Istoria  influentei omeneşti  în Biserică  Adevăr Istoric Documente şi date din Istoria Bisericii  de Nicolae Moldoveanu

download

Istoria  influentei omeneşti  în Biserică

 Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

 de Nicolae Moldoveanu

DIVERSE

EDIFICII – CLĂDIRI

Existenţa unor locaşuri creştine se constată de la sfârşitul sec. al II-lea. Numele locaşului era: “Casa de rugăciune”, “Loc de rugăciune” sau “Casa Bisericii”. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 156).

Edesa este unul din cele dintâi oraşe despre care se ştie că a avut un locaş de cult public (pe la anul 200), precum şi o şcoală creştină, în prima jumătate al sec. al II-lea. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 96).

Zidirea de biserici a început în sec. al II-lea. După alţi autori în sec. al IV-lea (I. Georgescu, Istoria Bis. Universale, pag. 50). Atunci au luat numele de bazilici.

Bisericile au fost construite după modelul palatelor imperiale (bazilici) sau după sălile de justiţie păgâne. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 241). Chiar cuvântul bazilică, înseamnă: “Casă împărătească”.

“Începând din epoca de pace inaugurată prin regimul lui Constantin cel Mare faţă de religia creştină, locaşul cultului ei este desemnat prin denumirea de bazilică. Scrierile creştine din primele secole nu folosesc acest termen… În epoca preconstantiniană însă, dar mai ales în veacul al III-lea şi chiar în cursul veacului al IV-lea, era mai frecventă formula casa Bisericii, sub care se înţelegea centrul social al comunităţii, adică, localul de adunare… Ca stil de construcţie, o astfel de clădire, nu se deosebea poate, de casele private.

Eusebiu de Cezarea: “Clădirile unde se adunau creştinii în primele veacuri se numeau «Case de rugăciune» şi nu biserici.” (Istoria Bisericii, Cartea 8, II, 1; Scrieri, Cartea I). I Despre numele “biserică” şi despre clădirea bisericilor, vezi: Biserica Ortodoxă Română, ian. I feb. 1966, pag. 170 – 176).

Termenul bazilica se întâlnea rar în primele trei veacuri, iar în însemnarea lui liturgică era chiar absent din limbajul creştin al acestei perioade. Se numeau bazilici în vremea aceea, locuinţele regilor, a împăraţilor, de unde îşi au şi numele, căci basilevs înseamnă “rege” sau “împărat”, (pr. prof. P. Vintilescu, Biserica Ortodoxă Română, 1966, pag. 170 -172, Elemente din istoria artei creştine).

Sf. Maxim Mărturisitorul. “Dumnezeu, Îngrijindu-Se preaînţelept de cei “providenţiaţi”, potrivit cu starea lor, mai Întâi i-a călăuzit pe oameni spre adevăr – prin timp, întrucât se cârmuiau după simţuri. În felul acesta S-a amestecat pe Sine în chip nevăzut în toate timpurile (umbre, simboluri) date poporului vechi, lucrând la înălţarea celor călăuziţi. A locuit, prin urmare, în Templul iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevărat, circumscriindu-Şi (mărginindu-Şi) prin această locuire în Templu, sfatul Său negrăit cu privire la povăţuirea tainică a celor “providenţiaţi”. Căci cel mai potrivit locaş al lui Dumnezeu este numai mintea (inima) curată.” (Răspuns către Ta la sie, la întrebarea 31).

Un mare pericol i-a pândit pe creştini încă de la începutul zidirii bisericilor. Omul firesc (nenăscut din nou) şi-a aţintit privirile asupra acestor clădiri, uitând adevărata Biserică a lui Hristos. În decursul veacurilor omenirea creştină s-a trudit la zidirea de clădiri frumoase (biserici de zid), uitând că biserica trebuie să fie o biserică vie. Cele mai groaznice războaie au fost în mijlocul omenirii zisă “creştină”, care se mulţumea doar cu locaşuri de închinăciune multe şi frumoase.

După învăţătura ortodoxă clădirea este considerată biserică. Forma, atât ca arhitectură cât şi organizarea interioară a fost concepută ca o copie a Templului Vechiului Testament. Altarul a luat locul “Sfintei Sfintelor”. (România Liberă, 1992, 21 martie, pag. 5, Altarul).

Sf. Chirii al Ierusalimului: “Când zicem Biserică, cu acest cuvânt nu înţelegem îngrădirea zidurilor, ci arătăm mai mult pe cei ce iubesc să se închine lui Dumnezeu… adică mulţimea credincioşilor.” (Nicodim Aghioritul, Hristaitia, pag. 469, Bucureşti, 1937).

Isidor Pilusiotul: “Altceva este Biserica (adunarea) şi alta casa în care se adună credincioşii, căci cea dintâi se alcătuieşte din suflete curate iar cealaltă din pietre şi ziduri.” (Nicodim Aghioritul, Hristaitia, pag. 469, Bucureşti, 1937).

Despre Ştefan cel Mare se spune că după fiecare război ridica câte o biserică (ca şi cum Dumnezeu ar fi fost mulţumit de moartea a zeci de mii de oameni atât din oastea adversă cât şi din propria oaste. Biserica clădită, chipurile, era o jertfă de mulţumire). Aşa înţeleg oamenii fireşti pe Dumnezeu şi Biserica.

Oamenii lui Dumnezeu, credincioşii adevăraţi, încă de la înfiinţarea locaşurilor de cult au avertizat pe creştini.

Sf. Efrem Şirul: “Nu locul mântuieşte pe om, ci libera lui voinţă. Strămoşul nostru Adam a căzut chiar în rai, iar Lot s-a păzit în Sodoma…” (Grădina de flori duhovniceşti, pag. 151, trad. din ruseşte).

Miniciu Felix, zice: “La ce voi zidi eu biserică lui Dumnezeu, dacă lumea, pe care a zidit-o El, nu-L poate încăpea?” (Octav. c. 32).

Origen (Celsus III, 34), zice: “Noi nu voim nici biserici, nici statui pentru Dumnezeul nostru.” (Farrar, Primele zile ale creştinismului, vol. 1, pag. 176), notiţa 6).

Sf Maxim Mărturisitorul: “Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini. El locuieşte într-o minte curată.” (Filocalia III, 115).

Sf Barnaba, zice: “Luaţi bine seama, pentru ca Templul Domnului să fie zidit în chip măreţ. Ascultaţi cum. Primind iertarea păcatelor şi nădăjduind în Numele Lui, ne-am înnoit, ca şi cum am fi fost făcuţi iarăşi de la început; pentru aceea în locuinţa noastră locuieşte cu adevărat Dumnezeu în noi.” (Epistola sf. Barnaba, cap. XVI).

EVANGHELIA

Obiceiul de a aşeza cartea (Evanghelia) pe pupitru în faţa altarului şi a citi, vine de acolo că în timpul primilor creştini (sec. III – IV), când hârtia de pergament putea fi procurată mai uşor, s-au scris multe din scrierile sfinte pe astfel de hârtie. Cărţile erau prea mari pentru a putea fi ţinute în mâini şi atunci a trebuit un suport de susţinere. (I. Georgescu, Istoria Bis. Univ.)

Creştinii au luat de la iudei obiceiul de a citi la serviciile divine anumite părţi din Sfânta Scriptură. (Studiul Vechiului Testament, Buc. 1955, pag. 4, Tip. Cărţilor bisericeşti).

ÎNCHINAREA LA RĂSĂRIT

închinarea la răsărit, este un obicei moştenit de la păgâni care se închinau soarelui, (comp. Ezechiel 8: 16).

CANOANE

Canoanele, zise “apostolice”, 85 la număr, nu sunt de origine apostolică. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 1, pag. 372 – 373).

INSTITUŢIA CANONICATULUI

Instituţia canonicatului, datează din sec. al IX-lea, întemeiată de Chrodegang. (I. Georgescu, Istoria Bis. Univ. pag. 50 – 51).

AGHIASMA

Aghiasma, sau apa sfinţită. Sfinţirea apei datează, după unii autori, din sec. al III-lea, iar după alţii din sec. al IX-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 1, pag. 424).

“Aghiasma, este un termen liturgic, însemnând “apă sfinţită” ce se dobândeşte prin binecuvântarea şi sfinţirea apei de către preot sau episcop în exercitarea aşa-numitelor “ierugii”, în care şi prin care se foloseşte puterea dată de Hristos ucenicilor Săi peste toate duhurile rele.

Prin “ierugii” se preamăreşte Dumnezeu şi se sfinţeşte atât omul, cât şi natura din jurul lui. Urmarea sau efectul lor este: îndepărtarea celui rău, apărarea de atacurile lui şi sfinţirea celor din jurul omului ca acesta să poată ajunge la mântuire, împlinirea unei “ierugii” stă în foarte strânsa legătură a pietăţii săvârşitorului cu cea a primitorului.

Săvârşitorul să fie credincios, cu inimă curată şi încrezător în ceea ce face, fiind atent la ce pronunţă, iar primitorul să fie pregătit de a primi ierugia, care de obicei se referă la lucruri, la persoane sau la diferite întâmplări din viaţa omului, pentru care se roagă Domnului.

O asemenea ierugie este şi sfinţirea apei sau aghiasma. Ea este de două feluri: aghiasma mică şi aghiasma mare.

Sfinţirea apei se ridică până la sfinţii apostoli şi este o slujbă instituită de sf. apostol Matei. (Dar unde scrie aşa ceva în Noul Testament???!!! n. n.)

Scopul aghiasmei este dobândirea sănătăţii şi îndepărtarea duhurilor necurate.

Aghiasma mare se face în ziua Botezului Domnului, după liturghie, şi se întrebuinţează la stropit şi la băut în primele zile după sfinţire.

După aceea se strânge cu multă evlavie şi se păstrează mai ales în Biserică, într-un vas de metal numit “aghiasmar” şi se dă celor ce nu se învrednicesc Sfintei împărtăşanii.

Aghiasma mică se face la diferite nevoi ale credincioşilor, la ziua întâi a fiecărei luni, în ziua de “Izvorul Maicii Domnului”, la intrarea în casă nouă sau chiar la punerea temeliilor casei şi a altor situaţii despre care am pomenit mai sus.

De menţionat că ierugiile sunt aşezate de Biserică şi se deosebesc de Sfintele Taine care sunt instituite de Hristos însuşi. Apoi Sfintele Taine sunt lucrătoare prin chiar îndeplinirea lor, pe câtă vreme ierugiile au efect numai prin credinţa deplină şi mărturisitoare a primitorului şi a săvârşitorului.

În felul acesta se dă viaţă la ceea ce spune ap. Pavel la 1 Corinteni 14:26 – “Toate spre zidire să se facă.” (Aurel Savin, “Termeni liturgici tălmăciţi”, în ziarul “România Liberă”, 30 mart. 1996, pag. 2)

COLINDUL

Cuvântul colind, vine de la coliridiane, însemnând: “plăcintărese”. (vezi explicaţia la coliridiane, cap. Partide şi erezii). I Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 121, şi notiţa 1).

TURTELE (vezi “Colindul”).

OUĂLE ROŞII

La romani era o sărbătoare a ouălor în cinstea lui Castor şi Polux, care, după Mitologie, au fost clociţi din două ouă făcute de Leda. În timpul aceastei sărbători oamenii alergau într-un cerc punând rămăşag cu ouă. Ouăle au fost privite şi de creştini ca simbol al învierii şi din această cauză le întrebuinţează la Paşti. (pr. Ioan Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, pag. 156 -157). Multe din obiceiurile păgânilor au fost creştinate, cum ar fi de ex. pluguşorul, paparuda, etc.

DOLIUL

Doliul, este un obicei evreiesc pe care l-au adoptat şi creştinii, (pr. Ioan Şt. Popescu, noţiuni Liturgice, pag. 142).

ÎNMORMÂNTAREA

Înmormântarea cu procesiune şi cu slujbă a luat fiinţă după anul 400. (E. Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 219).

COCOŞUL ŞI GĂINA

Cocoşul şi găina, ce se dau de rudele mortului, peste groapa acestuia, este un obicei păgânesc. Păgânii credeau că cocoşul are să vestească mortului ceasurile (timpul) şi are să alunge duhurile rele şi cu ciocul are să ţină cumpăna când vor fi cântărite păcatele.

Găina va merge pe cealaltă lume, scurmând prin spini, făcând loc sufletului să treacă, (pr. Ioan Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, pag. 143).

COPIII MORŢI

Concepţia ortodoxă în această problemă: “Câţi coconi (copii) ai creştinilor mor nebotezaţi, ca şi cei ai păgânilor, aceia nu merg în împărăţia cerurilor, nici în muncă, ci numai într-un loc luminos.” (Pravila de la Târgovişte, 1652, pag. 125, cap. 153).

BOCETUL

Bocetul mortului este un obicei păgân. Romanii, grecii şi alte popoare păgâne, aveau bocitoare, adică femei care făceau această slujbă, (pr. Ioan. Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, pag. 142).

STROPIREA CU VIN

Stropirea cu vin a mortului când este băgat în mormânt, a fost preluată de către creştini de la romani. Aşa că acest obicei îşi are originea în păgânism. El simbolizează iertarea păcatelor pe care Dumnezeu o dă mortului, (pr. Ioan Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, pag. 140).

CULTUL MORŢILOR

Spiritualitatea românească a păstrat una din cele mai arhaice modalităţi de a-i celebra pe cei dispăruţi. Nenumărate practici şi obiceiuri adânc înrădăcinate în conştiinţa fiecăruia dintre noi, ne determină a fi mereu împreună cu cei care fizic nu mai există.

Ce crede Biserica Ortodoxă în legătură cu înmormântarea: Slujba de înmormântare şi parastasele, pomenile şi alte obiceiuri, sunt o moştenire de la strămoşii noştri păgâni daci şi romani.

Iată ce scrie un teolog ortodox, în legătură cu înmormântarea: “În cultul ortodox, rugăciunea de iertare are formularea: «însuţi, Doamne, odihneşte sufletul adormitului (numele) în loc luminat, în loc de verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.» Prin expresia loc de verdeaţă ne trimite la cunoscutele “Câmpii elizee” din mitologie. Verdeaţa înseamnă răcoare (loc în care nu arde focul iadului). Folosirea apei – căratul apei la o familie – după înmormântarea mortului, are ca scop răcorirea sufletului omului mort şi potolirea setei în viaţa de dincolo. Pomenile îi slujesc ca hrană.” (Studii Teologice, 1990, nr. 4, pag. 85 – 99, “Refrigerium” în mitologia şi în istoria poporului român, de pr. prof. Ion Ionescu).

“…Trebuie, în orice împrejurare, să ne rugăm pentru cei adormiţi şi să aducem jertfe fără sânge, făcând milostenii, fiindcă morţii nu pot face asemenea lucruri prin ei înşişi.” (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Române, Bucureşti 1981, partea -, pag. 70).

Din complexul sistem al practicilor şi obiceiurilor reunite de cultul morţilor, “Moşilor” le revine un loc prioritar. Practicată pe întreg cuprinsul ţării, această datină este situată calendaristic în trei anotimpuri: iarnă, vară şi toamnă. “Moşii” se sărbătoresc în prima zi de sâmbătă de dinaintea Lăsatului secului de brânză, la Sânziene şi la Sf. Dumitru. Cu această ocazie, fiecare familie pregătea felurite bucate, vase şi chiar haine, spre a le împărţi celor care nu fac parte din neam, dar au prilejul, cu această ocazie de a le pomeni faptele.

Dintre cele mai reprezentative realizări, menţionăm categoria “oalelor de moşi”, lucrate în toate centrele ceramice ale ţării. Modelate într-o gamă tipologică şi ornamentală foarte bogată, aceste piese sunt nelipsite din ceremonialul obiceiului, fiind adevărate însemne simbolice ale “Moşilor”. Generaţii de-a rândul, olarii au lucrat şi lucrează încă aceste oale, ele fiind mult solicitate în obiceiurile de comemorare a strămoşilor.

Cu ocazia desfăşurării acestui ceremonial “Moşii”, femeile împart “moşi”, constând din: grâu fiert cu unt sau untdelemn, lapte sau brânză, colaci şi lumânări, însoţite de urarea: “Voi moşi strămoşi/ Să-mi fiţi tot voioşi/ Să-mi daţi spor în casă/ Cu mult pe masă/ Cu mult ajutor/ Cu mult ajutor/în câmpul cu flori.”

Grefată mult mai târziu pe această tradiţie, practica bisericii creştine a accentuat semnificaţia psiho-socială a “Moşilor” amplificându-le structura ceremonială pe linia diversificării bunurilor ce se împart cu această ocazie.

După învăţătura Bisericii Ortodoxe şi Catolică, cei vii trebuie să se roage pentru cei morţi (parastasele), ca să fie scoşi din iad şi aduşi în rai. (Dar pentru cei din rai pentru ce trebuie să te mai rogi? n. n.) “Familia celui decedat şi apropiaţii poartă doliu (unii mai mult, alţii mai puţin timp), în memoria celui dispărut. Este o formă de respect şi aducere aminte neîntâlnită la alte popoare.

Locuitorii Olteniei merg chiar mai departe şi aşează cruci sau alte monumente funerare, chiar pe zidul casei în care a locuit cel decedat, pentru ca spiritul lui să fie în continuare ataşat de locurile pe care le-a îndrăgit. Şi dacă popoarele antice aşezau în locurile de veci provizii considerabile, pentru ca mortul să aibă de mâncare şi de băut mult timp, românul (care a simţit şi el această nevoie) a fost ceva mai practic. Aşa au apărut pomenile, parastasele, căpeţelele, apa mortului, şi acea adăugire fantastică “Dumnezeu să-l ierte!”, de după fiecare pomenire a numelui celui decedat. Fiecare astfel de manifestare a iubirii şi a neuitării este însoţită de lumânări care au rostul de a lumina viaţa de dincolo a dispărutului.

Domnul G. I. a “făcut” războiul al doilea, pe aproape întreaga lui desfăşurare. S-a întâmplat, însă, ca în Cehoslovacia să cadă prizonier. Dintr-o regretabilă eroare, în loc să fie dat pe lista dispăruţilor, a apărut în jurnalele vremii ca fiind erou căzut la datorie. În mod firesc, acasă a fost jale mare şi, foarte credincioşi, membrii familiei au început a-i împărţi mâncare şi băutură de pomană. Vecinii şi săracii cartierului, beneficiarii pomenilor, spuneau în fiecare sâmbătă “Bogdaproste!” şi “Dumnezeu să-l odihnească! «Nu ştiam că acasă a ajuns ştirea că aş fi mort», declară domnul G. I. după atâţia ani, cu înfrigurare, de parcă totul s-ar fi petrecut ieri, «dar la un moment dat am început să bănuiesc. Şi iată de ce: niciodată sâmbăta nu mă puteam atinge de mâncarea pe care ne-o dădeau în lagăr.

Asta nu pentru că ar fi fost în alte zile prea multă şi consistentă, ci pentru că, pur şi simplu, mă simţeam sătul. Ba uneori, adulmecam chiar mirosul sarmalelor aburinde şi al cozonacilor. Aveam senzaţia unei imense împăcări cu mine, cu lumea, cu Dumnezeu. Şi parcă o lumină blândă mă inunda…»“ (Articol apărut în ziarul “România Liberă”, 7 martie,1994, pag. 10.

Pr. Victor Aga: “Colacii la mort, simbolizează jertfa adusă întru pomenirea celor morţi şi iertarea păcatelor lor. Colacii vămilor, vămeşeii, se fac şi se dau de pomană, spre a plăti cu ei vămile văzduhului, şi a uşura trecerea sufletului prin ele.” (Simbolica Biblică şi Creştină – Dicţionar Enciclopedic cu istorie, tradiţii, legende, folclor), pag. 70, Timişoara, 1935).

“Parastas,

Cuvânt de origine greacă ce defineşte rostul acestei slujbe: “mijlocire” sau “a veni în ajutor”, potrivit învăţăturii creştine, care arată că între cei vii şi între cei decedaţi se continuă o legătură şi comuniune vie, ce se exercită prin rugăciune, pentru fraţii noştri în credinţa şi nădejdea învierii. Rugăciunile celor vii vor să dobândească îndurare de la Dumnezeu şi iertare de păcate pentru cei decedaţi, înaintea noastră. (Pocăinţă după moarte? n. n.)

În privinţa aceasta sf. Ioan Hrisostom (sf Ioan Gură de Aur) scrie: «Nu în zadar se fac aduceri pentru morţi, nu în zadar rugăciuni, nu în zadar milostenii (…) Duhul Sfânt dorind prin acestea unul altuia să aducem folos (…). Vom aduce mângâiere în loc de tânguire, în loc de înfrumuseţarea mormintelor, prin milostenii, prin rugăciuni, prin aduceri, astfel ca şi ei şi noi să câştigăm făgăduinţele eternei fericiri, prin daruri şi iubirea de oameni a unuia născut Fiul lui Dumnezeu.»

Parastasul este forma prescurtată a rânduielii înmormântării mirenilor. Precum la înmormântare, tot aşa şi la parastas se aduce coliva, pâinea şi vinul simbolizând corpul şi sângele Domnului nostru Isus Hristos, din care să guste toţi cei ce iau parte la parastas (ca şi la înmormântare), căci această gustare este legătura noastră ca neam creştinesc, ca seminţie aleasă şi răscumpărată de Isus Hristos prin sângele vărsat pe cruce.

În rânduielile pomenirii morţilor figurează şi sărindarul (rugăciuni plătite preotului pentru cei morţi sau pentru cei bolnavi), un alt cuvânt grecesc, care are semnificaţia numărului 40, însemnând aducerea de daruri de pâine (prescuri) şi vin la 40 de proscomidii, pentru săvârşirea sfintei liturghii, slujitorii fiind îndatoraţi să facă pomenire în rugăciunile lor atât a celor vii care le-au adus, cât şi pentru morţii lor.

Precizăm că proscomidia este lucrarea Sfintei Liturghii, care se face în partea stângă spre nord a altarului, unde preoţii fac pregătirea darurilor pentru jertfa Domnului, pentru Sf. Euharistie şi consumarea lor.

Parastasul, deci, este o slujbă religioasă de pomenirea morţilor, prin intermediul preoţilor, reprezentând o legătură dintre cei vii şi cei morţi. De asemenea exprimă viabilitatea sufletului ca parte dumnezeiască, în planul mântuirii noastre, de la care nimeni nu este omis, fapt pentru care, în timpul liturghiei şi ieşirii cu Sfintele Daruri, preotul se roagă şi “pentru cei pentru care nu mai are cine să se roage.” (România Liberă, 13.01.96).

După învăţătura Bisericii Ortodoxe, morţii care au murit în păcatele lor, merg în iad şi de acolo pot fi mântuiţi prin parastase (pomeni) aduse de rudele rămase în viaţă, şi rugăciuni rostite de preoţi, acestea făcându-se la anumite date fixate de Biserica Ortodoxă. (Ortodoxia, 1982, nr. 3, pag. 356).

După învăţătura şi credinţa cultului ortodox, în iad sunt multe locaşuri şi în rai la fel: 

Pr. prof. Simion Radu: “Sfinţii, patriarhii, proorocii, apostolii, mucenicii, care au fost eroi ai credinţei şi au murit pentru ea, fericirea va fi mai mare decât pentru creştinii de rând, care au o răsplată mai mică. Răsplata se dă gradat după fapte şi merite personale. Aşa este şi în iad, unii sunt în talpa iadului; marii răufăcători ai omenirii, criminalii, batjocoritorii de Dumnezeu şi cele sfinte, etc. Aceştia vor fi în chinuri grele, în comparaţie cu cei care au făcut păcate uşoare.

…Dar Dumnezeu este Părinte bun şi milostiv şi poate schimba soarta celor adormiţi. El poate uşura chinurile şi suferinţele celor din iad, căci cei adormiţi au plecat din lumea aceasta cu un germene de credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi dacă cei vii de pe pământ se roagă lui Dumnezeu să le ierte păcatele făcute în această viaţă.

..Aceste rugăciuni se numesc parastase şi sunt de cel mai mare folos, pentru sufletul celor adormiţi, dar şi pentru cei vii care le pun…

…Parastasele sunt răspunsul inimilor credincioşilor de pe pământ, la strigătele după ajutor ale celor adormiţi şi dragi ai noştri, ca să fie iertaţi de păcate şi scoşi din chinurile iadului… Numai cel necredincios şi dur la inimă poate sta nepăsător la aceste strigăte, cel ce nu crede în Dumnezeu, în nemurirea sufletului şi în viaţa veşnică. Numai aceştia nu pun parastas, nu dau ajutor celor adormiţi.

…Sfintele parastase sunt fapte de binefacere, fapte de milostenie, faţă de sufletul semenilor noştri răposaţi care ne cer mână de ajutor şi scoaterea din chinurile iadului, să le uşurăm aceste chinuri, căci ei nu pot face nimic în acest scop…

…Pe lângă parastase, pentru binele şi fericirea celor dragi ai noştri, trebuie să facem şi rugăciuni particulare acasă, iar în duminici şi sărbători să aducem la sfânta biserică prescură, din care preotul pregăteşte darurile care se aduc jertfă nesângeroasă, la Sfânta Liturghie…

…Biserica a rânduit să facem parastase la 9 zile după deces, la 40 de zile, la 6 luni, la un an, doi ani, trei ani, până la al şaptelea an, iar după aceea în fiecare an la ziua morţilor, apoi în toate duminicile şi sărbătorile de peste an, cu prescură la sfânta biserică. În felul acesta ajutăm pe cei morţi să scape din chinurile iadului şi să ajungă fericiţi în rai…” (Mitropolia Ardealului, Sibiu,1983, nr. 3 – 4, pag 197 – 201, Despre parastase).

Pr. drd. Vasile Gordon, vorbind despre parastase subliniază: “În Biserica Ortodoxă se realizează o adâncă relaţie de comuniune între cei care fac parastasul şi cei pentru care se face parastasul. Coliva (care este nelipsită din cadrul paratasului) închipuie însuşi trupul mortului, căci grâul este hrana principală a trupului omenesc. Dar semnificaţia cea mai adâncă a colivei este comuniunea celor vii în jurul sufletelor celor morţi pentru care se face pomenirea…

…Pruncii, ne având păcate, vor fi primiţi, fără judecată în «sânul lui Avraam»… În ritualul înmormântării preoţilor, nu se plâng păcatele ca la laici, fiindcă slujitorii celor sfinte sunt mai drepţi…” (Glasul Bisericii, 1984, nr. 1 – 2, pag. 102 – 103).

Faţă de înmormântările simple, făcute în duhul Noului Testament, săvârşite de primii creştini, în cultul ortodox, înmormântarea este o ceremonie foarte complicată şi costisitoare.

Ce crede Biserica Ortodoxă în legătură cu înmormântarea:

Pr. Ghe. Răţulea: “Pomenile sunt şi ele un semn şi o dovadă de comuniune… comuniunea între cei vii şi se întăreşte legătura lor cu cei morţi…” (Mitropolia Ardealului, 1987, nr. 3, pag. 49, Comuniunea cu Biserica).

Biserica Romano-Catolică, are în învăţătura sa, dogma purgatoriului, adică o stare de mijloc între rai şi iad, loc de purificare morală în care sufletele se purifică prin pedeapsa curăţitoare, prin ajutoarele celor vii: milostenii, (parastase), rugăciunile preoţilor şi prin alte lucrări de pietate făcute pentru ei.

Biserica Ortodoxă spune că “Învăţătura despre purgatoriu nu are temei în Sfânta Scriptură (de parcă cele legate de cultul morţilor ale ortodoxiei, ar avea n. n.) şi că învăţătura aceasta e o doctrină străină de creştinism. Este o metempsihoză păgână spiritualizată… Din punct de vedere moral este dăunătoare, căci ea duce la nepăsare. Omul ştiind că în viaţa de dincolo îşi poate dobândi mântuirea, nu se simte îndemnat de a se feri, aici pe pământ, de păcate. El crede că acestea pot fi ispăşite în purgatoriu…” (Teologia dogmatică şi simbolică, voi 2, pag. 965 şi 967, Bucureşti 1958).

Sergiu Bulgakoff, renumit teolog ortodox: “Creştinismul primitiv este plin de tot sentimentul sfârşitului apropiat şi inevitabil: «Iată, Eu vin curând! Amin! Vino, Doamne Isuse!» (Apoc. 22:20). Aceste cuvinte de foc răsunau ca o muzică cerească în inimile primilor creştini şi le ridicau pe un plan “suprapământesc”, ca să spunem aşa. Aşteptarea unui sfârşit: imediat, tensiunea plină de bucurie, s-a pierdut natural în cursul istoriei. Acest sentiment a fost înlocuit prin acela, că viaţa noastră se termină repede prin moarte şi că o răsplată vine după moarte: îi Orient şi în Occident, escatologia a devenit mai severă şi mai sumbră. În acelaşi timp s-a dezvoltat în creştinism – in Ortodoxie mai ales – o venerare specială a morţii, destul de aproape de ideile Egiptului antic (există, în general, un fel de legătură “subterană” între pietatea egipteană şi Ortodoxie). Trupul mort este îngropat cu veneraţie, ca sămânţa învierii ce va să vină – şi ritualul însuşi al înmormântării este considerat ca o taină. Rugăciunea pentru morţi, pomenirea lor periodică, stabileşte o legătură între noi şi lumea cealaltă; orice trup mort se numeşte în limba liturgică “moaşte”, căci este capabil să fie glorificat… Rugăciunea pentru morţi, fie în cursul jertfei euharistice, fie în afară de liturghie, ocupă un loc important în Biserica Ortodoxă. Aceasta crede cu tărie în acţiunea reală a acestor rugăciuni. Ea poate să amelioreze starea sufletelor păcătoşilor şi să le libereze din locul de pustiire, să le scoată din iad… (Ortodoxia, Sibiu, 1933 cap. XVI, pag. 229 – 232).

Sergiu Bulgakoff, scrie: “Biserica Ortodoxă nu cunoaşte un purgatoriu ca loc, sau stare specială… cu toate acestea, nu se poate nega posibilitatea unei stări de purificare – idee comună Ortodoxiei şi Catolicismului… Escatologia (ultim, final, adică învăţătura despre realităţile ultime ale mântuirii) individuală a morţii şi a lumii de dincolo de mormânt a înlocuit, până într-o măsură escatologică generală a celei de a doua veniri,” Tot în această carte, la pag. 12, autorul scrie: “Epoca creştinismului primitiv abia se aseamănă cu epoca contemporană.” (Ortodoxia, Sibiu, 1933, XVI, 232).

“Purgatoriul e o invenţie introdusă de apuseni în escatologia creştină.” (Teologia dogmatică şi simbolică, vol. 2, pag. 967).

Dar, aşa cum s-a zis mai sus şi din citatul care urmează, Biserica Ortodoxă, prin învăţătura despre parastase, crede la fel cu Biserica Catolică. Iată citatul: “În ce priveşte credinţa că sufletele din purgatoriu pot fi ajutate prin mijlocirile celor vii, aceasta consună cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, cu deosebirea că, după învăţătura ortodoxă, aceste mijlociri se fac pentru cei din iad. (Teologia dogmatică şi simbolică, voi 2, pag. 967, Bucureşti, 1958.)

Cine are inimă de înţeles să înţeleagă! Oricum, adevărul nu este greu de priceput, dacă este bună-credinţă, punând citatele faţă în faţă şi, mai ales, cu învăţătura apostolilor – Noul Testament.

în Vechiul Legământ, Dumnezeu a pedepsit aspru pe poporul lui Israel şi pe conducătorii lui din pricină că au împrumutat de la păgâni diferite practici religioase, introducându-le în Templu şl în viaţa lor de fiecare zi. Nu s-au mulţumit cu ceea ce le dăduse Dumnezeu, ci au adăugat, cu gând bun, lucruri străine.

Aşa au făcut şi în creştinism. Anumiţi conducători au adăugat, rând pe rând, câte ceva la calea simplă a adevărului, lăsată de Domnul Isus în Noul Testament, ajungându-se la ceea ce se vede astăzi în cultele ortodox şi catolic.

Petre Vintilescu: Iată câteva însemnări din cartea acestui teolog ortodox, Cultul şi ereziile, pag. 102 – 103,, tipărită în anul 1926 la Piteşti: “Cinstirea rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor şl martirilor a căpătat un avânt deosebit, de când Constantin cel Mare a început să aşeze osemintele apostolilor şi ale altor sfinţi în bisericile construite de dânsul…

Fără îndoială, Biserica a avut mulţumirea să se adapteze în veacul al IV-lea unor împrejurări mai fericite pentru ea, împrejurări, care îi cereau o situaţie normală pentru o acţiune liberă şi nestingherită. Un proces de adaptare trebuia să se urmeze şi în domeniul liturgic, care, în timpul persecuţiilor, se desfăşurase redus la strictul necesar, într-o formă mai aspră, mai lesne de îndeplinit şi ferit de privirile poliţieneşti. Era, pe de o parte, o trebuinţă psihologică ca Biserica să-şi serbeze triumful printr-un seviciu divin plin de pompă şi de entuziasm, pentru care acum avea condiţii prielnice, iar pe de altă parte trebuia să se înfăţişeze cu un exterior demn de o Biserică liberă, cu cele mai vădite veleităţi de misiune în masa adepţilor templelor păgâne din imperiu.

Dezvoltarea aceasta liturgică privea deci exteriorul sau obiectivitatea fenomenală necesară unui plus deosebit acum al vieţii religioase creştine, pe care Chateaubriand pare că a înţeles-o, când afirmă că «tămâia, florile, vasele de aur şi de argint, lămpile, sfeşnicele, coroanele, lumânările, pânza de in, mătasea, cântecele, procesiunile, trecuseră de la templele învinse la altarul triumfător. Păgânismul încearcă să împrumute de la creştinism dogmele şi morala sa; creştinismul a luat din păgânism podoabele sale.»“

Aici nu mai trebuie nici o explicaţie. Adevărul istoric este limpede. Greşeala s-ar părea că este a Duhului Sfânt, care n-a ştiut ce trebuie Bisericii lui Hristos, şi a venit omul, cu părerile lui “bune” să completeze. Vai, vai, vai, unde duce neascultarea de Dumnezeu! Satana a vrut să ajute pe Hristos ca să cucerească lumea. Oare acesta-i gândul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului, ca să-l aducă la starea unde se află astăzi lumea aşa zisă creştină? Aşa trebuie să arate Trupul lui Hristos?

Sf. Ioan Damaschin, vorbind despre moarte, o aseamănă cu căderea îngerilor. El spune: “Precum îngerii după cădere nu mai au posibilitatea dea se pocăi şi de a reveni la starea de sfinţenie de la origine, tot aşa nici oamenii nu se mai pot pocăi după moarte şi ei înşişi nu-şi mai pot ajuta cu nimic pentru îmbunătăţirea sorţii.” (Dogmatica, II, 4, pag. 66, Bucureşti 1933, trad. de D. Fecioru).

Sf. Ioan Gură de Aur. “Ca nu cumva plecând de aici neîndreptăţiţi (nemântuiţi), să suferim pedeapsa cea mai de pe urmă. Dacă în viaţa aceasta vom arăta sârguinţă, fie chiar cât de mică, vom câştiga foarte mult, iar de nu vom avea nici o grijă, şi vom pleca de aici fără să fim buni, apoi chiar dacă ne-am pocăi acolo cât de mult, totuşi la nimic nu ne va folosi. Căci trebuie să te lupţi în timp ce te găseai înăuntru valurilor, iar nu după ce s-a isprăvit viaţa aceasta, să plângi şi să te boceşti fără nici un folos, după cum făcea bogatul din Evanghelie…” (1 Cor. Omilia 23, pag. 314, trad. de arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908).

Sf. Simeon Noul Teolog: “…După moarte nu mai există nici o lucrare pentru tine, prin care să obţii purificarea.” (Studii Teologice, 1956, pag. 432, Logos, cap. I).

Aceiaşi părere are şi sf. Asterie al Amasei, când zice: “Atunci este folositoare pocăinţa când are putere pocăitul să se îndrepte.” (Omilii şi predici, pag. 46).

Chiar după mărturisirea acestor mari învăţători ai Bisericii Ortodoxe, parastasele sunt o erezie, şi nu mică.

Ne apropiem de adevăr fugind de minciună.

Dragul meu, dacă tu eşti creştin, dovedeşte lucrul acesta prin ascultarea de Domnul Isus Hristos, de adevărul Cuvântului Său scris. Neascultarea de adevăr este moarte. Vrei tu să te pierzi, trăind în minciună? Nu tăvăli adevărul în pesmetul intereselor tale, sau ale grupului din care faci parte, că-l vei strica sigur, şi nu-l vei mai putea înţelege nici odată. Crede de spune Domnul Isus şi apostolii Săi, şi vei fi mântuit. Slăvit să fie Domnul!

Sf. Ioan Gură de Aur: “Ce s-ar putea spune despre obiceiurile introduse la moarte… despre acele planşete pe la morminte, despre îngrijirea cea mare pentru monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre observaţiile zilelor? Spune-mi. Şi cum să nu fie dovada celei mai de pe urmă nebunii? (1 Cor. pag. 165, Omilia XII).

În legătură cu cei morţi şi cultul adus lor redăm şl în continuare câteva obiceiuri:

Obiceiul de a spăla şi a unge pe cel mort la toate încheieturile, este un obicei roman. (Eneidele lui Virgiliu, VI, 219 – 220).

Închiderea ochilor celui mort este tot un obicei roman. (Tristele lui Ovidiu, III, 43).

Punerea monedei pe gura sau în mâna mortului e tot obicei roman păgân, ca obol cuvenit lui Churon pentru trecerea sufletului peste râul Acheron. (Juvenal, III, 265).

Sărutul celui mort de către rude e tot obicei păgânesc roman.

Obiceiul de a arunca cu pământ în mormânt e tot de la romani. Când aruncau cu pământ ziceau: Sittibiterra levis, adică: “Să-ţi fie ţărâna uşoară.”

Doliul şi despletirea părului la femei, este tot de la romani.

Pomenile pentru cei morţi este obicei păgânesc

Sunt moştenit de la romani: novemdialia, adică pomeni la 3, 7, 9, 20, 30, 40, de zile, pentru manes, adică pentru umbrele sufletelor. Aceste pomeni se mai repetau la 10, 20, şi 30 de ani de la moarte şi se făceau cu mâncări, băuturi şi cu coroane de flori. Adevărul este numai unul pentru orice lucru – nu sunt două adevăruri.

Adevărul mântuirii omului şi a trăirii lui ca mântuit (urmaş al lui Hristos), este cel arătat în Noul Testament.

Sfânt şi moral este numai adevărul, iar adevărul Bisericii lui Hristos este Cuvântul Lui scris de sfinţii apostoli. “Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea.” (Colos. 3:16).

PALATUL VATICANULUI

Palatul Vaticanului a fost zidit sub patronajul papei Simah (489 – 514), pe culmea Vatican. Totuşi papii au continuat să locuiască în vechiul lor palat Lateran, până în anul 1377.

BIBLIOTECA VATICANULUI

 Biblioteca Vaticanului a fost înfiinţată de către papa Nicolae al V-lea, în anul 1453.

CAPELA SIXTINĂ

Capela Sixtină, a fost înfiinţată de papa Sixtus al IV-lea, care a ocupat scaunul papal între anii 1471 – 1484. Cunoscuţii pictori Rafael şi Michelangelo sunt cei care au împodobit Capela Sixtină cu arta lor.

MUNTELE DE PIETATE

Muntele de pietate era numele unor instituţii de credit înfiinţate de Biserica Catolică pentru ajutorarea săracilor. Cel dintâi institut de natura aceasta a fost întemeiat în anul 1468.

UNIVERSITĂŢILE

Universităţile sunt creaţia Evului Mediu, cam pe la jumătatea sec. al XIII lea. Prima universitate a fost înfiinţată la Paris. După modelul ei s-au înfiinţat multe universităţi în diferite oraşe ale lumii.

Sorbona (Universitatea din Paris) fondată în anul 1257, a primit numele de la capelanul lui Ludovic al IX-lea, Robert Sorbon.

În sec. al XIII-lea se generalizează titlurile de: Baccalaureus, Licentiatus, Magister, Doctor.

DUELUL

Duelul, a fost introdus de Biserica Catolică în sec. XI – XII. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 2, pag. 405).

INDULGENTELE

Indulgenţele au fost introduse de papa Bonifaciu al VIII-lea, în sec. al XIII-lea (indulgenţe jubilare). Indulgenţele sunt nişte bilete prin care papa asigura iertarea păcatelor şi loc în rai).

INCHIZIŢIA

Inchiziţia, (denumirea vine de verbul latin inquirere, care înseamnă “a ancheta”) instituţie înfiinţată pentru combaterea ereziilor. A fost decretată la Sinodul din Toulouse (1229), la sfârşitul războiului împotriva albigenzilor. Episcopul era dator ca în fiecare comună să încredinţeze unui preot şi la 2-3 laici (credincioşi) cercetarea ereticilor. Dacă nu-i puteau aduce în biserică, să-i dea pe mâna autorităţilor care-i condamna la moarte.

Papa Grigorie al IX-lea a încredinţat inchiziţia Ordinului călugăresc dominican. Pentru a stoarce mărturisiri de la “eretici” se întrebuinţau torturi groaznice.

La început, inchiziţia era numai un mod de procedură penală inaugurat de papa Lucius al III-lea (1181 – 1185) şi adoptat de Inocenţiu al III-lea (1198 -1216) şi apoi de Sinodul al IV-lea Lateran.

Pedepsele aplicate erau foarte grele. Şi morţii erau scoşi din morminte şi arşi pe rug.

Referindu-se la inchiziţie, Tertulian zice: “Ferească Dumnezeu, ca o religie divină să se răzbune prin focul omenesc, ori să se plângă de suferinţele, la care le este pusă răbdarea. (Apologeticum cap. XXXVII, pag. 153).

HUGHENOŢI

Hughenot, vine de la cuvântul german Eidgenosen şi înseamnă “partizani juraţi”. Aşa s-au numit în Franţa urmaşii lui Calvin, care au fost măcelăriţi de catolici în noaptea sf. Bartolomeu. (1572)

PREDICAREA

Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu numai de către preoţi a fost decretată de Sinodul Tridentin, 1542 – 1563 – (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 223).

RĂZBOAIELE RELIGIOASE

Cruciadele, au început în anul 1099 şi s-au terminat în anul 1261. Au fost patru cruciade.

Cel dintâi război religios în Europa a fost între anii 1209 – 1229 (20 de ani), purtat de catolici (Simion Manfort, a fost conducător) împotriva albigenzilor.

Războiul de 30 de ani (1618 – 1648) a fost de asemenea război religios, dus de regii iezuiţi germani Rudolf al II-lea şi apoi de succesorul său Ferdinand al II-lea, împotriva reformaţilor.

ORDINELE CAVALEREŞTI

în sec. al XIII lea încep ordinele cavalereşti, când pornesc marile cruciade. Spre deosebire de preoţi, cavalerii îşi însuşeau şi călăria, lupta cu sabia, etc.

Cel mai vechi Ordin cavaleresc era al “Ioaniţilor” (Cavalerii de Malta), întemeiat de nişte negustori italieni în anul 1048. Ei se numesc după capela închinată Sf. Ioan Botezătorul. Purtau manta neagră cu cruce albă.

MĂRTURISITORII

Creştinii din primele veacuri, care înfruntau pe cei ce îi prigoneau în mărturisirea cu curaj a credinţei drepte, erau numiţi mărturisitori. Ei se deosebeau de creştinii martiri (care mureau pentru Evanghelie) prin faptul că li se răpeau averile, erau destituiţi din diferite slujbe, fără să fie omorâţi.

ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI

Împărăţia de o mie de ani, a provocat discuţii încă de pe timpul ap. Ioan. Totuşi majoritatea credincioşilor credeau în ea şi aceasta se poate dovedi prin enumerarea a câtorva din marii învăţători creştini din secolele I, II, III, IV, începând cu apostolul Ioan. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească; Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, voi. 3; Ioan G. Coman, Patrologie.

–  Barnaba (colaboratorul ap. Pavel),

–  Papias (ucenic al ap. Ioan),

–  Policarp (ucenic al ap. Ioan),

– Irineu (episcop, sec. al II-lea, ucenic al lui Policarp, socotit părintele teologiei creştine),

–  Iustin Martirul (primul filozof creştin),

–  Apolinarie (episcop de Ierapole),

–  Nepos (episcop din Egipt),

–  Evagrie Ponticul,

–  Tertulian,

–  Victorin de Pettan,

–  Lactanţiu,

–  Origen,

–  Grigorie de Nissa (numit “Stâlpul Ortodoxiei”).

Fiindcă Apocalipsa scrisă de sf. ap. Ioan arăta lămurit că va fi împărăţia de o mie de ani, unii episcopi, pentru a combate acest adevăr, s-au dedat la atacuri grosolane împotriva Apocalipsei, spunând că nu sf. ap. Ioan ar fi autorul ei, ci ereticul Cerint (care de asemenea susţinea ideea împărăţiei de o mie de ani), sau un oarecare Ioan din Asia.

Sf. Barnaba în epistola sa, zice: “«Dacă vor ţinea fiii Mei sâmbăta, voi vărsa milostivirea Mea peste ei.» (Ier. 17:24 – 25). Despre sâmbătă vorbeşte Scriptura la începutul creaţiei? când zice: «În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea…» (Fac. 2:2). Luaţi seama, copii, ce înseamnă: «Şi-a sfârşit lucrarea în şase zile.» Aceasta înseamnă, că Domnul va sfârşi totul în şase mii de ani; căci ziua înseamnă la El o mie de ani… Aşa dar, copii, în şase zile, adică în şase mii de ani, toate se vor sfârşi.” “Şi S-a odihnit in ziua a şaptea.” (Epistola sf. Barnaba, cap. XV).

EXPLICAREA UNOR CUVINTE

*Axion, cuvânt grecesc, însemnând “vrednic”. Irmos, Imnul Născătoarei.

*Canon, cuvânt folosit de Biserică ca termen tehnic începând cu sec. al IV-lea. (Studii Teologice, 1969, nr. 3 – 4, pag. 199, Canonul Sfintei Scripturi).

*Ceaslov, înseamnă “Ceasurile canonice”, adică rugăciunile la diferite ore din zi sau noapte, adunate într-o carte.

*Celibat, înseamnă “Necăsătorit” de la latinescul “coelebs”.

*Escatologie, se numeşte doctrina despre viaţa de apoi.

*Eulogie, (termen bisericesc), înseamnă “Binecuvântare”

*Filocalie, înseamnă “Iubire faţă de ce este frumos”. Aşa se numea opera scrisă de Vasile cel Mare şi Grigorie de *Nazianz, în care au adunat tot ce li s-a părut mai frumos din scrierile lui Origen.

*Hagiograf, autor care se scrie vieţile sfinţilor.

*Litanie, înseamnă “Rugăciune” sau “Ieşire la rugăciune”.

*Metempsihoză – concepţie mistică despre transmigraţia sufletelor după moarte în vederea purificării.

*Neofit, înseamnă “Botezat de curând”.

*Panaghie, înseamnă “Preasfânt”.

*Proscomidie, înseamnă “Pregătirea pâinii şi vinului pentru împărtăşanie”.

*Protosinghel, grad monahal, inferior arhimandritului.

*Singhel, grad în ierarhia bisericească, inferior protosinghelului.

*Recviem (Requiem, în latină), se numeşte slujba în Biserica Romano-Catolică pentru pomenirea unei persoane decedate.

*Societatea Britanică pentru Răspândirea Bibliei, a fost înfiinţată în anul 1804, sub influenţa Mişcării Metodiste.

ADEVĂRUL

“Acel lucru este mai adevărat, care e mai vechi şl acel lucru este mai vechi care e de la început şi acel lucru este de la început care vine de la apostoli şi de la Domnul.” (Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L. II, col. 366).

“N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos.” (Prov. 30:6)

“Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi.”(Proverbe 22:28)

“Sunt unii care mută hotarele…”(Iov 24:2),

“Noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi.” (2 Cor. 2:17)

“Să nu treceţi peste «ce este scris».” (1 Cor. 4:6)

http://damianion.wordpress.com/istoria-influentei-omenesti-in-biserica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/istoria-influentei-omenesti-in-biserica/

Canonul Bibliei

download

Canonul Bibliei

 Cuprins

 Remarci de sumar

  1. Vechiul Testament evreiesc/protestant(pseudographa este marcată cu *)
  2. Vechiul Testament Greco-Catolic

Lista (arată plasarea cărţilor deuterocanonice, marcate cu *)

Descrierea cărţilor catolice deuterocanonice:

  1. Cărţi adiţionale ale Vechiului Testament în canonul Ortodoxiei din Est
  2. Cărţi adiţionale în canonul bisericii Monofisite etiopiene
  3. Apocrifa Vechiului Testament
  4. Canonul Noului Testament
  5. Apocrife creştine adiţionale, listate după gen

Manuscrisele creştine timpurii şi cărţile disputate

Argumente privind cărţile catolice deuterocanonice

Argumente referitoare la cărţile deuterocanonice ortodoxe

Remarci de sumar

Există 66 de cărţi în canonul Protestant şi 72 în canonul Catolic. Prin comparaţie, cele 42 de cărţi listate mai jos (dezbătute printre evrei şi creştinii timpurii şi/sau considerate canonice de diferite grupări de creştini antici care au supravieţuit până în prezent) care ar putea fi considerate controversate:

Evrei Păstorul lui Hermas 1 Esdras
3 Corinteni 1 Clement 2 Esdras
2 Ioan 2 Clement Rugăciunea lui Manase
3 Ioan Înălţarea lui Isaias Tobit
2 Petru Cartea lui Enoh Scrisoarea lui Ieremia
Iacov Cartea Jubileelor Adăugări Greceşti la Daniel
Iuda Lupta lui Adam şi Eva Sirah
Apocalipsa Înţelepciunea lui Solomon Estera
Epistola lui Barnaba Baruch Adăugări Greceşti la Estera
Didache Iudit Eclesiastul
Faptele lui Sf. Pavel 1 Macabei Cântarea Cântărilor
Apocalipsa lui Petru 2 Macabei Proverbe
Constituţiile Apostolice 3 Macabei Ezechiel
Evanghelia Evreilor 4 Macabei Psalmul 151

Biserica timpurie nu avea acordul răspândit asupra cărţilor Noului Testament până la finalul celui de-al 4lea secol (Conciliul de la Hippo în 392, al 3 lea Conciliu de la Cartagina în 397, şi al 6 lea Conciliu de la Cartagina în 419), şi chiar atunci acesta nu era un acord doar în Vestul Mediteranean, anume, canonul nu a fost în final stabilit printr-un conciliu ecumenic până în 1546. Faptul este că canonul Bibliei nu era un subiect care îi diviza pe creştini destul de mult ca ei să decidă materia până la apariţia Protestantismului în 1546. Au existat, totuşi, în decursul primelor 15 secole de creştinism numeroase controverse larg răspândite referitoare la natura lui Hristos şi Trinitate şi Sacramente, care au fost stabilite într-o serie de concilii ecumenice care au fost numite să decidă în mod nereformant aceste întrebări (de exemplu I şi II Nicea, I şi II Constantinopole, Efes, Calcedon, I-IV Lateran, Florenţa). Faptul că dezacordurile cu privire la canonul biblic a continuat în cadrul şi după cel de-al 4lea secol se poate vedea din următoarele:

Codexul Vaticanus (secolul al 4lea) are Înţelepciunea, Sirah, Iudit, Tobit, Baruch şi Scrisoarea lui Ieremia.
Lista Cheltenham (secolul al 4lea): lista are cele 4 evanghelii canonice, 13 epistole Pauline (cele canonice minus Evrei), Fapte, Apocalipsa, 1 Ioan şi 1 Petru.
Codexul Sinaiticus (secolul al 4lea): include cărţile evreieşti ale Vechiului Testament plus Tobit, Iudit, 1 şi 4 Macabei, Înţelepciunea şi Sirah, precum şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament plus Păstorul lui Hermas şi Epistola lui Barnaba la sfârşit.
Codexul Alexandrinus (secolul al 5lea): are cărţile evreieşti ale Vechiului Testament pus Baruch, Scrisoarea lui Ieremia, Tobit, Iudit, 1-4 Macabei, Înţelepciunea şi Sirah, precum şi cele 27 cărţi ale Noului Testament plus 1 şi 2 Clement.
Codexul Claromontanus (secolul al 6lea): omite Filipeni, 1 şi 2 Tesaloniceni şi Evrei şi include Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Hermas, Faptele lui Pavel şi Apocalipsa lui Petru (Hartono, „Canonul Noului Testament”).

Faptul că creştinii nu au considerat canonul o chestiune importantă până în secolul al 16lea este o evidenţă puternică că oricare formă de Creştinism care necesită un punct esenţial ca să existe un canon clar definit trebuie să fie o formă diferită de Creştinism decât cel care a existat în oricare timp în cadrul primelor 16 secole ale istoriei creştine. În plus, nu avem tradiţii puternice de autoritatea apostolică pentru toate scrierile Noului Testament din timpul secolul al 2lea înainte. Din contra, Apocalipsa a fost abia admisă şi a fost pretutindeni disputată pentru secole. Epistola către Evrei cu atât mai puţin, alături de Iacov, Iuda, 2 Petru, şi 2 şi 3 Ioan. Majoritatea creştinilor moderni vor fi de acord că Evrei şi Apocalipsa sunt importante pentru creştinism. La fel Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Hermas, Didache, şi Evanghelia Evreilor au fost larg acceptate ca autoritare, şi citite în biserică. Evidenţa solidă a stării confuze a canonului în Biserica timpurie este descoperit în următoarele fapte uşor verificabile:

Marcion (c. 150) a listat un „canon” care consta din Evanghelia după Luca (editată) şi 10 epistole Pauline la care el s-a referit ca Evanghelia Apostolului.
Evanghelia după Ioan a fost înceată în câştigarea acceptării universale deoarece prima sa Citare Patristică provine de la scriitorul gnostic Basilides şi primul comentariu asupra acesteia a fost scris şi popularizat de gnostici.
Evanghelia lui Petru a fost citită şi apreciată de creştini în secolul al 2lea şi citată de Iustin Martirul.
„Fragmentul Muratorian” (numit după L. A. Muratori care a publicat lista, copiată dintr-un codex din secolul al 7lea) oferă o listă de cărţi acceptate în Roma din c. 180-200 care includ cărţile Vechiului Testament plus Înţelepciunea lui Solomon. Noul Testament constă din cele 27 de cărţi ale noastre mai puţin Evrei, Iacov, 1 şi 2 Petru. Apocalipsa canonică a lui Ioan este pusă alături de Apocalipsa necanonică a lui Petru. Fragmentul atestă despre poziţia foarte favorabilă şi poate canonică a Păstorului lui Hermas la Roma, deşi conclude că aceasta poate fi citită însă nu dată la oameni. Fragmentul afirmă că Epistolele Pauline către laodiceni şi alexandrinieni sunt falsificate.
Tatian a citat din Evanghelia Evreilor ca o sursă de încredere referindu-se la o lumină care a strălucit la botezul lui Isus.
Diatesaronul (armonizarea cronologică a lui Tatian a celor patru Evanghelii canonice într-o ordine cronologică) a fost folosit ca un înlocuitor pentru evangheliile canonice din biserica siriană până devreme în secolul al 5lea când s-a renunţat la acesta (şovăitor) în favoarea celor 4 evanghelii separate.
Irineu a citate pe Hermas ca scriptură, la fel ca şi Origen şi Ciprian.
Conciliul provincial de la Laodicea (363) a exclus Apocalipsa, aşa cum a făcut şi Cyril la Ierusalim (m. 386) şi Grigore din Nazianzen.
Origen (185-2543) a listat doar Scrisoarea lui Ieremia din cărţile deuterocanonice în catalogul său al Vechiului Testament, deşi scrierile sale citează cărţile deuterocanonice ale Vechiului Testament ca Scriptură şi el a apărat inviolabilitatea lui Tobias, Iudit, şi fragmentele din Daniel în scrisoarea sa a lui Julius Africanus. El listează două categorii de cărţi ale Noului Testament: nedisputate (4 evanghelii, Fapte, epistolele Pauline, 1 Petru, 1 Ioan şi Apocalipsa) şi disputate în Biserică deşi el însuşi le-a acceptat ca Scriptură (Evrei, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iacov, Iuda, Didache, Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Hermas, şi probabil Evanghelia Evreilor). Origen a fost primul scriitor cunoscut care a menţionat 2 Petru.
Ciprian (secolul al 3lea) a inclus toate cele 27 cărţi ale noastre cu excepţia lui Evrei, 2 Petru, Iacov, şi Iuda. El a recunoscut şi Păstorul lui Hermas şi a considerat Didache o lucrarea apostolică autentică de asemenea.
Lucian din Samosata, un fondator al şcolii exegetice din Antiohia a exclus Apocalipsa, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan şi Iuda.
„Canonul lui Mommsen”, un manuscris din secolul al 10lea din Africa de Vest original din c. 360 conţine o listă cu cele 27 cărţi ale Noului Testament excluzând Evrei, Iacov şi Iuda.
Theodore de Mopsuestia a respins toate Epistolele Catolice.
Eusebius, episcop de Cezarea (314-339) a oferit trei liste: recunoscute universal (4 evanghelii, Fapte, 14 epistole Pauliniene incluzând Evrei, 1 Ioan, 1 Petru şi Apocalipsa), disputate de un fel superior (Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan) şi disputate de un fel inferior (Faptele lui Pavel, Păstorul lui Hermas, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba, şi Didache). El personal a respins Apocalipsa necanonică.
Amphilochius de Iconium (secolul al 4lea) a oferit o listă a celor 27 de cărţi ale noastre, însă a declarat că Evrei, 2 şi 3 Ioan, 2 Petru, Iuda şi Apocalipsa erau toate contrafăcute.
John Chrysostom (Episcop de Constantinopole 397-407) a exclus 2 Petru, şi 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa.
Tertulian a considerat cartea lui Enoh inspirată la fel cum o face şi Biserica Abysiană până în prezent (alături de Jubilee, Misterele Cerului şi ale Pământului, Lupta lui Adam şi Eva şi Înălţare lui Isaia).
Estera a fost respinsă de către Părinţii creştini conducători în secolul al 4lea: Melito (~170), Atanasie (367), şi Grigore de Nazianus (c. 330-390).
Până în secolul al 5lea, canonul Noului Testament al Bisericii siriene a inclus doar 4 evanghelii sau Diatessaron, Fapte şi cele 14 epistole Pauline (cu Evrei), plus 3 Corinteni. În perioada timpurie a secolul al 5lea, Iacov, 1 Petru şi 1 Ioan erau acceptate. În 508, parte din Biserica siriacă a acceptat întregul canon de 27 de cărţi.
Sf. Hipolit (m. 236) comentează asupra capitolului Susana, după ce citează Înţelepciunea ca lucrarea a lui Solomon, şi întrebuinţează ca Scriptură Sacră Baruch şi Macabeii.
În 367, o listă întocmită de Atanasie (Episcop de Alexandria) se potriveşte cu cele 27 de cărţi ale Noului Testament al nostru pentru prima dată, însă opinia sa era doar una din multe. În plus, el a inclus Baruch şi Scrisoarea lui Ieremia din cărţile deuterocanonice dar a omis Estera. El a mai listat drept cărţi rânduite pentru citire către catehumeni pentru edificare şi instruire: Înţelepciunea lui Solomon, Eclesiastul, Estera, Iudit, Tobias, Didache, Păstorul lui Hermas; toate celelalte sunt apocrifa şi eretice (Epistolele Festive). Grigore de Nazianzus (c. 330 – 390) a urmat această listă a Vechiului Testament a lui Atanasie.
Conciliul local de la Laodicea (c. 363) a inclus pe Baruch şi Scrisoarea lui Ieremia din cărţile deuterocanonice dar a inclus pe Estera şi a exclus Apocalipsa din cărţile acceptate ale Noului Testament.
Cyril (Episcop de Ierusalim, 348-386) a urmat lista lui Origen a Vechiului Testament însă a inclus Baruch şi a exclus Apocalipsa din Noul Testament.
Grigore din Nazianzen a exclus şi el Apocalipsa din Noul Testament.
Sf. Augustin a folosit cărţile deuterocanonice în cadrul scrierilor sale cu nici o diferenţiere de autenticitate şi în „De Doctrin, Christian”, listează Vechiul Testament Tridentin.
Sinodul de la Toledo (633) afirmă faptul că mulţi încă mai contestau autoritatea Apocalipsei lui Ioan, şi a considerat ca necesar să ordone ca această carte să fie citită în biserici sub durerea excomunicării.
Câţiva scolastici Catolici ai Renaşterii ca Erasmus şi Cardinalul Cajetan şi-au exprimat îndoiala cu privire la autenticitatea cărţilor deuterocanonice ale Vechiului Testament şi Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan şi Apocrifa lui Ioan.
Luther, bazat pe motive dogmatice şi judecarea antichităţii, a considerat Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa ca fiind laolaltă necanonice; Luteranii din secolul al 17lea au exclus nu numai Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa, ci şi 2 Petru, 2 şi 3 Ioan;
Zwingli a considerat Apocalipsa lui Ioan drept apocrifă;
Oecolampadia a atribuit un statut inferior la Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan.
Până în prezent, Biserica Armeană include 3 Corinteni în canonul său al Noului Testament.
Până în prezent, Nestorienii Sirieni exclud patru Epistole Catolice mai mici (Iacov, 1 Petru, 1 Ioan şi <) şi Apocalipsa, ca şi Sirienii de Est.
Până în prezent, Biserica Copico-Arabă include 1 şi 2 Clement şi Constituţiile Apostolice în canonul său al Noului Testament.
Până în prezent, canonul Noului Testament al Bisericii Etiopiene conţine Constituţiile Apostolice.

Astfel, pe atât de târziu în secolul al 4lea, Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, şi Apocalipsa erau încă larg dezbătute, iar pe baza mărturiei bisericii timpurii, fără decizia autoritară a unui conciliu bisericesc ulterior, noi ne-am îndoi chiar şi acum de autoritatea apostolică a cel puţin Apocalipsa, Evrei, 2 şi 3 Ioan, 2 Petru, Iuda şi Apocalipsa,  şi ar trebui să fim înceţi în a îndepărta cel puţin Păstorul lui Hermas şi Evanghelia Evreilor (9 cărţi). Nu putem avea confidenţă probabilă cu privire la tradiţia canonului Noului Testament fără de crezul în călăuzirea divină printr-un organ vizibil cum este o Biserică infailibilă. John Wenham, un teolog protestant care a acordat atenţie specială canonului, fără dificultate, face apel la călăuzirea Providenţei pentru a se asigura de soliditatea deciziilor lor, însă el nu explică de ce respinge apoi această Providenţă în alte chestiuni ale doctrinei catolice şi după conciliul local de la Hippo.

În final, canonul Vechiului Testament a fost, şi încă mai este, controversat. Din cadrul învăţăturilor infailibile ale lui Hristos despre Vechiul Testament, putem vedea Vechiul Testament ca fiind inspirat şi infailibil, dar ce exact includea acest Vechi Testament pe care Isus l-a declarat autoritar? În primul rând, există disputa asupra cărţilor catolice deuterocanonice (Sirah, Înţelepciunea lui Solomon, Baruch, Iudit, 1 şi 2 Macabei, Tobit, Scrisoarea lui Ieremia şi câteva capitole adiţionale din Daniel şi Estera), incluse în Vechiul Testament catolic însă nu şi în cel protestant. Canonul catolic al Vechiului Testament nu a fost stabilit de conciliu ecumenic până în 1546, însă exista un canon al Vechiului Testament care era promulgat alături de cel al Noului Testament citat mai sus de către conciliile de la Hippo din 393 şi Cartagina în 397 şi 419. Acest canon includea şi cărţile deuterocanonice, făcându-l suspicios atunci când protestanţi apelează la aceste concilii locale ca evidenţă pentru canonul Noului Testament însă ignoră canonul Vechiului Testament promulgat laolaltă cu acel canon al Noului Testament de către aceleaşi concilii. Pe lângă acestea, mai există încă întrebarea referitoare la „Antilegomena”, cărţile Vechiului Testament care erau încă de o autoritate controversată chiar şi în secolul al 2lea: Cântarea Cântărilor, Ecclesiasticus, Estera, Proverbe şi Ezechiel (cf. Archer, Survey of Old Testament Introduction [Introducere în studiul Vechiului Testament]). Ar trebui să fie notat faptul că evreii etiopieni, împotriva canonului evreiesc de la Conciliul din Jamnia, anul 90 d. Hr., a acceptat cărţile Septuagintei (cu excepţia lui Eclesiastul) până în această zi (Encyclopedia of Religion, Vol. 2, page 174). Pentru scopurile acestei discuţii trebuie doar să fie notat că între cărţile deuterocanonice şi Antilegomena, sunt 25 de cărţi de dispută considerabilă din Vechiul Testament.

Se poate argumenta că aceste 42 de cărţi disputate nu sunt esenţiale pentru Creştinism. Totuşi, se pare clar dubios pentru anumite motive. În primul rând, Apocalipsa ne spune chiar mai multe despre casa noastră cerească decât oricare altă carte, şi Evrei este foarte valoroasă pentru învăţătura sa despre preoţia lui Hristos. 2 Macabei 12:46 învaţă purgatoriul destul de clar. Alte versete deuterocanonice sprijină justificarea catolică (Tobit 12:9; 14:10, 11; Ecclesiasticus 3:30; 1 Macabei 2:52) (Wenham 152), mijlocirea sfinţilor (2 Macabei 15:12-16), şi puterea faptelor bune de a ispăşi pentru păcat (Sir 3:3, 15, 17). În al doilea rând, pretinderea că tot ceea ce este important nu se află în aceste cărţi pare mai degrabă o pretenţie subiectivă: cel mai important conform cui şi în acord cu a cărui opinie autoritară? În al treilea rând, în principiu, ce fel de canon este acela care conţine 66 de cărţi, şi 42 de cărţi nesigure (64% de incertitudine)? Aceasta sugerează mai degrabă faptul că canonul nu era o întrebarea importantă pentru creştini şi pentru Dumnezeu pentru primele 15 secole de creştinism. Robia canonului rămână până în această zi prea ambiguă pentru a putea fi afirmată (chiar şi probabil) fără vreun organ extern vizibil infailibil, şi a face o astfel de afirmaţie independentă de acest organ se pare a zbura în faţa implicării faptului istoric că creştinii nu erau prea preocupaţi cu canonul pentru 15 secole deoarece ei au privit la o altă autoritate pe lângă scriptura singură.

1. Vechiul Testament evreiesc/protestant (pseudographa este marcată cu *)

 

Geneza 2 Cronici Daniel
Exod Ezra Osea
Levitic Neemia Ioel
Numeri * Estera Amos
Deuteronom Iov Obadia
Iosua Psalmi Iona
Judecători Proverbe Mica
Rut Eclesiastul Naum
1 Samuel * Cântarea lui Solomon (Cântarea Cântărilor) Habacuc
2 Samuel Isaia Ţefania
1 Împăraţi Ieremia Hagai
2 Împăraţi Plângeri Zaharia
2 Cronici * Ezechiel Maleahi

 Note:

Genealogiile din Geneza 6 diferă în LXX şi în ebraică (textul Masoretic).
În LXX şi Vulgata, Psalmii evreieşti 9/10 şi 114/115 sun grupate împreună şi evreiescul 116 şi 147 sunt împărţite în două. De aici şi numărătoarea, evreiască şi LXX: 1-9 la fel, 10 (9b), 11 (10)-114 (113), 115 (113b), 116 (114-115), 117 (116)-146 (145), 147 (146-147), 148-150 la fel.

2. Vechiul Testament Greco-Catolic

Lista (arată plasarea cărţilor deuterocanonice, marcate cu *)

Geneza * Tobit * Daniel (cu adăugări)
Exod * Iudit Osea
Levitic * Estera (cu adăugări) Ioel
Numeri Iov Amos
Deuteronom Psalmii Obadia
Iosua Proverbe Iona
Judecători Eclesiastul Mica
Rut * Cântarea lui Solomon (Cântarea Cântărilor) Naum
1 Samuel (LXX: 1 Regi) * Înţelepciunea Habacuc
2 Samuel (LXX: 2 Regi) *Sirah (Ecclesiasticus) Ţefania
1 Împăraţi (LXX: 3 Regi) Isaia Hagai
2 Împăraţi (LXX: 4 Regi) Ieremia Zaharia
1 Cronici (LXX: 1 Paralipomenon) Plângeri Maleahi
2 Cronici (LXX: 2 Paralipomenon) * Scrisoarea lui Ieremia * 1 Macabei
Ezra (LXX, Rus: 1 Esdras) * Scrisoarea lui Baruch * 2 Macabei
Neemia (LXX: 2 Esdras) Ezechiel

Descrierea cărţilor catolice deuterocanonice:

Tobit
Iudit
Înţelepciunea lui Solomon. Menţionează viaţa de apoi. Destinul celor neprihăniţi şi ale celor răi; laudă pentru Înţelepciunea personificată; îi recheamă pe evreii din Egipt la Iudaismul separat de scepticism, idolatrie, închinarea la animale. Înţelepciunea conţine profeţiei mesianică: „Dar cei fără de dumnezeu vor striga… ‚Dacă omul virtuos este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu îi va lua partea lui şi-l va răscumpăra din strânsorile duşmanilor săi. . . . Să-l condamnăm la o moarte ruşinoasă’” (Înţelepciunea 1:16, 2:18, 20) prezice „Preoţii principali, învăţătorii legii şi bătrânii l-au ridiculizat. . . . ‚El se încrede în Dumnezeu. Să-l salveze Dumnezeu acum, dacă vrea, căci el a spus, ‚Eu sunt Fiul lui Dumnezeu’” (Matei 27:41, 43) („Complet” 2).
Ecclesiasticus (Înţelepciunea lui Sirah). Lauda din 44:1 şu folosită adesea în serviciile funerare. Apără interesul de sine iluminat şi face observaţii bazate pe experienţă. Scris în ebraică, tradus în greacă de nepot, probabil scris în circa 180 î. Hr. de către înţelepţii clasei de sus din Ierusalim. Sirah 3:3, 15, 17 sprijină puterea faptelor bune de a ispăşi pentru păcat. Sirah 31:29 şu laudă vinul.
1 Macabei: Mărturiseşte relatarea anilor 167-137 î. Hr., descriind revolta evreiască împotriva lui Antichus Epiphanes. Scris în ebraică.
2 Macabei: Relatare paralelă a revoltei Macabeilor; prescurtată din istoria în 5 volume a lui Jason de Cyrene şi acoperind istoria anilor 175-160 î. Hr. Mult mai propagandistă. 2 Mac. 12:45-46 sprijină purgatoriul şi rugăciunea pentru morţi. 2 Mac. 15:12-16 suportă mijlocirea sfinţilor. 2 Mac. 15:38 se încheie în mod interesant: „Dacă [această carte] este rebut şi mediocră, aceasta este tot ceea ce am putut produce”. Noul Testament face aluzie la 2 Mac. 6:18-7:41 în Evrei 11:35.
Baruch
Scrisoarea lui Ieremia (ataşată de Baruch în Vulgata; pusă după Plângeri în LXX). Mustră pe idolatrii.
Adăugările la Estere (în 6 locuri diferite). Deoarece textele din greacă şi ebraică ale lui Estera diferă, chiar şi în locurile neadăugite, scolasticii sunt divizaţi referitor la faptul dacă adăugirile sunt pur şi simplu adăugări greceşti sau traduceri dintr-o versiune mai timpurie evreiască a lui Estera.
Adăugirile la Daniel
  1. Susana (Daniel 1). Descrie felul de demonstrarea a lui Daniel a vinei câtorva oameni care o acuză pe Susana de adulter prin a-i pune pe aceştia să mărturisească independent despre detaliile adulterului pe care-l pretind că l-au mărturisit.
  2. Rugăciunea lui Azaria şi Cântecul celor Trei Copii (inserat între Daniel 3:23 şi 3:24). Include o rugăciune a lui Azaria (evreiescul pentru Abednego) şi un imn de mulţumiri cu o linie repetativă ca în Psalmul 136.
  3. Bel şi Dragonul (Daniel 13) (şi o altă călătorie la groapa leilor)

3. Cărţi adiţionale ale Vechiului Testament în canonul Ortodoxiei din Est

 

Rugăciunea lui Manase 2 Esdras (LXX: 4 Esdras, Rus: 3 Esdras) Psalmul 151
1 Esdras (LXX: 3 Esdras, Rus: 2 Esdras) 4 Macabei (Rus: 3 Macabei) Cel sirian se încheie la Iov

Rugăciunea lui Manase: Această rugăciune de pocăinţă se revendică a fi o rugă menţionată în 2 Cronici 33:18, dar în mod clar că a fost scrisă de un creştin. Deşi este încă folosită uneori în liturghia catolică, aceasta nu a fost canonizată la Conciliul din Trent deoarece conţine linia „Căci Avraam, Isaac şi Iacov, care nu au păcătuit împotriva ta…” cAA JAare contrazice relatările biblice ale patriarhilor şi doctrina păcatului original. Aceasta a fost, totuşi inclusă în anexa post-Tridentină la Vulgata oficială. Rugăciunea a fost încorporată în aşa numita scriere antică Constituţiile Apostolice
1 Esdras (LXX: 3 Esdras, Rus: 2 Esdras) „Grecul Ezra”. Oferă relatare paralelă despre finalul lui 2 Cronici, Ezra şi parte din Neemia, dar este confuză din punct de vedere cronologic; Josephus o foloseşte ca sursă singură a sa în Antiquities 11.1-5. Povestirea sa cea mai faimoasă, şi singura parte a cărţii care nu este conţinută în acele cărţi canonice pe care le repovesteşte este povestirea celor 3 străjeri (gardieni evrei ai regelui Babilonului Darius), care au un concurs referitor la cel mai mare lucru din lume (cap. 3-5). Unul dintre cele patru răspunsuri – vinul, regele, femeile şi adevărul – faimosul răspuns al lui Zerubabel câştigă: „Mare este Adevărul, şi mai presus de toate lucrurile” (1 Esdras 4:41). Urmând pe Jerome şi Conciliile de la Cartagina, şi că nimic din 1 Esdras nu este nici incomplet sau plasat într-un supliment în toate copiile oficiale ale Vulgatei, Trent a decis să nu recunoască această carte, însă cu toate acestea a fost inclusă într-o anexă la Vulgata oficială după Trent. 3 Esdras există în două dintre cele mai vechi codexuri ale LXX (Vaticanus şi Alexandrinus), şi a fost citat ca Scriptură în toată perioada Bisericii cu credinţă implicită de către Părinţii greci şi latini. Aceasta probabil că a fost scrisă în greacă de către un evreu alexandrian.
2 Esdras (LXX: 4 Esdras, Rus: 3 Esdras) „Apocalipsa lui Ezra”. Primul şi ultimele 2 capitole (1, 2, 15, 16) pot fi adăugiri creştine. În carte, Ezra îi cere lui Dumnezeu o explicaţie de ce tratează El egal de păcătos naţiunile păcătoase mai bine decât propriul său popor Israel (aparent căutând o explicaţie pentru distrugerea Ierusalimului de către Titus). Printr-o serie de viziuni şi vise, îngerul Uriel răspunde că toţi vor fi făcuţi drepţi la judecata iminentă, şi că doar puţini vor fi mântuiţi. Mesia din 4 Esdras este muritor şi domneşte o perioadă pământească de fericire. În mod semnificativ, cartea include doctrina păcatului original. Această carte a fost mai larg acceptată de către creştinii timpurii decât oricare apocrifă, a fost acceptată de mulţi Părinţi Bisericeşti ca Scriptură, şi a menţinut o poziţie intermediată între canonic şi apocrif până la Conciliul din Trent, şi chiar după Trent a fost inclus într-o anexă la oficiala Vulgata, alături de 3 Esdras. Cartea este superioară din punct de vedere literal faţă de majoritatea apocrifei de asemenea. Cartea a fost scrisă în original în greacă de către un evreu (după moartea lui Nero în anul 68 d. Hr. şi probabil după domnia lui Domitian, 81-96 d. Hr.). Aceasta este prezentată în manuscrisele din latină, siriacă, armeană, etiopiană şi arabă; cea mai veche copie existentă este în latină din secolul al 2lea; doar textul latin conţine capitolul 15 şi 16. Acesta este citat de Clement din Alexandria. Această carte cât şi Cartea lui Enoh au fost cele mai influenţatoare ale apocalipsei milenialiste evreieşti; ele i-au încurajat pe creştini să interpreteze cărţile canonice ale lui Daniel şi Apocalipsa în acelaşi cadrul milenialist, deşi aceasta a fost (şi este) contrar cu interpretarea ortodoxă a Bisericii a acestor cărţi precum şi cu doctrinele escatologice ortodoxe. Drept rezultat, milenialismul a fost influenţator în Creştinism, în special în Protestantism şi în sectele protestante (cf. Martorii lui Iehova, Adventiştii de ziua a 7a).
4 Macabei (Rus: 3 Macabei). Cartea include două părţi: prima, o expunere filozofică de motiv în supunerea faţă de Legea Mozaică; şi a doua, o tratare mai deplină a povestirii şi martirajului lui Eliazar şi 7 tineri şi mama lor din 2 Macabei 6-7, folosindu-i ca exemple eroice ale motivului pios. Prima parte a fost în mod clar influenţată de filozofia greco-stoică, din care aceasta preia cele patru virtuţii cardinale (aceste virtuţii au intrat în discursul teologic creştin prin această carte). Eusebius şi alţii au atribuit în mod incorect cartea lui Josephus, deşi autorul ei şi data compunerii sunt necunoscute.
3 Macabei (Legendă Evreiască). Această carte relatează discreditarea încercată a Templului de la Ierusalim de către regele egiptean, Ptolemeu IV (Philopator) după victoria sa asupra lui Antiochus cel Mare la Raphia, 217 î. Hr., şi frustrarea miraculoasă a încercării lui de a potoli răzbunarea pe evreii egipteni printru masacru cu elefanţi. Deşi nici un eveniment istoric nu poate fi atribuit acestei relatări, aceasta poate fi o versiune înalt de înfrumuseţată a evenimentului în care Josephus relatează în „Împotriva lui Apion” , 1I, 5. Cartea a fost scrisă în greacă de către un evreu alexandrian şi este inclus în codexul alexandrin al LXX şi în diferite manuscrise private. Aceasta nu a fost niciodată cunoscută în Vest, dar a fost folosită de Biserica Siriană şi inclusă în canonul Bisericii Greceşti (probabil datorită menţiunii sale în Constituţiile Apostolice).
Psalmul 151: De David într-o ocazie de luptă cu Goliat.
Cel sirian se încheie la Iov

4. Cărţi adiţionale în canonul bisericii Monofisite etiopiene

 

Cartea lui Enoh. Această lungă carte este, alături de 4 Esdras, una dintre cele mai importante apocalipse evreieşti milenialiste. Stilul ei este amintitor al lui Daniel şi Apocalipsa. Influenţa acestor scrieri evreieşti a fost pentru a încuraja pe creştini să interpreteze cărţile canonice ale lui Daniel şi Apocalipsa în acelaşi cadru milenialist, deşi aceasta a fost (şi este) contrar cu interpretarea ortodoxă a Bisericii a acestor cărţi precum şi a doctrinelor escatologice ortodoxe. Drept rezultat, milenialismul a fost influenţator în creştinism, în special în Protestantism şi în sectele protestante (cf. Martorii lui Iehova, Adventiştii de ziua a 7a).
Kufale, cunoscut şi sub numele de Cartea Jubileelor sau Mica Geneză (Legendă Evreiască): Jerome şi alţii au menţionat această lucrare, pe care el mărturiseşte că a fost scrisă în original în ebraică, deşi nu a fost cunoscută până ce a fost descoperită într-un manuscris etiopian în secolul al 19lea. Cartea repovesteşte Geneza cu înfrumuseţări ale unui evreu, trăind c. 135 î. Hr. – 60 d. Hr. Aceasta se pretinde a fi o revelaţie de către „Îngerul Feţei” lui Moise. Atenţia specială este devotată în întregime cronologiei, folosind sistemul de ani, săptămâni de ani şi jubilee, de aici şi numele. Cartea atribuie originea marilor festivaluri evreieşti patriarhilor din Geneza. Cartea discută despre îngeri, neagă învierea trupului, şi insistă asupra observării Legii. Aceasta citează cartea lui Enoh şi ea însăşi este citată în porţiunea evreiască a Testamentului celor Doisprezece Patriarhi.
Cartea Misterelor din Cer şi de pe Pământ
Lupta lui Adam şi Eva
Înălţarea lui Isaias (Legendă evreiască cu acumulări creştine): Constă din două părţi: prima descrie martirizarea lui Isaia, a doua viziunea lui a celor şapte nivele de cer, unde el priveşte Trinitatea şi vede pe Fiul, „Preaiubitul”, coborând să răscumpere lumea (schimbându-şi forma pe măsură ce trece prin cercurile cereşti), şi apoi reurcându-se în slavă. El îşi schimbă forma în trecerea prin cercurile cereşti inferioare. Această carte se găseşte în manuscrisele din limbile etiopiană, greacă şi slavonă şi poate fi datată în secolul întâi (secţiunile evreieşti) şi secolul al 2lea (interpolările creştine).

5. Apocrifa Vechiului Testament

Notă: Apocrifele sunt uneori organizate după origine (adică, iudaică, gnostică, catolică, etc.), aceasta facilitând o înţelegere mai clară a scopurilor scrierilor specifice. Acest document, totuşi, urmează procedura mai comună de listarea a acestora după materia de gen/subiect. Astfel, toată Apocrifa, chiar şi cea scrisă atât de târziu ca secolul al 10lea d. Hr. dar care are de a face cu figurile şi temele Vechiului Testament sunt listate aici (în acelaşi fel privind Apocrifa Noului Testament de mai jos).

2 Enoh (Carte slavonă a Secretelor lui Enoh). Descoperită în 1892. Această carte include pasajele care au fost aparent citate de Origen care nu pot fi atribuite lui Enoh etiopianul. A fost compusă în greacă de un evreu alexandrian la începutul erei noastre. Nu cuprinde nici un Mesia şi nici o înviere din morţi. Patriarhul Enoh este purtat prin 7 ceruri spre tronul Divin. Cartea descrie îngerii, stelele, destinul omului, excelenţa morală şi pedeapsa pentru păcat.
Apocalipsa lui Avraam (Apocalipsă evreiască): Această carete descrie convertirea lui Avraam şi viziunile pe care le vede el în timp ce îngerul Jael îl escortează prin ceruri. Răul este atribuit voinţei libere a omului.
Testamentul celor 12 Patriarhi (Ebionic, adică, evreiesc cu acumulări creştine). Scris c. 192 d. Hr., cartea include testamentele de la fiecare fiu al lui Iacov. Acesta afirmă că Mesia va veni din tribul lui Levi (în altă parte, totuşi, din Iuda); că el va fi eternul Mare Preot şi domnitorul civil al Israelului; şi că păcatul va înceta treptat în timpul domniei lui. Porţile paradisului vor fi deschise şi israeliţii şi neamurile convertite vor locui acolo şi vor mânca din pomul vieţii. Împărăţia Mesianică înfăţişată, ca în Enoh Etiopianul, este un paradis etern pe pământ.
Înălţarea (Asumarea) lui Moise (Apocalipsă evreiască). Conform cu Origen („De Principiis”, III, ii, 1) aceasta este sursa literară pentru disputa dintre Mihail şi satan asupra trupului lui Moise citat de canonul Noului Testament (Iuda 5:9). Cartea pretinde a fi o serie de preziceri care schiţează întreaga istorie viitoare a lui Israel, predat de Moise lui Iosua în formă scrisă pentru a confirma legile Mozaice şi avertizările Deuteronomului. Atenţia specială este acordată lipsei de pietate a domnitorilor Hasmoneani ai Israelului, a preoţilor Saducheani, un monarh insolent care este în mod clar Irod cel Mare, şi un domnitor puternic din Vest (Quintilius Varus în 4 î. Hr.). Cartea a fost descoperită în Ceriani în Biblioteca Ambrosian, la Milano şi publicată în 1861.
Psalmii lui Solomon. Această lucrare este o colecţie de 18 psalmi compuşi în ebraică, probabil în jurul anului 63 î. Hr. de către un fariseu palestinian. Aceşti Psalmi sunt semnificativi în a oferi evidenţa părerilor fariseice şi a atitudinilor din timpul lui Hristos: ele afirmă voinţa liberă şi învierea morţilor; ei privesc spre un Mesia, însă unu pur uman, unul care va domni prin sfinţenie şi dreptate, nu prin violenţă.
Cartea lui Iane şi Iambre (Legendă evreiască). Descrie pe magicienii egipteni ai lui Faraon care, în Exod, au reprodus unele din miracolele lui Moise şi a căror nume sunt în mod explicit menţionat de Sf. Pavel în 2 Timotei 3:8. Pierdut.
Apocalipsa lui Baruch (Apocalipsă evreiască). Această lungă carte începe cu Baruch, secretarul lui Ieremia, anunţând destinul tragic al oraşului şi al templului Ierusalimului de către îngeri (nu de către babilonieni, ca în istoria reală). Această carte adaugă, totuşi, că Dumnezeu a rezervat un al doilea, Sfânt Oraş pre-existent, din moment ce lumea nu poate exista fără un Ierusalim. Păcatul original este menţionat de asemenea. Un fragment latin incluzând capitolele 78-87 era cunoscut pentru mulţi ani înainte ca Monseniorul Ceriani să fi descoperit un text complet în siriacă (tradus din greacă) în 1866 la Biblioteca Ambrosian din Milano care a îmbogăţit terenul literaturii antice.
Apocalipsa lui Daniel (Apocalipsă evreiască): Această carte, scrisă de un evreu persan din secolul al 12lea prezice doi de Mesia: primul, fiul lui Iosif (Hristos), a cărui carieră avea să se încheie în eşec şi moarte, şi al doilea, fiul lui David, care-l va elibera pe Israel şi va domni pe pământ în mod slăvit.
Apocalipsa lui Adam (gnostică). Din manuscrisele Nag Hammadi. Oferă versiune alternativă a creaţiei / mântuirii.
Despre Originea Lumii (gnostică). Din manuscrisele Nag Hammadi. Oferă versiune alternativă a creaţiei / mântuirii.
Hypostasisul lui Archons (gnostică). Din manuscrisele Nag Hammadi. Oferă versiune alternativă a creaţiei / mântuirii.
Parafrazarea lui Shem (gnostică). Din manuscrisele Nag Hammadi. Oferă versiune alternativă a creaţiei / mântuirii.
4 Baruch (cunoscută şi sub numele de Paraleipomena Jermiou). Legendă evreiască sau interpolată în mod liber de creştinii de mai târziu.
Rugăciunea lui Aseneth. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti. Aseneth a fost soţia lui Iosif.
Căsătoria lui Aseneth. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti. Aseneth a fost soţia lui Iosif.
Povestirea lui Aphikia (Ahikar). O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti. Aphikia a fost soţia lui Isus Sirach.
Apocalipsa lui Esdras (Iudaisto-creştină). O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
Testamentul lui Avraam (Iudaisto-creştină). O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
Psalmul Naassene (gnostic). Un extras este păstrat în Respingerile lui Hipolit.
Cartea Creaţiei. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
Apocalipsa lui Elias (Ilie). Legendă evreiască prelucrată sau interpolată în mod liber de creştinii de mai târziu.
Apocalipsa lui Moise. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
Apocalipsa lui Sofonias (Ţefania). Legendă evreiască prelucrată sau interpolată în mod liber de creştinii de mai târziu.
Rugăciunea lui Iosif. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
Al 2lea Tratat despre Marele Set (gnostică). Din manuscrisele Nag Hammadi.
Viaţa lui Adam şi Eva. Există în versiunile din limbile latină, slavonă şi greacă.
Apocalipsa lui Moise (cunoscută şi sub numele de Viaţa Greacă a lui Adam şi Eva) (Iudaisto-creştină).
Testamentul lui Iov. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
Testamentul lui Zaharia. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
Testamentul celor 3 Patriarhi. O compoziţie creştină bazată pe un material din surse evreieşti.
Testamentul lui Solomon
Odele lui Solomon (gnostică).
Apocrifa Armeniană despre Adam şi Eva
Cartea lui Jasher
Scrisoarea lui Aristeas către Philocrates

6. Canonul Noului Testament

 Cel mai comun Canon Creştin al Noului Testament al celor 27 de cărţi listate mai jos nu a fost mai puţin controversat în zilele timpurii ale Bisericii decât a fost Canonul Creştin al Vechiului Testament, deşi din acel timp aceasta a devenit mai puţin controversat. Aşa cum am notat mai sus, canonul Noului Testament, totuşi, nu ar trebui să fie privit ca liber de controversă:

Luther, bazat pe motive dogmatice şi judecata antichităţii, judecă Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa ca fiind laolaltă necanonice; Luteranii din secolul al 17lea au exclus nu numai Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa, ci şi 2 Petru, 2 şi 3 Ioan;
Zwingli a considerat Apocalipsa lui Ioan drept apocrifă;
Oecolampadia a atribuit un statut inferior la Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan.
Până în prezent, Biserica Armeană include 3 Corinteni în canonul său al Noului Testament.
Până în prezent, Nestorienii Sirieni exclud patru Epistole Catolice mai mici (Iacov, 1 Petru, 1 Ioan şi <) şi Apocalipsa, ca şi Sirienii de Est.
Până în prezent, Biserica Copico-Arabă include 1 şi 2 Clement şi Constituţiile Apostolice în canonul său al Noului Testament.
Până în prezent, canonul Noului Testament al Bisericii Etiopiene conţine Constituţiile Apostolice.

Evanghelia după Matei Efeseni Filimon
Evanghelia după Marcu Filipeni Iacov
Evanghelia după Luca Coloseni 1 Petru
Evanghelia după Ioan 1 Tesaloniceni 2 Petru
Faptele Apostolilor 2 Tesaloniceni 1 Ioan
Romani 1 Timotei 2 Ioan
1 Corinteni 2 Timotei 3 Ioan
2 Corinteni Tit Iuda
Galateni Evrei Revelaţia (Apocalipsa)

Notă: Din timpul când Eusebius a atras pentru prima dată atenţie asupra acestor până la Conciliul de la Trent, următoarele trei pasaje au fost subiectul controversei, şi ele sunt (în mare parte inconştient) acceptate de Protestanţi pe autoritatea lui Trent împotriva evidenţei MSS cel mai timpuriu.

Marcu 16:9-20 (nu apare în cele mai timpurii şi mai de încredere MSS). În vremea Reformei, Cardinalul Cajetan a citat părerea nefavorabilă a lui Jerome despre autenticitatea acestui periscop.
Ioan 7:53-8:, faimosul periscop despre femeia prinsă în adulter, nu este în cele mai timpurii şi mai de încredere MSS. În vremea Reformei, Erasmus a respins această secţiune drept neautentică.
Luca 22:43-44 (despre lacrimile lui Hristos fiind ca sângele). De asemenea prezentă în anumite manuscrise timpurii şi absente din altele.
A 3a epistolă a Sf. Pavel către Corinteni. Această lucrarea include o scrisoare de la pastorii bisericii din Corint, faţă de care textul primar este un răspuns. Întreaga lucrarea este un fals, sugerată de menţiunea unei scrisori Pauline adiţionale în 1 Corinteni 5:9 şi 7:1, scrisă de un presbiter catolic în jurul anilor 160-170, ca un ataca deghizat asupra celor mai semnificative erori gnostice. Antica Biserică Siriană (Edessene) a venerat această scrisoare drept canonică până în secolul al 5lea; mai târziu armenienii au pus-o în Noul Testament Armenian. Nici un scriitor greu sau latin nu menţionează acest pseudograf, deşi s-au descoperit copii latine şi greceşti. Deşi aceasta circula independent, ea era în original parte a Faptelor Sf. Pavel (vezi mai jos).

7. Apocrife creştine adiţionale, listate după gen

Evangheliile

o            Evanghelia lui Toma (gnostică). Scrisă c. 200 d. Hr. Cea mai faimoasă dintre evangheliile apocrife. Aceasta începe astfel, „Acestea sunt cuvintele secrete pe care Isus cel viu le-a rostit şi pe care geamănul, Iuda Toma, le-a scris.” Învăţăturile ei în mod hotărât neagă unica divinitate a lui Hristos, care în această evanghelie spune Toma: „Eu nu sunt stăpânul tău. Pentru că ai băut, te-ai îmbătat din şuvoiul spumat pe care l-am măsurat…. Cel care va bea din gura mea va deveni ca mine: eu însumi voi deveni el, şi lucrurile care sunt ascunse îi vor fi revelate lui”. În 1897 şi 1903 fragmente dintr-o versiune greacă a acestei evanghelii au fost descoperite la Oxyrhynchus, Egipt. Un manuscris complet în coptică a fost descoperit în 1945 la Nag Hammadi, Egipt, alături de alte texte gnostice, inclusiv Evanghelia lui Filip, Evanghelia Adevărului, Apocrifon (Învăţăturile Secrete) a lui Ioan, şi alte documente gnostice.

o            „Evanghelia Secretă a lui Marcu”. În 1958, Prof. Morton Smith a descoperit o scrisoare către Theodore atribuită lui Clement din Alexandria la mănăstirea Mar Saba, în sud-estul Ierusalimului. Această scrisoare afirmă faptul că o evanghelie secretă scrisă de Evanghelistul Marcu a fost păstrată pentru o elită spirituală la o bibliotecă din Alexandria. Autorul spune că aceasta nu trebuia să circule printre bisericile în general şi să fie negată public dacă era necesar. Un fragment din evanghelia secretă este citat, care menţionează faptul că un tânăr pe care Hristos l-a înviat din morţi a venit la el noaptea, „purtând o haină din în peste corpul său gol. Şi el a rămas cu el în acea noapte, căci Isus îl învăţase misterul Împărăţiei lui Dumnezeu.” Autorul scrisorii îl asigură pe Theodore că fraza afirmată „omul gol cu omul gol” nu este conţinută în scrisoarea secretă.

o            Evanghelia Adevărului (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Mulţi scolastici cred că această aceiaşi „Evanghelie a Adevărului” este criticată ca „plină de blasfemie” de către Irineu (Episcop de Lyons, c. 180) în cartea sa în 5 volume Distrugerea şi răsturnarea falsei aşa zise cunoaşteri.

o            Evanghelia lui Filip (gnostică). Acest document, parte din colecţia Nag Hammadi, este un document asupra teologiei sacramentale gnostice. Aceasta include următoarea relatare neortodoxă: „. . . însoţitoarea [Salvatorului este] Maria Magdalena. [Dar Hristos a iubit-o] mai mult decât [toţi] ucenicii, şi obişnuia să o sărute [adesea] pe [gura ei]. Restul [ucenicilor erau ofensaţi]. . . Ei i-au spus, „De ce o iubeşti pe ea mai mult decât pe noi toţi?” Salvatorul le-a răspuns şi a zis, „De ce nu vă iubesc pe voi cum (o iubesc) pe ea?” Epifanius şi Leontius de Myzantium menţionează această Evanghelie.

o            Evanghelia Egiptenilor (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Ea se pretinde a fi „[cartea sacră] a Marelui [Spirit] Invizibil”.

o            Evanghelia Arabică a Prunciei Salvatorului (origine catolică). Aceasta este o lucrare original gnostică cu retuşări catolice, c. 600 d. Hr., şi nestorienii sirieni au folosit-o în mod considerabil. Această Evanghelie înregistrează multe evenimente din evangheliile canonice precum şi miracolele din Egipt care nu se găsesc în nici o altă Evanghelie, incluzând: vindecarea leprosului prin apa de băit a lui Isus, vindecarea bolnavilor prin hainele purtate de Hristos. Aceasta include şi legenda hoţilor Titus şi Dumachus: Sfânta Familie a căzut în mâinile lor în Fuga spre Egipt; Titus îl mituieşte pe Dumachus ca să nu-i molesteze; Pruncul Hristos profeţeşte că în treizeci de ani ei o să se reîntâlnească şi că Titus va fi crucificat la dreapta Sa şi Dumachus la stânga Sa şi că primul îl va însoţi pe El în paradis.

o            Evanghelia Evreilor. Această Evanghelie este foarte antică şi a fost unica evanghelie folosită de comunitatea creştino-evreiască palestiniană „Nazareană” pentru un timp înainte să fie înlocuită de canonica Evanghelie după Matei, care ar putea purta o dependenţă literară de aceasta. Aceasta a fost probabil citită ca Scriptură în anumite biserici non-palestiniene de asemenea, judecând din respectul care îi este acordat de Clement din Alexandria, Origen, Eusebius şi Sf. Epifanius. Jerome a tradus-o din aramaica originală în greacă. Doar 24 de fragmente au fost păstrate în scrierile părinţilor Bisericii, care includ multe lucruri în comun cu Matei precum şi un număr de naraţiuni şi spuse ale lui Isus, care nu se găsesc în Evangheliile canonice.

o            Evanghelia lui Pseudo-Matei (origine catolică). Scrisă c. 400 d. Hr. Aceasta afirmă că Maria era logodită cu Iosif la vârsta de 14 ani şi narează fuga în Egipt cu următoarele înfrumuseţări: dragonii, leii şi alte fiare sălbatice din deşert îl adorau pe prunc; palmierii îşi plecau capetele ca Sfânta Familie să poată să ia roadele lor; idolii din Egipt sunt zdrobiţi când Pruncul Divin intră în ţară.

o            Evanghelia Naşterii Mariei. Scrisă la o dată necunoscută dar târzie. Aceasta este o versiune prelucrată a Evangheliei lui Pseudo-Matei, care se opreşte la naşterea lui Isus.

o            Evanghelia lui Gamaliel (origine catolică). Acest număr a fost atribuit la un număr de fragmente coptice similare care citează din evanghelia lui Ioan şi sunt atribuite lui Gamaliel (cf. Fapte 5:34). Alţi scolastici presupun că aceste fragmente au format parte a unei „Evanghelii a celor 12 Apostoli”.

o            Protoevangelium (Proto-Evanghelie) a lui Iacov (origine catolică). Scrisă c. 150 d. Hr. Acesta descrie naşterea, educaţia şi căsătoria Fecioarei Maria (cap. 1-11), incluzând următoarele legende populare: Maria era odrasla miraculoasă a lui Joachim şi Ana, anterior fără copii; părinţii ei au dus-o la templul la 3 ani pentru a-şi împlini jurământul lor de a o dedica serviciului său; marele preot l-a ales pe Iosif ca soţ pentru ea când ea avea 12 ani, în conformitate cu un semn miraculos, un porumbel venind din toiagul lui Iosif şi aşezându-se pe capul său. Această carte este de valoare principială istorică în atestarea unei date anterioare a venerării Mariei.

o            Evanghelia lui Ioan referitoare la Adormirea (Moartea) Mariei (origine catolică). Atribuită Sf. Ioan apostolul, această carte populară a fost larg citită şi tradusă în biserica timpurie. Aceasta descrie moartea lui Maria şi poate avea vreo legătură cu originea doctrinei Presupunerii Mariei, profesată de creştinii catolici şi ortodocşi. Conform cărţii, toţi apostolii vi au fost în mod supranatural schimbaţi la patul de moarte al Fecioarei şi apostolii care muriseră au fost resuscitaţi ca şi ei să poată să ia parte. Un evreu care se aventurează să-i atingă corpul ei îşi pierde instantaneu ambele sale braţe, dar apostolii se roagă pentru el şi mâinile lui sunt ulterior restaurate. Hristos şi o companie de îngeri se coboară să primească sufletul Mariei, după care apostolii îi duc trupul ei în Gheţimani şi o pun într-un mormânt. Trupul este apoi luat viu la Ceruri.

o            Evanghelia lui Bartolomeu. Scrisă probabil devreme în timpul secolului al 4lea. Printre scrierile existente ale Bisericii, la aceasta se face pentru prima dată aluzie de către Sf. Jerome. Fragmente din ea au fost descoperite în manuscrisele coptice vechi.

o            Evanghelia Egiptenilor (gnostică). Această evanghelie supravieţuieşte doar în citările limitate de către Părinţii Bisericeşti (Clement din Alexandria, Origen, Hipolit şi Epifanius), care afirmă cu toţi larga sa folosinţă răspândită de către sectele eretice, în special de către gnostici în Egipt. Extrasele care au supravieţuit tind spre condamnarea Encratită a căsătoriei şi un Gnosticism panteistic.

o            Evanghelia lui Petru (Docetică). Scrisă c. 190 d. Hr. Un lung fragment din această evanghelie în greacă, descriind Suferinţa, Îngroparea şi Învierea, au fost descoperite de arheologii francezi la Akhmon, Egipt în iarna lui 1886-87. existenţa evangheliei a fost cunoscută din timpul Bisericii timpurii, după cum câţiva Părinţi Bisericeşti o menţionează ca o lucrarea Docetică. Evanghelia lui Petru este semnificativă din punct de vedere istoric datorită dependenţei sale literare de cele patru evanghelii canonice care oferă evidenţe acceptării lor timpurii. Aceasta este probabil nici pur legendară şi nici pur istorică. Fragmentul existent conţine un episod care poate păstra o autentică tradiţie extra-canonică: Hristos pus în batjocură pe un tron de către chinuitorii Săi.

o            Evanghelia Prunciei lui Toma (text grec A, text grec B, text latin). Anterior descoperirii Nag Hammadi, această evanghelie era cunoscută simplu ca Evanghelia lui Toma. Ea include multe episoade extravagante şi uneori ofensive din copilăria lui Hristos, portretizându-l ca un făcător de miracole şi un copil minune din punct de vedere intelectual. Ea este singura evanghelie care să descrie viaţa ascunsă a lui Hristos dintre vârsta de 5 şi 12 ani. Unele minuni sunt înfăptuite uneori pentru fantezii copilăreşti, altele din binefacere şi altele din pedeapsă aspră. Relatarea miracolului a băiatului Isus care făcea porumbei din lut, şi aducerea lor la viaţă şi zborul lor atunci când el bătea din palme este de asemenea relatat în Coran.

o            Evanghelia lui Matias. Deşi nici un document al acesteia nu supravieţuieşte, Origen şi Eusebius o menţionează ca parte a literaturii eretice. Referinţele la un „discurs secret” al apostolului Matias la gnosticii Basilideani (Hipolit) şi la o „Tradiţie a lui Matias” (Clement din Alexandria) s-ar putea referi la această lucrare.

o            Evanghelia celor 12 Apostoli. Acest document, subiectul dezbaterii scolastice, a fost menţionat de Origen în secolul al 3lea şi a fost probabil scrisă în greacă şi folosită de ebioniţii gnostici din secolul al 2lea.

o            Evanghelia lui Barnaba. Nu este existentă; nu se cunoaşte nimic decât numele ei.

o            Evanghelia Sf. Andrei. Nu este existentă; nu se cunoaşte nimic decât numele ei. s-ar putea să fie identică cu gnostica „Faptele lui Andrei”.

o            Evanghelia lui Tadeus. Nu este existentă; nu se cunoaşte nimic decât numele ei.

o            Evanghelia lui Eva. Nu este existentă; nu se cunoaşte nimic decât numele ei.

o            Evanghelia lui Iuda Iscarioteanul (gnostică). Acest document, folosit de secta gnostică de Cainiţi, îl glorifică pe trădător.

o            Evanghelia lui Iacov

o            Evanghelia Domnului (de Marcion).

o            Evanghelia Mariei [Magdalena]

o            Evanghelia după Ebioniţi (evreo-creştină).

o            Dialogul Salvatorului (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi.

o            Comentariul lui Heralcon asupra Evangheliei Canonice a lui Ioan (gnostică). Scris c. 160-170 şi foarte influenţatoare. Rezervările din Biserica timpurie cu privire la canonizarea Evangheliei lui Ioan se datorau folosinţei sale larg răspândite de către gnostici. Fragmente din acest comentariu sunt păstrate în lucrarea lui Origen Comentariu asupra Evangheliei lui Ioan.

o            Comentariul lui Ptolemeu asupra Evangheliei lui Ioan Prolog (gnostică). Păstrată în lucrarea lui Irineu, Împotriva Ereziilor.

Faptele

o        Faptele lui Pavel (catolică). Aceste Fapte încep cu o luptă fictivă a Sf. Pavel din Antiohia Pisidiei şi se încheie cu martirajul său la Roma. Dezvoltarea narativă se bazează în mod clar pe Fapte şi pe Epistolele canonice, însă adaugă numeroase detalii de minuni şi caractere extra-canonice, precum şi schimbarea unor trăsături a unor oameni menţionaţi în scrierile canonice. În timpul primelor câteva secole ale Bisericii, aceste Fapte erau extrem de larg citite atât în Est cât şi în Vest, la o asemenea extindere încât Eusebius le clasează printre antilegomena, sau lucrări care au local autoritate cvasi-canonică. Din moment ce aceste Fapte au fost menţionate de câţiva scriitori eclesiastici, dar necunoscuţi, se crede că ele au fost permanent pierdute până ce un manuscris coptic de papir, sfâşiat, a fost descoperit în Egipt în 1899, a cărui conţinut se potrivea cu cele menţionate de aceşti scriitori. Această descoperire a arătat că de mult cunoscutele Fapte ale lui Pavel şi Tecla, corespondenţa apocrifă a Sf. Pavel cu Biserica Corinteană, şi Martirajul Sf. Pavel, precum şi alte episoade, sunt de fapt extrase dintr-o singură, originală Fapte ale lui Pavel. Tertulian (De Baptismo, XVII) relatează că un preot african trăind în Asia Mică a falsificat această pseudo-istorie şi a fost după aceea destituit din slujba eclesiastică, mărturisind că a falsificat cartea din dragoste pentru Sf. Pavel.

o        Faptele lui Pavel şi Tecla (catolică). Scris c. 180 d. Hr. Aceste Fapte relatează conversia prin Pavel a lui Tecla, o tânără femeie din Iconia, care mai apoi şi-a părăsit mirele ca să trăiască o viaţă de activitate misionară şi de virginitate, călătorind şi predicând cu Sf. Pavel. Ea indură persecuţia şi este în mod miraculos salvată de foc şi de fiarele sălbatice din arenă. Accentul proeminent pe ocolirea relaţiilor maritale probabil că indică influenţa ereziei Encratite. Aceste Fapte adaugă în mod liber caractere fictive şi evenimente la materialul canonic incluzând o „călătorie a Apostolilor”. Aceste Fapte au fost anterior parte a unei lucrări mai mari, Faptele lui Pavel, însă au fost detaşate din ele la oricare dată timpurie, probabil pentru folosirea în Biserica drept lecturi festive. În ciuda faptului că erau un fals confesat, aceste Fapte s-au bucurat de o mare şi persistentă popularitate chiar şi în Evul Mediu, probabil datorită limitării atente a autorului faţă de materialul flagrant-fictiv (unic printre scriitori de apocrifă), simplicitate, claritate şi vigoare.

o        Faptele lui Filip (catolică). Scris c. 350 d. Hr. Fragmentele greceşti existente conţin de la 9 la 15 Fapte. Fapte 1-7 sunt aparent legende independente, şi Fapte 8-14 o singură naraţiune clădită pe gândirea antică care confunda tradiţiile activităţii misionare ale unui Apostol Filip în Hierapolis din Frigia. Există de asemenea şi Fapte ale lui Filip coptice separate.

o        Faptele Martirajului Sf. Matei Apostolul (Abysiană). Scrisă c. 550 d. Hr. Un document latin păstrează această legendă, o revizuire din secolul al 6lea ale unei lucrări timpurii. Aceste Fapte descriu martirajul Sf. Matei aşa cum apar în Abyssinia într-o încercare de a data stabilirea Bisericii Abysiene (actual în secolul al 4lea) înapoi la vremurile apostolice.

o        Martirajul Sfântului Apostol Andrei (gnostică). Supravieţuieşte într-un text latin, nu mai devreme de secolul al 5lea. Pretinde a fi un raport al unui martor ocular al „presbiterilor şi diaconilor din Biserica din Ahaia”. Una din 3 documente existente fiind odată parte din unul singur document original gnostic care este inexistent, Faptele Sf. Andrei.

o        Faptele lui Andrei şi Matias (Matei) (gnostică). Una din 3 documente existente fiind odată parte din unul singur document original gnostic care este inexistent, Faptele Sf. Andrei.

o        Faptele lui Petru şi Andrei (gnostică). Una din 3 documente existente fiind odată parte din unul singur document original gnostic care este inexistent, Faptele Sf. Andrei.

o        Faptele Sfântului Apostol Toma (gnostică). Acest document include mitul notabil din punct de vedere literar, „Imnul Perlei” şi este cel mai bine păstrat dintre Faptele apocrife. Acest Fapte relatează actele lui Toma şi martirajul său în India. Cercetările istorice au indicat pe lângă acesta elemente de adevăr în cadrul naraţiunii. O temă majoră este înălţarea învăţăturii dualiste de abstinenţă de la relaţiile sexuale conjugale. Revizuirile din greacă, siriacă şi etiopiană au fost descoperite, dar scolasticilor le favorizează atribuirea originalului unui autor sirian din secolul al 3lea, probabil inspirat de traducerea rămăşiţelor din Sf. Toma către Edessa în 232. Epifanius şi Augustin menţionează că ereticii au folosit Faptele Sf. Toma.

o        Faptele Sfântului Apostol Tadeus (catolică). Scrisă c. 250 d. Hr. Această lucrarea există în greacă ca Faptele lui Tadeus precum şi în siriacă ca „Învăţătura lui Addai, Apostolul” (publicată prima dată în 1876 şi datând din c. 400), precum şi în Istoria Eclesiastică a lui Eusebius. Pentru conţinut, referire mai jos la Epistole: Epistola lui Isus Hristos şi Abgar, Regele Edessei.

o        Faptele lui Bartolomeu (nestoriană). Scrisă c. 500 d. Hr. Textul grecesc relatează felul cum Bartolomeu a răsturnat idolatria şi a convertit un rege şi supuşii săi în India, toată fiind aparent ficţiune.

o        Martirajul Sfântului şi Gloriosului Apostol Bartolomeu. Un document grecesc din secolul 5 sau 6 păstrează această lucrare, aparent provenind din aceiaşi tradiţie legendară despre Sf. Bartolomeu ca şi Faptele.

o        Faptele lui Ioan (docetică / gnostică). Include secţiuni faimoase, „Imnul lui Isus” şi „Misterul Crucii”. Autorul, scriind sub numele de ucenicul Sf. Ioan, numit Leucius, se poate să fi scris de asemenea şi Faptele Sf. Petru şi Faptele Sf. Andrei.

o        Faptele lui Ioan de Pseudo-Prohorus. O prelucrare catolică a unui material gnostic. Comparaţi canonicul Fapte 6:5.

o        Faptele Sf. Iacov cel Mare, fiul lui Zebedei. Aceste Fapte au fost păstrate în istoriile latină, coptică, etiopiană şi armeană despre activitatea misionară şi moartea sa. Faptele latine sunt probabil din secolul al 3lea.

o        Fapte şi Martirajul Sf. Iacov cel Mic (coptic şi armenian). Aceste Fapte depind în principal de tradiţia Hegesippus, păstrată pentru noi de către Eusebius în Hist. Eccl., IV, xxii.

o        Faptele lui Petru (gnostică cu revizuire catolică). Acest document relatează triumful Sf. Petru peste Simon Magul la Roma şi ulterioara sa crucificare cu capul în jos. Aceste Fapte sunt aparent de o mare antichitate, cu siguranţă nu mai târziu de c. 250, aşa cum Commodian (c. 250) a folosit cu siguranţă existentele noastre Fapte ale lui Petru. Acesta există în MSS latin şi grec. Acest document este preluat dintr-un manuscris intitulat „Actus Petri cum Simone”, care este o traducere superioară a aceluiaşi material ca şi Martirajul lui Petru (mai jos), dar nu include martirajul în aceasta.

o        Martirajul lui Petru. Acest document există în greacă şi latină. Versiunea latină este atribuită lui Papa Linus. Citaţiile patristice indică că ambele sunt concluzii ale unei naraţiuni greceşti intitulate „Fapte, sau Circuite ale Sf. Petru”, o mare parte din ele fiind păstrate în Faptele lui Petru (mai sus).

o        Faptele lui Petru şi Pavel (catolică). Scrisă c. 200 d. Hr. Această lucrare este sursa istorică principală pentru detalii ale martirajului celor doi mari apostoli. Ele sunt de asemenea semnificative din punct de vedere istoric în indicarea armoniei apropiate dintre fondatorii apostolici ai Bisericii Romane. Acest Fapte relatează: călătoriile lui Pavel din insula Milet; el intră în secret în Italia; însoţitorul său (greşit pentru Pavel) este decapitat la Puteoli; acel oraş fiind înghiţit de mare drept pedeapsă; Petru îl primeşte cu bucurie pe Pavel la Roma; ei predică împreună şi se convertesc mulţimi, inclusiv Împărăteasa; Simon Magul angajându-i pe apostoli într-un concurs în prezenţa lui Nero (Somon încearcă un zbor spre cer dar cade pe Via Sacra şi este făcut bucăţi); Pavel este decapitat pe Calea Ostian; Petru este crucificat la cererea sa cu capul în jos; legenda „Quo Vadis?”; Îngroparea apostolilor.

o        Faptele lui Petru şi cei 12 Apostoli (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi.

o        Cartea lui Toma Adversarul (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Conţine spuse pretinse ale lui Isus şi periscoape ale incidentelor vieţii Lui.

o        Faptele lui Simon şi Iuda (catolică). Aceste Fapte relatează miracolele, convertirile şi martirajul acestor apostoli în Persia şi Babilonia. Deşi istoricul acestor relatări este dificil de concluzionat, cadrul istoric al acestui document este într-un acord remarcabil cu ceea ce este cunoscut drept condiţiile din imperiul Partian din primul secol d. Hr.

o        Gesta Matias (catolică). Aceste Fapte, falsificate de un călugăr din secolul al 12lea din Treves, sunt cele mai târzii din punct de vedere istoric. Ele pretind că au derivat dintr-un manuscris evreiesc şi slujeşte drept preludiu la o relatare a traducerii rămăşiţei sacre şi a trupului Sf. Matias Treves, unde sunt mai târziu redescoperite.

o        Faptele lui Barnaba (catolică). Scris c. 500 d. Hr. probabil de către un cipriot. Ele sunt atribuite lui Sf. Marcu Evanghelistul, şi pur şi simplu repovestesc relaţiile mutuale şi activităţile lui Barnaba, Marcu şi Pavel, aşa cum este înregistrat în Faptele Apostolilor canonice.

o        Faptele lui Xanthippe şi Polyxena. Scris c. 270 d. Hr. Descrie de asemenea exploatările Sf. Pavel şi Sf. Andrei.

o        Faptele Sf. Marcu. Scrise în secolul 4 sau 5 în Alexandria.

o        Faptele Sf Luca (coptică). Scrisă la sfârşitul secolului al 4lea sau mai târziu.

o        Faptele Sf. Andrei. Scrisă după 425 de un efesean.

o        Faptele Sf. Tit. Scrisă între 400-700 de un om de origine cretană.

o        Faptele lui Andrei. Scrisă c. 260 d. Hr.

o        Efemerul Mariei

o        Martirajul lui Matei (coptică).

o        Faptele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul

o        Sfârşitul lui Toma

Epistolele

o        Epistola lui Barnaba. Scrisă în acelaşi timp ca unele din cărţile canonice ale Noului Testament, c. 100. Pasajul asupra sabatului evreiesc este considerat în general milenianarian. Fiecare zi este descrisă ca 1000 de ani; astfel din moment ce Dumnezeu a creat lumea în şase zile, cu siguranţă că El va completa toate lucrurile în şase zile (millennia) precum se şi va odihni în slavă în ziua de sabat (millenium).

o        1 Clement. în acelaşi timp ca unele din cărţile canonice ale Noului Testament, c. 96.

o        7 Scrisori ale lui Ignatius din Antiohia. în acelaşi timp ca unele din cărţile canonice ale Noului Testament, c. 110.

o        2 Clement.

o        Epistola Apostolilor.

o        Corespondenţa lui Pavel şi Seneca. Constă din scrisori lungi de 14 paragrafe (8 de la Seneca şi 6 replici de la Pavel). Ele au fost menţionate de Jerome (de Viris Illustr., xii) ca fiind larg citite dar fără vreo judecată, şi au fost prin urmare scrise cu siguranţă nu mai târziu decât a doua jumătate a secolul al 4lea.Idea pentru pseudo-epistole provine din tradiţiile timpurii ale tendinţelor lui Seneca spre Creştinism şi faptul istoric cunoscut că Pavel şi Seneca au trăit în Roma în aceiaşi vreme.

o        Scrisoarea a 3 a lui Pavel către Corinteni. Vezi Canonul Noului Testament de mai sus.

o        Scrisoarea lui Pavel către Laodiceni. Pretinde a fi scrisoarea la care se face referinţă în Coloseni 4:16, care cel mai probabil că se referă la „Efeseniul” canonic, drept scrisoare circulară. Acest document este foarte scurt (20 de linii) şi constă în mare parte din material din Filipeni şi alte Epistole prinse laolaltă fără nici un scop logic. Doar manuscrisele latine există, deşi există evidenţă literară că a fost tradusă dintr-un original grecesc. Acest document existent apare a fi distinct de scrisoarea pseudo-Laodiceană pe care Fragmentul Muratorian îl atribuie ereticului Marcion. Acesta a fost în mod frecvent copiat în Evul Mediu, şi s-a bucurat de un anumit grad de respect în ciuda caracterului său suspicios şi a judecăţilor împotriva sa de către Sf. Jerome şi fragmentul Muratorian.

o        Scrisoarea lui Pavel către alexandrinieni. Nu mai există. Evidenţa aceste epistole este cunoscută doar din fragmentul Muratorian, unde este atribuită lui Marcion împreună cu Epistola către Laodiceni.

o        Scrisoarea lui Petru către Filip (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi.

o        Pseudo-Epistola lui Petru către Iacov cel Mic (evreo-creştină). Petru îl îndeamnă pe Iacov să tină predicarea sa (a lui Petru) în secret.

o        Scrisoarea Sf. Apostol Ioan către Omul Dropsical. Inclus în Faptele Sf. Ioan de către pseudo-Prohorus.

o        Scrisoarea Sf Iacov, Episcop de Ierusalim, către Quadratus. Păstrată în armeniană.

o        Epistola Binecuvântatei Fecioare către Sf. Ignatius Martirul. În această scurtă scrisoare (9 linii), Maria îl îndeamnă pe Ignatius la credinţă şi curaj. Există şi o replică de la Ignatius de asemenea. Aceasta a fost scrisă în latină la o dată târzie.

o        Epistola Binecuvântatei Fecioare către Mesenieni. Această scurtă scrisoare, foarte scurtă şi scrisă în latină la o dată târzie, se adresează locuitorilor din Messina, Sicilia, îndemnându-i la credinţă şi-i binecuvântă.

o        Epistola Binecuvântatei Fecioare către Florentinieni. Această scrisoare scurtă (4 linii) este de origine necunoscută şi este citată într-o predică a lui Savonarola în 25 octombrie 1495.

o        Scrisoarea lui Lentulus. Această scurtă scrisoare pretinde a fi scrisă de Publius Lentulus, „Preşedintele Poporului Ierusalimului”, către „Senatul şi Poporul Roman”. Aceasta descrie apariţia lui Hristos şi este foarte neistorică, în măsura în care oficiul şi numele de preşedinte al Ierusalimului nu a existat niciodată.

o        Scrisoarea lui Ptolemeu către Flora (gnostică). Extrase sunt păstrate în lucrarea lui Epifanius Împotriva Ereziilor.

o        Epistolele lui Isus Hristos şi Agbar, Rege al Edessa (catolică). Două scrisori cu o introducere supravieţuiesc în scrierile lui Eusebius (Historia Ecclesiastica, I, xiii), care pretinde să fi tradus aceasta din documente siriace în arhivele din Edessa. În scrisoarea a 5a a Regelui Abgar, el îi cere lui Hristos să vină să-l vindece, mărturisindu-l pe Hristos a fi un dumnezeu, sau fiul unui dumnezeu, şi în plus îi oferă lui Hristos protecţia împotriva evreilor. Hristos răspunde: „Binecuvântat eşti tu că ai crezut în Mine fără să Mă vezi. Căci este scris că cei care M-au văzut, nu Mă vor crede; şi că cei care nu M-au văzut Mă vor crede şi Mă vor iubi. Cât despre ruga ta ca eu să vin la tine, este necesar ca eu să împlinesc aici tot pentru ceea ce am fost trimis, şi după ce voi îndeplini aceasta, voi fi ridicat la Cel care M-a trimis. Dar după ridicarea Mea am să îţi trimit unul din ucenicii Mei, care îţi va vindeca durerile tale şi va păstra viaţă pentru tine şi ai tăi.” Eusebius adaugă faptul că după Ascensiunea lui Hristos, apostolul „Iuda Toma” l-a trimis pe Tadeus, unul din cei 70 de ucenici, la rege şi Tadeus îl vindecă pe Rege de boala sa, şi îl predică pe Hristos la oamenii adunaţi în anul 340 al erei Seleucide (= 28-29 d. Hr.). „Învăţătura lui Addai” este o apocrifă siriană care include adăugiri.

Apocalipsele (vezi Apocrifa Vechiului Testament pentru ale Apocalipse)

o        (Prima) Apocalipsă a lui Iacov (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi.

o        (A doua) a lui Iacov (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi.

o        Apocalipsa Fecioarei. Scrisă la o dată necunoscută dar foarte târzie (medievală). Probabil că rezultatul devoţiunii extravagante, acesta descrie coborârea Mariei în Limbo. Aceasta există în manuscrisele greceşti.

o        Apocalipsa lui Sedrah. Scrisă la o dată necunoscută dar foarte târzie.

o        (Tradiţionala) Apocalipsă a lui Pavel. Scrisă c. 380. Această lucrare pretinde a revela secretele pe care apostolul le-a văzut în timpul călătoriei lui în al treilea cer (2 Corinteni 12:2). Există o versiune greacă şi una latină (originalul a fost în greacă). O prefaţă declară că această lucrare a fost descoperită într-o cutie de marmură sub casa lui Paul la Tars, în timpul domniei Regelui Teodosius (379-395 d. Hr.), şi că a fost luată de un înger după ce a fost înregistrată de autor.

o        (Gnostica) Apocalipsă a lui Pavel. Deşi cunoscută de mult că există din menţiunea Sf. Epifanius, acest document a fost considerat pierdut până ce a fost descoperit ca parte a colecţiei Nag Hammadi.

o        (Tradiţionala) Apocalipsă a lui Petru. Scrisă c. 130 d. Hr., este una dintre cele mai timpurii specimene ale literaturii necanonice. În această Apocalipsă, Hristos apare la cei Doisprezece pe un munte şi le arată slava a doi fraţi care s-au dus, splendoarea cerului, şi terorile iadului. Fragmentul Muratorian, scris la Roma în ultima parte a secolului al 2lea, menţionează această apocalipsă fiind alături de Apocalipsa canonică a lui Ioan ca singurele apocalipse primite în Biserică, doar dacă nu cumva anumiţi creştini, totuşi, nu recunosc Apocalipsa lui Petru. În multe părţi ale Bisericii timpurii, acestei Apocalipse i s-a dat autoritate canonică; Clement din Alexandria chiar a scris un comentariu asupra ei şi Eusebius (Hist. Eccl., VI, xiv, 1), o pune aproape cu antilegomena sau clasa mai bună a scrierilor disputate. În ciuda respingerii lui Jerome, aceasta era citită public în bisericile din Palestina la finalul secolul al 5lea. Deşi cunoscut a fi existat din scrierile Patristice, aceasta a fost considerată pierdută până ce un MSS a fost descoperit la Akmon în 1886-87 alături de un MSS al Evangheliei lui Petru. Identitatea MSS cu antica Apocalipsă a lui Petru a fost stabilită prin comparaţia textului cu citatele lui Clement din Alexandria.

o        (Gnostica) Apocalipsă a lui Petru. Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Nu trebuie confundată cu Apocalipsa lui Petru cunoscută cu mult înainte ca textele de la Nag Hammadi să fie descoperite. Revizuirile arabe şi etiopiene ale aceste apocalipse există de asemenea.

o        Viziunea lui Pavel

o        Apocalipsa lui Ioan Teologul

o        Moarte (Arogarea) Mariei. Scrisă c. 400 d. Hr. O versiune greacă şi două latine.

Literatura Pilat

o        Evanghelia lui Nicodim (Faptele lui Pilat). Include două părţi, prima scrisă c. 150-400 şi a doua scrisă c. 400. Există două versiuni în greacă şi una în latină ale fiecăreia.

o        Raportul lui Pilat Pontius către Tiberiu. Scrisoare de fabricaţie latină.

o        Raportul lui Pilat Pontius (către Cezar). Scrisă la o dată necunoscută dar târzie. Două versiuni greceşti. Această scrisoare, conţinută în Faptele lui Petru şi Pavel, pretinde că a fost scrisă de Pilat către Împăratul Claudius. Pilat îi blamează pe evrei de persecutarea Sfântului lor promis şi păcălirea lui în a-l condamna la moarte pe baza acuzaţiilor de vrăjitorie. Pilat relatează de asemenea miracolele lui Hristos şi cum soldaţii pe care guvernatorul i-a pus la mormânt au fost mituiţi de liderii evrei să tacă, deşi ei au divulgat faptul după Înviere. Pilat conclude cu o avertizare împotriva falsităţii evreilor.

o        Scrisoare lui Pontius Pilat (către Împăratul Roman). Scrisă la o dată necunoscută dar târzie.

o        Renunţarea lui Pontius Pilat. Scrisă la o dată necunoscută dar târzie. Cea mai veche sursă de legende a ultimei părţi din viaţa lui Pilat.

o        Moartea lui Pilat. Scrisă la o dată necunoscută dar târzie.

o        Scrisoarea lui Irod către Pilat. Găsită în greacă şi în siriacă într-un manuscris din secolul al 6lea sau al 7lea.

o        Scrisoarea lui Pilat către Irod. Găsită în greacă şi în siriacă într-un manuscris din secolul al 6lea sau al 7lea.

Alte Scrieri

o        Păstorul lui Hermes. Probabil scris de fratele Papei Sf. Pius I (~140-55) sau poate de Hermas menţionat de Sf. Pavel (Romani 16:14); cartea se referă la Clement ca Papă (89-99). Această lucrare, considerată mult a fi autoritară în multe părţi ale bisericii timpurii, consta din 5 viziuni, 12 mandate (porunci) şi 4 similitudini (parabole). Hermes poate să fi fost acel Hermes care descrie felul cum Roda vine la el cu mustrare din partea lui Dumnezeu pe care el o credea neadecvată („Aş vrea să am o astfel de femeie frumoasă drept soţie”) când o ajuta la râul Tiber, unde el a văzut-o scăldându-se. El este instruită să se roage pentru fiii lui pofticioşi şi pe soţia sa necumpătată la vorbire. El are 4 viziuni ale bisericii, care îi apar lui ca o femeie în vârstă (slabă şi neajutorată faţă de păcatele celor credincioşi); apoi făcută mai tânără (prin penitenţă); apoi destul de tânără însă tot cu păr alb (reînvigorat cu iertare); în final ca ceva plăcut (la finalul zilelor). Ea îi dă lui o fluierătură, pe care el trebuie să o copieze şi să o dea autorităţilor Bisericii ca să fie învăţată de toţi. În a cincia viziune, „Îngerul pocăinţei” vine la casa sa sub forma unui păstor şi îi dă 12 porunci: crezul într-un singur Dumnezeu, simplicitatea, veridicitatea, castitatea, îndelung-suferinţa, credinţa, frica, stăpânirea, confidenţa, voioşia, umilinţa (împotriva celora care caută autoritatea în biserică, probabil incluzându-l şi pe Marcion), şi dorinţa bună. Păstorul explică de asemenea încă 10 parabile pe care Hermes le vede în viziuni. Cea mai semnificativă (9) elaborează asupra pildei clădirii turnului (din a 3a viziune): turnul este Biserica, şi pietrele din care e construit sunt cei credincioşi.

o        Apocrifon (Cartea Secretă) a lui Iacov (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Conţine spuse pretinse ale lui Isus şi periscoape de incidente din viaţa Sa.

o        Apocrifon (Cartea Secretă) a lui Ioan (gnostică). Pretinde a conţine „misterele [şi] lucrurile ascunse în tăcere” pe care Isus le-a învăţat ucenicului Său Ioan. Oferă o versiune alternativă a creaţiei / salvării. Conţinut în Codexul Akmim şi manuscrisele Nag Hammadi. Acest document este cu siguranţă aceiaşi „Apocrifon al lui Ioan” criticată de Irineu (Episcop de Lyons, c. 180) în lucrarea sa Distrugerea şi răsturnarea aşa zisei cunoaşteri.

o        Discurs despre al 8lea şi al 9lea (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Este un text liturgic.

o        O Expunere Valentiniană (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Este un text liturgic.

o        Rugăciunea de Recunoştinţă (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Este un text liturgic.

o        Mărturia Adevărului (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Aceasta relatează episodul cu ispitirea din Grădina Edenului din punctul de vedere al şarpelui: şarpele (adesea un simbol al înţelepciunii divine în literatura gnostică), îi convinge pe Adam şi Eva să ia parte la cunoaştere pe care „Domnul” o ascunde cu gelozie de ei, ameninţându-i cu moartea, şi excluzându-i din Paradis când ei realizează aceasta.

o        Tratatul despre Înviere (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi şi se ocupă cu teme gnostice generale.

o        Tripartitul Tratat, astfel cunoscut şi sub numele Primul Gând în Trei Forme (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi şi se ocupă cu teme gnostice generale.

o        Eugnostos Binecuvântatul (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi şi se ocupă cu teme gnostice generale.

o        Învăţătura lui Silvan (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi şi se ocupă cu teme gnostice generale.

o        Tunetul, Mintea Perfectă (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Materia subiectului său include principiul feminin deific, ca în următoarele: „Căci eu sunt prima şi ultima. / Eu sunt cea onorată şi cea dispreţuită. / Eu sunt cea desfrânată şi cea sfântă. / Eu sunt soţia şi fecioara…. / Eu sunt cea stearpă, şi mulţi sunt fiii ei…. / Eu sunt tăcerea care este de necuprins…. / Eu sunt declaraţia numelui meu.”

o        Gândul lui Norea (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Materia subiectului său include principiul feminin deific.

o        Sofia (Înţelepciunea) lui Isus Hristos (gnostică). Conţinută în Codexul Akhmim, pe care Dr. Rheinhardt l-a căpătat în Cairo în 1896, alături de Apocrifon a lui Ioan şi Evanghelia După Maria. Materia subiectului ei include principii feminine deifice.

o        Exigesis asupra Sufletului (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Materia subiectului său include principiul feminin deific.

o        Pistis Sofia (gnostică). Extrase din aceste „Cărţi ale Salvatorului” sunt parte din codexul Askew, adus de Muzeul Britanic în 1795, fiind mai înainte obţinut de un Dr. Askew dintr-o sursă necunoscută.

o        Narativ despre Iosif din Arimatea. Scris la o dată necunoscută dar târzie. Aceasta oferă detalii imaginate ale celor doi tâlhari crucificaţi cu Hristos, şi cerşirea trupului de la Pilat. Aceasta a fost aparent foarte populară în Estul Bizantin în timpul Evului Mediu. Multe Manuscrise greceşti supravieţuiesc, cel mai vechi datând din sec al 12lea.

o        Testamentum Domini Nostri Jesu (siriacă). Un extras a fost publicat în 1856 şi un text siriac deplin în 1899. Lucrarea începe cu o apocalipsă a apropierii zilei lui antihrist care pretinde a fi fost vorbit de Hristos după Învierea Sa şi după o legătură foarte nedesluşită, purcede spre partea principală a cărţii în care Hristos decretă legile pentru guvernare şi ritualul Bisericii, incluzând ritualurile liturgice predominante în perioada de timp a autorului. Aceasta a fost probabil scrisă în secolul 4 sau 5 probabil de către un monofizit. Deschiderea apocaliptică a fost de asemenea găsită într-un manuscris latin din secolul al 8lea.

o        Narativ despre Zosimus. Scris la o dată necunoscută.

o        Didache (Învăţătura celor Doisprezece). Scris în timpul aceleiaşi perioade ca multe din cărţile canonice ale Noului Testament, c. 70 d. Hr.

o        Predicarea lui Petru sau Kerygma Petri. Acest document foarte antic pretinde a fi relatarea lui Petru despre călătoriile sale misionare. Aceasta include şi doctrină, şi îl prezintă pe Petru ca un învăţător al neamurilor. Doar fragmente limitate rămân din această lucrare. Autenticitatea sa a fost atestată de Clement din Alexandria dar negată de Eusebius, deşi ceea ce rămâne nu este evidenţă de origine heterodoxă. Scolasticii suspectează că crearea ei ar fi fost sugerată de 2 Petru 1:5. Aceasta a fost probabil scrisă în primul sfert al secolului al 2lea, aşa cum este atestat de acreditarea sa în zilele lui Clement din Alexandria (c. 140-215) şi menţiunea sa în „Heracleonul Gnostic” (c. 160-170). Există de asemenea şi o versiune siriacă a „Predicării lui Simon Petru în Oraşul Romei”.

o        Predicarea lui Pavel. Această lucrare este menţionată doar odată în Părintele („De Rebaptismo”, pseudo-Ciprian) şi îl înfăţişează pe Hristos ca mărturisind păcate personale, şi mama sa forţându-l să primească botezul.

o        Două Căi ale lui Judicium Petri. Acest tratat moralizator de origine evreo-creştină este prefixat la Didache şi atribuit lui Sf. Petru. A fost bazat cel mai probabil pe aşa numita „Epistolă a lui Barnaba”.

o        Istoria lui Iosif Tâmplarul. Scris ~400 d. Hr.

o        Răzbunarea Salvatorului. Scris ~ 700 d. Hr.

o        Rugăciunea Apostolului Pavel (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Este un text liturgic.

o        Trei Stelare ale lui Set (gnostică). Acest document este parte a colecţiei Nag Hammadi. Este un text liturgic.

o        Regula Comunităţii

o        Imnul lui Efraim din Siria Împotriva lui Bar-Daisan.

Manuscrisele creştine timpurii şi cărţile disputate

MSS timpurii a părţilor din Noului Testament

1.)    Doar în originalul grec, sunt peste 5.000 de manuscrise şi fragmente de manuscris ale porţiunilor din Noul Testament care au fost păstrate din secolele timpurii ale Creştinismului.

2.)    Manuscrisul John Rylands, conţinând parte din Evanghelia după Ioan şi datând din 125-130 d. Hr., nu are mai mult de 40 de ani mai mult decât însăşi Evanghelia.

3.)    Papirul Chester Meatty, datând din 200 d. Hr., conţine porţiuni majore ale Noului Testament.

4.)    Mai mult de 30 de papire datează din sfârşitul secolului al 2lea până devreme în secolul al 3lea.

5.)    Patru Noi Testamente de încredere şi aproape complete datează din secolele 4 şi 5 (Codexul Sinaiticus şi Codexul Vaticanus cu greu din 350).

6.)    Există 8.000 de copii ale Vulgatei, traducerea latină a lui Jerome în 382-405.

7.)    Există 350 de copii de versiuni siriace ale Noului Testament, majoritatea scrise în anii 400.

Despre LXX (Septuaginta): Evreii şi creştinii timpurii au privit această traducere din ebraică în greacă ca fiind inspirată divin. Aşa cum descriu Eusebius şi Augustin, cei 70 de scolastici evrei numiţi de Faraon să producă o versiune greacă a scripturilor lor pentru întreagă biblioteca din Alexandria, lucrând în întregime independent, au ajuns la o singură atribuire greacă pentru fiecare verset în parte. Diferenţele semnificative dintre LXX şi textul Masoretic Ebraic (secolul al 9lea) include:

  1. LXX foloseşte un cuvânt care înseamnă ‚fecioară’ în Isaia 7:14, în timp ce foloseşte un cuvânt ambiguu, mai degrabă de a fi tradus ‚femeie tânără’.
  2. Geneza 6 genealogii

Lista celor mai importante Manuscrise LXX:

  1. Codexul Vaticanus (secolul al 4lea). Vechiul Testament include Înţelepciunea, Ecclesiasticus, Iudit, Tobit, Baruch, şi Epistola lui Ieremia (Wenham 148-49).
  2. Codexul Sinaiticus (secolul al 4lea). Vechiul Testament include Tobit, Iudit, 1 şi 4 Macabei, Înţelepciunea şi Ecclesiasticus (Wenham 149). Noul Testament include cele 27 de cărţi plus Epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Hermas.
  3. Codexul Alexandrinus (secolul al 5lea). Vechiul Testament include Tobit, Iudit, 1-4 Macabei, Înţelepciunea, Ecclesiasticus, Psalmii lui Solomon (Wenham 149). Noul Testament include cele 27 de cărţi plus 1 şi 2 Clement.
  4. Codexul Claromontanus (secolul al 6lea). Noul Testament include cele 27 de cărţi mai puţin Filipeni, 1 şi 2 Tesaloniceni şi Evrei, plus Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Hermas, Faptele lui Pavel şi Apocalipsa lui Petru (Hartono „Nou” 2).

Argumente privind cărţile catolice deuterocanonice

Următoarele motive sunt adesea citate pentru a argumenta că canonizarea catolică a cărţilor deuterocanonice pare inovatoare şi dubioase:

  1. a) Ele nu sunt canonizate până în 1546.
  2. b) Ele au fost canonizate într-un timp suspicios de convenabil, căci ele au fost folositoare în controversa contra-Reformă împotriva Protestanţilor: 2 Mac. 12:45-46 sprijină purgatoriul şi rugăciunea pentru cei morţi (Apologetica lui Geisler 365); Tobit 12:9, 14:10, 11; Ecclus. 3:30 şi 1 Mac 2:52 sprijină justificarea catolică (Wenham 152); 2 Mac. 15:12-16 sprijină mijlocirea sfinţilor (Biblia de la Ierusalim 656); şi Sirah 3:3, 15, 17 sprijină puterea faptelor bune de a ispăşi pentru păcat.

Răspunse:

  1. a) Este adevărat că aceste cărţi nu au fost canonizate de către un conciliu ecumenic până în 1546 – dar nici nu erau vreunadin aceste cărţi din Biblie. Nu s-a considerat a fi necesar considerarea unei astfel de doctrine până la Reformă, când Luther, într-o mişcare fără precedent, a publicat Biblia sa Germană cu Iacov, Evrei, Iuda, Apocalipsa şi cărţile deuterocanonice extrase din textul principal şi pus într-o anexă nenumărată (cf. Stravinskas 113). Chiar şi Luther credea că extinderea canonului a rămas o chestiune deschisă (Runia 139, Wenham 165). Aşa cum s-a văzut în Partea 1, conciliile locale din secolul al 4lea care au canonizat Noul Testament, au canonizat şi cărţile deuterocanonice.
  2. b) Catolicii nu adăugau cărţi, dar Protestanţii le înlăturau (vezi Partea 1). Ba mai mult, din moment ce teologii catolici din acel timp rareori foloseau aceste texte ca dovadă, dar făceau argumente diferite în principal despre autoritatea bisericii, această obiecţie este slabă. Un motiv pentru care canonul Tridentin a fost aprobat a fost că acesta învăţa explicit învierea morţilor (2 Mac. 7:9; 14:46; Înţelepciunea 2:23), Iadul (Sirah 7:17) şi Judecata Finală (Înţelepciunea 3:9-10), doctrine creştine importante care au fost lăsate vagi în canonul evreiesc al scripturilor Vechiului Testament (cf. Jerusalem Bible656).

Protestanţii au argumentat şi împotriva includerii cărţilor deuterocanonice în canon, pe motiv că Vechiul Testament al lui Isus şi al apostolilor nu le includeau pe acestea, aşa cum afirmaţia pe care o susţin ei cu următoarele texte dovadă şi argumente:

  1. a) Luca 11:51 („de la sângele lui Abel la sângele lui Zaharia”) indică faptul că Evreii au acceptat canonul evreiesc, din moment ce Abel a fost primul martir al canonului evreiesc (Geneza 4:8) iar Zaharia ultimul (2 Cronici 24:21) (McDowell 31).
  2. b) Josephus: „Noi nu avem zeci de mii de cărţi, în dezacord şi conflict, ci doar 22 [numărul standard din Biblia ebraică, 24, probabil că provine din combinările Judecători-Rut şi Ieremia-Plângeri], care conţin înregistrarea tuturor vremurilor, care s-a crezut de-a dreptul (a fi divin)… De la Artaxerxes până în vremea noastră totul, însă nu a fost socotit vrednic de un astfel de credit cu ceea ce a purces, deoarece succesiunea exactă a profeţilor a încetat. Dar ce credinţă au pus noi în scrierile noastre este evident din conduita noastră; căci deşi a trecut acum aşa de mult timp, nimeni nu a îndrăznit nici să adauge ceva la ele sau să ia ceva din ele, sau să altereze ceva în ele. Însă este instinctiv în toţi evreii deodată de la însăşi naşterea lor să le privească drept porunci ale lui Dumnezeu, şi să rămână cu ele, şi dacă va fi nevoie, să moară bucuros pentru ele” (Josephus, Împotriva lui Apion8.41, 42 citat în Wenham 135-36, Geisler Apologetics 365-66).
  3. c) Philo (20 î. Hr. – 40 d. Hr.), în ciuda citatelor sale extinse din Vechiul Testament, nu a citat niciodată din cărţile deuterocanonice ca fiind inspirate (McDowell 35).
  4. d) La Jamnia în 90 d. Hr., scolasticii evrei nu au acceptat cărţile deuterocanonice şi s-au decis să reţină pseudografia (Ezechiel, Estera, Eclesiastul) (McDowell 36).
  5. e) Conform Talmudului, i) „după ultimii profeţi Hagai, Zaharia şi Maleahi, Duhul Sfânt s-a depărtat de la Israel” (Talmudul Babilonian, „Sanhedrin”, VII-VIII, 24), ii) „Până în acest punct [vremea lui Alexandru cel Mare] profeţii au prorocit prin Duhul Sfânt; din această vreme înclină-ţi urechea şi ascultă la spusele celor înţelepţi” (Seder Olam Rabba 30); iii) „cărţile lui Ben Sira şi oricare cărţi au fost scrise din vremea sa nu sunt canonice” (Tosefta Yadaim 3:5) (McDowell 31).
  6. f) 1 Mac. 9:27 confirmă evidenţa Talmudică („a fost o mare nenorocire în Israel, aşa cum n-a mai fost din vremea când profeţii au încetat să mai apară între ei”), implicând faptul că aceasta în mod definit că nuera inspirată (Geisler Apologetics 366).
  7. g) 2 Mac. 15:38 de asemenea face pretenţii despre sine care este inconsistent cu o carte inspirată: „Dacă [această carte] este fără valoare şi mediocră, aceasta este tot ceea ce am putut produce.”
  8. h) 2 Mac. 15:9 se referă în mod similar la „legea şi profeţii” ca la un canon închis, cel puţin implicit (Geisler Apologetics 367).
  9. i) Mileto, Episcop de Sardis (~170) a compilat lista cea mai timpuriu ce poate fi datată a cărţilor Vechiului Testament (pe care le-a obţinut în Siria), care lasă în afară cărţile deuterocanonice: „Numele lor este acesta . . . cinci cărţi ale lui Moise: Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom. Isus Navi, Judecători, Rut. Patru cărţi ale Împărăţiilor, două cărţi ale Cronicilor, Psalmii lui David, Proverbele lui Solomon (numite şi Înţelepciunea), Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov. Dintre Profeţi: Isaia, Ieremia, cei Doisprezece într-o singură carte, Daniel, Ezechiel, Ezra [toate cărţile canonului evreiesc în acea ordine, însă Estera este omisă]” (Scrisoare către Anesimius în lucrarea lui Eusebius Istoria Eclesiastică 26 citat în McDowell 32).
  10. j) Isus a autorizat „Legea şi Profeţii” (Matei 5:17; Luca 24:27), nu scrierile, în care cărţile deuterocanonice ar fi fost incluse datorită datei lor târzii (Geisler Apologetics 367).
  11. k) Luca 24:24: „. . . Tot trebuie împlinit din ceea ce este scris despre mine în Legea lui Moise, Profeţi şi Psalmi”. Isus se referă aici la diviziunea întreită a canonului palestinian menţionat de Josephus (McDowell).
  12. l) Pavel credea „tot ceea ce era pus în lege sau scris în profeţi” (Fapte 24:14) (Geisler Apologetics 367).
  13. m) Cartea lui Baruch probabil că nici nu fusese scrisă până în 100 d. Hr. (McDowell <<).
  14. n) Se pare că dacă era autentică această carte a lui Baruch, ea ar fi fost inclusă cu ceilalţi profeţi mici pentru a forma o carte a „Celor Treisprezece” mai degrabă decât „Cei Doisprezece”.
  15. o) Textul ebraic şi grecesc al lui Sirah diferă aşa de dramatic (Jerusalem Bible 1034) încât se prea pare că evreii s-au simţit destul de liberi să adauge transmiterea lor a textului, care face cel mai puţin probabil că evreii au văzut Sirah drept canonică. Că Biserica a canonizat textul grecesc (Jerusalem Bible 1034) pare suspicios, din moment ce în toate cărţile care nu erau deuterocanonice (cred eu) cartea este în sine canonizată şi descoperirea textelor timpurii implică o revizuire a Bibliei curente.
  16. p) Oare nu sunt protestanţii drepţi în a urma canonul evreiesc (şi să nu recunoască cărţile deuterocanonice, din moment ce Creştinismul este o extensie a Iudaismului, şi din moment ce evreilor li s-a „încredinţat însăşi cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2) (Geisler Apologetics 365)?

Răspunse:

  1. a) Versetul paralel (Matei 23:35) se referă la Zaharia fiul lui Barachia, nu Zaharia fiul lui Iehoiada din 2 Cronici 24:20-22, aşa că argumentul cade (Hartono „Old” 2).
  2. b) Isus şi/sau apostolii au cunoscut ambele canoane, aşa cum este dovedit de faptul că scriitorii Noului Testament rareori au citat din ebraică, tradusă în greacă, mai degrabă decât să citeze direct din LXX. Aceasta nu ar trebui să fie surprinzător din moment ce ştim că evreii vorbitori de greacă, care ar fi folosit LXX, trăiau în Palestina (Fapte 6:1) (Hartono „Old” 1). Ei au folosit LXX mai mult şi în pasajele cruciale, cum ar fi Isaia 7:14 (LXX: fecioară, Pal: femeie tânără). Astfel, Josephus mărturiseşte despre extinderea canonului palestinian, însă nu despre autoritatea sa divină.
  3. c) Ca şi Josephus, Philo este un reprezentant al şcolii palestiniene şi mărturiseşte (implicit) despre extinderea canonului palestinian, însă nu despre autoritatea sa divină.
  4. d) Evreii palestinieni au canonizat în mod natural Vechiul Testament conform tradiţiei lor şi nu a evreilor elenizaţi. Decizia lor nu a fost universală, aşa cum evreii egipteni acceptă canonul LXX până astăzi mai puţin Ecclus (Hartono „Old” 1). Se prea poate că excluderea deuterocanonicelor la Jamnia a fost în mod precis o mişcare împotriva sectei creştine crescânde, din momente ce evangheliile au fost şi ele denunţate în mod specific la Jamnia (Akin 1).
  5. e) Mai multă evidenţă din partea şcolii palestiniene (care a triumfat în Iudaism) nu dovedeşte această şcoală a fi dreaptă.
  6. f) Dumnezeu poate inspira pe oricine să scrie scriptura, profeţi sau nu (Hartono „Old” 3).
  7. g) Majoritatea cărţilor din Biblie le lipseşte pretenţiile de inspiraţie, iar unele chiar poartă însemne care ar părea să excludă inspiraţia. i) 1 Corinteni 1:14-16: „Mulţămesc lui Dumnezeu că n-am botezat pe nici unul din voi, în afară de Crisp şi Gaiu, pentru ca nimeni să nu poată spune că aţi fost botezaţi în numele meu. Da, am mai botezat şi casa lui Ştefana; încolo, nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva” care se pare că ar implica că Dumnezeul cel inspirator a uitat ceea ce spunea el (Keating 129). îi) 1 Corinteni 7:12, 25: „Celorlalţi le zic eu, nu Domnul: Dacă un frate are o nevastă necredincioasă, şi ea voieşte să trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea. . . Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare”.
  8. h) În mod similar, Petru se referă la scrierile lui Pavel ca scriptură, şi aceasta nu implică un canon închis, aşa că nici nu are nevoie acest verset din 1 Mac.
  9. i) Mileto a fost unul din mulţii episcopi care nu au fost de acord. Aceste păreri nu sunt cele mai vechi existente păreri creştine ale canonului Vechiului Testament (vezi mai sus), deşi această listă este cea mai timpurie. Chiar dacă era evidenţa sa mai semnificativă decât a altora, din moment ce el nu a inclus Estera, evidenţa nu ar sprijini canonul protestant.
  10. j) Această obiecţie merge egal de puternică împotriva cărţilor protocanonice în scrieri. Mai mult, Isus se referă la Psalmi ca adiţional faţă de Lege şi Profeţi în Luca 24:44.
  11. k) Isus vorbeşte aici despre profeţii, nu neapărat despre canon: la fel cum nu oricare carte a Vechiului Testament nu este citată în Noul Testament, tot aşa nu oricare carte a Vechiului Testament nu conţine profeţie Mesianică. În plus, Daniel este pus în Scrierile din canonul palestinian, şi din moment ce Isus nu a menţionat Scrierile ca fiind distincte faţă de Psalmi atunci când a menţiona cărţile care profeţeau despre el, se pare că el aprobă în mod implicit canonul LXX. Mai departe, aceşti termeni par să fi fost folosiţi mai degrabă în mod liber, de exemplu Pavel citează atât din Psalmi cât şi din Isaia şi le numeşte pe ambele „Legea” (Romani 3:10-19; 1 Corinteni 14:21) (Hartono „Old” 2).
  12. l) Această obiecţie merge egal de puternică împotriva cărţilor protocanonice în scrieri. Mai mult, Pavel citează în mod frecvent din scrieri.
  13. m) Există o dezbatere considerabilă despre datarea lui Baruch; mulţi îl pun înainte de 100 î. Hr. (Jerusalem Bible).
  14. n) Baruch a fost scrisă destul de târzie după ceilalţi 12 profeţi mici ca noi să nu ne aşteptăm ca ea să fie compilate cu celelalte.
  15. o) Catolicii cred că Dumnezeu a ghidat procesul de canonizare prin apostoli şi creştinii timpurii. Textul evreiesc al Sirah, cred eu, nu antedatează textele greceşti, aşa că acuzarea de suspiciune este nefondată. Divergenţa în text este explicabilă pe motivul că evreii palestinieni nu au considerat cartea canonică, şi de aici, nu au fost împiedicaţi de a introduce schimbările în textul evreiesc. În fine, diferenţele semnificative dintre textele evreieşti şi cele greceşti sunt descoperite în cărţile canonului evreiesc/protestant de asemenea, în special în Estera (adăugările la o parte) (Hadas în Goodspeed 165).
  16. p) În cadrul timpului dinaintea lui Hristos, evreii erau divizaţi în privinţa canonului cu evreii vorbitori de greacă care acceptau şi foloseau cărţile deuterocanonice iar cei palestinieni nu le acceptau. Nu este nici un motiv să considerăm opinia normativă a partizanilor evrei într-o chestiune de doctrină creştină (Josephus, Philo, Jamnia). Există un motiv bun de a nu lua Romani 3:2 drept sprijin al canonului palestinian; scriitorii Noului Testament citează din sursele nebiblice (2 Timotei 3:8; Iuda 9, 14).

În plus, există un bun caz pozitiv pentru deuterocanonice, în adăugare la evidenţa patristică citată în Partea 1:

  1. a) Cea mai bună evidenţă că apostolii au acceptat cărţile deuterocanonice este că Noul Testament este plin de citate din traducerea LXX a Vechiului Testament, care includea cărţile deuterocanonice (Stravinskas 113). Este neplauzibil faptul ca apostolii să fi citat din LXX fără să dea o avertizare urmaşilor lor că anumite cărţi erau eronate dacă nu era părerea lor (Akin 1).
  2. b) Noul Testament chiar face aluzie la 2 Mac. 6:18-7:41 în Evrei 11:35 (Geisler Apologetics 364, Hartono „Old” 2).
  3. c) Fapte 7:14 indică faptul că creştinii cei mai timpurii au folosit LXX. În acest verset, Ştefan relatează faptul că Iacov a venit în Egipt cu 75 de oameni, care este numărul descoperit în LXX, însă nu şi în ebraică (care dă numărul de „70”) („Complete” 1).
  4. d) Înţelepciunea 1:16-2:1, 2:12-24 conţine profeţie mesianică: „Dar cei fără evlavie vor striga. . . ‚Dacă cel virtuos este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu îi va lua partea şi îl va scăpa din ghearele duşmanilor săi. . . . Să-l condamnăm la o moarte ruşinoasă’” (1:16, 2:18, 20) prezice „Marele preot, învăţătorii legii şi bătrânii l-au batjocorit. . . . ‚El se încrede în Dumnezeu. Să-l salveze Dumnezeu pe el acum dacă-l vrea, căci el a spus, ‚Eu sunt Fiul lui Dumnezeu’” (Matei 27:41, 43) („Complete” 2).
  5. e) Părinţii timpurii ca Origen, Atanasie şi Cyril din Ierusalim au citat cărţile deuterocanonice (Geisler Apologetics 464).
  6. f) Extrasul cel mai timpuriu din MSS Vechiului Testament, incluzând Codexurile Sinaiticus, Vaticanus şi Alexandrinus includeau cărţile deuterocanonice (Geisler Apologetics 364).
  7. g) Augustin a acceptat toate cărţile deuterocanonice (Geisler Apologetics 364).
  8. h) Sinodul Roman al Papei Damascus (382), Sinodul de la Hippo (393), şi Sinoadele de la Cartagina (393, 397, 419) toate au acceptat cărţile deuterocanonice (Geisler Apologetics 364; Jerusalem Bible 6001).
  9. i) Mulţi doctori şi concilii ale Bisericii din secolele al 9lea spre al 15lea au listat cărţile deuterocanonice ca inspirate (Geisler Apologetics 364).
  10. j) Protestanţii ar trebui să-şi reamintească: i) că Biblia a fost întotdeauna copiată şi tipărită cu apocrifa care era scrisă amestecat cu restul Bibliei până ce Luther le-a separat pentru prima dată în Biblia sa în Germană (Wenham 147); ii) că Biblia nu a fost privită drept completă fără de apocrifă chiar şi de către protestanţi (deşi au înţeles-o ca necanonică, era citire edificatoare) până în 1827 când Societăţile Biblice Engleze şi Străine s-au decis să facă astfel (şi au fost curând urmaţi de American Bible Society) (Wenham 149).

Răspuns la cazul pozitiv pentru Deuterocanonice:

  1. a) Wenham argumentează că este imposibil să ştim ce cărţi erau incluse în LXX din primul secol decât dacă codicele existente din secolele 4 şi 5 includeau „cărţi apocrife. . . însă fără nici o consistenţă referitor la cărţile conţinute sau ordinea lor; ele sunt amestecate cu cărţile nedisputate ale canonului” (vezi mai sus) (Wenham 148-49).
  2. b) În ciuda aceste aluzii dintr-o carte deuterocanonică, nici o carte deuterocanonică nu este citată în întregul Nou Testament. Dacă apostolii considerau cărţile deuterocanonice drept inspirate, ne-am aştepta ca ei să fi citat din acestea din moment ce ei au citat din Vechiul Testament atât de extensiv, şi chiar l-au citat pe un poet păgân în Fapte 17:28 (Geisler Apologetics 364). În mod admis, Noul Testament citează doar 18 din cele 22/24 cărţi evreieşti ale Vechiului Testament, insă noi ne-am aştepta să fie cel puţin un citat dintr-o carte deuterocanonică dacă Isus sau apostolii le-au considerat pe acestea autoritare (Geisler Apologetics 366).
  3. e) În ciuda faptului că Origen, Atanasie şi Cyril din Ierusalim au citat cărţile deuterocanonice, aceştia trei precum şi „toţi Părinţii importanţi dinaintea lui Augustin au respins în mod clar Apocrifa” (Geisler Apologetics 464).
  4. f) Vezi a.
  5. g) Autoritatea lui Augustin este mai mică decât cea a lui Jerome, care a respins cărţile deuterocanonice (Geisler Apologetics 364). Augustin a spus despre Jerome, „Dacă ar fi ceva pe care el să nu site, nici un muritor nu-l ştie”. Iniţial, Jerome a refuzat că traducă cărţile deuterocanonice pentru Vulgata, şi mai târziu a tradus doar câteva în grabă; când el a murit, cărţile deuterocanonice au fost importate în Vulgata din versiunea latină (McDowell 36). Jerome a folosit pentru prima dată cuvântul „apocrifa” (lit., ascuns) pentru a desemna cărţile deuterocanonice (McDowell 33). Ba mai mult, Augustin nu a considerat cărţile deuterocanonice inspirate până după 325, când traducerile greceşti care includeau cărţile deuterocanonice au apărut (Geisler Apologetics 364).
  6. h) Nici un sinod înainte de 325, când a apărut traducerile greceşti ce includeau cărţile deuterocanonice, nu a listat aceste cărţi ca inspirate. Ba mai mult, aceste sinoade erau „listări locale” şi nu judecăţi ecumenice autoritare (Geisler Apologetics 364). Dacă ele erau autoritare, Jerome ar fi fost un eretic.
  7. i) În timp ce mulţi doctori au acceptat cărţile deuterocanonice, mulţi alţii nu au făcut-o, incluzând Cardinalul Cajetan târziu cam în era Reformei (Geisler Apologetics 365).
  8. j) Aceasta nu dovedeşte că cazului pentru autoritatea lor ar fi fost într-un fel nedecis.

Răspunse:

  1. a) La fel cu era pus la îndoială existentele cărţile deuterocanonice după conciliile neecumenice din secolul al 4lea, la fel a fost şi canonul existent al Noului Testament, cu versiuni diferite ale cărţii Noului Testament apărând în MSS chiar după secolul al 4lea. Astfel oponenţii protestanţi au acceptat în mod inconsistent aceste concilii pentru canonul lor al Noului Testament însă nu şi pentru cel al Vechiului Testament, fără să-şi dea seama că înaintea Reformei, canonul ambelor testamente nu era o chestiune divizatoare pentru creştini, ci mai degrabă o evidenţă în plus împotriva sola scriptura(Hartono „Old” 3). Sinaiticus include cele 27 plus Epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Hermas; Alexandrinus include 27 plus 1 şi 2 Clement; Claromontanus (secolul al 6lea) include 27 mai puţin Filipeni, 1 şi 2 Tesaloniceni şi Evrei, plus Epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Hermas, Faptele lui Pavel şi Apocalipsa lui Petru (Hartono „New” 2).
  2. b) Acest criteriu „citat, rămâne; necitat, se scoate” nu este o bază adecvată de a respinge cărţile deuterocanonice, deoarece i) Noul Testament nu citează niciodată din Estera, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor, ii) Există citate indirecte ale cărţilor deuterocanonice în Noul Testament (vezi mai sus), iii) Există citate „din scriptură” în Noul Testament care nu pot fi trasate dintr-o sursă a Vechiului Testament (Ioan 7:38; Iacov 4:5; Matei 2:23), şi iv) Iuda 9 şi 14 citează din Înălţarea lui Moise şi Enoh, cărţi necanonice (Hartono „Old” 2).
  3. e) Lucrarea lui Geisler Apologetics[Apologetica] pur şi simplu distorsionează faptele: Aceştia trei nu au respins cărţile deuterocanonice complet, şi nici nu a existat vreo unanimitate printre alţi părinţi importanţi, aşa cum este văzut mai sus.
  4. f) Vezi a.
  5. g) Jerome a fost constrâns să includă deuterocanonicele datorită largii lor acceptări. În plus, mai târziu în viaţa sa, în replica sa lui Rufinus (402), Jerome a apărat porţiunile deuterocanonice din Daniel, scriind, „Ce păcat am comis dacă am urmat judecata bisericilor? Dar cel care aduce acuzaţii împotriva mea pentru că am relatat obiecţiile pe care evreii sunt deprinşi să se ridice împotriva povestirii lui Susana Fiul celor Trei Copii, şi povestirea lui Bel şi Dragonul, care nu sunt găsite în volumul evreiesc, dovedeşte că ele este doar un linguşitor nebun. Căci eu am relatat nu părerile mele personale, ci mai degrabă remarcile pe care ei [evreii] sunt deprinşi să le facă împotriva noastră.” (Împotriva lui Rufinus, 11:33 în Akin 3).
  6. h) Adevărat, cărţile deuterocanonice au fost subiectul multor dispute pentru câteva secole, şi prima listare conciliară a canonului Vechiului Testament a fost într-adevăr târzie, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre Estera, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda, Iacov şi Apocalipsa (Hartono „Old” 2).
  7. i) Opinia lui Cajetan întăreşte mai departe ambiguitatea canonului înainte de Trent şi faptul că acesta nu a fost o chestiune separatoare până la Reformă. Dacă ar fi crezut oricare majoritate de creştini vreodată sola scriptura, canonul ar fi fost cu siguranţă o chestiune separatoare înainte de 1546.

4) Cărţile deuterocanonice conţin contradicţii cu alte doctrine creştine, ceea ce presupune faptul că Biserica Catolică care le canonizează a greşit.

  1. a) Deuterocanonicele învaţă doctrina panteistă a emanaţionismului (Înţ. 7:25) (Wenham 152).
  2. b) Deuterocanonicele învaţă doctrina panteistă a pre-existenţei sufletului (Înţ. 8:19, 20) (Wenham 152).
  3. c) Deuterocanonicele învaţă doctrina panteistă a creaţiei din materie pre-existentă (Înţ. 11:17) (Wenham 152).
  4. d) Deuterocanonicele învaţă doctrina panteistă a trupului ca greutate a sufletului (Înţ. 9:15) (Wenham 152).
  5. e) Deuterocanonicele învaţă doctrina anihilării făcătorilor de rele (2 Mac. 7:14).
  6. f) Lauda morală implicită a învăţăturii şi a înşelătoriei pentru cauza naţionalistă în Iudita.

Răspunse:

  1. a) Acest verset declară doar că înţelepciunea vine de la Dumnezeu.
  2. b) Acest verset este neclar; ar putea însemna că un trup curat rezultă dintr-o trăire dreaptă, sau că este un beneficiu a fi născut pe linia nobilă a lui Solomon.
  3. c) Acest verset învaţă că Dumnezeu a creat lumea din materie fără formă, aşa cum învaţă Geneza: 1:1-3: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină”.
  4. d) Acest verste este foarte similar cu afirmaţia lui Isus, „Duhul e plin de râvnă dar carnea este slabă”, şi cu descrierile lui Pavel despre trup care se luptă cu duhul (ex. Galateni 5), deşi Noul Testament conţine o dezvoltarea ulterioară, clarificând această învăţătură aşa ca să nu fie înţeleasă greşit ca anti-materială /gnostică / neo-platonică.
  5. e) 2 Mac. nu învaţă această doctrină în acest fel; un personaj îşi adoptă crezul său în anigilaţionism. Chiar şi protestanţii trebuie să admită că doctrinele referitoare la viaţa de apoi au fost în mod relativ nedezvoltate în vremurile Vechiului Testament şi nu au fost clarificate până la venirea lui Hristos.
  6. f) Precum este în toate doctrinele, cea morală este supusă dezvoltărilor, şi în nici un domeniu nu este doctrina morală mai dificilă (şi dezbătută până astăzi) ca cea a eticii războiului. Mesajul principal din Iudit nu este o pledoarie a trădării, ci o încurajare de încredere în grija providenţială a lui Dumnezeu pentru poporul său.

5) Cărţile deuterocanonice conţin contradicţii cu istoria, implicând faptul că Biserica Catolică care le-a canonizat a greşit.

  1. a) Multe părţi din cărţile deuterocanonice par entuziaste şi graţioase în supranatural (Dragonul în Daniei, absenţa oricărei examinări detaliate a acuzatorilor lui Susana, magia şi moartea soţilor lui Tobit, etc.).
  2. b) Nebucadneţar ca rege al Asiriei în Iudit 1, fals din punct de vedere istoric (Boetther în  Hartono „Old” 2).
  3. c) Înţelepciunea pretinde a fi fost scrisă de către Solomon, însă aceasta este foarte dubios din moment ce aceasta conţine idei comune filozofiei eleniste care au intrat în Palestina cu mult mai târziu.

Răspunse:

  1. a) Catolicii recunosc că aceste povestiri probabil că nu erau adevărate din punct de vedere istoric conform canoanelor din secolul al 19lea şi al 20lea al criticismului istoric, însă însemnătatea lor simbolică este aspectul crucial de interpretare al acestor cărţi. Admiţând aceasta, Catolicismul nu se lasă pe demitologizarea Bultmaniană deoarece doctrinele sale sunt chiar clare despre ce povestiri relatate în Biblie trebuie să fie interpretate ca istoric adevărate (adică, Căderea, darea Legii, Întruparea, Crucificarea, Îngroparea, Învierea, Înălţarea) şi care poate fi interpretat şi altfel (restul).
  2. b) Iudit înseamnă evreică, o indicaţie a naturii alegorice a cărţii. Combinând pe babilonieni şi pe asirieni laolaltă simbolizează pe ambii cuceritorii majori ai Israelului, întărind punctul de bază al cărţii că poporul lui Dumnezeu ar trebui să se bazeze pe căile sale de eliberare, chiar dacă ele (ca o femeie) par dubioase şi neserioase (Hartono „Old” 2). Aşa cum remarcă cercetătorul Moses Hadas, „Prin deschiderea istorie sale cu o afirmaţie că Nebucadneţar a domnit peste asirieni în Ninive când, oricare cititor învăţat ar ştii, Nebucadneţar a domnit peste babiloniei în Babilon, autorul lui Iudit oferă în fond faptul că această lucrare este o ficţiune . . .  Dacă . . . citim Iudit sau Tobit ca o cronică de evenimente actuale, trebuie ori să recurgem la interpretarea ce mai neplauzibilă sau să declarăm cronica drept lucrare ignorantă făcută de ochii lumii; dar dacă realizam faptul că astfel de cărţi au fost intenţionate a fi drept romanţe de edificare pentru scopul insuflării şi întăririi loialităţilor de sub condiţii de încercare, le putem aprecia drept oneste şi eficiente piese de artă literară” (în Goodspeed 131, xvi). Cu alte cuvinte, Iudit nu trebuie să fie interpretată literal, şi nici nu trebuie să fie, din moment ce autorul a indicat aceasta în prima propoziţie. În nici un fel nu este afectat crezul în interpretarea lui Iudit de caracterul său fictiv dacă există motive bune de a considera canonizarea sa validă.
  3. c) În primul rând, această acuzaţie se aplică în mod egal la Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor, împotriva cărora acuzaţii similare referitor la calitatea frauduloasă a autorului se fac pretenţii şi sunt adesea emise de către scolastici (cf. Hadas în Goodspeed xvii). Astfel, acest argument ori afectează în mod egal canonul protestant sau altfel este egal de inofensiv. În oricare caz, acesta este probabil inofensiv. În primul rând, nu putem renunţa la aceste pretenţii în oricare din aceste cărţi doar printr-un argument bazat pe un sistem cauzal închis de cauză, şi al doilea, chiar dacă aceste trei cărţi nu au fost scrise de Solomon aşa cum este afirmat, este probabil că aceasta a fost o convenţie comun-înţeleasă şi prin urmare nu necinstită.

Argumente referitoare la cărţile deuterocanonice ortodoxe

Aşa cum am văzut mai sus, în adiţie faţă de diferenţa dintre Vechiul Testament catolic şi cel protestant, sunt şi alte cărţi dezbătute pe care Bisericile Estice le acceptă drept canonice, însă şi catolicii şi protestanţii nu acceptă – 1 şi 2 Esdras (LXX: 3 şi 4 Esdras), 3 şi 4 Macabei, şi Rugăciunea lui Manase, Ode, şi Psalmii lui Solomon. Protestanţii argumentează adesea faptul că includerea simultană a deuterocanonicelor şi excluderea acestor cărţi ortodoxe adiţionale este arbitrară, citând următoarele motive:

  1. a) Codicele latine include adese 3 şi 4 Macabei şi Psalmii lui Solomon (Wenham 151).
  2. b) Părinţii, inclusiv Iustin, Tertulian şi Clement din Alexandria, au folosit cărţile intertestamentale din afara canonului Tridentin, în special Enoh şi 2 Esdras (Wenham 151).
  3. c) Canonul Vechiului Testament al Bisericii din Est include cărţi adiţionale.
  4. d) Biserica Angliei a listat 1 şi 2 Esdras şi Manase ca parte din Apocrifă care trebuia să fie citită „ca exemplu de viaţă şi instruire a manierelor; dar ea nu le aplică în stabilirea vreunei doctrine” (Article 6, 39 Articles, quoted in Wenham 147).
  5. e) Este în special suspicios faptul că Biserica a respins 2 Esdras şi a inclus 2 Macabei din momente ce 2 Esdras 7:[105] vorbeşte puternic împotriva rugăciunii pentru cei morţi şi 2 Mac. 12:45 sprijină rugăciunea pentru cei morţi (Geisler).

Răspunse: Decizia Tridentină a afirmat faptul că erau cărţi canonizate acelea care puteau fi afirmate fără îndoială, şi majoritatea dintre ele incluzând 2 Macabei au fost de mult acceptate în mod neoficial şi nu au fost în nici o îndoială reală. Trent s-a reafirmat ca un canon ecumenic deciziile conciliare a secolului al 4lea în care Noul Testament ca 27 de cărţi a fost de asemenea canonizat. Aceste concilii din secolul al 4lea au considerat celelalte cărţi apocrife şi le-au exclus pentru motive bune. Rugăciunea lui Manase a fost exclusă deoarece ea contrazice doctrina păcatului original şi înregistrarea Genezei prin a pretinde „Căci Avraam, Isaac şi Iacov, care nu au păcătuit împotriva ta…” Urmându-l pe Jerome şi notând faptul că 1 Esdras este ori incomplet ori pus într-un supliment în toate copiile oficiale ale Vulgatei, Trent a decis să nu recunoască nici 1 Esdras. 2 Esdras a fost scris în era creştină în latină, şi astfel nu putea fi pus cu celelalte în canonul Tridentin ca „dincolo de îndoială”. Aceasta nu putea fi exclusă pe baza învăţăturii împotriva rugăciunii pentru cei morţi, din moment ce 2 Esdras 7:[105] spune că va fi fără de folos să te rogi pentru cineva după Ziua Judecăţii, nu după moarte: „Ziua Judecăţii este finală şi arată tuturor semnul adevărului. Aşa cum acum un tată nu-şi poate trimite fiul său sau fiul pe tatăl său, sau un stăpân pe sclavul său, ori un prieten pe cel mai drag al său să fie bolnav pentru sine, sau să doarmă ori să mănânce ori să fie lecuit, la fel nimeni nu se poate ruga pentru altul dar, sau să pună o povară pe un altul, căci ei cu toţii trebuie să-şi poarte nelegiuirea lor sau dreptatea lor proprie” (traducerea Goodspeed). Biserica Răsăriteană a ţinut aceste cărţi deoarece erau în traducerea slavonă, pe autoritatea traducătorilor. În final, trebuie să se amintească că nu există nici un argument pentru canon cu excepţia argumentului din Providenţă, şi dacă Providenţa este acceptată pentru canonizarea Noului Testament din secolul al 4lea, aceasta ar trebui să accepte în mod logic canonizarea din secolul al 4lea a Vechiului Testament precum şi canonul Tridentin.

http://www.voxdeibaptist.org/canonul_bibliei.htm

SINAI, MUNTELE

download

SINAI, MUNTELE

I. Situarea

Localizarea acestui munte este nesigură. Diverşi cercetători consideră că următorii munţi ar fi: Muntele Sinai , Jebel Musa, Ras es-safsafeh, Jebel Serbal şi un munte lângă al-Hrob. Tradiţia în favoarea lui Jebel Serbal poate fi dusă înapoi până la Eusebiu; tradiţia în favoarea lui Jebel Musa numai până la Iustinian. Situarea Mt. Jebel Serbal, şi anume a faptului că la poalele lui nu există nici un deşert, îl face improbabil ca şi munte al legământului. Părerea lui A. Musil, larg răspândită odinioară, conform căreia muntele vulcanic din apropierea lui al-Hrob trebuie identificat cu Mt. Sinai nu se mai bucură de popularitate printre cercetători, deoarece el face imposibilă reconstituirea rutei Exodului şi ar presupune prea multe în Exodul 19. Încercările moderne de a identifica Sinaiul cu munţii vulcanici de la E de Golful Aqaba sunt atât de nesigure, încât nu se poate deduce mare lucru din ele. Aceasta lasă două posibilităţi: Jebel Musa şi Ras es-safsafeh. Aceşti doi munţi sunt situaţi pe o mica coamă de granit de aproape 4 km, care se întinde de la NV spre SE. Ras es-safsafeh (1.993 m) este situat la nord iar Jebel Musa (2.244 m) la sud. Tradiţia şi cea mai mare parte a cercetătorilor moderni acceptă că Jebel Musa este Muntele Sinai. Există totuşi o preferinţă puternică la anumiţi cercetători pentru Ras es-safsefeh ca şi munte al legământului, datorită câmpiei destul de largi de la poalele lui care trebuie să fi fost destul de spaţioasă pentru masa mare de israeliţi  (cf. Exod 20:18: „poporul stătea în depărtare”). Mai mult, tradiţia în favoarea lui Jebel Musa este atât de veche (aproape 1500 de ani) şi formaţiunile de granit atât de impunătoare, încât este foarte probabil ca el să fie Muntele Sinai. În plus, câteva situări pe traseul spre munte indică aceeaşi concluzie.

II. În Vechiul Testament

Muntele Sinai este numit în VT şi Horeb. Trecând dincolo de Mara şi Elim, israeliţii au ajuns la Sinai în cea de-a treia lună după plecarea lor din Egipt (Exod 19:1) şi şi-au ridicat tabăra la poalele lui pe o câmpie de unde i se putea vedea vârful (Exod 19:16,18,20). Dumnezeu i S-a revelat lui Moise pe acest munte şi i-a dat cele Zece Porunci şi alte legi.

Legământul încheiat aici între Dumnezeu şi popor a jucat un rol important în unirea triburilor şi în contopirea lor într-o singură naţiune care slujea unui singur Dumnezeu. Deşi autenticitatea acestei relatări este respinsă de anumite şcoli moderne, din Judecători 5:5 rezultă clar că tradiţia despre Sinai reprezintă o parte străveche în credinţa israelită. Rolul proeminent al Mt. Sinai în VT şi tradiţia puternică ce-i este ataşată oferă ample dovezi în sprijinul istoricităţii acestei relatări (*EXODUL).

La poalele Mt. Jebel Masa este mănăstirea Sf. Ecaterina. Aici a descoperit Tischendorf celebrul manuscris uncial din secolul al 4-lea al Bibliei greceşti numit Codex Sinaiticus. Biblioteca Sf. Ecaterina are manuscrise vechi în limba greacă, arabă, etiopiana şi siriacă (dintre care multe au fost făcute disponibile recent la scară largă prin microfilme).

BIBLIOGRAFIE

  1. Rothenberg,God’s Wilderness, 1961; W. Beyerlin,Origins and History of the Oldest Sinaintic Traditions, 1965; B. Zuber, Vier Studien zu den Ursprungen Israels, 1976, p. 16-49).

III. În Noul Testament

  1. În timpul ultimului său discurs înainte de a fi martirizat, Ştefan menţionează de două ori Mt. Sinai într-o referire la teofania adresată lui Moise la rugul în flăcări (Faptele Apostolilor 7:30, 38; în Exod 3:1 ş.urm. este folosit sinonimul Horeb). Ştefan le aminteşte acuzatorilor lui că până şi un loc al Neamurilor ca Sinai, în NV Arabiei, a devenit pământ sfânt fiindcă Dumnezeu a găsit cu cale să Se reveleze acolo; El nu era limitat de geografia evreilor.
  1. În Galateni 4:21-31 Paul foloseşte o alegorie pentru a identifica Israelul mai întâi cu roaba Agar (Geneza 16:15; 21:2,9) şi apoi cu Mt. Sinai „din Arabia” (adică, în mod corect, într-o zonă de deşert). Agar şi Sinai simbolizează starea de a exista în afara legământului promisiunii şi prespectiv în robie faţă de legea lui Moise. Împreună ele reprezenta „Ierusalimul de acum”, adică iudaismul, care înseamnă robie (faţă de Lege şi faţă de poverile insuportabile ale adăugirilor fariseilor, precum şi faţă de romani). Din contră, „Ierusalimul cel de sus” este „liber” (născut liber) şi „mama noastră”, mama tuturor celor care sunt creştini, adică „copii ai făgăduinţei, ca şi Isaac.”
  1. În Evrei 12:19-29, deşi nu este numit în mod direct, Mt. Sinai, care simbolizează vechiul legământ, este pus în antiteză cu Mt. Sion, care simbolizează oferta Evangheliei sub noul legământ. Spaima teribilă de la Sinai când a fost dată Legea este descrisă în cuvintele din Exod 19:16-19; 2-:18-21; Deuteronom 4:11 şi urm. şi cititorul este prevenit că respingerea Evangheliei şi a privilegiilor ei atrage după sine o judecată cu mult mai înspăimântătoare chiar decât cea care a urmat neascultării Legii.

BIBLIOGRAFIE

  1. Brown, NIDNTT 3, p. 1013-1015; E. Lohse, TDNT 7, p. 282-287.

N.H.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sinai-muntele.html

Acestea sunt cele 12 țări în care femeile sunt tratate mai rău decât animalele

Acestea sunt cele 12 țări în care femeile sunt tratate mai rău decât animalele

Lumea pare clară și simplă, datorită nenumăratelor informații pe care le găsim în diferite locuri din toată emisfera. Cu toate acestea, unele lucruri sunt surprinzătoare, dar în același timp înfricoșătoare ca … vechile “tradiții”, extrem de barbare  care chiar și în ziua de astăzi la distanța de ani încă se mai parctică…

Țări în care femeile nu își pot afirma drepturile, “drepturile” pe care o ființă vie ar trebui să o aibă oriunde în lume, fie că este bărabat sau femeie, fără nicio deosebire.

Femeile din aceste țări sunt expuse zilnic la violență și tratate ca bunuri și nu ca ființe umane. În aceste țări, nu toate animalele sunt tratate în același fel, anumite animale sunt protejate și venereate, dar femeile NU.

Deci, priviți cele 12 țări care tratează femeile mai rău decât animalele și, dacă este posibil, evitați vizitați aceste locuri:

1.Afganistan

Speranța medie de viață a afganilor este foarte scăzută, în jur de 45 de ani! Milioane de văduve trebuie să facă imposibilul pentrua supraviețui.  Toate acestea,  sărăcia, căsătoria timpurie și violența din partea bărbațiilor este frecventă iar femeile nu au dreptul să facă nimic. Este una dintre țările cu cea mai mare rată a mortalității a femeii în timpul nașterii.

2.Republica Democrată Congo

“Democrat” este un cuvânt mult prea mare pentru acestă țară, pentru că aici femeile nu pot nici măcar să facă niciun
document legal fără permisiunea soțului. Din cauza războaielor constante, femeile congoleze se găsesc cu ușurință pe prima linie și mor ușor. Altele au fost găsite abandonate, fără soți, cu copii și bolnave de  virusul SIDA datorită violențelor constante și fără niciun ajutor din partea guvernului pentru a supraviețui.

3 – Nepal

În această țară există căsătorii timpurii, deoarece părinții își vândă copiii când ajung la maturitate. Nu au de ales, trebuie să accepte să își protejeze casa. În majoritatea cazurilor de căsătorie timpurie, ”femeia” moare în timpul nașterii.

4.Mali

În această țară, violențele sunt la ordinea zilei. Mali este renumit pentru ritualurile sale însetate de sânge, în care fetele sunt supuse mutilării genitale prin proceduri dureroase, cum ar fi tortura. Și în acestă țară micuțele ”femei” mor în timpul travaliului.

5.Pakistan

Viața femeilor din Pakistan este foarte grea. Ele pot fi pedepsite de soț, tată și chiar frate cu orice acuzație, chiar și una nesemnificativă. Femeile acuzate de adulter sunt ucise cu pietre. Le este practic imposibil să-și dovedească nevinovăția.

6.India

În această țară băieții sunt supraevaluați, în timp ce fetele sunt discriminate de la naștere și multe dintre ele nu supraviețuiesc adolescenței. Mii de fete indiene sunt răpite pentru prostituție, majoritatea sunt minore.

7.Somalia

În Somalia, violul este foarte comun iar femeile suferă în spitale cu condiții extrem de mizerabile pentru a naște. Le este interzis să lucreze! Să nu mai vorbim  de probleme legate de foame și secetă, femeile sunt violate de soții lor și nu există nicio lege pentru a le proteja.

8.Iraq

Aceasta este o altă țară în care fetele sunt răpite și violate. Nici aici nu există nici o lege care să protejeze femeile. În anul 2014, 150 de femei care au refuzat  să ofere servicii sexuale soldaților au fost ucise cu brutalitate.

9.Ciad

În această țară, fetele se căsătoresc la vârsta de 11-12 ani și sunt complet dependente de soții lor. Cazurile de violențele și abuzuri sunt foarte dese și, și în acst caz nimeni nu poate, sau nu vrea să facă nimic să le ajute..

10.Yemen

Femeile din Yemen nu pot fi educate pentru că trebuie să aibă grijă de soți și bărbați și mai ales să-i venereze. Chiar dacă guvernul încearcă să facă ceva, cultura și mentalitatea poporului este înrădăcinată și greu de schimbat. De fapt, diferitele proiecte educaționale  au fost toate un eșec.

11.Arabia Saudită

Există numeroase restricții privind femeile din Arabia Saudită, inclusiv lipsa permisiunii de a ieși din casă singură.
Dacă o femeie iese singură, chiar și complet acoperită – obligatoriu chiar și în timpul verii – poate fi răpită și violată.

12.Guatemala

În Guatemala, femeile sunt foarte înspăimântate de strada vieții cu care se vor confruntă deoarece crimele împotriva lor sunt foarte frecvente. Unele femei sut bătute până la moarte și nici în această țară nu există nicio lege care să le protejeze.

Te-ar putea interesa și Țărâmul plăcerilor. Kandapara: bordelul burghez al prostituatelor minore / FOTO

Pentru mai multe articole interesante rămâi cu noi pe MondoNews24

Urmărește pagina noastră de Facebook

https://www.mondonews24.it/acestea-sunt-cele-12-tari-in-care-femeile-sunt-tratate-mai-rau-decat-animalele/?

Șoc și dezamăgire după ce Israel închide Forumul Guvernamental Creștin

Anunțuri, Diaspora, Externe, Israel, Mapamod crestin, Politic, Ultimele știri

Israelul a anunțat că va închide „Forumul Guvernamental Creștin”, o inițiativă creată în 2013 , care vizează consolidarea relației dintre comunitatea creștină din Israel și guvernul israelian, scrie CBN News.

,,Am fost informat că forumul nu intră în sfera de aplicare a Ministerului Securității Publice, prin urmare, nu am de ales decât să întrerup activitatea Forumului ca parte a acestui minister”, a spus Dr. Mordechai (Moti) Zaken, șeful biroului israelian al minorități creștine.

Zaken a promis să facă tot posibilul pentru a continua să lucreze cu liderii creștini din Israel și din străinătate pentru a favoriza prietenia israeliano-creștină.

Ultima reuniune a forumului a avut loc la 3 decembrie 2018 și a fost dedicată îmbunătățirii relației dintre organizațiile creștine și aripa de securitate a autorității aviatice din această țară. Israel a fost de acord să permită organizațiilor creștine să numească administratori de aeroport pentru a ușura experiența creștinilor care vin sau pleacă din ,,Țara Sfântă”.

Conducătorii creștini sunt dezamăgiți că întâlniri productive ca acestea nu vor mai fi ajutate de Forumul Guvernamental Creștin.

„Eu sunt un creștin care a trăit în Israel timp de aproape 40 de ani. De-a lungul acestor ani am lucrat pentru întărirea relațiilor dintre stat și comunitatea creștină, atât în țară, cât și în străinătate. În timpul petrecut aici, am descoperit un entuziasm local pentru sprijinul creștin asupra Israelului, dar foarte puțini oficiali sunt dispuși să ajute comunitatea noastră într-un mod practic”, a declarat David Pileggi, Rectorul Bisericii ,,Christos’’ din Ierusalim, într-o scrisoare adresată prim-ministrului Benjamin Netanyahu.

Pileggi i-a cerut lui Netanyahu ,,nu numai să restabilească Forumul, ci să-i și dea aprobarea deplină”.

Chuck Kopp, pastorul Congregației ,,Street Narkiss’’ și fostul președinte al Alianței Evanghelice din Israel, a trăit în această țară mai bine de cincizeci de ani. El a declarat pentru CBN News că

,,…am fost fericit să văd relații îmbunătățite între creștini și Israel de-a lungul anilor, dar am fost întristat să aflu despre acest pas negativ care întristează milioane de evanghelici din întreaga lume care văd în Ierusalim ca fiind casa lor spirituală. Guvernul Israelian și eforturile doctorului Moti Zaken au ajutat în nenumărate rânduri un mod de a încuraja această relație, ne-am bucurat de timpul împreună și ne-am întristat când covorul i-a fost tras de sub picioare, este foarte tragic. Zaken este înțelept și experimentat, a condus Alianța Guvernamentală Creștină cu mare curaj în ultimii cinci ani, iar asta dovedește că este un om de acțiune și nu doar de cuvânt. Solicităm guvernului să-l readucă pe Dr. Zaken la acest serviciu vital pentru comunitatea creștină.”

Decizia de a pune capăt Forumului Guvernamental Creștin vine într-un moment în care multe alte organizații israeliene și evreiești au început să construiască punți spre creștini, atât la nivel local cât și la nivel mondial. În 2004, Yuri Stern a fondat ,,Knesset Caucus Allies Christian’’ (KCAC), care este acum sub conducerea lui Knesset, Robert Illatov și Josh Reinstein. KCAC a înființat filiale în întreaga lume cu parlamentari creștini care susțin Israelul. De asemenea, a dat naștere micului dejun cu rugăciune din Ierusalim, care a adus sute de lideri creștini în capitala Israelului.

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/02/soc-si-dezamagire-dupa-ce-israel-inchide-forumul-guvernamental-crestin/?

Ce învățăm de la Isus înaintea morții

Devoțional, Editoriale, Meditaţii

Cu toții vom muri și vom avea de-a face cu moartea multora de-a lungul vieții noastre – dacă Domnul nostru nu se va întoarce înainte. Epoca în care trăim, focalizată pe divertisment, distrage atenția oamenilor de la această realitate, însă nu o poate schimba. Creștinii par să se străduiască să împace cunoștințele biblice despre moarte cu teama noastră față de aceasta. Chiar aici este, însă, locul unde noi, credincioșii, am putea fi o mărturie înaintea lumii, abordând moartea în mod deschis și sincer. Putem învăța multe de la Mântuitorul nostru despre cum să facem acest lucru, privind la modul în care El a anticipat moartea Sa.

Învățăm de la Isus în grădină, că deși a vrut ca paharul morții să fie îndepărtat de la El, a acceptat voia lui Dumnezeu înaintea propriei voințe (Luca 22:42). Învățăm chiar mai multe din vorbele pe care le-a rostit Isus pe cruce. În mod remarcabil, trei dintre afirmațiile finale ale lui Isus au fost direcționate spre grija pentru alți oameni. Mai degrabă decât să se autocompătimească în timp ce suferea cea mai nedreaptă moarte din istorie, Domnul nostru a continuat să-și arate grija pentru omul pe care îl crease. Ne șochează faptul că Isus cere iertarea celor care îl executau (Luca 23:34). Acest lucru este exact opus răspunsului care îl dăm majoritatea dintre noi atunci când simțim că suntem tratați pe nedrept.  Așadar, mai degrabă decât să fim supărați și să căutăm să dăm vina pe cineva (cum ar fi, un angajator nedrept, care s-a comportat urât cu persoana care a murit, un soț nepăsător sau chiar un medic care nu a găsit o modalitata de a vindeca persoana decedată), suntem asemănători cu Isus dacă căutăm – chiar atunci când ne confruntăm cu moartea – să îi iertăm pe cei care ne-au greșit.

În Evanghelia lui Luca, câteva versete mai târziu (Luca 23:43), Isus oferă iertare veșnică unui criminal, care își merita cu adevărat sentința la moarte. În agonia suferinței, Isus încă pune preț pe persoana de lângă El, și o salvează. Mai degrabă ca gândurile și sentimentele lui Isus să se concentreze asupra propriei persoane în această întunecată oră, El încă oferă dragoste altora. Am putea face și noi la fel?

Apoi, Isus se îngrijește de mama Sa, Maria, însărcinându-l pe Ioan să o trateze ca pe propria-i mamă. Există multe lucruri pe care le putem face în timpul vieții și apoi aflându-ne pe moarte, pentru ca să le purtăm de grijă celor din familia noastră. Isus ne arată faptul că un aspect al unei morți asemănătoare cu a Lui este acela de a asigura continuitatea bunăstării financiare, fizice, emoționale și spirituale a celor dragi după ce noi nu vom mai fi.

Umanitate lui Isus este din nou vizibilă în Matei 27:46 când strigă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Deși, în parte, acest lucru s-a întâmplat pentru ca să se împlinească Psalmul 22:1, acesta demonstrează și suferințele pe care le-a îndurat Domnul Isus pentru păcatul nostru când murea. Nici nu ne putem imagina agonia acestui sentiment de a fi părăsit de un alt membru al Trinității, vedem însă că Isus strigă către Dumnezeu. Și noi, atunci când ne confruntăm cu moartea și cu emoția copleșitoare pe care aceasta o aduce cu sine, putem ca și Isus, să Îi împărtășim lui Dumnezeu povara noastră.

Isus îndură și suferință fizică, precum vedem în cuvintele „Mi-e sete” (Ioan 19:28), o altă afirmație care vine ca împlinire a Vechiul Testament (Psalmul 42:2). Isus a căutat să-și satisfacă această nevoie fizică puternică, chiar dacă se apropia de moarte. Îi urmăm exemplul atunci când suntem sinceri cu privire la nevoile noastre atunci când suntem pe moarte, sau atunci când îi mângăiem pe cei dragi în ultimele lor momente.

Oțetul de vin pare să-I fi umezit gâtul Mântuitorului nostru, ca să Își poată rosti ultimele cuvinte. Ioan, în Evanghelia sa, înregistrează afirmația lui Isus: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). Experiența de care s-a temut în grădină a ajuns la sfârșit. În ziua de azi, încrederea pe care o avem în medicină, ne poate face să ne luptăm cu inevitabilul, crezând în mod fals că există mereu un tratament ce ne poate salva sau chiar că Dumnezeu nu va îngădui să murim. Învățăm de la Isus, că există un moment în care trebuie să recunoaștem, că este într-adevăr voia lui Dumnezeu ca noi sau cineva drag să I se alăture Lui în veșnicie.

Isus citează Scriptura pentru ultima dată în timpul vieții Sale pe pământ atunci când exclamă Psalmul 31:5: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Luca 23:46). Isus cunoștea Scriptura și acest lucru trebuie să ne motiveze și pe noi să învățăm Scriptura pentru vremea când vom tânji după confortul pe care Cuvântul lui Dumnezeu ni-l poate oferi. Prin aceste cuvinte neprețuite, Isus ne învață că El nu se predă sorții, morții sau diavolului, ci El se încredințează în mâinile iubitoare ale Tatălui Său.

Isus a murit, predându-I lui Dumnezeu în mod conștient controlul. Pentru că în final, moartea este o altă dovadă a faptului că Dumnezeu este cu adevărat Cel care deține controlul. Când ne încredem în bunătatea divină, primim puterea și curajul de a-L găsi pe Dumnezeu chiar și când ne aflăm față în față cu moartea.

Sursa: CBN Devotions

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/01/ce-invatam-de-la-isus-inaintea-mortii/?

Jurnal de Rugăciune: Wycliffe dezvoltă o aplicație pe calculator pentru traducerea Bibliei în limbajul semnelor

Dezvoltarea de aplicații pe calculator pentru traducerea Bibliei în limbajele semnelor

Rugați-vă pentru membrii echipei GSLT (Echipa Globală pentru Limbajele Semnelor) care lucrează la conceperea unor aplicații pe calculator pentru a facilita traducerea Bibliei în limbajele semnelor. Echipa discută despre modul în care aceste aplicații să se interconecteze. Rugați-vă pentru înțelepciune și creativitate. Rugați-vă și pentru Tabita care este implicată în aceste discuții și este într-un proces de învățare și asimilare de noi cunoștințe tehnice necesare pentru dezvoltarea acestor aplicații.

Adunarea generală anuală: Insulele Solomon

Parteneriatul pentru Traducerea Bibliei și Alfabetizare din Insulele Solomon (BTLPSI) va organiza Adunarea generală anuală în 20-21 martie la Honiara, Insulele Solomon. Rugați-vă pentru pastorul Andrew Fanasia, directorul BTLPSI care lucrează împreună cu alții pentru a pregăti aceste întâlniri. Rugați-vă pentru personalul BTLPSI în timp ce aceștia se reunesc pentru aceste două zile de întâlniri de lucru și părtășie. Rugați-vă ca această ocazie să fie un moment de încurajare reciprocă și de binecuvântare pe măsură ce aceștia vor raporta progresele și realizările în traducerea Bibliei și alte domenii asociate. Lăudați-L pe Domnul pentru disponibilitatea finanțelor pentru organizarea acestei întâlniri.

Etapele finale ale Bibliei Nobonob: Papua Noua Guinee

Rugați-vă pentru echipa de traducere Nobonob din Papua Noua Guinee, în timp ce lucrează la etapa finală a Bibliei Nobonob. Ei trec prin munca greoaie de a verifica manuscrisul întregii Biblii. Cereți-I Domnului putere și energie pentru fiecare persoană din echipă în timpul orelor lungi de muncă concentrată de verificare și corectare. Cereți-I Domnului protecția Sa și asigurarea transportului pentru echipa de traducere pentru a călători în fiecare zi la biroulAsociației Traducerii Bibliei din Papua Noua Guinee. Rugați-vă pentru unitate și pentru spirit de echipă în timp ce lucrează împreună.

Înregistrări audio ale Noului Testament: Pacific

Câteva Noi Testamente vernaculare din Insulele SolomonVanuatu și Papua Noua Guinee au fost înregistrate de personalul organizației Credința vine în urma auzirii, în ultimele luni. Lăudați-L pe Domnul pentru aceste comunități lingvistice din Pacific, care au acum înregistrări audio ale Scripturilor lor. Una din limbi este Nyindrou din Papua Noua Guinee. Rugați-vă ca mulți vorbitori ai limbii Nyindrou și vorbitorii celorlalte limbi să descarce înregistrările și să le asculte. Rugați-vă ca aceste Scripturi să ajute biserica să crească și să fie utile pentru evanghelizarea acestor comunități lingvistice.

Parteneriatele produc rezultate tangibile: Pacific

Unul din rezultatele tangibile ale parteneriatelor dezvoltate de-a lungul celor 10 ani de parteneriat Pacific Wa’a * (PWP) este dat de trei nave ale organizației Tineri pentru Misiune (YWAM) în Papua Noua Guinee (PNG). Personalul acestor nave furnizează servicii de sănătate în unele zone îndepărtate din PNG. Ei, de asemenea, instruiesc și formează abilitățile lucrătorilor din domeniul sănătății din Papua Noua Guinee. Rugați-vă pentru activitățile Scriptura în folosință** la care personalul navei participă pentru a încuraja bisericile din satele pe care le vizitează. Una dintre activități este prezentarea filmului ISUS. Mulți oameni au răspuns la Evanghelie după vizionarea filmului.

* Pacific Wa’a este o colaborare a organizațiilor partenere implicate în a vedea lipsa Bibliei redusă în Insulele Pacificului. Cuvântul Wa’a înseamnă „canoe” în limba Hawaii. Este un simbol al călătoriei împreună.
** Scriptura în folosință este un proces pentru transformarea vieții, prin care indivizii și comunitățile nu obțin doar acces la Scriptură, ci se întâlnesc cu Dumnezeu într-un mod atât de semnificativ încât se schimbă progresiv.

Progres în eradicarea lipsei Bibliei: Pacific

Se fac progrese semnificative spre obiectivul de eradicare a lipsei de Biblie din Pacific. Acest lucru a fost indicat de rapoartele reprezentanților organizațiilor care au participat la întâlnirile Parteneriatului Pacific Wa’a* (PWP) din ianuarie, în Kona, Hawaii, Statele Unite ale Americii. Treizeci și opt de oameni reprezentând șaisprezece organizații de misiune s-au reunit pentru cele trei zile de întâlnire pentru a împărtăși și a raporta eforturile lor în atingerea „Obiectivului Zero.” ** Lăudați pe Domnul pentru un nivel ridicat de angajament și colaborare din partea acestor organizații care lucrează în parteneriat. Lăudați-L pe Domnul pentru diferitele formate cum ar fi: povestind Biblia oral, traducerea orală a Bibliei, video și audio, și pentru ajutorul lor în lucrare.

* Pacific Wa’a este o colaborare a organizațiilor partenere implicate în a vedea lipsa Bibliei redusă în Insulele Pacificului. Cuvântul Wa’a înseamnă „canoe” în limba Hawaii. Este un simbol al călătoriei împreună.
** Obiectivul campaniei „Obiectivul Zero” este ca nicio limbă (zero) să nu rămână în Pacific fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Mai mulți oameni din Insulele Pacificului care să înceapă să slujească în misiune: Pacific

Tineri pentru Misiune (YWAM) din Kona, Hawaii, Statele Unite se roagă și se încred în Domnul pentru 40 de nave care să opereze în Pacific. Ei doresc să continue viziunea și slujirea pionierilor din Insulele Pacificului din anii 1800, care au început pe nava „Steaua Dimineții” și au dus Evanghelia pe insulele Pacificului. Cei din Parteneriatele Pacific Wa’a (PWP) au petrecut o zi la portul YWAM pe plaja Kailua în timpul întâlnirilor lor recente din Hawaii. Aceasta a făcut parte din orientarea delegaților PWP pentru lucrarea YWAM Ships Kona. Cereți-I Domnului să crească noi nivele de colaborare și parteneriat. Rugați-vă ca mai mulți oameni din Insulele Pacifiului să ducă Cuvântul lui Dumnezeu în comunitățile lingvistice din Insulele Pacificului, care încă nu L-au primit.

* Pacific Wa’a este o colaborare a organizațiilor partenere implicate în a vedea lipsa Bibliei redusă în Insulele Pacificului. Cuvântul Wa’a înseamnă „canoe” în limba Hawaii. Este un simbol al călătoriei împreună.

Sursa: Wycliffe România