Autocefale Ortodoxe Române”. Lucrarea a fost tipărită la Bucureşti, în anul 1893, pe două coloane.

48. Sânta Evanghelie tradusă din limba originală greacă, de dr. N. Nitzulescu. Tipărirea s-a făcut la Bucureşti, în 1895, de către Societatea Biblică Britanică. Lucrarea avea numai cele patru Evanghelii, şi s-a extins pe 185 pagini, cu două coloane.

49. Noul Testament, în întregime revizuit de N. Nitzulescu, tipărit de Societatea Biblică Britanică la Bucureşti, în 1898. Traducerea aceasta a avut cea mai mare răspîndire pînă în 1923.

50. Cartea Psalmilor. O nouă traducere după textul original. Nu cunoaştem numele traducătorului care a făcut-o după textul ebraic. Lucrarea avea 133 de pagini, pe două coloane, şi a fost tipărită de Societatea Biblică Britanică. Formatul a fost de 17, 5×12, 5 cm.

51. Sânta Scriptură, cu titluri, textul pe două coloane şi fără cărţile apocrife. A fost tipărită la Bucureşti, în 1908. După text erau cîteva hărţi biblice. Lucrarea a fost făcută de Societatea Biblică Britanică. Traducerea a fost identică cu aceea de Iaşi. Formatul era de 21, 5×14 cm.

52. Sânta Evanghelie scrisă de Sft. Matei. Lucrarea avea 78 de pagini, pe două coloane, cu titluri, şi împărţită pe capitole şi pe versete. (În anul 1910, au apărut ediţii uniforme din Marcu pe 78 de pagini, din Luca pe 85 pagini şi din Ioan pe 64 pagini.) Şi această lucrare este opera Societăţii Biblice Britanice.

53. Sfînta Scriptură, într-o traducere nouă făcută de Dumitru Cornilescu, la Bucureşti, în

1923. După ce s-a constatat tot mai mult că Biblia de Iaşi din 1874 a rămas în urmă cu expresivitatea limbii române, prinţesa Calimachi l-a angajat pe Dumitru Cornilescu, un tînăr teolog ce abia a terminat studiile la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca să facă o nouă traducere în limbajul românesc la zi. Traducerea a fost terminată, şi în 1923 ea a văzut lumina tiparului, fiind suportată de Societatea Biblică Britanică. Traducerea aceasta a fost adoptată de toate confesiunile Evanghelice şi este folosită şi astăzi. Textul din traducerea aceasta a fost tipărit în nenumărate ediţii, fie ca Biblie întreagă, fie în părţi, adică separat Noul Testament sau Psalmii etc. Limba traducerii a fost şi este cea literară, astfel că poate fi încă folosită.

Daniel Brânzai

https://logosul.wordpress.com/traduceri-moderne-ale-bibliei-in-limba-romana/?

LIBERTATEA RELIGIOASA

LEGE privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor

Parlamentul României adopta prezenta lege.

CAPITOLUL I

Dispozitii generale

Art. 1. – (1) Statul român respecta si garanteaza dreptul fundamental la libertate de gândire, de constiinta si religioasa al oricarei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constitutiei si tratatelor internationale la care România este parte.

(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sa dobândeasca si sa exercite drepturi recunoscute prin lege si nici nu poate fi constrâns, urmarit sau pus într-o situatie de inferioritate pentru credinta sau apartenenta sa la o grupare, asociatie religioasa sau cult ori pentru exercitarea, în conditiile prevazute de lege, a libertatii religioase.

Art. 2. – (1) Libertatea religioasa include libertatea oricarei persoane de a îsi manifesta credinta religioasa în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învatamânt, practici si îndeplinirea ritualurilor, precum si libertatea de a îsi schimba credinta religioasa.

(2) Libertatea de a îsi manifesta credinta religioasa nu poate face obiectul altor restrângeri decât a celor care sunt prevazute de lege si constituie masuri necesare într-o societate democratica pentru siguranta publica, protectia ordinii, a sanatatii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Art. 3. – Parintii, tutorii sau alti reprezentanti legali au dreptul exclusiv de a opta pentru educatia religioasa a copiilor minori, conform propriilor convingeri.

Art. 4. – Orice persoana sau comunitate religioasa are dreptul de a stabili si mentine legaturi cu credinciosi sau comunitati de credinciosi, la nivel national si international.

Art. 5. – (1) Orice persoana are dreptul sa îsi manifeste credinta religioasa în mod colectiv, conform propriilor convingeri si prevederilor prezentei legi, atât în structuri religioase cu personalitate juridica, cât si în structuri fara personalitate juridica.

(2) Structurile religioase cu personalitate juridica reglementate de prezenta lege sunt cultele si asociatiile religioase, iar structurile fara personalitate juridica sunt gruparile religioase.

(3) În activitatea lor cultele, asociatiile religioase si gruparile religioase au obligatia sa respecte Constitutia si legile tarii si sa nu aduca atingere sigurantei nationale, ordinii, sanatatii si moralei publice, precum si drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

(4) Este interzisa prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase, cu exceptia situatiei când persoana vizata si-a dat în mod expres consimtamântul pentru aceasta.

(5) Este interzisa obligarea persoanelor sa îsi mentioneze religia, în orice relatie cu autoritatile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.

Art. 6. – (1) Gruparea religioasa este forma de asociere fara personalitate juridica a unor persoane fizice care, fara nici o procedura prealabila si în mod liber, adopta si exercita o credinta religioasa.

(2) Asociatia religioasa este persoana juridica de drept privat, constituita în conditiile prezentei legi, care are ca obiect principal de activitate manifestarea unei credinte religioase.

(3) O asociatie religioasa poate deveni cult în conditiile prezentei legi.

CAPITOLUL II

Cultele

SECTIUNEA 1

Relatiile dintre stat si culte

Art. 7. – (1) Statul român recunoaste cultelor rolul spiritual, educational, social-caritativ, cultural si de parteneri sociali, precum si statutul acestora de factori ai pacii sociale.

(2) Statul român recunoaste rolul important al Bisericii Ortodoxe Române si al celorlalte biserici si culte recunoscute, în istoria nationala a României si în viata societatii românesti.

Art. 8. – (1) Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publica. Ele se organizeaza si functioneaza în baza prevederilor constitutionale si ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute.

(2) De asemenea, sunt persoane juridice si partile componente ale cultelor, asa cum sunt mentionate în statutele sau codurile canonice proprii, daca îndeplinesc cerintele prevazute în acestea.

(3) Cultele functioneaza cu respectarea prevederilor legale si în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale caror prevederi sunt aplicabile propriilor credinciosi.

(4) Denumirea unui cult nu poate fi identica sau confundabila cu cea a altui cult recunoscut în România.

Art. 9. – (1) În România nu exista religie de stat; statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee.

(2) Cultele sunt egale în fata legii si a autoritatilor publice. Statul, prin autoritatile sale, nu va promova si nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari fata de vreun cult.

(3) Statul român coopereaza cu cultele în domeniile de interes comun si sprijina activitatea acestora.

(4) Statul român, prin autoritatile publice abilitate, sprijina activitatea spiritual-culturala în strainatate a cultelor recunoscute în România.

(5) Statul poate încheia cu cultele recunoscute parteneriate în domeniile de interes comun, cât si acorduri pentru reglementarea unor aspecte specifice traditiei cultelor, care se supun aprobarii prin lege.

Art. 10. – (1) Cheltuielile pentru întretinerea cultelor si desfasurarea activitatilor lor se vor acoperi, în primul rând, din mijloacele proprii ale cultelor, create si administrate în conformitate cu statutele lor.

(2) Cultele pot stabili contributii din partea credinciosilor lor pentru sustinerea activitatilor pe care le desfasoara. Contributiile vor fi deduse din baza de calcul a impozitului pe venit, în conditiile legii.

(3) Statul promoveaza sprijinul acordat de cetateni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit si încurajeaza sponsorizarile catre culte, în conditiile legii.

(4) Statul sprijina, la cerere, prin contributii, în raport cu numarul credinciosilor cetateni români si cu nevoile reale de subzistenta si activitate, salarizarea personalului clerical si neclerical apartinând cultelor recunoscute. Statul sprijina cu contributii în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult al unitatilor de cult cu venituri reduse, în conditiile stabilite prin lege.

(5) Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind functionarea unitatilor de cult, pentru reparatii si constructii noi, în raport cu numarul credinciosilor cetateni români si cu nevoile reale.

(6) Statul sprijina activitatea cultelor recunoscute si în calitate de furnizori de servicii sociale.

Art. 11. – Sprijinul statului consta si în acordarea de facilitati fiscale, în conditiile legii.

Art. 12. – Utilizarea fondurilor banesti primite de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum si respectarea destinatiei bunurilor primite în proprietate sau folosinta de la autoritatile publice locale sau centrale, se supun controlului statului.

Art. 13. – (1) Raporturile dintre culte se desfasoara pe baza întelegerii si a respectului reciproc.

(2) În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si învrajbire religioasa.

(3) Împiedicarea sau tulburarea libertatii de exercitare a vreunui cult recunoscut se pedepseste conform prevederilor legale.

Art. 14. – (1) Fiecare cult trebuie sa aiba un organ national de conducere sau de reprezentare.

(2) Unitatile de cult, inclusiv filiile lor fara personalitate juridica, se înfiinteaza si se organizeaza de catre culte potrivit propriilor statute, regulamente si coduri canonice.

(3) Înfiintarea unitatii de cult trebuie sa fie comunicata spre evidenta Ministerului Culturii si Cultelor.

(4) Unitatile de cult nou înfiintate ca persoane juridice pot solicita si primi sprijin financiar în limitele si conditiile prevazute de legea bugetului.

Art. 15. – Sigiliile si stampilele folosite de catre un cult sau de catre o unitate locala de cult trebuie sa contina si denumirea oficiala sub care cultul a fost recunoscut, sau initialele acesteia.

Art. 16. – (1) Cultele recunoscute pot folosi în desfasurarea activitatilor lor orice limba vor considera de cuviinta.

(2) În relatiile oficiale cu autoritatile statului, cultele recunoscute vor folosi limba oficiala.

SECTIUNEA a 2-a

Dobândirea calitatii de cult

Art. 17. – (1) Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeste prin hotarâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii si Cultelor, de catre asociatiile religioase care, prin activitatea si numarul lor de membri, ofera garantii de durabilitate, stabilitate si interes public.

(2) Prin hotarârea Guvernului prevazuta la alin. (1) se ia act si de statutul de organizare si functionare sau codul canonic al cultului respectiv.

Art. 18. – Asociatia religioasa care urmareste sa dobândeasca calitatea de cult va formula o cerere în acest sens la Ministerului Culturii si Cultelor, însotita de urmatoarea documentatie:

a) dovada ca este constituita legal si functioneaza neîntrerupt pe teritoriul României ca asociatie religioasa de cel putin 12 ani;

b) listele originale cuprinzând adeziunile unui numar de membri cetateni români cu domiciliul în România cel putin egal cu 0,1% din populatia României, conform ultimului recensamânt;

c) marturisire de credinta proprie si statutul de organizare si functionare care sa cuprinda: denumirea cultului, care nu poate fi identica sau asemanatoare cu cea a unui alt cult deja recunoscut, structura sa de organizare centrala si locala, modul de conducere, administrare si control, organele de reprezentare, modul de înfiintare si desfiintare a unitatilor locale, statutul personalului propriu, principalele activitati pe care cultul întelege sa le desfasoare în vederea atingerii scopurilor sale spirituale; alte prevederi specifice cultului respectiv.

Art. 19. – (1) În termen de 60 de zile de la data depunerii cererii, Ministerul Culturii si Cultelor înainteaza Guvernului documentatia de recunoastere a cultului, însotita de avizul sau consultativ, întocmit pe baza documentatiei depuse.

(2) Daca documentatia este incompleta sau statutele contin prevederi contrare legii, acestea se restituie motivat spre completare sau modificare, iar termenul de solutionare se prelungeste corespunzator.

Art. 20. – (1) În termen de 60 de zile de la primirea avizului, Guvernul se pronunta asupra cererii prin hotarâre de recunoastere sau de respingere motivata.

(2) Hotarârea Guvernului se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, si poate fi atacata în justitie, conform prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

(3) În caz de respingere, asociatia religioasa poate relua procedura de dobândire a calitatii de cult numai dupa trecerea unui an de la data publicarii hotarârii Guvernului de respingere sau de la data când hotarârea instantei de contencios administrativ a devenit irevocabila.

(4) Drepturile si obligatiile aferente calitatii de cult recunoscut se pot exercita de la data intrarii în vigoare a hotarârii Guvernului de recunoastere.

Art. 21. – Guvernul, prin hotarâre, la propunerea Ministerului Culturii si Cultelor, poate retrage calitatea de cult recunoscut atunci când prin activitatea sa, cultul aduce atingeri grave sigurantei, ordinii, sanatatii sau moralei publice, ori drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Art. 22. (1) Modificarea si completarea statutelor de organizare si functionare sau codurilor canonice ale cultelor se comunica spre recunoastere Ministerului Culturii si Cultelor.

(2) Actele administrative emise în temeiul prevederilor acestei sectiuni, precum si neemiterea acestora în termenele prevazute, pot fi atacate în justittie, în conditiile legii.

SECTIUNEA a 3-a

Personalul

Art. 23. – (1) Cultele îsi aleg, numesc, angajeaza sau revoca personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementari.

(2) Personalul cultelor poate fi sanctionat disciplinar pentru încalcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului.

(3) Personalul clerical si cel asimilat al cultelor recunoscute nu poate fi obligat sa dezvaluie faptele încredintate sau de care a luat cunostinta în considerarea statutului lor.

Art. 24. – (1) Salariatii si asiguratii cultelor religioase ale caror case de pensii sunt integrate în sistemul asigurarilor sociale de stat vor fi supusi prevederilor legislatiei privind asigurarile sociale de stat.

(2) Salariatii si asiguratii cultelor care dispun de case de pensii sau fonduri de pensii proprii se supun regulamentelor adoptate de catre organele de conducere ale cultelor, în conformitate cu statutele acestora si în acord cu principiile generale ale legislatiei privind asigurarile sociale de stat.

Art. 25. – Personalul clerical si cel asimilat, precum si personalul monahal apartinând cultelor recunoscute, este scutit de îndeplinirea serviciului militar.

Art. 26. – (1) Cultele pot avea organe proprii de judecata religioasa pentru problemele de disciplina interna, conform statutelor si reglementarilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplina interna sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare si canonice.

SECTIUNEA a 4-a

Patrimoniul

Art. 27. – (1) Cultele recunoscute si unitatile lor de cult pot avea si dobândi în proprietate sau administrare bunuri mobile si imobile, asupra carora pot dispune în conformitate cu statutele proprii.

(2) Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct si exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu traditia si practicile fiecarui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile si imprescriptibile si pot fi înstrainate doar în conditiile statutare specifice fiecarui cult.

(3) Prevederile alin. (2) nu afecteaza redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de catre stat în perioada 1940-1989, precum si a celor preluate fara titlu.

Art. 28. – (1) Unitatile locale ale cultelor pot avea si întretine, singure sau în asociere cu alte culte, cimitire confesionale pentru credinciosii lor. Cimitirele confesionale se administreaza potrivit regulamentelor cultului detinator. Identitatea confesionala a cimitirelor istorice este protejata de lege.

(2) În localitatile în care nu exista cimitire comunale si unele culte nu au cimitire proprii, persoanele decedate care apartineau cultelor respective sunt înhumate potrivit ritului propriu, în cimitirele existente în functiune, cu acordul cultului detinator al cimitirului.

(3) Autoritatile administratiei publice locale au obligatia de a înfiinta cimitire comunale si orasenesti în fiecare localitate.

(4) Cimitirele comunale sau orasenesti se organizeaza astfel încât sa aiba sectoare corespunzatoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea cultelor ce functioneaza în localitatea respectiva.

Art. 29. – (1) Cultele au dreptul exclusiv pentru producerea si valorificarea obiectelor si bunurilor necesare activitatii de cult, în conditiile legii.

(2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fara plata taxelor catre organele de gestiune colectiva a drepturilor de autor.

Art. 30. – Bunurile bisericesti sau similare din strainatate, proprietate a statului român sau a cultelor religioase din România, pot constitui obiectul unor acorduri bilaterale semnate de statul român, la solicitarea celor interesati.

Art. 31. – (1) Bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel – contributii, donatii, succesiuni – precum si orice alte bunuri intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul revendicarii lor ulterioare.

(2) Persoanele care parasesc un cult recunoscut nu pot emite pretentii asupra patrimoniului cultului respectiv.

(3) Disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se solutioneaza pe cale amiabila, iar în caz contrar, potrivit dreptului comun.

(4) În cazul retragerii calitatii de cult recunoscut potrivit prevederilor prezentei legi sau a dizolvarii, destinatia patrimoniului este cea stabilita prin statutul acestuia.

SECTIUNEA a 5-a

Învatamântul organizat de culte

Art. 32. – (1) În învatamântul de stat predarea religiei este asigurata prin lege exclusiv cultelor recunoscute.

(2) Personalul didactic care preda religia în scolile de stat se numeste cu acordul cultului pe care îl reprezinta, în conditiile legii.

(3) În cazul în care un cadru didactic savârseste abateri grave de la doctrina sau morala cultului, cultul îi poate retrage acordul de a preda religia, fapt ce duce la desfacerea contractului individual de munca.

Art. 33. – (1) Cultele au dreptul sa înfiinteze si sa administreze unitati de învatamânt pentru pregatirea personalului de cult, a profesorilor de religie, precum si a altor specialisti necesari activitatii religioase a fiecarui cult, în conditiile prevazute de lege.

(2) Fiecare cult este liber sa-si stabileasca forma, gradul, numarul si planul de scolarizare pentru institutiile de învatamânt proprii, în conditiile prevazute de lege.

Art. 34 (1) Cultele îsi elaboreaza planurile si programele de învatamânt pentru învatamântul teologic preuniversitar si programele pentru predarea religiei. Acestea se avizeaza de catre Ministerul Culturii si Cultelor si se aproba de Ministerul Educatiei si Cercetarii.

2) Pentru învatamântul superior, planurile si programele de învatamânt se elaboreaza de institutiile de învatamânt, cu acordul cultului respectiv, si se aproba de senatele universitare.

Art. 35. – (1) Personalul didactic din unitatile de învatamânt teologic integrate în învatamântul de stat se recunoaste de catre Ministerul Educatiei si Cercetarii, în conditiile prevazute de lege, cu acordul prealabil al organelor statutare ale cultelor religioase în cauza.

(2) Personalul didactic din unitatile de învatamânt neintegrate în învatamântul de stat se numeste de catre organele statutare ale cultelor religioase în conformitate cu statutele acestora. Cadrele didactice vor avea calificarea necesara conform normelor legale în vigoare pentru învatamântul de stat de grad corespunzator.

Art. 36. – (1) În centrele de plasament organizate de institutiile publice, particulare sau apartinând cultelor religioase, educatia religioasa a copiilor se face conform apartenentei lor religioase.

(2) În centrele de plasament organizate de culte, copiii minori carora nu li se cunoaste religia vor fi educati potrivit doctrinei cultului organizator.

(3) În centrele de plasament finantate de autoritatile publice, consiliile de conducere ale acestora si autoritatea locala pentru protectia copilului hotarasc asupra religiei în care vor fi educati copiii minori carora nu li se cunoaste religia.

Art. 37. – Salarizarea personalului didactic si administrativ din unitatile de învatamânt teologic neintegrate în învatamântul de stat se asigura de catre culte. La cererea cultelor, statul, prin Ministerul Culturii si Cultelor, poate asigura o contributie la salariu, cu respectarea principiului proportionalitatii, în conditiile prevazute de lege.

Art. 38. – Echivalarea si recunoasterea diplomelor si a certificatelor de studii teologice obtinute în strainatate se fac în conditiile prevazute de lege.

Art. 39. – (1) Cultele recunoscute au dreptul de a înfiinta si administra forme de învatamânt confesional de toate gradele, profilurile si specializarile.

(2) Statul poate sustine financiar învatamântul confesional, în conditiile legii.

(3) Unitatile de învatamânt confesional dispun de autonomie organizatorica si functionala potrivit statutelor si canoanelor lor, în concordanta cu prevederile legale ale sistemului national de învatamânt.

(4) În unitatile de învatamânt confesional elevii sau studentii se pot înscrie indiferent de religie sau confesiune, garantându-se libertatea educatiei religioase a acestora corespunzatoare propriei religii sau confesiuni.

CAPITOLUL III

Asociatiile religioase

Art. 40. – (1) Libertatea religioasa se poate exercita si în cadrul asociatiilor religioase, care sunt persoane juridice alcatuite din cel putin 300 de persoane, cetateni români cu domiciliul în România, care se asociaza în vederea manifestarii unei credinte religioase.

(2) Asociatia religioasa dobândeste personalitate juridica prin înscrierea în Registrul asociatiilor religioase aflat la grefa judecatoriei în a carei circumscriptie teritoriala îsi are sediul.

Art. 41. – (1) Oricare dintre asociati, pe baza împuternicirii date de ceilalti, poate formula o cerere de înscriere a asociatiei în Registrul asociatiilor religioase aflat la grefa judecatoriei în a carei circumscriptie teritoriala îsi are sediul.

(2) Cererea de înscriere va fi însotita de urmatoarele documente:

a) actul constitutiv, în forma autentica, în care se vor arata obligatoriu denumirea asociatiei religioase, care nu poate fi identica sau asemanatoare cu cea a unui cult sau a altei asociatii religioase, datele de identificare si semnaturile asociatilor, sediul, patrimoniul initial de minimum doua salarii brute minime pe economie, primele organe de conducere;

b) marturisire de credinta proprie si statutul asociatiei religioase care trebuie sa cuprinda: structura sa de organizare centrala si locala, modul de conducere, administrare si control, modul de înfiintare si desfiintare a unitatilor locale, drepturile si obligatiile membrilor, principalele activitati pe care asociatia religioasa întelege sa le desfasoare în vederea atingerii scopurilor sale spirituale; alte prevederi specifice asociatiei religioase respective;

c) acte doveditoare ale sediului si patrimoniului initial;

d) avizul consultativ al Ministerului Culturii si Cultelor;

e) dovada privind disponibilitatea denumirii eliberata de Ministerul Justitiei;

Art. 4 2. – (1) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere si a documentelor prevazute la art. 41 alin. (2) judecatorul desemnat de presedintele instantei verifica legalitatea acestora si dispune, prin încheiere, înscrierea asociatiei în Registrul asociatiilor religioase.

(2) O data cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunica, din oficiu, organului financiar local în a carui raza teritoriala se afla sediul asociatiei religioase, pentru evidenta fiscala, cu mentionarea numarului de înscriere în Registrul asociatiilor religioase.

Art. 43. – Asociatiile religioase pot înfiinta filiale cu personalitate juridica, în conformitate cu statutele lor, potrivit procedurii prevazute la art. 41 si 42.

Art. 44. – (1) Asociatiile religioase beneficiaza de facilitati fiscale legate de activitatea lor religioasa, în conformitate cu Legea privind Codul fiscal, nr. 571/2003, cu modificarile si completarile ulterioare.

(2) Asociatiilor religioase li se aplica în mod corespunzator si prevederile art. 10 alin. (2), art. 15, 16 si 28.

Art. 45. – Dizolvarea asociatiei religioase se pronunta de instanta competenta atunci când prin activitatea sa asociatia religioasa aduce atingeri grave sigurantei, ordinii, sanatatii sau moralei publice, drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, sau când asociatia religioasa urmareste alt scop decât cel pentru care s-a constituit.
Art. 46. – Prevederile prezentului capitol se completeaza cu dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, cu modificarile si completarile ulterioare.

Art. 47. – (1) Asociatiile existente, constituite în conformitate cu reglementarile legale privind asociatiile si fundatiile, care au ca obiect de activitate principal exercitarea unei credinte religioase, si care doresc sa dobândeasca statutul de asociatie religioasa vor depune la judecatoria unde sunt înregistrate o cerere de transformare a asociatiei si de radiere a ei din Registrul asociatiilor si fundatiilor si de înregistrare în Registrul asociatiilor religioase tinut de grefa aceeasi judecatorii, însotita de documentatia prevazuta la art. 41.

(2) Cererea va fi semnata de organele statutare de conducere ale asociatiei, aratându-se expres dorinta transformarii asociatiei initiale în asociatie religioasa.

(3) Judecatorul delegat se va pronunta asupra transformarii asociatiei, cât si asupra înregistrarii asociatiei religioase, stabilind si perioada în care asociatia a avut ca obiect de activitate exercitarea unei credinte religioase.

(4) Perioada stabilita de instanta va fi luata în considerare si se va adauga perioadei de functionare a asociatiei religioase, în vederea dobândirii calitatii de cult recunoscut.

Art. 48. – (1) În toate cererile si actiunile în justitie privitoare la dobândirea sau pierderea calitatii de asociatie religioasa este obligatorie prezenta procurorului si a reprezentantului Ministerului Culturii si Cultelor.

(2) Încheierile sau hotarârile pronuntate de catre instanta în cauzele privitoare la asociatiile religioase pot fi atacate cu recurs în 15 zile de la pronuntare la tribunal.

CAPITOLUL IV

Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 49. – (1) La data intrarii în vigoare a prezentei legi, în România functioneaza 18 culte recunoscute, conform anexei care face parte integranta din prezenta lege.

(2) În termen de 12 luni de la data intrarii în vigoare a prezentei legi, cultele din România prevazute în anexa vor prezenta statutele si codurile canonice Ministerului Culturii si Cultelor, pentru recunoasterea lor.

(3) Recunoasterea statutelor si a codurilor canonice se acorda în masura în care acestea nu aduc atingere prin continutul lor sigurantei nationale, ordinii, sanatatii si moralei publice sau drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

(4) Recunoasterea se realizeaza prin ordin al ministrului culturii si cultelor, care se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, si poate fi atacat la instanta de contencios administrativ, în conditiile legii.

Art. 50. – Orice modificare sau completare a prezentei legi se realizeaza cu consultarea prealabila a cultelor recunoscute.

Art. 51. – Pe data intrarii în vigoare a prezentei legi se abroga Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial nr. 178 din 4 august 1948, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si orice alte dispozitii contrare.

Anexa

Lista cultelor recunoscute în România
1. BISERICA ORTODOXA ROMÂNA
2. EPISCOPIA ORTODOXA SÂRBA DE TIMISOARA
3. BISERICA ROMANO-CATOLICA
4. BISERICA ROMÂNA UNITA CU ROMA, GRECO-CATOLICA
5. ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE
6. BISERICA CRESTINA RUSA DE RIT VECHI DIN ROMÂNIA
7. BISERICA REFORMATA DIN ROMÂNIA
8. BISERICA EVANGHELICA C.A. DIN ROMÂNIA
9. BISERICA EVANGHELICA LUTHERANA DIN ROMÂNIA
10. BISERICA UNITARIANA DIN TRANSILVANIA
11. UNIUNEA BISERICILOR CRESTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA
12. BISERICA CRESTINA DUPA EVANGHELIE DIN ROMÂNIA – UNIUNEA BISERICILOR CRESTINE DUPA EVANGHELIE DIN ROMÂNIA
13. BISERICA EVANGHELICA ROMÂNA
14. UNIUNEA PENTICOSTALA – BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICA DIN ROMÂNIA
15. BISERICA CRESTINA ADVENTISTA DE ZIUA A SAPTEA DIN ROMÂNIA
16. FEDERATIA COMUNITATILOR EVREIESTI DIN ROMÂNIA
17. CULTUL MUSULMAN
18. ORGANIZATIA RELIGIOASA MARTORII LUI IEHOVA

http://www.patriarhia.ro/ro/documente/489_2006.html

APOLOGETICUS – ÎNSOŢITORUL BINELUI

Operele apologeţilor creştini din primele secole ale Bisericii nu sunt, desigur, cele care se pretează cel mai bine studiului ideii de frumuseţe la Sfinţii Părinţi.

Căci dacă cuvântul kalos apare acolo foarte des, este, în majoritatea cazurilor, datorat sensului derivat de bun sau bine, o întrebuinţare interesantă, care nu trebuie neglijată. Vom restrânge însă sensul cuvântului frumuseţe, definindu-l odată ca fiind cauza unei emoţii estetice şi apoi ca rezultatul armoniei, a bunei rânduieli a universului; astfel vom putea evalua cea mai mare parte a întrebuinţărilor acestui cuvânt la primii autori creştini.

 

În tradiţia greacă, desăvârşirea morală se traduce adeseori cu termenul de frumuseţe. Astfel, găsim curent cuvântul frumos (to kalon) opus celui care înseamnă ruşinos (to aischros), o noţiune exclusiv morală, iar această antiteză o aflăm la Platon sau Aristotel.

Iudaismul elenistic şi-a împropriat această derivaţie semantică, de altfel prezentă în limba ebraică încă de la traducerea Septuagintei. În textul Genezei, arborele asupra căruia apasă interdicţia pronunţată de Dumnezeu este prezentat ca cel al cunoaşterii frumosului (to kalon) şi urâtului (to ponèron). Şi Sfinţii Evanghelişti folosesc aceiaşi termeni de frumos şi urât în originalul grecesc al Scripturii Noului Testament: „Orice pom bun face roade frumoase/bune (karpous kalous), iar pomul rău face roade rele/urâte (karpous ponerous)”.

Frumuseţea lumii, semn al frumuseţii şi al bunătăţii lui Dumnezeu

Frumuseţea, în sensul strict al cuvântului, la apologeţi este în mod esenţial legată de frumuseţea creaţiei. Ei celebrează în nenumărate rânduri măreţia lumii, subliniind în particular contemplarea pe care Dumnezeu o are în faţa lucrării Sale. Cuvintele „Şi a văzut Dumnezeu că este bine/frumos (kalon)” revin de mai multe ori în exegeza pe care Teofil al Antiohiei o face prologului Genezei, un mod de a sublinia fundamentarea biblică a credinţei în structura armonioasă a universului faţă de relativismul filosofiei păgâne, dar mai ales faţă de pesimismul ontologic al sectelor gnostice, pentru care lumea materială, rodul unei „greşeli” originale, este în întregime imperfectă, chiar rea.

Ştim cât este de des întâlnită la gnostici deprecierea lumii şi a Creatorului ei, coborât la statura unui înger demiurg.

Totuşi, proclamarea armoniei şi frumuseţii lumii se sprijină la apologeţi pe o altă tradiţie, de sorginte greacă, aceea de origine platoniciană sau stoică. „Lumea este frumoasă”, proclamă Athenagora, reluând o formulă doxografică atestată într-o lucrare a lui Aetius. Şi el repetă de mai multe ori ceea ce pentru el reprezintă o evidenţă şi o certitudine în comentariul unei mărturisiri de credinţă monoteistă atribuită pe nedrept lui Sofocle: „Dumnezeu umple natura de frumuseţea Sa”. Această ultimă formulă este exemplară, de vreme ce ea arată că frumuseţea lumii nu este nimic altceva decât un reflex al frumuseţii lui Dumnezeu, cum este un efect al bunătăţii Sale.

Desigur, frumuseţea originară este aceea a lui Dumnezeu, care, cum Îl descrie Athenagora, este „acoperit cu frumuseţe”. La fel, definiţia platoniciană a lui Dumnezeu ca Bine şi Frumos în sine, pusă în gura Sfântului Iustin platonizând înainte de convertirea sa la creştinism, nu pare a trezi dezaprobarea bătrânului adus în scenă în prologul Dialogului cu iudeul Tryphon.

Există aşadar, în contemplarea frumuseţii lumii, o formă de contemplare a frumuseţii divine. Athenagora nu ezită să recunoască faptul că contemplarea lumii şi, mai general, a binefacerilor sau a bunătăţii lui Dumnezeu este scopul esenţial al vieţii pe pământ şi, dincolo de această existenţă efemeră, a vieţii eterne în apropiere de Dumnezeu:

„Scopul unei vieţi înţelepte şi al judecăţii raţionale este de a trăi permanent cu ceea ce le-a rezervat în principal şi înainte de orice lucru raţiunea naturală, şi de a slăvi fără încetare contemplarea Dătătorului lor”.

Astfel, contemplaţia (theôria) frumuseţii lumii este atât o formă de cinstire a bunătăţii lui Dumnezeu, cât şi de constatare a existenţei Sale, a activităţii Sale creatoare şi organizatoare şi a puterii Sale.

Ceea ce noi numim argumentul cosmologic este omniprezent în literatura apologetică din primele secole creştine.

La sfârşitul vieţii, vederea generală a contemplării lui Dumnezeu care este contemplarea frumuseţii lumii va găsi împlinirea sa în vederea lui Dumnezeu fără intermediar sau mijlocitor, într-o adevărată unire mistică. Exemplul dat de Athenagora este unul elocvent: „Făcătorul acestui univers a creat omul pentru ca el, devenit martor al generozităţii şi al înţelepciunii Sale în toate lucrurile, să rămână pentru eternitate în contemplarea Lui”.

Omul, creat după chipul lui Dumnezeu

Constatarea că lumea este frumoasă nu priveşte, la apologeţi, doar lumea terestră şi celestă, însufleţită sau neînsufleţită, începând de la stelele cerului până la vietăţile care trăiesc pe fundul oceanelor.

La mulţi dintre ei găsim o celebrare a frumuseţii corpului uman, obişnuită pentru un grec, dar uimitoare pentru un creştin.

Îndemnul la contemplarea frumuseţii lumii, a armoniei sale şi a mişcării ei putea să dea prilej la o interpretare panteistă a transcendenţei divine; acest univers atât de frumos, desăvârşit, nu este el însuşi un dumnezeu? Nu este chiar Dumnezeu însuşi?

Desigur, apologeţii au simţit pericolul acestui tip de interpretare, răspândit pe de o parte de platonismul epocii, care pune ca principiu eternitatea lumii, existentă din veşnicie şi pentru veşnicie – ceea ce este una din trăsăturile caracteristice ale divinităţii – şi, pe de altă parte, stoicismul, care imaginează un Dumnezeu imanent materiei. Astfel, avertizările apologeţilor sunt destul de frecvente. Dacă lumea este frumoasă, nu trebuie să o adorăm, ci să ne întoarcem către Creatorul ei, izvorul oricărei frumuseţi.

„Noi cunoaştem pe Dumnezeu prin creaţia Sa şi întrezărim prin lucrările Sale puterea Sa nevăzută. Dar eu nu vreau deloc să ador creaţia Sa, pe care El a săvârşit-o pentru noi”, spune Taţian.

Iar Athenagora afirmă: „Fără îndoială, lumea este frumoasă, deosebită prin dimensiunea sa, prin rânduiala astrelor şi prin forma sa sferică, în acelaşi timp, nu ei, ci Făcătorului acesteia trebuie să i ne închinăm”.

Este adevărat că acest tip de argument era îndreptat mai degrabă împotriva cultului corpurilor materiale, adică în acest caz, dumnezeilor făcuţi de mână omenească, decât împotriva celui al elementelor cosmice (pământ, aer, apă, foc) şi al universului, propriu vorbind.

A creat Dumnezeu o lume cu desăvârşire frumoasă?

De altfel, s-a subliniat că celebrarea frumuseţii lumii nu avea doar un scop apologetic, pentru a justifica cultul adus unicului Dumnezeu Creator, cel al evreilor, al creştinilor şi al celor mai luminaţi de maeştrii gândirii greceşti antice, ci ea corespundea voinţei de a opune pesimismului gnostic un optimism de dublă inspiraţie, biblică, prin intermediul referatului creaţiei din Geneză şi filosofică, legată de intervenţia divină în lume pe care o susţineau stoicii şi adepţii lui Platon.

Este important de subliniat că această linie de demarcaţie între viziunea optimistă asupra lumii şi cea pesimistă, a gnosticilor, era de asemenea sensibilă în primele secole chiar în interiorul Bisericii.

Astfel, discipolul Sfântului Iustin, Taţian, socotit în tradiţia ecclesiastică doar scriitor bisericesc, refuză să admită deplina frumuseţe a lumii: dacă Dumnezeu a creat o lume cu desăvârşire armonioasă şi deplin ordonată, natura materială a acestei lumi o face subiect al dezordinii şi răului: „Cerul şi astrele au o provenienţă materială, pământul, cu ceea ce trăieşte pe el, are aceeaşi constituţie, încât toate lucrurile au o origine comună. Astfel stând lucrurile, există diferenţe între lucrurile materiale, unele sunt frumoase, altele, frumoase în ele însele, sunt inferioare primelor”.

Pentru Teofil, greşeala originară, încălcarea poruncii de Adam, a antrenat decăderea tuturor urmaşilor săi şi degradarea întregii creaturi, făcând pe om din stăpân rob. Dar această degradare nu este definitivă, ci ea este chemată să înceteze atunci când omul însuşi va înceta să fie rău/urât şi tot ansamblul creaţiei va fi restabilit în ordinea lui primordială.

https://logosul.wordpress.com/apologet/?

“Să nu încerci să ajuți omul care nu-ți cere ajutorul” – Cele 12 notițe pentru mine însămi pe care sa le respect când voi fi în vârstă

Eu singură am decis să scriu, aceste rânduri pentru viitoarea “eu” nu pentru a amăgi scleroza sau a preveni demența senilă, căci în asemenea caz ele nu prea ar fi de ajutor. Dar sper că,stfel mă voi putea feri de anumite greșeli…

În copilărie și adolescență, ascultând dojenile maturilor, văzând, cum se ceartă părinții și cât de ridicol se comportă bătrânii, eu mă gândeam: “Când voi crește mare nu voi proceda niciodată așa cu copiii mei! Eu nu voi arăta, atât de penibil! Eu nu voi repeta, niciodată, aceste greșeli!”.

Dar după ani de zile, mi se întâmpla să-mi dau seama cu groază că de fapt, fac și eu aceleași lucruri: strig la copii, vorbesc banalități, țin minte supărările, le cer altora atenție și mulțumire… Dacă mi-aș fi amintit în acele momente ce atitudine aveam în tinerețe față de așa ceva…

Iată de ce am decis să scriu, această duzină de notițe pentru mine însămi care să cuprindă observațiile și experiența mea de viață de până acum. Sper că aceste idei îmi vor prin de bine peste 20-30 de ani, dacă voi mai fi în viață și dacă lumea asta nebună nu se va auto-distruge până atunci.

Așadar, dragă, atunci când vei îmbătrâni:

1. Nu dojeni, pe nimeni niciodată, chiar dacă ești sigură 100% că ai dreptate. Amintește-ți că atunci când erai tânără, sfaturile dojenitoare nu te-au ajutat cu nimic.

2. Nu încerca, să ajuți omul care, nu-ți cere ajutorul. Nu te impune, iritându-i pe cei dragi, iubește-i așa cum sunt și educă-i prin propriul exemplu, nu prin cuvinte.

3. Nu te văita! De sănătate, de vecini, de guvernare, de fonul de pensii. Nu te transforma în tanti aia, plicticoasă, de pe banca din curte.

4. Nu aștepta, mulțumire din partea copiilor. Reține: nu există copii nemulțumitori față de părinți, există părinți ridicoli ,care așteaptă mulțumiri pompoase.

5. Nu pronunța, fraze de genul: “Eu la vârsta ta”, “Eu ți-am dăruit anii mei…”, “Eu sunt mai mare și știu mai bine”. Asta e insuportabil!

6. Dacă, vei avea nepoți, nu le cere să ți se adreseze pe nume în loc de “bunica”, e penibil.

7. Nu irosi ultimii bani pe proceduri de întinerire. Trăiește-ți vârsta! Iar banii, mai bine investește-i într-o călătorie, interesantă.

8. Nu te admira în oglindă, nu-ți face complimente. Străduie-te să fii elegantă, nu “tânără”, asta e frumusețea vârstei tale.

9. Prețuiește-ți bărbatul, chiar dacă el a devenit un bătrânel grăsuț, neputincios și plicticos. Amintește-ți că el ,era cândva tânăr, puternic și vesel și probabil și el te ține minte când erai așa. Iar acum el e probabil unicul om care chiar are nevoie de tine.

10. Nu-ți irosi energiile și forțele sufletești pentru a fi “în rând cu lumea”. La bătrânețe e timpul perfect să faci doar ceea ce îți place cu adevărat!

11. Nu te învinui pentru lucrurile care nu au ieșit cum ai vrut. Acum nu mai poți schimba nimic, în schimb la timpul potrivit ai făcut tot ce ți-a stat în puteri.

12. În orice situație RĂMÂI DEMNĂ până la capăt! Fă tot posibilul, draga mea, asta e foarte important. Și ține minte: dacă ești vie până acum, înseamnă că Cineva a avut grijă de tine

RECENZIE A ROMANULUI ” SUFLET ȘI VIRTUAL”

3 martie 2019Ligia Seman

Un maestru al cărților scrise, profesor universitar și adept al filozofiei nihiliste, un singuratic care se izoleaza in mijlocul familiei cu scopul de a crea, in momente de criza va cauta sa- si găsească identitatea si echilibrul. Fiind atât de singur, neavând cu cine comunica, își creează un profil fals de facebook. Au loc discuții înflăcărate între personajul real Andrei Stejaru și personajul creat de el, pe care îl numește simbolic Oliver T. ( T. de la Twis, T. de la Travel, T. de la True și T. de la Te iubesc). În timpul acestor discuții, își face apariția un alt personaj virtual care se numeste simbolic : “ Altfel de ganduri”. Profesorul fi putut să afle cine este persoana îndrăzneața care se ascunde in spatele acestui profil, dar din dorința de a nu rămâne singur, acceptă această comunicare abstracată, ea fiind mai de dorit decat lupta izolată cu propriile-i temeri și întrebări chinuitoare pentru că sotia lui, singura ființă ce îl iubea si ce se jertfise o viata intreaga pentru el – se confrunta cu un diagnostic terminal.
Din pricina izolării scriitorului, a relațiilor defectuoase între părinți se naște o mare suferinta si sentimente de respingere în sufletul fiicei lor, Ziana care, fiind confruntată cu mari confuzii de identitate va ajunge dependentă de droguri, prostituată in virtual si apoi prostituată de lux in capitala Franței fiind înșelată că astfel va putea ajunge o celebritate în lumea modei sau a fimului.

“ Altfel de ganduri” este, de fapt strigătul disperat după ajutor al fiicei profesorului înainte de a se îndrepta spre drumul demoralizării. Culmea dramatismului este că ea este cea care îl îndrumă pe nihilistul convins spre ADEVAR căci asistentul universitar al profesorului este creștin si, înțelegând drama familiei Stejaru, va intervini prin virtual pentru a ajunge la inima Zianei. Profilul fals de facebook îndărătul căruia se ascunde Ziana este numit simbolic Altfel de gânduri căci tânăra caută să exprime ceea ce și-ar fi dorit să fie în interiorul ei.

În paralel cu destinul familiei Stejaru este urmărit destinul familiei Stoenoiu, cele două familii fiind într-o relație de amiciție. Mezinul familiei Stoenoiu se numeste Marcus și este prototipul copiilor care cresc cu tableta in mână, a generației DIGI. Neglijat de părinții ce sunt dedicați profesiei și câștigului financiar, Marcus ajunge dependent de computer, jocuri electronice, pornografie dupa ce va experimenta efectele dure ale respingerii anturajului și un abuz.

La stăruințele tatalui său, cu care este într-un conflict mereu nerezolvat, acceptă ședințe de consiliere. De la prima întalnire, înțelege cum consilierului îi pasa cu adevărat de el si de aceea își deschide inima căutând vindecarea si un drum în viata prin calea experimentată de consilier- CRUCEA LUI HRISTOS.

Cei care Îl reprezintă cu cinste pe Isus Hristos sunt tocmai aceia a căror viață a fost o ruină în trecut. Devenind făpturi noi în Hristos, inima lor arde de pasiune pentru smulgerea sufletelor din întuneric. Unul dintre aceștia este consilierul Gabriel care, în trecut, fiind devastat de legalismul religios, de neacceptarea adulților, a ajuns un tânăr rebel, dependent de droguri, cu sufletul sfâșiat în urma unor abuzuri repetate. Pentru că a experimentat iubirea divină care atrage și puterea eliberatoare a Cuvântului lui Dumnezeu, devine un consilier sensibil dedicat tinerilor dependenți pe care îi caută fie prin clădiri vechi, fie pe sub poduri sau în lumea internetului. Are chiar un grup pe internet numit sugestiv:” Interconectații deconectați”.
Este lung și dureros procesul eliberării de adicția de computer și pornografie, de jocuri electronice care promovează chiar demonicul prin auzirea vocii lui Lucifer. Vindecare sufletului sfâșiat din pricina abuzului a tânărului Marcus Stoenoiu, a sentimentelor de respingere, necesită multă iubire răbdătoare, strategii spirituale și psihoterapeutice care își vor atinge ținta doar prin lucrarea Duhului Sfânt. Una dintre strategiile care au atins special inima tânărului, s-a dovedit a fi metoda numită de psihologi ” a bate un cui”. Misiunea este încredințată de consilier tatălui lui Marcus care va avea parte de o remarcabilă convertire în urma unui accident pe drumul înzăpezit ce duce spre Vârful Răscrucea.

Tânărul nu înțelege eșecul datorat umanității tatălui său, noul convertit, drept urmare- hotărăște să evadeze de acasă cu scopul de a experimenta “ senzații tari” si pentru a o ajuta pe fata care a întâlnit-o în virtual, de care s- a îndrăgostit și care era implicată în prostituție. În drum spre Paris, Marcus, tânărul rebel și depravat are un vis în care Mântuitorul i se revelează. Dumnezeu se foloseste chiar de acest creier format pe computer pentru a- i descoperi tainele Sale ascunse, conform profeției din Ioel că în zilele din urma tinerii vor avea vedenii, visuri etc. În acest timp, însă părinții lui se rugau cu stăruință pentru el. Tânărul, cu mintea antrenată în coumnicarea prin computer, un fan al cărții Cosmos a lui Carl Sagan, având visul de a ajunge astronaut, prin intermediul acelui vis, îi este dat să experimenteze cea mai înaltă formă de comunicare cu Însuși Cuvântul. I se revelează societatea contemporană așa cum ar fi văzută în lumea spirituală: o apă întinsă unde plutesc bărci singulare. Falșii salvamari ai sufeletelor celor aflați în bărcile în derivă sau a celor ce se luptă cu înecul sunt aceia care sunt în acord cu legi ce aprobă avortul, căsătoriile cu persoane de același sex, eutanasia, filozofii false, literatură, filme, artă, mass media care promovează valori imorale. Pe malul stâng al acestei ape întinse se află biserica apostată care are în centru pe zeița Fortuna, iar pe malul opus se află crucea lui Cristos, așa cum e zugrăvită în tabloul lui Salvador Dali – Sfântul Ioan al Crucii. Reprezintă răstignirea lui Hristos, cum ar fi văzută prin ochii Tatălui și al Duhului Sfânt. La baza crucii este barca, pescarul și năvodul. Pe acest mal, gata fiind să asculte de Marea Trimitere, Marcus poate vedea Pescarii Războinici. Sunt prezentate luptele lor spirituale, sacrificul lor, uneori până la martiraj ce pare de neînțeles pentru Marcus, avântarea lor spre întinsa apă pentru a câștiga sufletele pierdute.

Pe acest mal, tânărul îl întâlnește pe Cristos care îl conduce spre baza crucii și apoi pe Scara Cerului. Experiența Scării Cerului, îl ajută să înțeleagă caracterul lui Hristos de a rămâne mereu prietenul său nedespărțit, Acel care în toate a fost ispitit ca și noi, Marele Preot care are milă de slăbiciunile noastre. Chiar dacă a avut momente de grele eșecuri în drumul spre eliberare, Cristos i-a rămas alături. Fiindu-i comunicate aceste adevăruri spirituale, tânârul vede cu alți ochi sensul luptelor, al sacrificiilor, al fiecăror renunțări la plăcerile efemere pentru a face voia lui Dumnezeu. Scara cerului cu suișurile și coborâșurile ei îl portă de fapt prin Cosmos dincolo de harta lumii – în lumea veșnică. Sufletele de acolo sunt prezentate ca făcând parte din galeria martorilor ce asistă la evenimentele ce se petrec pe pământ în vederea celei de a doua veniri a lui Isus Hristos, sărbătoresc credința și curajul și sunt triste pentru indiferența credincioșilor. Este interesant faptul că tânărul descoperă în locurile cerești mai multe grupuri de oameni contemporani cu el. Sunt aceia care spiritual sunt ascunși cu Cristos în locurile cerești. Unul dintre aceste grupuri este numit: Părinți în rugăciune din toată lumea pentru copii lor. Descoperă că au steaguri distincte care reprezintă țara unde locuiesc. Este copleșit descoperind steagul României și părinții lui ca fiind în acel grup. În urma acestei experiențe, tânărul își predă viața lui Cristos. Devine el însuși un adevarat misionar printre sufletele pierdute de pe străzile infame ale Parisului. Iubita lui din virtual – nu era alta decat prietena copilăriei lui – Ziana care se ascundea în spatele măștii numita Sandra.

Ziana se va înscrie la un centru creștin numit “ Raze de lumină” care, sub conducerea preotului Paul și a soției acestuia, se ocupă de restaurarea fetelor dependente de droguri si prostituție. Acolo, ea îl întâlnește pe Cristos, fiind cucerită de pilda fetelor care au fost asemenea ei, dar care au devenit mentore pentru cele care au nevoie de eliberare si restaurare.

Profesorul Andrei Stejaru, va trăi un adevărat martiriu cand va afla din jurnalul fetei lui despre calea infamă pe care ea a ales- o în viață în pofida educației bune, dar care l- a exclus cu totul pe Dumnezeu din ecuație. O mare influență nefastă pentru destinul fetei, în formarea gândirii ei, l- a avut conținutul cărților de literatură post modernistă în care este promovată imoralitatea și sunt aduse grave injurii la adresa credinței și principiilor creștine. Dar, profesorul împreună cu soția lui se vor converti la creștinism în urma unor mari lupte interioare si căutări deznădăjduite.

Finalul cărtii este un triumf – Ziana si Marcus devenind ucenicii lui Hristos – ascultă de Marea Trimitere și de aceea se vor alătura echipei formată de preotul Paul si soția acestuia pentru a salva sufletele pierdute, aflate în cea mai neagră deznădejde.
Preotul Paul și soția acestuia sunt o plidă de iubire asemenea celei aflate în inima Mântuitorului. Ei demonstrează că creștinismul autentic înseamnă a ieși din comoditatea ta, dintre zidurile bisericii și că e posibil să salvezi sufletele aflate chiar pe marginea prăpastiei iadului prin iubire perseverentă.

 

https://ligiaseman.wordpress.com/2019/03/03/recenzie-a-romanului-suflet-si-virtual/?

VIDEO – SUNETE precum MUGETUL satanei și un cer ROȘU au fost surprinse în Spania

În ultimii anii sunete înfricosătoare, metalice, uneori ca de trompete au tot fost surprinse în diverse locuri ale pământului. Deocamdată nu există o explicație exactă pentru ele. Doar se poate intui. Și doar timpul ne va lămuri.

Urmărind acest video este imposibil a nu asocia aceste sunete infricoșatoare cu iadul. Cu atât mai mult cu cât ele seamănă cu niște mugete sau răcnete fioroase. Iar cuvintele: “Fiţi treji, priveghiaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită”, par a deveni în prezent mai mult decât o realitate, menționeaza ortodox.ro

As vrea să vă readuc aminte că Domnul Hristos spunea: Apocalipsa 12:12 “De aceea bucuraţi-vă, ceruri și voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puţină vreme.”

Apocalipsa 12:9 Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ și împreună cu el au fost aruncaţi și îngerii lui.

Cum poti birui?

Apocalipsa 12:10- 12 ,,Și am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum au venit mântuirea, puterea și împărăţia Dumnezeului nostru și stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâșul fraţilor noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor și nu și-au iubit viaţa chiar până la moarte.”

În cazul în care l-ai ignorat pr Dumnezeu prin diverse motive, te sfătuiesc să-L primește Domnul Hristos în inima ta ca Domn si Stăpân. Rostește următoarea rugăciune:

Doamne Dumnezeule, îti multumesc pentru Jerta de la Golgota, îți mulțumesc pentru Isus Hristos care și-a dat viața pe cruce, îți mulțumesc pentru mila Ta mare! Îmi recunosc vina, sunt un om păcătos, te rog iartă-mă în numele Domnului Hristos. Doamne Hristoase azi te primesc ca Domn si Mântuitor în inima mea, îți mulțumesc pentru iertarea și jertfa Ta. Amin!

Să nu uităm că Dumnezeu este CREATOR restul sunt creaturi. Divolul este o creatură! Temeți-vă de Dumnezeu! Împotriviți-va Divolului si el va fugi de la voi!

https://sclipiri.ro/video-sunete-precum-mugetul-satanei-si-un-cer-rosu-au-fost-surprinse-in-spania/